Gânduri...

(Metamorfoze identitare)

Copilărind și crescând în oraş, am fost mereu fascinat de lumea de la țară... obișnuiam să

îmi imaginez o lume la care, orăşean fiind, nu prea aveam acces. Era acea lume fabuloasă, cu o
puternică pecete patriarhală, din cărțile lui Creangă, un spațiu al ţăranilor gospodari vestiţi, care
"nu-s trãiţi ca în bârlogul ursului, ci au fericirea de a vedea lumea de toatã mâna", fiind ei
aşezaţi pe drumuri umblate, al preoţilor noştri din sat pe care nu-i încape cureaua de pîntecari ce
sunt, cãci "popa are mînã de luat, nu de dat; el mănâncă si de pe viu si de pe mort" a sărăciei
în care se zbăteau multi oameni din popor : "toatã averea Irinucãi erau cocioaba, doi boi, un
ţap si douã capre slabe si râioase".
Anii au trecut, iar lumea care la un moment dat părea inaccesibila a început să mi se
reveleze. Mutatul la țară presupunea o acceptare a condiţiilor de acolo. Desprinderea de un
centru cultural ca Aradul a părut irațională unora dintre apropiații mei, care nu își imaginau că
mă voi adapta unui alt tip de mediu, în afara celui urban.
Schimbarea pe care o doream eu a intervenit însă, fiind una pozitivă, iar instinctul nu m-a
înșelat. Dar, ca orice lucru important în viaţă, o schimbare radicală reclamă destul de mult timp,
pentru a fi percepută în toată complexitatea sa, cu tot ceea ce implică. Această mutare prespunea
un nou început, o casă nouă, dar și o transformare de viziune. O nouă viaţă. Un alt pattern
existențial. Să faci parte trup și suflet dintr-o nouă o noua comunitate, care își va câștiga în timp
valența de familie.
Am plecat de acasă la o vârstă la care mulți tineri încă nu știu ce să facă in viaţă: 23 de
ani, proaspăt hirotonit ca preot, într-o zonă cu încărcătură istorică din munţii Zarandului, în satul
natal al eroului naţional Marcu Giurgiu (Crișan).Ajunsesem la țară...Visul meu cu nuanță
patriarhală începea să prindă contur.
Pentru tânărul preot de la țară, lumea în care țăranul recepta universul și timpul prin
prisma sărbătorilor religioase și prin participarea la sfintele slujbe,a devenit fascinantă. Aproape
15 ani acestă lume nu epuiza să-mi dăruiască valori ce parcă erau adânci săpate în inima mea, dar
pe care nu le putem accesa după voia proprie... veșminte, obiecte artizanale, cântece, jocuri,
colinde, datinii. Satul devenea pentru mine o lecţie de viaţă care se plia foarte bine pe realităţile
vieţii cotidiene. Mircea Vulcănescu spunea ca satul romanesc este o lume, cu un stil de viaţă
proprie cu tradiţie și cultura autentica. Satul devenise pentru mine o mare familie... vecinii,

1
clăcile, adunările cu bătrânii și tinerii, rudeniile spirituale (nășiile) îmi întăreau acest sentiment –
unic ,cred, în viaţă – ... deveneam un om norocos.
Anii au trecut și am lăsat comunitatea crișeneană pentru a deveni gălșean... După 14 ani
mă apropiam de ceea ce numeam eu cândva casa, oraşul Arad, însă nu ma regăseam în statutul
de orăşean. Dumnezeu rânduise pentru mine însă un nou loc binecuvântat…Galșa.
Am început să receptez comunitatea gălșeanăca pe o nouă familie... una despre care încă
nu ştiam daca mă va accepta... era o noua provocare, o lume diferită de satul ardelenesc, însă cu
aceleaşi valori pe care, uşor, uşor, am început să le descopăr și să le interiorizez . Începusem să
dezvolt un limbaj comun cu enoriașii, atunci când vorbeam despre Dumnezeu, despre Sfânta Sa
Biserică, despre familie, şcoală, adevăr, stele, flori, lacrimi, pâinea caldă, muncă, dragoste, copii
și multe altele,... deveneam, cu alte cuvinte, o FAMILIE autentică.
Natura și oameni de aici, de la poalele cetăţii șiriene, te liniştesc. Peisajul este
fermecător, chiar dacă pentru cei care locuiesc aici a devenit o banalitate. Oamenii se știu între
ei, și-au creat legături fortificate în timp, ceea ce este îmbucurător. Timpul trece altfel, parcă nici
nu ai nevoie sa ții cont de trecerea sa inexorabilă, totul pare sa se desfăşoare lent, ceea ce ne
confirmă faptul că viaţa la țară este una liniştită, vorba unui mare șirian: „Vremurile vin;
vremile se duc: lumea merge înainte, iară omul, când cu lumea, când împotriva ei.” (Popa
Tanda, de Ioan Slavici)
Hai să facem un exerciţiu, acceptați? Închideţi ochii şi concentraţi-vă la ce auziți, fiţi
atenţi la toate sunetele din jurul vostru si descrieți-le. Dacă sunteţi în casă, veţi auzi zumzetul
calculatorului, zgomotul de fond al electrocasnicelor sau cine mai ştie ce... dar ieşiţi afară...
şuierul coasei retezând iarba, repetat, cadențat, ca bătăile unui ceasornic măsurând timpul altfel;
oftatul ierbii căzând; sunetul talăngilorîn fapt de seară,pe care, dacă nu i-aş fi ştiut proveniența,
mi le-aş fi închipuit ca fluiere de vânt, agățate de uriași, undeva în munţi îndepărtaţi; zumzetul
albinelor prăfuite cu polen și soare, ca un cor pe mii de voci în fundal,; piuit, fluierat, ţipăt şi tril
avântat de păsări zburând, totul ca o petrecere de dimensiuni fantastice a pământului, unde se
învălmăşesc vorbe, strigăte, râsete şi cântece. Ești surprins de tropăitul potcoavelor pe drum de
piatră, clinchet de clopoţei, un nechezat, ca un hohot de râs prelung şi sincopat, mii de ţârâituri
scurte şi repetate, bubuit de tunet auzindu-se departe, departe, cântecul clopotelor care te
îndeamnă să te gândeşti la veşnicie, „sara bună”rostit de un glas de femeie, şoapte de frunze
alintate de vânt, trosnituri și pârâituri mocnite de lemne arzând, paşi uşori prin iarba... şi, după

2
toate acestea, deschideţi ochii. Nu un lucru de trecut cu vederea în zilele noastre, nu-i aşa?... E
satul meu, Galșa...
Trăiesc la țară sau la sat, cum îi mai spunem mulți. Cred că în forul meu interior, am
jinduit întodeauna după statutul de fiu al satului, dar nu știam. Îmi și place „țărănimea”. Oamenii
aceia cu privire blândă, sfioasă, cu mâini crăpate de muncă. Deși osteniți peste măsură, ei tot
găsesc resurse interioare să își dea binețe, să te întrebe „Ce mai faci?”. Este vorba despre
oamenii aceia care miros a „sopon” și a rouă, care duminica se îmbracă frumos, ca să meargă la
biserică, oamenii aceia care își respectă vecinii și care își sar în ajutor unul altuia, atunci când
trebuie.
Valorile satului se disociază tranșant de valorile mediului urban și – sunt convins acum –
le prefer pe acestea din urmă. Satul al cărui fiu am devenit are propriile sale valorile ... „Copilo,
pune-ţi mânile pe genunchii mei. /Eu cred că veşnicia s-a născut la sat. /Aici orice gând e mai
încet, /şi inima-ţi zvâcneşte mai rar, /ca şi cum nu ţi-ar bate în piept, /ci adânc în pământ
undeva”. Aşa surprindea poetul Lucian Blaga, esența spirituală a satului…
În acest context rural, primează valorile spirituale și morale, nu cele materiale. La loc de
cinste sunt așezate bunătatea, omenia, iubirea, smerenia, credința, dorința de a-ți ajuta aproapele.
Cred că aici , în acest sat devenit al meu, de care se leagă acum esența identității mele, am ajuns
să validez în conștiința mea spusele lui Slavici, autorul a cărui amprentă o simt pretutindeni pe
aceste meleaguri binecuvântate : „Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu
bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit. Dar voi să faceți după cum va trage inima, şi
Dumnezeu să vă ajute şi să vă acopere cu aripa bunătăţilor sale” .
Gradual, am început sa descopăr si tradiţia locului, acest principiu de continuitate care
leagă trecutul, prezentul și viitorul oricărei comunităţi și care îi conferă consistență peste timp.
Tineri si bătrâni, fiecare cu visul și specificul generaţiei sale, fiecare purtându-şi propriul vis,
tinerii pe cel al schimbării radicale, iar cei vârstnici pe cel al credinţei că valorile pe care le-au
construit sunt cele mai bune.
Parcă vine un vânt potrivnic...în contextul contemporaneității, dar și în satul devenit
al meu valorile parcă încep să fie amenițate,iar eșafodajul de valori tradiţionale pare sa se
prăbuşească... Binele se confunda cu răul, frumosul cu urâtul, adevărul cu minciuna, sacrul cu
profanul. Tradiţia nu se poate dezvolta decât acolo unde nu există spirit comunitar, pentru că

3
ființa comunității le conservă, le îmbogăţeşte și le transmite mai departe, mesaj testamentar
generațiilor ulterioare.
Românul se defineşte prin tradiţiile și datinile sale... ia-le pe acestea și nu va mai fi un
român adevărat. Prin urmare, nu vreau să renunţ tradiţiile și obiceiurile strămoşești practicate pe
aceste meleaguri ; aș dori ca nici un român să nu renunţe, atâta timp cât îi stă in putere. Aud tot
mai des" vreau o țara ca afară..." Am călătorit mult ; e imbietoare străinătatea, însă e rece și
comercială, în același timp. Personal, când văd portul popular, tradiţiile strămoşeşti perpetuate,
mă reîndrăgostesc, iar și iar, de România mea...frumoasă, modestă, merituoasă și smerită, ca fata
cea mică a unui crai din basme.
Se spune despre suflet că e veşnic. Am convingerea că nici sufletul satului românesc n-
a pierit, ci a pornit într-un fel de transhumanţă/ călătorie prin generaţii, din suflet în suflet de om,
găsindu-şi sălaş în inima şi mintea celor care îşi au rădăcinile în el, care se hrănesc în el, chiar
dacă ei sunt – uneori, ca în cazul meu – orăşenii de astăzi.
Sunt la vârsta maturităţii și stau să mă gândesc cum v-a îmbătrâni preotul de la țară...
orăşeanul transformat în cel care iubeşte satul și care a încetat să se mai recepteze ca pe un
orăşean. Citeam undeva o poezie, nu scrisa într-o carte sau pe internet, ci scrisă pe o foaie de
hârtie, șifonată chiar, aceste rânduri:

Din crunta timpului zvâcnire,

Răsare ca un cânt de seara,
Cu glasul plin de mângâiere,
Bătrânul preot de la țara.

Cu trupul istovit de truda,

Dar sufletul plin de putere
Făcea ca fiii să-nţeleagă
Ce-nseamnă moarte si înviere.

Când ani ningeau pe tâmpla lui

Flori de salcâm și-nţelepciune
Zâmbea cu zâmbetu-i suav

4
 Si indemna la rugăciune.

Dar toamna a venit in sat,

Poruncitor cerând tributul
Si Dumnezeu l-a dezlegat
Ca veşnic să sfinţească lutul

In seri de iarna-mi amintesc

Un suflet si un chip de taina
Un om învrednicit in har
Si îmbrăcat in sfânta haina.

Am senzaţia vagă că toată viaţa am căutat și am aşteptat ceva, greu de definit în termeni
concreți…nu o casă impresionantă, nu călătorii care implică aventuri, nu câștiguri materiale
fabuloase– sau ce ingrediente o mai fi conţinând reţeta fericirii...cred că satul acesta e parte
intergrantă din destinul meu, din identitatea mea. Cred că m-a așteptat și m-a asimilat cu
dragoste și încredere, având de la mine așteptări pe care –îl rog pe bunul Dumnezeu – nu aș vrea
să le dezamăgesc…
La sat, viaţa este înţeleasă și ca „timp binecuvântat pentru a sfinţi locul în care trăim”,
iar dacă sfinţim locul în care trăim pe pământ, putem spera să primim și un loc în ceruri, „un
colţișor în rai”. E doar o nelinişte, uneori mai tăcută, alteori mai puternică, care-mi zice că nu
am ajuns încă la destinaţie, deşi nici nu ştiu prea bine care e destinaţia. Şi cred că nu sunt
singurul care simte aşa, de aceea am scris rândurile acestea. Dar poate că suntem deja acolo,
trebuie doar să... tu ce crezi?