O analiza mitico-religioasă a unor patologii din lumea contemporană

Sub un titlu care trimite mai degrabă la o abordare comico-umoristică a

realităţii, (Mama proştilor e mereu gravidă. Sociologia patologiilor cotidiene.
Cuvânt înainte de Ştefan Afloarei, Institutul European, Iaşi, 2010), ales probabil
din raţiuni de marketing, Nicu Gavriluţă publică de fapt o lucrare gravă de
filosofie, care se constituie într-o analiză extrem de lucidă şi de pertinentă a unora
dintre patologiile lumii contemporane (de aceea nu mă mir că autorul nu a făcut
nicio referire la lucrarea Istoria culturală a prostiei omeneşti, de Rath-Vegy
Istvan). În ciuda prefeţei explicative (În ce sens “mama proştilor este mereu
gravidă”?) şi a stabilirii celor şapte tipologii ale prostiei omeneşti (Prostia ca
necunoaştere şi omenească ingnoranţă; Prostia ca handicap social; Prostia ca
privare etc.), sensul cărţii este altul, stabilit de altfel, foarte exact, de autorul însuşi:
“Cartea de faţă îşi propune o lectură în cheie mitico-religioasă a unor realităţi
contemporane. Tragediile lumii de azi, ca şi catastrofele viitorului apropiat, ar fi
(şi) inevitabila pedeapsă a desacralizării pământului. Experimentele nucleare,
poluarea, distrugerea vegetaţiei şi masacrarea faunei nu pot fi controlate fără o
profundă schimbare de mentalitate a omului (post)modern faţă de pământ. Prin
urmare, infuzia în masă de mitologie şi metafizică arhaică privind teluricul este,
spun eu, una absolut necesară.” (p. 17).

Nicu Gavriluţă, profesor universitar şi decan al Facultăţii de Filosofie şi

Ştiinţe Social-Politice a Universităţii “Al.I.Cuza” din Iaşi, este cunoscut în lumea
specialiştilor ca unul dintre cei mai avizaţi cercetători contemprani din spaţiul
românesc ai fenomenului religios, abordând un domeniu în care s-au ilustrat alţi
doi mari români: Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu. Într-adevăr, profesorul
ieşean a publicat câteva lucrări importante în domeniu, unele apărute la
prestigioasa Editură Polirom din Iaşi: Mentalităţi şi ritualuri magici-religioase
(1998), Culianu – jocurile minţii şi lumile multidimensionale (2000), Imaginarul
social al tranziţiei româneşti (2001), Fractalii şi timpul social (2003),
Hermeneutica simbolismului religios (2003), Mişcări religioase orientale. O
perspectivă socio-antropolgică asupra globalizării practicilor yoga (2006),
Antropologia socială şi culturală (2009).

În orice caz, autorul nu este la primul demers publicistic propriu-zis. În 2006

a tiparit, la Editura Provopress din Cluj-Napoca, volumul România în Starea
Bardo. Publicistică şi dialoguri culturale, ceea ce arată, încă o dată, că nici în
trecut, nici în prezent, marii intelectuali nu au stat izolaţi în “turnul de fildeş”, ci s-
au implicat activ în problemele Cetăţii.

Cartea de care ne ocupăm include o parte din editorialele publicate de autor

în cotidianul Ziua de Iaşi, în intervalul noiembrie 2008 – ianuarie 2010. Autorul
pleacă, aşadar, de la ideea că lumea de azi este una profund desacralizată, fiind
necesară o resacralizare a ei. Această nevoie de sacru apare din nevoia funciară a
omului (post)modern de mitologii, care “să-i seducă imaginarul şi să-i compenseze
măcar simbolic dorinţele şi nostalgiile ascunse”.

Cele patru secţiuni ale cărţii (I. Patologii politice; II. Patologii ale sacrului;
III. Patologii religioase; IV. Patologii sociale), echilibrate ca număr de abordări,
au o perfectă unitate ideatică, dată de viziunea mitico-religioasă şi modul de
abordare literară. Evenimentele şi întâmplările lumii despre care scrie Nicu
Gavriluţă fac parte din viaţa noastră de fiecare zi: cumpărăturile de sărbători,
fenomenul gloibalizării, previziunile privind sfârşitul lumii, vizionarea unui film, o
carte recentă, o călătorie în străinătate, un examen de bacaluareat sau de admitere
la facultate, un meci de fotbal, un proiect legislativ etc. Sunt “întâmplări” pe lângă
care cei mai mulţi dintre noi trecem indiferenţi, fără să ne preocupe semnificaţia şi
tâlcul acestora. Nicu Gavriluţă le comentează şi le interpretează, cum spuneam, în
cheie mitologică.

Confruntarea electorală dintre Traian Băsescu şi Mircea Geoană, de pildă, îi

aduce aminte de ordaliile din vechime (practici religioase şi juridice, realizate de
călugări în numele domnului, prin care acuzaţii îşi probau nevinovăţia, cum ar fi,
de pildă, ritualul ţinerii în mână a unui fier înroşit; o femeie însărcinată, dar
necăsătorită, putea fi salvată dacă scăpa cu viaţă după o călătorie într-o barcă fără
vâsle etc.). De asemenea, afirmaţia că Traian Băsescu a câştigat alegerile
prezindenţiale graţie flăcării violet îi prilejuieşte autorului un lung excurs în istoria
acestui mit. Semnificaţia Halloweenului este decriptată cu ajutorul mitologiei
celtice: conform unor străvechi credinţe celtice, sufletele defuncţilor revin periodic
pe pământ, instalându-se în corpurile celor vii, pe care le “posedează”. Cei vii,
pentru a scăpa de aceste teribile captivităţi, recurgeau la tot felul de stratageme,
pentru a nu fi găsiţi de spiritele morţilor, inclusiv prin mascarea chipului (adesea
cu dovleci aprinşi) şi a corpului, pentru o totală camuflare. Preluată, prin emigranţii
irlandezi ai nsecolului al XIX-lea de către americanbi, “sărbătoarea” de Halloween
“s-a globalizat” rapid, fiind puternic exploatată comercial şi mediatic.

De altfel, fără a face exces de erudiţie, autorul îi citează, ori de câte ori are
ocazia, pe Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu, Max Weber, Pierre Brunel, Andrei
Pleşu şi alţii, Nicu Gavriluţă trâdându-şi la fiecare pagină preocupările sale de
antropolgie şi sociololgie a religiilor, de interferenţe a ştiintei cu religia, de
abordare multidisciplinară a misterelor condiţiei umane.

Din foarte multe puncte de vedere, cartea de faţă este şi o privire în oglinda
realităţii a noastră, ca popor, cu viciile şi calităţile care ne sunt specifice. Cred că
una din trăsăturile care ne caracterizează este, alături de sentiementul invidiei (“să
moară şi capra vecinului!”), ceea ce aş numi “cultura ingratitudinii”. Iată ce
explicaţie dă acesteia autorul cărţii: “Omul ajutat de tine are şansa cea mai mare de
a-ţi deveni potenţialul inamic. De ce? Tocmai pentru că l-ai ajutat, iar orgoliul lui
nemăsurat (“eu sunt cineva în ochii mei”) nu suportă ca altcineva să-i cunoască
misterul propriei neispăviri” (p. 178).

Intelectual din stirpea moraliştilor francezi, Nicu Gavriluţă comentează şi

critică hedonizarea şi mercantilizarea Crăciunului, manipularea sărbătorii sacre,
pentru câştigarea unui capital electoral, când, de fapt, “spiritul Crăciunului ţine de
asumarea discretă şi profundă a exemplarităţii întrupării Fiului lui Dumnezeu
pentru mântuirea oamenilor.” În alt eseu (Cadourile Swarovski şi magia lumilor de
cristal), eseistul subliniază profunda nevoie a omului modern de mitologi şi
condamnă “înclinaţia spre consum excesiv şi risipă ostentativă”. Sărbătorirea, la
noi, a Sfântului Valentin constituie exemplul omului care caută, cum zicea şi
Mircea Eliade, “plenitudinea în clipă şi eternitatea în istorie”. Una alt eseu,
Blajinii, puşca şi cureaua lată, oferă un tablou al României contemporane, cu o
scară a valorilor tradiţionale în periculoasă derivă: “Aici contează enorm banii,
afacerile, câştigul copios şi urgent obţinut. Prin urmare, pe scena politică şi socială
românească se impun alte <<virtuţi>>, cum ar fi tupeul, prostia agresivă, prietenia
de conjunctură, traficul de influenţă, manipularea electorală etc. Lecţia blajinilor ar
fi, înainte de toate, una spirituală: întoarcerea la valorile instituite de Dumnezeu în
zorii creaţiie.” (p. 79). Şansa noastră de salvare ar fi revigorarea spirituală a
omului, dăruirea totală lui Dumnezeu, opţiunea pentru valorile eterne: respectarea
celui diferit de tine (etnic, social, sexual), bucuria pentru reuşita celuilalt, bunul
simţ, smerenia, răbdarea discreţia, tot atâtea valori creştine.

Provenind din Moldova poetică, Nicu Gavriluţă acordă o mare atenţie frazei
şi cadenţei acesteia, care îmi aminteşte de un alt filosof român, atât de aproape de
literatură, D.D. Roşca, a cărui Existenţă tragică a fost reţinută de G. Călinescu în
celebra sa Istorie. E de mirare cum un autor, atât de intim familiarizat şi ocupat cu
textul ştiinţific, poate scrie atât de literar, alegându-şi cele mai potrivite cuvine,
folosind un registru stilistic în care, alături de termenii ştiinţifici specializaţi, intră
şi englezisme de ultimă oră (cool, hard), dar şi creaţii lingvistice ad-hoc (crime
otevizate) sau argouri în uz (câştiguri babane). Dau un singur exemplu edificator,
de armonie interioară a frazei şi de folosire cu măiestrie a epitetului caracterizator:
”Ne alimentăm inconştient din substanţa vechilor mituri, trăind deseori şi cu
deliciile amăgitoare ale vieţii prin delegaţie. E ca şi cum am încerca să ne
compensăm neîmplinirile, ambiţiile frânte şi mândriile tăinuite printr-o mare
cheltuială de sărbători. Avem, poate, domestica iluzie că măcar o dată pe an ne
putem permite să fim asemenea unui VIP bogat şi debordând de generozitate.”

Eu cred că, dacă ar fi tradusă într-o limbă de circulaţie (ocazie cu care ar fi

eliminate prea multele greşeli de tipar – neâmpliniţi, ai noştrii, (a) creia, siteuri,
servici etc. – pe fiecare pagină există cel puţin o astfel de greşeală, o notă proastă
pentru editură. De asemenea, practica editorială corectă ar fi impus datarea
riguroasă a fiecărui eseu din sumarul cărţii), s-ar vedea că această carte este, prin
conţinutul ideatic, profunzimea şi subtilitatea ideilor şi observaţiilor, la nivelul
oricărui gânditor european contemporan.

Volumul beneficiază de o aplicată şi comprehensivă prefaţă, datorată lui

Ştefan Afloarei, el însuşi un cunoscut eseist şi filosof contemporan.

Se spune că articolul de ziar durează doar o zi, pentru că ziaristica se înscrie,

ca şi actul politic, în zona derizoriului, a efemerului. Iată o dovadă contrară: textul
jurnalistic scris de Nicu Gavriluţă poate transgresa efemerul, fiindcă în el pulsează
viaţa adevărată, cultura autorului, grija acestuia pentru exprimarea adevărului,
obiectivitatea şi imparţialitatea politică, asumarea condiţiei de modest observator al
lumii în care trăim.

Ilie Rad