Convenţie

pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale*)

din 04/11/1950
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 135 din 31/05/1994

*) Text revizuit în conformitate cu prevederile Protocolului nr. 3, intrat în vigoare la 21 septembrie

1970, ale Protocolului nr. 5, intrat în vigoare la 20 decembrie 1971, şi ale Protocolului nr. 8, intrat în
vigoare la 1 ianuarie 1990 şi cuprinzând, în afară de acestea, textul Protocolului nr. 2 care, în conformitate
cu art. 5 paragraful 3, face parte integrantă din convenţie o dată cu intrarea sa în vigoare la 21 septembrie
1970.

Roma, 4.XI.1950

Guvernele semnatare, membre ale Consiliului Europei, luând în considerare Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, proclamată de Adunarea generală a Naţiunilor Unite la 10 decembrie 1948,
considerând că această declaraţie urmăreşte să asigure recunoaşterea şi aplicarea universală şi efectivă
a drepturilor pe care ea le enunţă, considerând ca scopul Consiliului Europei este acela de a realiza o
uniune mai strânsă între membrii săi şi că unul dintre mijloacele pentru a atinge acest scop este
apărarea şi dezvoltarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, reafirmând ataşamentul lor
profund faţă de aceste libertăţi fundamentale care constituie temelia însăşi a justiţiei şi a păcii în lume şi
a căror menţinere se bazează în mod esenţial, pe de o parte, pe un regim politic cu adevărat democratic,
iar pe de altă parte, pe o concepţie comună şi un respect comun al drepturilor omului din care acestea
decurg, hotărâte, în loc de guvernare ale statelor europene animate de acelaşi spirit şi având un
patrimoniu comun de idealuri şi de tradiţii politice, de respect al libertăţii şi de preeminenţă a dreptului,
să ia primele măsuri menite să asigure garantarea colectivă a anumitor drepturi enunţate în Declaraţia
Universală, au convenit asupra celor ce urmează:

ARTICOLUL 1
Înaltele părţi contractante recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile
definite în titlul I al prezentei convenţii.

TITLUL I

ARTICOLUL 2
1. Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod
intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal în cazul în care
infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin lege.
2. Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta
ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forţă:
a) pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;
b) pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deţinute;
c) pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie.

ARTICOLUL 3
Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.

ARTICOLUL 4
1. Nimeni nu poate fi ţinut în sclavie sau în condiţii de aservire.
2. Nimeni nu poate fi constrâns să execute o muncă forţată sau obligatorie.

1
 3. Nu se consideră muncă forţată sau obligatorie în sensul prezentului articol:
a) orice muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenţiei în condiţiile prevăzute de art. 5
din prezenta convenţie sau în timpul în care se află în libertate condiţionată;
b) orice serviciu cu caracter militar sau, în cazul celor care refuză să satisfacă serviciul militar din
motive de conştiinţă, în ţările în care acest lucru este recunoscut ca legitim, un alt serviciu în locul
serviciului militar obligatoriu;
c) orice serviciu impus în situaţii de criză sau de calamităţi care ameninţă viaţa sau bunăstarea
comunităţii;
d) orice muncă sau serviciu care face parte din obligaţiile civile normale.

ARTICOLUL 5
1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu
excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:
a) dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal competent;
b) dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei deţineri legale pentru nesupunerea la o hotărâre
pronunţată, conform legii, de către un tribunal ori în vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute
de lege;
c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci
când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a
crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia;
d) dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sa sub supraveghere sau
despre detenţia sa legală, în scopul aducerii sale în faţa autorităţii competente;
e) dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a
unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond;
f) dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală a unei persoane pentru a o împiedica să pătrundă
în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare.
2. Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în termenul cel mai scurt şi într-o limbă pe care o
înţelege, asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa.
3. Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul
articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu
exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în
cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea
persoanei în cauză la audiere.
4. Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un recurs în
faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să
dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală.
5. Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor
acestui articol are dreptul la reparaţii.

ARTICOLUL 6
1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a
cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil,
fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie
pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga
durată a procesului sau a unei părţi a acestuia în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii
naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a
părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă atunci când, în
împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei.
2. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal
stabilită.
3. Orice acuzat are, în special, dreptul:

2
 a) să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limba pe care o înţelege şi în mod amănunţit, asupra
naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa;
b) să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;
c) să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele
necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când
interesele justiţiei o cer;
d) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor
apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării;
e) să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la audiere.

ARTICOLUL 7
1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost
săvârşită, nu constituie o infracţiune, potrivit dreptului naţional sau internaţional. De asemenea, nu se
poate aplica o pedeapsa mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii.
2. Prezentul articol nu va aduce atingere judecării şi pedepsirii unei persoane vinovate de o acţiune sau
de o omisiune care, în momentul săvârşirii sale, era considerată infracţiune potrivit principiilor generale
de drept recunoscute de naţiunile civilizate.

ARTICOLUL 8
1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului sau şi a
corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care
acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsura care, într-o societate democratică, este
necesară pentru securitatea naţională, siguranţă publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi
prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor
altora.

ARTICOLUL 9
1. Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie; acest drept include
libertatea de a-şi schimba religia sau convingerea, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau
convingerea în mod individual sau în colectiv, în public sau în particular, prin cult, învăţământ, practici şi
îndeplinirea ritualurilor.
2. Libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restrângeri decât
acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru siguranţa
publică, protecţia ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor
altora.

ARTICOLUL 10
1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi
libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine
seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de
cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.
2. Exercitarea acestor libertăţi ce comporta îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi,
condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate
democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică apărarea ordinii şi
prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora,
pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea
puterii judecătoreşti.

ARTICOLUL 11
1. Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire paşnică şi la libertatea de asociere, inclusiv
dreptul de a constitui cu alţii sindicate şi de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale.

3
 2. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de
lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa
publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protejarea sănătăţii sau a moralei ori pentru protecţia
drepturilor şi libertăţilor altora. Prezentul articol nu interzice ca restrângeri legale să fie impuse exercitării
acestor drepturi de către membrii forţelor armate, ai poliţiei sau ai administraţiei de stat.

ARTICOLUL 12
Începând cu vârsta stabilită prin lege, bărbatul şi femeia au dreptul de a se căsători şi de a întemeia o
familie conform legislaţiei naţionale ce reglementează exercitarea acestui drept.

ARTICOLUL 13
Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate, are
dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor
persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.

ARTICOLUL 14
Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie trebuie să fie asigurată fără
nici o deosebire bazată în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii,
origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.

ARTICOLUL 15
1. În caz de război sau de alt pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii, orice înaltă parte contractantă
poate lua măsuri care derogă de la obligaţiile prevăzute de prezenta convenţie, în măsura strictă în care
situaţia o cere şi cu condiţia ca aceste măsuri să nu fie în contradicţie cu alte obligaţii care decurg din
dreptul internaţional.
2. Dispoziţia precedentă nu îngăduie nici o derogare de la art. 2, cu excepţia cazului de deces rezultând
din acte licite de război, şi nici de la art. 3, art. 4 paragraful 1 şi art. 7.
3. Orice înaltă parte contractantă ce exercită acest drept de derogare îl informează pe deplin pe
secretarul general al Consiliului Europei cu privire la măsurile luate şi la motivele care le-au determinat.
Aceasta trebuie, de asemenea, să informeze pe secretarul general al Consiliului Europei şi asupra datei la
care aceste măsuri au încetat a fi în vigoare şi de la care dispoziţiile convenţiei devin din nou deplin
aplicabile.

ARTICOLUL 16
Nici o dispoziţie a art. 10, 11 şi 14 nu poate fi considerată ca interzicând înaltelor părţi contractante să
impună restrângeri activităţii politice a străinilor.

ARTICOLUL 17
Nici o dispoziţie din prezenta convenţie nu poate fi interpretată ca implicând, pentru un stat, un grup
sau un individ, un drept oarecare de a desfăşura o activitate sau de a îndeplini un act ce urmăreşte
distrugerea drepturilor sau a libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie sau de a aduce limitări mai
ample acestor drepturi şi libertăţi decât acelea prevăzute de această convenţie.

ARTICOLUL 18
Restrângerile care, în termenii prezentei convenţii, sunt aduse respectivelor drepturi şi libertăţi nu pot
fi aplicate decât în scopul pentru care ele au fost prevăzute.

TITLUL II

ARTICOLUL 19
Pentru a asigura respectarea angajamentelor care decurg pentru înaltele părţi contractante din prezenta
convenţie, se instituie:

4
 a) o Comisie Europeană a Drepturilor Omului, denumită în continuare Comisia;
b) o Curte Europeană a Drepturilor Omului, denumită în continuare Curtea.

TITLUL III

ARTICOLUL 20*)
1. Comisia se compune dintr-un număr de membri egal cu acela al înaltelor părţi contractante. Comisia
nu poate cuprinde mai mult de un cetăţean al aceluiaşi stat.
2. Comisia se întruneşte în şedinţă plenară. Totuşi, ea poate constitui în cadrul ei Camere, compuse
fiecare din cel puţin şapte membri. Camerele pot examina cererile introduse în aplicarea art. 25 al
prezentei convenţii, care pot fi soluţionate pe baza unei jurisprudenţe consacrate sau care nu ridica o
problemă gravă relativ la interpretarea sau la aplicarea convenţiei. În aceste limite şi sub rezerva
paragrafului 5 al prezentului articol, Camerele exercită toate competenţele încredinţate Comisiei de către
convenţie.
Membrul Comisiei ales în numele înaltei părţi contractante împotriva căreia a fost introdusă o cerere
are dreptul de a face parte din Camera sesizată cu această cerere.
3. Comisia poate constitui în cadrul ei comitete, compuse fiecare din cel puţin trei membri, având
puterea de a declara în unanimitate ca inadmisibilă sau scoasă de pe rol o cerere introdusă în aplicarea art.
25, atunci când o astfel de decizie poate fi luată fără o examinare mai amplă.
4. O Camera sau un comitet poate, în orice stadiu al cauzei, să se desesizeze în favoarea Comisiei în
plenul sau, care poate, de asemenea, examina orice cerere încredinţată unei Camere sau unui comitet.
5. Numai Comisia în plenul sau poate exercita competenţele următoare:
a) examinarea cererilor introduse potrivit art. 24;
b) sesizarea Curţii conform art. 48 lit. a);
c) stabilirea regulamentului interior conform art. 36.

ARTICOLUL 21*)
1. Membrii Comisiei sunt aleşi de Comitetul Miniştrilor cu majoritate absolută de voturi, dintr-o listă de
nume întocmită de Biroul Adunării Consultative; fiecare grup de reprezentanţi ai înaltelor părţi
contractante în Adunarea Consultativă prezintă trei candidaţi, dintre care cel puţin doi vor avea cetăţenia
acestuia.
2. În măsura în care este aplicabilă, aceeaşi procedura este urmată pentru a completa Comisia în cazul în
care şi alte state ar deveni ulterior părţi la prezenta convenţie şi pentru a se ocupa locurile devenite
vacante.
3. Candidaţii vor trebui să se bucure de cea mai înaltă reputaţie morală şi să întrunească condiţiile cerute
pentru numirea în înalte funcţii judiciare sau să fie persoane recunoscute pentru competenţa lor în
domeniul dreptului naţional sau internaţional.
_________
*) Text revizuit în conformitate cu prevederile Protocolului nr. 8, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1990.

ARTICOLUL 22*)
1. Membrii Comisiei sunt aleşi pentru o durată de 6 ani. Ei pot fi realeşi. Totuşi, în ceea ce priveşte
membrii desemnaţi la prima alegere, mandatul a şapte membri va înceta după 3 ani.
2. Membrii ale căror mandate se vor încheia la sfârşitul perioadei iniţiale de 3 ani sunt desemnaţi prin
tragere la sorţi efectuată de secretarul general al Consiliului Europei imediat după ce se va fi procedat la
prima alegere.
3. Pentru a se asigura pe cât posibil reînnoirea unei jumătăţi din Comisie la fiecare trei ani, Comitetul
Miniştrilor poate, înainte de a proceda la orice alegere ulterioară, să decidă ca unul sau mai multe
mandate ale membrilor care urmează să fie aleşi să aibă o altă durată decât aceea de 6 ani, fără ca totuşi
această durată să poată depăşi 9 ani sau să fie mai mică de 3 ani.

5
 4. În cazul în care trebuie atribuite mai multe mandate şi Comitetul Miniştrilor face aplicarea
paragrafului precedent, repartiţia mandatelor are loc printr-o tragere la sorţi efectuată de secretarul
general al Consiliului Europei imediat după alegere.
5. Membrul Comisiei ales în locul unui membru al cărui mandat nu a expirat va duce la sfârşit mandatul
predecesorului sau.
6. Membrii Comisiei rămân în funcţie până la înlocuirea lor. După înlocuire, ei continuă să se ocupe de
cauzele cu care au fost deja sesizaţi.
____________
*) Text revizuit în conformitate cu prevederile Protocolului nr. 5, intrat în vigoare la 20 decembrie
1971.

ARTICOLUL 23*)
Membrii Comisiei îşi desfăşoară activitatea în cadrul Comisiei cu titlu individual. Pe întreaga durată a
exercitării mandatului lor, ei nu pot îndeplini funcţii incompatibile cu cerinţele de independenţă, de
imparţialitate şi de disponibilitate inerente acestui mandat.
____________
*) Text revizuit în conformitate cu prevederile Protocolului nr. 8, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1990.

ARTICOLUL 24
Orice parte contractantă poate sesiza Comisia, prin intermediul secretarului general al Consiliului
Europei, de orice încălcare a dispoziţiilor prezentei convenţii pe care o socoteşte imputabilă unei alte părţi
contractante.

ARTICOLUL 25
1. Comisia poate fi sesizată printr-o cerere adresată secretarului general al Consiliului Europei de către
orice persoană fizică, orice organizaţie neguvernamentală sau de orice grup de particulari, care se pretinde
victima a unei încălcări de către una dintre înaltele părţi contractante a drepturilor recunoscute în prezenta
convenţie, în cazul în care înalta parte contractantă aflată în cauză a declarat că recunoaşte competenţa
Comisiei în această materie. Înaltele părţi contractante care au semnat o asemenea declaraţie se angajează
să nu împiedice prin nici o măsură exercitarea efectivă a acestui drept.
2. Aceste declaraţii pot fi făcute pentru o durată determinată.
3. Ele sunt înmânate secretarului general al Consiliului Europei care transmite copii ale acestora
înaltelor părţi contractante şi asigura publicarea lor.
4. Comisia nu va exercita competenţa pe care i-o atribuie prezentul articol decât atunci când cel puţin
şase înalte părţi contractante vor fi legate prin declaraţia prevăzută în paragrafele precedente.

ARTICOLUL 26
Comisia nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de recurs intern, aşa cum este stabilit conform
principiilor de drept internaţional general recunoscute şi într-un termen de 6 luni, începând cu data
deciziei interne definitive.

ARTICOLUL 27
1. Comisia nu reţine nici o cerere introdusă potrivit art. 25, dacă:
a) este anonimă;
b) ea este în mod esenţial aceeaşi cu o cerere examinată anterior de către Comisie sau deja supusă unei
alte instanţe internaţionale de anchetă sau de reglementare şi dacă ea nu conţine fapte noi.
2. Comisia declara inadmisibilă orice cerere introdusă potrivit art. 25, atunci când ea consideră cererea
incompatibilă cu dispoziţiile prezentei convenţii, în mod vădit nefondat sau abuzivă.
3. Comisia respinge orice cerere pe care o consideră inadmisibilă prin aplicarea art. 26.

ARTICOLUL 28*)
1. În cazul în care Comisia reţine cererea:

6
 a) pentru a stabili faptele, ea procedează la un examen în contradictoriu al cererii împreună cu
reprezentanţii părţilor şi, dacă este cazul, la o anchetă pentru a cărei conducere eficientă statele interesate
vor furniza toate facilităţile necesare, după un schimb de păreri cu Comisia;
b) ea se pune în acelaşi timp la dispoziţia celor interesaţi în vederea ajungerii la rezolvarea prin buna
înţelegere a cauzei, care să se inspire din respectarea drepturilor omului, astfel cum le recunoaşte prezenta
Convenţie.
2. Dacă reuşeşte să obţină rezolvarea cauzei prin bună înţelegere, Comisia întocmeşte un raport care
este transmis statelor interesate, Comitetului Miniştrilor şi secretarului general al Consiliului Europei, în
vederea publicării. Acest raport se limitează la o scurtă expunere a faptelor şi a soluţiei adoptate.
____________
*) Text revizuit în conformitate cu prevederile Protocolului nr. 8, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1990.

ARTICOLUL 29*)
După ce a reţinut o cerere introdusă potrivit art. 25, Comisia poate totuşi să hotărască, cu majoritate de
două treimi din membri săi, să o respingă dacă, în cursul examinării, ea constată existenţa unuia dintre
motivele de inadmisibilitate prevăzute în art. 27. Într-un asemenea caz, decizia este comunicată părţilor.
____________
*) Text revizuit în conformitate cu prevederile Protocolului nr. 8, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1990 şi
în conformitate cu prevederile Protocolului nr. 3, intrat în vigoare la 21 septembrie 1970.

ARTICOLUL 30*)
1. În orice stadiu al procedurii, Comisia poate hotărî scoaterea de pe rol a unei cereri atunci când
circumstanţele permit să se tragă concluzia că:
a) solicitantul nu doreşte să o mai menţină; sau
b) litigiul a fost rezolvat; sau
c) pentru orice alt motiv constatat de Comisie care nu mai justifică continuarea examinării cererii.
Totuşi, Comisia continua examinarea cererii dacă respectarea drepturilor omului garantate prin
convenţie o cere.
2. Dacă hotărăşte să scoată de pe rol o cerere după ce o reţinuse, Comisia întocmeşte un raport care
cuprinde o expunere a faptelor şi o decizie motivată de scoatere de pe rol. Raportul este transmis părţilor,
precum şi, pentru informare, Comitetului Miniştrilor. Comisia poate să îl publice.
3. Comisia poate hotărî repunerea pe rol a unei cereri atunci când ea consideră că împrejurările o
justifică.

ARTICOLUL 31*)
1. Dacă examinarea unei cereri nu s-a încheiat prin aplicarea art. 28 (paragraful 2), 29 sau 30, Comisia
redactează un raport în care constată faptele şi formulează un aviz pentru a stabili dacă faptele constatate
dovedesc, din partea statului interesat, o încălcare a obligaţiilor ce îi revin în temeiul dispoziţiilor
convenţiei. Opiniile individuale ale membrilor Comisiei asupra acestui punct pot fi exprimate în acest
raport.
2. Raportul este transmis Comitetului Miniştrilor; el este, de asemenea, comunicat statelor interesate
care nu au dreptul să-l publice.
3. Transmiţând raportul Comitetului Miniştrilor, Comisia poate formula propunerile pe care le consideră
necesare.
____________
*) Text revizuit în conformitate cu prevederile Protocolului nr. 8, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1990.

ARTICOLUL 32
1. Dacă în termen de 3 luni de la transmiterea raportului Comisiei către Comitetul Miniştrilor, cauza nu
este deferită Curţii în aplicarea art. 48 din prezenta convenţie, Comitetul Miniştrilor ia, printr-un vot cu
majoritatea a doua treimi din reprezentanţii având dreptul de a face parte din Comitet, o decizie asupra
constatării încălcării sau nu a convenţiei.

7
 2. În caz afirmativ, Comitetul Miniştrilor fixează un termen în care înalta parte contractantă interesată
trebuie să ia măsurile care decurg din hotărârea Comitetului Miniştrilor.
3. Dacă înalta parte contractantă interesată nu a adoptat măsuri satisfăcătoare în termenul stabilit,
Comitetul Miniştrilor, cu majoritatea prevăzută la paragraful 1 de mai sus, da hotărârii sale iniţiale
urmarea pe care o comportă şi publică raportul.
4. Înaltele părţi contractante se angajează să considere ca obligatorie pentru ele orice hotărâre pe care
Comitetul Miniştrilor o poate lua în aplicarea paragrafelor precedente.

ARTICOLUL 33
Comisia îşi desfaşoară activitatea cu uşile închise.

ARTICOLUL 34*)
Sub rezerva dispoziţiilor art. 20 (paragraful 3) şi 29, hotărârile Comisiei se iau cu majoritatea
membrilor prezenţi şi votanţi.
____________
*) Text revizuit în conformitate cu prevederile Protocolului nr. 3, intrat în vigoare la 21 septembrie
1970, şi ale Protocolului nr. 8, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1990.

ARTICOLUL 35
Comisia se întruneşte atunci când împrejurările o cer. Ea este convocată de secretarul general al
Consiliului Europei.

ARTICOLUL 36
Comisia îşi stabileşte regulamentul sau interior.

ARTICOLUL 37

Secretariatul Comisiei este asigurat de secretarul general al Consiliului Europei.

TITLUL IV
ARTICOLUL 38
Curtea Europeană a Drepturilor Omului se compune dintr-un număr de judecători egal cu cel al
membrilor Consiliului Europei. Ea nu poate cuprinde mai mult de un cetăţean al aceluiaşi stat.

ARTICOLUL 39
1. Membrii Curţii sunt aleşi de Adunarea Consultativă cu majoritatea voturilor exprimate de pe o listă
de persoane propusă de membrii Consiliului Europei, fiecare dintre aceştia trebuind să prezinte trei
candidaţi, dintre care cel puţin doi având cetăţenia sa.
2. În măsura în care este aplicabilă, aceeaşi procedură este urmată pentru a completa Curtea în cazul
admiterii de noi membri în Consiliul Europei şi pentru a se ocupa locurile devenite vacante.
3. Candidaţii vor trebui să se bucure de cea mai înaltă consideraţie morală şi să întrunească acele
condiţii cerute pentru exercitarea unor înalte funcţii judiciare sau să fie jurişti având o competenţa
recunoscută.

ARTICOLUL 40*)
1. Membrii Curţii sunt aleşi pentru o durată de 9 ani. Ei pot fi realeşi. Totuşi, în ceea ce priveşte
membrii desemnaţi la prima alegere, mandatele a patru dintre membri vor lua sfârşit la împlinirea a 3 ani,
iar cele ale altor patru membri se vor încheia la împlinirea a 6 ani.
2. Membrii ale căror mandate se vor încheia la împlinirea perioadelor iniţiale de 3 şi 6 ani sunt
desemnaţi prin tragere la sorţi efectuată de secretarul general al Consiliului Europei, imediat după ce se va
fi procedat la prima alegere.

8
 3. Pentru a asigura, în măsura posibilului, reînnoirea unei treimi a Curţii la fiecare 3 ani, Adunarea
Consultativă poate, înainte de a proceda la orice alegere ulterioară, să decidă ca unul sau mai multe
mandate ale membrilor ce urmează să fie aleşi vor avea o altă durata decât cea de 9 ani, fără ca totuşi ea
să poată depăşi 12 ani sau să fie mai mică de 6 ani.
4. În cazul în care trebuie atribuite mai multe mandate şi Adunarea Consultativă aplică paragraful
precedent, repartizarea mandatelor se face prin tragere la sorţi efectuată de secretarul general al
Consiliului Europei imediat după alegere.
5. Un membru al Curţii ales în locul unui membru al cărui mandat nu a expirat duce la sfârşit mandatul
predecesorului sau.
6. Membrii Curţii rămân în funcţie până la înlocuirea lor. După această înlocuire, ei continuă să se
ocupe de cauzele cu care au fost deja sesizaţi.
7. În cadrul Curţii, membrii acesteia îşi exercită mandatul cu titlu individual. În tot cursul exercitării
mandatului lor, ei nu pot îndeplini funcţii incompatibile cu cerinţele de independenţă, de imparţialitate şi
de disponibilitate inerente acestui mandat.
____________
*) Text revizuit în conformitate cu prevederile Protocolului nr. 5, intrat în vigoare la 20 decembrie 1971
şi în conformitate cu prevederile Protocolului nr. 8, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1990.

ARTICOLUL 41*)
Curtea îşi alege preşedintele şi unul sau doi vicepreşedinţi pentru o durata de 3 ani. Ei pot fi realeşi.
____________
*) Text revizuit în conformitate cu prevederile Protocolului nr. 8, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1990.

ARTICOLUL 42
Membrii Curţii primesc o indemnizaţie, fixată de Comitetul Miniştrilor, pentru fiecare zi de exercitare
a funcţiei lor.

ARTICOLUL 43*)
Pentru examinarea fiecărei cauze care este adusă înaintea sa, Curtea se constituie într-o Cameră
compusă din noua judecători. Din aceasta va face parte din oficiu, judecătorul cetăţean al statului interesat
sau, în lipsă, o persoană aleasă de el pentru a funcţiona în calitate de judecător; numele celorlalţi
judecători sunt trase la sorţi, înainte de începerea examinării cauzei, prin grija preşedintelui.
___________
*) Text revizuit în conformitate cu prevederile Protocolului nr. 8, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1990.

ARTICOLUL 44
Numai înaltele părţi contractante şi Comisia au calitatea de a se prezenta în faţa Curţii.

ARTICOLUL 45
Competenţa Curţii acoperă toate cauzele privind interpretarea şi aplicarea prezentei convenţii pe care
înaltele părţi contractante sau Comisia i le supun, în condiţiile prevăzute de art. 48.

ARTICOLUL 46
1. Fiecare dintre înaltele părţi contractante poate, în orice moment, se declare că recunoaşte ca
obligatorie de drept şi fără o convenţie specială, jurisdicţia Curţii privind toate cauzele referitoare la
interpretarea şi aplicarea prezentei convenţii.
2. Declaraţiile mai sus menţionate vor putea fi făcute pur şi simplu sau sub condiţia de reciprocitate din
partea mai multor sau a anumitor alte părţi contractante sau pentru o durată determinată.
3. Aceste declaraţii vor fi înaintate secretarului general al Consiliului Europei care va transmite copii
înaltelor părţi contractante.

ARTICOLUL 47

9
 Curtea nu poate fi sesizată cu o cauză decât după constatarea de către Comisie a nereuşitei unei
reglementări prin bună înţelegere şi în termenul de 3 luni prevăzut în art. 32.

ARTICOLUL 48
Cu condiţia ca înalta parte contractantă interesată, dacă este numai una, sau înaltele părţi contractante
interesate, dacă sunt mai multe, să fie supuse jurisdicţiei obligatorii a Curţii sau, în caz contrar, cu
consimţământul sau acordul înaltei părţi contractante interesate, dacă nu este decât una, sau al înaltelor
părţi contractante, dacă sunt mai multe, o cauza poate fi deferită Curţii:
a) de către Comisie;
b) de către o înaltă parte contractantă al cărei cetăţean este victimă;
c) de către o înaltă parte contractantă care a sesizat Comisia;
d) de către o înaltă parte contractantă pusă în cauză.

ARTICOLUL 49
În caz de contestare a competenţei Curţii, Curtea hotărăşte.

ARTICOLUL 50
Dacă hotărârea Curţii declară că o decizie luată sau o măsură dispusă de o autoritate judiciară sau de
orice altă autoritate a unei părţi contractante este în întregime sau parţial în opoziţie cu obligaţiile ce
decurg din prezenta convenţie şi dacă dreptul intern al acelei părţi nu permite decât o înlăturare
incompletă a consecinţelor acestei decizii sau ale acestei măsuri prin hotărârea Curţii se acordă, dacă este
cazul, părţii lezate o reparaţie echitabilă.

ARTICOLUL 51
1. Hotărârea Curţii trebuie motivată.
2. Dacă hotărârea nu exprimă în totalitate sau în parte opinia unanimă a judecătorilor, oricare judecător
va avea dreptul să adauge acesteia expunerea opiniei sale individuale.

ARTICOLUL 52
Hotărârea Curţii este definitivă.

ARTICOLUL 53
Înaltele părţi contractante se angajează să se conformeze hotărârilor Curţii în litigiile în care ele sunt
părţi.

ARTICOLUL 54
Hotărârea Curţii este transmisă Comitetului Miniştrilor care supraveghează punerea ei în executare.

ARTICOLUL 55
Curtea îşi stabileşte regulamentul sau şi îşi fixează procedura.

ARTICOLUL 56
1. Prima alegere a membrilor Curţii va avea loc după ce declaraţiile înaltelor părţi avute în vedere în art.
46 vor fi atins numărul de opt.
2. Curtea nu poate fi sesizată înaintea acestei alegeri.

TITLUL V
ARTICOLUL 57
Oricare înaltă parte contractantă va furniza, la solicitarea secretarului general al Consiliului Europei,
explicaţiile cerute asupra felului în care dreptul sau intern asigura aplicarea efectivă a tuturor dispoziţiilor
acestei convenţii.

10
 ARTICOLUL 58
Cheltuielile Comisiei şi ale Curţii sunt în sarcina Consiliului Europei.

ARTICOLUL 59
Membrii Comisiei şi ai Curţii se bucură, pe timpul exercitării funcţiilor lor, de privilegiile şi imunităţile
prevăzute de art. 40 al Statutului Consiliului Europei şi de acordurile încheiate în virtutea acestui articol.

ARTICOLUL 60
Nici o dispoziţie din prezenta convenţie nu va fi interpretată ca limitând sau aducând atingere
drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale care ar putea fi recunoscute conform legilor oricărei părţi
contractante sau oricărei alte convenţii la care aceasta parte contractantă este parte.

ARTICOLUL 61
Nici o dispoziţie a prezentei convenţii nu aduce atingere competenţelor conferite Comitetului
Miniştrilor prin Statutul Consiliului Europei.

ARTICOLUL 62
Înaltele părţi contractante renunţă reciproc, în afara unei înţelegeri speciale, să se prevaleze de tratatele,
convenţiile sau de declaraţiile care există între ele, în vederea supunerii, pe calea unei cereri, a unui
diferend apărut din interpretarea sau aplicarea prezentei convenţii unui alt mod de reglementare decât cele
prevăzute de numita convenţie.

ARTICOLUL 63
1. Orice stat poate, în momentul ratificării, sau în orice alt moment ulterior să declare, prin notificare
adresată secretarului general al Consiliului Europei, că prezenta convenţie se va aplica tuturor sau unuia
dintre teritoriile ale căror relaţii internaţionale el le asigură.
2. Convenţia se va aplica teritoriului sau teritoriilor desemnate în notificare începând cu a 30-a zi
socotită de la data la care secretarul general al Consiliului Europei va fi primit această notificare.
3. În respectivele teritorii, dispoziţiile prezentei convenţii vor fi aplicate ţinând seama de necesităţile
locale.
4. Orice stat care a făcut o declaraţie conform primului paragraf din acest articol poate ulterior, în orice
moment, să declare relativ la unul sau mai multe teritorii vizate în această declaraţie că acceptă
competenţa Comisiei de a lua cunoştinţă de cererile persoanelor fizice, organizaţiilor neguvernamentale
sau ale grupurilor de persoane particulare, conform art. 25 din prezenta convenţie.

ARTICOLUL 64
1. Oricare stat poate, în momentul semnării prezentei convenţii sau al depunerii instrumentului sau de
ratificare, să formuleze o rezerva în legătură cu o dispoziţie anume a convenţiei, în măsura în care o lege
atunci în vigoare pe teritoriul sau nu este conformă cu această dispoziţie. Rezervele cu caracter general nu
sunt autorizate în termenii prezentului articol.
2. Orice rezervă emisă conform prezentului articol necesită o scurtă expunere privind legea în cauză.

ARTICOLUL 65
1. O înaltă parte contractantă nu poate denunţa prezenta convenţie decât după expirarea unui termen de
5 ani începând cu data intrării în vigoare a convenţiei în ceea ce o priveşte şi prin intermediul unui preaviz
de 6 luni, dat printr-o notificare adresată secretarului general al Consiliului Europei care informează
despre aceasta celelalte părţi contractante.
2. Această denunţare nu poate avea drept efect să dezlege înalta parte contractantă interesată de
obligaţiile conţinute în prezenta convenţie în ceea ce priveşte orice fapt care, putând constitui o încălcare
a acestor obligaţii, ar fi fost comis de ea anterior datei la care denunţarea îşi produce efectele.
3. Sub aceeaşi rezervă ar înceta de a mai fi parte la prezenta convenţie orice parte contractantă care ar
înceta de a mai fi membru al Consiliului Europei.

11
 4. Convenţia poate fi denunţată conform dispoziţiilor paragrafelor precedente în ceea ce priveşte orice
teritoriu pentru care ea a fost declarată aplicabilă potrivit art. 63.

ARTICOLUL 66
1. Prezenta convenţie este deschisă spre semnare membrilor Consiliului Europei. Ea va fi ratificată.
Ratificările vor fi depuse la secretarul general al Consiliului Europei.
2. Prezenta convenţie va intra în vigoare după depunerea a zece instrumente de ratificare.
3. Pentru orice semnatar care o va ratifica ulterior, convenţia va intra în vigoare din momentul depunerii
instrumentului de ratificare.
4. Secretarul general al Consiliului Europei va notifica tuturor membrilor Consiliului Europei intrarea în
vigoare a convenţiei, numele înaltelor părţi contractante care au ratificat-o, precum şi depunerea oricărui
instrument de ratificare intervenită ulterior.
Încheiată la Roma, la 4 noiembrie 1950, în limbile franceză şi engleză, ambele texte fiind egal
autentice, într-un singur exemplar care va fi depus în arhivele Consiliului Europei.
Secretarul general va transmite copie certificată tuturor semnatarilor.

PRIMUL PROTOCOL ADIŢIONAL

LA CONVENŢIE

PROTOCOLUL Nr. 2
atribuind Curţii Europene a Drepturilor Omului
competenţa de a da avize consultative

PROTOCOLUL Nr. 4
recunoscând anumite drepturi şi libertăţi,
altele decât cele deja înscrise în convenţie
şi în primul Protocol adiţional la convenţie

PROTOCOLUL Nr. 6
privind abolirea pedepsei cu moartea

PROTOCOLUL Nr. 7
LA CONVENŢIE

PROTOCOLUL Nr. 9
LA CONVENŢIE

PROTOCOLUL Nr. 10
LA CONVENŢIE

PROTOCOLUL Nr. 11
LA CONVENŢIE

PROTOCOLUL Nr. 13
privind abolirea pedepsei cu moartea

12
 CAPITOLUL AL 2-LEA

ISTORIA EVOLUŢIEI CONVENŢIEI EUROPENE A DREPTURILOR

OMULUI

Scopul următorului capitol este să se constituie în baza generală a discuţiei din capitolele următoare care
se vor referi mai ales la condiţiile de independenţă a justiţiei şi imparţialitate asociate Curţii Europene a
Drepturilor Omului. Înainte de a examina jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului ar fi util să
facem câteva remarci introductive despre istoria evoluţiei Convenţiei, despre structura mecanismului de
supraveghere şi despre unele schimbări ce vor interveni în viitor în sistemul de la Strasbourg.

Paragraful 1 Apariţia Convenţiei1

Pe data de 4 noiembrie 1950 s-a semnat în mod oficial Convenţia Europeană privind Protecţia Drepturilor
Omului şi a Libertăţilor Fundamentale. Evenimentul a avut loc la Roma, la Palazzo Barberini, iar
documentul a fost semnat de către treisprezece reprezentanţi ai “guvernelor ţărilor europene care au
aceleaşi concepţii ca şi o moştenire comună ce cuprinde tradiţia politică, idealurile, libertatea şi statul de
drept”. Convenţia a fost încheiată în cadrul Consiliului Europei. Consiliul Europei fusese înfiinţat la
Londra, la data de 5 mai 1949, de către zece guverne: Belgia, Denemarca, Franţa, Irlanda, Italia,
Luxemburg, Olanda, Norvegia, Suedia şi Marea Britanie. Încă din perioada premergătoare celui de-al
doilea război mondial existau iniţiative referioare la o mai strânsă cooperare europeană, dar acestea au
fost analizate mai atent abia după război. În timpul războiului, mişcările de eliberare şi guvernele aflate în
exil au cooperat strâns în lupta lor contra nazismului, ceea ce a dus la apariţia ideii că era nevoie de un fel
de organizare europeană.2 În timpul Conferinţei de la Haga din 1948 s-au făcut unele propuneri referitoare
la o asemenea organizaţie europeană, iar în 1949 Winston Churchill a convocat o reuniune a
reprezentanţilor guvernelor pentru a discuta crearea Consiliului Europei. Consiliul Europei era în primul
rând o organizaţie inspirată din nevoia de a lupta contra oricărei posibile reveniri a fascismului ca şi
contra unei posibile expansiuni a influenţei comunismului, ceea ce se vede din preambulul Statutului
Consiliului Europei, unde statele semnatare îşi reafirmă “devotamentul faţă de valorile morale şi
spirituale care constituie atât moştenirea comună a popoarelor lor cât şi adevărata sursă a libertăţii
individuale, a libertăţii politice şi a statului de drept, principii care sunt baza oricărei democraţii
adevărate”. Conform Art. 3 din Statut, fiecare stat membru al Consiliului Europei trebuie să accepte
“principiile statului de drept şi ale faptului că toţi cetăţenii aflaţi sub jurisdicţia sa se bucură de drepturile
şi libertăţile omului”. Orice stat european considerat capabil şi dornic să îndeplinească aceste standarde
1
Vezi, de exemplu, R.A. Lawson, “50 jaar EVRM in vogelvlucht”, in: R.A. Lawson & E. Myjer (eds.), 50
Jaar EVRM, Leiden: NJCM-Boekerij, 2000, pp. 3-18 and P.H. Teitgen, “Introduction to the European Convention on
Human Rights”, in: R.St.J. Macdonald a.o. (eds.), The European System for the Protection of Human Rights,
Dordrecht: Martinus Nijhoff, 1993, p. 11.
2
Vezi R.A. Lawson & H.G. Schermers, Leading Cases of the European Court of Human Rights, Nijmegen:
Ars Aequi Libri, 1999, p. xv.

13
poate fi invitat să devină membru al Consiliului Europei (deşi trebuie să recunoaştem că, în trecut,
considerentele politice au afectat respectarea strictă a acestei condiţii de aderare). Pe de altă parte, dacă un
stat deja membru al Consiliului Europei nu mai îndeplineşte standardele necesare, poate fi suspendat sau
chiar eliminat din organizaţie. O astfel de situaţie nu a avut loc decât o singură dată, în 1969, când Grecia
s-a retras din organizaţie deoarece era pe cale de a fi exclusă din cauza încălcărilor drepturilor omului
comise de dictatura militară.
Iată care este, în principal, structura organizatorică a Consiliului. În primul rând, este vorba
despre Comitetul de Miniştri. Acesta organizează cooperarea interguvernamentală în domeniile de interes
pentru Consiliu, dar nu are nici o putere supranaţională. Comitetul poate adopta acorduri şi convenţii cu
caracter juridic obligatoriu pentru statele care sunt dispuse să ratifice aceste instrumente. Din punct de
vedere teoretic, la fel de interesante sunt şi recomandările pe care Comitetul le adresează statelor membre.
Comitetul poate adopta şi rezoluţii şi declaraţii care conţin declaraţii de poziţie ca şi propuneri de acţiune.
În fine, Comitetul urmăreşte modul în care statele membre se conformează standardelor pe care le-au
proclamat în domeniul drepturilor omului. După Comitetul de Miniştri a fost instituită o Adunare
parlamentară. Adunarea parlamentară este alcătuită din delegaţii ale membrilor parlamentului numiţi de
către (şi din rândurile) parlamentelor naţionale. Adunarea parlamentară nu are nici un fel de putere
legislativă oficială, dar are o influenţă substanţială în domeniul protecţiei drepturilor omului. Îndeplineşte
sarcini importante în domeniul urmăririi respectării de către statele membre a standarelor proclamate ale
drepturilor omului şi constituie motorul politic aflat la originea câtorva iniţiative în domeniul protecţiei
drepturilor omului. Ultima insituţie pe care doresc să o menţionez este secretariatul independent condus
de Secretarul General. Acestea trei instituţii sunt cei trei actori principali ai organizaţiei politice care
susţine Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ceea ce ne educe înapoi la momentul adoptării
Convenţiei.
Una dintre metodele prin care se putea atinge scopul ultim al Consiliului Europei era, conform
Statutului acestei instituţii, “menţinerea şi realizarea în continuare a drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului”. Astfel, în cadrul Consiliului Europei s-au iniţiat discuţii referitoare la
adoptarea unui tratat privind drepturile omului. Evident, statele membre ale Consiliului Europei erau
conştiente şi de eforurile depuse simultan de Naţiunile Unite pentru a stabili nişte standarde în domeniul
drepturilor omului, dar existau şi unele motive distincte de a dori apariţia unui document separat privind
drepturile omului. În primul rând, Statutul Consiliului Europei se referă vag la conceptul de “drepturi ale
omului” fără a se putea referi în mod expres la un document mai concret. Ce însemnau de fapt “drepturile
omului”? S-a simţit nevoia de a face ca acestă noţiune abstractă să devină mai vizibilă şi mai concretă. În
al doilea rand, ţările europene doreau să extindă standardele stabilite în Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului adoptată în 1948 de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite. Declaraţia Universală era
un document minunat, dar nu avea caracter juridic obligatoriu. Ţările europene, care fuseseră direct
confruntate cu nazismul şi fascismul, au simţit nevoia de a merge ceva mai departe. Activitatea a început
în 1949 când Mişcarea europeană (iniţial o alianţă formată din organizaţii neguvernamentale) a propus un
proiect de tratat, ce a fost apoi discutat în cadrul Consiliului Europei. S-au făcu progrese rapide aşa încât
în noiembrie 1950 a fost adoptată Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, adică un document cu
caracter juridic obligatoriu ce beneficia de un mecanism autonom de supraveghere. Conform
Preambulului, Convenţia este primul pas “în sensul aplicării colective a anumitor drepturi stabilite în
Declaraţia Universală”. În acest scop, s-au pus bazele unei proceduri interstatale de înaintare a plângerilor

14
în faţa aşa-numitei Comisii Europene a Drepturilor Omului în cazul unei acuzaţii de încălcare a unuia
dintre drepturile “clasice” ale omului de către autorităţile de stat ale uneia dintre Înaltele Părţi
Contractante. În ciuda dorinţei ţărilor europene de a eficientiza cât mai mult protecţia drepturilor omului,
s-a dovedit a fi dificil de acceptat că persoanele fizice au dreptul de a se plânge împotriva propriului stat
şi că există o supraveghere supremă efectuată de către o instanţă ce funcţionează doar în baza unei
proceduri pur juridice, astfel încât ambele elemente au fost incluse în clauze opţionale. Toate cazurile
compăreau în faţa Comisiei Europene a Drepturilor Omului care stabilea faptele şi hotăra dacă plângerile
se pot admite prin proceduri confidenţiale.3 Dacă se hotăra că se poate admite o plângere, Comisia încerca
să medieze între ambele părţi şi să ajungă la o rezolvare pe cale amiabilă. Dacă nu era posibilă o rezolvare
pe cale amiabilă, Comisia îşi formula opinia cu privire la fondul cazului într-un document numit “Raport
cf. art. 13”. Dacă plângerea fusese intentată unui stat care nu acceptase jurisdicţia Curţii, cazul era trimis
spre hotărâre Comitetului de Miniştri. Dacă plângerea fusese intentată unui stat care acceptase jurisdicţia
Curţii, atunci statul sau Comisia trimiteau cazul spre rezolvare Curţii. Curtea examina dacă se poate
admite plângerea, examina fondul cazului şi ajungea la o hotărâre în urma unei proceduri publice şi
juridice. Orice hotărâre a Curţii avea caracter obligatoriu. Astfel, rolul Comitetului de Miniştri era limitat
la supravegherea conformării cu hotărârile Curţii.
Una dintre cele mai importante realizări din primii 20 de ani de existenţă a Convenţiei a fost
acceptarea treptată a celor două clauze opţionale de către majoritatea covârşitoare a statelor. 4 Mai mult,
din anii 1990, primirea de noi state membre în Consiliului Europei avea să fie condiţionată de acceptarea
ambelor clauze opţionale. O altă realizare strâns legată de aceasta a fost creşterea importanţei rolului
plângerilor înaintate Curţii de către persoanele fizice. Iniţial, solicitantul nu avea nici un fel de implicare
oficială în procedurile din faţa Curţii. Apoi, Comisia a introdus practica includerii unui reprezentant legal
al solicitantului ca delegat al acestuia în faţa Curţii. Este o practică criticată de multe guverne, dar care a
fost treptat acceptată. Următorul pas a fost faptul că solicitantul (sau reprezentantul său) se puteau adresa
direct Curţii. În fine, după adoptarea Protocolului 9 solicitantului i s-a dat dreptul de a-şi transmite direct
cazul Curţii fără a mai depinde de Comisie. O a doua realizare importantă a fost creşterea importanţei
activităţii “organelor de la Strasbourg” (atât Comisia cât şi Curtea erau amplasate în Palais des droits de
l’homme de la Strasbourg). Paragraful *** 1.2 *** se va referi mai pe larg la evoluţia mecanismului de
supraveghere.
Interesul crescând pentru activitatea Comisiei şi a Curţii a dus la o creştere accentuată a
volumului de muncă. În final, a trebui amendat mecanismul de supraveghere.5 Protocolul 11 a intrat în
3
Vezi H.G. Schermers (ed.), The Influence of the European Commission of Human Rights (Mordenate College
Publications No. 1), The Hague: T.M.C. Asser Instituut, 1992, pp. 3-29.
4
H.G. Schermers, “European Court of Human Rights”, în: Weber (ed.), Fundamental Rights in Europe and
North America, The Hague: Kluwer Law International, 2001, p. ECHR-8.
5
Au existat mai multe motive pentru a amenda vechiul mecanism de supraveghere (dincolo de dorinţa de a
spori eficienţa sistemului). Vezi: A. Drzemczewski, “A major overhaul of the European human rights convention
control mechamism: Protocol No. 11”, în: Collected Courses of the Academy of European Law VI/2 (1995), pp. 121-
210; Y.S. Klerk, Het ECRM-toezichtsmecanisme (diss. Maastricht, 1995), Nijmegen: Ars Aequi Libri, 1995, pp. 515-
604; H.G. Schermers, Een nieuw Europees Hof voor de Rechten van de Mens (oratie Leiden, 1993); K. de Vey
Mestdagh, “Reform of the European Convention on Human Rights in a changing Europe”, in: R.A. Lawson & M. de
Blois (eds.), The Dynamics of the Protection of Human Rights in Europe – Essays in honour of H.G. Schermers, The
Hague: Martinus Nijhoff, 1994, pp. 337-360. Vezi şi numărul special dedicat Protocolului 11 al publicaţiei NJCM-
Bulletin 22/7 (1997).

15
vigoare la 1 noiembrie 1998, aducând schimbări profunde în sistem. Comisia şi Curtea (care nu
funcţionaseră niciodată cu program complet) au fost înlocuite de o Curte unică de sine stătătoare. Dreptul
individual de petiţionare ca şi jurisdicţia Curţii au devenit obligatorii, ceea ce înseamnă că personele
fizice au acces direct la Curte. Rolul Comitetului de Miniştri a fost limitat la supravegherea executării
hotărârilor.

Paragraful 2 Mecanismul de supraveghere

Iată noua procedură intodusă prin Protocolul 11.6 Curtea este compusă dintr-un număr de judecători egal
cu cel al Înaltelor Părţi Contractante (art.20). Înaltele Părţi Contractante nu trebuie neapărat să
nominalizeze pe unul dintre cetăţenii lor. Judecătorii nu sunt reprezentanţi ai guvernelor “lor”, ci judecă
în virtutea capacităţii lor personale. Judecătorii sunt aleşi de către Adunarea Parlamentară pe o perioadă
de şase ani dintr-o listă de candidaţi nominalizaţi de guvernele respective. Actualmente Convenţia are un
număr de 45 de Înalte Părţi Contractante. Judecătorii aleşi sunt împărţiţi în patru Secţii a câte aproximativ
10 judecători. Alcătuirea acestor secţii este fixă pe o perioadă de trei ani. Pentru a asigura consecvenţa
jurisprudenţei, Preşedintele fiecărei secţii face parte din completul de judecată al fiecărui dosar ce
urmează a fi judecat la secţia respectivă.
Plăngerile pot fi adresate la registratura Curţii Europene a Drepturilor Omului, Consiliul Europei,
F-67075 Strasbourg Cedex, Franţa. Pentru a putea înainta o plângere există foarte puţine formalităţi de
îndeplinit. Nu este obligatorie reprezentarea printr-un avocat. După ce se trimite o scrisoare iniţială ce
conţine esenţa plângerii, registratura va trimite un formular de solicitare în engleză sau franceză (ambele
fiind limbi oficiale ale Curţii) dar şi în limba ţării reclamantului. De-a lungul anilor s-a dezvoltat o
practică conform căreia personalul registraturii scrie o scrisoare adresată reclamantului prin care îşi
exprimă propria opinie privind şansele de reuşită ale plângerii. În cazul în care plângerea nu cade sub
incidenţa Convenţiei nu se îndeplineşte criteriul admisibilităţii, sau în cazul în care jurisprudenţa existenţă
a Curţii referitoare la fondul dosarului ar indica faptul că reclamantul nu va avea câştig de cauză,
registratura l-ar îndemna pe reclamant să-şi retragă plângerea. Registratura ar face-o conform autorităţii
Curţii, deşi scrisoarea redactată de registratură nu reprezenta decât un simplu sfat. Din perspectiva
Strasbourg-ului era o măsură de eficienţă lesne de înţeles, dar crea confuzie atât pentru reclamanţi cât şi
pentru reprezentanţii lor legali deoarece se folosea hârtie cu antetul oficial al Curţii. 7 Pe bună dreptate,
acestă practică a fost recent abandonată.
După înregistrare, dosarul este atribuit unui judecător raportor. De obicei este vorba despre
judecătorul “naţional”, adică judecătorul ales în funcţie de statul respectiv pentru a evita posibilele
probleme de limbă (deoarece solicitanţilor nu li se cere să înainteze o plângere într-una dintre cele două
limbi oficiale) şi pentru a evita lipsa de cunoaştere a legislaţiei naţionale atât de necesară. Raportorul va
face o primă evaluare a dosarului pe baza activităţii preliminare întreprinse de registratură care întocmeşte
un rezumat concis al plângerii. Pe baza acestei evaluări raportorul poate repartiza dosarul (în strânsă
6
Vezi T. Barkhuysen, M.L. van Emmerik & E.R. Rieter, Procederen over mensenrechten onder het EVRM,
het IVBPR en andere VN-verdragen, Nijmegen: Ars Aequi Libri, 2002, pp. 19-62.
7
Pentru detalii referitoare la corespondenţa dintre Secretariatul (Comisiei) şi solicitanţi vezi: A. Wampach,
“Pratiques de la Commission: Ses Relations avec les Requérants (Correspondance et Assistance Judiciaire)”, în: M. de
Salvia & M.E. Villiger (eds.), The Birth of European Human Rights Law, Baden-Baden: Nomos, 1998, pp. 339-345.

16
cooperare cu registratura) fie unui complet alcătuit din trei judecători fie unuia (Chamber) alcătuit din
şapte judecători. Completul alcătuit din trei judecători judecă dosarele “evidente”, şi poate respinge
dosarul (de obicei pe motiv că este evident nefondat) sau poate scoate o solicitare de pe rol. Aceasta este o
decizie definitivă care nu mai poate fi atacată. Totuşi, completul nu poate soluţiona o plăngere în acest fel
decât dacă este vorba de o hotărâre unanimă. Dacă unul dintre cei trei judecători nu este de accord,
dosarul va fi remis procedurii din completul “ordinar”, alături de acele dosare pe care raportorul le-a
trimis spre soluţionare direct Completului format din şapte judecători. Solicitările interstatale sunt
automat soluţionate de acest complet format din şapte judecători. De obicei, orice dosar este trimis spre
soluţionare unui complet din care face parte judecătorul “naţional” al statului reclamant. Pentru a
repartiza corect volumul de lucru diferitelor secţii, dosarele pot fi repartizate şi unei alte secţii. În această
situaţie, judecătorul “naţional” este membru din oficiu al completului de judecată (regulile 26 şi 52 din
Regulamentul Curţii). Motivele existenţei acestei reguli sunt următoarele: pe de-o parte, dacă este
necesar, judecătorul naţional poate explica legislaţia naţională a statului său celorlalţi judecători în cazul
în care apar întrebări privind interpretarea legislaţiei interne pe parcursul deliberărilor Curţii, iar pe de altă
parte, hotărârea Curţii capătă mai multă autoritate în ordinea legală a statului implicat. Dacă judecătorul
ales în raport de acel stat-parte nu poate face parte din completul de judecată, statul respectiv poate numi
un judecător ad hoc (art. 27 paragraful 2).
Cea mai mare parte a plângerilor sunt soluţionate de un complet alcătuit din trei judecători, care
dă o hotărâre pe baza dosarului privind cauza respectivă, dosar întocmit de registratură. Numai puţine
plângeri ajung în faţa unui complet alcătuit din şapte judecători, şi mai puţine sunt notificate guvernului
reclamat pentru ca acesta să prezinte observaţii scrise cu referire la admisibilitatea sau fondul plângerii.
Completul alcătuit din şapte judecători examinează iniţial admisibilitatea dosarului în baza art. 34
şi art. 358. Art. 34 prevede că solicitantul trebuie să susţină că a fost “victima” unei încălcări a unui drept
prevăzut în Convenţie, comisă de către una dintre Înaltele Părţi Contractante (aşadar, în sensul Convenţiei
nu se poate vorbi de actio popularis).9 Art. 35 prevede celelalte criterii de admisibilitate: epuizarea căilor
interne de atac (cu accent pe natura subsidiară a Convenţiei)10, plângerea trebuie să fie înaintată în termen

8
Vezi de exemplu: P. van Dijk & G.J.H. van Hoof, The European Convention in Theory and Practice, The
Hague: Kluwer Law International, 1998, pp. 98-165.
9
Curtea a dat o interpretare restrânsă acestei condiţii.În principiu, se poate declara admisibilă numai a plângere
introdusă de o persoană direct afectată de către actul sau omisiunea contestată.(vezi, de exemplu, ECHR, 15 July 1982,
Eckle – Germany (Series A-51), §66). Totuşi, Curtea a acceptat şi victime indirecte; membri familiei directe pot uneori
să depună plângeri în numele victimei “reale”(vezi de exemplu, ECHR, 22 February 1994, Burghartz – Switzerland
(Series A-280-B), §18). În acelaşi sens, Cureta a acecptat şi victime potenţiale, tinând cont de faptul că victima era în
imposibilitate să dovedească că a fost direct afectată (plângeri legate de legalitatea unor măsuri de supraveghere
secretă: ECHR, 6 September 1978, Klass – Germany (Series A-28), §§30-38) sau pe baza gravităţii şi caracterului
ireparabil ale riscului suferinţeiincriminate(în domeniul Art.3: ECHR, 7 July 1989, Soering – United Kingdom (Series
A-161), §90 sau în dmeniul art.8: ECHR, 13 July 1995, Nasri – France (Series A-320-B)) sau pur şi simplu pentru a
asigura eficacitatea protecţiei oferite de Curte(de exemplu, în domeniul art.6şi al dreptului la o audiere într-un termen
rezonabil ).
10
Solicitantului I se cere să epuizeze căile de atac pe care le are la dispoziţie ca un drept, nu ca un privilegiu.În
plus, numai căile de atac eficace trebuie să fie epuizate(ECHR, 18 December 1986, Johnston – Ireland (Series A-112),
§45). Există împrejurări speciale care îl pot absolvi pe solicitant de obligaţia de a epuiza căile de atac interne(see
ECHR, 18 December 1996, Aksoy – Turkey (Reports 1996, 2260), §§51-57). Solicitantul nu este obligate să invoce în
mod expres prevederile Convenţiei în faţa instanţelor interne, atâta timp cât plângerea a fost prezentată “în
materialitatea ei” în faţa instanţelor interne (see ECHR, 28 August 1986, Glasenapp – Germany (Series A-104), §44).

17
de şase luni de la data pronunţării unei hotărâri definitive pe plan intern11, solicitantul nu poate fi anonim,
plângerea nu poate fi esenţialmente aceeaşi ca o problemă care a fost deja examinată de Curte sau care a
fost deja supusă unei alte proceduri de cercetare internaţională sau unei înţelegri şi nu conţine nici o altă
informaţie nouă şi relevantă. Curtea poate să declare că o plângere este evident nefondată dacă consideră
că plângerea este incompatibilă cu prevederile Convenţiei. Iniţial, noţiunea de „evident nefondată” era
destinată dosarelor care nu aveau sens. Totuşi, noţiunea a evoluat prin practica Comisiei. Pentru a face
economii de procedură Comisia declara ca evident nefondate toate cazurile (chiar dacă avusese loc o
dezbatere amplă) în situaţia în care majoritatea membrilor Comisiei erau convinşi că nu era vorba despre
o încălcare a Convenţiei, chiar presupunând că toate cele susţinute de solicitant erau corecte. În practică,
au existat mai multe plângeri declarate „evident nefondate” după o analiză temeinică a substanţei lor. Se
consideră de asemenea inadmisibil un dosar considerat ca un abuz al dreptului de aplicare. În plus, nu se
poate ataca o hotărâre a completului alcătuit din şapte judecători când acesta hotărăşte că o plângere este
inadmisibilă. Dacă un asemenea complet admite dosarul, acesta se “pune la dispoziţia părţilor interesate
cu scopul de a se ajunge la o înţelegere pe cale amiabilă în problema respectivă (Art. 38 paragraful 1(b)).
Dacă se dovedeşte că este imposibil să se ajungă la o soluţie pe cale amiabilă, completul alcătuit din şapte
judecători va da o hotărâre pe baza fondului plângerii.
Dacă un dosar ridică o “chestiune serioasă care afectează interpretarea Convenţiei sau a
protocoalelor incluse, sau dacă soluţionarea unei chestiuni în faţa acestui complet alcătuit din şapte
judecători ar putea duce la un rezultat inconsecvent faţă de o hotărâre anterioară a Curţii” completul
renunţă la competenţa sa în favoarea unui Mare Complet format din şaptesprezece judecători. Aceasta se
poate produce “în orice moment înainte ca [acest complet, MK] să fi dat o hotărâre”, conform Art. 30.
Totuşi, ambele părţi au posibilitatea să obiecteze contra renunţării la competenţă. În acest caz, completul
este obligat să dea o hotărâre. Marele Complet are o compoziţie fixă: Preşedintele Curţii, vicepreşedinţii
şi preşedinţii completelor ca şi judecătorii naţionali fac parte qualitate qua din Marele Complet. Ceilalţi
judecători alternează după perioade de nouă luni.
Mai există şi o a doua posibilitate privind implicarea Marelui Complet. Pe baza Art. 43 oricare
dintre părţile din respectivul dosar poate cere ca dosarul să fie trimis Marelui Complet după hotărârea
dată de completul alcătuit din şapte judecători (în termen de trei luni). Cererea de reaudiere a dosarului
poate fi îndeplinită numai în “cazuri excepţionale”. Această cerere este examinată de către un complet
format din cinci judecători. Completul format din cinci judecători va accepta cererea numai dacă membrii
săi sunt de acord că respectivul dosar ridică o chestiune serioasă referitoare la interpretarea şi aplicarea
Convenţiei sau dacă ridică o problemă serioasă de inters general. Această ciudată procedură a “apelului
intern” a fost rezultatul unui compromis politic în timpul pregătirii Protocolului al 11-lea12. Chiar dacă şi
11
Data de la care curge termenul de şase luni se poate referi şi la data la care solicitantul a luat la cunoştinţă
acestă hotărâre.
12
În 1985 guvernul elveţian a propus fuzionarea Comisiei şi a Curţii. Fuzionarea celor două instituţii avea să
accelereze procesul şi să-l facă mai puţin costisitor deoarece avea să se abordeze problema duplicării sarcinilor
efectuate de Comisie şi Curte. Propunerea de fuzionare a fost discutată de experţii guvernamentali iar rezultatul a fost
un raport publicat în 1989. Experţii au avut păreri împărţite privind propunerea şi nu a existat o majoritate, cu atât mai
puţin consens. În 1990 guvernele olandez şi suedez au făcut o propunere alternativă: Comisia va fi împuternicită să dea
hotărâri cu character juridic obligatoriu, având o posibilitate de apel limitată în faţa Curţii pentru a proteja consecvenţa
cu jurisprudenţa (aşa-numitul sistem cu două nivele). Majoritatea experţilor guvernamentali, membrii Comisiei şi
judecătorii curţii au fost în favoarea acestei propuneri, dar a fost imposibil să se ajungă la un consens. După mulţi ani
de dezbateri Părţile Contractante au ajuns la un compromis: cel de-al unsprezecelea Protocol. Comisia şi Curtea vor
fuziona formând o nouă Curte de sine-stătătoare care oferă posibilitatea unui fel de apel intern (reaudierea în faţa

18
alte tribunale au proceduri similare de “apel intern” (de exemplu, ICTY), pare să fie de preferat ca “noua”
revizuire prin prodecura de apel să fie încredinţată unei instituţii diferite de cea care a luat hotărârea
contestată. (vezi Capitolul 4 §4.9 pentru mai multe detalii).
Hotărârile date de Curte (Completul format din şapte judecători sau marele Complet) sunt
definitive (Art. 44). Pe baza Art. 41 Curtea poate să-i asigure părţii vătămate satisfacerea justă în cazul în
care Curtea constată că a fost încălcată Convenţia.13 În hotărâre se menţionează numărul de voturi cu care
a fost adoptată. Opiniile separate ( minoritare/divergente sau conforme) se pot anexa hotărârii. Comitetul
de Miniştri supraveghează executarea hotărârilor Curţii (Art. 46 paragraful 2).

Protocolul nr. 11 a modificat procedura faţă de mecanismul Convenţiei pentru a

îmbunătăţi eficienţa şi pentru a scurta lungimea procedurii la Strasbourg. Nu a avut ca scop
modificarea jurisprudenţei materiale. Încă de la început, “noua” Curte a stabilit clar că va prelua
în totalitate jurisprudenţa Comisiei şi a Curţii “vechi” pe care o consideră drept a sa proprie, aşa
încât adesea face referire la jurisprudenţa ambelor instituţii anterioare. În general, jurisprudenţa
anterioră datei de 1 noiembrie 1998 poate fi considerată ca având aceeaşi autoritate. Cu toate
acestea, Curtea nu este ţinută de jurisprudenţa anterioară. Curtea cea “nouă” (tinând de asemena
cont de faptul că jumătate din judecătorii actuali nu au făcut parte din vechea Curte sau Comisie)
a adoptat uneori opinii diferite cu privire la unele chestiuni materiale sau de admisibilitate. Cel
de-al unsprezecelea Protocol nu a modificat domeniul jurisdicţiei Curţii Europene ratione
personae, ratione materiae (reţinerile depuse de Înaltele Părţi Contractante rămân valabile) şi
ratione temporis (data ratificării sau data iniţială a acceptării jurisdicţiei Curţii).
Mai sunt de făcut câteva observaţii legate de alte două probleme. În primul rând problema
măsurilor interimare. În timpul redactării proiectului Convenţiei, Înaltele Părţi Contractante nu au putut
cădea de acord asupra unei prevederi specifice care să împuternicească (Comisia sau) Curtea să adopte
măsuri interimare. Cu toate acestea, mai ales în cadrul unui tribunal internaţional care se ocupă de
încălcări ale drepturilor omului, aceasta este o problemă de cea mai mare importanţă pentru a putea oferi
o protecţie eficientă solicitanţilor astfel încât să se impiedice producerea unor daune ireparabile în timpul
procedurii procesuale. În ciuda existenţei oricărei puteri explicite, Comisia şi Curtea s-au îngrijit de
existenţa posibilităţii de a “indica” măsuri interimare în regulile lor de procedură (după intrarea în vigoare
a Regulii 39 din Protocolul 11). Totuşi, Curtea a a hotărât întotdeauna că puterea de a dispune măsuri
interimare cu caracter obligatoriu nu poate fi dedusă din Convenţie.14 După introducerea Protocolului 11
situaţia nu s-a modificat (ultima propoziţie din art. 34 CEDO se referă doar la datoria Părţilor
Contractante de “a nu împiedica în nici un fel exercitarea efectivă” a dreptului individual de petiţionare).
De altfel, Curtea şi-a modificat recent poziţia. În cazul Mamatkulov, Curtea a decis că măsurile interimare
adoptate de Curte pot avea caracter obligatoriu pentru Înaltele Părţi Contractante dacă nerespectarea

Marelui Complet). Vezi de exemplu raportul negociatorului olandez K. de Vey Mestdagh, “Protocol Nr. 11 bij het
Europese Verdrag voor de Rechten van de Mens”, in: NJCM-Bulletin 1994, pp. 679-680.
13
Vezi M.L. van Emmerik, Schadevergoeding bij schending van mensenrechten (thesis Leiden University),
Leiden: NJCM-Boekerij, 1997.
14
ECHR, 20 martie 1991, Cruz Varas – Suedia (Seria A-201), §102. Este o poziţie care a fost contestată la
nivelul Curţii (zece voturi la nouă). Minoritatea a argumentat că “garanţiile procedurale conţinute în Art. 25 [cel vechi]
presupun şi includ dreptul ca persoanei fizice să i se acorde cel puţin posibilitatea ca cererea sa să fie analizată mai
îndeaproape de organele Convenţiei”. Totuşi, poziţia majorităţii în Dosarul Cruz Varas a fost iniţial ‘confirmată’ de
‘noua’ Curte în ECHR, 5 februarie 2002, Čonka – Belgium (cererea nr. 51564/99).

19
acestor măsuri ar duce la producerea unor daune ireparabile.15 În practică, însă, nerespectarea măsurilor
interimare este “o situaţie excepţională”.16
În fine, problema permiterii intervenţiei terţilor.17 În baza art. 36 paragraful 1, orice Înaltă Parte
Contractantă are dreptul să intervină într-o cauză între unul dintre cetăţenii săi şi o altă Înaltă Parte
Contractantă. Totuşi, în practică, statele nu iau parte la asemenea proceduri. Pe lângă aceste situaţii
specifice, rezulatatul unui dosar anume poate avea un impact asupra legislaţiei interne dintr-o ţară terţă,
aşa încât Curtea poate considera util să obţină informaţii suplimentare referitoare la contextul (juridic) al
unui litigiu sau să obţină o analiză juridică comparativă cu privire la situaţia juridică din alte ţări.
Preşedintele Curţii poate deci, în interesul administrării corecte a justiţiei, să invite orice Înaltă Parte
Contractantă care nu este parte în dosarul respectiv sau orice persoană interesată (sau organizaţie
neguvernamentală, de exemplu Amnesty International sau Interights) să prezinte comentarii scrise sau să
ia parte la audieri (Art. 36 paragraful 2). Unii comentatori au susţinut idea că ar fi utilă introducerea unui
mecanism care să ofere automat statelor membre interesate posibilitatea să intervină în dosarele ce
compar în faţa Curţii.18 Raportul pe 2003 al Comitetului de iniţiativă pe probleme de drepturi ale omului
conţinea propuneri de garantare pe termen lung a eficienţei Curţii, una dintre ele fiind lărgirea posibilităţii
altor state de a interveni.19

Paragraful 3 Ultimii 50 de ani

După cum s-a arătat deja, pe data de 4 noiembrie 1950 a fost semnată la Palazzo Barberini din Roma
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Atunci nimeni nu ar fi putut prezice cât success va avea
Convenţia în următorii 50 de ani. Astăzi, Convenţia numără mai mult de 40 de state semnatare, iar un
număr din ce în ce mai mare de cetăţeni apelează la Curte; în acelaşi timp importanţa Convenţiei pentru
ordinea legală naţională din statele Înaltelor Părţi Contractante este în continuă creştere. Puţini sunt cei
care au prevăzut ce impact juridic avea să aibă Convenţia asupra tradiţiilor dreptului lor intern.
Dar mai trebuie spus şi că nu s-a observat imediat care avea să fie relevanţa juridică a Convenţiei
din perspectiva dezvoltării viitoare a dreptului naţional din diversele state implicate. De-a lungul primilor
25 de ani de existenţă Convenţia poate fi considerată drept frumoasa din pădurea adormită, deoarece
Curtea exista în stare latentă. În această primă perioadă importanţa Convenţiei a fost în primul rând
teoretică. Ca urmare a confruntării directe cu încălcarea sistematică, pe scară largă, a celor mai elementare
15
ECHR, 6 februarie 2003, Mamatkulov – Turkey (cererea nr. 46827/99).În prezent dosarul este pe rol la
Marele Complet al Curţii.
16
După cum spune R. Ryssdal, fost preşedinte al Curţii, în: M.K. Bulterman & M. Kuijer (eds.), Compliance
with Judgments of International Courts, The Hague: Martinus Nijhoff, 1996, p. 82.
17
Vezi şi: A. Lester, “Amici curiae: third-party interventions before the European Court of Human Rights”, în:
F. Matscher & H. Petzold (eds.), Protecting Human Rights: The European Dimension – Essays in honour of G. Wiarda,
Köln: Carl Heymanns Verlag, 1988, pp. 341-350 and J.P. Loof, “Amicus curiae in Straatsburg: een rol voor NGO’s
binnen het EVRM-toezichtmecanisme”, in: NJCM-Bulletin 1996, pp. 13-31.
18
R.A. Lawson & H.G. Schermers, Leading Cases of the European Court, Nijmegen: Ars Aequi Libri, 1999, p.
111. Se face o comparaţie cu Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene în faţa căreia de fapt există o asemenea
procedură fără a da naştere, din cele constatate până acum, la întârzieri nedorite sau presiuni asupra judecătorlor.
19
Vezi CDDH-GDR (2003) 006 Final.

20
drepturi ale omului de către regimul nazist, statele europene erau convinse că protecţia eficientă a
drepturilor omului nu potea fi încredinţată doar autorităţilor naţionale. Era nevoie de înfiinţarea unui
mecanism internaţional de control. Această convingere politică a facilitat introducerea unui document,
revoluţionar la momentul respectiv, document cu caracter juridic obligatoriu referitor la drepturile
omului. Pentru prima dată în istorie s-a introdus un mecanism internaţional de supraveghere, iar cetăţenii
puteau adresa unui tribunal internaţional plângeri referitoare la încălcări ale drepturilor omului, îndreptate
contra propriilor state. A fost un pas important în evoluţia dreptului internaţional public, modificând
substanţial rolul atribuit persoanei fizice în dreptul internaţional clasic. Multe state continuau să considere
problematica drepturilor omului drept o chestiune de drept intern, fiind unul dintre cele mai delicate
domenii de startegie politică. Atrocităţile comise în cel de-al doilea război mondial au accentuat nevoia
existenţei unui mecanism internaţional cum ar fi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deşi statele
continuau să aibe temeri privind posibilele încălcări ale unui asemenea tratat despre drepturile omului de
către anumite elemente chiar din interiorul societăţilor lor. Instituţiile de la Strasbourg erau conştiente de
această atitidine ambivalentă, aşa încât au acţionat cu reţinere şi grijă în primii ani de existenţă. Faptul că
statele s-au obişnuit în timp cu existenţa unui mecanism internaţional de supraveghere (inclusiv dreptul
individual de petiţionare) s-a dovedit a fi o abordare rezonabilă. Guvernele au observat că organismele
‘străine’ de la Strasbourg nu propagau nici o poziţie extremă.20 Numai în momentul în care s-au asigurat
atât încrederea necesară în abordarea prudentă a Comisiei şi a Curţii cât şi cooperarea Înaltelor Părţi
Contractante, accentul s-a deplasat asupra garantării unei protecţii mai eficiente a reclamanţilor.
Aşa cum în primii 25 de ani de existenţă importanţa Convenţiei este în primul rand teoretică, în
următorii 25 de ani ea devine mai practică. Curtea devine din ce în ce mai mult un organ legislativ cu
impact asupra ordinii naţionale de drept din statele membre. Accentul jurisprudenţei Curţii Europene
pentru Drepturile Omului se deplasează către ideea de a oferi cât mai mult posibil o protecţie efectivă a
drepturilor protejate prin Convenţie. Curtea Europeană oferă o interpretare dinamică, teleologică şi
extensivă a Convenţiei. Protecţia juridică pe care o asigură Curtea în acest fel atrage mai mulţi solicitenţi.
Dar, în acelaşi timp, se poate observa o interesantă modificare a mentalităţii la nivel naţional. Avocaţii au
început să înţeleagă semnificaţia Convenţiei pentru clienţii lor aşa că au început să invoce mai des
Convenţia (justificat sau nu), iar judecătorii naţionali trebuie deci să-şi prezinte opiniile privind
compatibilitatea prevedrilor legale cu cerinţele Convenţiei, în timp ce organele legislative verifică mai
sistematic dacă propunerile legislative făcute sunt “conform Strasbourg”.
Analizând evoluţia ultimilor 50 de ani nu se poate ajunge decât la concluzia că această Convenţie
a ajuns să fie unul dintre documentele internaţionale de cea mai mare importanţă pentru ordinea internă
de drept din peste 40 de ţări, oferind protecţie juridică unui număr de peste 800 milioane de personae.
Paragraful 4 Privire către viitor

Ultimii 50 de ani au scos la iveală şi slăbiciunile sistemului. În cele ce urmează vor fi discutate unele
dintre cele mai stringente provocări pentru următorii 50 de ani.21

20
Vezi H.G. Schermers, “European Commission on Human Rights: The Norwegian Dentist Case on
Compulsory Labour”, în: NILR 1964, pp. 366-371 şi H.G. Schermers (ed.), The Influence of the European Commission
of Human Rights (Mordenate College Publications No. 1), The Hague: T.M.C. Asser Instituut, 1992, pp. 5-6.
21
Vezi M. Kuijer, “De volgende 50 jaar voor het EVRM”, în: Ars Aequi 2001, pp. 650-653 & 892-895.

21
4.1 “Povara succesului”: volumul de muncă

Aşa cum s-a spus, Curtea Europeană nu a avut un program încărcat în primii 25 de ani de existenţă.22 Dar
situaţia s-a modificat spectaculos în anii din urmă (Art. 6 CEDO fiind de fapt prevederea Convenţiei cel
mai des invocată). Numărul total de dosare lucrate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a dublat
din 1980 încoace (sau chiar s-a triplat) aproximatix la fiecare cinci ani. Încă un element important,
numărul de plângeri noi înregistrate a crescut în ultimii 20 de ani de la câteve sute la câteva mii.23 Era deci
iminentă o prăbuşire a sistemului de la Strasbourg din cauza propriului succes. Curtea Europeană şi mai
ales Comisia Europeană se confruntau permanent cu intensificarea volumului de muncă. S-au elaborat
câteva măsuri de eficientizare (mai ales de către Comisie), cum ar fi practica folosită de Comisie de a-i
informa pe solicitanţi în cazul în care plângerile lor nu au sorţi de izbândă, sau posibilitatea de a aborda
plângerile evident nefondate în complete mai mici formate din trei membri, etc. Chiar dacă aceste măsuri
au uşurat considerabil volumul de lucru, nu au fost suficiente. Astfel, Înaltele Părţi Contractante au iniţiat
discuţii privind reforma drastică a mecanismelor de supraveghere. În 1994, după mulţi ani de negociere,
statele au ajuns la un compromis formulat în Protocolul al 11-lea: Comisia şi Curtea vor fuziona şi vor
forma un organism cu funcţionare permanentă. Acest nou mecanism a intrat în vigoare la 1 noiembrie
1998, dar curând au apărut dubii legate de noul sistem elaborat prin Protocolul al 11-lea şi de posibilitatea
sa de a oferi remedii pe termen lung, principalul motiv al scepticismului fiind aderarea atât de multor ţări
din Europa centrală şi de est.24 În 1999, în fiecare lună s-au înregistrat 700 de noi plângeri şi s-au dat
soluţii în 308 de dosare. În 2000, în fiecare lună s-au înregistrat 873 noi plângeri şi s-au dat soluţii în 622
de dosare. În 2001, în fiecare lună s-au înregistrat 1154 noi plângeri şi s-au dat soluţii în 823 de dosare.
Dacă am compara numărul de dosare înregistrate în 1999 (700) cu rezultatele anului 2001 (adică 823),
măsurile de eficientizare stabilite prin Protocolul al 11-lea ar fi putut fi suficiente. Dar numărul de
plângeri înaintate a crescut considerabil. În 2002 au fost introduse mai mult de 30.000 de plângeri
individuale; s-au dat 17.915 hotărâri de respingere a unei solicitări (sau de scoatere de pe rol), s-au dat
577 hotărâri de admitere a unei solicitări iar Curtea a dat un număr de 844 de hotărâri. 25 Cifrele statistice
ale noii Curţi arată că încă se mai confruntă cu probleme logistice. În fiecare lună se adaugă alte 1000 de

22
Aparent fără ironie, un commentator al anilor 1970 scria: “Curtea Europeană a Drepturilor Omului a avut un
an încărcat în 1976 şi a dat hotărâri în cinci dosare” (vezi J. Andrews, “Council of Europe”, in: ELR 1977, p. 154).
Judecătorul Wiarda a declarat odată că Registratura îi spusese, în momentul preluării postului în 1966, că a fi judecător
la Curte îi va ocupa două zile pe an (vezi B.E.P. Myjer, Bij een vijftigste verjaardag, Nijmegen: Wolf Legal Publishers,
2001, p. 7 (nota de subsol 14).
23
Vezi diferitele anuare ale Curţii Europene de Justiţie la titlul ‘Survey and statistics’. Vezi de asemenea: R.
Lawson, “50 Jaar EVRM in vogelvlucht”, in: R.A. Lawson & E. Myjer (eds.), 50 Jaar EVRM, Leiden: NJCM-Boekerij,
2000, p. 11.
24
Un al motiv al scepticismului a fost faptul că Protocolul 11 se baza pe idea conform căreia Comisia şi Curtea
erau două instituţii identice ce îndeplineau funcţii identice. Această idee pare să fie greşită: principala sarcină a
Comisiei a devenit cea de filtrare rapidă a plângerilor, în vreme ce principala sarcină a Curţii a devenit interpretarea
temeinică a Convenţiei. Protocolul 11 nu pare să ofere altceva decât o codificare a măsurilor de eficientizare dezvoltate
deja de Comisie pentru a contracara volumul de muncă din ce în ce mai mare. Se poate spune că problemele Comisiei
au fost trecute noii Curţi.
25
CDDH (2003) 006 Final, p. 3.

22
dosare restanţelor deja existente.26 Prin câteva declaraţii de presă, Preşedintele Curţii Europene, Luzius
Wildhaber a accentuat această situaţie alarmantă.27 Pe 8 iunie 2000, Preşedintele Curţii a accentuat nevoia
înfăptuirii unei a doua reforme majore a Curţii ca urmare a restructurării efectuate prin Protocolul 11: ar fi
existat speranţa că Protocolul 11 ar fi fost suficient numai dacă numărul de Înalte Părţi Contractante şi
numărul de plângeri ar fi rămas la acelaşi nivel ca la începutul anilor 1990.28 La data de 28 septembrie
2000 Preşedintele Curţii a repetat acestă preocupare: “Productivitatea Curţii şi a Registraturii au
înregistrat creşteri semnificative. […] Continuă să existe totuşi o mare discrepanţă între numărul de
dosare intrate şi numărul de dosare rezolvate. […] Poate că soluţiile nu sunt uşor de întrevăzut, cu
excepţia uneia singure – este absolut clar că este nevoie de mai multe resurse pentru activitatea Curţii”.29
Rezolvarea problemei supraîncărcării sistemului este importantă şi pentru a menţine încrederea cetăţenilor
în sistemul de la Strasbourg. Dacă durează prea mult rezolvarea unei plângeri (aşa cum se întâmplă
adesea în mod curent), Curtea îşi pierde rolul de a oferi o protecţie juridică efectivă.30
Între timp, Comitetul de iniţiativă pentru drepturile omului (CDDH) a prezentat un raport final ce
conţine propuneri de garantare pe termen lung a eficienţei activităţii Curţii. 31 Trăsăturile cele mai
importante ale acestor propuneri sunt următoarele: îmbunătăţirea căilor de atac interne32, îmbunătăţirea
procedurilor de verificare a compatibilităţii Convenţiei cu proiectele de lege, măsuri de îmbunătăţire a
aplicării hotărârilor Curţii, împuternicirea completului de trei judecători nu numai să declare că o
solicitare nu poate fi admisă (aşa cum este cazul actualmente), ci să şi declare admisă o solicitare şi să dea
o hotărâre pe baza fondului dosarului în cazul în care chestiunea aflată în discuţie face obiectul unei
jurisprudenţe bine stabilite a Curţii, etc. Mai există şi o altă propunere, ceva mai radicală, şi anume
introducerea unui nou criteriu de admisibilitate. Introducerea acestui nou criteriu (propunerea B.4) ar
permite Curţii să respingă dosarele care ar satisface cumulativ următoarele trei criterii: (a) solicitantul nu
a suferit un dezavantaj semnificativ; (b) dosarul nu pune o problenă serioasă care să afecteze interpretarea
sau aplicarea Convenţiei sau a protocoalelor sale; (c) dosarul nu ridică o problemă srioasă de importanţă
generală. Diverşi membri CDDH ca şi unii comentatori şi-au exprimat rezerve serioase. O asemenea

26
F.J. Bruinsma & S. Parmentier, “Interview with Mr. Luzius Wildhaber, President of the ECHR”, în:
Netherlands Quarterly of Human Rights 2003, p. 190.
27
Pe data de 21 iunie 1999 s-a dat un asemenea semnal de către Preşedinte într-un comunicat de presă (‘Steep
rise in workload for European Court of Human Rights’). Comunicatul de presă poate fi găsit în NJCM-Bulletin 1999, p.
808.

28
Comunicatul de presă nr.418 din 8 iunie 2000 ‘Spotlight on second restructuring of European Court of
Human Rights’; se găseşte pe pagina de internet a Curţii: http://www.echr.coe.int.
29
‘European governments urged to increase support for Human Rights Court’, apare în NJCM-Bulletin 2000,
p. 1296. Statisticile pentru anul 2001 arată o creştere substanţială a ieşirilor, adică cu aproximativ 30% mai multe
hotărâri şi decizii judecătoreşti date în 2001 faţă de 2000 [vezi comunicatul de presă nr. 32 din 21 ianuarie 2002
‘Substantial increase in output for the European Court of Human Rights’; se găseşte pe pagina de internet a Curţii:
http://www.echr.coe.int].
30
Vezi diversele contribuţii ale următorilor: M. de Boer-Buquicchio, W.M.E. Thomassen, R.A. Lawson, E.A.
Alkema, T. Barkhuysen, M.L. van Emmerik în ‘Rode Draad’ of the NJCM-Bulletin 2003.
31
CDDH (2003) 006 Final.

32
Vezi şi DH-PR (2003) 007.

23
propunere ajunge chiar la esenţa modului în care se percepe rolul Curţii – rolul Curţii este de a oferi
protecţie juridică solicitanţilor individuali sau sarcina sa principală este de a formula standarde aplicabile
în termeni mai generali? După părerea mea, inevitabil se va petrece o deplasare spre cel de-al doilea rol. 33
În acest sens, unii comentatori şi-au exprimat regretul în legătură cu posibilităţile limitate ale Curţii de a
formula opinii consultative (Art. 47 CEDO): este posibil ca o opinie consultativă să nu se refere la nici o
chestiune legată de drepturile pozitive menţionate în Convenţie, iar Curtea poate formula o opinie
consultativă numai ca urmare a unei cereri a Comitetului de Miniştri. 34 Din punctual de vedere al
imparţialităţii juridice ar putea apărea probleme legate de o mai mare posibilitate de a formula opinii
consultative (cumularea funcţiilor juridice şi consultative poate fi o încălcare chiar a jurisprudenţei Curţii,
deşi Curtea nu este ţinută oficial de propria sa jurisprudenţă, aşa cum vom vedea în Capitolul 4). O altă
soluţie mai poate fi o politică mai activă de intervenţie a guvernelor în dosarele în care este vorba despre
probleme ce pot fi relevante pentru propriile lor sisteme juridice (de exemplu, intervenţia guvernului
francez într-un caz olandez legat de instituţia olandeză numită Conseil d’Etat- Consiliul de Stat). Ar mai
exista o variantă, şi anume sporirea posibilităţii Curţii de a-şi interpreta una dintre propriile hotărâri
(Regula 79 din regulamentul Curţii), astfel încât şi alte guverne să poată cere Curţii să-şi clarifice poziţia
ca urmare a unei hotărâri care ar putea influenţa sistemul juridic al diverselor Înalte Părţi Contractante.35
Comitetul de Miniştri a dat instrucţiuni de elaborare a unui protocol pe linia propunerilor făcute
de CDDH. Se aşteaptă prezentarea acestui protocol la reuniune a Comitetului de Miniştri din 2004.

4.2 Coperarea cu Înaltele Părţi Contractante

Eficienţa Convenţiei depinde în mare măsură de disponibilitatea Înaltelor Părţi Contractante de a coopera
cu această Curte. Responsabilitatea primară de a asigura respectarea drepturilor şi libertăţilor prevăzute în
Convenţie cade în sarcina statelor. Mecanismul European de control este o plasă de siguranţă subsidiară.
Curtea Europeană nu are nici resursele financiare nici pe cele administrative şi nu are nici mandatul de a
funcţiona ca o curte constituţională europeană (vezi şi capitolul 3 §15). Statele trebuie să facă eforturi
conştiente de a găsi soluţii la nivel naţional cât mai multor plângeri referitoare la încălcări ale drepturilor
prevăzute în Convenţie (hotărârea Curţii în cazul Kudla36 pare să accentueze tocmai această preocupare
anume).
În acest context, putem vorbi despre două situaţii specifice ce trebuie discutate separat, una dintre
ele fiind direct legată de Articolul 6 CEDO. Prima problemă este legată de durata procedurilor (în Italia) –
sute şi sute de solicitanţi anual au adresat plângeri Curţii reclamând faptul că în Italia procedurile în faţa
instanţelor naţionale durează mult prea mult timp (ceea ce duce la o încălcare a dreptului la un proces

33
Vezi şi ECHR, 24 July 2003, Karner – Austria (solicitarea nr. 40016/98), §26.

34
Conform practicii comentariilor generale prezentate de Comitetul pentru Drepturile Omului al Naţiunilor Unite

35
Vezi M.F.J.M. de Werd, “De wetgever en artikel 6 EVRM”, in: J.P. Loof (ed.), Onafhankelijkheid en
onpartijdigheid, Leiden: NJCM-Boekerij, 1999, p. 41.
36
ECHR, 26 October 2000, Kudla – Poland (solicitarea nr. 30210/96).Vezi şi: S.K. Martens, “EHRM om ten
aanzien van art. 13: voortaan dient burger te kunnen klagen tegen te lange duur procedures”, in: NJB 2000, p. 2042 and
T. Barkhuysen, “Effectieve nationale rechtsbescherming bij overschrijding van de redelijke termijn vereist op grond
van artikel 6 en 13 EVRM”, in: NJCM-Bulletin 2001, pp. 71-88.

24
echitabil “într-un interval de timp rezonabil” aşa cum prevede Articolul 6 CEDO). În multe state membre
ale Consiliului Europei se face simţită problema supraîncărcării sistemului juridic, dar majoritatea
covârşitoare a acestor plângeri vin din Italia.37 În Italia, puterea judecătorească pare să nu poată rezolva
toate dosarele aflate pe rol într-o perioadă de timp rezonabilă. Şirul acesta nesfârşit de cazuri a început
după ce, în aprilie 1993, un program al unei televiziuni italiene a informat opinia publică despre
posibilităţile de a beneficia de despăgubiri financiare de la Strasbourg în situaţia în care dosarele duraseră
prea mult în faţa instanţelor naţionale.38 Astfel a apărut un lung şir de plângeri similare. O mare parte din
procesele aflate pe rolul Curţii cuprinde dosarele italiene cauzate de lungimea excesivă a procedurilor la
instanţele italiene. Mare parte din activitatea zilnică a Curţii este dedicată acum rezolvării acestor
plângeri. Luptând contra supraaglomerării sistemului Curtea a ajuns la concluzia că practica italiană nu
este compatibilă cu Convenţia.39 Aceasta reprezintă un avantaj major pentru volumul de lucru al Curţii:
pusă în faţa unor plângeri similare în viitor, Curtea poate ajunge la concluzia că s-a încălcat art.6 CEDO
numai după un test sumar. Se poate spune că există prezumţia conform căreia în cazuri similare
Convenţia este încălcată. Ar fi însă de preferat să se găsească soluţii la nivel naţional (ceea ce este de fapt
obligatoriu în baza art.1 al Convenţiei)40, astfel încât Curtea Europeană să nu mai fie aglomerată din cauza
acestor plângeri relativ clare dar niciodată identice.41
A doua problemă care merită atenţie este situaţia din sud-estul Turciei. Tensiunile dintre
autorităţile turce şi partidul kurd PKK duc adesea la izbucniri violente în acestă regiune, şi de multe ori
populaţia locală a fost victima acestor lupte. Astfel s-au produs deja ciocniri serioase între Turcia şi CPT
(Comitetul pentru prevenirea torturii al Consiliului Europei).42 CPT a făcut o declaraţie publică pe 6
decembrie 1996 arătând că “au avut loc în practică cazuri de tortură şi alte forme de maltratări grave”. A
mai durat până ce asemenea plângeri au ajuns în faţa Curţii (în parte din cauza faptului că Turcia a
acceptat jurisdicţia Curţii abia în 1990), dar de câţiva ani Curtea se confruntă cu un număr de plângeri
similare. Majoritatea reclamanţilor sunt kurzi bănuiţi sau condamnaţi pentru acte teroriste. Primul caz în
37
Vezi şi: S. Sansotta, “Durée de la Procédure Civile en Italie”, în: M. de Salvia & M.E. Villiger (eds.), The
Birth of European Human Rights Law – Studies in honour of Carl Aage Nørgaard, Baden-Baden: Nomos Verlag, 1998,
pp. 211-216.
38
Vezi R.A. Lawson and H.G. Schermers, Leading Cases of the European Court of Human Rights, Nijmegen:
Ars Aequi Libri, 1999, p. 512.
39
ECHR, 28 July 1999, Ferrari – Italy (solicitarea nr. 33440/96), §21: “Frecvenţa cu care apar asemenea
încălcări arată că se acumulează încălcări similare, ce sunt suficient de numeroase pentru a nu rămâne simple incidente
izolate […] Aşadar, această acumulare de încălcări constituie o practică incompatibilă cu Convenţia”. Vezi de
asemenea: R.A. Lawson, “Systematische schending van artikel 6 EVRM: Italië de wacht aangezegd”, in: NJCM-
Bulletin 1999, pp. 975-984.
40
Între timp guvernul Italian a adoptat o lege (aşa-numita lege ‘Pinto’) care prevede posibilitatea de a cere
daune la nivel naţional pentru temporizarea actului de justiţie. Totuşi, legea nu prevede posibilitatea de a împiedica
procedurile foarte lungi. Cel de-al doilea element a fost criticat în Rezoluţia DH (2001) 136 a Comitetului de Miniştri
din 15 noiembrie 2001. Alte lucrări pe aceeaşi temă: T. Barkhuysen & A.M.L. Jansen, “Rechtsmiddelen tegen
rechterlijke en bestuurlijke traagheid: het EVRM noopt tot aanpassing van het Nederlandse recht”, in: Nederlands
Juristenblad 2002, pp. 841-848.
41
În iulie 2001 Consiliul Europei a organizat o conferinţă multilaterală la Madrid pentru a formula directive
având ca scop combaterea amânărilor din procedurile civile la nivel naţional.
42
Vezi: M. Kuijer, “Foltering in Turkije: de publieke verklaring van het CPT”, în: Ars Aequi 1994, pp. 584-
591.

25
care Turcia a fost considerată responsabilă de încălcarea interdicţiei de aplicare a torturii cf. art.3 CEDO a
fost cazul Aksoy.43 Începând cu Aksoy Curtea a trebuit să se confrunte cu multe plângeri similare, multe
dintre ele fiind încă pe rolul Curţii Europene. 44 În majoritatea acestor plângeri apare clar lipsa unei
anchete la nivel naţional cu referire la încălcările drepturilor omului. În trecut, autorităţile interne nu au
cooperat total pe parcursul anchetelor. În consecinţă, Curtea Europeană a trebui să funcţioneze ca o primă
instanţă pentru a constata care este versiunea adevărată a faptelor. Astfel, Curtea a trebuit să trimită aşa-
numitele misiuni de constatare în acea regiune pentru a stabili faptele şi pentru a găsi dovezile necesare
pentru a putea da o hotărâre referitoare la validitatea plângerii. Curtea nu are puterile potrivite pentru a
duce la îndeplinire o asemenea sarcină şi nici nu are personal sau buget suficient. Mai mult, Curtea
depinde de bunăvoinţa statelor membre de a coopera cu această Curte. Lipsa de cooperare a dus deja la
apariţia unor probleme majore pentru o Curte supraîncărcată. Curtea a avut reacţii variate la acestă
problemă specifică.45 O încercare parţială a fost adoptarea răsturnării sarcinii probei46, iar o alta dând
hotărâri din care să reiasă că se produc încălcări ale Convenţiei numai prin simplul fapt că nu s-au făcut
anchete eficiente şi independente referitoare la acuzaţiile respective de către autorităţile naţionale (sporind
astfel presiunea asupra autorităţilor naţionale de a efectua astfel de anchete în viitor).47 A existat şi un al
doilea tip de reacţie, şi anume accentuarea mai puternică în hotărârile mai recente a constatărilor altor
organisme internaţionale, cum ar fi Comitetul pentru prevenirea torturii.48 Din ce în ce mai mult, CPT
devine organul constator al Curţii Europene pentru acest gen de cazuri, ceea ce uşurează volumul de
muncă al Curţii.

4.3 Despăgubiri în baza Convenţiei

Cooperarea dintre diversele state membre este un elemnt crucial dacă analizăm cea de-a treia provocare
pusă în faţa Curţii – îmbunătăţirea posibilităţilor de a oferi despăgubiri în baza Convenţiei în cazul

43
ECHR, 18 December 1996, Aksoy – Turkey (Reports 1996, 2260). Vezi şi: R.A. Lawson and H.G. Schermers,
Leading Cases of the European Court of Human Rights, Nijmegen: Ars Aequi Libri, 1999, pp. 654-670 şi R.A.
Lawson, “Foltering en incommunicado detentie in Turkije”, in: NJCM-Bulletin 1997, pp. 167-188.
44
F.J. Bruinsma & S. Parmentier, “Interview with Mr. Luzius Wildhaber, President of the ECHR”, în:
Netherlands Quarterly of Human Rights 2003, p. 193. Wildhaber accentuează faptul că hotărârile Curţii se referă uneori
la încălcări care au avut loc cu zece ani înainte.
45
În afara unor acţiuni întreprinse de Curte, trebuie să atragem atenţia şi asupra faptului că guvernul turc pare
să-şi fi modificat politica cu privire la acest tip de plângere – recent guvernul turc a oferit înţelegeri mult mai amiabile
reclamanţilor decât o făcea în trecut. Vezi de exemplu: ECHR, 26 June 2001, Akman – Turkey (solicitarea
nr.37453/97), ceea ce evident uşurează volumul de muncă al Curţii.
46
Vezi de exemplu ECHR, 4 Decembrie 1995, Ribitsch – Austria (Series A-336), §34 şi M. Kuijer,
“Mishandeling van preventief gedetineerden door de politie”, în: NJCM-Bulletin 1996, pp. 562-571.
47
De exemplu: ECHR, 18 December 1996, Aksoy – Turkey (Rapoartele pe 1996, 2260), §100; ECHR, 28 July
1999 Selmouni – France (solicitarea nr.25803/94), §79 şi ECHR, 4 May 2001, Kelly a.o. – United Kingdom (solicitarea
nr.30054/96), §81 & §114.
48
De exemplu: ECHR, 6 March 2001, Dougoz – Greece (solicitarea nr.40907/98); ECHR, 27 June 2000,
Salman – Turkey (solicitarea nr.21986/93), §113; ECHR, 6 June 2000, Magee – United Kingdom (appl. no. 28135/95),
§43. Vezi de asemenea: M. Hagens and B.E.P. Myjer, “De toenemende betekenis van artikel 3 EVRM en van het CPT
als fact-finder voor het EHRM”, în: NJCM-Bulletin 2001, pp. 780-790.

26
constatării unei încălcări. Există două chestiuni separate care merită atenţie. 49 Despăgubirile includ două
elemente diferite – este vorba despre ‘recours objectif’ (efectul general de a oferi protecţie juridică
controlând modul în care statele respectă drepturile omului prin intermediul solicitărilor individuale) şi
despre ‘recours subjectif’ (‘adminsitrarea justiţiei’ într-un caz individual).
În primul rand, ceea ce se numeşte ‘recours subjectif’. Cu ce se alege persoana care înaintează o
plângere la Curtea Europeană? În baza art.46 CEDO Înaltele Părţi Contractante s-au angajat să respecte
hotărârile definitive ale Curţii în orice dosar în care sunt parte. Comitetul de Miniştri va urmări executarea
hotărârilor Curţii. În general, conformarea cu hotărârile Curţii pare să fie la un nivel satisfăcător. 50 Au
existat câteva cazuri de minimă conformare ca şi unele cazuri de lungi amânări ale executării
corespunzătoare a hotărârii (de exemplu caul olandez Winterwerp51), dar în general statele membre îşi
respectă obligaţiile. Singurul precedent periculos de neconformare (cel puţin pentru moment) este cazul
Loizidou52, dar acesta este un caz special. Turcia (statul condamnat) nu se consideră responsabilă pentru
încălcările drepturilor omului comise în nordul Ciprului. Care este problema? Problema este că o
‘victorie’ la Strasbourg nu îi dă prea multe solicitantului individual. În afara victoriei morale, rezultatul
practic al câştigării unui caz la Strasbourg este adesea numai de natură financiară (adică compensarea
justă a pierderilor materiale şi nemateriale ca şi a costurilor şi cheltuielilor induse de procedurile naţionale
şi de cele de la Strasbourg, conform prevederilor articolului 41 CEDO). Prima critică ar fi legată de
modul în care Curtea se pronunţă în problemele legate de art. 41: pronunţările date de Curte se bazează pe
conceptul de ‘compensare justă’, dar acest raţionament este minimal sau inexistent, aşa încât constanţa cu
care se determină suma considerată drept compensare justă este scăzută, iar reclamantului nu i se acordă
adesea nici o compensaţie, deşi se constată că există o încălcare a Convenţiei (adesea Curtea consideră că
simpla constatare a încălcării Convenţiei oferă victimei, în condiţii specifice, acea ‘compensare justă’).53
O a doua critică se referă la faptul că adesea Curtea nu poate oferi o compensare totală unui solicitant prin
simpla acordare a unei reparaţii financiare. Să ne gândim, de exemplu, la o plângere referitoare la o
acuzaţie de părtinire juridică, care reprezintă a încălcare a Articolului 6 CEDO. Solicitantul nu doreşte

49
Vezi de asemenea: T. Barkhuysen, M. van Emmerik & P.H. van Kempen (eds.), The Execution of Strasbourg
and Geneva Human Rights Decisions in the National Legal Order, The Hague: Martinus Nijhoff Publishers, 1999 and
T. Barkhuysen & M.L. van Emmerik, “Rechtsbescherming bij schending van het EVRM: betere (samen)werking van
Straatsburgse en Nederlandse instanties gewenst”, in: NJCM-Bulletin 1998, pp. 678-688.
50
Vezi: F.J. Bruinsma & S. Parmentier, “Interview with Mr. Luzius Wildhaber, President of the ECHR”, în:
Netherlands Quarterly of Human Rights 2003, p. 185: “[…] în medie, hotărârile noastre au fost întotdeauna executate
de state, deşi nu întotdeauna prompt şi cu entuziasm”. Vezi de asemenea: R. Ryssdal, “The Enforcement System set up
under the European Convention on Human Rights”, în: M.K. Bulterman & M. Kuijer (eds.), Compliance with
Judgments of International Courts, The Hague: Martinus Nijhoff Publishers, 1996, p. 67.
51
Pentru mai multe detalii legate de acestă chestiune: M. Kuijer, “Artikel 5 EVRM en de (procedurele)
bescherming van de psychiatrische patiënt”, in: R.A. Lawson & E. Myjer (eds.), 50 Jaar EVRM, Leiden: Stichting
NJCM-Boekerij, 2000, pp. 61-83.
52
Comitetul de Miniştri a condamnat autorităţile turce pe un ton deosebit de puternic având în vedere refuzul
Turciei de a plăti daunele prevăzute de hotărârea Curţii- Res.DH (2000) 105 of 24 July 2000 and Int.Res.DH (2001) 80
of 25 July 2001.
53
Pentru detalii vezi: M.L. van Emmerik, Schadevergoeding bij schending van mensenrechten – De
rechtspraktijk onder het EVRM vergeleken met die in Nederland, Leiden: NJCM-Boekerij, 1997. Din echitate faţă de
Curte trebuie spus că unii solicitanţi nu cer compensaţii financiare. Mai mult, de obicei solicitanţii pot cere compensaţii
instanţelor naţionale.

27
doar să obţină o sumă de bani, ci doreşte de cele mai multe ori să anuleze o hotărâre judecătorească
injustă. După ce Curtea a constatat că s-a încălcat Articolul 6 CEDO, solicitantul poate spera o
redeschidere a dosarului său la nivel naţional.54 Totuşi, Convenţia în sine nu obligă statele membre să
instituie proceduri de revizuire ca urmare a unei hotărâri a Curţii. Posibila revizuire a sentinţei
judecătoreşti iniţiale dată de o instanţă naţională va fi hotărâtă de (prevăzută în) legislaţia naţională. Unele
dintre Înaltele Părţi Contractante, de exemplu Elveţia, Austria, Franţa, au introdus posibilitatea de
revizuire în sistemele lor naţionale de drept. Dar există şi multe state care nu au introdus această
prevedere. Olanda a introdus recent posibilitatea unor proceduri de revizuire (în cazul procedurilor
penale) după o hotărâre de condamnare dată de Curtea Europeană.55 După părerea mea, statele membre ar
trebui să adopte rapid această posibilitate de a avea proceduri de revizuire (cel puţin în dosarele penale)
pentru a putea asigura efectiv ceea ce se numeşte ‘recours subjectif’ pentru solicitanţii persoane fizice.56
În unele cazuri Comitetul de Miniştri poate juca un rol important în această privinţă, ‘încurajând’ statele
să ia măsuri specifice în acest sens. În speţa Sadak a.o., de exemplu, Curtea a constatat că Turcia a
încălcat Articolul 6 CEDO. Pe data de 3 mai 2002, Comitetul de Miniştri a cerut cu putere autorităţilor
turce să remedieze situaţia solicitanţilor şi “să ia măsurile necesare pentru a redeschide dosarul […] sau
orice alte măsuri ad hoc care ar putea şterge, pentru solicitanţi, consecinţele încălcărilor constatate”.
Comitetul de Miniştri a încurajat de asemenea statele membre să prevadă, într-o manieră mai generală,
posibilitatea redeschiderii dosarelor la nivel naţional ca urmare a hotărârilor date de Curtea Europeană a
Drepturilor Omului. În Recomandarea Nr. R (2000) 2, Comitetul de Miniştri a încurajat toate Părţile
Contractante “să-şi examineze sistemele naţionale de drept pentru a se asigura că există posibilităţi
adecvate de reexaminare a dosarelor, inclusiv proceduri de redeschidere a procedurilor” în cazul în care
partea vătămată suferă consecinţe negative grave.57

54
In Olanda s-a iniţiat o discuţie teoretică pe marginea acestui subiect după pronunţarea hotărârii Curţii în
Dosarul Van Mechelen (ECHR, 23 aprilie 1997, Van Mechelen – Netherlands (Rapoartele 1997, 691)) în care Curtea a
constatat o încălcare a articolului 6 CEDO deoarece s-au folosit martori anonimi. Într-o altă sentinţă referitoare la o
compensare justă (ECHR, 30 octombrie 1997, Van Mechelen Article 50 (Rapoartele 1997, 2426)) Curtea a consemnat:
“Curtea nu poate presupune că rezultatul procedurilor ar fi fost altul dacă nu ar fi avut loc o încălcare a Convenţiei. Pe
de altă parte, cert este faptul că procedurile penale nu s-au desfăşurat în conformitate cu Convenţia. Mai mult decăt atât,
aşa cum au declarat solicitanţii şi aşa cum guvernul nu a contestat, conform lehislaţiei olandeze nu este posibil ca
solicitantul să obţină o rejudecare a dosarului”. În literatura de specialitate, comentatorii olandezi au adus argumente în
favoarea ideii de revizuire. Vezi de exemplu: B.E.P. Myjer, “Nu toch maar in de revisie?”, in: NJCM-Bulletin 1998, pp.
4-13.
55
Vezi Kamerstukken II 2000/01, 27 726, numerele 1-4. Analiza critică a acestui proiect de lege se poate
consulta în H.P.H.M.C. van Kempen, Heropening van procedures na veroordelingen door het EHRM (thesis
University of Tilburg 2003), Nijmegen: Wolf Legal Publishers, 2003; T. Barkhuysen and M.L. van Emmerik, “Herzie
het herzieningsvoorstel”, in: NJB 2001, pp. 1291-1294 şi în editorialul “Bij nadere herziening”, in: NJCM-Bulletin
2001, pp. 705-708. Critică la adresa domeniului limitat de aplicare a proiectului de lege şi argumente în favoarea
dechiderii posibilităţii de apariţie a procedurilor de revizuire şi în dosarele civile: S. Wortmann, “Het gemiste erfdeel”,
in: NJCM-Bulletin 2002, pp. 263-269.
56
Desigur, trebuie avute în vedere aşteptările legitime referitoare la drepturile dobândite de terţi în cazul unor
proceduri de revizuire de natură civilă. De exemplu, se poate exclude posibilitatea unor proceduri de revizuire în cazul
în care ar fi afectate drepturile terţilor. Vezi T. Barkhuysen şi M.L. van Emmerik, “Herzie het herzieningsvoorstel”, în:
NJB 2001, pp. 1291-1294.
57
Recomandarea Nr. R (2000) 2 a Comitetului de Miniştri, adoptată la 19 ianuarie 2000, publicată în NJCM-
Bulletin 2000, p. 730.

28
 În final, căteva remarci pe marginea a ceea ce numim ‘recours objectif’ (căile generale de atac
din ordinea internă de drept a fiecărui stat membru pentru a evita viitoarele încălcări similare ale
Convenţei). Şi aici, practica existentă conform Convenţiei are unele deficienţe. Orice hotărâre a Curţii are
o natură declarativă – Curtea pur şi simplu stabileşte că s-a produs o încălcare a Convenţiei. Apoi, statele
au libertatea de a alege mijloacele de a-şi îndeplini obligaţiile conform Convenţiei. Curtea nu este
împuternicită să hotărască măsuri anume, cum ar fi modificarea unor legi specifice58, ceea ce este
regretabil, deoarece nu este întotdeauna clar pentru autorităţilor naţionale ce trebuie să facă pentru ca
legile lor să fie conform standardelor de la Strasbourg. În acest sens, trebuie menţionată o interesantă
rezoluţie a Adunării Parlamentare îndemnând Curtea ‘să-şi asume obligaţia că va indica în hotărârile sale
care sunt modalităţile în care se aşteaptă ca autorităţile naţionale respective să execute hotărârea astfel
încât să se conformeze deciziilor şi să ia măsurile generale şi individuale necesare’. 59 O soluţie similară a
fost sugerată în Raportul din 2003 al Comitetului de Iniţiativă pentru Drepturile Omului, raport ce
conţinea propuneri de garantare pe termen lung a eficienţei Curţii.60

4.4 Extinderea Consiliului Europei

Pe 3 aprilie 2003 a aderat la Consiliul Europei Serbia-Muntenegru, ceea ce înseamnă că acum numărul
total de state membre ale Consiliului Europei este de 45. Ţări cum ar fi Albania, Armenia, Azerbaijan,
Bulgaria, România, Rusia şi multe alte state din Europa centrală şi de est erau deja părţi semnatare ale
convenţiei. La sfârşitul războiului rece fostele state comuniste au devenit pe rând membre ale Consiliului
Europei. Contexul politic şi economic în care au loc posibilele încălcări ale Convenţiei în aceste noi state
membre ale Consiliului Europei este adesea complet diferit de cel existent în vechile state membre ale
Consiliului, context faţă de care au fost interpretate prevederile Convenţiei în primele decenii de
existenţă, ceea ce pune diverse provocări în faţa mecanismului de supraveghere de la Strasbourg.
În primul rand, Curtea trebuie să se asigure că nivelul existent de protecţie juridică nu se
estompează şi că nu încep să evolueze nivele separate de protecţie în cadrul aceluiaşi mecanism al
drepturilor omului (un model cu două viteze). În acest sens, un semnal de alarmă este hotărârea Curţii în
cazul Majaric.61 În acest caz, solicitantul a reclamat durata procedurilor penale intentate împotriva sa,
58
În termenii unei înţelegeri pe cale amiabilă, totuşi, autorităţile naţionale pot fi obligate să modifice legislaţia
existentă.
59
Vezi Rezoluţia 1226 (2000) a Adunării Parlamentare ‘Executarea hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor
Omului’ din 28 septembrie 2000.
60
CDDH (2003) 006 Final.

61
ECHR, 8 februarie 2000, Majaric – Slovenia (solicitarea nr.28400/95). Vezi şi: R.A. Lawson, “Naar een
EVRM op twee snelheden?”, in: NJCM-Bulletin 2000, pp. 901-905. Mai există un exemplu în contextual Articolului 10
CEDO. În Dosarul Rekvényi era vorba despre o ingerinţă în libertatea de exprimare a ofiţerilor de poliţie. Activităţile
lor politice erau restricţionate pentru a sublinia neutralitatea faţă de opinia publică. În paragraful 41 Curtea opinează:
“[…] obligaţiile impuse anumitor categorii de oficiali publici inclusiv ofiţerii de poliţie de a se abţine de la activităţi
politice are ca scop depolitizarea serviciilor respective şi astfel contribuie la consolidarea şi menţinerea democraţiei
pluraliste în ţară […] Acest obiectiv are o semnificaţie istorică specială în Ungaria din cauza faptului că această ţără are
experienţa unui regim totalitar care s-a bazat în mare parte pe angajarea directă a poliţiei faţă de partidul conducător”.
În paragraful 48 Curtea conchide: “Cu tot respectul faţă de limitele lăsate la aprecierea autorităţilor naţionale în acest
domeniu, Curtea constată că, mai ales în acest context istoric, măsurile adoptate în Ungaria pentru a proteja poliţia faţă
de influenţa directă a partidelor politice pot fi considerate un răspuns ‘la o nevoie socială presantă’ într-o societate
democratică” (ECHR, 20 mai 1999, Rekvényi – Hungary (solicitarea nr. 25390/94), §41 & §48).

29
invocând Articolul 6 CEDO. Guvernul a susţinut că amânările se datorau faptului că instanţele naţionale
se confruntau cu schimbări radicale ale sistemului economic şi juridic din Slovenia, ceea ce le-a sporit
volumul de lucru. În paragraful 39 Curtea răspunde după cum urmează (vezi şi Capitolul 3 §11):

“Curtea nu deţine nici o informaţie care să indice că dificultăţile apărute în Slovenia în

perioada relevantă erau de aşa natură încât să-l lipsească pe solicitant de dreptul său la
o soluţie juridică dată într-un timp rezonabil.”

Se pare că problemele provizorii pot fi o raţiune pentru care Curtea să conchidă că articolul 6 CEDO nu a
fost încălcat. Totuşi, Curtea nu a fost convinsă de argumentele guvernului sloven în această speţă.
Aceasta pare să arate că această Curte va ţine cont de dificultăţile din ţările Europei Centrale şi de Est
atunci când se analizează solicitările, ceea ce poate creea impresia conform căreia Convenţia Europeană
dezvoltă o protecţie cu „două viteze”. Aşa ceva pare inacceptabil având în vedere faptul că în Convenţie
se stabilesc nişte garanţii minime. Ar trebui să existe un standard minim aplicabil în toată zona acoperită
de Convenţie.
O a doua provocare ar fi legată de faptul că, în viitor, Curtea se va confrunta probabil mai des cu
încălcări mai sistematice şi mai grave ale Convenţiei. După părerea unor comentatori mecanismul
Convenţiei nu s-a dovedit a fi deosebit de eficace în relaţie cu acest gen de încălcări.62 Aparent, aceste
temeri sunt deosebit de importante cu privire la o prevedere cum ar fi Art. 3 (interzicerea torturii şi a
tratamentului inuman şi degradant). Dar, tocmai în jurisprudenţa sa referitoare la Art. 3 CEDO, Curtea s-a
dotat cu mijloacele de a aborda mai eficient acest gen de plângeri (vezi *** §3.2 ***). În contectul Art. 6
CEDO se poate observa aceeaşi strădanie a Curţii. Curtea şi-a întărit parţial poziţia acolo constatând că
există ‘o practică administrativă stabilă’ cu privire la dosarele italiene referitoare la durata excesivă a
procedurilor.63 Acestea fiind spuse, strădania de a avea o reacţie mai eficace la încălcări grave şi
sistematice ale Convenţiei va rămâne o provocare viitoare pentru Curte.
Încă o remarcă finală legată mai ales de Art. 6 CEDO. Odată cu aderarea noilor Înalte Părţi
Contractante din Europa Centrală şi de Est pare să se fi produs o revenire a importanţei ideii de
independenţă a justiţiei. După cum se va vedea în capitolele următoare, jurisprudenţa Curţii referitoare la
independenţa justiţiei este puţin dezvoltată în comparaţie cu bogata jurisprudenţă referitoare la
imparţialitatea justiţiei. Totuşi, în rapoartele întocmite de Adunarea Parlamentară în timpul procesului de
aderare a statelor din Europa Centrală şi de Est accentul pare să se fi deplasat către problema
independenţei justiţiei.64 Se poate observa o evoluţie similară cu privire la accesul statelor din Europa

62
M.T. Kamminga, “Is the European Convention on Human Rights sufficiently equipped to cope with gross
and systematic violations?”, în: Netherlands Quarterly of Human Rights 1994, pp. 153-164.
63
ECHR, 28 July 1999, Ferrari – Italy (solicitarea nr. 33440/96), §21, discutată în paragraful 3.2 al acestui
capitol.
64
Vezi, de exemplu, raportul Biroului Adunării Parlamentare din data de 7 noiembrie 2001 privind conformarea
ordinii de drept din Republica Federală Iugoslavia cu standardele Consiliului Europei: “Porţiuni extinse ale cadrului
legal care guvernează instituţiile de stat sunt învechite şi anumite domenii, mai ales independenţa justiţiei, necesită
reforme urgente şi radicale”. Independenţa justiţiei rămâne un subiect fierbinte şi după aderare. De exemplu,
independenţa şi credibilitatea sistemului juridic din Moldova a fost obiectul unei dezbateri la conferinţa Consiliului
Europei intitulată “Reforma justiţiei: realizări, probleme, perspective” desfăşurată la Chişinău între 23-24 august 2001.
Conferinţa a făcut un apel la autorităţile moldovene să-şi onoreze angajamentele pe care şi le asumase când a devenit

30
Centrală şi de Est care sunt şi candidate la Uniunea Europeană. 65 Această deplasare a accentului către
independenţa justiţiei în documentele “politice” nu poate fi găsită deocamdată în jurisprudenţa Curţii
referitoare la Art. 6 CEDO.

3.6 Relaţia dintre Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi Curtea de Justiţie

a Comunităţilor Europene

De 50 de ani Convenţia Europeană a Drepturilor Omului se bucură de privilegiul de a avea monopolul,

deoarece este singurul tratat privind drepturile omului din zona europeană. Totuşi, pe data de 7 decembrie
2000, în timpul întâlnirii la nivel înalt a Consiliului European de la Nisa s-a proclamat Carta Drepturilor
Fundametale a Uniunii Europene.66 Proclamarea cartei a fost precedată de discuţii prelungite în cadrul
Uniunii Europene legate de problema exprimării în ordinea de drept europeană a unui angajament mai
puternic faţă de drepturile fundamentale.
Dacă analizăm istoria şi contextual semnării tratatelor iniţiale, rolul protecţei drepturilor omului în
cadrul Comunităţilor era minimal. După refuzul de a adopta propunerea de a crea Comunitatea Politică
Europeană (elaborată în 1953), în care protecţia drepturilor omului era stabilită ca unul dintre cele mai
importante obiective, Comunităţile s-au concentrat exclusiv pe chestiunile economice şi nu s-au mai făcut
referiri la protecţia drepturilor omului. Această atitudine politică s-a reflectat în jurisprudenţa iniţială a Curţii
de Justiţie a Comunităţilor Europene. În cazuri cum ar fi Stork, Geitling şi Sgarlata, Curtea de Justiţie a
refuzat să ia în considerare solicitările referitoare la drepturile omului care nu erau concret menţionate în
tratate.67
Traptat, însă, rolul protecţei drepturilor omului în ordinea de drept a Comunităţilor Europene a
început să crească.68 În cele din urmă, respectul pentru drepturile fundamentale era “o parte integrantă a
principiilor generale ale dreptului comunitar”, care era protejată de Curtea de Justiţie. 69 Care au fost
motivele acestei schimbări de atitudine? Unii comentatori accentuează absenţa unei legi scrise a drepturilor
omului ca şi “deficitul democratic” în creştere al Comunităţilor mai ales cu privire la acest domeniu. 70 Alţii

membră a Consiliului Europei în 1995.

65
De exemplu, această evoluţie se pot vedea în rapoartele întocmite de experţi în cadrul programului PHARE
orizontal pe probleme de justiţie şi afaceri interne numit “Întărirea statului de drept” şi este confirmată de rapoartele
anuale ale Comisiei privind progresele către aderare făcute de statele membre.

66
Textul Cartei este publicat în OJ 2000, C 364/1. Vezi şi: M.K. Bulterman & R.A.
Lawson, “Het EU-Grondrechtenhandvest: meer dan een festijn voor juristen”, în: Internationale
Spectator 2000, pp. 423-429; A.W. Heringa & L. Verhey, “The EU Charter: Text and Structure”, în: Maastricht Journal 2001,
pp. 11-32 şi contribuţiile lui of R.A. Lawson, E. Derijcke and A.W. Heringa in NJCM-Bulletin 2000, pp. 924-967.

67
ECJ, Dosarul C-1/58, Stork - High Authority, [1959] ECR 17; ECJ, Dosarele C-36, 37, 38 şi 40/59, Geitling - High
Authority, [1960] ECR 423 and ECJ, Dosarul C-40/64, Sgarlata - Commission, [1965] ECR 215.

68
ECJ, Dosarul C-29/69, Stauder - City of Ulm, [1969] ECR 419 şi ECJ, Dosarul C-11/70, Internationale Handelsgesellschaft,
[1970] ECR 1125.
69
ECJ, Dosarul C-4/73, Nold II, [1974] ECR 508, §13.

70
De exemplu, Weiler in Weiler, Cassese and Clapham (eds.), Human Rights and the European Community, 1991, Vol. II, p.
579.

31
consideră că de fapt Curtea a dorit să apere supremaţia dreptului comunitar faţă de dreptul naţional.71 Cei din
urmă se referă la temerea instanţelor naţionale germane existentă în anii ’60 şi anume că rolul constituţiei
naţionale se va eroda dacă puterile Comunităţii vor continua să crească fără a garanta în acelaşi timp şi
protecţia drepturilor fundamentale.72 Ca reacţie Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene se temea că
instanţele naţionale vor pune drepturile fundamentale garantate în constituţiile naţionale mai presus de
legislaţia comunitară. Teama de a pierde supremaţia legislaţiei comunitare a îndemnat Curtea să adopte o
pespectivă diferită asupra drepturilor fundamentale ale omului.
Oricare ar fi motivul, Curtea a introdus respectul pentru drepturile omului în ordinea de drept a
Comunităţii. Pentru a determina existenţa şi graniţele specifice ale drepturilor fundamentale specifice Curtea
are mai multe surse de inspiraţie,73 în primul rând din tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre
şi în al doilea rând din instrumentele internaţionale pe care le-au agreat statele membre sau la care au
colaborat (mai ales Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dar şi Carta Socială Europeană şi câteva
Convenţii ale Organizaţiei Internaţionale a Muncii). Totuşi, Curtea a accentuat mereu autonomia principiilor
generale ale Comunităţii faţă de principiile specifice protejate în constituţiile fiecărui stat membru sau în
acordurile internaţionale. Referirea specială la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a fost apoi
confirmată în 1992 în Tratatul de la Maastricht.74 În articolul F (devenit apoi Articolul 6 TEU) se prevede că
Uniunea va respecta drepturile omului garantate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (ca şi de
tradiţiile juridice ale diverselor state membre). Dar această confirmare a jurisprudenţei Curţii Europene de
Justiţie nu a pus capăt discuţiei. Pe de-o parte, s-a datorat înţelegerii crescânde a faptului că procesul de
integrare europeană cuprindea în mod necesar mai mult decât chestiunile financiare şi monetare. Pe de altă
parte, statelor membre cu o puternică tradiţie constituţională, cum ar fi Germania postbelică, li se părea
greu să conceapă că o organizaţie supranaţională atât de puternică nu era oficial ţinută de anumite drepturi
fundamentale, în timp ce anumite graniţe limitau procesul de concepere a strategiilor. S-a făcut simţită
necesitatea unui alt document al UE care să conţină un catalog al drepturilor omului, aşa încât, în iunie
1999, sub preşedinţia germană, s-a luat decizia de a redacta Carta Drepturilor Fundamentale. Astfel, din
decembrie 2000 în Europa există două documente separate care se referă la drepturile omului (dintre ele,
Carta UE este deocamdată o declaraţie politică şi nu un document cu caracter obligatoriu). ‘Bogăţia’ de
cataloage ale drepturilor omului din Europa poate spori posibilitatea apariţiei unor interpretări divergente
(în sensul unei mai mari vizibilităţi a standardelor Uniunii în domeniul drepturilor omului) şi a unui
potenţial conflict între Strasbourg şi Luxemburg.75

71
J. Coppe & A. O’Neill, “The European Court of Justice: Taking rights seriously?”, in: CMLRev 1992, p. 669 and P. Craig & G.
de Búrca, EC law, Oxford: Clarendon Press, 1995, pp. 287 & 302.
72
Vezi aşa-numita hotărâre Solange dată de Bundesverfassungsgericht ([1974] 2 CMLR 540).

73
ECJ, Dosarul C-4/73, Nold - Commission, [1974] ECR 491; ECJ, Dosarul C-36/75, Rutili, [1975] ECR 1219; ECJ, Case C-149/77,
Defrenne - Sabena, [1978] ECR 1365; ECJ, Dosarul C-44/79, Hauer - Land Rheinland-Pfalz, [1979] ECR 3727 şi ECJ, Dosarul C-
155/79, A.M. & S., [1982] ECR 1575.
74
După ce s-a făcut o referire la CEDO în Actul Unic European din 1986.

75
Privind relaţiile dintre ‘Strasbourg’ şi ‘Luxemburg’ vezi şi: I. Canor, “Primus inter pares. Who is the
ultimate guardian of fundamental rights in Europe?”, in: ELRev 2000, pp. 3-21; J.P. Jacqué, “The Convention and the
European Communities”, in: R.St.J. Macdonald a.o. (eds.), The European System for the Protection of Human Rights,
Dordrecht: Nijhoff, 1993, pp. 889-907; R.A. Lawson, Het EVRM en de Europese Gemeenschappen (diss. Leiden 1999),
Deventer: Kluwer, 1999; R.A. Lawson, “Confusion and Conflict? Diverging interpretations of the European
Convention on Human Rights in Strasbourg and Luxembourg”, in: R.A. Lawson & M. de Blois (eds.), The Dynamics
of the Protection of Human Rights in Europe, The Hague: Martinus Nijhoff, 1994, pp. 219-252; P. Pescatore, “La Cour

32
 După părerea mea conflictul potenţial dintre cele două curţi europene este adesea exagerat.
Jurisdicţia celor două curţi nu este identică. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului se concentrază
asupra conceptului de responsabilitate a statului, adică un reclamant nu poate avea câştig de cauză la
Strasbourg decât dacă poate dovedi că există o legătură directă sau indirectă între încălcarea drepturilor
sale şi o acţiune (sau lipsă de acţiune) întreprinsă de o instituţie a statului (vezi şi Capitolul 3 §8). Pe de
altă parte, Carta UE se concentrază pe responsabilitatea Comunităţii ca urmare a unor acţiuni întreprinse
de instituţiile UE dar şi asupra responsabilităţii statelor membre, adică acele acţiuni întreprinse de
autorităţile de stat în exercitarea puterilor Comunităţii. Fără îndoială, există o zonă cenuşie între aceste
două concepte (care se va adânci pe măsură ce competenţele Uniunii Europene vor spori şi care este
accentuată de interpretarea mai largă a conceptului de responsabilitate a statului conform CEDO aşa cum
a fost dezvoltat de hotărârea Matthews76), dar rămâne o diferenţă fundamentală. Desigur, angajamentul
suplimentar de a garanta nevoile din domeniul drepturilor omului trebuie apreciat şi el.
În acest context, se poate spune că formularea diferită a unor drepturi în cele două documente
poate genera confuzii şi, mai mult decât atât, interpretări divergente ale aceloraşi drepturi ale omului în
aceeaşi zonă geografică77, ceea ce este cu atât mai adevărat cu privire la dreptul la un proces echitabil.
În textele Cartei UE apare o diferenţă interesantă prin comparaţie cu Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului. În Articolul 47 al Cartei UE dreptul la un proces echitabil apare cu următoarea
formulare: “Orice persoană are dreptul la un proces public şi echitabil într-o perioadă de timp rezonabilă
în faţa unei instanţe independente şi imparţiale legal constituite”. Domeniul de aplicare al acestei
prevederi este mult mai larg decât art.6 CEDO, care asigură doar dreptul la un proces echitabil acelor
persone care sunt părţi în proceduri referitoare la determinarea unor ‘drepturi şi obligaţii civile’ sau a
‘unei acuzaţii penale’. Va fi interesant de văzut dacă abordarea mai liberală din Carta UE va inspira
Curtea Europeană a Drepturilor Omului când va interpreta conceptele autonome sus-menţionate.
Există deja interpretări divergente între Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene şi Curtea
Europeană a Drepturilor Omului. Conform jurisprudenţei CEDO dreptul la un proces echitabil implică
dreptul la proceduri adversariale. Aceasta înseamnă că părţile într-un proces civil sau penal trebuie să aibe
posibilitatea de a avea cunoştinţă de, şi de a putea comenta, toate probele aduse sau observaţiile înaintate
pentru a putea influenţa hotărârea curţii. Aceasta se aplică şi susţinerilor înaintate de avocaţii generali,

de justice des Communautés européennes et la Convention européenne des Droits de l’Homme”, in: F. Matscher & H.
Petzold (eds.), Protecting Human Rights: The European Dimension, Köln: Carl Heymanns Verlag, 1988, pp. 441-455;
J.-P. Puissochet, “La Cour européenne des Droits de l’Homme, la Cour de justice des Communautés européennes et la
protection des Droits de l’homme”, in: P. Mahoney, F. Matscher, H. Petzold & L. Wildhaber (eds.), Protecting Human
Rights: The European Perspective – Studies in memory of Rolv Ryssdal, Köln: Carl Heymanns Verlag, 2000, pp. 1139-
1152; D. Spielmann, “Human rights case law in the Strasbourg and Luxembourg courts: conflicts, inconsistencies, and
complementarities”, in: Ph. Alston (ed.), The EU and Human Rights, Oxford: Oxford University Press, 1999, pp. 757-
780.
76
ECHR, 18 februarie 1999, Matthews – United Kingdom (appl. no. 24833/94), §32: “Curtea observă că actele
Comunităţii Europene ca atare nu pot fi atacate în faţa Curţii deoarece Comunitatea Europeană nu este Parte
Contractantă. Convenţia nu exclude trasferul de competenţe la organizaţiile internaţioanle cu condiţia ca drepturile
recunoscute prin Convenţie să continue să fie ‘asigurate’. Răspunderea statelor membre continuă chiar şi după un
asemenea transfer”.
77
Chiar dacă Preambulul Cartei UE face referiri explicite la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor
Omului.

33
chiar dacă aceste susţineri sunt făcute cu cea mai strictă obiectivitate. 78 Totuşi, în soluţia Emesa79 Curtea
de Justiţie nu pare să se fi îndepărtat de jurisprudenţa sa. Curtea Europeană de Justiţie consideră că
jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului “nu pare să fie opozabilă opiniei avocaţilor generali
ai Curţii” deoarece avocatul general al Curţii de Justiţie nu poate fi comparat cu avocaţii generali ai unor
instanţe naţionale.
Interpretările divergente dintre cele două Curţi europene se pot accentua şi ca rezultat al faptului
că este posibil să se înregistreze o scădere a orientării Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene către
jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, mai ales acum când Curtea de la Luxemburg are
‘propriul’ său document referitor la drepturile omului şi nu mai trebuie să considere Convenţia Europeană
a Drepturilor Omului ca sursă de inspiraţie. Pe termen lung, această situaţie ar putea submina autoritatea
Curţii Europene a Drepturilor Omului ca vocea autorizată să interpreteze problemele legate de drepturile
omului în Europa.
Această problemă potenţială s-ar putea rezolva în cazul în care Comunităţile Europene/Uniunea
Europeană ar accede la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Însă, în trecut, Curtea de Justiţie s-a
pronunţat contra accederii în Avizul nr.2/94.80 Cauza pentru care a opinat astfel este neclară. Accederea la
Convenţie ar “determina o schimbare substanţială a prezentului sistem al Comunităţii de protecţie a
drepturilor omului, în sensul că ar presupune intrarea Comunităţii într-un sistem instituţional internaţional
distinct ca şi o integrare a tuturor prevederilor Convenţiei în ordinea de drept a Comunităţii”. Totuşi,
ideea de accedere a fost reintrodusă de către Preşedintele Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene în
ianuarie 2002.81 Ulterior, liderii politici europeni au hotărât să includă problema pe ordinea de zi a
următoarei Convenţii ce se pregăteşte după Conferinţa Interguvernamentală de la Nisa. În proiectul de
Constituţie, prezentat în ianuarie 2003 de către Prezidiul Convenţiei, la art.I-7 §2 s-a prevăzut
posibilitatea ca Uniunea Europeană să devină parte semnatară a Convenţiei Europene a Drepturilor
Omului: “Uniunea va căuta să adere la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului”.82 În acelaşi timp,
proiectul de Constituţie stabileşte că Uniunea “va recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile stabilite în
Carta Drepturilor Fundamentale”, aşa cum s-a precizat în Partea a II-a a proiectului de Constituţie. De aici
derivă faptul că această Cartă va devei un document cu caracter obligatoriu şi rămâne de văzut care va fi
rezultatul politic al Conferinţei Interguvernamentale.

78
Vezi de exmplu ECHR, 20 februarie 1996, Vermeulen – Belgium (Rapoartele 1996, 224), §§29-30.

79
ECJ, Dosarul C-17/98, Emesa Sugar (Free Zone) – Aruba, Ordinul Curţii de Justiţie din 4 februarie 2000
(vezi şi adnotările lui R.A. Lawson in CMLRev 2000, pp. 983-990).
80
[1996] ECR I-1759.

81
Dl. Gil Carlos Rodriguez Iglesias a declarat la deschiderea anului judecătoresc al Curţii Europene a
Drepturilor Omului pe data de 31 ianuarie 2002: “Dacă Curtea a evitat mereu să ia poziţie privind oprtunitatea
aderării la Convenţie, şi pe bună dreptate, aparent, anumiţi membri ─ între care şi eu─ şi-au exprimat opinii
personale referitoare la această problemă, în sensul unei poziţii favorabile unei asemenea aderări, care ar întări
uniformitatea sistemului de protecţie a drepturilor fundamentale în Europa“. Textul discursului se găseşte la
următoarea adresă de internet: http://www.echr.coe.int/BilingualDocuments/Legal%20Year%202002.htm.
82
CONV 820/03, proiect de Tratat pentru elaborarea unei Constituţii a Europei prezentat de către Preşedintele
Convenţiei Consiliului European la reuniunea de la Salonic pe 20 iunie 2003.

34
 CAPITOLUL 3

DOCTRINA GENERALĂ ELABORATĂ DE CURTEA EUROPEANĂ A

DREPTURILOR OMULUI

Acest capitol asigură baza generală de discuţie pentru capitolele următoare, care se vor concentra mai ales
asupra cerinţelor legate de independenţa justiţiei şi imparţialitatea conform Convenţiei Europene a
Drepturilor Omului. Înainte de examinarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, ne va fi
de folos să examinăm doctrina generală elaborată de Curte, cum ar fi metodele de interpretare, doctrina
marjei de apreciere, obligaţiile pozitive, efectul orizontal, forţa majoră, renunţarea la drepturi, relaţia cu
judecătorul naţional, relaţia cu principiile generale de drept, etc.

Paragraful 1 Conceptele autonome

Multe dintre noţiunile utilizate în Convenţie sunt interpretate de Curte în mod autonom. Definiţiile
elaborate de tradiţia juridică a Înaltelor Părţi Semnatare nu sunt decisive pentru Curte. Curtea a subliniat
întotdeauna poziţia conform căreia clasificarea din legislaţia naţională poate fi un factor relevant, dar nu
unul decisiv. Se pot identifica două motive pentru această subliniere a autonomiei concepţiilor
Convenţiei: lipsa de uniformitate în tradiţiile juridice ale diferitelor state (datorată, parţial, diferenţelor
dintre sistemul juridic de drept cutumiar şi cel de drept civil) pe de o parte şi teama de o posibilă
subminare a eficienţei protecţiei prevăzute de Convenţie pe de altă parte. Această situaţie poate fi
prevăzută şi din speţa Öztürk, în care Curtea a fost nevoită să definească conceptul de “faptă penală”
folosit în art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului:

“[…] dacă Statele Semnatare ar putea, conform dorinţei lor, să excludă

valabilitatea clauzelor fundamentale din articolele 6 şi 7 prin clasificarea unei
infracţiuni ca fiind “o încălcare a reglementărilor” şi nu o faptă penală,
aplicarea acestor prevederi ar fi subordonată voinţei lor suverane. O astfel de
libertate de alegere ar duce la rezultate incompatibile cu obiectul şi scopul
Convenţiei.” 83

Se subliniază, de asemenea, libertatea de a evalua anumite concepte din speţa Welch, cu privire la
interpretarea termenului “penalizare” folosit în art. 7 CEDO: “[Curtea, MK] trebuie să-şi păstreze
libertatea de a trece dincolo de aparenţe şi de a evalua dacă o anumită măsură reprezintă o penalizare sau

83
CEDO, 21 Februarie 1984, Öztürk – Germania (Seria A-73), §49.

35
nu”.84 Multe concepte autonome se găsesc în art. 6 CEDO: „faptă penală”, „drepturi şi obligaţii civile”,
„martor”85, etc.

Paragraful 2 Metode de interpretare

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului conţine unele noţiuni vagi.86 Aplicarea acestor noţiuni vagi şi
abstracte în situaţiile legate de plângerile primite necesită un mare efort de interpretare din partea Curţii.
Există în art. 31-33 ale Convenţiei de la Viena asupra Tratatelor de Drept unele linii directoare cu privire
la interpretarea acestor tratate. Curtea se va folosi de aceste linii directoare generale87, dar şi-a creat şi o
cultură proprie, care priveşte interpretarea conceptelor autonome folosite în Convenţie.88
În mod clar, textul în sine al Convenţiei este punctul de plecare al oricărei interpretări.
Interpretarea literală este metoda cea mai evidentă, care priveşte înţelesul „obişnuit” al termenilor
folosiţi în diferite prevederi.89 Câteodată se pot rezolva probleme legate de interpretare prin compararea
celor două versiuni autentice ale Convenţiei (cea în limba engleză şi cea în limba franceză).90
În acelaşi timp, Curtea foloseşte numai rareori ceea ce se numeşte interpretarea sistematică.
Curtea încearcă să precizeze înţelesul dat unei anumite prevederi examinând locul acesteia în cadrul
Convenţiei şi relaţia cu alte prevederi.91
O altă metodă de interpretare folosită în jurisdicţia Curţii este interpretarea istorică. Prin aceasta,
Curtea interpretează noţiunile Convenţiei examinând istoricul elaborării Convenţiei, cu referire la

84
CEDO, 9 Februarie 1995, Welch – Marea Britanie (Seria A-307 A), §27.

85
CEDO, 6 Mai 1985, Bönisch – Austria (Seria A-92), §§31-32.

86
Citatul următor al unui specialist olandez pare să reflecte opinia generală: “Het Verdrag van Rome tot
bescherming van de rechten van de mens is zo vaag en houdt binnen die vaagheid nog zoveel slagen om de arm, dat wij
wel volslagen tot barbarij zullen moeten zijn vervallen, voor iemand er – alle directe werking ten spijt – met succes een
beroep op kan doen en zijn we eenmaal barbaren geworden, dan trekken we ons zelfs van het Verdrag niets meer aan”
(J.C.M. Leijten, Het fluorideringsarrest, în: ‘t Exempel dwinght, Zwolle: Tjeenk Willink, 1975, p. 314).
87
Vezi în contextul Art. 6: CEDO, 21 Februarie 1975, Golder - Marea Britanie (Seria A-18), §29. confirmat
recent de CEDO, 4 Aprilie 2000, Witold Litwa - Polonia (cerere nr. 26629/95), §57.
88
Vezi mai general: R. Bernhardt, „Idei despre interpretarea tratatelor de drepturile omului”, în: F. Matscher &
H. Petzold (editori), Protecting Human Rights: The European Dimension – Essays în Honour of G.J. Wiarda, Köln:
Carl Heymanns Verlag, 1988, pp. 65-71 şi F. Matscher, „Metode de interpretare a Convenţiei”, în: R.St.J. Macdonald,
F. Matscher & H. Petzold (editori), The European System for the Protection of Human Rights, Dordrecht: Nijhoff,
1993, pp. 63-81.
89
Vezi, de exemplu CEDO, 1 Iulie 1961, Lawless – Irlanda (Seria A-3), §28: „Pe când, în contextul general al
Art. 15 al Convenţiei, înţelesul natural şi obişnuit al cuvintelor „alte urgenţe publice care ameninţă viaţa naţiunii” este
suficient de clar.
90
Curtea s-a bazat pe o comparaţie a ambelor texte atunci când a primit întrebarea (într-o speţă englezească)
dacă accesul la justiţie a fost inclus implicit în Art. 6 CEDO: „Cel mai clar indiciu se găseşte în textul francez, prima
propoziţie. În ce priveşte ‘contestations civiles’ (acţiunile civile) oricine are dreptul ca procedurile iniţiate sau la care
este supus să fie realizate într-un anumit mod […] dar şi ‘à ce que sa cause soit entendue’ (ca şi cauza sa să fie
audiată)” (vezi CEDO, 21 Februarie 1975, Golder – Marea Britanie (Seria A-18), §32).
91
Vezi, de exemplu CEDO, 6 Septembrie 1978, Klass – Germania (Seria A-28), §68: “[…] Convenţia trebuie
citită ca un întreg”. Sau CEDO, 24 Octombrie 1979, Winterwerp – Olanda (Seria A-33), §46: “[…] logica sistemului
de garanţii stabilite de Convenţie stabileşte limitele acestei revizuiri [de către CEDO, MK]”.

36
lucrările pregătitoare (travaux préparatoires), pentru a stabili intenţia iniţială a celor care au redactat
Convenţia.92 De exemplu, putem face referire la hotărârea în speţa Maaouia, în care Curtea a interpretat în
termeni restrânşi art. 6 CEDO, în lumina istoricului elaborării celui de-al 7-lea Protocol al Convenţiei. 93
Totuşi, în practică, importanţa istoricului de redactare a Convenţiei este scăzută (vezi *** §3 ***).
Cea mai importantă metodă de interpretare a Curţii este interpretarea teleologică a Convenţiei.94
Curtea va interpreta Convenţia în lumina scopurilor generale şi particulare ale Convenţiei: aceea de a
oferi o protecţie „reală şi efectivă” persoanei.95 Metoda interpretării teleologice este foarte potrivită pentru
a da interpretări largi noţiunilor Convenţiei. Unul dintre cele mai clare exemple se găseşte în speţa Airey
– Irlanda, în care se pune întrebarea dacă dreptul la asistenţă juridică gratuită poate fi acceptat în
procedurile civile, în anumite cazuri. Dreptul la asistenţă juridică este garantat de art. 6 par. 3 litera c
CEDO în ce priveşte procedura penală. Problema acordării asistenţei juridice în probleme civile a fost
lăsată special în afara Convenţiei în cadrul procesului de redactare a acesteia. Mai mult, la ratificarea
Convenţiei, Guvernul irlandez a făcut următoarea declaraţie:

“Prin prezenta, Guvernul Irlandei confirmă şi ratifică susmenţionata Convenţie şi se obligă să

realizeze şi să respecte întocmai dispoziţiile acesteia, sub rezerva interpretării art. 6, par. 3 (c)
din Convenţie ca nefiind o cerere de asigurare a asistenţei juridice gratuite într-un domeniu mai
larg decât cel stipulat la momentul actual în Irlanda.”

Co toate acestea, Curtea a subliniat în sentinţa dată: „Convenţia are ca menire nu garantarea drepturilor
teoretice sau iluzorii, ci a drepturilor concrete şi efective”.96 Apoi, Curtea a ajuns la concluzia că dreptul
la judecată nu ar fi unul efectiv dacă nu s-ar asigura asistenţă juridică gratuită în anumite cazuri,
indiferent de natura civilă a procedurilor naţionale.

Paragraful 3 Caracterul evolutiv al Convenţiei

92
De exemplu cu privire la întrebarea dacă accesul egal la servicii publice este protejat de Art. 10 CEDO,
Curtea subliniază că „statele Semnatare în mod deliberat nu au inclus un astfel de drept: istoria Protocoalelor 4 şi 7
arată în mod neechivoc acest lucru” (vezi CEDO, 28 August 1986, Glasenapp – Germania (Seria A-104), §48).
93
CEDO, 5 Octombrie 2000, Maaouia – Franţa (cerere nr. 39652/98), §36.

94
De exemplu CEDO, 23 Martie 1995, Loizidou – Turcia (obiecţii preliminare) (Seria A-310), §72: “[…]
obiectul şi scopul Convenţiei ca instrument de protecţie a persoanei cere ca aceste prevederi să fie interpretate şi
aplicate pentru a face aceste garanţii practice şi eficiente”.
95
Curtea a adoptat doctrina effet utile (vezi, de exemplu, CEDO, 6 Februarie 2003, Mamatkulov – Turcia
(cerere nr. 46827/99), §109: „Curtea reiterează faptul că prevederile tratatelor trebuie interpretate de bună credinţă, în
lumina obiectului şi scopului tratatului şi conform principiului eficienţei”).
O doctrină similară a fost adoptată în jurisdicţia Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene. Principiul eficienţei în
asigurarea drepturilor comunitare poate fi observat în domeniul protecţiei drepturilor fundamentale. În speţa Heylens,
de exemplu CEJ, inspirându-se din Art. 6 şi 13 CEDO, a precizat că: „deoarece liberul acces la un loc de muncă este un
drept fundamental pe care Tratatul îl conferă individual fiecărui lucrător din comunitate, existenţa unei căi de atac de
natură judiciară împotriva unei autorităţi naţionale care refuză cuiva acest drept este esenţială pentru a se asigura
protecţia efectivă a acestui drept” (vezi CEJ, Speţa C-222/86, UNECTEF – Heylens [1987] ECR 4097, §14).
96
CEDO, 9 Octombrie 1979, Airey – Irlanda (Seria A-32), §24.

37
Încă din anul 1978, Curtea a subliniat faptul că nu trebuie trecute cu vederea schimbările şi evoluţiile care
au avut loc de la redactarea Convenţiei: „[…] Convenţia este un instrument viu care […] trebuie
interpretat în lumina condiţiilor actuale”.97 Curtea nu poate ignora faptul că ştiinţa a progresat, iar opiniile
morale din societate, atitudinile şi posibilităţile tehnologice s-au schimbat în mod substanţial din anii 50.
Sau, după cum spunea fostul Preşedinte Ryssdal: „Societatea democratică şi valorile ei sunt în continuă
evoluţie, ca atare şi Convenţia trebuie să respecte aceeaşi cale, altfel va pierde contactul cu forţele care îi
asigură legitimitatea”.98 Metoda interpretării evolutive a devenit din ce în ce mai importată după „mai
mult de 40 de ani” de la procesul iniţial de redactare. 99 Un pasaj destul de curajos din sentinţa în speţa
Loizidou precizează:

“Jurisprudenţa Curţii arată cu fermitate caracterul de instrument viu al Convenţiei, care

trebuie interpretat în lumina condiţiilor actuale […] Din punctul de vedre al Curţii, o
astfel de abordare nu este limitată la prevederile de substanţă ale Convenţiei, ci se
referă şi la prevederile […]care guvernează funcţionarea mecanismelor interne ale
Curţii. Ca urmare, aceste prevederi nu pot fi interpretate numai conform intenţiilor
autorilor, din redactarea de acum mai mult de 40 de ani […] într-un moment în care
numai o minoritate a Părţilor Semnatare actuale adoptaseră Convenţia.” 100

Doctrina „instrumentului viu”, sau metoda sociologică101, indică libertatea finală a Curţii de a interpreta
Convenţia în mod autonom.102 Această situaţie poate fi explicată prin poziţia din în ce mai puternică a
Curţii. Pe măsură ce Curtea a fost acceptată de autorităţile statale, şi a fost stabilită autoritatea acesteia,
Curtea a putut deveni mai critică la adresa statelor. O situaţie care trebuia acceptată în primele stadii de
aplicare a Convenţiei a devenit inacceptabilă mai târziu. Această evoluţie a fost sprijinită de creşterea
importanţei legislaţiei drepturilor omului în Europa în general.103

97
CEDO, 6 Septembrie 1978, Tyrer – Marea Britanie (Seria A-26), §31.

98
R. Ryssdal, “Rudolf Bernhardt la Curtea Europeană a Drepturilor Omului”, în: U. Beyerlin a.o. (editori),
Recht zwishen Umbruch und Bewahrung (Festschrift für Rudolf Bernhardt), Berlin: Springer, 1995, p. 2. Vezi şi: F.G.
Jacobs, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Oxford: Clarendon Press, 1975, pp. 17-19.
99
Vezi: S.C. Prebensen, „Interpretarea evolutivă a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului”, în: P.
Mahoney, F. Matscher, H. Petzold & L. Wildhaber (editori), Protecting Human Rights: The European Perspective –
Studies în memory of Rolv Ryssdal, Köln: Carl Heymanns Verlag, 2000, pp. 1123-1138.
100
CEDO, 23 Martie 1995, Loizidou – Turcia (obiecţii preliminare) (Seria A-310), §71 şi CEDO, 12 Decembrie
2001, Bankovic a.o. - 17 state europene membre NATO (cerere nr. 52207/99), §64.
101
Vezi M. de Blois, „Libertatea fundamentală la Curtea Europeană”, în: R.A. Lawson & M. de Blois (editori),
The Dynamics of the Protection of Human Rights în Europe – Essays în Honour of Henry G. Schermers, The Hague:
Martinus Nijhoff, 1994, p. 57.
102
Vezi R.A. Lawson, “Adieu les travaux! Het afgenomen belang van de travaux préparatoires voor de uitleg
van het EVRM”, în: NJCM-Bulletin 1996, pp. 61-74. Vezi pentru un exemplu de importanţă remanentă a cuvântului
travaux: CEDO, 4 Aprilie 2000, Witold Litwa – Polonia (cerere nr. 26629/95).
103
Vezi R.A. Lawson & H.G. Schermers, Speţe celebre de la Curtea Europeană a Drepturilor Omului,
Nijmegen: Ars Aequi Libri, 1999, p. 426, n. 11.

38
 O altă doctrină strâns legată de aceasta este cea numită „principiul consensului”.104 Evoluţia
jurisprudenţei Curţii poate fi realizată şi prin analiza practicilor statale. Progresia totală a dreptului legii şi
practicilor europene poate duce la concluzia că legislaţia neschimbată dintr-un stat care a „rămas în urmă”
a ajuns să „încalce” Convenţia.105 Acest principiu se aplică şi în ce priveşte art. 6 CEDO. În speţa
Borgers, Curtea se referă la „sensibilitatea crescută a publicului faţă de administrarea corectă a justiţiei”
pentru a reconsidera jurisprudenţa anterioară.106 Cu toate acestea, „principiul consensului” a fost foarte
important în jurisprudenţa Curţii în ce priveşte interpretarea art. 8 CEDO, pornindu-se de la percepţiile
schimbate cu privire la moralitate.107

Paragraful 4 Marja de apreciere

Doctrina „marjei de apreciere” subliniază natura subsidiară a mecanismelor de la Strasbourg. Curtea

Europeană lasă într-o oarecare măsură la discreţia autorităţilor naţionale răspunsul pe care îl dau acestea
la nevoile propriilor societăţi. Autorităţile naţionale trebuie să facă evaluarea iniţială cu privire la
intervenţia într-o situaţie legată de un drept înscris în Convenţie. Ca atare, Curtea lasă marja de apreciere
la latitudinea Statelor Semnatare, atât în ce priveşte legiuitorul, cât şi în ce priveşte diferitele organisme,
juridice printre altele, care trebuie să interpreteze şi să aplice legislaţia în vigoare. Totuşi, Curtea nu dă
Statelor Semnatare o putere nelimitată de apreciere. Marja naţională de apreciere este corelată cu
supravegherea europeană.108 Motivaţia unei "marje de apreciere” este comparabilă cu doctrina
104
Vezi A.W. Heringa, „Principiul consensului – rolul dreptului cutumiar în jurisprudenţa CEDO ", în:
Maastricht Journal 1996, pp. 108-145.
105
Deşi Curtea a clarificat faptul că, dacă la sfârşitul unei evoluţii o ţară se găseşte într-o poziţie izolată în
termenii legislaţiei de alte ţări, aceasta nu presupune în mod necesar o încălcare a Convenţiei (vezi CEDO, 18
Decembrie 1987, F. – Elveţia (Seria A-128), §33).
106
CEDO, 30 Octombrie 1991, Borgers – Belgia (Seria A-214-B), §24.

107
De exemplu, în speţele cu privire la homosexualitate. În unele dintre deciziile mai vechi ale Comisiei, Înaltele
Părţi Contractante puteau încă să pedepsească homosexualitatea (vezi ComEDO, 17 Decembrie 1955, X. - Germania
(cerere nr. 104/55; Yearbook of the CEDO Vol. I, p. 228) şi H.G. Schermers, „Acceptarea supravegherii internaţionale
a drepturilor omului , în: Leiden Journal of International Law 1999, p. 826). Curtea a inversat această poziţie după
mulţi ani, conform convingerilor morale din ţările membre ale Consiliului Europei: „Prin comparaţie cu epoca în care
se punea în practică această legislaţie, acum se înţelege mai bine şi, ca atare, există mai multă toleranţă faţă de
comportamentul homosexual, iar în majoritatea ţărilor membre ale Consiliului Europei nu mai este considerată
necesară tratarea practicilor homosexuale ca fiind în sine incriminabile penal; Curtea nu poate trece cu vederea aceste
schimbări care au avut loc în legislaţiile statelor membre (CEDO, 22 Octombrie 1981, Dudgeon – Marea Britanie
(Seria A-45), §60).
Sau în speţele cu privire la transsexualitate: „Curtea consideră că nu se poate nega faptul că atitudinile s-au schimbat,
ştiinţa a progresat, iar problema transsexualităţii are acum o mai mare importanţă”. Totuşi, aplicarea principiului
consensului a dus Curtea la concluzia că nu există încă un consens stabilit între statele membre pentru a se renunţa la
jurisprudenţa anterioară (vezi CEDO, 25 Martie 1992, B. – Franţa (Seria A-232-C), §48).
108
Curtea a introdus doctrina „marjei de apreciere” în: CEDO, 12 Decembrie 1976, Handyside – Marea Britanie
(Seria A-24), §§48-49. Vezi şi: E. Brems, „Marja de apreciere în jurisprudenţa de la Curtea Europeană a Drepturilor
Omului”, în: ZaöRV 1996, pp. 240-314; J. Callewaert, “Quel avenir pour la marge d’appréciation?”, în: P. Mahoney, F.
Matscher, H. Petzold & L. Wildhaber (editori), Protecting Human Rights: The European Perspective – Studies în
memory of Rolv Ryssdal, Köln: Carl Heymanns Verlag, 2000, pp. 147-166; R.St.J. Macdonald, “ Marja de apreciere”,
în: R.St.J. Macdonald, F. Matscher & H. Petzold (editori), The European System for the Protection of Human Rights,
Dordrecht: Nijhoff, 1993, pp. 83-124; Lord Mackay of Clashfern, “ Marja de apreciere şi nevoia de echilibru”, în: P.
Mahoney, F. Matscher, H. Petzold & L. Wildhaber (editori), Protecting Human Rights: The European Perspective –
Studies în memory of Rolv Ryssdal, Köln: Carl Heymanns Verlag, 2000, pp. 837-844; J.G.C. Schokkenbroek, “De
margin of appreciation doctrine în de jurisprudentie van het Europese Hof”, în: Veertig jaar EVRM (special of the

39
„subsidiarităţii” din dreptul comunitar. Dezvoltarea celor două doctrine este aproximativ analogă. Există
mai multe motive pentru care există o astfel de doctrină a „marjei de apreciere”. Mai întâi, autorităţile
naţionale trebuie să aibă propriul discernământ, pe baza naturii subsidiare a mecanismelor Convenţiei.
Sarcina de a asigura drepturile şi libertăţile din Convenţie revine în primul rând fiecăruia dintre Statele
Semnatare. Rolul instituţiilor europene este acela de a crea o „plasă de siguranţă”. Cel de-al doilea motiv
este de natură mai practică. Datorită contatului lor direct şi continuu cu forţele vitale din ţările lor, Statele
Semnatare sunt, în principiu, într-o poziţie mai favorabilă în ce priveşte opiniile despre circumstanţele
legate de o anumită speţă decât un judecător internaţional. Doctrina este, deci, foarte importantă în
domeniul moral şi dacă nu există nici o practică comună printre Statele Semnatare. În acelaşi mod, marja
de apreciere acordată autorităţilor naţionale va fi mai mare atunci când problemele dezbătute implică o
evaluare a priorităţilor în contextul alocării resurselor limitate ale statului.109 În al treilea rând, putem
spune că „marja de apreciere” este un instrument de politică pentru Curtea Europeană, care poate fi folosit
pentru a stăvili avalanşa de plângeri. Cu cât autorităţile naţionale au o marjă de apreciere mai mare, cu
atât rolul Curţii va fi mai puţin important.

Doctrina a fost elaborată în contextul „paragrafului 2” din articolele 8 la 11 CEDO. Deşi terminologia
este oarecum diferită, se poate distinge esenţa doctrinei (lăsarea unor acţiuni la latitudinea autorităţilor
naţionale) şi în jurisprudenţa Curţii cu privire la art. 6 CEDO. De exemplu: Curtea a precizat în mod
explicit faptul că Părţile Semnatare vor avea o „marjă de apreciere mai mare” în procedurile civile:

„[…] cerinţele inerente conceptului de „audiere echitabilă” nu sunt neapărat aceleaşi în

speţele care privesc stabilirea unor drepturi şi obligaţii civile şi în cele care privesc
fapte penale […] Statele Semnatare au o mai mare latitudine de acţiune în speţele
privind drepturi şi obligaţii civile decât în cele care privesc fapte penale.” 110

După părerea mea, conceptele cum ar fi acelea de independenţă şi imparţialitate a justiţiei, incluse în art.
6 CEDO, trebuie să fie, în principiu, interpretate similar în speţele civile şi în cele penale. Totuşi, citatul
de mai sus cu privire la „audierea echitabilă” se poate aplica şi altor elemente garantate de art. 6 CEDO,
cum ar fi imparţialitatea justiţiei. Totuşi, Curtea nu a precizat încă aceste lucruri în jurisprudenţă.

Doctrina este criticată (pe drept) de unii comentatori: „dacă Curtea motivează neintervenţia prin marja de
apreciere a autorităţilor naţionale, ea nu dă, de fapt, nici un motiv pentru neintervenţie, ci exprimă
concluzia că nu intervine, lăsând observatorii să ghicească ceea ce nu a precizat clar” 111. Marja de
apreciere nu ar trebui să permită Curţii să evite răspunderea pe care o are în precizarea motivelor pentru

NJCM-Bulletin), Leiden: NJCM-Boekerij, 1990, pp. 41-58 şi H.C. Yourow, The margin of appreciation în the
dynamics of European human rights jurisprudence, The Hague: Kluwer Law International, 1996.
109
CEDO (dec.), 8 Iulie 2003, Sentges – Olanda (cerere nr. 27677/02).

110
CEDO, 27 Octombrie 1993, Dombo Beheer B.V. – Olanda (Seria A-274), §32.

111
R.St.J. Macdonald, „Marja de apreciere”, în: R.St.J. Macdonald, F. Matscher & H. Petzold (editori), The
European System for the Protection of Human Rights, Dordrecht: Nijhoff, 1993, p. 85.

40
care intervenţia ei în anumite cazuri este potrivită sau nu.112 Această critică nu se referă, totuşi la
conceptul de subsidiaritate în sine, ci mai degrabă la motivaţia nesusţinută a hotărârilor Curţii.

Paragraful 5 Proporţionalitate

Curtea va verifica dacă autorităţile naţionale au asigurat un echilibru între interesele implicate, adică
interesul persoanei faţă de interesul societăţii în general.113 Principiul proporţionalităţii are impact asupra
întregului mecanism al Convenţiei. În sentinţa pentru speţa Soering, Curtea a precizat că principiul
proporţionalităţii este unul dintre principiile de bază ale mecanismului Convenţiei:

“[…] căutarea unui echilibru între cererile legate de interesul general al

comunităţii şi cerinţele fiecărui individ pentru protecţia drepturilor sale
fundamentale este inerentă în întreaga Convenţie.” 114

Principiul proporţionalităţii joacă un rol important în jurisprudenţa Curţii şi cu privire la Art. 6 CEDO.
Limitările dreptului de acces la justiţie, de exemplu, nu vor fi compatibile cu Art. 6 dacă nu se urmăreşte
un scop legitim şi dacă nu există „o relaţie rezonabilă de proporţionalitate între mijloacele folosite şi
scopul dorit”.115

Paragraful 6 Subsidiaritate 116

Termenul „subsidiaritate” poate avea mai multe înţelesuri. Câteodată reflectă obligaţia autorităţilor statale
de a alege cea mai puţin intruzivă măsură dacă trebuie să intervină în drepturile fundamentale ale
cetăţenilor. Ca urmare a principiului subsidiarităţii, li se poate cere statelor să cerceteze modul în care pot
reduce intervenţiile legate de drepturile omului şi realiza un „raport cu privire la efectele asupra
drepturilor omului” la nivel naţional. Această abordare a fost explicitată în speţa Hatton, în care

112
Ibid., p. 124.

113
Vezi, de exemplu, CEDO, 21 Iunie 1988, Berrehab – Olanda (Seria A-138), §29.

114
CEDO, 7 Iulie 1989, Soering – Marea Britanie (Seria A-161), §89. În jurisprudenţa mai veche Curtea a
formulat testul de echilibru într-un mod uşor diferit: “Convenţia implică un echilibru între protecţia intereselor generale
ale comunităţii şi respectul datorat drepturilor fundamentale cu o importanţă mai mare acordată celor din urmă
[sublinierea noastră, MK]”, vezi CEDO, 23 Iulie 1968, Speţa limbilor din Belgia (fond) (Seria A-6), §5. Vezi şi: S. van
Drooghenbroeck, La proportionnalité dans le droit de la convention européenne des droits de l'homme, Bruxelles:
Bruylant, 2001.
115
CEDO, 28 Mai 1985, Ashingdane – Marea Britanie (Seria A-93), §57.

116
Nu numai sistemul de la Strasbourg se bazează pe subsidiaritate, ci şi fratele său geamăn european. Dreptul
european a introdus un concept similar în Art. 3b al tratatului CE, modificat de Tratatul Uniunii Europene:
„Comunitatea va acţiona […] numai dacă obiectivele acţiunii propuse nu pot fi realizate de statele membre şi astfel, din
motive de scară sau efecte ale acţiunii propuse, trebuie realizate de Comunitate”. Conceptul de subsidiaritate se leagă
de principiul fundamental al suveranităţii naţionale. Tradiţiile juridice din statele independente nu se pot schimba
radical. Principiul subsidiarităţii permite dezvoltarea treptată a normelor juridice şi morale în Uniunea Europeană.

41
reclamanţii au reclamat o încălcare a Art. 8 care vizează o creştere a nivelului poluării fonice în locuinţele
lor din cauza avioanelor care folosesc aeroportul Heathrow noaptea:

“ […]
97. Curtea trebuie să sublinieze, totuşi, faptul că, pentru a realiza echilibrul dorit, statele trebuie să
ia în considerare toate problemele materiale. Mai mult, în domeniul atât de sensibil al protecţiei
mediului, simpla referire la bunăstarea economică a ţării nu este suficientă pentru a contrabalansa
drepturile altora. Curtea îşi aminteşte că, în susmenţionata speţă Lopez Ostra contra Spaniei, şi
fără a trece cu vederea interesul economic evident al ţării respective în privinţa tăbăcăriilor
menţionate, Curtea a analizat în detaliu „dacă autorităţile naţionale au luat măsurile necesare
pentru a proteja dreptul reclamantei de a-i fi respectate locuinţa, viaţa privată şi de familie...”
(sentinţa din 9 decembrie 1994, p. 55, §55). Se consideră să statele au datoria să reducă, pe cât
posibil, intervenţia în exercitarea acestor drepturi, încercând să găsească soluţii alternative şi să-şi
atingă scopurile într-un mod care să lezeze cât mai puţin drepturile omului. Pentru aceasta, sunt
necesare un studiu şi o cercetare complete şi corecte pentru a se putea găsi cea mai bună soluţie
care, în realitate, va duce la acel echilibru corect, înainte de a se începe un anumit proiect.” 117

Pe baza faptelor din speţă, completul Curţii nu a fost convins că autorităţile naţionale au evaluat
contribuţia zborurilor de noapte la economia naţională sau impactul creşterii numărului de zboruri de
noapte asupra reclamanţilor. Speţa a fost adusă în faţa Înaltului Complet de Judecată al Curţii. Înaltul
Complet a fost de acord cu faptul că sondajele efectuate de autorităţile britanice nu au fost suficiente, dar
nu a considerat că este nevoie de un „raport cu privire la efectele asupra drepturilor omului”.118

Noţiunea de subsidiaritate se poate referi şi la rolul primar al autorităţilor naţionale, prin comparaţie cu
rolul Curţii de la Strasbourg. Această abordare a conceptului de subsidiaritate este precizată în toate
aspectele sistemului, după cum am văzut în mai multe rânduri.119 Înainte de a putea aduce speţa în faţa
Curţii Europene, trebuie să fi fost epuizate toate căile de atac naţionale (Art. 35 CEDO) deoarece statul
respondent „trebuie să aibă mai întâi şansa de a redresa situaţia la care se face referire prin propriile
mijloace şi în cadrul sistemului juridic naţional”.120 Autorităţile naţionale poartă primele răspunderea
pentru a asigura drepturile şi libertăţile înscrise în Convenţie. Acest principiu este prevăzut şi de Art. 13
CEDO121 şi a fost reiterat şi în mai multe documente de politică, de exemplu raportul din 2003 al
117
CEDO, 2 Octombrie 2001, Hatton – Marea Britanie (cerere nr. 36022/97), §97. Speţa a fost trimisă Înaltului
Complet.
118
CEDO [GC], 8 Iulie 2003, Hatton – Marea Britanie.

119
Cf. M. de Salvia, “Contrôle européen et principe de subsidiarité: faut-il encore (et toujours) émarger à la
marge d’appréciation?”, în: P. Mahoney, F. Matscher, H. Petzold & L. Wildhaber (editori), Protecting Human Rights:
The European Perspective – Studies în memory of Rolv Ryssdal, Köln: Carl Heymanns Verlag, 2000, pp. 373-386.
120
ComEDO, Fifty-seven inhabitants of Louvain – Belgia (cerere nr. 1994/63; Yearbook of the CEDO 1964, p.
252). Vezi şi: CEDO, 18 Iunie 1971, De Wilde, Ooms şi Versyp – Belgia (Seria A-12), §50 („epuizarea căilor de atac
naţionale” impun faptul că statele nu pot fi trase la răspundere în faţa unui organism internaţional înainte de a avea
ocazia de a pune lucrurile la punct în propriul sistem juridic”). Şi mai recent: CEDO, 15 Noiembrie 1996, Ahmet Sadik
– Grecia (Rapoarte 1996, 1638), §30.
121
Vezi, de exemplu, CEDO, 26 Octombrie 2000, Kudla – Polonia (cerere nr. 30210/96), §157: „Aşa cum a
spus în mai multe rânduri Curtea, Art. 13 al Convenţiei garantează disponibilitatea unei căi de atac la nivel naţional

42
Comitetului Director pentru Drepturile Omului, care conţine propuneri de garantare a eficienţei pe termen
lung a Curţii.122 S-a subliniat, de asemenea, faptul că angrenajul de protecţie stabilit de Convenţie este
subsidiar sistemelor naţionale care asigură respectarea drepturilor omului. 123 „Marja de apreciere”
(discutată mai sus în *** §4 ***) este una dintre cele mai evidente manifestări ale subsidiarităţii
mecanismului Convenţiei. Prima răspundere a autorităţilor naţionale este aceea de a se ocupa efectiv de
încălcările drepturilor omului, şi este specificată şi în jurisprudenţa Curţii, privind obligaţiile procedurale
la Art. 2, 3, 5 şi 8 CEDO, prin care Curtea impune statelor să realizeze o cercetare eficientă şi
amănunţită.124 Dar şi în jurisprudenţa Curţii despre Art. 6 CEDO se pot distinge mai multe nivele de
subsidiaritate. În speţa Schenk Curtea a subliniat faptul că admisibilitatea probelor este, în primul rând, o
chestiune de reglementare prin legislaţia naţională.125 În mod similar, regula generală spune că analiza
probelor care se aduc în faţa instanţei este atributul instanţelor naţionale.126

Paragraful 7 Obligaţii pozitive

Legislaţia tradiţională legată de drepturile omului se concentrează pe ceea ce nu trebuie să facă statul în
relaţia cu anumite drepturi fundamentale: statul nu se va amesteca în viaţa privată a individului, nu va
trata individul în mod inuman, nu va împiedica libertatea de exprimare etc. Această percepţie negativă
asupra legislaţiei drepturilor omului a fost şi mecanismul iniţial care a stat la baza Convenţiei. Comisia
care a redactat Convenţia „a fost de acord fără nici o dificultate că aplicarea colectivă a legii trebuie să
cuprindă numai drepturile şi libertăţile care impun statelor obligaţia de a nu face […]”.127 Această
percepţie asupra drepturilor omului s-a schimbat treptat. Înţelegerea faptului că drepturile omului pot fi
efectiv protejate în anumite cazuri numai dacă statul este obligat să acţioneze (în loc să evite acţiunea)
duce la o doctrină din ce în ce mai mult acceptată a obligaţiilor pozitive din cadrul Convenţiei.128
Convenţia se consideră încălcată dacă statul nu a acţionat. Curtea a precizat de mai multe ori că termenul
„să asigure” din Art. 1 CEDO nu implică numai obligaţia statelor de a nu interveni. Mai mult, Convenţia

pentru a pune în practică substanţa drepturilor şi libertăţilor Convenţiei în orice formă sunt acestea asigurate în
legislaţia naţională. Efectul Art. 13 este acela de a cere prevederea unei căi de atac naţionale pentru a rezolva problema
unei „plângeri justificate” conform Convenţiei în mod adecvat”.
122
CDDH (2003) 006 Final, §3.

123
CEDO, 23 Iulie 1968, Belgian Linguistic (Seria A-6), §10.

124
Vezi, de exemplu, CEDO, 10 Mai 2001, Z. a.o. – Marea Britanie (cerere nr. 29392/95), §108.

125
CEDO, 12 Iulie 1988, Schenk – Elveţia (Seria A-140), §46.

126
CEDO, 6 Decembrie 1988, Barberà, Messegué şi Jabardo – Spania (Seria A-146), §68.

127
P.H. Teitgen, „Introducere în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului”, în: R.St.J. Macdonald, F.
Matscher & H. Petzold (editori), The European System for the Protection of Human Rights, Dordrecht: Nijhoff, 1993,
pp. 3-14.
128
Noţiunea de obligaţii pozitive şi negative derivate din prevederile Convenţiei nu trebuie confundată cu cea de
elemente pozitive şi negative ale dreptului înscris în Convenţie. Ce de-a doua noţiune se referă la substanţa dreptului
din Convenţie, libertatea de a face parte dintr-un sindicat, de exemplu, şi include şi dreptul de a nu face parte dintr-un
sindicat (vezi CEDO, 13 August 1981, Young, James & Webster – Marea Britanie (Seria A-44), §§51-57). Conceptul
de obligaţii pozitive se referă la consecinţele care derivă dintr-un drept înscris în Convenţie.

43
impune şi obligaţii pozitive. Conceptul de obligaţie pozitivă a fost introdus în jurisprudenţa Curţii în
sentinţa din speţa Marckx din 1979 care se referă la o presupusă încălcare a Art. 8 CEDO:

“[…] nu numai că obligă statul să se abţină de la astfel de intervenţii; pe lângă

această obligaţie în primul rând negativă, mai pot fi şi obligaţii pozitive care
sunt inerente în cazul „respectării” efective a vieţii de familie.” 129

În acele primele zile de existenţă, Curtea se temea de o reacţie negativă puternică din partea Înaltelor Părţi
Semnatare, care ar fi protestat împotriva unor astfel de concepte largi de responsabilitate statală conform
Convenţiei. Curtea a încercat să „calmeze” Înaltele Părţi Semnatare introducând un „test de echilibru
corect” (în locul aşa-numitului test de „necesitate”) şi acceptând o mai mare marjă de apreciere în relaţia
cu obligaţiile pozitive. Pare a exista o tendinţă, în jurisprudenţa mai recentă, care face distincţia dintre
obligaţiile pozitive şi intervenţii, ceea ce dă o mai mică importanţă marjei de apreciere în cazul
obligaţiilor pozitive.130 Într-un sens mai larg, se pot distinge patru categorii de obligaţii pozitive în
jurisprudenţa Curţii:

'Tipul A' obligaţia de a schimba legislaţia sau practicile administrative sau de a crea noi legi;
'Tipul B' obligaţia de a asigura asistenţă financiară;
'Tipul C' obligaţia de a realiza o cercetare eficientă, imediată şi independentă a presupusei încălcări
a Convenţiei; şi
'Tipul D' obligaţia de a interveni în relaţia dintre persoane pentru a preveni încălcările „private” ale
drepturilor prevăzute în Convenţie. 131 Această ultimă categorie se speţe va fi discutată
mai pe larg în *** paragraful 8***.

Obligaţiile pozitive au fost identificate în mai multe situaţii. Majoritatea implică respectul pentru viaţa
privată şi de familie, conform Art. 8 CEDO. Obligaţiile pozitive sunt din ce mai mult acceptate, iar
importanţa doctrinei lor creşte.132 Obligaţiile pozitive joacă şi un rol important în jurisprudenţa Curţii
pentru Art. 6 CEDO. În speţa Airey, de exemplu, Curtea a trebuit să judece o situaţie în care se punea
problema dacă dreptul la judecată include şi obligaţia pozitivă a autorităţilor statale de a asigura asistenţă
juridică gratuită în procedurile civile, în anumite cazuri. Curtea a precizat că

“[…] îndeplinirea unei obligaţii conform Convenţiei poate necesita unele acţiuni
pozitive din partea statului; în atare situaţii, statul nu poate să rămână pur şi simplu

129
CEDO, 13 Iunie 1979, Marckx – Belgia (Seria A-31), §31.

130
Vezi R.A. Lawson, “Positieve verplichtingen onder het EVRM: opkomst en ondergang van de ‘fair balance’-
test”, în: NJCM-Bulletin 1995, pp. 558-573 şi 727-750.
131
Vezi R.A. Lawson & H.G. Schermers, Speţe celebre de la Curtea Europeană a Drepturilor Omului,
Nijmegen: Ars Aequi Libri, 1999, p. 82, n. 18.
132
Vezi o discuţie mai amănunţită a conceptului de obligaţii pozitive: S.H.E.M. Wijte, The Concept of Positive
Obligations în the Case-law of the European Court of Human Rights (thesis University of Utrecht), urmează.

44
 pasiv şi nu există posibilitatea de a se face distincţia între acţiuni şi omisiuni […]
obligaţia de a asigura efectiv dreptul la judecată se înscrie în această categorie de
obligaţii.” 133

În speţa Airey Curtea a acceptat o obligaţie pozitivă „de tip B” conform Art. 6 CEDO. Curtea a acceptat şi
o obligaţie pozitivă mai generală „de tip A” care poate avea o importanţă mai mare pentru această lucrare.
În paragraful 24 al hotărârii în speţa Salesi Curtea a precizat:

“[…] faptul că Art. 6 §1 impune Statelor Semnatare datoria de a-şi organiza

sistemele juridice de aşa natură încât instanţele lor să poat[ îndeplini fiecare
dintre prevederile articolului.” 134

Această problemă va fi discutată pe larg în *** paragraful 11 ***.

Paragraful 8 Efectul orizontal

Convenţia este un tratat clasic de drept public internaţional, care se adresează numai statelor. Legislaţia
tradiţională a drepturilor omului se preocupă de aplicarea drepturilor fundamentale pe relaţia „verticală”,
adică între autorităţile statale şi individ (sau grup de indivizi, sau persoană juridică). Curtea a hotărât, ca
atare, că aplicarea drepturilor omului în relaţiile dintre indivizi este „în principiu o problemă care se va
rezolva în marja de apreciere a statelor”. 135 Totuşi, treptat, a fost acceptată opinia că protecţia eficientă a
drepturilor înscrise în Convenţie poate fi atinsă numai acceptându-se un anumit gen de efect orizontal al
Convenţiei. Statul nu mai este unicul actor puternic în societatea modernă. Instituţiile private şi
persoanele pot să reprezinte ameninţări la fel de reale faţă de drepturile omului. Curtea a acceptat, uneori,
acest efect orizontal indirect. Pe baza Art. 34 CEDO, Curtea poate primi plângeri numai de la persoanele
care sunt presupuse victime ale uneia dintre „Înaltele Părţi Semnatare”. Se poate da curs plângerii numai
dacă se poate atribui un anumit comportament autorităţilor statale. Numai atunci va putea Curtea să
verifice compatibilitatea acestei „acţiuni a statului” cu cerinţele Convenţiei. Răspunderea statului pentru
încălcarea Convenţiei pe relaţia orizontală poate fi interpretată ca o obligaţie pozitivă de tip D (vezi ***
paragraful 7 ***): statul avea obligaţia de a interveni în relaţia dintre indivizi, pentru a preveni încălcarea
„privată a drepturilor protejate de Convenţie. Curtea se va referi, în mod obişnuit, în ceste cazuri, la
obligaţia generală a Înaltelor Părţi Semnatare, formulată în Art. 1 CEDO, de a „asigura” respectarea
drepturilor înscrise în Convenţie pentru orice persoană de sub jurisdicţia lor.136 Aceasta nu înseamnă,
133
CEDO, 9 Octombrie 1979, Airey – Irlanda (Seria A-32), §25.

134
CEDO, 26 Februarie 1993, Salesi – Italia (Seria A-257-E), §24.

135
CEDO, 26 Martie 1985, X & Y – Olanda (Seria A-91), §24.

136
De exemplu în speţele cu privire la pedeapsa corporală administrată de persoane fizice şi întrebarea dacă
această pedeapsă poate fi considerată rele-tratamente în sensul Art. 3 CEDO. Vezi, de exemplu, CEDO, 23 Septembrie
1998, A. – Marea Britanie (Rapoarte 1998, 2692), §22: „Curtea consideră că obligaţia Înaltelor Părţi Semnatare
conform Art. 1 al Convenţiei de a asigura fiecăruia, în jurisdicţia respectivă, drepturile şi libertăţile definite în
Convenţie, corelat cu Art. 3, cere statelor să ia măsuri pentru a se asigura că persoanele de sub jurisdicţia lor nu sunt
supuse la tortură sau tratamente inumane sau degradante, inclusiv rele-tratamente administrate de persoane fizice [...]".

45
totuşi, că statele sunt criticate prea des de Curte pentru încălcarea acestor drepturi pe orizontală. Mai mult,
dacă o speţă se referă în mod esenţial la relaţii pe orizontală, Curtea va lua, în general, o poziţie restrictivă
şi va permite autorităţilor naţionale o mai mare marjă de apreciere.137
Conceptul de efect orizontal nu a jucat nici un rol în jurisprudenţa Curţii cu privire la Art. 6
CEDO până acum. Dreptul la un proces echitabil este, prin natura lui, legat de relaţia dintre persoana
fizică şi autorităţile naţionale (justiţie), nu dintre două entităţi private.138 S-a luat în consideraţie efectul
orizontal în contextul dreptului de a nu se autoincrimina emis de Curtea de Justiţie a Comunităţilor
Europene. În speţa Otto – Postbank Curtea de Justiţie a hotărât că persoanele fizice nu pot (în cadrul
dreptului comunitar) să se bazeze pe acest drept în procedurile împotriva altor părţi civile. 139 CEDO nu a
judecat cazuri similare.

Paragraful 9 Principiile generale de drept

Art. 7 §2 CEDO se referă în mod explicit la principiile generale de drept: „Acest articol nu va prejudicia
judecata şi sancţionarea oricărei persoane pentru orice acţiune sau lipsa acesteia care, în momentul în care
a fost comisă, era de natură penală conform principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile
civilizate”.140 Principiile generale de drept pot fi importante şi în afara contextului Art. 7 CEDO. Curtea a
afirmat că întreaga Convenţie trebuie interpretată în lumina regulilor stabilite de Convenţia de la Viena
din 23 Mai 1969 cu privire la Legea Tratatelor. Art. 31 §3 (c) al acelui tratat indică faptul că trebuie luate
în consideraţie „orice reguli relevante ale dreptului internaţional aplicabile în relaţia dintre părţi”. Prin
aceasta se includ principiile general acceptate ale dreptului internaţional. 141 Importanţa rolului principiilor

137
Vezi, de exemplu, CEDO, 29 Aprilie 1999, Chassagnou a.o. – Franţa (cerere nr. 25088/94 a.o.), §113:
„Echilibrul între interesele individuale care pot fi contradictorii este dificil, iar statele Semnatare trebuie să aibă o marjă
de apreciere largă în acest sens”.
138
Se poate spune că speţele care se referă la egalitatea puterilor în procedura civilă se referă indirect şi la
„efectul orizontal” din Art. 6 CEDO (vezi CEDO, 27 Octombrie 1993, Dombo Beheer – Olanda (Seria A-274), §35
fine). Se mai poate spune şi să încălcările Art. 6 CEDO ca urmare a deficienţelor de relaţionare între client şi avocat
trebuie considerate efect orizontal indirect al Art. 6 (vezi, de exemplu, CEDO, 21 Aprilie 1998, Daud - Portugalia
(Rapoarte 1998, 739), §38).
139
CEJ, Speţa C-60/92, Otto – Postbank [1993] ECR 5711-5712.

140
Textul Convenţiei nu clarifică ce se înţelege prin „principii generale de drept recunoscute de naţiunile
civilizate”. Poate că o referire la Tribunalul Internaţional pentru Fosta Iugoslavie poate fi de folos. Consiliul de
Securitate al ONU a creat un astfel de Tribunal în 1993. Rezoluţia Consiliului (nr. 827) s-a bazat pe un raport al
Secretarului general ONU, în care s-au făcut propuneri cu privire la organizarea tribunalului. În acel raport se preciza:
„Din punctul de vedere al Secretarului General, aplicarea principiului nullum crimen sine lege necesită aplicarea
regulilor de drept umanitar internaţional de către tribunal; aceste reguli fac parte din dreptul obişnuit”. Raportul
enumera în continuare documentele relevante: „Convenţiile de la Geneva din 12 August 1949 pentru protecţia
victimelor războiului; Convenţia de la Haga (IV) Respectarea legilor şi obiceiurilor în caz de război pe uscat şi
Regulamentele anexate din 18 Octombrie 1907; Convenţia pentru prevenirea şi pedepsirea genocidului din 9
Decembrie 1948; şi Carta Tribunalului Militar Internaţional din 8 August 1945” [UN doc. S/25704, §34-35]. Poate
această listă (incompletă) de principii generale poate fi luată în consideraţie la interpretarea Art. 7 CEDO. Informaţia a
fost găsită în R.A. Lawson & H.G. Schermers, Speţe celebre de la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Nijmegen:
Ars Aequi Libri, 1999, p. 615.
141
CEDO, 21 Februarie 1975, Golder - Marea Britanie (Seria A-18), §29. Vezi şi pentru referiri mai generale
CEDO, 7 Noiembrie 2002, Veeber - Estonia (Nr. 1) (cerere nr. 37571/97), §54.

46
generale de drept a fost subliniată în speţa Al-Adsani.142 În această speţă britanică, reclamantul a afirmat
că i-a fost negat accesul la justiţie pentru rezolvarea speţei pe care o avea împotriva guvernului din
Kuweit şi că aceasta constituia o încălcare a Art. 6 §1 al Convenţiei. Curtea a trebuit să stabilească dacă a
existat o restricţionare legitimă şi proporţională a accesului la justiţie. În această speţă, reclamantul a fost
împiedicat să înainteze o plângere instanţelor britanice, în virtutea principiului par in parem non habet
imperium, prin care un stat nu poate fi supus jurisdicţiei unui alt stat. Curtea a considerat că acordarea
imunităţii suverane unui stat în procedurile civile urmăreşte scopul legitim de respectare a dreptului
internaţional, promovând buna înţelegere şi bunele relaţii între state, prin respectarea suveranităţii unui alt
stat. Apoi Curtea a trebuit să analizeze dacă restricţia era proporţională cu scopul urmărit. În acest caz,
Curtea a făcut unele observaţii interesante de natură mai generală, deoarece Curtea pare să accepte că
măsurile luate de State care sunt conform cu principiile generale de drept nu pot fi, în principiu, văzute ca
o restricţie disproporţionată a exercitării drepturilor din Convenţie:

“ [...]
55. [...] Convenţia, inclusiv Art. 6, nu poate fi interpretată într-un vid. Curtea trebuie să ţină
seama de caracterul special al Convenţiei, acela de tratat de drepturile omului, şi să ia în
considerare şi regulile relevante ale dreptului internaţional (vezi, mutatis mutandis, sentinţa în
speţa Loizidou contra Turcia din 18 decembrie 1996, Rapoarte 1996-VI, §43). Convenţia
trebuie interpretată, pe cât posibil, prin corelaţie cu alte reguli ale dreptului internaţional din
care face parte, inclusiv cele cu privire la acordarea imunităţii statale.
56. Ca atare, măsurile luate de o Înaltă Parte Semnatară, care reflectă la modul
general regulile recunoscute de dreptul public internaţional [...] nu pot fi privite, în
principiu, ca o restricţie disproporţionată a accesului la justiţie prevăzut de Art. 6 §1.
Accesul la justiţie este parte integrantă a procesului echitabil garantat în acel articol,
deci unele restricţii trebuie şi ele considerate inerente, de exemplu acele limitări
general acceptate de comunitatea naţiunilor ca parte a doctrinei imunităţii statale.
[...] “

Ce principii generale de drept au fost recunoscute de Curte în jurisprudenţa sa? În speţa Golder Curtea s-a
referit la principiile generale de drept pentru a accepta faptul că accesul la justiţie este prevăzut implicit
de Art. 6 CEDO. Curtea a acceptat că interzicerea negării dreptului la judecată este unul dintre principiile
directoare la interpretarea Convenţiei. 143 Este la fel de relevantă referirea la principiile generale de drept

142
CEDO, 21 Noiembrie 2001, Al-Adsani - Marea Britanie (cerere nr. 35763/97). Speţa este la fel de interesantă
şi din alt punct de vedere. Curtea trebuia să decidă dacă interzicerea torturii poate fi considerată o normă de ius cogens.
În paragraful 61 Curtea spune: „În timp ce Curtea acceptă, pe baza acestor autorităţi, faptul că interzicerea torturii a
devenit o normă peremptorie în dreptul internaţional, speţa prezentă nu se referă, ca speţele Furundzija şi Pinochet, la
răspunderea penală a unei persoane pentru presupuse acte de tortură pe teritoriul statului respectiv. Indiferent de
caracterul deosebit al interzicerii torturii în dreptul internaţional, Curtea nu poate discerne în instrumentele
internaţionale, autorităţile judiciare sau alte materiale pe care le-a studiat vreo bază pentru a concluziona că, în materie
de drept internaţional, un stat mai beneficiază de imunitate în procesele civile în instanţele altui stat unde au avut loc
presupusele acte de tortură”. Vezi şi: M.C. Zwanenburg, “Het EHRM, staatsimmuniteit en ius cogens”, în: NJCM-
Bulletin 2002, pp. 760-770.
143
CEDO, 21 Februarie 1975, Golder - Marea Britanie (Seria A-18), §35.

47
făcută de Curte în speţa Marckx. Curtea a subliniat principiul siguranţei juridice care – conform Curţii –
este „în mod necesar integrat în Convenţie”.144 La fel, în speţa Coëme Curtea a reiterat faptul că principiul
care spune că regulile procedurii penale trebuie exprimate în lege este un principiu general de drept.
Curtea a precizat că „incertitudinea datorată inexistenţei regulilor procedurale stabilite anterior l-a pus pe
reclamant într-o situaţie dezavantajoasă faţă de procuror, ceea ce a însemnat că dl. Coëme nu a beneficiat
de un proces echitabil conform prevederilor Art. 6 §1 din Convenţie”.145

Paragraful 10 Drepturile omului ca parte a conceptului mai larg de democraţie

Unele dintre bazele Convenţiei au fost puse în Preambul. Aici, Înaltele Părţi Semnatare îşi reafirmă
„credinţa profundă în libertăţile fundamentale care constituie fundamentul justiţiei şi păcii în lume şi care
se păstrează cel mai bine, pe de o parte, printr-o democraţie politică eficientă [sublinierea noastră, MK]
şi pe de altă parte printr-o înţelegere comună şi respectarea drepturilor omului de care depind acestea”.
Faptul că acest concept mai larg de democraţie este piatra de hotar în interpretarea Convenţiei a fost
reiterat şi de Curte: interpretarea oricărui drept înscris în Convenţie trebuie să fie în conformitate cu
„spiritul general al Convenţiei, un instrument creat pentru a păstra şi promova idealurile şi valorile unei
societăţi democratice”.146 Acest rol capital este subliniat de Curte şi în sentinţa dată în speţa Partidul
Comunist Unit din Turcia:

“Democraţia este, fără îndoială, o caracteristică fundamentală a ordinii publice

europene […] Astfel, democraţia apare ca unic model politic recunoscut de Convenţie
şi, ca atare, unicul model compatibil cu aceasta.” 147

Democraţia este caracterizată de Curte astfel „pluralism, toleranţă şi deschidere a minţii”. 148 Curtea a adus
detalii în speţa Young, James şi Webster: „Deşi interesele individuale trebuie să fie subordonate celor de
grup, în anumite cazuri, democraţia nu înseamnă pur şi simplu că părerea majorităţii trebuie să prevaleze
de fiecare dată: trebuie realizat un echilibru care să asigure şi tratamentul corect şi potrivit al minorităţilor
şi să evite abuzurile celor aflaţi în poziţii dominante”. 149 Şi în sentinţa Refah Partisi150 Curtea a subliniat
legătura dintre democraţie şi Statul de Drept, precum şi nevoia unei justiţii independente:

" […]
144
CEDO, 13 Iunie 1979, Marckx - Belgia (Seria A-31), §58.

145
CEDO, 22 Iunie 2000, Coëme a.o. – Belgia (cerere nr. 32492/96), §§102-103.

146
CEDO, 7 Decembrie 1976, Kjeldsen, Busk Madsen şi Petersen – Danemarca (Seria A-23), §53.

147
CEDO, 30 Ianuarie 1998, Partidul Comunist Unit din Turcia – Turcia (Rapoarte 1998, 1), §45. Vezi şi:
CEDO, 13 Februarie 2003, Refah Partisi – Turcia (cerere nr. 41340/98).
148
CEDO, 12 Decembrie 1976, Handyside – Marea Britanie (Seria A-24), §49.

149
CEDO, 13 August 1981, Young, James şi Webster – Marea Britanie (Seria A-44), §63.

150
CEDO, 31 Iulie 2001, Refah Partisi (Partidul Prosperităţii) a.o. – Turcia (cerere nr. 41340/98), §43.

48
 43. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului trebuie înţeleasă şi interpretată ca un
întreg. Drepturile omului formează un sistem integrat de protecţie a demnităţii umane;
în acest sens, democraţia şi statul de drept joacă un rol foarte important. Şi cetăţenii
trebuie să joace un anumit rol într-o democraţie. Numai instituţiile create de şi pentru
oameni pot fi învestite cu puterile şi autoritatea statului; legile organice trebuie
interpretate şi aplicate de o putere judecătorească independentă. Nu poate să fie numită
o ţară democratică aceea în care cetăţenii, chiar şi printr-o decizie majoritară, renunţă la
puterile lor legislative şi juridice în favoarea unei entităţi care nu este responsabilă în
faţa cetăţenilor pe care îi guvernează, fie că este vorba despre una laică sau religioasă.
[…] "

Însăşi esenţa democraţiei poate fi pusă în pericol de terorism şi crima organizată. Aceste ameninţări pot
avea impact şi asupra drepturilor înscrise în Art. 6 CEDO, de exemplu impactul folosirii martorilor
anonimi asupra unui proces echitabil. În general, Curtea este pregătită să accepte nevoia legitimă de luptă
împotriva criminalităţii şi terorismului:

“[…] cu scopul interpretării şi aplicării prevederilor relevante din Convenţie, se va lua

în considerare natura deosebită a terorismului, ameninţarea pe care o reprezintă faţă de
societatea democratică şi exigenţele necesare în abordarea acestei chestiuni.” 151

Aceasta înseamnă că, de fapt, Curtea va accepta măsurile efective luate de autorităţile statale împotriva
terorismului şi criminalităţii. Totuşi, aceste măsuri trebuie să fie însoţite de prevederi de siguranţă
adecvate, împotriva abuzului.152 După părerea mea, în jurisprudenţa Curţii se acordă o mai mare greutate
celei din urmă abordări. Acest lucru s-a întâmplat şi în sentinţa dată în speţa Kostovski:

“Deşi dezvoltarea crimei organizate necesită, fără îndoială, introducerea de măsuri

adecvate, Curtea consideră că demersurile Guvernului nu pun destul accent pe ceea ce
avocatul reclamantului a numit „interesul oricărei persoane într-o lume civilizată de a
beneficia de proceduri judiciare controlabile şi echitabile.” 153

*** Capitolul 4 §1 *** va discuta mai detaliat importanţa dreptului la un proces echitabil în lumina
statului de drept.

Paragraful 11 Forţa majoră în cadrul Convenţiei

Mai ales în cadrul Art. 6 CEDO, autorităţile naţionale invocă în mod frecvent circumstanţele excepţionale
prin care vor să justifice posibilele încălcări. Statele încearcă să aducă argumentul forţei majore. Există
două tipuri de situaţii pe care le cuprinde jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg: suprasolicitarea şi
problemele de tranziţie.
151
CEDO, 28 Octombrie 1994, Murray – Marea Britanie (Seria A-300-A), §47.

152
Ibidem, §58.

153
CEDO, 20 Noiembrie 1989, Kostovski – Olanda (Seria A-166), §44.

49
 Multe ţări au încercat să convinge Curtea Europeană că încălcarea dreptului de a fi judecat într-o
perioadă rezonabilă de timp se datoreşte suprasolicitării instanţelor naţionale. În lupta împotriva „timpului
lung din Italia”, Curtea Europeană a luat o poziţie clară faţă de acest argument: „[…] Art. 6 §1 impune
Statelor Semnatare să-şi organizeze sistemele judecătoreşti astfel încât instanţele lor să realizeze fiecare
dintre prevederile înscrise”.154 Măsurile temporare de urgenţă luate pentru a se rezolva speţele rămase
neabordate multă vreme nu vor mai fi acceptate multă vreme de Curte. În speţa Zimmermann & Steiner
instanţa naţională a încercat să prevină încălcările „perioadei rezonabile” ocupându-se mai întâi de speţele
urgente. Totuşi, Curtea a precizat că

“dacă o astfel de stare de fapt se prelungeşte şi devine o chestiune de organizare

structurală, astfel de metode nu mai sunt suficiente, iar statul nu va mai putea
amâna adoptarea de măsuri eficiente.” 155

Statele au mai invocat şi problema tranziţiei în societate, care a dus la întârzieri în administrarea justiţiei.
Poziţia Curţii cu privire la acest argument, de natură mai politică, nu este atât de clară şi fermă. Regula de
bază pare a fi aceea că Curtea Europeană nu este prea impresionată de astfel de argumente de forţă
majoră.
În speţa Guincho, guvernul portughez a subliniat faptul că sistemul juridic de la acea dată
(mijlocul anilor 70) funcţiona într-o situaţie excepţională: tocmai fusese restaurată democraţia, instanţele
naţionale trebuiau reorganizate, iar ţara trecea printr-o recesiune economică gravă. Curtea a hotărât, pe de
o parte, că „o întârziere temporară a unor dosare nu angajează răspunderea internaţională a unui stat
conform Convenţiei, dacă acest stat ia măsuri de remediere a situaţiei şi acţionează cu promptitudine în
acest sens”. Dar, apoi, Curtea a adoptat o poziţie strictă cu privire la interpretarea acestui criteriu şi a
concluzionat că măsurile portugheze au fost „evident insuficiente şi întârziate”. 156 S-a afirmat unanim
faptul că Art. 6 fusese încălcat. Această abordare strictă poate fi întâlnită şi în speţele din Europa de Est,
unde s-a invocat tranziţia. Speţa Podbielsky poate constitui un exemplu:

“Curtea observă că […] întârzierea în luarea unei hotărâri definitive asupra

acţiunii reclamantului a fost, în mare parte, urmarea schimbărilor legislative
necesitate de tranziţia de la economia de stat la cea de piaţă liberă […] Curtea
aminteşte în acest sens că Art. 6 §1 impune statelor Semnatare sarcina de a-şi

154
Vezi, de exemplu CEDO, 26 Februarie 1993, Salesi – Italia (Seria A-257-E), §24. Vezi şi – pentru o
concluzie similară cu privire la justiţia administrativă – opinia contrarie a judecătorului Martens în speţa Fischer: "[...]
trebuie să fim atenţi şi să nu dăm o prea mare greutate particularităţilor şi tradiţiilor locale în ce priveşte organizarea
justiţiei administrative [...] În acest sens se poate reaminti, de exemplu, sentinţa în speţa Benthem contra Olanda care a
obligat Olanda să reorganizeze complet sistemul justiţiei administrative, în timp ce o serie de alte sentinţe au obligat
Suedia la aceleaşi măsuri. Alte state nu pot susţine că ele nu pot fi obligate la aceleaşi consecinţe prin lărgirea ariei de
acoperire a Art. 6 către domeniul procedurii administrative, indiferent cât de neaşteptată poate părea această evoluţie a
jurisprudenţei”. (CEDO, 26 Aprilie 1995, Fischer - Austria (Seria A-312), Opinia contrarie a judecătorului Martens,
sub 9).
155
CEDO, 13 Iulie 1983, Zimmermann & Steiner – Elveţia (Seria A-66), §29.

156
CEDO, 10 Iulie 1984, Guincho – Portugalia (Seria A-81), §40.

50
 organiza sistemele judecătoreşti astfel încât instanţele naţionale să poate
îndeplini fiecare dintre prevederile acestuia […] De aceea întârzierea
procedurilor trebuie atribuită în principal autorităţilor naţionale.” 157

Din nou Curtea concluzionat în unanimitate că era vorba de o încălcare a Convenţiei.

Totuşi au existat şi câteva speţe în care Curtea a abordat o atitudine mai flexibilă. În speţa
Süβmann Curtea trebuia să judece o plângere cu privire la lungimea procedurilor din
Bundesverfassungsgericht în Germania. Süβmann a înaintat un apel constituţional în perioada reunificării
Germaniei. În această situaţie specifică, Curtea a hotărât că

“ţinând seama de contextul politic unic al reunificării Germaniei şi implicaţiile sociale adânci
ale conflictelor care au dus la încetarea unor contracte de muncă, Curtea Constituţională
Federală a avut dreptate să dea prioritate celor din urmă cazuri.”

Totuşi, se poate presupune că hotărârea Curţii a fost influenţată de faptul că plângerea era adresată
împotriva Curţii Constituţionale care are un rol special în ordinea juridică naţională:

“[…] rolul de păzitor al Constituţiei poate duce la situaţia în care Curtea

Constituţională va lua în considerare şi alte aspecte decât ordinea cronologică în
care au fost introduse pe listă speţele, cum ar fi natura lor şi importanţa politică
şi socială.” 158

Cealaltă speţă în care Curtea a adoptat o poziţie mai flexibilă a fost reacţia la problemele de tranziţie din
Slovenia (speţa Majaric a fost discutată în *** Capitolul 2 §4.4 ***).

Faptul că poziţia Curţii cu privire la forţa majoră nu este destul de clară este destul de nesatisfăcător.
Totuşi, în general, se pare că Curtea nu va accepta cu uşurinţă susţinerea de către un stat a forţei majore
ca argument în apărare.

Paragraful 12 Examinarea speţelor pe baze concrete

Curtea a subliniat de nenumărate ori că răspunsul la o anumită plângere examinată de Curte este unul bazat
pe faptele concrete. În principiu, punctul de vedere al Curţii este acela de a nu emite o sentinţă generală
(abstractă) cu privire la starea legislaţiei naţionale.159 În speţa Young, James & Webster reclamanţii fuseseră

157
CEDO, 30 Octombrie 1998, Podbielsky – Polonia (Rapoarte 1998, 3387), §38. Această aplicare strictă a
Convenţiei în speţe împotriva noilor state Semnatare poate fi întâlnită în speţele: CEDO, 22 Mai 1998, Vasilescu –
România (Rapoarte 1998, 1064), CEDO, 28 Octombrie 1998, Assenov – Bulgaria (Rapoarte 1998, 3264) şi CEDO, 28
Octombrie 1999, Brumarescu – România (cerere nr. 28342/95).
158
CEDO, 16 Septembrie 1996, Süβmann – Germania (Rapoarte 1996, 1158), §56 şi §60.

159
Vezi despre această doctrină J.G.C. Schokkenbroek, Toetsing aan de vrijheidsrechten van het Europese Verdrag tot
bescherming van de Rechten van de Mens en de fundamentele vrijheden (thesis Leiden University), Zwolle: Tjeenk
Willink, 1996, pp. 213-216 şi Y.S. Klerk, Het ECRM-toezichtsmechanisme: verleden, heden, toekomst, Nijmegen: Ars

51
nevoiţi să se înscrie într-un sindicat, din cauza a ceea ce se numeşte „acord de închidere”. Curtea a subliniat
că:

"[...] în procedurile care au pornit de la plângerea iniţială, a fost nevoită, fără a pierde din
vedere contextul general, să îşi concentreze atenţia pe cât posibil asupra problemelor
ridicate de speţa concretă [...] Ca atare, în situaţia prezentă, nu este chemată să
revizuiască sistemul de închidere însuşi, faţă de Convenţie, sau să-şi exprime opinia cu
privire la toate consecinţele sau formele de obligaţie pe care le poate determina acesta; îşi
va limita examinarea la efectele acestui sistem asupra reclamanţilor." 160

Această abordare concretă corespunde celei cerute de victimă. Un reclamant poate compărea ius standi în
faţa Curţii numai dacă poate invoca statutul de victimă:

"[dreptul la plângerea individuală, MK] nu reprezintă pentru persoana fizică un fel de

actio popularis pentru interpretarea Convenţiei; persoanelor fizice nu le este permis să se
plângă de o lege în abstracto, numai pentru că ei sunt de părere că aceasta contravine
Convenţiei. În principiu, nu este suficient ca un reclamant să pretindă că simpla existenţă
a unei legi îi încalcă drepturile conform Convenţiei; trebuie ca această lege să fi fost
aplicată în detrimentul lui." 161

Această abordare se regăseşte şi în cazul plângerilor legate de Art. 6 CEDO. În speţa Hauschildt Curtea a
notat că sarcina ei „nu este aceea de a revizui legea şi practica în abstracto, ci de a determina dacă modul în
care aceasta au fost aplicate sau l-au afectat pe dl. Hauschildt constituie o încălcare a Art. 6 §1".162

Totuşi, mai ales în ce priveşte plângerile cu privire la independenţa justiţiei (şi, mai rar, imparţialitatea)
sentinţele Curţii sunt mai abstracte şi mai structurale. Curtea dă sentinţe pornind de la o plângere concretă,
dar consecinţele acelei sentinţe vor avea întotdeauna impact asupra sistemului ca atare. Speţa Van de Hurk
din Olanda este un exemplu de examinare în abstracto a Curţii europene.163 Reclamantul s-a plâns de o
prevedere din legislaţia olandeză prin care Coroana putea să suspende o hotărâre judecătorească a aşa-
numitului Tribunal pentru Apeluri Industriale (College van Beroep voor het Bedrijfsleven). Pe baza acestei

Aequi Libri, 1995, pp. 215-231.

160
CEDO, 13 August 1981, Young, James & Webster - Marea Britanie (Seria A-44), §53.

161
CEDO, 6 Septembrie 1978, Klass - Germania (Seria A-28), §33.

162
CEDO, 24 Mai 1989, Hauschildt - Danemarca (Seria A-154), §45. Vezi şi de exemplu: ComEDO, 21 Iunie
1963, X. - Austria (cerere nr. 1418/62; CD 12 (1964), p. 1); ComEDO, 5 Iulie 1983, De Cubber - Belgia (cerere nr.
9186/80; în A-86), §65; ComEDO, 7 Mai 1985, Ben Yaacoub - Belgia (cerere nr. 9976/82; în A-127-A), §106; CEDO, 21
Februarie 1975, Golder - Marea Britanie (Seria A-18), §39 şi CEDO, 26 Februarie 1993, Padovani - Italia (Seria A-257-
B), §24.
163
Alte exemple, nu în domeniul Art. 6 CEDO, includ: CEDO, 22 Octombrie 1981, Dudgeon - Marea Britanie
(Seria A-45), §61; CEDO, 19 Decembrie 1989, Mellacher - Austria (Seria A-169), §41 şi CEDO, 24 Aprilie 1990,
Kruslin - Franţa (Seria A-176-A), §§31-35.

52
prevederi, Ministrul putea anula parţial sau total efectele unei sentinţe date de acest Tribunal, în detrimentul
uneia dintre părţile individuale. Guvernul olandez a precizat că această posibilitate era numai una teoretică şi
că nu fusese niciodată aplicată (nici în cazul particular al lui Van de Hurk). S-a pus problema, deci, dacă
Van de Hurk putea fi considerat victimă în sensul dat de Convenţie acestui termen. Curtea nu putea să ia în
calcul puterile Coroanei decât dacă examina independenţa judecătorească a Tribunalului în abstracto.
Majoritatea Curţii a fost de părere că se încălcase Art. 6 CEDO. Faptul că puterea Coroanei nu fusese
niciodată folosită nu a fost considerat relevant: „Nu exista nici o prevedere care să oprească Coroana [...] să
se folosească de puterile conferite, dacă ar fi considerat că o astfel de acţiune este necesară sau dezirabilă
pornind de la ceea ce ar fi putut fi considerat interes general ".164 Această examinare este foarte apropiată de
una în abstracto (deoarece puterea Coroanei de a anula o hotărâre a tribunalului nu ameninţa independenţa
judecătorească numai în cazul lui Van der Hurk, ci în toate cazurile aduse în faţa acelui tribunal olandez). În
ce priveşte plângerea cu privire la independenţa judecătorească este necesar un test mai abstract, deoarece
sentinţele se dau pe baza sistemului existent. Se poate sublinia şi importanţa vitală pe care o dă Curtea
independenţei complete a puterii judecătoreşti.165
Mai există o excepţie în jurisprudenţa Curţii. În situaţii extreme, Curtea are posibilitatea de a
declara faptul că o anumită practică este incompatibilă cu Convenţia. În *** Capitolul 2 §3.2 *** s-a
discutat speţa Ferrari. În lupta sa împotriva „lungimii procedurilor” din Italia, Curtea a constatat că exista
o situaţie generală în Italia, care nu era compatibilă cu Art. 6 CEDO:

“Frecvenţa acestor încălcări arată faptul că există o acumulare de încălcări identice,

care sunt suficient de numeroase pentru a nu mai fi considerate incidente izolate […]
Această acumulare de încălcări constituie o practică incompatibilă cu Convenţia.” 166

Totuşi, Curtea nu doreşte să dea astfel de sentinţe abstracte decât în situaţii de această natură
extraordinară. În mod normal, Curtea urmează abordarea concretă.
La discutarea luptei împotriva suprasolicitării instanţelor, am menţionat deja faptul că, după părerea
mea, Curtea trebuie să formuleze standardele aplicabile în termeni mai generali. Judecătorul Martens
spunea deja în 1995 că Curtea nu trebuie să ezite atât de mult în darea unor sentinţe mai abstracte:

"Nici o prevedere a Convenţiei nu obligă Curtea să decidă numai pe baza

fiecărei speţe în parte. Această restricţie autoimpusă poate să fi fost înţeleaptă la
începuturile Curţii, dar nu mai este potrivită. Jurisprudenţa elaborată de la o
speţă la alta duce în mod necesar la incertitudine atât în ce priveşte aria exactă
de aplicabilitate a fiecărei sentinţe, cât şi în ce priveşte doctrina Curţii [...]
Autorităţile naţionale sunt obligate să caute îndrumări în această jurisprudenţă.

164
CEDO, 19 Aprilie 1994, Van de Hurk - Olanda (Seria A-288), §50.

165
Vezi R.A. Lawson & H.G. Schermers, Speţe celebre de la Curtea Europeană a Drepturilor Omului,
Nijmegen: Ars Aequi Libri, 1999, p. 562.
166
CEDO, 28 Iulie 1999, Ferrari – Italia (cerere nr. 33440/96), §21. Vezi şi: R.A. Lawson, “Systematische
schending van artikel 6 EVRM: Italië de wacht aangezegd”, în: NJCM-Bulletin 1999, pp. 975-984.

53
 De aceea, este de datoria Curţii să se asigure că această jurisprudenţă
îndeplineşte aceleaşi standarde de claritate, precizie şi previzibilitate prin care
Curtea măsoară de obicei legislaţia statelor membre în domeniul drepturilor şi
libertăţilor fundamentale." 167

Aceste argumente sunt, probabil, chiar mai convingătoare astăzi. Dacă o sentinţă a Curţii este prea
aplecată asupra faptelor specifice unei speţe, vor urma şi alte plângeri cu privire la aceeaşi problemă.
Părţile vor depune astfel de plângeri în faţa Curţii deoarece aria exactă a Convenţiei nu este clară. Speţa
Procola poate fi dată ca exemplu în acest sens. În această speţa, Curtea trebuia să decidă cu privire la
compatibilitatea cumulului de funcţii de către Consiliul de Stat din Luxemburg cu Art. 6 CEDO (speţa
Procola este discutată pe larg în *** Capitolul 8 ***). Sentinţa Curţii a fost atât de criptică încât a dat
naştere unor discuţii prelungite în literatura de specialitate privind consecinţele acelei sentinţe. Aceasta a
dus la noi plângeri pe aceeaşi temă adresate Curţii.
În acest sens Curtea poate lua exemplu de la Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene. Aceasta
nu are atât de multe constrângeri în a da o evaluare mai mult sau mai puţin generală în ce priveşte
compatibilitatea anumitor reguli cu drepturile fundamentale. În speţa Connolly, de exemplu, CJCE a dat o
hotărâre generală care privea compatibilitatea reglementărilor de personal ale oficialilor UE, în care
aceştia sunt obligaţi să se abţină de la exprimarea în public a unei opinii ce poate avea repercusiuni asupra
funcţiei lor cu cerinţele legate de libertatea de exprimare.168
O tendinţă pozitivă înregistrată este aceea că şi Curtea de la Strasbourg a început să-şi structureze
sentinţele diferit. La evaluarea fondului unei speţe, de exemplu, Curtea va enunţa mai întâi principiile
generale care se aplică înainte de a-şi îndrepta atenţia asupra principiilor specifice speţei respective. În
sentinţa Karner dată recent de Curte, aceasta a subliniat în mod special sarcina pe care o are de a elucida
şi elabora standardele generale de protecţie conform Convenţiei:

“deşi scopul primar al sistemului Convenţiei este acela de asigura o rezolvare

individuală, misiunea ei este şi aceea de a rezolva problemele de politici publice în
interesul comun, ridicând, deci, standardele generale de protecţie a drepturilor omului
şi extinzând jurisprudenţa drepturilor omului în toate statele Semnatare ale
Convenţiei”169

La fel de interesantă este şi hotărârea Curţii în speţa Sentges, care indică o politică judiciară mai
prevăzătoare a Curţii. În ciuda doctrinei concrete, Curtea recunoaşte faptul că sentinţele sale reprezintă un
precedent valabil pentru toate statele Semnatare:

167
CEDO, 26 Aprilie 1995, Fischer - Austria (Seria A-312), Opinia contrarie a judecătorului Martens, §16.

168
CEJ, Speţa C-274/99 P, 6 Martie 2001, Connolly – Comisia Europeană (n.y.r.). Vezi şi adnotările de lui L.
Verhey în NJCM-Bulletin 2002, pp. 270-280.
169
CEDO, 24 Iulie 2003, Karner – Austria (cerere nr. 40016/98), §26.

54
 “[…] Curtea trebuie să fie atentă şi la faptul că, deşi va aplica Convenţia faptelor
concrete din speţa respectivă, conform Art. 34, hotărârea luată în speţa individuală va
stabili, într-o oarecare măsură, un precedent […], valabil pentru toate statele
Semnatare.” 170

Poate Curtea va avea o mai mare disponibilitate de a accepta reevaluarea doctrinei concrete. Această
tendinţă poate fi înţeleasă şi din dezbaterea asupra eficienţei pe termen lung a Curţii. Comisarul pentru
Drepturile Omului a propus introducerea unui nou articol, Art. 33 bis CEDO, care să reglementeze
puterile Comisarului de a introduce o plângere în faţa Curţii împotriva uneia dintre Înaltele Părţi
Semnatare în cazul unei probleme grave de natură mai generală.171

Paragraful 13 Renunţarea la drepturile conferite de Convenţie

Nu există nici o prevedere în cadrul Convenţiei care să se ocupe în mod specific de problema renunţării la
drepturi (renunţarea voluntară la un drept material) sau decăderea din drepturi (imposibilitatea
reclamantului de a invoca un anumit drept inclus în Convenţie din cauza comportamentului procedural al
reclamantului). Pe de altă parte, renunţarea la drepturi nu este în mod explicit interzisă iar doctrina
renunţării la drepturi este cunoscută în mai multe sisteme juridice ale ţărilor membre ale Consiliului
Europei. Conform explicaţiilor lui Lawson şi Schermers, doctrina renunţării la drepturile incluse în
Convenţie atinge chiar raţiunea de a fi a drepturilor omului:

„Dacă drepturile omului sunt văzute în principal ca instrumente de asigurare a libertăţii

şi autonomiei maxime a persoanei, atunci nu poate exista nici o obiecţie de principiu în
cazul renunţării la drepturi, dacă aceasta se face voluntar. Dacă, pe de altă parte,
drepturile omului sunt privite ca norme fundamentale ale unei societăţi civilizate, poate
fi mai dificilă acceptarea faptului că există persoane care renunţă la aceste drepturi.
Poate că individul nu simte nevoia de a-şi exercita dreptul, dar ordinea publică impune
respectarea normei respective.” 172

Curtea europeană acceptă renunţarea la un drept înscris în Convenţie:

“În sistemele juridice al statelor Semnatare se întâlneşte des o astfel de renunţare în

materii civile, mai ales în clauzele de arbitraj din contracte, şi în materiile penale,
printre altele, în cazul amenzilor plătite ca urmare a înţelegerii între părţi. Renunţarea,

170
CEDO (dec.), 8 Iulie 2003, Sentges – Olanda (cerere nr. 27677/02).

171
CDDH-GDR (2003) 027 of 24 Septembrie 2003.

172
R.A. Lawson & H.G. Schermers, Speţe celebre de la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Nijmegen:
Ars Aequi Libri, 1999, p. 637. Vezi şi M.I. Veldt, Het EVRM en de onpartijdige strafrechter, Deventer: Gouda Quint,
1997, p. 157.

55
 care are avantaje clare atât pentru individul în cauză, cât şi pentru administrarea
justiţiei, nu lezează, în principiu, Convenţia.” 173

Totuşi, renunţarea nu poate fi acceptabilă decât dacă se îndeplinesc anumite condiţii: „Pentru ca
renunţarea la drepturile procedurale să fie efectivă din punctul de vedere al Convenţiei, este nevoie de
garanţii minime măsurate în funcţie de importanţa acesteia ".174 Asigurarea acestor garanţii este o
problemă care nu poate fi lăsată la discreţia autorităţilor naţionale, ci va fi testată de Curtea europeană în
mod autonom. Garanţiile aplicabile pot fi împărţite în anumite condiţii materiale pe care le impune Curtea
şi anumite condiţii.175
Condiţiile materiale pot fi rezumate după cum urmează. Mai întâi, renunţarea trebuie să fie
conformă cu cerinţele legislaţiei naţionale.176 În al doilea rând, Curtea a clarificat faptul că nu consideră că
este posibil ca un reclamant să renunţe la toate drepturile şi libertăţile cuprinse în Convenţie. În speţa
Albert & Le Compte Curtea a precizat: „Natura unora dintre aceste drepturi asigurate de Convenţie nu
permite exercitarea renunţării la ele".177 Numai în unele cazuri rare Curtea a hotărât că un drept face parte
din „ordinea publică” şi renunţarea la el este imposibilă.178 În ce priveşte majoritatea drepturilor din
Convenţie, însă, Curtea a avut o abordare ezitantă şi a dat rareori o declaraţie generală cu privire la
posibilitatea renunţării la unul sau altul dintre drepturile din Convenţie. 179 Şi în al treilea rând, renunţarea
la drepturi nu este posibilă în toate cazurile – chiar dacă nu contravine ordinii publice în general. De
exemplu, în sentinţa dată de Curte în speţa Håkansson & Sturesson: "[...] nici litera, nici spiritul acestei
prevederi nu împiedică individul să renunţe [...] la dreptul de a i se audia public cauza [...] Totuşi,
renunţarea nu poate fi acceptată [...] dacă contravine unui interes public important".180
Câteva remarci care privesc condiţiile procedurale. Mai întâi, renunţarea trebuie făcută fără nici o
formă de coerciţie. În speţa Deweer Curtea a confirmat că “[…] absenţa constrângerii este, în orice caz, o
173
CEDO, 27 Februarie 1980, Deweer – Belgia (Seria A-35), §49.

174
CEDO, 25 Februarie 1992, Pfeifer & Plankl - Austria (Seria A-227), §37. În opinia mea referirea Curţii la
drepturile procedurale se poate extinde şi la cele neprocedurale, cu excepţia celor care nu pot fi derogate (cf. C.J. Staal,
De vaststelling van de reikwijdte van de rechten van de mens, Nijmegen: Ars Aequi Libri, 1995, p. 342).
175
Structura este luată din R. van Alebeek, Artikel 6 EVRM en arbitrage - een heilige koe în de porseleinkast?,
Leiden, 1997, nepublicat.
176
CEDO, 10 Februarie 1983, Albert & Le Compte - Belgia (Seria A-58), §35.

177
CEDO, 10 Februarie 1983, Albert & Le Compte - Belgia (Seria A-58), §35.

178
Unul dintre cele mai explicite exemple a fost speţa Vagrancy, în care Curtea a spus: „Dreptul la libertate este
prea important într-o societate democratică pentru ca o persoană să piardă dreptul la protecţia Convenţiei numai pentru
că se predă [...] Dacă problema este una de ordine publică în Consiliul Europei trebuie instituită o supraveghere strictă
din partea organelor Convenţiei asupra tuturor măsurilor care pot încălca drepturile şi libertăţile pe care le garantează,
la fiecare speţă” (CEDO, 18 Iunie 1971, De Wilde, Ooms & Versyp - Belgia (Seria A-12), §65).
179
Nu este clar la ce elemente ale Art. 6 CEDO se poate renunţa de către reclamanţi şi ce elemente trebuie
considerate ordine publică. Vezi şi J.-F. Flauss, "L'application de l'art. 6 (1) de la Convention européenne des droits de
l'homme aux procédures arbitrales", în: Gazette du Palais 3 Iulie 1986, p. 408; autorul spune că reclamantul nu poate
renunţa la toate elementele din Art. 6 CEDO dar există şi multă incertitudine cu privire la care elemente sunt "droits
strictement procéduraux" şi care "regles du fond".
180
CEDO, 21 Februarie 1990, Håkansson & Sturesson - Suedia (Seria A-171-A), §66.

56
condiţie care trebuie satisfăcută; această abordare este dictată de un instrument juridic internaţional care
se bazează pe libertate şi statul de drept”.181 Jurisprudenţa următoare a detaliat această chestiune. Lipsa
coerciţiei în sine nu este suficientă; persoana trebuie să renunţe de bunăvoie.182 Faptele din speţa Pfeifer
& Plankl pot fi date de exemplu. Judecătorul naţional a abordat reclamantul (în absenţa avocatului
acestuia) şi l-a întrebat dacă nu doreşte să renunţe la a mai ridica problema recuzării judecătorilor. Curtea
europeană nu a considerat necesar să stabilească dacă au fost exercitate presiuni asupra reclamantului. A
fost suficient să realizeze că judecătorul îl abordase pe reclamant în absenţa avocatului acestuia şi îi
pusese o întrebare de drept, pe care un necunoscător în ale legii nu o putea judeca la adevărata
dimensiune. Curtea concluzionează: „renunţarea la drepturi exprimată în acel loc şi moment pare cel puţin
discutabilă”.183 În al doilea rând, renunţarea nu poate fi făcută decât de bunăvoie, dacă acea persoană este
în deplină cunoştinţă de cauză cu privire la drepturile la care renunţă. 184 Şi în al treilea rând, renunţarea
trebuie să fie „neechivocă”.185 Această ultimă condiţie nu înseamnă neapărat că renunţarea trebuie să fie
întotdeauna explicită. Curtea a acceptat şi renunţări tacite. Totuşi trebuie spus că renunţările tacite sunt
probate mai ales când este vorba de renunţarea la dreptul la audiere publică. 186 S-a spus de mai multe ori
că Curtea nu ar accepta renunţări tacite referitoare la alte elemente ale Art. 6 CEDO.187

Astfel ajungem la întrebarea dacă un reclamant poate renunţa la dreptul la un judecător independent şi
imparţial sau dacă acest element al Art. 6 CEDO face parte din domeniul ordinii publice. Curtea a
subliniat importanţa imparţialităţii judecătorului în speţa De Cubber, precizând că „imparţialitatea este,
fără îndoială, una dintre cele mai importante cerinţe [adică ale Art. 6 CEDO]”. Totuşi, Curtea şi comisia
au evitat mult timp să ia o poziţie clară în acest sens. Au existat şi decizii redactate ambiguu de comisie,
care se refereau la un anumit domeniu188, dar nu a existat un punct de vedere general. Doctrina juridică a
181
CEDO, 27 Februarie 1980, Deweer – Belgia (Seria A-35), §49.

182
Vezi, de exemplu CEDO, 10 Februarie 1983, Albert & Le Compte – Belgia (Seria A-58), §35: “[…] dacă
concordă cu dorinţa persoanei în cauză”.
183
CEDO, 25 Februarie 1992, Pfeifer & Plankl – Austria (Seria A-227), §38.

184
Vezi R.A. Lawson, “Arbitrage en artikel 6 EVRM: vrijheid în gebondenheid”, în: Tijdschrift voor Arbitrage
1996, p. 159. Vezi şi: CEDO, 12 Octombrie 1992, T. – Italia (Seria A-245-C), §§27-28. Totuşi, poate fi menţionat
faptul că Curtea a stabilit, în afara renunţării, că se poate aştepta de la necunoscători – în limite rezonabile – să îşi
asigure consiliere juridică adecvată (vezi, de exemplu, CEDO, 28 Martie 1990, Groppera Radio – Elveţia (Seria A-
173), §68 şi CEDO, 29 Octombrie 1992, Open Door – Irlanda (Seria A-246), §60).
185
De exemplu CEDO, 21 Februarie 1990, Håkansson & Sturesson – Suedia (Seria A-171-A), §§66-67.

186
CEDO, 23 Iunie 1981, Le Compte, Van Leuven & De Meyere – Belgia (Seria A-43), §59. Singurul exemplu
alternativ – oarecum ambiguu – se referă la dreptul la audiere; vezi CEDO, 28 August 1991, F.C.B. – Italia (Seria A-
208-B), §33 (“[…] nu pare că dl. F.C.B., expres sau măcar neechivoc, a intenţionat să renunţe la dreptul de a compărea
în instanţă şi de a se apăra”). Dar aceasta a dus, se pare, la discuţii în cadrul Curţii; vezi CEDO, 12 Octombrie 1992, T.
– Italia (Seria A-245-C), §27 şi opinia concurentă a preşedintelui Ryssdal în speţa Pelladoah – Olanda (Seria A-297-
B), p. 37 (“[…] nu este necesar să se determine dacă şi în ce condiţii acuzatul poate renunţa la exercitarea dreptului la
audiere”).
187
Vezi R.A. Lawson, “Arbitrage en artikel 6 EVRM: vrijheid în gebondenheid”, în: Tijdschrift voor Arbitrage
1996, p. 159. Cf. C.J. Staal, De vaststelling van de reikwijdte van de rechten van de mens, Nijmegen: Ars Aequi Libri,
1995, p. 346.
188
De exemplu, în speţa D. - Irlanda Comisia a decis implicit că una dintre părţi poate renunţa la dreptul de a fi
judecată de un judecător care nu are legături personale cu cealaltă parte (vezi ComEDO, 3 Decembrie 1986, D. – Irlanda

57
fost şi ea împărţită pe această temă, dar majoritatea comentatorilor par să spună că nu se poate renunţa la
imparţialitatea judecătorului, deoarece ea este o condiţie fundamentală.189 În jurisprudenţa anterioară,
Curtea însăşi a părut că adoptă punctul de vedere conform căruia nu se poate renunţa la acest element al
Art. 6 CEDO. În Pfeifer & Plankl Curtea a spus: “[…] un astfel de drept este de importanţă capitală, iar
exercitarea lui nu poate fi lăsată la latitudinea părţilor”.190
Totuşi, câţiva ani mai târziu (în 1996) Curtea a adoptat o poziţie destul de diferită în speţa Bulut.
Pe parcursul procedurilor penale deschise împotriva lui Bulut, judecătorul Schaumburger care interogase
doi martori în timpul urmăirii penale a participat şi ca membru al completului de judecată. Conform Codului
de procedură Penală din Austria, judecătorul trebuie recuzat dintr-un complet dacă a participat la urmărirea
penală în speţa respectivă. Preşedintele completului a trimis o notă avocatului reclamantului, prin care l-a
informat despre participarea judecătorului în cauză. Avocatul reclamantului a fost rugat să informeze
instanţa dacă doreşte să recuze judecătorul. Dar avocatul nu a răspuns. La începutul audierilor preşedintele
completului a amintit din nou faptul că judecătorul respectiv a fost implicat în urmărirea penală. Stenograma
şedinţei arată că părţile au renunţat la dreptul de a invoca această problemă ca o cauză pentru anulare. Bulut
a fost găsit vinovat. În faţa Curţii de la Strasbourg el a susţinut că a fost audiat de un judecător care ar fi
trebuit recuzat prin lege din completul respectiv. Argumentul guvernului a fost acela că Bulut a renunţat la
dreptul de a fi audiat de un tribunal imparţial prin aceea că nu a cerut recuzarea judecătorului.191 Comisia a
fost de acord cu poziţia guvernului. Factori relevanţi au fost aceia că preşedintele completului (şi nu
judecătorul disputat) a contactat reclamantul, că reclamantul nu a fost în nici un fel supus presiunilor din
partea autorităţii judecătoreşti şi că judecătorul contestat nu a luat parte la procedurile judiciare decât în
momentul în care a fost clar că reclamantul nu are nici o obiecţie la participarea lui. Curtea a fost de acord
cu părerea comisiei şi a afirmat, în obiter dictum:

„În orice caz, reclamantul nu se poate plânge că a avut motive legitime de a pune la
îndoială legitimitatea instanţei care l-a judecat, atunci când a avut dreptul de a recuza
un membru al completului dar nu a făcut-o.” 192

(cerere nr. 11489/85; D&R 51, p. 117)). Această speţă va fi discutată mai pe larg în *** Capitolul 7 §2.1 ***.
189
Vezi, de exemplu D.J. Harris, M. O’Boyle & C. Warbrick, Law of the European Convention on Human
Rights, London: Butterworths, 1995, p. 239; R.A. Lawson, “Arbitrage en artikel 6 EVRM: vrijheid în gebondenheid”,
în: Tijdschrift voor Arbitrage 1996, p. 162; J.-H. Moitry, „Dreptul la un proces echitabil şi Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului”, în: Journal of International Arbitration 1989, pp. 118-119; J.-C. Soyer & M. de Salvia, “Art. 6”,
în: L.E. Pettiti, E. Decaux & P.H. Imbert (editori), La Convention européenne des droits de l’homme, Paris:
Economica, 1995, p. 244 şi J. Velu & R. Ergec, La Convention européenne des Droits de l’Homme, Brussel: Bruyant,
1990, nr. 542. Autorii care nu acceptă posibilitatea renunţării, printre alţii: P. Smits, Artikel 6 EVRM en de civiele
procedure (thesis Erasmus University), Zwolle: Tjeenk Willink, 1996, p. 299 şi E.J. Dommering în Nederlandse
Jurisprudentie 1994, nr. 117, sub 2.
190
CEDO, 25 Februarie 1992, Pfeifer & Plankl – Austria (Seria A-227), §38.

191
Se poate spune şi că speţa Bulut se referea la decăderea din drepturi, adică comportamentul procedural al
reclamantului în procedurile naţionale nu i-a permis să înainteze plângerea în faţa Curţii de la St.
192
CEDO, 22 Februarie 1996, Bulut – Austria (Rapoarte 1996, 346), §34. Vezi şi opinia contrarie a
judecătorului Morenilla în speţa respectivă, în care se spune că renunţarea la dreptul de a fi audiat de un judecător
independent şi imparţial nu poate fi considerată compatibilă cu Convenţia.

58
Curtea a observat, în continuare, că instanţele naţionale au interpretat legislaţia spunând că s-a renunţat la
drept în mod legal şi nu a considerat că este necesar să pună la îndoială decizia instanţelor austriece. Ca
atare, renunţarea la dreptul de a recuza un judecător pare să fie posibilă în principiu. Totuşi, Curtea nu a
dorit să accepte consecinţa logică a unei astfel de afirmaţii. În ciuda unui obiter dictum ferm, Curtea a
revizuit şi fondul speţei:

"Indiferent dacă s-a renunţat sau nu la acest drept, Curtea trebuie să decidă, din punctul de
vedere al Convenţiei, dacă participarea judecătorului Schaumburger în completul de judecată
după ce fusese implicat în faza de urmărire poate să arunce vreo îndoială asupra
imparţialităţii instanţei."

Rămâne întrebarea dacă sentinţa Curţii în speţa Bulut înseamnă că se poate renunţa la dreptul la o judecată
independentă şi imparţială. Lawson şi Schermers argumentează corect, după părerea mea, spunând că nu
este cazul:

„Oare Curtea doreşte să spună că dl. Bulut a fost de acord cu situaţia în timpul
procedurilor, pierzându-şi dreptul de a se plânge la Strasbourg despre încălcarea Art. 6 în
această situaţie? Cea de-a doua interpretare ar implica o distincţie între dreptul de
substanţă la un tribunal imparţial (Art. 6), la care se poate sau nu renunţa, şi dreptul
procedural de a înainta o plângere despre încălcarea Convenţiei (Art. 25 [; acum Art. 34,
MK]), care este pierdut dacă reclamantul nu face paşii necesari în cadrul procedurilor
naţionale. Cea de-a doua explicaţie pare plauzibilă, dar ridică două întrebări. Mai întâi:
dacă dl. Bulut nu a recuzat judecătorul, nu ar fi trebuit speţa respinsă de la început, pentru
că nu urmat toate căile de atac de la nivel naţional […]? Şi în al doilea rând: care este
legătura dintre renunţare şi acord?” 193

După părerea mea, Curtea ar trebui să decidă în mod explicit că imparţialitatea judecătorească face parte din
domeniul ordinii publice. Ea este esenţa unui proces echitabil. Pentru asigurarea încrederii în rezolvarea
paşnică a unei dispute această imparţialitate este imperios necesară. Posibilitatea propusă de a nu se renunţa
la dreptul la o judecată imparţială trebuie separată de întrebarea cum poate cineva să interpreteze acest drept
înscris în Convenţie în lumina circumstanţelor speciale ale unei speţe. De exemplu, în ce priveşte arbitrajul,
sună ilogic să se presupună că o parte nu este interesată de obiectivul şi rezolvarea imparţială a unui conflict.
Pe de altă parte, este logic să se interpreteze diferit cerinţa cu privire la imparţialitatea judecătorească faţă de
angrenajul judecătoresc de tip clasic. Paragraful care se referă la arbitraj va cuprinde mai multe amănunte
despre această problemă (vezi *** Capitolul 7 §5 ***).

După cum am văzut, chestiunea neepuizării căilor de atac naţionale este strâns legată de renunţarea la
drepturi. Instituţiile de la Strasbourg au decis că recuzarea unui judecător disputat trebuie percepută ca o
„cale de atac internă”. Această propunere are două implicaţii. Pe de o parte, reclamantul nu va fi considerat

193
R.A. Lawson & H.G. Schermers, Speţe celebre de la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Nijmegen:
Ars Aequi Libri, 1999, p. 638, n. 12.

59
victimă a încălcării cerinţei legate de imparţialitatea judecătorească după o recuzare.194 Pe de altă parte, o
plângere înaintată pe baza Art. 35 din Convenţie ar fi cu siguranţă respinsă chiar de la început (articolul
prevede că Curtea nu se poate ocupa de o speţă decât după epuizarea tuturor căilor de atac naţionale) dacă
nu a fost efectuată recuzarea.195 Raţiunea unei atare abordări este, probabil, aceea că Curtea doreşte să
prevină plângerile cu privire la judecători după ce judecătorul s-a exprimat în defavoarea reclamantului.
Altfel, un reclamant dezamăgit ar putea crea o nouă instanţă. În acest caz este interesantă speţa Mulders, în
care comisia a decis că reclamantul a epuizat căile de atac naţionale, deşi renunţase la dreptul de a ataca
procedurile naţionale:

„Comisia reaminteşte declaraţia reclamantului în faţa Curţii de Apel, în care a spus că nu se

va folosi de dreptul de a recuza judecătorii. În acelaşi timp, însă, el a adus în faţa Curţii de
Apel argumentele pe care le aduce acum şi în faţa comisiei, cu privire la pretinsa parţialitate
a judecătorilor. Aceste argumente au fost luate în considerare şi respinse de Curtea de Apel
şi, apoi, de Curtea Supremă. În acest sens comisia nu poate stabili că plângerea reclamantului
cu privire la parţialitatea Curţii de Apel [nu a unui anumit judecător al Curţii de Apel!, MK]
este inadmisibilă conform Art. 27 par. 3 [vechi; Art. 35 după Protocolul 11, MK] al
Convenţiei pentru că nu au fost epuizate toate căile de atac naţionale." 196

Decizia comisiei a fost confirmată de Curte în speţa Castillo Algar.197 In casu teama că instanţa militară nu a
fost imparţială a provenit din faptul că doi dintre judecătorii de şedinţă fuseseră incluşi şi în completul care
admisese ordinul de începere a urmăririi. În faţa Curţii, guvernul spaniol a susţinut că reclamantul fusese
informat la timp despre componenţa completului. Ca atare, reclamantul ar fi putut recuza aceşti doi
judecători. S-a admis faptul că reclamantul nu şi-a exercitat dreptul de recuzare dar el s-a plâns de
componenţa completului şi în faţa Curţii Supreme şi în faţa Curţii Constituţionale. Curtea:

„În această situaţie, în ciuda faptului că nici reclamantul, nici avocatul acestuia nu i-
au recuzat pe cei doi judecători înainte de începutul procesului, instanţele statului
respondent au avut ocazia de a îndrepta pretinsa încălcare a Art. 6 par. 1. Ca urmare,
Curtea nu admite obiecţia preliminară a guvernului."

Ca atare, Curtea nu cere ca reclamantul să-şi fi exercitat dreptul de a recuza judecătorii, dacă instanţele
naţionale au avut ocazia de a examina substanţa plângerii cu privire la parţialitate.

Paragraful 14 Relaţia cu instanţele naţionale

194
ComEDO, 8 Iulie 1978, Ensslin, Baader & Raspe - Germania (cereri nr. 7572/76, 7586/76 & 7587/76; în D&R 14, p. 64).

195
Vezi, de exemplu, ComEDO, 4 Octombrie 1966, X. – Austria (cerere nr. 1706/62; în CD 21 (1967), p. 34) şi ComEDO, 16
Iulie 1970, X. – Norvegia (cerere nr. 3444/67; în CD 35 (1971), p. 37).
196
ComEDO, 6 Aprilie 1995, Mulders – Olanda (cerere nr. 23231/94; în NJCM-Bulletin 1995, pp. 830-836).

197
CEDO, 28 Octombrie 1998, Castillo Algar - Spania (Rapoarte 1998, 3103), §§23-25.

60
Relaţia dintre Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi instanţele naţionale poate fi privită din două
puncte de vedere. Voi începe cu relaţia cu instanţa naţională din punctul de vedere al CEDO. La sfârşitul
acestui paragraf voi face câteva remarci şi cu privire la instanţele naţionale şi posibilul rol pe care l-ar
putea avea, de „instanţe pentru Convenţie”.
În primul rând, rolul instanţelor naţionale în jurisprudenţa CEDO. Curtea se bazează în multe
feluri pe puterea judecătorească naţională (vezi şi *** §4 ***). După Lawson şi Schermers, această relaţie
este sprijinită de un argument practic: strângerea de date. Atât din punctul de vedere al distanţei, cât şi al
timpului, instanţele naţionale sunt mult mai apropiate de pretinsa încălcare a Convenţiei decât ar putea fi
vreodată CEDO.198 Determinarea şi verificarea faptelor este în primul rând apanajul instanţelor naţionale.
Totuşi, Curtea Europeană nu este legată de constatările instanţelor naţionale. 199 Ea se va îndepărta de
constatările de fapt ale instanţelor naţionale dacă „sunt asigurate elemente convingătoare în acest sens”.200
Mai mult, jurisprudenţa existentă ajută în principal autorităţile naţionale, adică instanţele, să rezolve
problemele de interpretare a legislaţiei interne. Această afirmaţie este cu atât mai adevărată în ce priveşte
dreptul procedural naţional. În sentinţa în speţa Platakou Curtea a precizat:

„Curtea reiterează faptul că nu este în sarcina acesteia să ia locul instanţelor naţionale.

Autorităţile naţionale, adică instanţele, trebuie să rezolve problemele de interpretare a
legislaţiei interne […] Aceasta se aplică mai ales în cazul interpretării de către instanţe
a unor reguli procedurale cum ar fi modul şi durata prescrisă pentru procedurile de apel
[…]. Rolul Curţii este numai acela e a se asigura că efectele unei astfel de interpretări
sunt compatibile cu Convenţia.” 201

Acest raţionament se aplică şi chestiunilor legate de probe. Ca regulă generală, instanţele naţionale
trebuie să evalueze probele pe care le primesc şi să hotărască dacă ele sunt admisibile, în afara cazurilor
că există indicii clare de încălcare a Art. 6 CEDO în ce priveşte strângerea probelor.202
Având în vedere cele de mai sus nu trebuie să pară o surpriză că CEDO a refuzat de mai multe ori
să acţioneze ca o „a patra instanţă”, adică o Curte europeană de Apel care să revizuiască complet soluţile
date de instanţele naţionale. În speţa Van de Hurk, de exemplu, Curtea a precizat că din Art. 6 §1 CEDO

198
R.A. Lawson & H.G. Schermers, Speţe celebre de la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Nijmegen:
Ars Aequi Libri, 1999, p. 337.
199
Vezi CEDO, 4 Decembrie 1995, Ribitsch – Austria (Seria A-336), §32.

200
CEDO, 22 Septembrie 1993, Klaas – Germania (Seria A-269), §30.

201
CEDO, 11 Ianuarie 2001, Platakou – Grecia (cerere nr. 38460/97), §37. Încrederea completă în autorităţile
naţionale nu va exista într-o aşa de mare măsură dacă Convenţia se referă la legislaţia naţională. În Art. 5 §1, de
exemplu, textul Convenţiei spune că o persoană poate fi privată de libertate numai „în conformitate cu o procedură
descrisă de lege”. Chiar şi aşa, scopul testului de la St. va fi unul marginal. CEDO va verifica numai dacă interpretarea
dată de instanţele naţionale nu a fost arbitrară” (vezi CEDO, 24 Octombrie 1979, Winterwerp – Olanda (Seria A-33),
§45 şi §46; M. Kuijer, “Artikel 5 EVRM en de (procedurele) bescherming van de psychiatrische patiënt”, în: R.A.
Lawson & E. Myjer (editori), 50 Jaar EVRM, Leiden: Stichting NJCM-Boekerij, 2000, p. 77).
202
Vezi, de exemplu CEDO, 12 Iulie 1988, Schenk – Elveţia (Seria A-140), §46; CEDO, 6 Decembrie 1988,
Barberà, Messegué & Jabardo – Spania (Seria A-146), §68 şi CEDO, 20 Noiembrie 1989, Kostovski – Olanda (Seria
A-166), §39.

61
„nu se poate înţelege necesitatea de a se da un răspuns detaliat [de către instanţa naţională, MK] la fiecare
argument. Nici Curtea Europeană nu trebuie să examineze dacă s-a dat un răspuns potrivit la
argumentele respective [sublinierea noastră]”.203 Un astfel de punct de vedere este de înţeles din pricina
suprasolicitării Curţii. Totuşi, mai ales în virtutea speţelor pe Art. 6 Curtea a acţionat în anumite ocazii ca
o „a patra instanţă” re-evaluând probele prezentate în procedurile naţionale.204 Există numeroase exemple
în jurisdicţia de la Strasbourg în care CEDO a constatat o încălcare a Art. 6 CEDO prin unele greşeli
grave făcute de judecătorii din instanţele naţionale, care au dus la încălcarea dreptului la un proces
echitabil.205 În speţa Hirvisaari, Curtea a decis că dreptul la un proces echitabil a fost încălcat deoarece
instanţa naţională şi-a bazat decizia pe o constatare evident greşită cu privire la poziţia reclamantului.206 Şi
în speţa Haser Comisia a afirmat clar că va accepta interpretarea dată de instanţa naţională dacă aceasta
nu apare ca arbitrară sau bazată pe presupuneri evident greşite. 207 Poate că exemplul cel mai elocvent de
rejudecare de către CEDO este acela legat de speţa Daniel Bellet în care instituţiile de la Strasbourg au
revizuit eroarea judiciară comisă de Curtea de Casaţie din Franţa.208

Punctul de vedere invers: cel al instanţei naţionale. Principiul subsidiarităţii, care este în mod evident
relevant în acest context, a fost deja discutat în paragraful *** 6 *** al acestui capitol. Pe baza
principiului de subsidiaritate, prima instanţă chemată să aplice Convenţia este cea naţională. 209 Art. 13
CEDO subliniază şi faptul că această responsabilitate aparţine autorităţilor naţionale. În documentele
recente legate de reforma CEDO (vezi *** Capitolul 2 §3.1 ***), este subliniat de nenumărate ori rolul
instanţelor naţionale în aplicarea Convenţiei. Numai după ce instanţele naţionale şi-au îndeplinit
responsabilitatea de a aplica drepturile şi libertăţile Convenţiei va putea CEDO să se ocupe de solicitările
pe care le primeşte. În acest sens se poate spune că există o tendinţă din ce în ce mai evidentă de a se
considera instanţele naţionale „instanţe de aplicare a Convenţiei”. În acest context, practica actuală a
Curţii de a enumera principiile generale înainte de a se ocupa de faptele concrete este una de lăudat. Este
şi un instrument folositor pentru instanţele naţionale, care arată instanţelor (şi comentatorilor) ce
considera Curtea a fi jurisprudenţa de bază.

203
CEDO, 19 Aprilie 1994, Van de Hurk – Olanda (Seria A-288), §61. Obligaţia din Art. 6 CEDO pentru
instanţele naţionale care trebuie să argumenteze deciziile pe care le iau va fi discutată pe larg în paragraful *** 5.3 din
Capitolul 4 ***.
0
204
H.G. Schermers, “Een nalatige deurwaarder”, în: NJCM-Bulletin 2001, p. 465.

205
Exemplele sunt luate din: H.G. Schermers, „O Curte Supremă europeană”, în: P. Mahoney, F. Matscher, H.
Petzold & L. Wildhaber (editori), Protecting Human Rights: The European Perspective – Studies în memory of Rolv
Ryssdal, Köln: Carl Heymanns Verlag, 2000, pp. 1282-1284.
206
CEDO, 27 Septembrie 2001, Hirvisaari – Finlanda (cerere nr. 49684/99), §31. Vezi şi ComEDO, 12
Octombrie 1994, Marc Fouquet – Franţa (cerere nr. 20398/92), §38.
207
ComEDO, 30 Noiembrie 1994, Haser - Elveţia (cerere nr. 19935/92), §4.

208
ComEDO, 19 Ianuarie 1995, Daniel Bellet – Franţa (cerere nr. 23805/94) şi CEDO, 4 Decembrie 1995,
Bellet – Franţa (Seria A-333 B).
209
F.J. Bruinsma & S. Parmentier, “Interviu cu dl. Luzius Wildhaber, Preşedinte al CEDO”, în: Netherlands
Quarterly of Human Rights 2003, p. 186: „Deoarece Curtea este un sistem de subsidiaritate, depindem complet de
instanţele naţionale să-şi facă datoria”.

62
 Totuşi, Convenţia nu impune o obligaţie generală de încorporare a prevederilor ei în sistemul
juridic naţional.210 Convenţia lasă la latitudinea autorităţilor naţionale modul în care drepturile şi
libertăţile înscrise sunt asigurate la nivel naţional. Instanţele naţionale nu sunt obligate să aplice
Convenţia din oficiu. În speţa Ahmet Sadik Curtea Europeană a precizat:

“[c]hiar dacă instanţele greceşti ar putea sau ar fi obligate să examineze speţa în lumina
Convenţiei, aceasta nu îl absolvă pe reclamant de folosirea Convenţiei în acele instanţe,
sau de la folosirea argumentelor respective în faţa lor, atrăgându-le astfel atenţia asupra
faptului că are intenţia să înainteze dosarul pentru examinare instituţiilor responsabile
de la nivel european.” 211

În speţa Vermeire a apărut o situaţie interesantă. Curtea constatase deja o încălcare într-o speţă
comparabilă, speţa Marckx. Vermeire s-a bazat în mod explicit pe sentinţa din cazul Marckx în faţa
instanţelor belgiene. În această situaţie, Curtea de la Strasbourg a remarcat: „nu este de înţeles de ce
Curtea de Apel din Bruxelles şi Curtea de Casaţie nu au respectat constatările din sentinţa în speţa
Marckx”.212

Paragraful 15 Curtea Europeană a Drepturilor Omului este Curtea Constituţională a

Europei?

În sentinţa în speţa Loizidou, Curtea a numit Convenţia „un instrument constituţional al ordinii publice
europene (ordre public)”.213 Au fost făcute referiri similare la CEDO ca la o viitoare Curte constituţională
a Europei şi în câteva discursuri ale fostului Preşedinte al CEDO, Rolv Ryssdal 214, de către Preşedintele
CEDO, Luzius Wildhaber215, şi în raportul final al Comitetului Director pentru Drepturile Omului asupra
210
Numai unele state din Consiliul Europei au un aşa-numit sistem monistic, în care tratatele internaţionale sunt
considerate parte din legislaţia internă (vezi, de exemplu Art. 93 din constituţia olandeză). Alte state au un sistem
juridic dual, în care instanţele naţional aplică numai legislaţia naţională. Acestea vor lua în considerare tratatele
internaţionale numai dacă acestea au fost încorporate în legislaţia naţională. CEDO a fost încorporată în, inter alia,
Danemarca, Suedia, Norvegia, Islanda şi (cu unele excepţii) Marea Britanie.
211
CEDO, 15 Noiembrie 1996, Ahmet Sadik – Grecia (Rapoarte 1996, 1638). §33. Cf. poziţiei Curţii de Justiţie
a Comunităţilor Europene în speţa Van Schijndel. CEJ a notat că „dreptul comunitar nu cere instanţelor naţionale să ia
măsuri cu privire la o încălcare a prevederilor dreptului comunitar” (CEJ, Speţa C-430&431/93, Van Schijndel & Van
Veen, [1995] ECR I-4738). Diferenţa importantă dintre legislaţia CE şi Convenţie este aceea că instanţele naţionale
trebuie să aplice legislaţia UE din oficiu, dacă dreptul procedural permite (sau obligă) unei instanţe naţionale să ridice o
problemă de drept comunitar din proprie iniţiativă.
212
CEDO, 29 Noiembrie 1991, Vermeire – Belgia (Seria A-214-C), §25.

213
CEDO, 23 Martie 1995, Loizidou - Turcia (obiecţii preliminare) (Seria A-310), §75; Comisia a făcut un
comentariu similar în raportul asupra admisibilităţii speţei în §21.
214
Rolv Ryssdal, Ceremonie la cea de-a 40-a aniversare a Convenţiei Europene Drepturilor Omului, Trieste, 18
Decembrie 1990, CEDH Cour (90) 308 cu referire la faptul că preşedintele Andreotti a numit Convenţia „embrionul
unei noi Europe” şi R. Ryssdal, “Pe drumul către o Curte Constituţională Europeană” (Winston Churchill Lecture),
Institutul Universităţii Europene din Florenţa, 21 Iunie 1991, în: Collected Courses of the Academy of European Law,
Dordrecht: Martinus Nijhoff, 1991, pp. 1-20.
215
F.J. Bruinsma & S. Parmentier, „Interviu cu dl. Luzius Wildhaber, Preşedinte al CEDO”, în: Netherlands
Quarterly of Human Rights 2003, p. 185: „Percep Curtea ca pe o Curte constituţională europeană „.

63
garantării eficienţei pe termen lung a Curţii216. Se pot spune multe despre cât poate fi considerată
Convenţia un instrument constituţional. Totuşi, o astfel de analiză elaborată nu se înscrie în scopul acestei
teze. Pe scurt, opinia mea este că nu se poate considera Convenţia ca o „lege fundamentală” a „Statului
European”.217 Pur şi simplu nu există un stat european. Iar Convenţia nu împarte competenţele între
diferitele puteri europene (legislativul, executivul şi justiţia) şi nici nu rezolvă problemele legate de
componenţa sau puterile acestora. Referirea la "instrumentul constituţional” trebuie privită ca o reafirmare
a faptului că Convenţia „asigură unele reguli şi principii fundamentale de drept care reglementează
conduita statelor europene şi le stabileşte, până la un punct, legitimitatea ".218 Curtea europeană poate lua
hotărâri cu privire la cadrul constituţional al Înaltelor Părţi Semnatare de exemplu, decizii care pot avea
impact asupra supremaţiei Parlamentului. Acest control este şi motivul pentru care unii reclamanţi (şi
poate şi unii judecători naţionali) percep Curtea ca pe o Curte constituţională, deşi din punct de vedere
oficial nu corespunde acestei descrieri.219

216
CDDH (2003) 006 Final adoptat de CDDH pe 4 Aprilie 2003, §11: „CDDH nu crede, totuşi, că alegerea se
poate face între două viziuni radical opuse: una în care Curtea judecă „individual” şi cealaltă în care Curtea ar judeca
„cvasi-constituţional”. Ambele funcţii sunt legitime pentru Curtea Europeană a Drepturilor Omului”.
217
Şi: E.A. Alkema, „Convenţia Europeană ca o constituţie şi Curtea ei ca o Curte constituţională” , în: P.
Mahoney, F. Matscher, H. Petzold & L. Wildhaber (editori), Protecting Human Rights: The European Perspective -
Studies în memory of Rolv Ryssdal, Köln: Carl Heymanns Verlag, 2000, pp. 41-63; S. Trechsel, Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului ca o Constituţie europeană (discurs la Universitatea Leiden pe 14 Mai 2001), nepublicat.
218
R.A. Lawson & H.G. Schermers, Speţe celebre de la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Nijmegen:
Ars Aequi Libri, 1999, p. 605. Vezi şi H.G. Schermers, „O Curte Supremă europeană”, în: P. Mahoney a.o. (editori),
Protecting Human Rights: The European Perspective, Köln: Carl Heymanns Verlag, 2000, pp. 1271-1284.
219
Vezi E.A. Alkema, "De Europese Conventie: begin van een Europese Constitutie?", în: A.W. Heringa, J.G.C.
Schokkenbroek & J. van der Velde (editori), 40 Jaar Europees Verdrag voor de Rechten van de Mens, Leiden: NJCM,
1990, p. 353.

64
 Articolul 2 – dreptul la viaţă

Dragoş Bogdan

Convenţie...........................................................................................1
Paragraful 2 Mecanismul de supraveghere.............................................................................16
I) Consideraţii generale..............................................................................................................68
II) Alte reglementări internaţionale..........................................................................................68
III) Importanţa...........................................................................................................................69
IV) Titularii dreptului la viaţă...................................................................................................69
V) Conţinutul şi limitările dreptului la viaţă în sensul articolului 2 al Convenţiei................71
A) Consideraţii generale............................................................................................................71
B) Obligaţia negativă generală de a nu cauza moartea unei persoane ......................................73
1) Obligaţia substanţială negativă – recurgerea absolut necesară la forţă.............................74
I) Principii..........................................................................................................................74
i) Circumstanţele în care dreptul la viaţă al unei persoane poate fi atins (limitările
dreptului la viaţă)...........................................................................................................74
a) Forţa absolut necesară pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva
violenţei ilegale..........................................................................................................74
b) Forţa absolut necesară pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica
evadarea unei persoane legal deţinute........................................................................75
c) Forţa absolut necesară pentru a pentru a reprima, conform legii, tulburări violente
sau o insurecţie...........................................................................................................76
ii) Caracterul absolut necesar al recurgerii la forţă .......................................................77
II) Aplicare specială în cazul deţinuţilor............................................................................81
2) Obligaţia procedurală – necesitatea unei anchete efective privind circumstanţele morţii 82
C) Obligaţia pozitivă de a lua toate măsurile care se impun pentru protejarea efectivă a
dreptului la viaţă........................................................................................................................87
1) Protejarea vieţii ameninţate de comportamentul criminal al terţilor ................................87
2) Alte obligaţii legate de protejarea vieţii............................................................................91
a) Situaţia deţinuţilor..........................................................................................................91
b) Sistemul de sănătate publică..........................................................................................92
c) Alte obligaţii..................................................................................................................95
VI) Concluzie..............................................................................................................................97
I. Consideraţii generale ...........................................................................................................101
II. Alte reglementări internaţionale.........................................................................................101
1) Instrumente universale.........................................................................................................101
2) Instrumente regionale .........................................................................................................101
III. Drept penal român.............................................................................................................102
IV. Importanţa dreptului protejat de articolul 3 din Convenţie ..........................................102
V) Conţinutul dreptului ...........................................................................................................103

65
 1) Obligaţii negative ...............................................................................................................103
2) Obligaţii pozitive ................................................................................................................104
1) Obligaţia substanţială de a lua măsuri preventive pentru asigurarea integrităţii corporale
şi morale a persoanelor private de libertate.........................................................................104
a) Măsuri pentru evitarea riscului supunerii la rele tratamente .......................................104
b) Asigurarea unor condiţii de detenţie minimale ..........................................................105
c) Asigurarea unui tratament medical adecvat ................................................................106
2) Măsuri preventive de natură a împiedica exercitarea relelor tratamente de către particulari
..............................................................................................................................................106
VI) Categorii de rele tratamente contrare articolului 3........................................................107
1. Tratament degradant ...........................................................................................................108
2. Tratament inuman................................................................................................................109
3. Pedepse degradante sau inumane .......................................................................................109
4. Tortura.................................................................................................................................110
VII) Obligaţia procedurală (pozitivă): realizarea unei anchete oficiale, aprofundate şi efective....112
Scopul urmărit de acest articol este de a asigura că nimeni nu este lipsit de libertate în mod arbitrar
(hotărârea Lawless). În aceste context trebuie înţeleasă noţiunea de siguranţă, care face corp
comun cu cea de libertate şi vizează protejarea libertăţii individuale (hotărârea Engel).. .123
Structura articolului 5 din Convenţie este destul de simplă. În primul paragraf este enunţat
principiul protejării libertăţii individuale şi sunt enumerate în mod limitativ cazurile în care o
persoană poate fi privată de libertate. Paragrafele 2-4 arată care sunt drepturile unei persoane
private de libertate în conformitate cu primul paragraf. În sfârşit, paragraful 5 creează pentru
persoana privată de libertate în condiţii contrare dispoziţiilor primelor 4 alineate un drept la
despăgubiri................................................................................................................................123
Lipsire de libertate...................................................................................................................123
Condiţiile pe care trebuie să le respecte măsura privativă de libertate................................124
Conformitatea cu legea internă............................................................................................124
Articolul 5 paragraf 2...............................................................................................128
Articolul 5 paragraful 3....................................................................................................129
Articolul 5 paragraful 4................................................................................................133
Articolul 5 paragraf 5...................................................................135
Curtea Europeană a Drepturilor Omului...............................................................................184
Curtea Europeană a Drepturilor Omului...............................................................................203
Curtea Europeană a Drepturilor Omului...............................................................................221
Curtea Europeană a Drepturilor Omului...............................................................................234
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI......................................................244
Executarea mandatului.............................................................................................................259
DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ..................................................................................283
Notiuni generale privind metodele didactice, evolutia curiculei si moderarea....................309
Introducere...................................................................................................................315
Comunicarea de bază: modelul emiţător-receptor ..............................................................315
MODELUL EMIŢĂTOR - RECEPTOR ................................................................316

66
RECEPTOR..............................................................................................................................316
EMIŢĂTOR..............................................................................................................................316
Procedură.................................................................................................................................316
Proces ......................................................................................................................................316
Sentimente ...............................................................................................................................317
Concluzie.............................................................................................................................319

67
 I) Consideraţii generale

1. Conform art. 20 din Constituţie, legile interne vor fi interpretate în conformitate cu tratatele
privind drepturile omului la care România este parte220. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor
Omului are o aplicare directă în dreptul intern221, Curtea Constituţională reţinând că „interpretarea
instanţei de contencios european, în virtutea principiului subsidiarităţii, se impune şi faţă de instanţa de
contencios constituţional naţional (s.n.)”222. Credem că cele reţinute de Curtea Constituţională se aplică
tuturor instanţelor române, nu numai instanţei de contencios constituţional.

2. În studiul de faţă, ne propunem să analizăm jurisprudenţa Curţii Europene cu privire la dreptul la

viaţă, reglementat de articolul 2 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului223, care prevede că:
„1. Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată
cuiva în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal în cazul în
care infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin lege.
2. Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în care
aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forţă :
a. pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale ;
b. pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal
deţinute ;
c. pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie.”.

II) Alte reglementări internaţionale

3. Articolul 3 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului224, adoptată de către Adunarea

Generală a ONU la 10 decembrie 1948 prin Rezoluţia 217 A (III), prevede că „orice fiinţă are dreptul la
viaţă, la libertate şi la securitatea sa”.
Pactul Internaţional privitor la drepturile civile şi politice225 (adoptat şi deschis spre
semnare la 16 decembrie 1966, intrat în vigoare la 23 martie 1976226) precizează la articolul 6 că:

220
ART. 20: „Tratatele internaţionale privind drepturile omului
(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care
România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile
interne conţin dispoziţii mai favorabile.”
221
A se vedea în acest sens C.-L. Popescu, „Protecţia internaţională a drepturilor omului – surse, instituţii,
proceduri”, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, pag. 270.
222
Decizia nr. 81 din 15 Iulie 1994 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial nr. 14 din 25 ianuarie
1995. A se vedea, în acelaşi sens, şi Decizia nr. 349/2001, din 19 decembrie 2001 a Curţii Constituţionale, publicată în
Monitorul Oficial nr. 240 din 10 aprilie 2002.
223
România a ratificat Convenţia prin legea nr. 30 din 18 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial nr. 135 din 31 mai
1994; a se vedea şi A. Năstase, B. Aurescu, „Drept Internaţional contemporan – Texte esenţiale”, Regia Autonomă Monitorul
Oficial, Bucureşti, 2000, pag. 293 şi urm.
224
A se vedea „Principalele instrumente internaţionale privind drepturile omului la care România este parte”, vol. I,
„Instrumente universale”, Institutul român pentru drepturile omului, coordonatori Irina Moroianu Zlătescu, Emil Marinache,
Rodica Şerbănescu, Ion Oancea, ediţia a 4 a, revizuită şi adăugită, Bucureşti, 1999, pag. 8.
225
A se vedea „Principalele instrumente internaţionale privind drepturile omului la care România este parte”, vol. I,
„Instrumente universale”, Institutul român pentru drepturile omului, coordonatori Irina Moroianu Zlătescu, Emil Marinache,
Rodica Şerbănescu, Ion Oancea, ediţia a 4 a, revizuită şi adăugită, Bucureşti, 1999, pag. 30.
226
România a ratificat acest pact la 31 octombrie 1974, prin Decretul nr. 212, publicat în „Buletinul Oficial al
României”, partea I, nr. 146 din 20 noiembrie 1974.

68
„Dreptul la viaţă este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi
privat de viaţa sa în mod arbitrar”.
Convenţia Americană a Drepturilor Omului227, adoptată la 22 noiembrie 1969 la San José (Costa
Rica), reglementează dreptul la viaţă în articolul 4: „Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale.
Acest drept trebuie să fie protejat de lege, în general începând din momentul concepţiei (s.n.) ”.

III) Importanţa

4. Importanţa dreptului reglementat de articolul 2 a fost subliniată de Curte în numeroase rânduri.

Încă de la prima cauză în care trata în mod direct problema aplicării articolului 2, Curtea a reţinut că
acesta „constituie unul dintre articolele primordiale ale Convenţiei, de la care nici o derogare nu ar putea
fi autorizată, pe timp de pace, în virtutea articolului 15. (…) el consacră una dintre valorile fundamentale
ale societăţilor democratice care formează Consiliul Europei (…).”228
Într-o cauză ulterioară, după ce menţionează reglementarea dreptului la viaţă în Declaraţia
Universală a drepturilor Omului şi în Pactul Internaţional privitor la drepturile civile şi politice, Curtea
concluzionează „convergenţa instrumentelor internaţionale este semnificativă: ea indică faptul că dreptul
la viaţă constituie un atribut inalienabil al persoanei umane şi că formează valoarea supremă pe scara
drepturilor omului (s.n.)”229. În consecinţă, importanţa articolului 2 este subliniată chiar şi faţă de celelalte
articole primordiale ale Convenţiei: „Între dispoziţiile Convenţiei pe care le consideră primordiale,
Curtea, în jurisprudenţa sa, acordă preeminenţă articolului 2. Articolul 2 protejează dreptul la viaţă, fără
de care exercitarea oricăruia dintre celelalte drepturi şi libertăţi garantate de Convenţie ar fi iluzorie 230.
El defineşte circumstanţele limitate în care este permisă cauzarea intenţională a morţii, iar Curtea aplică
un control strict de fiecare dată când asemenea excepţii au fost invocate de guvernele pârâte”.231

IV) Titularii dreptului la viaţă

5. Convenţia Europeană protejează dreptul la viaţă, dar nu defineşte viaţa; de aceea, în practică au
apărut probleme în definirea exactă a titularilor dreptului la viaţă. „Problema pusă în discuţie poate părea
superfluă, dar lucrurile nu stau nici pe departe aşa.”232 Aşa cum rezultă din cele ce urmează, interesează în
special calificarea termenilor de „viaţă” şi de „persoană”.

6. Până la această dată organele Convenţiei nu au tranşat problema începutului dreptului „fiecărei
persoane la viaţă”, şi nici pe aceea dacă „copilul ce se va naşte” este titularul unui asemenea drept 233,
lăsând soluţia la aprecierea statelor contractante.
Iniţial, problemele cu care a fost sesizată Comisia Europeană priveau legislaţia ce permitea
întreruperea voluntară a sarcinii. Într-o primă fază, Comisia a refuzat să examineze in abstracto
227
Site-ul Organizaţiei Statelor Americane http://www.oas.org.
228
Curtea EDO, cauza McCann şi alţii c. Marii Britanii, hotărârea din 27 septembrie 1995, par. 147. Manţionăm că
toate hotărârile sau deciziile la care facem trimitere sunt accesibile pe site-ul Curţii, www.echr.coe.int.
229
Curtea EDO, cauzele nr. 34044/96, 35532/97 şi 44801/98, Streletz, Kessler şi Krenz c. Germaniei, hotărârea din 22
martie 2001, par. 94.
230
N. n. – în sensul că „Dreptul la viaţă reprezintă condiţia esenţială a posibilităţii exercitării tuturor drepturilor şi
libertăţilor fundamentale”, a se vedea, C. Bîrsan, „Protecţia dreptului la viaţă în Convenţia europeană a drepturilor omului”,
Curierul Judiciar, nr. 9/2002, pag. 1; J.-F. Renucci, „Droit européen des droits de l’homme”, 3e édition, LGDJ, Paris, 2002, pag.
77.
231
Curtea EDO, cauza nr. 2346/02, Pretty c Marii Britanii, hotărârea din 29 aprilie 2002, par. 37; formularea este
reluată apoi, aproape identic, în alte cauze – a se vedea, exemplificativ, Curtea EDO, cauza Andronicou şi Constantinou c.
Ciprului, hotărârea din 9 octombrie 1997, par. 171; Curtea EDO, cauza nr. 26144/95, Ikincisoy c. Turciei, hotărârea din 27 iulie
2004, par. 64; Curtea EDO, cauzele nr. 43577/98 şi 43579/98, Nachova şi alţii c. Bulgariei, hotărârea din 26 februarie 2004, par.
92; Curtea EDO, cauza nr. 21986/93, Salman c. Turciei, 27 iunie 2000, par. 97.
232
C. Bîrsan, op. cit., pag. 3.
233
Curtea EDO, cauza nr. 53924/00, Vo c. Franţei, hotărârea Marii Camere din 8 iulie 2004.

69
compatibilitatea legilor privind avortul cu articolul 2 al Convenţiei234, negându-le calitatea de „victime
directe” reclamanţilor235. Apoi, în cauza Brüggemann şi Scheuten c. Republicii Federale Germane,
Comisia a considerat că „nu este „necesar să se examineze, în această privinţă, dacă copilul ce se va naşte
trebuie să fie considerat ca o „viaţă”, în sensul articolului 2 al Convenţiei (…)”236.

7. În cazul unui avort determinat de motive de sănătate ale mamei, în decizia X. c. Marii
Britanii237 Comisia a considerat că termenul „orice persoană”, folosit în mai multe articole ale Convenţiei,
nu se poate aplica anterior naşterii, copilul ce urmează a se naşte nefiind o persoană - în sensul general al
termenului şi în contextul în care este folosit în dispoziţia convenţională. Comisia a mai reţinut că
articolul 2 nu poate fi interpretat ca recunoscând fetusului un drept la viaţă cu caracter absolut, deoarece
„viaţa acestuia este intim legată de viaţa femeii care îl poartă, şi nu ar putea fi avută în vedere separat.
Dacă s-ar considera că articolul 2 se aplică şi fetusului şi că protecţia acordată de acest articol ar trebui, în
absenţa unor limitări exprese, să fie considerată ca absolută, ar trebui să se deducă de aici că avortul este
interzis, chiar şi atunci când sarcina ar pune în pericol viaţa mamei. Acest lucru ar însemna că viaţa
fetusului ar fi considerată ca fiind mai preţioasă decât viaţa mamei însărcinate.” (par. 19)

8. În cazul unei întreruperi voluntare de sarcină care nu era determinată de motive de sănătate, în
decizia H. c. Norvegiei238, Comisia a considerat că „nu trebuie să decidă dacă fetusul poate beneficia de o
anume protecţie în baza articolului 2”, fără însă să excludă că, „în anumite condiţii, ar putea fi cazul, chiar
dacă există divergenţe considerabile între statele contractante asupra problemei de a şti în ce măsură
articolul 2 protejează dreptul la viaţă al unui copil ce se va naşte.” Această poziţie prudentă încerca,
probabil, să evite repunerea în discuţie a dreptului la avort, la acel moment larg consacrat în legislaţiile
statelor semnatare ale Convenţiei.239
De asemenea, o poziţie prudentă a adoptat şi Curtea Europeană, considerând, în cauza Open
Door and Dublin Well Woman c. Irlandei240, că nu este pertinent pentru rezolvarea cauzei să determine
dacă „Convenţia garantează un drept la avort sau dacă dreptul la viaţă, recunoscut de articolul 2, este
aplicabil şi în cazul fetusului.”241

9. Într-o cauză mai recentă242, referitoare la un avort neimpus de cauze medicale, făcut în contra
voinţei tatălui, Curtea a arătat că „nu trebuie să decidă dacă fetusul poate să beneficieze de protecţie în
virtutea articolului 2”, căci, „presupunând chiar că, în anumite circumstanţe, fetusul ar putea fi considerat
ca fiind titularul drepturilor protejate de articolul 2 al Convenţiei, (…), în cauza de faţă (…), întreruperea
sarcinii a fost făcută în conformitate cu legea” italiană, aceasta realizând un just echilibru între interesele
femeii şi necesitatea de a asigura protecţia fetusului.

234
Comisia EDO, cauza nr. 867/60, X. c. Norvegiei, , decizia din 29 mai 1961; Comisia EDO, cauza nr. 7045/75, X
c. Austriei, decizia din 10 decembrie 1976; a se vedea pentru amănunte, C. Bîrsan, op. cit., pag. 3 şi urm.
235
Aceştia se plângeau pur şi simplu de adoptarea unor legi privind avortul.
236
A se vedea Raportul Comisiei din 12 iulie 1977; în cauză, reclamantele se plângeau de faptul că o decizie a Curţii
Constituţionale germane limita posibilitatea de a avorta.
237
A se vedea Comisia EDO, cauza nr. 8416/1979, X. c. Marii Britanii, decizia din 13 mai 1980, par. 12; a se vedea
pentru amănunte, C. Bîrsan, op. cit., pag. 4 şi urm.
238
Comisia EDO, cauza nr. 17004/90, H. c. Norvegiei, decizia din 19 mai 1992.
239
L. Favoreu, P. Gaïa, R. Ghevontian, F. Mélin-Sucramanien, O. Pfersmann, J. Pini, A. Roux, G. Scoffoni, J.
Tremeau, „Droit des libertés fondamentales”, Dalloz 2e éd., Paris, 2001, p. 348.
240
Curtea EDO, cauzele nr. 14234/88 şi 14235/88, Open Door and Dublin Well Woman c. Irlandei, hotărârea din 29
octombrie 1992; hotărârea este tradusă în limba română în V. Berger, „Jurisprudenţa Curţii europene a drepturilor omului”,
Institutul român pentru drepturile omului, Bucureşti, 1997, pag. 443.
241
Reclamantele, Open Door Counselling Ltd. şi Dublin Well Women Center Ltd., erau două asociaţii irlandeze, care
consiliau femeile însărcinate din Irlanda. La cerere, ele semnalau posibilităţile de a avorta în clinicile din Marea Britanie. Curtea
Supremă de Justiţie din Irlanda a considerat că acest gen de consiliere, referitoare la posibilitatea de a avorta, contribuie la
distrugerea vieţii pe cale de a se naşte, în dispreţul dreptului la viaţă al copiilor care urmează să se nască, garantat în mod expres
de Constituţia Irlandei.
242
A se vedea Curtea EDO, cauza nr. 50490/99, Bosso c. Italiei, decizia de admisibilitate din 5 septembrie 2002.

70
 10. Într-o hotărâre foarte recentă243, Marea Cameră a Curţii a decis că „punctul de plecare al
dreptului la viaţă ţine de marja de apreciere a statelor (s.n.)”, evitând astfel să se amestece în dezbaterea
legată de determinarea a ceea ce este o persoană şi când începe dreptul la viaţă.”
În acest context, reamintim că dreptul penal român sancţionează uciderea unei persoane, în
literatura de specialitate considerându-se că viaţa începe de la naştere244. Totuşi, uciderea unei femei
însărcinate constituie omor deosebit de grav.

V) Conţinutul şi limitările dreptului la viaţă în sensul articolului 2 al Convenţiei

11. În doctrină se analizează, în general, separat conţinutul şi limitările dreptului la viaţă245. Ni se

pare însă că, dată fiind legătura strânsă între cele două probleme, ele pot fi analizate împreună.

A) Consideraţii generale

12. Se poate deduce din articolul 2 al Convenţiei Europene (care reglementează dreptul la viaţă)
şi dreptul de a muri?246 Într-o hotărâre recentă247, Curtea a răspuns nuanţat la această întrebare.
În această cauză, reclamanta suferea de o boală degenerativă progresivă incurabilă, în urma căreia
starea sănătăţii i se deteriorase rapid, fiind complet paralizată, nemaiputându-se exprima coerent şi
alimentându-se cu ajutorul unui tub. Calităţile intelectuale erau însă intacte. Neputându-se sinucide
singură, a cerut acordul autorităţilor britanice ca soţul să o ajute la îndeplinirea acestui act. Refuzul
autorităţilor engleze a fost atacat în faţa instanţelor naţionale, şi apoi la Curtea Europeană. Reclamanta
susţinea că articolul 2 al Convenţiei protejează „dreptul la viaţă”, iar nu viaţa însăşi, şi recunoaşte oricărei
persoane dreptul de a alege între a trăi sau nu, o persoană putând să refuze un tratament medical de natură
să-i salveze viaţa sau să aleagă să se sinucidă.
Curtea a considerat însă că dreptul la viaţă nu poate fi interpretat ca implicând un aspect negativ.
„Articolul 2 nu are nici o legătură cu calitatea vieţii248 sau cu ceea ce o persoană alege să facă cu viaţa sa”
şi de aceea, „nu poate, fără a risca o distorsiune de limbaj, să fie interpretat în sensul că ar conferi un
drept diametral opus dreptului la viaţă, anume dreptul de a muri; El nu poate crea un drept la auto-
determinare, potrivit căruia un individ ar putea să aleagă moartea, mai degrabă decât viaţa.”249 În
consecinţă, Curtea a considerat că „nu se poate deduce din articolul 2 al Convenţiei nici un drept de a
muri, fie cu ajutorul unui terţ, fie cu ajutorul unei autorităţi publice.”
Aşadar, în stadiul actual al jurisprudenţei Curţii, eutanasia activă (cazul în care persoana
respectivă este ajutată de o terţă persoană sau de o autoritate publică) nu este impusă de articolul 2 al
Convenţiei.

13. În ceea ce priveşte însă eutanasia pasivă, într-o primă cauză250, Comisia a considerat că
legiuitorul naţional nu poate fi criticat pentru faptul de a nu o fi incriminat. În cauza Pretty c Marii
243
A se vedea Curtea EDO, cauza nr. 53924/00, Vo c. Franţei, hotărârea Marii Camere din 8 iulie 2004: reclamanta
pierduse sarcina în urma unei erori medicale şi se plângea de faptul că legislaţia franceză nu incrimina acest gen de faptă. Curtea
a considerat că nu era necesară o sancţiune penală, în cauză fiind suficientă răspunderea civilă şi a conchis că „Presupunând chiar
că articolul 2 al Convenţiei este aplicabil în cauză, Curtea consideră că acest articol nu a fost încălcat.”
244
A se vedea pentru amănunte, şi pentru diversele controverse din literatura de specialitate, A. Boroi, „Infracţiuni
contra vieţii”, Ed. All Beck, 1999, pag. 6 şi urm.
245
A se vedea, în acest sens, spre exemplu, C. Bîrsan, op. cit., pag. 11 şi urm.; G. Guillaume, « Article 2 », în ”La
Convention Européenne des Droits de l’homme – commentaire article par article”, sub coordonarea lui L.E. Pettiti, E.
Decaux, P.-H.Imbert, Editions Economica, Paris, 1995, pag. 148 şi urm.
246
A se vedea pentru această întrebare C. Bîrsan, op. cit., pag. 7.
247
Curtea EDO, cauza nr. 2346/02, Pretty c. Marii Britanii, hotărârea din 29 aprilie 2002.
248
Reclamanta se plânsese de faptul că viaţa sa devenise penibilă datorită bolii.
249
A se vedea par. 39 al hotărârii Pretty.
250
A se vedea în acest sens, Comisia EDO, cauza nr. 20527/92, Widmer c. Elveţiei, decizia din 10 februarie 1993.

71
Britanii, Curtea merge chiar mai departe, deducând din articolul 8 al Convenţiei că o „persoană poate
revendica dreptul de a exercita alegerea de a muri refuzând să consimtă la un tratament care ar putea avea
ca efect prelungirea vieţii sale”251.

14. În aceeaşi hotărâre Pretty c. Mari Britanii se arată că „articolul 2 nu are nici o legătură cu
calitatea vieţii”252. Rezultă de aici că, aşa cum se arată de altfel şi în doctrină253, articolul 2 al Convenţiei
protejează viaţa în sine, iar nu dreptul la anumite condiţii de viaţă, la un anumit nivel de trai.

15. Deşi de cele mai multe ori sunt examinate sub umbrela articolului 3 al Convenţiei (care
interzice tortura şi tratamentele inumane sau degradante), actele de natură a aduce atingere integrităţii
fizice a unei persoane pot fi considerate ca incompatibile cu obiectul şi scopul articolului 2 al Convenţiei,
în circumstanţe excepţionale, leziunile corporale putând fi analizate ca o încălcare a acestei dispoziţii,
chiar dacă victima nu a decedat254. Aşa cum a reţinut într-o cauză, „Curtea consideră că numai în
circumstanţe excepţionale leziunile corporale cauzate de agenţi ai statului pot fi analizate ca o încălcare a
articolului 2 al Convenţiei, atunci când nu a survenit decesul victimei. În ceea ce priveşte răspunderea
penală a persoanelor care au recurs la forţă, aceasta este cu siguranţă străină procedurii realizate în baza
Convenţiei, dar nu este mai puţin adevărat că gradul şi tipul forţei utilizate, ca şi intenţia sau scopul
neechivoc subiacente folosirii forţei pot, printre alte elemente, să fie pertinente pentru a aprecia dacă, în
cazul dat, actele agenţilor statului responsabili de cauzarea leziunilor ce nu au antrenat moartea, pot fi
considerate ca incompatibile cu obiectul şi scopul articolului 2 al Convenţiei.”255
Totuşi, există exemple, în jurisprudenţa Curţii, în care leziunile corporale cauzate de agenţi ai
statului au fost analizate ca o încălcare a articolului 2 al Convenţiei, chiar dacă nu a survenit decesul
victimei. Astfel, în cauzele Osman c. Marii Britanii256, Antonio Perez Ortin c. Spaniei 257 sau Yaşa c.
Turciei258, reclamanţii fuseseră grav răniţi de gloanţe trase asupra lor de către agresori înarmaţi, dar
supravieţuiseră acestor tentative de asasinat; de asemenea, în cauza Berktay c. Turciei259, reclamantul
fusese grav rănit în urma căderii sale de la balconul domiciliului său, în cursul unei percheziţii efectuate
de poliţie, dar supravieţuise; în cauza L.C.B. c. Marii Britanii260, reclamanta suferea de leucemie,
pretinzând că această boală era rezultatul expunerii tatălui său la radiaţii rezultate în urma testelor
nucleare; în cauza Grass c. Marii Britanii261, reclamantul se plângea de faptul că tratamentul medical
greşit îi pusese viaţa în primejdie.

16. Din redactarea articolului 2 al Convenţiei, ar părea să rezulte că statele au doar obligaţia de a
nu cauza intenţionat moartea unei persoane aflate sub jurisdicţia lor. Totuşi, Curtea nu a acceptat o
asemenea interpretare restrictivă, reţinând, pentru prima dată în cauza L.C.B. c. Marii Britanii, că „prima
frază a alineatului 1 al articolului 2 obligă statele nu numai să se abţină să provoace moartea în mod ilegal
şi intenţionat, ci, de asemenea, să ia măsurile necesare pentru a proteja viaţa celor aflaţi sub jurisdicţia

251
Curtea EDO, cauza nr. 2346/02, Pretty c. Marii Britanii, hotărârea din 29 aprilie 2002, par. 63.
252
A se vedea par. 39, anterior citat, al hotărârii Pretty.
253
A se vedea în acest sens, exemplificativ, C. Bîrsan, op cit., pag. 11; J. F. Renucci, “Droit européen des droits de
l’homme”, L.G.D.J., 3e édition, Paris 2002, pag. 78; Frédéric Sudre, Jean-Pierre Marguénaud, Joël Andriantsimbazovina,
Adeline Gouttenoire, Michel Levinet, „Les grands arrêts de la Cour Européene des Droits de l’Homme”, Ed. PUF, 2003, pag.
100; G. Guillaume, « Article 2 », în ”La Convention Européenne des Droits de l’homme – commentaire article par article”,
sub coordonarea lui L.E. Pettiti, E. Decaux, P.-H.Imbert, Editions Economica, Paris, 1995, pag. 153.
254
A se vedea în acest sens, Curtea EDO, cauza nr. 22493/93, Berktay c. Turciei, hotărârea din 1 martie 2001, par. 54,
în care Curtea concluzionează că „prima frază a articolului 2 impune statului obligaţia de a proteja viaţa individului de terţi sau
contra riscului unei boli”.
255
Curtea EDO, cauza nr. 22277/93, Ilhan c. Turciei, hotărârea din 8 iulie 1999, par. 76.
256
Curtea EDO, cauza Osman c. Marii Britanii, hotărârea din 28 octombrie 1998.
257
Curtea EDO, cauza nr. 33229/02, Antonio Perez Ortin c. Spaniei, decizie de inadmisibilitate din 9 septembrie 2003
258
Curtea EDO, cauza Yaşa c. Turciei, hotărârea din 2 septembrie 1998.
259
Curtea EDO, cauza nr. 22493/93, Berktay c. Turciei, hotărârea din 1 martie 2001.
260
Curtea EDO, cauza L.C.B. c. Marii Britanii, hotărârea din 9 iunie 1998.
261
Curtea EDO, cauza nr. 61827/00, Grass c. Marii Britanii, decizia de inadmisibilitate din 18 martie 2003.

72
sa.”262 Principiul este reluat ulterior, spre exemplu în cauza Çakici c. Turciei263: „Obligaţia impusă (de
articolul 2 al Convenţiei – n.n.) nu vizează exclusiv provocarea deliberată a morţii prin folosirea forţei de
către agenţii statului, ci cuprinde, de asemenea, în prima frază a articolului 2 alineatul 1, şi obligaţia
pozitivă pentru statele contractante de a proteja prin lege dreptul la viaţă.”. Într-o altă formulare, „Curtea
reaminteşte că prima frază a articolului 2 alineatul 1 obligă statul nu numai să se abţină să provoace
moartea de o manieră voluntară şi ilegală, ci, de asemenea, să ia toate măsurile necesare protejării vieţii
persoanelor ce ţin de jurisdicţia sa.”264
În consecinţă, din jurisprudenţa Curţii rezultă că articolul 2 dă naştere, în sarcina statului, la două
mari tipuri de obligaţii265: pe de o parte, obligaţia negativă, de ordin general, de a nu cauza, prin agenţii
săi, moartea unei persoane, şi, pe de altă parte, obligaţia pozitivă de a lua toate măsurile care se impun
pentru protejarea efectivă a dreptului la viaţă.

B) Obligaţia negativă generală de a nu cauza moartea unei persoane

17. Conform alineatului 2 al articolului 2, moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin
încălcarea Convenţiei în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forţă,
pentru scopurile menţionate limitativ în această prevedere convenţională.
Convenţia impune aşadar statelor semnatare obligaţia substanţială negativă de a evita folosirea
excesivă a forţei legale; recurgerea la forţă trebuie să fie absolut necesară pentru atingerea scopurilor
respective.
Totuşi, deoarece „obiectul şi scopul Convenţiei, instrument de protecţie a fiinţelor umane, implică
de asemenea ca articolul 2 să fie interpretat şi aplicat de o manieră care să-i facă garanţiile concrete şi
efective”266, Curtea a considerat că „obligaţia de a proteja dreptul la viaţă pe care o impune această
dispoziţie, combinată cu obligaţia generală ce revine statului în virtutea articolului 1 al Convenţiei de „a
recunoaşte fiecărei persoane ce ţine de jurisdicţia sa drepturile şi libertăţile definite în (…) Convenţie”,
implică şi impune realizarea unei forme de anchetă eficace (s.n.) atunci când recurgerea la forţă de către
agenţii statului a avut ca rezultat moartea unui om, dar şi atunci când alte persoane agenţii statului au
recurs la forţa ucigaşă.”267
Aşadar, pe lângă o obligaţie substanţială negativă (de abţinere), Curtea a dedus din articolul 2, şi
o obligaţie procedurală pozitivă în sarcina statului, aceea de a desfăşura o anchetă oficială şi efectivă
pentru a cerceta împrejurările morţii.

262
Curtea EDO, cauza L.C.B. c. Marii Britanii, hotărârea din 9 iunie 1998, par. 36. Curtea face trimitere la
raţionamentul din cauza Guerra şi alţii c. Italiei, hotărârea din 19 februarie 1998, cu privire la obligaţiile ce rezultă în sarcina
statelor din articolul 8 al Convenţiei.
263
A se vedea Curtea EDO, cauza nr. 23657/94, Çakici c. Turciei, hotărârea din 8 iulie 1999.
264
Curtea EDO, cauza nr. 22535/93, Mahmut Kaya c. Turciei, hotărârea din 28 martie 2000, par. 85. În formulări
asemănătoare, principiul se regăseşte în foarte multe hotărâri, dintre care mai menţionăm Curtea EDO, cauzele nr. 34044/96,
35532/97 şi 44801/98 Streletz, Kessler şi Krenz c. Germaniei, anterior citată, hotărârea din 22 martie 2001, par. 86; Curtea EDO,
cauza Osman c. Marii Britanii, hotărârea din 28 octombrie 1998, par. 115; Curtea EDO, cauza nr. 27229/95 Keenan c. Marii
Britanii din 3 aprilie 2002, par. 89; Curtea EDO, cauza nr. 57671/00, Slimani c. Franţa, 27 iulie 2004.
265
A se vedea în acest sens şi C. Bîrsan, op. cit., pag. 12; Frédéric Sudre, Jean-Pierre Marguénaud, Joël
Andriantsimbazovina, Adeline Gouttenoire, Michel Levinet, op. cit., pag. 100 şi urm. ; G. Guillaume, « Article 2 », în ”La
Convention Européenne des Droits de l’homme – commentaire article par article”, sub coordonarea lui L.E. Pettiti, E.
Decaux, P.-H.Imbert, Editions Economica, Paris, 1995, pag. 148 şi urm.
266
Curtea EDO, cauza nr. 21986/93, Salman c. Turciei, hotărârea din 27 iunie 2000, par. 97.
267
Curtea EDO, cauza nr. 25781/94, Cipru c. Turciei, hotărârea Marii Camere din 10 mai 2001, par. 131. Ideea
obligaţiei procedurale – realizarea unei anchete efective în cazul recurgerii la forţă de către agenţii statului – rezultă din foarte
multe alte hotărâri ale Curţii, în aceeaşi formulare ca cea redată în text, sau în unele apropiate; a se vedea în acest sens, spre
exemplu: Curtea EDO, cauza nr. 23763/94, Tanrikulu c. Turciei, hotărârea din 8 iulie 1999, par. 101; Curtea EDO, cauza nr.
22277/93, Ilhan c. Turciei, hotărârea din 8 iulie 1999, par. 91; Curtea EDO, cauza nr. 57671/00, Slimani c. Franţa, 27 iulie
2004; Curtea EDO, cauza nr. 30015/96, A.A. şi alţii c. Turciei, hotărârea din 27 iulie 2004, par. 52; Curtea EDO, cauza nr.
26144/95, İkincisoy c. Turciei, hotărârea din 27 iulie 2004.

73
 1) Obligaţia substanţială negativă – recurgerea absolut necesară la forţă

I) Principii

18. Aşa cum rezultă chiar din textul articolului 2 al Convenţiei, recurgerea la forţă trebuie să
îndeplinească două condiţii: pe de o parte, să vizeze scopurile enumerate limitativ în alineatul 2 literele a)
– c)268, şi, pe de altă parte, să fie absolut necesară pentru atingerea acestui scop.

i) Circumstanţele în care dreptul la viaţă al unei persoane poate fi atins (limitările

dreptului la viaţă)269

19. Aceste circumstanţe sunt enumerate limitativ270 în alineatul 2 al articolului 2 şi trebuie să fie
interpretate restrictiv271.

a) Forţa absolut necesară pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva

violenţei ilegale

20. Această prevedere convenţională consacră ceea ce în dreptul intern se numeşte „legitima
apărare”.
Constatăm însă, în acest context, că poate exista o uşoară neconcordanţă între legislaţia internă şi
Convenţia Europeană.
Astfel, în cazul Convenţiei, această limitare a dreptului la viaţă priveşte numai legitima apărare a
persoanei, fie cea a propriei persoane, fie a altor persoane, protecţia bunurilor fiind din start exclusă272.
În schimb, conform articolului 44 din Codul Penal, este în legitimă apărare acela care săvârşeşte
fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau
împotriva unui interes obştesc şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul
obştesc. Aşa cum se arată în literatura de specialitate, prin această prevedere legală sunt apărate împotriva
atacului atât valorile sociale legate de persoană: viaţa, integritatea ei corporală şi sănătatea, libertatea,
demnitatea 273, cât şi alte drepturi ale persoanei decât cele legate intim de existenţa sa fizică şi morală, dar
care constituie mijloace juridice importante pentru desfăşurarea unei existenţe individuale şi sociale
normale, cum ar fi: inviolabilitatea domiciliului, dreptul de proprietate, dreptul la succesiune, dreptul de
a deţine un lucru, etc. 274. În consecinţă, în dreptul intern, legitima apărare, chiar dacă a avut drept
consecinţă uciderea unei persoane, este justificată nu numai atunci când atacul vizează persoana aflată în
268
Cele trei litere ale alineatului 2 sunt:
„a. pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale ;
b. pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deţinute ;
c. pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie.”
269
Una dintre limitările dreptului la viaţă, prevăzută tot de articolul 2 al Convenţiei este şi pedeapsa cu moartea. Dat
fiind faptul că, în România pedeapsa cu moartea este interzisă, nu vom trata această chestiune. O altă limitare a dreptului la viaţă
este prevăzută de articolul 15 alin. 2, care autorizează, în caz de survenire a unui pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii,
„decesul rezultat din acte licite de război.” Pentru detalii asupra acestor două limitări, a se vedea C. Bîrsan, op. cit., pag. 21 şi
urm.
270
G. Guillaume, « Article 2 », în ”La Convention Européenne des Droits de l’homme – commentaire article par
article”, sub coordonarea lui L.E. Pettiti, E. Decaux, P.-H.Imbert, Editions Economica, Paris, 1995, pag. 151.
271
A se vedeam spre exemplu, Curtea EDO, cauzele nr. 43577/98 şi 43579/98, Nachova şi alţii c. Bulgariei, hotărârea
din 26 februarie 2004
272
J.-F. Renucci, « Droit européen des droits de l’homme », L.G.D.J. a 3 a ediţie, Paris, 2002, pag. 90 ; G.
Guillaume, « Article 2 », în ”La Convention Européenne des Droits de l’homme – commentaire article par article”, sub
coordonarea lui L.E. Pettiti, E. Decaux, P.-H.Imbert, Editions Economica, Paris, 1995, pag. 152 ; C. Bîrsan, op. cit., pag. 24.
273
A se vedea în acest sens, C. Bulai, „Manual de Drept Penal, Partea Generală”, Ed. All, Bucureşti, 1997, pag. 237.
274
În acest sens, N. Giurgiu, „Drept Penal General”, Ed.Cantes, ediţia a 2-a, Iaşi, 2000, pag. 377.

74
legitimă apărare, ci şi când vizează valori sociale ce nu au legătură cu „apărarea persoanei”. În această
ultimă ipoteză, dreptul intern nu corespunde Convenţiei Europene.

b) Forţa absolut necesară pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica
evadarea unei persoane legal deţinute

21. Comentându-se această prevedere a Convenţiei Europene, în doctrină se arată că „utilizarea

armelor pentru a opera o arestare sau pentru preveni realizarea unei evadări nu trebuie să pornească
niciodată de la intenţia de a ucide. Moartea nu poate apărea decât, eventual, drept consecinţa involuntară a
unei asemenea utilizări.” 275

22. Referitor la folosirea forţei pentru efectuarea unei arestări, într-o cauză recentă, Curtea a decis
că „numai în subparagrafele (a) şi (c) ale articolului 2 alin. 2, violenţa este menţionată expres ca o
condiţie ce poate justifica folosirea unei forţe potenţial letale. Totuşi, principiul proporţionalităţii stricte,
consacrat de articolul 2 al Convenţiei, nu poate fi disociat de scopul acestei prevederi: protejarea vieţii.
Acest lucru implică faptul că o condiţie similară se aplică şi cazurilor de la subparagraful (b).”276
În consecinţă, pe baza acestui principiu, Curtea a dedus că nu în orice condiţii se poate recurge la
forţa letală pentru a efectua o arestare legală277: „în nici o circumstanţă, nu poate fi „absolut necesară”,
în sensul articolului 2 alineatul 2 al Convenţiei, folosirea unor arme de foc în scopul arestării unei
persoane suspectate de comiterea fără violenţă a unei infracţiuni, persoană despre care se ştie că nu
reprezintă o ameninţare pentru viaţa terţilor, chiar atunci când faptul de a nu folosi astfel de arme ar
avea ca rezultat pierderea oportunităţii de a-l aresta pe evadat. (s.n.)”278

23. În această privinţă, considerăm că dreptul intern nu este în deplină concordanţă cu

jurisprudenţa Curţii. În dreptul intern, legea nr. 17/1996 privind regimul armelor de foc şi al muniţiilor279
prevede la articolul 47 că „Persoanele care sunt dotate cu arme de foc pot face uz de armă 280, pentru
îndeplinirea atribuţiilor de serviciu sau a misiunilor militare, în următoarele situaţii (…):
d) pentru imobilizarea infractorilor care, după săvârşirea unor infracţiuni, încearcă să fugă;
e) împotriva oricărui mijloc de transport folosit de persoanele prevăzute la lit. b) şi c), precum şi
împotriva conducătorilor acestora care refuză să oprească la semnalele regulamentare ale organelor
abilitate, existând indicii temeinice că au săvârşit o infracţiune ori că este iminentă săvârşirea unei
infracţiuni;
f) pentru imobilizarea sau reţinerea persoanelor cu privire la care sunt probe ori indicii temeinice
că au săvârşit o infracţiune şi care ripostează ori încearcă să riposteze cu arma ori cu alte obiecte care pot
pune în pericol viaţa ori integritatea corporală a persoanei;
g) pentru a împiedica fuga de sub escortă sau evadarea celor aflaţi în stare legală de deţinere;
(…)”

275
J. Frowein, W. Peukert, „Europäische Menscherechtekonvention, Emrk Kommentar”, Kehl, Strasbourg, 1985,
pag. 20, citaţi de J.-F. Renucci, « Droit européen des droits de l’homme », L.G.D.J. a 3 a ediţie, Paris, 2002, pag. 90 şi C.
Bîrsan, op. cit., pag. 24.
276
Curtea EDO, cauzele nr. 43577/98 şi 43579/98, Nachova şi alţii c. Bulgariei, hotărârea din 26 februarie 2004.
277
Pentru detalii, a se vedea infra, subsecţiunea „ii) Caracterul absolut necesar al recurgerii la forţă”.
278
Curtea EDO, cauzele nr. 43577/98 şi 43579/98, Nachova şi alţii c. Bulgariei, hotărârea din 26 februarie 2004.
279
Legea nr. 17/1996 privind regimul armelor de foc şi al muniţiilor, din 02/04/1996, publicată în Monitorul Oficial,
Partea I, nr. 74, din 11/04/1996. Conform art. 145 alin. 2 al legii nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor (din
28/06/2004, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 583, din 30/06/2004), „Pe data intrării în vigoare a prezentei legi se
abrogă Legea nr. 17/1996 privind regimul armelor de foc şi al muniţiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
74 din 11 aprilie 1996, cu excepţia prevederilor art. 46-52, care rămân în vigoare pentru fiecare instituţie care are încadrate
persoane ce ocupă funcţii care implică exerciţiul autorităţii publice, înarmate cu arme de apărare şi pază, până la stabilirea în
legile prevăzute la art. 43 a condiţiilor în care acestea pot purta şi folosi armele din dotare.”
280
Potrivit articolului 46 din aceeaşi lege, „Prin uz de armă, în sensul prezentei legi, se înţelege executarea tragerii cu
arma de foc asupra persoanelor sau bunurilor.”

75
 Deşi articolele 49281 şi 51282 din aceeaşi lege reglementează condiţiile în care se poate face uz de
armă, remarcăm faptul că legea română nu face nici o distincţie în funcţie de natura infracţiunii de care
este suspectat „infractorul (…) care încearcă să fugă”, de pericolul pe care acesta îl reprezintă pentru
agenţii statului sau alte persoane. De asemenea, conform legii române, scopul folosirii armei este
prinderea „infractorului”283.

c) Forţa absolut necesară pentru a pentru a reprima, conform legii, tulburări

violente sau o insurecţie284

24. Aşa cum se subliniază în literatura de specialitate, este vorba despre împrejurări de o extremă
gravitate, de natură să producă importante prejudicii atât persoanelor cât şi bunurilor. 285 Nu este însă
necesar ca autorităţile statului să se afle în legitimă apărare, ipoteza nesuprapunându-se cu cea de la litera
a). Fosta Comisie a considerat că „definirea legală a „insurecţiei” este o chestiune cu privire la care pot
exista diferenţe în dreptul şi practica statelor membre. Asemănător cu alte concepte din Convenţie, trebuie
deci ca aceasta să fie considerată ca fiind „autonomă”, şi deci supusă interpretării Comisiei şi Curţii
europene a drepturilor omului.”286

25. Posibilitatea folosirii forţei letale pentru reprimarea unor manifestări violente este
reglementată, în dreptul intern, de legea 60/1991287, privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor
publice, care prevede în articolul 17, că „În cazul în care adunările publice îşi pierd caracterul paşnic şi
civilizat, poliţia şi trupele de jandarmi vor interveni pentru împiedicarea sau neutralizarea manifestărilor
ce tulbură grav ordinea şi liniştea publică, pun în pericol viaţa, integritatea corporală a cetăţenilor, a
trupelor de ordine sau ameninţă cu devastări ori distrugeri de clădiri şi alte bunuri de interes public sau
privat.”
Remarcăm, în acest sens, că nu întotdeauna lipsa „caracterului paşnic şi civilizat” al unei adunări
care „tulbură grav ordinea şi liniştea publică” este echivalentă cu o „tulburare violentă” sau o
„insurecţie”.

281
Art. 49. - „În cazurile prevăzute la art. 47 lit. c), d), g), h) şi i), se va face uz de armă numai după ce s-a făcut
somaţia legală.
Somaţia se face prin cuvântul "Stai!". În caz de nesupunere, se somează din nou prin cuvintele: "Stai, că trag!". Dacă
cel în cauză nu se supune nici de această dată, se somează prin tragerea focului de armă în sus, în plan vertical.
În cazul în care, după executarea somaţiei legale, potrivit alin. 2, persoana în cauză nu se supune, se poate face uz de
armă împotriva acesteia.
În cazul prevăzut la art. 47 lit. h) şi i), se face uz de armă numai după ce s-a repetat de trei ori, la intervale de timp
suficiente pentru dispersarea participanţilor, somaţia: "Părăsiţi..., vom folosi arme de foc!".
În situaţiile prevăzute la art. 47 lit. a), b), f) şi j), precum şi la art. 48, se poate face uz de armă fără somaţie, dacă
lipseşte timpul necesar pentru aceasta.
În cazul folosirii armelor împotriva autovehiculelor se execută un foc în plan vertical, iar apoi se va trage în pneurile
acestora în scopul imobilizării.”
282
Art. 51. – „Uzul de armă, în condiţiile şi situaţiile prevăzute în prezentul capitol, se face în aşa fel încât să ducă la
imobilizarea celor împotriva cărora se foloseşte arma, trăgându-se, pe cât posibil, la picioare, pentru a evita cauzarea morţii
acestora.
Dacă uzul de armă şi-a atins scopul prevăzut la alin. 1, se încetează recurgerea la un asemenea mijloc.”
283
Ni se pare că formularea legiuitorului - „ (…) infractorilor care, după săvârşirea unor infracţiuni (…)” – poate pune
probleme din punctul de vedere al prezumţiei de nevinovăţie dată fiind formularea prea rigidă.
284
Pentru mai multe detalii, a se vedea C. Bîrsan, op. cit., pag. 26 şi urm.
285
În acest sens, a se vedea J. Veln, R. Ergec, „La Convention européenne des droits de l’homme”, Bruxelles, 1990,
p. 189, citaţi de G. Guillaume, « Article 2 », în ”La Convention Européenne des Droits de l’homme – commentaire article par
article”, sub coordonarea lui L.E. Pettiti, E. Decaux, P.-H.Imbert, Editions Economica, Paris, 1995, pag. 153 şi C. Bîrsan, op.
cit., pag. 26.
286
Comisia EDO, cauza nr. 10044/82, Stewart c. Marii Britanii.
287
Lege nr. 60/1991, din 23/09/1991, privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice, republicată în Monitorul
Oficial, Partea I nr. 888 din 29/09/2004.

76
 Intervenţia forţelor de ordine se realizează în condiţiile articolelor 18 – 24288 din aceeaşi lege,
„organele de ordine (…) folosind, în condiţiile legii şi în raport cu situaţiile create, mijloacele tehnice din
dotare”. Cu privire la aceste mijloace din dotare, în cauza Gülec c Turciei289 (folosirea unei mitraliere de
pe un tanc pentru a împrăştia o manifestaţie), Curtea a reţinut că „trebuie găsit un echilibru între scopul
urmărit şi mijloacele folosite pentru a-l atinge. Jandarmii au folosit o armă foarte puternică deoarece se
pare că nu aveau în dotare bastoane, scuturi, tunuri cu apă, gloanţe din cauciuc sau gaz lacrimogen. Lipsa
unui asemenea echipament este cu atât mai greu de înţeles şi acceptat cu cât, aşa cum a arătat Guvernul,
provincia Şirnak (n.n. – în care se desfăşurase manifestaţia) este o regiune în care a fost declarată starea
de urgenţă, şi, la momentul respectiv, o tulburare era de aşteptat.”

26. Folosirea armei letale împotriva „grupurilor de persoane sau persoanelor izolate care încearcă
să pătrundă fără drept în sediile sau în perimetrele autorităţilor şi instituţiilor publice” este permisă de
articolul 47 din legea nr. 17/1996 privind regimul armelor de foc şi al muniţiilor290. În situaţia în care nu
este vorba despre o „manifestare violentă”, şi, în urma unei asemenea folosiri, se provoacă moartea unei
persoane, se poate pune problema concordanţei legii române cu Convenţia.

ii) Caracterul absolut necesar al recurgerii la forţă

27. În ceea ce priveşte condiţia ca recurgerea la forţă să fie absolut necesară, prevăzută în
articolul 2, în hotărârea McCann c Marii Britanii291, Curtea a arătat că „(…) din interpretarea sistematică
a articolului 2 rezultă că alineatul 2 al acestuia nu defineşte numai situaţiile în care este permisă uciderea
intenţionată, ci descrie cazurile în care este posibilă „recurgerea la forţă”, ceea ce poate cauza uciderea
288
„Art. 18. - În cazurile prevăzute de art. 17, organele de ordine vor interveni folosind, în condiţiile legii şi în raport
cu situaţiile create, mijloacele tehnice din dotare.
Art. 19. - Intervenţia în forţă va fi aprobată de prefect sau de înlocuitorul acestuia la solicitarea comandantului
forţelor de jandarmi care asigură măsurile de ordine publică la locul adunării publice.
Aprobarea intervenţiei în forţă nu este necesară în cazul în care asupra forţelor de ordine se exercită violenţe care pun
în pericol iminent viaţa, integritatea corporală sau sănătatea acestora ori a altor persoane sau când există indicii temeinice că
participanţii pregătesc sau au comis o faptă ilegală.
Art. 20. - Folosirea forţei se va face numai după avertizarea şi somarea participanţilor de a se dispersa, de către
ofiţerul de jandarmi desemnat ca şef al dispozitivului de ordine. Pentru executarea dispersării se lasă la dispoziţie participanţilor
un timp corespunzător, determinat în raport cu numărul acestora şi cu căile de afluire.
Avertizarea şi somarea nu sunt necesare în cazul în care asupra organelor de ordine se exercită violenţe ori acestea se
află într-un pericol iminent.
Art. 21. - Avertizarea constă în folosirea de semnale sonore sau luminoase şi atragerea atenţiei participanţilor, prin
mijloace de amplificare sonoră, asupra necesităţii dispersării lor şi respectării legii.
Art. 22. - Dacă, după avertizare, participanţii nu s-au împrăştiat, se spun prin mijloacele de amplificare sonoră
cuvintele "Prima somaţie: Atenţiune, vă rugăm să părăsiţi ..., vom folosi forţa", urmate de semnale sonore şi luminoase.
Dacă, după trecerea perioadei de timp necesare pentru împrăştiere, se constată că prima somaţie a rămas fără rezultat,
se trece la folosirea ultimei somaţii, prin rostirea cuvintelor "Ultima somaţie: Părăsiţi ..., se va folosi forţa", urmate de semnale
sonore şi luminoase.
Pentru perceperea somaţiilor de către toţi participanţii, înainte de folosirea mijloacelor de împiedicare sau
constrângere, se emite un semnal luminos prin rachetă de culoare roşie.
Art. 23. - În caz de absolută necesitate, când se impune folosirea armelor de foc de către organele de ordine, în
condiţiile legii, se repetă, în prealabil, ultima somaţie şi semnalul luminos prin rachetă de culoare roşie.
Art. 24. - Folosirea mijloacelor de împiedicare sau constrângere va înceta de îndată ce s-a realizat degajarea spaţiilor,
împrăştierea participanţilor şi s-a restabilit ordinea publică.”
289
Curtea EDO, cauza Gülec c. Turciei, hotărârea din 14 decembrie 2000, par. 82 şi urm.
290
Legea nr. 17/1996 privind regimul armelor de foc şi al muniţiilor, din 02/04/1996, publicată în Monitorul Oficial,
Partea I, nr. 74, din 11/04/1996. Conform art. 145 alin. 2 al legii nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor (din
28/06/2004, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 583, din 30/06/2004), „Pe data intrării în vigoare a prezentei legi se
abrogă Legea nr. 17/1996 privind regimul armelor de foc şi al muniţiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
74 din 11 aprilie 1996, cu excepţia prevederilor art. 46-52, care rămân în vigoare pentru fiecare instituţie care are încadrate
persoane ce ocupă funcţii care implică exerciţiul autorităţii publice, înarmate cu arme de apărare şi pază, până la stabilirea în
legile prevăzute la art. 43 a condiţiilor în care acestea pot purta şi folosi armele din dotare.”
291
Curtea EDO, cauza McCann şi alţii c. Marii Britanii, hotărârea din 27 septembrie 1995, anterior citată, par. 148 şi
149.

77
involuntară. Recurgerea la forţă trebuie totuşi să fie absolut necesară (s.n.) pentru atingerea unuia dintre
obiectivele menţionate (…). Folosirea termenului „absolut necesară” în articolul 2 alineatul 2, indică
faptul că trebuie aplicat un criteriu de necesitate mai strict şi imperios decât cel folosit în mod normal
pentru a determina dacă intervenţia statului este „necesară într-o societate democratică” în cadrul
alineatului 2 al articolelor de la 8 la 11 ale Convenţiei. Forţa utilizată trebui în special să fie strict
proporţională scopurilor menţionate (s.n.) la paragraful 2, literele a), b) şi c) al articolului 2.” 292 În
consecinţă, prevederile articolului 2 sunt aplicabile atât în cazurile în care moartea unei persoane este
cauzată cu intenţie directă sau indirectă de agenţii statului, cât şi în situaţia în care este rezultatul
„neintenţionat” al unei acţiuni a autorităţilor.

28. În aprecierea proporţionalităţii, controlul riguros al Curţii293 ia în considerare nu numai

acţiunea agenţilor statului, ci toate circumstanţele cauzei294. În consecinţă, Curtea va ţine seama de scopul
acţiunii, pericolul pentru vieţile oamenilor sau integritatea corporală a acestora sau riscul ca forţa folosită
să facă victime295. Controlul priveşte nu numai actele de executare a acţiunii, ci şi organizarea – pregătirea
şi controlul – operaţiei care a avut ca rezultat moartea unei persoane296. Curtea verifică dacă autorităţile au
fost suficient de vigilente pentru a reduce la minimum recurgerea la forţa letală, „nu au fost neglijente în
alegerea măsurilor luate”297 şi au luat în considerare - aşa cum trebuie - dreptul la viaţă al persoanelor
suspectate.298 Într-o altă formulare, Curtea consideră „necesar să examineze dacă operaţiunea era
planificată şi controlată (s.n.) de către autorităţi, astfel încât să minimizeze, în cea mai mare măsură
posibilă, recurgerea la forţa letală. Autorităţile trebuie să ia măsurile corespunzătoare pentru a se asigura
că riscul pierderii de vieţi omeneşti este cât mai mic. Curtea trebuie de asemenea să examineze dacă
autorităţile nu au fost neglijente în alegerea tipului de acţiune”299.

29. În cauza Ergi c. Turciei forţele de securitate turce au organizat o ambuscadă pentru nişte
membrii PKK în apropierea unui sat, în schimbul de focuri fiind ucisă sora reclamantului. Nu s-a stabilit
că glonţul respectiv fusese tras de forţele de securitate sau de membrii PKK (par. 79). Curtea a considerat
însă că „statul răspunde nu numai în situaţia în care există dovezi semnificative că focuri de armă prost
direcţionate de agenţii statului au ucis un civil, ci răspunderea statului poate, de asemenea, să fie
angajată şi atunci când autorităţile nu au luat toate măsurile de precauţie în alegerea mijloacelor şi
metodelor unei operaţiuni de securitate îndreptată împotriva unui grup opozant, în vederea evitării, sau,
în orice caz, a micşorării pierderii incidentale de vieţi civile.”300

30. Curtea admite recurgerea la forţă atunci când „este fondată pe o convingere onestă,
considerată, pentru bune motive, ca valabilă la momentul evenimentelor, dar care se dovedeşte ulterior
eronată”301, „neînţelegând să substituie propria sa apreciere a situaţiei celei a agenţilor care trebuiau să
acţioneze, în focul acţiunii, a ceea ce era pentru ei o operaţiune unică şi fără precedent de salvare a unei
292
Pentru menţionarea caracterului strict proporţional, a se vedea, exemplificativ Curtea EDO, cauza Andronicou şi
Constantinou c. Ciprului, hotărârea din 9 octombrie 1997, anterior citată, par. 171; Curtea EDO, cauza nr. 21594/93, Oğur c.
Turciei, hotărârea din 20 mai 1999, par. 78; Curtea EDO, cauza Ergi c. Turciei, hotărârea din 28 iulie 1998, par. 79 (femeie
despre care se pretindea că a fot ucisă de tirurile teroriştilor kurzi).
293
Curtea EDO, cauza nr. 38361/97, Anguelova c. Bulgariei, hotărârea din 13 iunie 2002, par. 110.
294
Curtea EDO, cauzele nr. 43577/98 şi 43579/98, Nachova şi alţii c. Bulgariei, hotărârea din 26 februarie 2004.
295
Comisia EDO, Wolfram c. Germaniei de Vest, decizia din 6 octombrie 1986 – deces al unor persoane arestate în
cursul unei spargeri la o bancă.
296
Curtea EDO, cauza McCann şi alţii c. Marii Britanii, hotărârea din 27 septembrie 1995, anterior citată, par. 194;
Curtea EDO, cauza Ergi c. Turciei, hotărârea din 28 iulie 1998, par. 79.
297
Curtea EDO, cauza Andronicou şi Constantinou c. Ciprului, hotărârea din 9 octombrie 1997, anterior citată, par. 29
(acţiune a agenţilor speciali pentru eliberarea unei femei sechestrate de logodnicul său, care ameninţa că o ucide şi apoi se
sinucide; în cadrul acestei acţiuni cei doi sunt împuşcaţi).
298
Curtea EDO, cauza McCann şi alţii c. Marii Britanii, hotărârea din 27 septembrie 1995, anterior citată, par. 201.
299
Curtea EDO, cauzele nr. 43577/98 şi 43579/98, Nachova şi alţii c. Bulgariei, hotărârea din 26 februarie 2004.
300
Curtea EDO, cauza Ergi c. Turciei, hotărârea din 28 iulie 1998, par. 82.
301
Curtea EDO, cauza McCann şi alţii c. Marii Britanii, hotărârea din 27 septembrie 1995, anterior citată, par. 200 –
militarii considerau, în mod greşit, că teroriştii erau pe cale să detoneze o bombă.

78
vieţi omeneşti”302. Curtea a aplicat recent aceste principii în cauza Olah c. Ungariei303 (soţul reclamantei
fusese împuşcat de un jandarm care considerase că acesta era înarmat, deşi în realitate nu era) reţinând că,
deşi nu existau dovezi care să susţină impresia jandarmului că victima era înarmată, această impresie nu
era nerezonabilă în circumstanţele cauzei.

31. Curtea a considerat că proporţionalitatea a fost încălcată în mai multe cauze, după o analiză
atentă a circumstanţelor specifice fiecăreia. Astfel, în cauza McCann, Curtea a reţinut încălcarea
articolului 2 ţinând seama de „lipsa de precauţie în organizarea şi controlul operaţiei de arestare” (par.
212): decizia de a lăsa suspecţii să intre în Gibraltar, insuficienta luare în considerare a posibilităţii unei
erori în privinţa informaţiilor primite, recurgerea automată la forţă (par. 213).
Într-o cauză foarte recentă, Nachova c. Bulgariei304, Curtea stabileşte nişte principii esenţiale în
aprecierea proporţionalităţii în cazul în care recurgerea la forţa letală a fost făcută în scopul realizării unei
arestări legale, considerând că, „în raport cu nevoia imperativă de a proteja viaţa, ca valoare
fundamentală, scopul legitim al efectuării unei arestări legale nu poate justifica ameninţarea pierderii unei
vieţi omeneşti atunci când evadatul305 a comis o infracţiune neviolentă şi nu reprezintă o ameninţare
pentru nimeni. Oricare altă abordare ar fi incompatibilă cu principiile de bază ale unei societăţi
democratice, astfel cum este în mod universal acceptat în zilele noastre. 306 (…) Folosirea unor arme de
foc, potenţial letale, expune inevitabil viaţa umană pericolului, chiar şi în situaţia în care există reguli
create în scopul minimizării riscului. În consecinţă, Curtea consideră că, în nici o circumstanţă, nu poate
fi „absolut necesară”, în sensul articolului 2 alineatul 2 al Convenţiei, folosirea unor astfel de arme de
foc în scopul arestării unei persoane suspectate de comiterea fără violenţă a unei infracţiuni, persoană
despre care se ştie că nu reprezintă o ameninţare pentru viaţa terţilor, chiar atunci când faptul de a nu
folosi astfel de arme ar avea ca rezultat pierderea oportunităţii de a-l aresta pe evadat. (s.n.)”307
Într-o primă etapă, analizând modul de executare al operaţiunii de arestare şi aplicând aceste
principii, Curtea a considerat că, în cauza respectivă, folosirea armelor de foc nu avea cum să fie „absolut
necesară”; însă, „mai mult, Curtea consideră că, deşi nu era necesară, în cauză a fost folosită forţa
excesivă”, aceasta fiind dedusă şi din următoarele împrejurări:
„(i) Maiorul G. (n.n. - unul dintre ofiţerii de poliţie care a efectuat „arestarea”, singurul care a
deschis focul) a decis să deschidă focul în momentul în care un alt ofiţer încerca să-i ajungă pe evadaţi şi
existau alte opţiuni pentru efectuarea arestării: unii dintre ofiţeri cunoşteau satul Lesura, unul dintre
evadaţi fusese deja arestat, cu o altă ocazie, era cunoscut unor ofiţeri, ofiţerii aveau un jeep şi operaţiunea
avea loc într-un mic sat, în timpul zilei;
(ii) Maiorul G. avea şi un pistol, dar a ales să folosească mitraliera, în modul automat. Afirmaţia
sa, conform căreia a avut grijă să ţintească picioarele victimei, este incompatibilă cu modul în care a tras:
nu avea cum să ţintească cu grad suficient de precizie folosind o armă automată;
(iii) Având în vedere locul unde au fost găsite cartuşele, la numai câţiva metri de locul în care au
fost găsiţi evadaţii, este improbabil ca maiorul G. să fi tras de la o distanţă de aproximativ 20 de metri, aşa
cum a afirmat;

302
Cauza Andronicou şi Constantinou c. Ciprului, hotărârea din 9 octombrie 1997, anterior citată, par. 192.
303
Curtea EDO, cauza nr. 56558/00, Olah c. Ungariei, decizia de inadmisibilitate din 14 septembrie 2004.
304
Curtea EDO, cauzele nr. 43577/98 şi 43579/98, Nachova şi alţii c. Bulgariei, hotărârea din 26 februarie 2004.
305
N.n. – În cauză era vorba despre încercarea de a captura doi evadaţi neînarmaţi, care nu comiseseră infracţiuni
violente, aceştia fiind împuşcaţi mortal în cursul operaţiunii de capturare.
306
Curtea face trimitere la documentul „Principiile de bază ale Naţiunilor Unite în privinţa folosirii forţei şi a
armelor de foc de către autorităţile care aplică legea”.
307
Curtea aduce încă un argument, dând ca exemplu numeroase cazuri în care, în jurisprudenţa anterioară, folosirea
armelor de foc a fost considerată justificată, în toate aceste cazuri „agenţii statului implicaţi au acţionat crezând în existenţa unei
ameninţări cu reacţii violente sau pentru a aresta persoane suspectate că au comis infracţiuni cu violenţă: Comisia EDO, cauza
nr. 11257/84, W. c. Germaniei, decizia din 6 octombrie 1986; Comisia EDO, cauza nr. 17579/90, Kelly c. Marii Britanii, decizia
din 13 ianuarie 1993; Comisia EDO, cauza nr. 28518/95, M.D. c. Turciei, decizia din 30 iunie 1997; Comisia EDO, cauza nr.
28955/95, Laginha de Matos c. Portugaliei, decizia din 7 aprilie 1997; Curtea EDO, cauza Andronicou şi Constantinou c.
Ciprului, hotărârea din 9 octombrie 1997, anterior citată; Curtea EDO, cauza nr. 24520/94, Caraher c. Marii Britanii, decizie de
inadmisibilitate”

79
 (iv) Unul dintre evadaţi a fost rănit în piept, ceea ce poate sugera că se întorsese pentru a se preda
în ultimul moment. Explicaţia Guvernului, conform căreia acest deţinut a fost surprins în momentul în
care încerca să sară gardul, întorcându-se astfel cu faţa către maiorul G. pentru un moment, (…) nu poate
fi acceptată, având în vedere că, după împuşcare, ambele victime au căzut în faţa gardului pe care – se
afirmă – încercau să-l sară, iar nu pe cealaltă parte (…).”
În cea de-a doua etapă, analizând modul de planificare şi control al operaţiunii, „Curtea consideră
că, pentru respectarea obligaţiei de a proteja viaţa, un element crucial în planificarea operaţiunii de
arestare, ce poate implica folosirea armelor de foc, trebuie să fie analiza tuturor informaţiilor disponibile
cu privire la circumstanţele cauzei, inclusiv, ca un minim absolut necesar, natura infracţiunii comise de
persoana a cărei arestare se încearcă şi gradul de pericol – dacă există vreunul - al persoanei
respective. Problema dacă, şi în ce circumstanţe, recurgerea la arme de foc ar trebui să fie avută în
vedere dacă persoana arestată încearcă să scape, trebuie să fie decisă pe baza unor reguli legale clare, a
unui antrenament adecvat şi în lumina informaţiilor menţionate. (s.n.)”308
În cauza respectivă, Curtea a observat că „reglementările privind folosirea armelor de foc de către
poliţia militară nu erau publicate, nu condiţionau folosirea armelor de foc de evaluarea circumstanţelor
cauzei, şi. mai ales, nu impuneau o evaluare a naturii infracţiunii comise de evadat sau de ameninţarea pe
care o reprezenta.”309 De asemenea, „ofiţerii implicaţi au făcut un plan de acţiune sumar, fără a lua în
considerare chestiunea dacă evadaţii reprezentau o ameninţare.”310 În consecinţă, „în ceea ce priveşte
obligaţia de planificare şi control al operaţiunii autorităţile nu au executat obligaţia de a minimiza riscul
pierderii de vieţi omeneşti, dat fiind faptul că natura infracţiunii comise de evadaţi şi faptul că aceştia nu
reprezentau un pericol nu au fost luate în considerare, iar circumstanţele în care recurgerea la arme de foc
ar putea avea loc – dacă era cazul – nu au fost discutate, aparent din pricina regulamentelor deficiente şi
a lipsei de antrenament adecvat. (s.n.)”311
Concluzionând, în cauza Nachova, Curtea a considerat că statul este responsabil pentru moartea
celor doi evadaţi, deoarece „au fost folosite arme de foc pentru a aresta persoane suspectate de infracţiuni
comise fără violenţă, care nu erau înarmate şi nu reprezentau nici un pericol pentru ofiţerii care încercau
arestarea sau pentru alte persoane. Încălcarea articolului 2 este agravată de faptul că s-a folosit excesiv
puterea de foc. Statul este de asemenea responsabil pentru faptul că plănuirea şi controlul operaţiunii de
arestare nu a fost făcută într-o manieră compatibilă cu articolul 2 al Convenţiei.”312
În alte cauze, Curtea a considerat disproporţionată utilizarea unei mitraliere de pe un tanc pentru
dispersarea unor manifestanţi (Gülec c Turciei313) sau, deschiderea focului cu o mitralieră asupra uşii
reclamantului, provocând moartea fiului acestuia (cauza Gül c. Turciei314).
Curtea reţinut că folosirea forţei înseamnă nu numai folosirea unor arme letale sau a violenţei, ci
folosirea unui blindat pentru a dispersa o manifestaţie315.
În cauza Ergi c. Turciei316 Curtea a concluzionat că autorităţile, în organizarea unei ambuscade
împotriva unor membri ai PKK, nu au luat toate măsurile necesare pentru a minimiza riscul uciderii unor
civili, deoarece, din pricina poziţiei luate şi a drumului pe care au sosit membrii PKK, civilii dintr-un sat
aflat în apropiere puteau fi prinşi în schimbul de focuri. De asemenea, nu a existat nici o dovadă cu privire
la precauţii sau măsuri luate pentru a-i proteja pe săteni.

308
Curtea EDO, cauzele nr. 43577/98 şi 43579/98, Nachova şi alţii c. Bulgariei, hotărârea din 26 februarie 2004.
309
Curtea EDO, cauzele nr. 43577/98 şi 43579/98, Nachova şi alţii c. Bulgariei, hotărârea din 26 februarie 2004.
310
Idem.
311
Ibidem.
312
Ibidem.
313
Curtea EDO, cauza Gülec c. Turciei, hotărârea din 14 decembrie 2000, par. 82 şi urm.
314
Curtea EDO, cauza nr. 22676/93, Gül c. Turciei, hotărârea din 14 decembrie 2000, par. 82.
315
Curtea EDO, cauza nr. 43290/98, McShane c. Marii Britanii, 28 mai 2002, par. 126 – manifestant zdrobit de un
blindat în Ulster.
316
Curtea EDO, cauza Ergi c. Turciei, hotărârea din 28 iulie 1998, par. 82.

80
 II) Aplicare specială în cazul deţinuţilor

32. Dată fiind importanţa protecţiei oferite de articolul 2, Curtea analizează îndeaproape privările
de liberate, luând în considerare nu numai acţiunile agenţilor statului, ci toate circumstanţele cazului.317 În
cazul persoanelor deţinute, statele au, pe lângă obligaţia generală de a nu recurge la forţa excesivă, şi
„responsabilitatea pozitivă de a proteja viaţa persoanelor private de libertate.” 318 Obligaţia pozitivă a
statelor contractante de a proteja viaţa are un caracter particular în cazul deţinuţilor, deoarece acestea se
regăsesc în întregime sub controlul autorităţilor: dată fiind vulnerabilitatea lor, autorităţile au datoria să-i
protejeze319.

33. Ca şi în cazul articolului 3, Curtea foloseşte o prezumţie simplă: atunci când cel interesat se
găsea într-o bună stare de sănătate şi nu prezenta nici patologie şi nici răni anterioare arestării sau
detenţiei sale, responsabilitatea statului este angajată dacă nu poate furniza o explicaţie plauzibilă asupra
rănilor ce au provocat decesul320 sau asupra dispariţiei321 deţinutului. De asemenea, obligaţia de a dovedi
că recurgerea la forţă de către agenţii statului era absolut necesară şi proporţională, revine statului.322

34. În plus, obligaţia pozitivă de a proteja viaţa persoanelor deţinute implică acordarea îngrijirilor
medicale, în scopul prevenirii morţii323. În cazul decesului unei persoane private de libertate, în urma unei
probleme de sănătate, statul trebuie să furnizeze explicaţii cu privire la cauzele morţii şi îngrijirile care i-
au fost acordat pentru a preveni moartea.324 Orice rană sau deces al unui deţinut „dă naştere la puternice
prezumţii de fapt”325.
Mai mult, într-o cauză împotriva Turciei, Curtea a considerat că, dacă Guvernul nu furnizează o
explicaţie plauzibilă şi satisfăcătoare cu privire la cauza morţii unui deţinut, nedemonstrând, cu mijloace
de probă convingătoare, că moartea a survenit din cauze naturale, atunci este angajată răspunderea
acestuia.326
De o manieră generală, Curtea a reţinut, într-o hotărâre recentă, că simplul fapt că un individ a
decedat în condiţii suspecte în perioada în care este privat de libertate, este de natură să ridice probleme
cu privire la respectarea de către stat a obligaţiei sale de a proteja dreptul la viaţă al acestei persoane. 327 În
cazul în care evenimentele în cauză sunt, în întregime sau în mare parte, cunoscute numai de autorităţi, ca
în cazul persoanelor în detenţie (aflate în controlul autorităţilor), prezumţii puternice rezultă din rănile sau
moartea survenite în cursul detenţiei. Sarcina probei, furnizarea unei explicaţii satisfăcătoare şi
convingătoare, va reveni autorităţilor.328 În consecinţă, în situaţia în care circumstanţele morţii unei
317
Curtea EDO, cauza nr. 26144/95, İkincisoy c. Turciei, hotărârea din 27 iulie 2004.
318
Curtea EDO, cauza Orak c. Turciei, 14 februarie 2002, par. 77.
319
Curtea EDO, cauza nr. 57671/00, Slimani c. Franţa, 27 iulie 2004.
320
Curtea EDO, cauza Orak c. Turciei, 14 februarie 2002, par. 69.
321
A se vedea Curtea EDO, cauza nr. 23657/94, Çakici c. Turciei, hotărârea din 8 iulie 1999, par. 87; Curtea EDO,
cauza nr. 20764/92, Ertak c. Turciei, hotărârea din 9 mai 2000, par. 131; Curtea EDO, cauza nr. 25659/94, Bilgin c. Turciei,
hotărârea din 17 iulie 2001, par. 138 – 139; Curtea EDO, cauza nr. 25656/94, Orhan c. Turciei, 18 iunie 2002, par. 326.
322
Curtea EDO, cauza nr. 31889/96, Abdurrahman Orak c. Turciei, hotărârea din 14 februarie 2002, par. 74.
323
Curtea EDO, cauza nr. 38361/97, Anguelova c. Bulgariei, hotărârea din 13 iunie 2002, par. 130; a se vedea infra,
subsecţiunea „C) Obligaţia pozitivă de a lua toate măsurile care se impun pentru protejarea efectivă a dreptului la viaţă”.
324
Curtea EDO, cauza nr. 57671/00, Slimani c. Franţa, 27 iulie 2004.
325
Curtea EDO, cauza nr. 41488/98, Velikova c. Bulgariei, hotărârea din 18 mai 2000, par. 70.
326
Curtea EDO, cauza nr. 26129/95, Tanli c. Turciei, hotărârea din 10 aprilie 2001 (Guvernul susţinea că deţinutul
murise din cauza unei embolii cardiace, dar raportul de autopsie era incomplet, printre alte lipsuri ale acestuia numărându-se şi
faptul că inima nu fusese disecată; în aceste circumstanţe Curtea a considerat că nu a fost stabilită cauza morţii, nefiind „dovedit
că deţinutul a murit din cauze naturale (s.n.)”. În plus, datorită faptului că raportul de autopsie era incomplet, nu au fost
îndepărtate afirmaţii mamei deţinutului (reclamanta din cauza respectivă) conform cărora fiul său ar fi ost torturat până la moarte,
Curtea reţinând că „nu au fost făcute teste apte să stabilească prezenţa semnelor subtile de tortură (s.n.)”.
327
Curtea EDO, cauza nr. 57671/00, Slimani c. Franţa, 27 iulie 2004.
328
Curtea EDO, cauza nr. 21986/93, Salman c. Turciei, hotărârea din 27 iunie 2000, par. 100; Curtea EDO, cauza nr.
23657/94, Çakici c. Turciei, hotărârea din 8 iulie 1999, par. 85; Curtea EDO, cauza nr. 20764/92, Ertak c. Turciei, hotărârea din
9 mai 2000, par. 32; Curtea EDO, cauza nr. 23531/94, Timurtaş c. Turciei, hotărârea din 13 iunie 2000, par. 82; Curtea EDO,

81
persoane sunt controversate, familia decedatului susţinând că decesul survenise în timpul detenţiei, iar
Guvernul că respectivul nu fusese prins de autorităţi şi că murise în cursul unei confruntări armate ce
avusese loc în ziua următoare evenimentelor, sarcina probei va reveni Guvernului, care trebuie să
stabilească „dincolo de orice îndoială rezonabilă” circumstanţele morţii.329

2) Obligaţia procedurală – necesitatea unei anchete efective privind circumstanţele

morţii

35. În concepţia Curţii Europene, „interdicţia legală, de natură generală, pe care articolul 2 o
impune agenţilor statului de a cauza în mod ilegal moartea, ar fi în practică ineficace, dacă nu ar exista o
procedură care să permită controlarea legalităţii recurgerii la forţa letală de către autorităţile statului”330.
În consecinţă, protecţia procedurală a dreptului la viaţă presupune ca actele ce au cauzat moartea să fie
„supuse unei anchete independente şi publice pentru a se determina dacă recurgerea la forţa letală era sau
nu justificată în circumstanţele specifice ale unei cauze.”331 Investigaţia presupune „o examinare
completă, imparţială şi aprofundată a circumstanţelor în care au fost comise omuciderile”332.

36. Obligaţia procedurală – realizarea unei anchete oficiale şi efective - este independentă de
obligaţia materială, Curtea putând condamna un stat pentru neîndeplinirea obligaţiei procedurale după ce
l-a exonerat de orice încălcare a obligaţiei substanţiale.333

37. O asemenea anchetă trebuie realizată, în condiţiile precizate mai jos, în toate cazurile în care
un deţinut decedează334, sau se sinucide335, sau în care un individ afirmă, de o manieră credibilă, că a fost
supus de poliţie sau alte autorităţi ale statului unui tratament contrar articolului 3 336, ori în cazurile de
dispariţie a unei persoane în circumstanţe care pot fi privite ca ameninţându-i viaţa337. Realizarea unei
anchete oficiale şi efective este necesară nu numai atunci când recurgerea la forţă din partea agenţilor
statului a condus la moartea unei persoane, ci şi când moartea a fost rezultatul activităţii unei terţe
persoane338. De asemenea, ancheta este necesară şi în situaţia în care rănile, de natură a pune în pericol
viaţa victimei, nu au cauzat în final moartea acesteia din urmă, indiferent dacă aceste răni au fost cauzate
de agenţii statului sau de terţe persoane.339

cauza nr. 26144/95, İkincisoy c. Turciei, hotărârea din 27 iulie 2004.

329
Curtea EDO, cauza nr. 26144/95, İkincisoy c. Turciei, hotărârea din 27 iulie 2004.
330
Curtea EDO, cauza Kaya c. Turciei, hotărârea din 19 februarie 1998, par. 86.
331
Curtea EDO, cauza Kaya c. Turciei, hotărârea din 19 februarie 1998, par. 87.
332
Curtea EDO, cauza McCann şi alţii c. Marii Britanii, hotărârea din 27 septembrie 1995, anterior citată, par. 163.
333
Curtea EDO, cauza Kaya c. Turciei, hotărârea din 19 februarie 1998; Curtea EDO, cauza Ülku Ekinci c. Turciei,
hotărârea din 16 iulie 2002.
334
Curtea EDO, cauza nr. 46477/99, Paul şi Audrey Edwards c. Marii Britanii, hotărârea din 14 martie 2002, par. 74.
În alte cauze, Curtea precizează expressis verbis că „simplul fapt că autorităţile au fost informate de moartea unui deţinut,
dă naştere, ipso facto, unei obligaţii de a efectua o investigaţie efectivă a circumstanţelor privind moartea. Aceasta include,
dacă situaţia o cere, o autopsie care să furnizeze o evidenţă clară şi completă a tuturor semnelor de rele tratamente sau răni
precum şi o analiză obiectivă a datelor clinice, inclusiv a cauzei morţii.” – a se vedea în acest sens - Curtea EDO, cauza nr.
21986/93, Salman c. Turciei, hotărârea din 27 iunie 2000; Curtea EDO, cauza nr. 26129/95, Tanli c. Turciei, hotărârea din 10
aprilie 2001.
335
Curtea EDO, cauza nr. 30015/96, A.A. şi alţii c. Turciei, hotărârea din 27 iulie 2004.
336
Curtea EDO, cauza Assenov şi alţii c. Bulgariei, hotărârea din 28 octombrie 1998, par. 102.
337
Curtea EDO, cauza nr. 26307/95, Tahsin Acar c. Turciei, hotărârea din 8 aprilie 2004; Curtea a considerat că, cu cât
trece mai mult timp fără nici o veste despre persoana dispărută, cu atât este mai mare probabilitatea ca aceasta să fi murit. A se
vedea, de asemenea, Curtea EDO, cauza nr. 20764/92, Ertak c. Turciei, hotărârea din 9 mai 2000, par. 135.
338
A se vedea, exemplificativ, Curtea EDO, cauza Ergi c. Turciei, hotărârea din 28 iulie 1998, par. 82; Curtea EDO,
cauza nr. 47916/99, Alex Menson şi alţii c. Marii Britanii, decizia de inadmisibilitate din 6 mai 2003; Curtea EDO, cauzele nr.
22947/93 şi 22948/93, Akkoç c. Turciei, hotărârea din 10 octombrie 2000, par. 98 şi urm.
339
Curtea EDO, cauza nr. 47916/99, Alex Menson şi alţii c. Marii Britanii, decizia de inadmisibilitate din 6 mai 2003.

82
 38. Aşa cum precizează Curtea în mai multe cauze, scopul unei asemenea anchete este de a
asigura aplicarea efectivă a legilor interne care protejează dreptul la viaţă şi tragerea la răspundere a celor
vinovaţi pentru decesele survenite din cauza lor.340 Ancheta desfăşurată trebuie să fie aptă conducă la
identificarea şi pedepsirea persoanelor responsabile, nefiind suficientă acordarea de despăgubiri urmaşilor
victimei, chiar în cadrul unei acţiuni civile întemeiată pe răspunderea obiectivă a statului pentru faptele
ilicite ale agenţilor săi.341
În legătură cu ancheta ce trebuie desfăşurată, din jurisprudenţa de până acum a Curţii se desprind
câteva principii generale a căror respectare este verificată de Curte în fiecare cauză.

39. Astfel, tipul de anchetă ce trebuie să permită atingerea obiectivelor menţionate poate varia în
funcţie de circumstanţe. Totuşi, oricare ar fi modalitatea de desfăşurare a anchetei, autorităţile trebuie să
acţioneze din oficiu, din momentul în care cauza le-a fost adusă la cunoştinţă. Ele nu pot lăsa apropiaţilor
defunctului iniţiativa depunerii unei plângeri formale sau nu le pot permite acestora să-şi asume
responsabilitatea unei proceduri de anchetă342.

40. Ancheta trebuie de asemenea să fie efectivă, în sensul că este capabilă, mai întâi, să determine
dacă forţa a fost folosită în mod justificat sau nu, în circumstanţele cauzei 343, iar apoi, să conducă la
identificarea şi pedepsirea celor responsabili344. Aceasta este însă o obligaţie de mijloace, iar nu una de
rezultat345. În unele situaţii, cum ar fi în cazul unei simple neglijenţe, Curtea a considerat că obligaţia
procedurală este îndeplinită dacă există la îndemâna părţilor numai o acţiune civilă sau disciplinară, chiar
dacă acţiunea penală nu este accesibilă.346

41. În consecinţă, efectivitatea anchetei impune, în primul rând, ca autorităţile să ia măsuri

rezonabile pentru a asigura obţinerea probelor privind faptele examinate, inclusiv, între altele, depoziţii
ale martorilor oculari347, expertize348, şi, în funcţie de circumstanţele fiecărui caz, o autopsie aptă să
furnizeze o evidenţă completă şi precisă a rănilor şi o analiză obiectivă a constatărilor clinice, mai ales a
340
A se vedea, exemplificativ, printre cele mai noi : Curtea EDO, cauza nr. 57671/00, Slimani c. Franţa, 27 iulie 2004;
Curtea EDO, cauza nr. 30015/96, A.A. şi alţii c. Turciei, hotărârea din 27 iulie 2004, hotărârea din 27 iulie 2004, par. 52; Curtea
EDO, cauza nr. 26144/95, İkincisoy c. Turciei, hotărârea din 27 iulie 2004; Curtea EDO, cauza nr. 26307/95, Tahsin Acar c.
Turciei, hotărârea din 8 April 2004. Pentru situaţii în care nu agenţii statului sunt răspunzători de moarte, a se vedea Curtea EDO,
cauza nr. 47916/99, Alex Menson şi alţii c. Marii Britanii, decizia de inadmisibilitate din 6 mai 2003; Curtea EDO, cauza nr.
37703/97, Mastromatteo c. Italiei, hotărârea din 24 octombrie 2002.
341
Curtea EDO, cauza Kaya c. Turciei, hotărârea din 19 februarie 1998, par. 74.
342
Curtea EDO, cauza nr. 28883/95, McKerr c. Marii Britanii, hotărârea din 4 mai 2001, par. 111; Curtea EDO, cauza
nr. 22277/93, Ilhan c. Turciei, hotărârea din 8 iulie 1999, par. 91 (Curtea menţionează că „există situaţii în care iniţiativa trebuie
să aparţină statului, pentru motivul de ordin practic că victima este decedată şi este posibil ca numai agenţii statului să cunoască
circumstanţele în care a survenit decesul.”); Curtea EDO, cauza nr. 29178/95, Finucane c. Marii Britanii, hotărârea din 1 iulie
2003, par. 67.
343
Curtea EDO, cauza Kaya c. Turciei, hotărârea din 19 februarie 1998, par. 87; Curtea EDO, cauza nr. 46477/99,
Paul şi Audrey Edwards c. Marii Britanii, hotărârea din 14 martie 2002, par. 71.
344
Curtea EDO, cauza nr. 21594/93, Oğur c. Turciei, hotărârea din 20 mai 1999, par. 88.
345
Curtea EDO, cauza nr. 26144/95, İkincisoy c. Turciei, hotărârea din 27 iulie 2004; Curtea EDO, cauza nr.
26307/95, Tahsin Acar c. Turciei, hotărârea din 8 April 2004; Curtea EDO, cauzele nr. 43577/98 şi 43579/98, Nachova şi alţii c.
Bulgariei, hotărârea din 26 februarie 2004. Pentru o situaţie în care nu agenţii statului sunt răspunzători de moarte, a se vedea
Curtea EDO, cauza nr. 47916/99, Alex Menson şi alţii c. Marii Britanii, decizia de inadmisibilitate din 6 mai 2003.
346
A se vedea sub acest aspect şi pentru dezvoltări ale obligaţiei procedurale, cauzele Curtea EDO, cauza nr. 32967/96,
Calvelli şi Ciglio c. Italiei, hotărârea din 17 ianuarie 2002, par. 49 (acţiunea penală îndreptată împotriva unui medic pentru
omucidere involuntară se prescrie datorită întârzierilor în procedura penală); Curtea EDO, cauza nr. 37703/97, Mastromatteo c.
Italiei, hotărârea din 24 octombrie 2002 (fiul reclamantului fusese ucis de doi deţinuţi eliberaţi provizoriu); Curtea EDO, cauza
nr. 48939/99, Öneryildiz c. Turciei, hotărârea din 18 iunie 2002. A se vedea de asemenea, infra, secţiunea „C) Obligaţia
pozitivă de a lua toate măsurile care se impun pentru protejarea efectivă a dreptului la viaţă”, subsecţiunea „2) Alte
obligaţii legate de protejarea vieţii”, litera c) „Alte obligaţii”.
347
Pentru imposibilitatea obligării unor martori direct implicaţi în folosirea forţei să depună mărturie, în cadrul unor
proceduri speciale, a se vedea Curtea EDO, cauza nr. 28883/95, McKerr c. Marii Britanii, hotărârea din 4 mai 2001, par. 144;
Curtea EDO, cauza nr. 24746/94, Hugh Jordan c. Marii Brtianii, hotărârea din 4 mai 2001, par. 136 – 140. De asemenea, tot
pentru martori a se vedea şi Curtea EDO, cauza nr. 23763/94, Tanrıkulu c. Turciei, hotărârea din 8 iulie 1999, par. 109.

83
cauzei morţii349. Orice deficienţă a anchetei, care diminuează capacitatea acesteia de a stabili cauza morţii
sau persoana responsabilă riscă să ducă la concluzia că ancheta nu corespunde standardului cerut de
Curte. 350 O anchetă nu va fi efectivă decât dacă toate dovezile sunt analizate corespunzător şi concluziile
sunt concordante şi motivate351.

42. De asemenea, pentru ca anchetă să poată fi considerată efectivă, este necesar ca persoanele
responsabile de conducerea anchetei să fie independente de cele care sunt, eventual, implicate în deces;
ele trebuie, pe de o parte, să nu le fie subordonate din punct de vedere ierarhic sau instituţional, şi, pe de
altă parte, să fie independente din punct de vedere practic352.

43. În plus, în cauzele în care folosirea forţei de către autorităţi a dus la decesul unui individ,
Curtea a decis că „o exigenţă de celeritate şi de diligenţă rezonabilă este implicită în acest context”353, un
răspuns rapid al autorităţilor putând, în general, să fie considerat ca esenţial pentru a păstra încrederea
publicului în respectarea principiului legalităţii, şi pentru a evita orice aparenţă de complicitate sau de
toleranţă cu privire la actele ilegale.354 Acest lucru este valabil în toate cazurile în care o persoană moare
în perioada în care este în custodia autorităţilor, deoarece adunarea elementelor susceptibile de a
determina cauzele morţii devine hazardată pe măsură ce trece timpul. 355 De asemenea, atunci când actele
care au cauzat moartea sunt determinate de rasism, este foarte important ca investigaţia să fie efectuată cu
imparţialitate şi eficacitate, având în vedere nevoia de a reafirma continuu condamnarea rasismului de
societate şi de a menţine încrederea minorităţilor în abilitatea autorităţilor de a le proteja de ameninţarea
violenţei rasiste.356

44. Curtea a subliniat că, pentru aceleaşi motive cu cele menţionate anterior, trebuie să existe un
element suficient de control public al anchetei sau al rezultatelor sale, pentru a garanta că responsabilii
vor fi traşi la răspundere. Curtea a indicat însă că publicitatea procedurilor de anchetă sau a rezultatelor
poate satisface cerinţele articolului 2 numai dacă, în circumstanţele cauzei, gradul de publicitate asigură
posibilitatea tragerii la răspundere, atât în teorie cât şi în practică, a agenţilor statului implicaţi în
eveniment.357 Este importantă aducerea faptelor la cunoştinţa publicului şi, în special, a părinţilor
victimelor.358

348
A se vedea pentru probe criminalistice, Curtea EDO, cauza nr. 22676/93, Gül c. Turciei, hotărârea din 14 decembrie
2000, par. 89.
349
A se vedea, pentru autopsie, Curtea EDO, cauza nr. 21986/93, Salman c. Turciei, hotărârea din 27 iunie 2000, par.
106; Curtea EDO, cauza nr. 26129/95, Tanli c. Turciei, hotărârea din 10 aprilie 2001.
350
Curtea EDO, cauza nr. 25656/94, Orhan c. Turciei, 18 iunie 2002, par. 335; Curtea EDO, cauza nr. 46477/99, Paul
şi Audrey Edwards c. Marii Britanii, hotărârea din 14 martie 2002, par. 71.
351
Curtea EDO, cauzele nr. 43577/98 şi 43579/98, Nachova şi alţii c. Bulgariei, hotărârea din 26 februarie 2004.
352
Curtea EDO, cauza Güleç c. Turciei, hotărârea din 27 iulie 1998, par. 81-82; Curtea EDO, cauza nr. 21594/93,
Oğur c. Turciei, hotărârea din 20 mai 1999, par. 91-92; Curtea EDO, cauza nr. 46477/99, Paul şi Audrey Edwards c. Marii
Britanii, hotărârea din 14 martie 2002, par. 70; Curtea EDO, cauza Ergı c. Turciei, hotărârea din 28 iulie 1998, par. 83-84 (lipsa
de independenţă a procurorului care investiga moartea unei femei în cursul unei confruntări armate, a fost dedusă din faptul
importanţa pe care acesta o ataşase informaţiilor primite de la jandarmii implicaţi în incident).
353
Curtea EDO, cauza Yaşa c. Turciei, hotărârea din 2 septembrie 1998, par. 102 – 104; Curtea EDO, cauza nr.
23763/94, Tanrıkulu c. Turciei, hotărârea din 8 iulie 1999, par. 109; Curtea EDO, cauza nr. 46477/99, Paul şi Audrey Edwards
c. Marii Britanii, hotărârea din 14 martie 2002, par. 72; Curtea EDO, cauza nr. 28883/95, McKerr c. Marii Britanii, hotărârea
din 4 mai 2001, par. 113;
354
Curtea EDO, cauza nr. 57671/00, Slimani c. Franţa, 27 iulie 2004.
355
Curtea EDO, cauza nr. 57671/00, Slimani c. Franţa, 27 iulie 2004.
356
Pentru o situaţie în care nu agenţii statului sunt răspunzători de moarte, a se vedea Curtea EDO, cauza nr. 47916/99,
Alex Menson şi alţii c. Marii Britanii, decizia de inadmisibilitate din 6 mai 2003.
357
Curtea EDO, cauza nr. 46477/99, Paul şi Audrey Edwards c. Marii Britanii, hotărârea din 14 martie 2002, par. 83.
358
Comisia EDO, cauza Taylor şi alţii c. Marii Britanii, decizia din 30 august 1994, par. 127.

84
 45. Dacă gradul de control public necesar poate varia de la o cauză la alta, apropiaţii victimei
trebuie, în toate cazurile, să fie asociaţi procedurii în măsura necesară protejării intereselor lor
legitime359. În acest context, Curtea a apreciat că ancheta nu este „efectivă”, în sensul arătat mai sus, în
situaţia în care apropiaţii victimei trebuie să depună o plângere cu constituire de parte civilă pentru a
putea fi implicaţi în procedura de anchetă; din momentul în care au cunoştinţă de un deces survenit în
condiţii suspecte, autorităţile trebuie, din oficiu, să conducă o anchetă, la care apropiaţii defunctului
trebuie, de asemenea din oficiu, să fie asociaţi.360 Atitudinea acestora este însă indiferentă, lipsa acestora
de interes în participare (prin solicitarea obţinerii unor tipuri de probe, de exemplu) neputând avea ca
efect eliberarea autorităţilor de sarcina de a lua toate măsurile posibile pentru a stabili adevărul şi
răspunderea celor vinovaţi361.

46. O altă cerinţă pe care trebuie să o îndeplinească este ca ea să se conducă după „standarde
comparabile cu cele cerute de articolul 2 al Convenţiei.”362 Astfel, în cauza Nachova, autorităţile au
considerat că, deoarece reglementările interne referitoare la folosirea armelor de foc au fost respectate, nu
era necesară angajarea răspunderii ofiţerului care deschisese focul; după ce a constatat că reglementările
interne nu corespundeau standardului convenţional (ca recurgerea la forţă să fie absolut necesară), Curtea
a constatat o încălcare a laturii procedurale a articolului 2 deoarece, aplicând standardul intern, iar nu pe
cel convenţional, autorităţile naţionale nu au condus o anchetă efectivă.

47. Ancheta nu trebuie, însă, să fie perfectă pentru a corespunde exigenţelor stabilite de Curtea
Europeană; ea poate avea unele lipsuri, câtă vreme aceste lipsuri nu sunt de natură să afecteze caracterul
complet, imparţial şi aprofundat al anchetei.363 Aşa cum arată chiar Curtea, „natura şi gradul intensităţii
anchetei care satisfac pragul minim de efectivitate depinde de circumstanţele cauzei. Ele trebuie apreciate
pe baza faptelor relevante şi având în vedere realităţile practice ale muncii de investigare. Nu este posibil
să se reducă varietatea situaţiilor care ar putea apărea la o simplă listă de acte de investigare sau alte tipuri
de criterii simplificate”364.

48. Protecţia procedurală este întărită de aplicarea articolului 13 al Convenţiei, care, pe lângă
„plata unor despăgubiri, impune investigaţii profunde şi efective, apte să conducă la identificarea şi
pedepsirea responsabililor de ucidere şi presupune un acces efectiv al reclamantului la procedura de
anchetă; în consecinţă, exigenţele articolului 13 depăşesc obligaţia procedurală de anchetă efectivă365.

49. Curtea a reţinut că obligaţia procedurală a statului a fost încălcată în cazuri ca: absenţa
sistematică a oricărei anchete366; ancheta nu viza determinarea circumstanţelor exacte ale morţii ci dacă
victima suferise rele tratamente anterior morţii367; ancheta nu s-a desfăşurat cu promptitudine sau diligenţă
rezonabilă368; ancheta a avut o întindere limitată ca obiective şi o durată scurtă369; ancheta nu a fost

359
Curtea EDO, cauza nr. 24746/94, Hugh Jordan c. Marii Brtianii, hotărârea din 4 mai 2001, par. 109 ; Curtea EDO,
cauza nr. 28883/95, McKerr c. Marii Britanii, hotărârea din 4 mai 2001, par. 115; Curtea EDO, cauza Güleç c. Turciei,
hotărârea din 27 iulie 1998, par. 82; Curtea EDO, cauza nr. 21594/93, Oğur c. Turciei, hotărârea din 20 mai 1999, par. 92;
Curtea EDO, cauzele nr. 43577/98 şi 43579/98, Nachova şi alţii c. Bulgariei, hotărârea din 26 februarie 2004.; Curtea EDO,
cauza nr. 29178/95, Finucane c. Marii Britanii, hotărârea din 1 iulie 2003.
360
Curtea EDO, cauza nr. 57671/00, Slimani c. Franţa, 27 iulie 2004.
361
Curtea EDO, cauzele nr. 43577/98 şi 43579/98, Nachova şi alţii c. Bulgariei, hotărârea din 26 februarie 2004.
362
Idem.
363
Curtea EDO, cauza nr. 33677/96, Ruth şi Werner Grams c. Germaniei, decizia de inadmisibilitate din 5 octombrie
1999.
364
Curtea EDO, cauza nr. 41488/98, Velikova c. Bulgariei, hotărârea din 18 mai 2000; Curtea EDO, cauza nr.
30015/96, A.A. şi alţii c. Turciei, hotărârea din 27 iulie 2004.
365
Curtea EDO, cauza Kaya c. Turciei, hotărârea din 19 februarie 1998, par. 107.
366
Curtea EDO, cauza nr. 25781/94, Cipru c. Turciei, hotărârea Marii Camere din 10 mai 2001, par. 136.
367
Curtea EDO, cauza nr. 30015/96, A.A. şi alţii c. Turciei, hotărârea din 27 iulie 2004.
368
Curtea EDO, cauza nr. 26307/95, Tahsin Acar c. Turciei, hotărârea din 8 April 2004.
369
Curtea EDO, cauzele nr. 22947/93 şi 22948/93, Akkoç c. Turciei, hotărârea din 10 octombrie 2000, par. 99.

85
condusă de persoane independente de cele implicate în evenimentele litigioase370; decizia de a nu urmări
penal nu a fost motivată;371 raportul de anchetă nu a fost făcut public şi rezultatele anchetei nu au fost
comunicate reclamantului, lipsind astfel elementele de control public şi accesibilitate a apropiaţilor; 372
părinţii victimei nu au avut posibilitatea de a pune întrebări martorilor şi au trebuit să aştepte publicarea
raportului de anchetă pentru a afla toate dovezile privind faptele373; nu a fost luate măsuri de prezervare a
dovezilor la locul faptei şi nu au fost efectuate toate măsurătorile necesare374; au fost privilegiate
informaţiile primite de la agenţii statului375, spre exemplu raportul forţelor de securitate nefiind pus sub
semnul întrebării atâta vreme cât nu existau elemente care să-l contrazică (numai în situaţia în care
existau asemenea elemente, procurorul ar fi luat alte măsuri pentru investigarea cauzei) 376 sau raportul
acestora despre evenimente a fost însuşit de procuror fără a fi confruntat cu alte probe 377, ori a fost
înlăturată depoziţia unui martor esenţial, numai pe baza declaraţiilor acuzaţiilor sau a colegilor acestora378;
nu a fost efectuată o reconstituire, deşi aceasta era necesară379; nu a existat un examen medico-legal
corespunzător sau o autopsie, nefiind posibilă stabilirea cauzei morţii380; raportul de autopsie nu conţinea
informaţii importante care ar fi putut clarifica circumstanţele morţii381; nu au fost audiaţi unii martori
oculari382; nu au fost audiaţi membrii familiei decedatului, în anumite circumstanţe383; impunitatea de care
se bucura poliţia384.
În general, mai multe cazuri împotriva Turciei au ca element comun faptul că procurorul nu a dat
curs plângerilor făcute de persoane care afirmau că forţele de securitate erau implicate într-un act ilegal,
spre exemplu prin faptul că nu a audiat membrii forţelor de securitate implicaţi sau a acceptat rapoartele
incidentelor făcute de membrii forţelor de securitate care atribuiau incidentele grupului PKK pe baza unor
dovezi minime sau inexistente385.

370
Curtea EDO, cauza nr. 22535/93, Mahmut Kaya c. Turciei, hotărârea din 28 martie 2000, par. 95; Curtea EDO,
cauza Gülec c. Turciei, hotărârea din 14 decembrie 2000, par. 81 şi urm.; Curtea EDO, cauza nr. 24746/94, Hugh Jordan,
McKerr, Kelly şi alţii, Hanagan c. Marii Britanii, 4 hotărâri din 4 mai 2001 – indivizi omorâţi de membrii Poliţiei Regale din
Ulster, par. 142, 157, 136 şi 122; Curtea EDO, cauza nr. 43290/98, McShane c. Marii Britanii, 28 mai 2002, par. 126 –
manifestant zdrobit de un blindat în Ulster.
371
Curtea EDO, cauza nr. 29178/95, Finucane c. Marii Britanii, hotărârea din 1 iulie 2003: „În cazul în care procedura
de anchetă a poliţiei poate fi ea însăşi pusă la îndoială în privinţa lipsei independenţei şi nu este susceptibilă de a fi supusă
controlului public, este de o mare importanţă ca ofiţerul care decide dacă va urmări penal sau nu să aibă aparenţa independenţei
în luarea acestei decizii. Aşa cum Curtea a observat în Hugh Jordan c. Marii Brtianii, hotărârea din 4 mai 2001, par. 123,
absenţa motivării deciziei de a nu urmări penal, în cazuri controversate, poate să nu fie, în ea însăşi, favorabilă unei încrederi a
publicului, şi poate să lipsească familia victimei de accesul la informaţii într-un domeniu de o importanţă crucială pentru ei, şi să-
i împiedice să atace decizia. (…) nici un motiv nu a fot înaintat pentru a justifica decizia de a nu urmări, şi nici o informaţie nu a
fost disponibilă nici pentru reclamant şi nici pentru public, ceea ce ar fi putut conduce la ideea respectării supremaţiei legii. Acest
lucru nu poate fi considerat compatibil cu cerinţele articolului 2.” În acelaşi sens, a se vedea Curtea EDO, cauza nr. 24746/94,
Hugh Jordan c. Marii Brtianii, hotărârea din 4 mai 2001, par. 109.
372
Curtea EDO, cauza nr. 29178/95, Finucane c. Marii Britanii, hotărârea din 1 iulie 2003.
373
Curtea EDO, cauza nr. 46477/99, Paul şi Audrey Edwards c. Marii Britanii, hotărârea din 14 martie 2002, par.
374
Curtea EDO, cauzele nr. 43577/98 şi 43579/98, Nachova şi alţii c. Bulgariei, hotărârea din 26 februarie 2004.
375
Curtea EDO, cauza Kaya c. Turciei, hotărârea din 19 februarie 1998, par. 89.
376
Curtea EDO, cauza Ergi c. Turciei, 28 iulie 1998, par. 83 – 84.
377
Curtea EDO, cauza nr. 26144/95, İkincisoy c. Turciei, hotărârea din 27 iulie 2004.
378
Curtea EDO, cauza nr. 31889/96, Abdurrahman Orak c. Turciei, hotărârea din 14 februarie 2002, par. 83 şi urm.
379
Curtea EDO, cauzele nr. 43577/98 şi 43579/98, Nachova şi alţii c. Bulgariei, hotărârea din 26 februarie 2004.
380
Curtea EDO, cauza nr. 21986/93, Salman c. Turciei, hotărârea din 27 iunie 2000, par. 106.
381
Curtea EDO, cauza nr. 26144/95, İkincisoy c. Turciei, hotărârea din 27 iulie 2004; Curtea EDO, cauza nr.
26129/95, Tanli c. Turciei, hotărârea din 10 aprilie 2001; Curtea EDO, cauza Kaya c. Turciei, hotărârea din 19 februarie 1998,
par. 89.
382
Curtea EDO, cauza nr. 20764/92, Ertak c. Turciei, hotărârea din 9 mai 2000, par. 93; Curtea EDO, cauza Gülec c.
Turciei, hotărârea din 14 decembrie 2000, par. 82; Orak, par. 135; Curtea EDO, cauza nr. 24746/94, Hugh Jordan, McKerr,
Kelly şi alţii, Hanagan c. Marii Britanii, 4 hotărâri din 4 mai 2001; Curtea EDO, cauzele nr. 22947/93 şi 22948/93, Akkoç c.
Turciei, hotărârea din 10 octombrie 2000, par. 98 şi urm.
383
Curtea EDO, cauza nr. 26144/95, İkincisoy c. Turciei, hotărârea din 27 iulie 2004.
384
EDO, cauza nr. 25659/94, Bilgin c. Turciei, hotărârea din 17 iulie 2001, par. 144.
385
Curtea EDO, cauza Kaya c. Turciei, hotărârea din 19 februarie 1998, par. 86-92; Curtea EDO, cauza Ergi c.
Turciei, 28 iulie 1998, par. 82-85; Curtea EDO, cauza Yaşa c. Turciei, hotărârea din 2 septembrie 1998, par. 98-108; Curtea

86
 50. În schimb, ancheta a îndeplinit cerinţele stabilite de Curte, atunci când „mai mult de 60 de
martori au fost audiaţi, realizându-se un mare număr de expertize; reclamanţii au fost, în mod constant,
ţinuţi la curent cu evoluţia anchetei, au putut să ia cunoştinţă de conţinutul expertizelor şi al depoziţiilor
martorilor, au putut prezenta contra-expertize, de care anchetatorii au ţinut cont, invitându-i pe autorii
primelor expertize să-şi exprime punctul de vedere asupra expertizelor care aveau un alt punct de vedere
decât cele realizate de ei; în faţa parchetului şi a curţii de apel, reclamanţii şi-au putut prezenta toate
argumentele care, conform opiniei lor, erau contrare clasării cauzei, şi atât procurorul general cât şi curtea
de apel au răspuns acestor argumente.”386

C) Obligaţia pozitivă de a lua toate măsurile care se impun pentru protejarea

efectivă a dreptului la viaţă

51. Aşa cum arătam anterior387, Curtea a reţinut pentru prima oară, în cauza L.C.B. c. Marii
388
Britanii , faptul că statele au şi obligaţia generală de a lua măsurile necesare pentru protecţia vieţii
indivizilor care se află sub jurisdicţia sa. în cauza respectivă reclamanta, bolnavă de leucemie infantilă,
reproşa statului că nu-i informase părinţii şi nici nu-i supraveghease sănătatea după naştere, deşi tatăl său
– militar de carieră – fusese expus radiaţiilor datorate testelor nucleare. În această cauză, Curtea a
considerat că, date fiind informaţiile de care dispunea statul la momentul respectiv (privind, pe de o parte,
posibilitatea ca tatăl reclamantei să fi fost expus la niveluri periculoase de radiaţie, şi, pe de altă parte, ca
această expunere să fi creat un risc pentru sănătatea reclamantei) nu i s-ar fi putut pretinde acestuia să
acţioneze din proprie iniţiativă, în sensul informării părinţilor reclamantei asupra acestor probleme. În
consecinţă, a respins cererea formulată. Principiul stabilit în această cauză a rămas, fiind aplicat de Curte
în cele mai diverse circumstanţe.
În cele ce urmează vom examina, mai întâi, obligaţiile statului în cazul în care viaţa unei persoane
este ameninţată de comportamentul altei persoane, urmând ca apoi să analizăm celelalte obligaţii legate
de protejarea vieţii.

1) Protejarea vieţii ameninţate de comportamentul criminal al terţilor

52. În ceea ce priveşte obligaţia pozitivă de a lua toate măsurile care se impun pentru protejarea
efectivă a dreptului la viaţă, Curtea a hotărât, în cauza Osman c. Marii Britanii, că aceasta depăşeşte
obligaţia primară de „adoptare a unei legislaţii penale efective (s.n.) care să descurajeze comiterea de
fapte ce pun în pericol viaţa unei persoane, legislaţie dublată de mecanismul care să asigure aplicarea sa,
în scopul prevenirii, reprimării şi sancţionării încălcării prevederilor sale. (…) articolul 2 al Convenţiei
implică de asemenea, în anumite circumstanţe bine-definite, o obligaţie pozitivă a autorităţilor de a lua
preventiv, măsuri de ordin practic (s.n.) pentru a proteja individul a cărui viaţă este ameninţată de actele
criminale ale altui individ.”389

EDO, cauza nr. 23657/94, Çakıcı c. Turciei, hotărârea din 8 iulie 1999; Curtea EDO, cauza nr. 23763/94, Tanrikulu c. Turciei,
hotărârea din 8 iulie 1999, par. 101-11; Curtea EDO, cauza nr. 22535/93, Mahmut Kaya c. Turciei, hotărârea din 28 martie 2000,
par. 102-09; Curtea EDO, cauza nr. 20764/92, Ertak c. Turciei, hotărârea din 9 mai 2000, par. 134-35; Curtea EDO, cauza nr.
23531/94, Timurtaş c. Turciei, hotărârea din 13 iunie 2000, par. 87-90; Curtea EDO, cauza nr. 32457/96, Özalp şi alţii c.
Turciei, hotărârea din 8 aprilie 2004, par. 45.
386
Curtea EDO, cauza nr. 33677/96, Ruth şi Werner Grams c. Germaniei, decizia de inadmisibilitate din 5 octombrie
1999.
387
A se vedea supra, subsecţiunea „A. Consideraţii generale”, din cadrul secţiunii „V. Conţinutul dreptului la viaţă
în sensul articolului 2 al Convenţiei”.
388
Curtea EDO, cauza L.C.B. c. Marii Britanii, hotărârea din 9 iunie 1998, par. 36.
389
Curtea EDO, cauza Osman c. Marii Britanii, hotărârea din 28 octombrie 1998, par. 115.

87
 În cauza respectivă, un profesor, puternic „ataşat” de unul dintre elevii săi, îi hărţuieşte acestuia
familia în diverse moduri, îl răneşte pe elev şi îi omoară tatăl. Reclamanţii au afirmat că statul nu-şi
îndeplinise obligaţia de a proteja viaţa, neluând măsuri în acest sens deşi existau dovezi de hărţuire din
partea profesorului.
Rezultă din această primă hotărâre, că articolul 2 produce efecte interindividuale, în sensul că
statele semnatare ale Convenţiei au obligaţia pozitivă de a adopta o legislaţie penală efectivă şi de a crea
mecanismele instituţionale necesare pentru a asigura aplicarea eficientă a acestei legislaţii. În afară de
această obligaţie de natură oarecum generală, statele mai şi obligaţia ca, în anumite circumstanţe speciale,
să ia măsuri concrete, de ordin practic, pentru protejarea unui anumit individ de ameninţările venite din
partea altor persoane.
Detalierea acestei obligaţii este făcută de Curte în paragraful următor, pe care îl redăm în
întregime dată fiind importanţa sa: „Pentru Curte, având în vedere dificultăţile poliţiei în exercitarea
funcţiilor sale în societăţile contemporane, imprevizibilitatea comportamentului uman sau alegerile
operaţionale care trebuie făcute în funcţie de priorităţi şi resurse, o asemenea obligaţie trebuie interpretată
într-un mod care nu impune o sarcină imposibilă sau disproporţionată asupra autorităţilor. În consecinţă,
nu orice risc prezumat dă naştere, în sarcina autorităţilor, la o obligaţie convenţională de a lua măsuri
operaţionale pentru a-i preveni materializarea. O altă consideraţie relevantă este necesitatea de a se
asigura că poliţia îşi exercită puterile de a controla şi preveni criminalitatea într-o manieră care respectă în
întregime căile legale şi alte garanţii care restrâng în mod legitim întinderea actelor de investigare şi
posibilitatea aducerii infractorilor în faţa justiţiei, inclusiv garanţiile conţinute în articolele 5 şi 8 din
Convenţie. În opinia Curţii, atunci când se afirmă că autorităţile şi-au încălcat obligaţia pozitivă de a
proteja viaţa (…), pentru ca această afirmaţie să fie adevărată, trebuie să se stabilească că autorităţile
ştiau sau ar fi trebuit să ştie la timp de existenţa unui risc real şi imediat cu privire la viaţa unui individ
(sau indivizi) determinat, risc rezultat din actele criminale ale unei terţe persoane, şi că nu au luat
măsurile aflate în puterea lor, măsuri care, judecate într-un mod rezonabil, ar fi fost apreciate ca putând
să evite riscul (s.n.). Curtea nu acceptă punctul de vedere al Guvernului că neperceperea riscului din
circumstanţele cunoscute la timp sau neluarea măsurilor preventive pentru a evita riscul trebuie să
corespundă neglijenţei grave sau nerespectării intenţionate a obligaţiei de a proteja viaţa. Un standard atât
de rigid trebuie să fie considerat ca incompatibil cu cerinţele articolului 1 al Convenţiei şi cu obligaţiile ce
decurg din acest articol în sarcina statelor, de a asigura protecţia practică şi efectivă a drepturilor şi
libertăţilor prevăzute în Convenţie, inclusiv în articolul 2. Pentru Curte, şi având în vedere natura
dreptului protejat de articolul 2, un drept fundamental în sistemul Convenţiei, este suficient pentru un
reclamant să dovedească faptul că autorităţile nu au făcut tot ce putea fi în mod rezonabil aşteptat de la
ele pentru a evita un risc real şi imediat pentru viaţa cuiva, despre care ştiau sau ar fi trebuit să ştie
(s.n.). Aceasta este o problemă la care se poate răspunde numai în lumina circumstanţelor unui caz
particular.”390
Rezultă din acest fragment elementele esenţiale pentru încălcarea obligaţiei pozitive a statului de
a lua măsuri concrete pentru protejarea vieţii unei persoane:
1) să existe un risc real şi imediat pentru viaţa unei persoane; Curtea nu acceptă aşadar că există
obligaţia pozitivă a statului de a împiedica orice violenţă potenţială391; nu orice risc afirmat dă naştere
obligaţiei pozitive a statului de a lua măsuri preventive de natură a împiedica materializarea riscului392.
2) autorităţile cunoşteau sau trebuiau să cunoască existenţa riscului (lucru care trebuie dovedit de
reclamant);
3) autorităţile puteau să ia măsuri care, judecate într-un mod rezonabil, ar fi fost apreciate ca
putând să evite riscul;

390
Curtea EDO, cauza Osman c. Marii Britanii, hotărârea din 28 octombrie 1998, par. 116.
391
A se vedea în acest sens, Curtea EDO, cauza nr. 33229/02, Antonio Perez Ortin c. Spaniei, decizie de
inadmisibilitate din 9 septembrie 2003; Curtea EDO, cauza nr. 37703/97, Mastromatteo c. Italiei, hotărârea din 24 octombrie
2002. Comisia respinsese deja interpretarea conform căreia articolului 2 impune „o obligaţie pozitivă de a împiedica orice
posibilitate de violenţă” – Comisia EDO, cauza nr. 16734/90, Dujardin c. Franţei, decizia din 2 septembrie 1991; Comisia EDO,
cauza W. c. Marii Britanii, decizia din 28 februarie 1983.
392
Curtea EDO, cauza nr. 37703/97, Mastromatteo c. Italiei, hotărârea din 24 octombrie 2002.

88
 4) autorităţile nu au făcut tot ce putea fi în mod rezonabil aşteptat de la ele pentru a evita
producerea evenimentului (nu au luat măsurile menţionate anterior).
În ceea ce priveşte soluţia din cauza Osman, „din punctul de vedere al Curţii, reclamanţii nu au
reuşit să indice nici o fază decisivă în secvenţa de evenimente ce au condus la împuşcarea tragică, fază în
care s-ar putea spune că poliţia ştia sau ar fi trebuit să ştie că vieţile componenţilor familiei Osman erau
ameninţate cu un risc real şi imediat de către P. L.”. În consecinţă, după o analiză detaliată a faptelor
cauzei, Curtea a respins cererea, deoarece, în ciuda cunoaşterii de către poliţie a „ataşamentului”
profesorului faţă de elev, acest ataşament nu putea fi considerat ca reprezentând un risc pentru viaţa
elevului au al membrilor familiei sale.
Aşa cum rezultă din cauza Osman, statele trebuie să-şi îndeplinească obligaţia pozitivă de a lua
toate măsurile care se impun pentru protejarea efectivă a dreptului la viaţă ţinând seama de „necesitatea
de a se asigura că poliţia îşi exercită puterile de a controla şi preveni criminalitatea într-o manieră care
respectă în întregime căile legale şi alte garanţii care restrâng în mod legitim întinderea actelor de
investigare şi aducerea infractorilor în faţa justiţiei, inclusiv garanţiile conţinute în articolele 5 şi 8 din
Convenţie”. În consecinţă, în cauza respectivă, „nu ar putea fi criticat faptul că s-a acordat greutate
prezumţiei de nevinovăţie, sau de a nu-şi fi folosit puterea de a aresta, percheziţiona şi confisca.”393

53. Aşa cum arătam şi anterior394, când moartea a fost rezultatul activităţi unei terţe persoane se
impune realizarea unei anchete oficiale şi efective395, ca o altă obligaţie pozitivă a statului. Ancheta
trebuie să respecte principiile pe care le-am tratat deja anterior.396

54. Principiile stabilite de Curte în cauza Osman au fost aplicate ulterior în mai multe cazuri în
care viaţa unei persoane determinate era ameninţată de un risc real şi imediat. Dacă în cauza Osman
Curtea a considerat că reclamanţii nu au reuşit să demonstreze cunoaşterea riscului de către poliţie, în alte
cauze concluzia a fost diferită. Astfel, în cauza Akkoç c. Turciei397 (învăţător kurd, implicat în activităţi
politice, asasinat de ucigaşi necunoscuţi, după ce primise telefoane de ameninţare cu moartea, pe care le
adusese la cunoştinţa poliţiei), Curtea a considerat că ameninţările cu moartea vizând un militant kurd
într-o regiune marcată de mai multe sute de execuţii extra-judiciare realizate cu ştiinţa autorităţilor,
reprezentau un risc real şi imediat, cunoscut de autorităţi. De asemenea, în cauza Mahmut Kaya c.
Turciei398, (fratele reclamantului, doctor, bănuit de autorităţi că trata membri ai PKK), Curtea a considerat
că fratele reclamantului era ameninţat de un risc real şi imediat, tocmai dată fiind situaţia creată în sud-
estul Turciei şi a faptului că era cunoscut ca simpatizant PKK.
În cauza Edwards c. Marii Britanii399, Curtea a considerat că statul şi-a încălcat obligaţia pozitivă
prin plasarea în celula victimei a unui bolnav mental extrem de violent, care agresase deja un codeţinut. În
cauza Özalp şi alţii c. Turciei400, tatăl reclamanţilor murise din pricina unei explozii, în încercarea de a le
393
Curtea EDO, cauza Osman c. Marii Britanii, hotărârea din 28 octombrie 1998, par.121.
394
A se vedea supra, subsecţiunea „Obligaţia procedurală – necesitatea unei anchete efective privind
circumstanţele morţii”, din cadrul secţiunii „V. Conţinutul dreptului la viaţă în sensul articolului 2 al Convenţiei”.
395
Curtea EDO, cauza nr. 47916/99, Alex Menson şi alţii c. Marii Britanii, decizia de inadmisibilitate din 6 mai 2003
(fratele reclamantului, Michael Menson, fusese ucis, prin bătaie, de patru persoane, care ulterior au fost identificaţi şi condamnaţi
la pedepse cu închisoarea); Curtea EDO, cauza Yaşa c. Turciei, hotărârea din 2 septembrie 1998. Curtea EDO, cauza Ergi c.
Turciei, hotărârea din 28 iulie 1998, par. 82 (femeie despre care se pretindea că a fot ucisă de tirurile teroriştilor kurzi).
396
Curtea EDO, cauza nr. 47916/99, Alex Menson şi alţii c. Marii Britanii, decizia de inadmisibilitate din 6 mai 2003,
anterior citată. Curtea a constatat încălcări în situaţia în care cei care conduceau ancheta nu-i pot constrânge pe martorii esenţiali
să se prezinte, iar reclamanţii sunt privaţi de posibilitatea de a participa la procedura (care nu era publică), în măsura necesară
protejării intereselor lor (Curtea EDO, cauza nr. 46477/99, Paul şi Audrey Edwards c. Marii Britanii, hotărârea din 14 martie
2002, par. 79, 84 şi 87); sau atunci când ancheta are un caracter prea limitat (Curtea EDO, cauzele nr. 22947/93 şi 22948/93,
Akkoc. c. Turciei, hotărârea din 10 octombrie 2000, par. 99).
397
Curtea EDO, cauza nr. cauzele nr. 22947/93 şi 22948/93, Akkoc c. Turciei, hotărârea din 10 octombrie 2000, par.
81; Curtea EDO, cauza nr. 22535/93, Mahmut Kaya c. Turciei, hotărârea din 28 martie 2000, par. 89 - 91.
398
Curtea EDO, cauza nr. 22535/93, Mahmut Kaya c. Turciei, hotărârea din 28 martie 2000, par. 89 şi urm.
399
Curtea EDO, cauza nr. 46477/99, Paul şi Audrey Edwards c. Marii Britanii, hotărârea din 14 martie 2002, par. 59
– 60.
400
Curtea EDO, cauza nr. 32457/96, Özalp şi alţii c. Turciei, hotărârea din 8 aprilie 2004, par. 37.

89
arăta autorităţilor o ascunzătoare a PKK. Deoarece, deşi erau conştiente de riscul exploziei (soldaţii care-l
însoţeau pe tatăl reclamanţilor se adăpostiseră) autorităţile nu au luat nici o măsură în vederea protejării
vieţii victimei, Curtea a constatat încălcarea articolului 2. Aceeaşi soluţie a fost adoptată în cauza
Demiray c. Turciei401, în care soţul reclamantei fusese folosit ca scut uman pentru descoperirea unui
depozit de arme.

55. În toate cazurile anterior menţionate era vorba despre ameninţarea unei sau unor persoane
determinate402. Există însă şi cazuri în care riscul respectiv priveşte mai degrabă publicul în general,
decât unul sau mai mulţi indivizi identificaţi.403 Astfel, în cauza Perez Ortin c. Spaniei404, reclamantul
invoca lipsa de diligenţă a autorităţilor în gestionarea unui conflict provocat de o persoană bolnavă psihic,
conflict în cadrul căruia bolnavul respectiv a agresat şi împuşcat mai multe persoane, printre care şi
reclamantul, care, din cauza leziunilor suferite, a rămas paralizat. După o analiză amănunţită a situaţiei de
fapt, Curtea a statuat că, deşi internat de mai multe ori la un spital psihiatric, bolnavul respectiv nu avea
cazier şi nici nu fusese subiectul unor plângeri pentru acte violente. În consecinţă, nici un element al
dosarului nu indica faptul că autorul reprezenta o ameninţare reală şi imediată pentru viaţa sau integritatea
altei persoane. De asemenea, având în vedere informaţiile de care dispuneau autorităţile, Curtea a apreciat
că acestea au luat toate măsurile care le putea fi, în mod rezonabil, cerute. În această cauză reclamantul a
fost atins de gloanţe din pură întâmplare, fiind surprins de evenimente.
Despre o situaţie asemănătoare este vorba şi în cauza Mastromatteo c. Italiei405, în care doi
deţinuţi eliberaţi provizoriu din închisoare au ucis o persoană. În cauza respectivă Curtea consacră
obligaţia pozitivă a statului de a acorda o protecţie generală societăţii împotriva actelor potenţiale ale
uneia sau mai multor persoane ce execută o pedeapsă cu închisoarea pentru infracţiuni comise cu
violenţă, încercând de asemenea să determine întinderea acestei obligaţii.
Curtea analizează, pe de o parte, dacă însuşi sistemul italian de măsuri alternative la pedeapsa cu
închisoarea este de natură a angaja răspunderea statului (în situaţia în care cei condamnaţii pentru
infracţiuni comise cu violenţă şi eliberaţi provizoriu în concordanţă cu acel sistem provoacă moartea unei
persoane) şi, pe de altă parte, aplicarea „in concreto” în cazul respectiv.
În ceea ce priveşte analiza in abstracto a sistemului, Curtea consideră că „una din funcţiile
esenţiale ale unei pedepse cu închisoarea este aceea de a proteja societatea, spre exemplu prin prevenirea
recidivei. În acelaşi timp, Curtea recunoaşte scopul legitim al politicii de reintegrare socială progresivă a
persoanelor condamnate la închisoare. Din acest punct de vedere, Curtea recunoaşte utilitatea măsurilor –
cum ar fi eliberarea temporară – care permit reintegrarea socială a infractorilor, chiar dacă au fost
condamnaţi pentru infracţiuni comise cu violenţă.” Deoarece, conform sistemului italian, aplicarea unei
asemenea măsuri alternative - care să implice posibilitatea părăsirii închisorii – este posibilă numai în
situaţia în care condamnatul respectiv a avut un comportament bun406, iar eliberarea sa nu prezintă un
pericol pentru societate, Curtea a considerat că acest sistem conţine suficiente măsuri de protecţie pentru
societate, respectând articolul 2.
Analizând, in concreto, aplicarea acestor măsuri în cazul Mastromatteo, Curtea a considerat că,
în circumstanţele proprii acestei cauze, autorităţile naţionale nu cunoşteau şi nu trebuiau să cunoască
faptul că eliberarea autorilor crimei reprezenta un risc real şi imediat pentru viaţa oricărei persoane.

56. În legătură cu interesul general al publicului este şi situaţia legilor de amnistiere a unor
infracţiuni ce au avut ca rezultat moartea unor persoane. Fosta Comisie a considerat că aceste legi de
amnistiere „nu contravin, în ele însele, Convenţiei, cu excepţia cazului în care sunt rezultatul unei practici
generale vizând împiedicarea sistematică a urmăririi autorilor unor asemenea crime. Statul este îndreptăţit
401
Curtea EDO, cauza nr. 27308/95, Demiray c. Turciei, hotărârea din 21 noiembrie 2000.
402
Curtea EDO, cauzele nr. 22947/93 şi 22948/93, Akkoc. c. Turciei, hotărârea din 10 octombrie 2000, par. 78.
403
Curtea EDO, cauza nr. 37703/97, Mastromatteo c. Italiei, hotărârea din 24 octombrie 2002.
404
Curtea EDO, cauza nr. 33229/02, Antonio Perez Ortin c. Spaniei, decizie de inadmisibilitate din 9 septembrie 2003.
405
Curtea EDO, cauza nr. 37703/97, Mastromatteo c. Italiei, hotărârea din 24 octombrie 2002.
406
Curtea menţionează că simpla absenţă a sancţiunilor disciplinare nu este suficientă, condamnatul respectiv trebuind
să manifeste o dorinţă reală de a participa la programul de reintegrare şi reabilitare.

90
să adopte, în cadrul politicii sale penale, legile pe care le consideră necesare, cu condiţia totuşi, menajării
unui echilibru între interesele legitime ale statului şi interesul justiţiabililor ca dreptul la viaţă să fie
protejat de lege.”407

2) Alte obligaţii legate de protejarea vieţii

a) Situaţia deţinuţilor

57. Obligaţia pozitivă de a proteja viaţa persoanelor deţinute implică acordarea îngrijirilor
medicale, în scopul prevenirii morţii408. În consecinţă, Curtea a considerat, într-o hotărâre recentă, că
„atunci când un deţinut a decedat în urma unor probleme de sănătate, statul trebuie să furnizeze explicaţii
cu privire la cauzele morţii şi la îngrijirile medicale ce au fost acordate acelei persoane înainte a surveni
moartea.”409

58. De asemenea, implică obligaţia de a preveni sinuciderea acestora, articolul 2 putând „să pună
în sarcina autorităţilor obligaţia pozitivă de a lua preventiv măsuri practice pentru a-l proteja pe individ …
în anumite circumstanţe specifice, contra lui însuşi.”410, şi având în vedere că „orice privare de libertate
poate antrena, prin chiar natura sa, tulburări psihice la deţinuţi, şi, în consecinţă, riscuri de suicid.”411
Totuşi, acest lucru nu înseamnă că „orice prizonier ar trebui tratat ca prezentând un risc real şi
imediat de suicid, pur şi simplu în virtutea faptului de a fi prizonier. Deşi Curtea recunoaşte
vulnerabilitatea celor aflaţi în custodie, şi ar putea accepta că, în general, riscul de suicid pentru deţinuţi
poate fi mai mare decât în cazul populaţiei, nu există nici o dovadă din care să rezulte altceva decât că
suicidul în închisorile din Marea Britanie este rar. (…) Mai mult, Curtea consideră că, a privi toţi deţinuţii
ca prezentând un risc de suicid, ar impune nu numai o sarcină disproporţionată asupra autorităţilor în
situaţia neobişnuită în care au obligaţia pozitivă de a împiedica o persoană să-şi ia propria viaţă, ci şi o
restrângere nepotrivită şi potenţial nenecesară a libertăţii deţinutului. Curtea consideră că articolul 2 nu
impune un astfel de standard minim în sarcina statului în situaţia în care nu există nici o altă dovadă că un
individ determinat prezintă un risc cunoscut de suicid.”412
Realizarea acestei obligaţii este supusă aceloraşi principii ca şi cele care guvernează protejarea
vieţii împotriva comportamentul criminal al terţilor413: „autorităţile penitenciare trebuie să se achite de
sarcinile lor de o manieră compatibilă cu drepturile şi libertăţile individului vizat”, trebuind „să decidă
măsurile şi precauţiile generale … în scopul diminuării riscurilor de automutilare fără să impieteze asupra
autonomiei individuale”, sau „măsuri mai stricte” pentru anumiţi deţinuţi în funcţie de circumstanţele
cauzei.414 Curtea verifică dacă „autorităţile ştiau sau trebuiau să ştie că exista un risc real şi imediat ca

407
Comisia EDO, cauza nr. 16734/90, Dujardin c. Franţei, decizia din 2 septembrie 1991
408
Curtea EDO, cauza nr. 38361/97, Anguelova c. Bulgariei, hotărârea din 13 iunie 2002, par. 130. Pentru încălcarea
acestei obligaţi, a se vedea, Curtea EDO, cauza nr. 41488/98, Velikova c. Bulgariei, hotărârea din 18 mai 2000.
409
Curtea EDO, cauza nr. 57671/00, Slimani c. Franţa, 27 iulie 2004.
410
Curtea EDO, cauza Tanribilir c. Turciei, hotărârea din 16 noiembrie 2000, par. 70 (sinuciderea prin spânzurare a
unui simpatizant kurd aflat în detenţie); Curtea EDO, cauza nr. 57420/00, Margaret Younger c. Marii Britanii, decizia de
inadmisibilitate din 7 ianuarie 2003 (sinuciderea fiului reclamantei prin spânzurare, în închisoare).
411
Curtea EDO, cauza Tanribilir c. Turciei, hotărârea din 16 noiembrie 2000, par. 74; Curtea EDO, cauza nr.
30015/96, A.A. şi alţii c. Turciei, hotărârea din 27 iulie 2004.
412
Curtea EDO, cauza nr. 57420/00, Margaret Younger c. Marii Britanii, decizia de inadmisibilitate din 7 ianuarie
2003.
413
Curtea EDO, cauza Tanribilir c. Turciei, hotărârea din 16 noiembrie 2000, par. 71.
414
Curtea EDO, cauza nr. 27229/95 Keenan c. Marii Britanii din 3 aprilie 2002, par. 91 (spânzurarea într-o celulă de
izolare a unui deţinut ce suferea de tulburări de comportament); Curtea EDO, cauza nr. 57420/00, Margaret Younger c. Marii
Britanii, decizia de inadmisibilitate din 7 ianuarie 2003.

91
persoana respectivă să se sinucidă, şi, în cazul afirmativ, dacă ele au făcut tot ceea ce se putea în mod
rezonabil pretinde pentru a preveni acest risc.”415

59. În cauza Keenan, Curtea a considerat că autorităţile cunoşteau faptul că deţinutul prezenta un
risc real şi imediat de suicid, dat fiind faptul că era bolnav mintal şi ameninţa cu sinuciderea. De
asemenea a considerat că autorităţile au luat toate măsurile ce puteau fi rezonabil cerute pentru a preveni
sinuciderea acestuia, plasându-l, în spital, sub atentă supraveghere. În cauza Younger, Curtea a considerat
că, deşi fiul reclamantei se droga şi solicitase de două ori, în cursul dimineţii din ziua sinuciderii, să fie
văzut de un medic, nu se poate considera că autorităţile cunoşteau sau trebuiau să cunoască faptul că
acesta reprezenta un risc real şi imediat de suicid.

60. În cazul sinuciderii unei persoane aflate în detenţie, în aplicarea principiilor generale analizate
anterior416, autorităţile au obligaţia de a realiza o anchetă oficială şi efectivă417.

b) Sistemul de sănătate publică

61. Obligaţia de a lua măsurile necesare pentru a protejarea efectivă a dreptului la viaţă există şi
în domeniul sănătăţii publice418. Acest lucru ar putea implica, de exemplu, precauţii pentru reducerea
riscurilor unui program de vaccinare obligatorie419.

62. În ceea ce priveşte unele erori medicale, în cauza Powell c. Marii Britanii420, Curtea a
observat că „reclamanţii nu afirmă sau insinuează că fiul lor a fost omorât intenţionat de către doctorii
responsabili de îngrijirea şi tratamentul său, la momentul respectiv. Reclamanţii susţin însă că doctorii
responsabili cunoşteau sau, în circumstanţele cauzei, se poate considera că trebuiau să cunoască, faptul că
viaţa fiului lor era ameninţată de un risc imediat, dar nu au luat măsurile necesare tratării sale. În opinia
Curţii, raţionamentul reclamanţilor (…) nu poate fi acceptat. Raţionamentul respectiv este derivat din
hotărârea Osman, anterior menţionată. Totuşi, Curtea a avut în vedere, în cazul respectiv, circumstanţele
în care s-ar putea reţine o obligaţie în sarcina autorităţilor de a lua măsuri preventive pentru a proteja un
individ a cărui viaţă este ameninţată de actele unui terţ. Problema din cauza de faţă este total diferită, atât
în ceea ce priveşte contextul, cât şi în ceea ce priveşte întinderea obligaţiei. (…) Prima frază a articolului
2 obligă statele nu numai să se abţină de la uciderea intenţionată şi nelegală, ci şi să ia măsurile necesare
pentru a proteja vieţile persoanelor de sub jurisdicţia sa421. Curtea acceptă că actele şi omisiunile
autorităţilor din domeniul sănătăţii publice pot, în anumite circumstanţe, să angajeze responsabilitatea
acestora (s.n.) pentru nerespectarea obligaţiei pozitive ce rezultă din articolul 2. Totuşi, atunci când un
stat contractant a făcut ceea ce trebuia să facă pentru a asigura un înalt nivel de competenţă la
profesioniştii din domeniul sănătăţii şi pentru a garanta protejarea vieţii pacienţilor (s.n.), nu se poate
admite ca unele probleme, cum ar fi o eroare de judecată din partea unui profesionist al sănătăţii sau o
coordonare neglijentă între aceştia în tratamentul unui anume pacient, sunt suficiente, prin ele însele,
pentru a angaja răspunderea statului (s.n.) în baza obligaţiei pozitive de a proteja dreptul la viaţă (…).”
415
Curtea EDO, cauza nr. 27229/95 Keenan c. Marii Britanii din 3 aprilie 2002, par. 92; Curtea EDO, cauza nr.
30015/96, A.A. şi alţii c. Turciei, hotărârea din 27 iulie 2004.
416
A se vedea supra, secţiunea „B) Obligaţia negativă generală de a nu cauza moartea unei persoane”,
subsecţiunea „2) Obligaţia procedurală – necesitatea unei anchete efective privind circumstanţele morţii”.
417
A se vedea, spre exemplu, Curtea EDO, cauza nr. 30015/96, A.A. şi alţii c. Turciei, hotărârea din 27 iulie 2004;
Curtea EDO, cauza nr. 57420/00, Margaret Younger c. Marii Britanii, decizia de inadmisibilitate din 7 ianuarie 2003; Curtea
EDO, cauza nr. 27229/95 Keenan c. Marii Britanii din 3 aprilie 2002.
418
A se vedea în acest sens, Curtea EDO, cauza nr. 32967/96, Calvelli şi Ciglio c. Italiei, hotărârea din 17 ianuarie
2002, par. 49 (acţiunea penală îndreptată împotriva unui medic pentru omucidere involuntară se prescrie datorită întârzierilor în
procedura penală).
419
Comisia EDO, cauza nr. 7154/75, Asociaţia X. c. Marii Britanii, decizia din 12 iulie 1978.
420
Curtea EDO, cauza nr. 45305/99, Powell c. Marii Britanii, decizia de inadmisibilitate din 4 mai 2000.
421
Curtea EDO, cauza L.C.B. c. Marii Britanii, hotărârea din 9 iunie 1998, anterior citată, par. 36.

92
 63. Principiile stabilite în jurisprudenţa Curţii în ceea ce priveşte erorile medicale au fost
semnificativ dezvoltate în cauza Calvelli şi Ciglio c. Italiei422. După ce reaminteşte obligaţia statelor de a
lua măsurile necesare protejării vieţii, Curtea consideră că această obligaţie „se aplică şi în cazul sănătăţii
publice. Obligaţiile pozitive enunţate anterior implică realizarea de către stat a unui cadru reglementar
care să impună spitalelor, publice sau private, adoptarea de măsuri apte să asigure protecţia vieţii
bolnavilor (s.n.). Ele implică de asemenea, obligaţia de a instaura un sistem judiciar eficace şi
independent care să permită stabilirea cauzei decesului unui individ ce se găsea sub responsabilitatea
profesioniştilor din domeniul sănătăţii (s.n.), atât cei care acţionează în cadrul sectorului public, cât şi cei
ce muncesc în structuri private, şi, dacă este cazul, obligarea acestora să răspundă pentru actele lor.”
Aşadar, în domeniul sănătăţii publice, statele au atât o obligaţie substanţială (realizarea unui
cadru reglementar care să impună spitalelor, publice sau private, adoptarea de măsuri apte să asigure
protecţia vieţii bolnavilor), cât şi o obligaţie procedurală (instaurarea un sistem judiciar eficace şi
independent care să permită stabilirea cauzei decesului unui individ ce se găsea sub responsabilitatea
profesioniştilor din domeniul sănătăţii, atât cei care acţionează în cadrul sectorului public, cât şi cei ce
muncesc în structuri private, şi, dacă este cazul, obligarea acestora să răspundă pentru actele lor).
În aceeaşi hotărâre, se arată că „chiar dacă Convenţia nu garantează, ca atare, dreptul la începerea
urmăririi penale contra terţilor, Curtea a afirmat de multe ori că sistemul judiciar eficace cerut de articolul
2 poate cuprinde, şi, în anumite circumstanţe, trebuie să cuprindă423, un mecanism de represiune penală.
(…) Totuşi, dacă atingerea dreptului la viaţă sau integritate fizică nu este voluntară, obligaţia pozitivă
ce rezultă din articolul 2, de a realiza un sistem judiciar eficace, nu impune necesarmente în toate
cazurile un recurs de natură penală. În contextul specific al neglijenţelor medicale, o asemenea obligaţie
poate fi de asemenea îndeplinită, spre exemplu, dacă sistemul judiciar în cauză oferă celor interesaţi un
recurs în faţa instanţelor civile, fie singur, fie împreună cu un recurs în faţa instanţelor penale, în scopul
stabilirii răspunderii medicilor în cauză, şi, dacă este cazul, a aplicării sancţiunii civile corespunzătoare,
cum ar fi plata de daune – interese şi publicarea hotărârii. Măsuri disciplinare pot de asemenea să fie
avute în vedere.”424
Articolul 2 „implică însă ca mecanismele de protecţie prevăzute în dreptul intern să existe nu
numai în teorie, ci, mai ales, să funcţioneze efectiv în practică, în termene care să permită încheierea
examinării fondului cauzelor concrete care îi sunt supuse atenţiei.”425
Aşadar, în cazul unei neglijenţe medicale, obligaţia este îndeplinită atunci când dreptul intern
oferă, pe lângă acţiunea penală, posibilitatea angajării unei acţiuni în răspundere civilă şi interesaţii au
renunţat la o asemenea procedură, încheind o tranzacţie426. De asemenea, în cauza Mastromatteo c.
Italiei, Curtea a reţinut că „în cazul neglijenţei, calea civilă sau disciplinară poate fi suficientă” 427, şi că
„articolul 2 al Convenţiei nu impune statelor obligaţia de a prevedea o despăgubire pe baza unei
răspunderi obiective, iar faptul că recursul intern este subordonat dovedirii dolului sau culpei grave a
judecătorului în cauză nu este de natură a lipsi de substanţă protecţia procedurală oferită de dreptul
intern.”428

422
Curtea EDO, cauza nr. 32967/96, Calvelli şi Ciglio c. Italiei, hotărârea din 17 ianuarie 2002, par. 49 (reclamanţii e
plângeau de faptul că, datorită duratei excesive a procedurii judiciare, a intervenit prescripţia răspunderii penale a unui medic,
acuzat că provocase moartea unui nou-născut).
423
Curtea EDO; cauza nr. 22492/93, Kılıç c. Turciei, hotărârea din 28 martie 2002, par. 62; Curtea EDO; cauza
nr. 22535/93, Mahmut Kaya c. Turciei, hotărârea din 28 martie 2000, par. 85.
424
Curtea EDO, cauza nr. 32967/96, Calvelli şi Ciglio c. Italiei, hotărârea din 17 ianuarie 2002, par. 51 – 55. În acelaşi
sens, a se vedea, mai recent, Curtea EDO, cauza nr. 53924/00, Vo c. Franţei, hotărârea Marii Camere din 8 iulie 2004.
425
Curtea vizează prescrierea răspunderii penale din speţa respectivă, prescriere care împiedicase examinarea fondului
cauzei.
426
Curtea EDO, cauza nr. 32967/96, Calvelli şi Ciglio c. Italiei, hotărârea din 17 ianuarie 2002, par. 51 – 55.
427
Curtea EDO, cauza nr. 37703/97, Mastromatteo c. Italiei, hotărârea din 24 octombrie 2002, par. 90, anterior citată.
428
Idem, par. 95 (fiul reclamantului fusese ucis de doi deţinuţi eliberaţi provizoriu, reclamantul criticând atât sistemul
italian de eliberare provizorie, cât şi aplicarea sa în cauza respectivă; de asemenea, reclamantul invoca faptul că nu a putut
solicita despăgubiri în baza legii privind răspunderea judecătorului deoarece actul normativ condiţiona admiterea acţiunii de
existenţa dolului sau a culpei grave).

93
 64. Aceste principii au fost aplicate de Curte într-o cauză ulterioară, Grass c. Marii Britanii 429, în
care reclamanţii, mamă şi fiu, criticau deciziile doctorilor, afirmând că acestea puseseră în pericol viaţa
unuia dintre ei430. După ce reaminteşte principiul stabilit în cauza Powell (în anumite condiţii, o decizie
profesională eronată nu este suficientă pentru a angaja răspunderea statului)431, Curtea, analizând
îndeplinirea obligaţiei substanţiale, constată că „având în vedere regulile detaliate şi standardele stabilite
în dreptul şi practica internă a statului în domeniul vizat, nu se poate susţine că acest cadru reglementar
dezvăluie vreo lipsă”, care să poată constitui baza răspunderi a statului pe temeiul articolului 2. De
asemenea, având în vedere ancheta desfăşurată atât de Consiliul General al Medicilor, cât şi de poliţie,
Curtea a concluzionat că nici obligaţia procedurală nu a fost încălcată.

65. În ceea ce priveşte însă sistemul de sănătate publică, în general, iar nu numai în privinţa
spitalelor şi a erorilor medicale, obligaţiile statului sunt chiar mai întinse. Astfel, din cauza Nitecki c.
Poloniei432 rezultă chiar o obligaţie a statului de compensa, într-o proporţie cel puţin rezonabilă, preţul
medicamentelor vitale. Reclamantul s-a plâns de faptul că refuzul de a-i compensa în totalitate preţul unui
medicament vital, încalcă dreptul său la viaţă. Medicamentul respectiv era compensat în proporţie de
70%, dar reclamantul pretindea că nu-şi permite să suporte restul de 30%. Guvernul a invocat faptul că
articolul 2 al Convenţiei „cu greu ar putea fi considerat aplicabil ratione materie în cazul de faţă”.
După ce a reamintit obligaţia pozitivă a statelor de a prezerva viaţa, şi, citând din decizia dată în
cauza Powell433, faptul că „actele şi omisiunile autorităţilor din domeniul sănătăţi publice pot, în anumite
circumstanţe, să angajeze responsabilitatea acestora pentru nerespectarea obligaţiei pozitive ce rezultă din
articolul 2”, Curtea a făcut trimitere la obligaţia reţinută în cauza Cipru c. Turciei434, de nu se pune în
primejdie viaţa unui individ refuzându-i îngrijirile medicale furnizate ansamblului populaţiei.
În cauza Nitecki, Curtea constată că reclamantul beneficia de acelaşi regim ca şi restul populaţiei
poloneze, fiind aşadar respectată obligaţia reţinută în cauza Cipru c. Turciei. În plus, „având în vedere
faptul tratamentul şi facilităţile oferite reclamantului, inclusiv compensarea unei mari părţi a
medicamentului solicitat, Curtea consideră că nu se poate reţine că statul nu a respectat, în circumstanţele
specifice ale cauzei de faţă, obligaţiile pozitive ce rezultă din articolul 2, prin faptul că nu a plătit şi restul
de 30% din preţul medicamentului.”
În consecinţă, Curtea a respins cererea, dar nu pe motivul invocat de Guvern – articolul 2 nu este
aplicabil „ratione materiae” (adică nu ar exista obligaţia pozitivă de a compensa preţul medicamentului) -
ci pentru că, în circumstanţele cauzei respective, obligaţia pozitivă a statului fusese îndeplinită,
compensarea a 70% din preţ fiind considerată rezonabilă de Curte, cererea fiind aşadar nefondată.

66. Într-o cauză ulterioară, Borzecki c. Poloniei435, Curtea a reţinut însă că „articolul 2 al
Convenţiei nu ar putea fi interpretat ca garantând oricărei persoane, dreptul, ca atare, de a beneficia
gratuit de prestaţii medicale chiar dacă ar fi vorba despre îngrijiri medicale în cadrul unei instituţii
publice. (s.n.)” Deoarece „reclamantul nu a furnizat nici o dovadă în sprijinul afirmaţiilor conform cărora

429
Curtea EDO, cauza nr. 61827/00, Grass c. Marii Britanii, decizia de inadmisibilitate din 18 martie 2003.
430
Este vorba despre fiu, care însă supravieţuise greşelii de tratament afirmate.
431
„(…) atunci când un stat contractant a făcut ceea ce trebuia să facă pentru a asigura un înalt nivel de competenţă la
profesioniştii din domeniul sănătăţii şi pentru a garanta protejarea vieţii pacienţilor (s.n.), nu se poate admite ca unele probleme,
cum ar fi o eroare de judecată din partea unui profesionist al sănătăţii sau o coordonare neglijentă între aceştia în tratamentul
unui anume pacient, sunt suficiente, prin ele însele, pentru a angaja răspunderea statului (s.n.) în baza obligaţiei pozitive de a
proteja dreptul la viaţă.”
432
Curtea EDO, cauza nr. 65653/2001, Nitecki c. Poloniei, decizia de inadmisibilitate din 21 martie 2002.
433
A se vedea, Curtea EDO, cauza nr. 45305/99, Powell c. Marii Britanii, decizia de inadmisibilitate din 4 mai 2000,
anterior citată.
434
Curtea EDO, cauza nr. 25781/94, Cipru c. Turciei, hotărârea Marii Camere din 10 mai 2001, par. 219.
435
Curtea EDO, cauza nr. 10469/02, Borzecki c. Poloniei, decizia de inadmisibilitate din 27 ianuarie 2004
(reclamantul, diabetic şi suferind de hipertensiune, care trăise în Canada, se plângea de faptul că viaţa sa fusese pusă în pericol în
măsura în care i se interzisese să părăsească teritoriul polonez pentru a pleca în Canada, deşi nu dispunea de mijloace financiare
suficiente pentru a beneficia de îngrijirile indispensabile stării sale de sănătate).

94
i s-ar fi refuzat îngrijiri medicale indispensabile, sau că serviciile medicale i-ar fi solicitat o sumă excesivă
ca reprezentând cheltuielile cu tratamentul său”, Curtea a respins cererea ca nefondată.

c) Alte obligaţii

67. În jurisprudenţa Curţii s-a reţinut că statului îi revin obligaţii inclusiv în materia naufragiilor
de nave. Astfel, în cauza Leray şi alţii c. Franţei436, privind moartea unor marinari în urma unui
naufragiu, reclamanţii considerau că autorităţile competente ale statului francez au comis greşeli atât în
controlul tehnic al navei cât şi în maniera în care au participat la operaţiunile de salvare, încălcând astfel
articolul 2.
După ce reaminteşte că, în conformitate cu hotărârea pronunţată în cauza L.C.B. c. Marii
Britanii437articolul 2 implică obligaţia statului de a lua „măsuri adecvate pentru a preveni decesul oricărei
persoane ce ţine de jurisdicţia sa”, Curtea consideră că „aceasta presupune, mai întâi, o prevenţie
corespunzătoare situaţiei generale prin instaurarea unor reguli de protecţie (s.n.)”. În cauză, această
cerinţă era îndeplinită, existând o reglementare precisă cu privire la controlul navelor, reglementare care
fusese aplicată. „Apoi, articolul 2 presupune instaurarea unui sistem judiciar de anchetă eficace (…)”.
Cum în cauză fuseseră efectuate mai multe anchete penale şi administrative, care realizaseră o analiză
detaliată şi motivată, Curtea a considerat că articolul 2 nu a fost încălcat.

68. De asemenea, în ceea ce priveşte expulzarea străinilor, Curtea a reţinut că „expulzarea unui
străin de către un stat contractant, poate să dea naştere la o problemă sub articolul 3 al Convenţiei, şi
astfel să angajeze răspunderea statului, în situaţia în care au fost dovedite motive puternice de a crede că
persoana respectivă, odată expulzată, ar fi confruntată cu un risc real de a fi supusă torturii sau unui
tratament inuman sau degradant în ţara în care ar fi expulzată. În aceste circumstanţe, articolul 3 implică
obligaţia de a nu expulza persoana respectivă în acea ţară. Mai mult, Curtea nu exclude că un
raţionament analog se poate aplica şi articolului 2 al Convenţiei, în cazul în care expulzarea unui străin
îi pune acestuia viaţa în pericol, ca rezultat al condamnării sale la pedeapsa cu moartea sau în alte
circumstanţe.”438

69. Într-o hotărâre recentă, Curtea a considerat că „(64) (…) încălcarea dreptului la viaţă poate fi
examinată şi în raport cu probleme legate de mediul înconjurător, nu numai cele menţionate de Guvern,
ci şi cu privire la alte domenii ce pot da naştere la un risc serios pentru viaţă sau pentru diverse aspecte ale
dreptului la viaţă. În această privinţă ar trebui menţionat că dezvoltările recente ale standardelor europene
în această privinţă nu face decât să confirme o conştientizare crescândă a obligaţiilor ce revin autorităţilor
publice naţionale în domeniul mediului înconjurător, în special cu privire la instalaţiile de depozitare a
gunoiului menajer şi riscurile inerente prelucrării acestora. (65) Din punctul de vedere al Curţii, obligaţia
pozitivă ce derivă din articolul 2 este, indiscutabil, aplicabilă sferei activităţilor publice analizate în cauza
de faţă; contrar afirmaţiilor Guvernului, nu trebuie făcută nici o distincţie între actele, omisiunile şi
„neglijenţa” autorităţilor naţionale în examinarea îndeplinirii de către acestea a obligaţiei respective.
Orice altă abordare ar fi incompatibilă cu obiectul şi scopul Convenţiei, care, ca instrument de protecţie a
indivizilor, necesită ca prevederile sale să fie interpretate şi aplicate astfel încât garanţiile consacrate să
fie practice şi efective.”439
În cauza respectivă, nouă membri ai familiei reclamantului muriseră în urma exploziei gazului
metan acumulat într-un depozit de gunoi menajer, în urma procesului de descompunere a acestuia

436
Curtea EDO, cauza nr. 4461/98, Leray şi alţii c. Franţei, decizia de inadmisibilitate din 16 ianuarie 2001.
437
Curtea EDO, cauza L.C.B. c. Marii Britanii, hotărârea din 9 iunie 1998, anterior citată, par. 36.
438
A se vedea în acest sens, Curtea EDO, cauza nr. 64599/01, Sinnarajah c. Elveţiei, decizia de inadmisibilitate din 11
martie 2003; Curtea EDO, cauza nr. 17341, F. c. Marii Britanii, decizia de inadmisibilitate din 22 iunie 2004.
439
Curtea EDO, cauza nr. 48939/99, Öneryildiz c. Turciei, hotărârea din 18 iunie 2002, par. 64 şi 65.

95
(metanogeneză). Hotărârea este importantă atât sub aspectul obligaţiei materiale a statului, cât şi din
punctul de vedere al obligaţiei procedurale.

70. Din punctul de vedere al obligaţiei materiale Curtea examinează, mai întâi, implementarea
măsurilor necesare pentru a preveni explozia, iar apoi, respectarea de către autorităţi a dreptului
publicului de a fi informat cu privire la existenţa pericolului.
În ceea ce priveşte prima problemă, Curtea constată existenţa unor reglementări privind siguranţa
procesării gunoiului menajer, reglementări care însă în cauză nu fost respectate de autorităţile locale.
Acestea cunoşteau sau trebuiau să cunoască existenţa unui risc real şi imediat, având în vedere faptul că
exista un raport de expertiză din care rezulta posibilitatea unei explozii a gazului metan.
Cu privire la dreptul publicului de a fi informat, „Curtea reaminteşte că, în cauza Guerra şi alţii
c. Italiei, a considerat că statul a încălcat articolul 8 al Convenţiei din cauza faptului că nu a comunicat
reclamanţilor informaţii esenţiale „care le-ar fi permis să evalueze riscurile la care ar fi fost supuşi ei şi
familiile lor, dacă ar fi continuat să trăiască în Manfredonia, un oraş foarte expus pericolului în cazul unui
accident la fabrică. Curtea nu observă nici o diferenţă între circumstanţele cauzei de faţă şi cele din cauza
Guerra şi alţii c. Italiei, având în vedere faptul că raţionamentul din acea hotărâre este aplicabil a fortiori
în cazul articolului 2, şi, mai mult, este pe deplin aplicabil în cazul de faţă.”
Plecând de la această premisă, Curtea consideră că informaţiile despre riscul exploziei gazului
metan nu pot fi considerate ca fiind direct accesibile reclamantului, neputându-se presupune că un
cetăţean normal ar fi cunoscut riscurile specifice inerente procesului de metanogeneză.
În concluzie, Curtea a considerat că statul turc şi-a încălcat obligaţia materială de a lua măsurile
necesare pentru a proteja viaţa atât prin faptul că, pe de o parte, deşi cunoşteau sau trebuiau să cunoască
riscul real şi imediat al exploziei gazului metan, autorităţile nu au luat măsuri rezonabile pentru ca acesta
să nu se concretizeze, iar, pe de altă parte, nu şi-au îndeplinit obligaţia de a informa locuitorii din aria
respectivă cu privire la riscurile la care sunt supuşi.

71. Din punctul de vedere al obligaţiei procedurale, hotărârea este importantă pentru că dezvoltă
soluţia din cauza Calvelli şi Ciglio, cu privire la recurgerea la o cale penală sau civilă în cazul unei
neglijenţe: „Curtea arată că obligaţia procedurală impusă statelor contractante conform articolului 2 al
Convenţiei, presupune, mai presus de orice, organizarea unui sistem judiciar eficient care, în anumite
circumstanţe, trebuie să includă recurgerea la legea penală440 (s.n.), bazată pe realizarea unei anchete
efective, care nu este arbitrară cu privire la evaluarea evenimentelor ce au cauzat moartea. Această
obligaţie se bazează pe obligaţia – mai generală – prevăzută de articolul 13, şi impune existenţa unui
recurs intern441 „adecvat şi efectiv” cu privire la încălcarea afirmată, permiţând autorităţii naţionale
corespunzătoare atât să analizeze în substanţă „pretenţia aparent îndreptăţită” cât şi să acorde
reparaţia corespunzătoare pentru respectiva încălcare (s.n.).
Curtea a reţinut în numeroase ocazii că, în ceea ce priveşte dreptul fundamental la protejarea
vieţii, articolul 2 impune, pe lângă plata unei compensaţii - atunci când situaţia o cere, o anchetă
completă şi efectivă, aptă să ducă la identificarea şi pedepsirea celor responsabili de moarte442, precum şi
adoptarea unei legislaţii penale efective (s.n.) care să descurajeze comiterea de fapte ce pun în pericol
viaţa unei persoane, legislaţie dublată de mecanismul care să asigure aplicarea sa, în scopul prevenirii,
reprimării şi sancţionării încălcării prevederilor sale443.
Dacă încălcarea dreptului la viaţă sau la integritatea persoanei nu este cauzat intenţionat, obligaţia
pozitivă impusă de articolul 2 de a organiza un sistem judiciar nu impune în mod necesar un recurs de
natură penală pentru orice situaţie. Aşa cum s-a menţionat în cazul Calvelli şi Ciglio, în cazul specific al
neglijenţei medicale, o asemenea obligaţie poate fi îndeplinită, spre exemplu, dacă sistemul legal pune la
440
Curtea face trimitere la cauza Calvelli şi Ciglio c. Italiei, anterior citată, par. 51.
441
Termenul de recurs este folosit aici în sensul articolului 13 şi al articolului 35 din Convenţie, semnificând
posibilitatea remedierii pe plan intern a încălcării respective, iar nu o cale de atac în sensul procedurii civile sau penale române.
442
Curtea face trimitere la cauza Kaya c. Turciei, hotărârea din 19 februarie 1998, par. 86 şi 105 – 107.
443
Curtea face trimitere la cauzele: Kılıc c. Turciei, nr. 22492/93, par. 62, Mahmut Kaya c. Turciei, nr. 22535/93, par.
85 şi Osman c. Marii Britanii, par. 115.

96
dispoziţia victimei un recurs în faţa instanţelor civile, fie singur, fie împreună cu un recurs în faţa
instanţelor penale.444
Totuşi, având în vedere sectorul activităţilor publice ce se află la originea cererii de faţă, numărul
şi statutul autorităţilor care, după cum s-a constatat, şi-au încălcat atribuţiile, faptul că repercusiunile
riscului din situaţia de faţă erau de natură să afecteze, probabil, mai mult de un individ, şi, în sfârşit,
natura tragică a evenimentelor care au avut loc în cauza de faţă, Curtea consideră că situaţia reclamantului
nu poate fi comparată cu cea a reclamanţilor Calvelli şi Ciglio.
Rezultă de aici că, în circumstanţele cauzei de faţă, un recurs intern care ar putea cel mult să
constea în acordarea unei compensaţii, nu poate fi considerat o cale potrivită de reparare sau una aptă să
elibereze statul contractant de obligaţia sa de a implementa un mecanism legal de natură penală care să
corespundă cu cerinţele articolului 2 al Convenţiei.” Curtea specifică, într-un fragment ulterior, că există
totuşi „posibilitatea ca toate recursurile disponibile conform dreptului intern, să poată, în anumite
circumstanţe, să îndeplinească în mod colectiv cerinţele articolului 2, chiar dacă nici unul dintre ele,
considerat individual, nu îndeplineşte în întregime cerinţele dispoziţia respectivă.”
În cauză, oficialii responsabili pentru producerea accidentului fuseseră condamnaţi de instanţele
interne numai pentru „neglijenţă în îndeplinirea obligaţiilor de serviciu”, fără ca instanţele să aibă în
vedere efectele pe care această neglijenţă le avusese asupra vieţii familiei reclamantului. Curtea a
considerat că „reţinerea autorităţilor penale în a examina aspectele ce periclitau viaţa ale cauzei de faţă nu
a făcut altceva decât să ofere (acestor oficiali) o impunitate virtuală. Acest lucru constituie o încălcare a
obligaţiei statului de a trata actele cauzatoare de moarte prin stricta aplicare a mecanismului legal de
natură penală organizat conform dreptului intern, lucru care implica, mai presus de orice, o procedură
creată pentru a-i sancţiona penal, într-o manieră efectivă, pe cei responsabili pentru asemenea acte şi, în
mod corespunzător, a-i descuraja pe alţii să le comită.”445
În consecinţă, nu orice neglijenţă presupune numai o cale civilă; în cauza de faţă, pentru a decide
că numai calea civilă nu era suficientă, Curtea a avut în vedere următoarele elemente:
- sectorul activităţilor publice ce se află la originea evenimentelor;
- numărul şi statutul autorităţilor care şi-au încălcat atribuţiile;
- faptul că repercusiunile riscului din cauză erau de natură să afecteze, probabil, mai mult de un
individ;
- natura tragică a evenimentelor.

VI) Concluzie

72. Aşa cum rezultă din jurisprudenţa Curţii, prezentată pe scurt anterior, dreptul la viaţă este un
drept fundamental al omului, ce apare ca esenţial în sistemul de protecţie a drepturilor şi libertăţilor
consacrate în Convenţia Europeană. Dacă în ceea ce priveşte limitele dreptului la viaţă jurisprudenţa nu
este poate foarte clară, în schimb, în ceea ce priveşte conţinutul, Curtea a decis, utilizând metoda
interpretării teleologice, că obligaţiile statului sunt nu numai de a nu provoca moartea prin acţiuni
intenţionate, ci şi de a lua măsurile necesare pentru protejarea vieţii.

444
Curtea face trimitere la cauza Calvelli şi Ciglio c. Italiei, anterior citată, par. 51.
445
“The Court considers that the criminal authorities' reluctance to examine the life-endangering aspect of the present
case served merely to grant the mayors virtual impunity. That amounts to a disregard for the State's obligation to deal with acts
that cause death by strictly applying the criminal-law machinery set up under domestic law, involving above all a procedure
designed to penalise effectively those responsible for such acts and, accordingly, to deter others from committing them.”

97
 “Nothing is so unworthy of man than to suffer violence, for violence undoes him.
Who ever offers us violence calls into question nothing less than our humanity;
whoever suffers this cravenly throws his humanity away.”
(Friederich Schiller, “On the Sublime”).

Articolul 3
Dreptul de a nu fi supus la tortură,
tratamente inumane sau degradante

Claudia Roşianu Dragoş Bogdan

Convenţie...........................................................................................1
Paragraful 2 Mecanismul de supraveghere.............................................................................16
I) Consideraţii generale..............................................................................................................68
II) Alte reglementări internaţionale..........................................................................................68
III) Importanţa...........................................................................................................................69
IV) Titularii dreptului la viaţă...................................................................................................69
V) Conţinutul şi limitările dreptului la viaţă în sensul articolului 2 al Convenţiei................71
A) Consideraţii generale............................................................................................................71
B) Obligaţia negativă generală de a nu cauza moartea unei persoane ......................................73
1) Obligaţia substanţială negativă – recurgerea absolut necesară la forţă.............................74
I) Principii..........................................................................................................................74
i) Circumstanţele în care dreptul la viaţă al unei persoane poate fi atins (limitările
dreptului la viaţă)...........................................................................................................74
a) Forţa absolut necesară pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva
violenţei ilegale..........................................................................................................74
b) Forţa absolut necesară pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica
evadarea unei persoane legal deţinute........................................................................75
c) Forţa absolut necesară pentru a pentru a reprima, conform legii, tulburări violente
sau o insurecţie...........................................................................................................76
ii) Caracterul absolut necesar al recurgerii la forţă .......................................................77
II) Aplicare specială în cazul deţinuţilor............................................................................81
2) Obligaţia procedurală – necesitatea unei anchete efective privind circumstanţele morţii 82
C) Obligaţia pozitivă de a lua toate măsurile care se impun pentru protejarea efectivă a
dreptului la viaţă........................................................................................................................87
1) Protejarea vieţii ameninţate de comportamentul criminal al terţilor ................................87
2) Alte obligaţii legate de protejarea vieţii............................................................................91
a) Situaţia deţinuţilor..........................................................................................................91

98
 b) Sistemul de sănătate publică..........................................................................................92
c) Alte obligaţii..................................................................................................................95
VI) Concluzie..............................................................................................................................97
I. Consideraţii generale ...........................................................................................................101
II. Alte reglementări internaţionale.........................................................................................101
1) Instrumente universale.........................................................................................................101
2) Instrumente regionale .........................................................................................................101
III. Drept penal român.............................................................................................................102
IV. Importanţa dreptului protejat de articolul 3 din Convenţie ..........................................102
V) Conţinutul dreptului ...........................................................................................................103
1) Obligaţii negative ...............................................................................................................103
2) Obligaţii pozitive ................................................................................................................104
1) Obligaţia substanţială de a lua măsuri preventive pentru asigurarea integrităţii corporale
şi morale a persoanelor private de libertate.........................................................................104
a) Măsuri pentru evitarea riscului supunerii la rele tratamente .......................................104
b) Asigurarea unor condiţii de detenţie minimale ..........................................................105
c) Asigurarea unui tratament medical adecvat ................................................................106
2) Măsuri preventive de natură a împiedica exercitarea relelor tratamente de către particulari
..............................................................................................................................................106
VI) Categorii de rele tratamente contrare articolului 3........................................................107
1. Tratament degradant ...........................................................................................................108
2. Tratament inuman................................................................................................................109
3. Pedepse degradante sau inumane .......................................................................................109
4. Tortura.................................................................................................................................110
VII) Obligaţia procedurală (pozitivă): realizarea unei anchete oficiale, aprofundate şi efective....112
Scopul urmărit de acest articol este de a asigura că nimeni nu este lipsit de libertate în mod arbitrar
(hotărârea Lawless). În aceste context trebuie înţeleasă noţiunea de siguranţă, care face corp
comun cu cea de libertate şi vizează protejarea libertăţii individuale (hotărârea Engel).. .123
Structura articolului 5 din Convenţie este destul de simplă. În primul paragraf este enunţat
principiul protejării libertăţii individuale şi sunt enumerate în mod limitativ cazurile în care o
persoană poate fi privată de libertate. Paragrafele 2-4 arată care sunt drepturile unei persoane
private de libertate în conformitate cu primul paragraf. În sfârşit, paragraful 5 creează pentru
persoana privată de libertate în condiţii contrare dispoziţiilor primelor 4 alineate un drept la
despăgubiri................................................................................................................................123
Lipsire de libertate...................................................................................................................123
Condiţiile pe care trebuie să le respecte măsura privativă de libertate................................124
Conformitatea cu legea internă............................................................................................124
Articolul 5 paragraf 2...............................................................................................128
Articolul 5 paragraful 3....................................................................................................129
Articolul 5 paragraful 4................................................................................................133
Articolul 5 paragraf 5...................................................................135

99
Curtea Europeană a Drepturilor Omului...............................................................................184
Curtea Europeană a Drepturilor Omului...............................................................................203
Curtea Europeană a Drepturilor Omului...............................................................................221
Curtea Europeană a Drepturilor Omului...............................................................................234
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI......................................................244
Executarea mandatului.............................................................................................................259
DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ..................................................................................283
Notiuni generale privind metodele didactice, evolutia curiculei si moderarea....................309
Introducere...................................................................................................................315
Comunicarea de bază: modelul emiţător-receptor ..............................................................315
MODELUL EMIŢĂTOR - RECEPTOR ................................................................316
RECEPTOR..............................................................................................................................316
EMIŢĂTOR..............................................................................................................................316
Procedură.................................................................................................................................316
Proces ......................................................................................................................................316
Sentimente ...............................................................................................................................317
Concluzie.............................................................................................................................319

100
 I. Consideraţii generale

1. Articolul de faţă îşi propune să realizeze o analiză a jurisprudenţei Curţii Europene a

Drepturilor Omului (în continuare, „Curtea”) cu privire la dreptul de a nu fi supus torturii, tratamentelor
inumane sau degradante, garantat de articolul 3 din Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a
Libertăţilor fundamentale (în continuare, „Convenţia”), care prevede că:

“Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”

II. Alte reglementări internaţionale

1) Instrumente universale

2. Articolul 5 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a

ONU la 10 decembrie 1948 prin Rezoluţia 217 A (III), prevede că: „ Nimeni nu poate fi supus la tortură,
nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante.446

3. Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente crude, inumane sau degradante447,
adoptată şi deschisă spre semnare prin Rezoluţia 39/46 din 10 decembrie 1984, defineşte noţiunea de
tortură şi instituie pentru statele contractante o serie de obligaţii pozitive şi negative atât la nivelul
prevenţiei, cât şi la cel reprimării. Totodată, aceasta fixează cadrul cooperării între statele-părţi în
îndeplinirea acestor obligaţii şi creează un instrument de monitorizare, Comitetul împotriva torturii.

2) Instrumente regionale

4. Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane ori
degradante, adoptată la Strasbourg la 26 noiembrie 1987, ratificată de România prin Legea nr. 80/1994 448,
instituie un mecanism extrajudiciar, menit a contribui la prevenirea aplicării unor astfel de tratamente
persoanelor private de libertate, mecanism bazat pe cooperarea între autorităţile naţionale competente şi
un Comitet european pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante
(CPT), a cărui formare şi funcţionare este reglementată prin acest instrument internaţional. Comitetul
organizează vizitarea locurilor în care persoanele sunt private de libertate de către o autoritate publică
(statele-părţi având obligaţia de a autoriza vizita) şi redactează rapoarte cu privire la vizitele efectuate, cu
formularea de recomandări pentru statul parte sub jurisdicţia căruia se află locul de deţinere. Activitatea
Comitetului european pentru prevenirea torturii este monitorizată de Comitetul de Miniştri al Consiliului
Europei.

446
A se vedea „Principalele instrumente internaţionale privind drepturile omului la care România este parte”, vol. I,
„Instrumente universale”, Institutul român pentru drepturile omului, coordonatori Irina Moroianu Zlătescu, Emil Marinache,
Rodica Şerbănescu, Ion Oancea, ediţia a 4 a, revizuită şi adăugită, Bucureşti, 1999, pag. 8.
447
Idem, p.111-128.
448
Legea nr. 80/1994 privind ratificarea Convenţiei europene pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau
tratamentelor inumane ori degradante, a celor două protocoale adiţionale la aceasta, publicată în Monitorul Oficial nr. 285 din 7
octombrie 1994.

101
 III. Drept penal român

5. Legislaţia penală românească incriminează atât tortura, cât şi tratamentele inumane sau
degradante. O serie de alte infracţiuni (cercetarea abuzivă, relele tratamente aplicate minorului) au, de
asemenea, ca latură obiectivă o acţiune sau inacţiune ce poate fi catalogat, sub aspectul raportării la
Convenţie, ca tratament contrar a articolului 3.

6. Potrivit articolului 343 din Noul Cod penal449, tortura este „fapta prin care se provoacă, cu
intenţie, unei persoane, o durere intensă sau suferinţe puternice, fizice ori psihice, cu scopul de a obţine
de la acea persoană sau de la o persoană terţă informaţii sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe
care aceasta sau o terţă persoană l-a comis ori este bănuită că l-a comis, de a o intimida sau de a face
presiuni asupra ei ori asupra unei terţe persoane sau pentru orice alt motiv bazat pe o formă de
discriminare oricare ar fi ea, atunci când o asemenea durere sau astfel de suferinţe sunt provocate de către
un agent al autorităţii publice sau de orice altă persoană care acţionează cu titlu oficial sau la instigarea
ori cu consimţământul expres sau tacit al unor asemenea persoane” şi se pedepseşte cu închisoare strictă.

7. Conform articolului 346 din Noul Cod penal, „supunerea la rele tratamente a unei persoane
aflate în stare de reţinere, deţinere ori în executarea unei măsuri de siguranţă sau educative se pedepseşte
cu închisoare strictă (…).

8. Articolul 342 din Noul Cod penal, ce incriminează arestarea nelegală cercetarea abuzivă
prevede în alineatul 2 şi 3 că „supunerea unei persoane la executarea unei pedepse, măsuri de siguranţă
sau educative, în alt mod decât cel prevăzut prin dispoziţiile legale, se pedepseşte cu închisoare strictă
(…) sau cu zile-amendă”, iar întrebuinţarea „ameninţări sau violenţe împotriva unei persoane aflate în
curs de urmărire penală ori de judecată sau împotriva unui martor, expert sau interpret pentru obţinerea
de declaraţii, se pedepseşte cu închisoare strictă (…).”

9. Conform articolului 229 din Noul Cod penal, „punerea în primejdie gravă, prin măsuri sau
tratamente de orice fel, a dezvoltării fizice, intelectuale sau morale a minorului, de către părinţi sau de
către orice persoană căreia minorul i-a fost încredinţat spre creştere şi educare, se pedepseşte cu
închisoare strictă (…).”

IV. Importanţa dreptului protejat de articolul 3 din Convenţie

10. Curtea a statuat, într-o jurisprudenţă constantă, că articolul 3 din Convenţie consacră una
dintre valorile fundamentale ale unei societăţi democratice, prohibind, în termeni absoluţi, chiar şi în
circumstanţe dificile, precum lupta împotriva terorismului şi a crimei organizate450, tortura şi pedepsele şi
tratamentele inumane sau degradante.451 Caracterul absolut al protecţiei garantate de articolul 3 subzistă
indiferent de comportamentul victimei452 sau de infracţiunea pentru a cărei săvârşire este acuzată
victima.453 Interzicerea torturii a devenit un principiu de drept internaţional”, o normă de jus cogens.454

449
Legea nr. 301/2004 privind Noul Cod Penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 575 din 29 iunie 2004.
450
Curtea EDO, hotărârea Sadik Onder c. Turciei din 8 ianuarie, 2004, § 34, §62, hotărârea Selçuc şi Asker din 24
aprilie 1998, Culegerea de hotărâri şi decizii 1998-II, § 75, hotărârea Dikme c. Turciei din 11 iulie 2000, Culegerea de hotărâri şi
decizii 2000-VII, § 89.
451
Curtea EDO, hotărârea Aydin c. Turciei din 25 septembrie 1997, Culegerea de hotărâri şi decizii 1997-VI, § 8.
452
Curtea EDO, hotărârea Kudla c. Poloniei din 26 octombrie 2000, Culegerea de hotărâri şi decizii 2000 XI, § 90.
453
Curtea EDO, hotărârea Labita c. Italiei din 6 aprilie 2000, Culegerea de hotărâri şi decizii 2000-IV, §119.
454
Curtea EDO, hotărârea Al-Adsani c. Regatului Unit din 21 noiembrie 2001, Culegerea de hotărâri şi decizii 2001-
XI,§ 60, hotărârea Soering din 7 iulie 1989, Seria A 161,§ 88.

102
 11. Dreptul de a nu fi supus la tortură, tratamente inumane şi degradante este un drept intangibil,
nefiind permis a i se aduce limitări nici măcar în circumstanţe care pot pune în pericol suveranitatea
naţională455, aspect ce îl diferenţiază de majoritatea drepturilor protejate de Convenţie 456. De asemenea, de
la articolul 3 nu se poate deroga, în temeiul articolului 15 din Convenţie, în timp de război sau în situaţii
de urgenţă ce pun în pericol existenţa naţiunii.

V) Conţinutul dreptului

1) Obligaţii negative
12. Statele contractante au obligaţia negativă de a nu supune persoanele aflate sub jurisdicţia lor
la tratamente contrare articolului 3 din Convenţie.457
Curtea a sancţionat, în repetate rânduri, actele de violenţă exercitate de agenţi ai statului asupra
unor persoane aflate în situaţii de vulnerabilitate (reţinute458, arestate preventiv459 sau aflate în executarea
pedepsei). Astfel, într-o cauză românească recentă460 având ca obiect comportamentul agresiv al organelor
de poliţie în exercitarea atribuţiilor de cercetare penală, Curtea a condamnat violenţele exercitate de cinci
poliţişti împotriva reclamantului, reţinut în vederea luării declaraţiei sale cu privire la implicarea unui
scandal provocat într-un bar, calificând ca acte tortură loviturile de o intensitate deosebită aplicate
acestuia, lovituri ce i-au provocat multiple echimoze şi un traumatism cranian cu edem cerebral cu
consecinţe durabile.

13. Jurisprudenţa organelor Convenţiei a instituit o prezumţie, potrivit căreia îndată ce o

persoană, care a intrat în stare de sănătate bună în custodia autorităţilor statale, probează existenţa unor
leziuni, se consideră că există o legătură de cauzalitate între acestea şi pretinsele rele tratamente din partea
agenţilor statului,461 autorităţilor incumbându-le sarcina prezentării unor explicaţii plauzibile cu privire la
cauza producerii leziunilor. Astfel, într-o cauză împotriva Ungariei462, având ca obiect acte de agresiune
exercitate de poliţişti în timpul unui interogatoriu, la sediul poliţiei, reclamantul se plângea că i-a fost
spart timpanul, urmare a violenţelor (pălmuire) la care a fost supus. După ce a constatat că existenţa
leziunilor a fost probată de reclamant, Curtea a reţinut că articolul 3 a fost încălcat, în cauză, urmare a
faptului că autorităţile nu au furnizat explicaţii plauzibile cu privire la posibilele cauze ale acestora. Este
interesant faptul că, în speţă, Curtea a apreciat că autorităţile ungare au realizat o anchetă minuţioasă ce
răspundea exigenţelor articolului 3 din Convenţie, deşi aceasta nu a reuşit să stabilească circumstanţele
desfăşurării evenimentelor litigioase.

14. Susţinerile având ca obiect supunerea la rele tratamente trebuie dovedite de către reclamant cu
mijloace de probă adecvate, în aprecierea faptelor pretinse, organele Convenţiei folosind criteriul probei
apte să elimine „orice îndoială rezonabilă”463; o astfel de probă poate rezulta dintr-un ansamblu de indicii

455
Curtea EDO, hotărârea Assenov şi alţii c. Bulgariei din 28 octombrie 1998, Culegerea de hotărâri şi decizii 1998-
VIII, § 93.
456
Curtea EDO, hotărârea Selmouni c. Franţei din 28 iulie 1999, Culegerea de hotărâri şi decizii 1999-V, §95.
457
Curtea EDO, hotărârea Pretty c. Regatului Unit din 25 aprilie 2002, Culegerea de hotărâri şi decizii 2002-III, § 50.
458
Curtea EDO, hotărârea Bursuc c. României din 12 octombrie 2004, §§ 78-92, hotărârea Toteva c. Bulgariei din 19
mai 2004, §§ 52, 55-56. hotărârea Rehbock c. Sloveniei din 28 noiembrie 2000, Culegerea de hotărâri şi decizii 2000-XII, §§
68-78.
459
Curtea EDO, hotărârea Pantea c. României din 3 iunie 2003, §§ 177-187.
460
Curtea EDO, hotărârea Bursuc c. României, precitată.
461
Curtea EDO, hotărârea Dikme c. Turciei, precitată §78.
462
Curtea EDO, hotărârea Balogh c. Ungariei din 20 iulie 2004.
463
Curtea EDO, hotărârea Klaas c. Germaniei, din 22 septembrie 1993, seria A nr. 269, § 30.

103
sau de prezumţii, suficient de grave, precise şi concordante.464 O îndoială rezonabilă nu este formată pe o
posibilitate pur teoretică, ci ea rezultă din ansamblul circumstanţelor cauzei.465

15. Curtea a condamnat, de asemenea, conduita abuzivă a agenţilor statului în cadrul controalelor,
raziilor efectuate de aceştia. Astfel, într-o hotărâre recentă împotriva Bulgariei 466, Curtea a constatat că
violenţele exercitate, fără nici o justificare, de opt poliţişti asupra reclamantului în timpul unei razii într-o
cafenea, constituie tratamente contrare articolului 3. La o concluzie similară a ajuns Curtea într-una din
hotărârile româneşti pronunţate în cursul anului 2004467, hotărâre ce privea conduita abuzivă a unor
poliţişti în timpul unui misiuni de control rutier (reclamantul susţinea că a fost agresat verbal şi fizic, deşi
nu se sustrăsese controlului alcoolemiei şi prezentase poliţiştilor documentele prevăzute de lege).

16. Curtea s-a arătat, totuşi mai reticentă, în cazul în care recursul la forţă din partea agenţilor
statului a fost determinat de comportamentul victimei.468 În aceste cazuri, Curtea a statuat că folosirea
forţei împotriva unei persoane nu poate depăşi nivelul strict necesar imobilizării acesteia.469 Astfel, într-o
plângere împotriva Ungariei, Curtea a manifestat rezerve în a constata încălcarea articolului 3, deşi
reclamantul făcuse proba unor leziuni care ar fi putut rezulta din aplicarea unor tratamente contrare
dispoziţiilor convenţionale (reclamantul invoca faptul că loviturile aplicate de poliţişti cu ocazia reţinerii
sale sub motivaţia că nu a respectat ordinul acestora de a evacua o clădire – motivul acestui ordin fusese o
alarmă falsă privind instalarea unei bombe – i-au provocat pierderea a trei dinţi şi o serie de plăgi la
nivelul braţelor şi abdomenului). Această atitudine rezervată ar putea fi explicată prin faptul că agenţii
statului au recurs la forţă doar pentru a contracara comportamentul agresiv al victimei (fapt ce rezulta din
declaraţiile martorilor).

2) Obligaţii pozitive
17. Dispoziţiile articolului 3 din Convenţie impun autorităţilor statelor contractante nu numai să
se abţină de la a supune o persoană la astfel de tratamente, ci pun în sarcina acestora şi o serie de obligaţii
pozitive470.

1) Obligaţia substanţială de a lua măsuri preventive pentru asigurarea integrităţii

corporale şi morale a persoanelor private de libertate

a) Măsuri pentru evitarea riscului supunerii la rele tratamente

18. Jurisprudenţa Curţii a evidenţiat, în repetate rânduri, că autorităţilor statale le revine obligaţia
de a lua, în mod preventiv, măsuri de natură practică, necesare asigurării protecţiei integrităţii corporale şi
sănătăţii persoanelor private de libertate, fie că se află în stare de reţinere sau de arest preventiv, fie că

464
Curtea EDO, hotărârea Irlanda c. Regatului Unit din 18 ianuarie 1978, Seria A 25, § 161, hotărârea Aydin c.
Turciei din 25 septembrie 1997, Culegerea de hotărâri şi decizii 1997-VI, § 73, şi hotărârea Selmouni c. Franţei din 28 iulie
1999, Culegerea de hotărâri şi decizii 1999-V, § 88.
465
Comisia Europeană, Affaires grecques, vol. 1, p. 13, §26.
466
Curtea EDO, hotărârea Krastanov c. Bulgariei din 30 septembrie 2004, § 49-54.
467
Curtea EDO, hotărârea Anghelescu împotriva României din 5 octombrie 2004, §58.
468
Cauza Kopcyck c. Poloniei, decizie de admisibilitate din 21 octobre 1998.
469
Curtea EDO, hotărârea Caloç c. Franţei din 20 iulie 2000, §§ 100-101, cauza D.D. c. Poloniei, decizie de
admisibilitate du 5 octombrie 2000, hotărârea Erdagoz c. Turciei din 10 aprilie 1995.
470
Pentru obligaţia pozitivă a desfăşurării unei anchete oficiale şi efective, a se vedea secţiunea VII a prezentului
studiu.

104
sunt deţinuţi în vederea executării unei pedepse. 471 Totuşi, această obligaţie nu trebuie interpretată de aşa
manieră încât să impună statelor o sarcină imposibil de realizat sau excesivă.472

19. Această obligaţie vizează luarea de măsuri practice, apte să împiedice lezarea integrităţii
corporale sau sănătăţii de către însăşi persoana privată de libertate sau de către codeţinuţi. Astfel, într-o
plângere împotriva Austriei, în care reclamantul contesta măsura hrănirii sale forţate, apreciind că, odată
ce el hotărâse să declare greva foamei, o astfel de măsură aducea atingere demnităţii sale, Curtea a
apreciat că obligarea persoanei de a se hrăni nu contravine dispoziţiilor articolului 3 din Convenţie, ci,
dimpotrivă, reprezintă o măsură practică menită a preveni producerea unor consecinţe grave pentru
sănătatea deţinutului.473

20. De asemenea, într-o plângere împotriva statului român, în care reclamantul invoca faptul că
fusese suspus la rele tratamente de către codeţinuţi,474 Curtea a statuat că, fiind cunoscute labilitatea
psihică a reclamantului şi agresivitatea persoanelor deţinute în aceeaşi celulă cu acesta, autorităţilor
penitenciare le revenea obligaţia de a lua măsuri concrete în vederea evitării materializării riscului lezării
integrităţii fizice a reclamantului şi agravării afecţiunilor sale psihice.

b) Asigurarea unor condiţii de detenţie minimale

21. Dacă articolul 3 din Convenţie prevede, în mod expres, că statul este ţinut la a nu supune un
deţinut la rele tratamente, obligaţia de a asigura condiţii de detenţie la anumite standarde constituie o
creaţie a jurisprudenţei, inaugurată de hotărârea Kudla c. Poloniei475şi consolidată ulterior într-o practică
bogată.

22. În cauza Kudla, reclamantul, aflat în stare de arest preventiv, fiind acuzat, apoi trimis în
judecată pentru săvârşirea unor infracţiuni în concurs (înşelăciune şi fals), invoca faptul că regimul de
deţinere la care a fost supus era incompatibil stării sale de sănătate şi, prin aceasta, contrar articolului 3
din Convenţie. Analizând ansamblul de circumstanţe ale cauzei, Curtea a statuat că articolul 3 impune
statelor obligaţia de a oferi oricărei persoane private de libertate „condiţii de deţinere care să asigure
respectarea demnităţii umane”, de a lua măsuri concrete pentru ca executarea unei pedepse sau starea de
arest preventiv „să nu atragă suferinţe psihice sau fizice la un nivel superior celui pe care îl presupune, în
mod obişnuit, o astfel de pedeapsă sau măsură”.476

23. Ulterior acestei hotărâri, în cauze similare, Curtea îşi sprijină, concluzia de încălcare a
Convenţiei pe informaţiile oferite de Rapoartele oficiale cu privire la statele pârâte, elaborate de
Comitetul european pentru prevenirea torturii, urmare a vizitelor efectuate în locuri de deţinere aflate sub
jurisdicţia acelor state. Astfel, în cauza G.B. c. Bulgariei, în care o persoană aflată în regim strict de
detenţie în aşteptarea executării pedepsei cu moartea, Curtea face trimitere la concluziile Raportului
CPT /1995, în care erau relevate o serie de aspecte apreciate de instanţa europeană ca neîntrunind
exigenţele articolului 3: „acces limitat la lumina naturală, lumină artificială slabă, activitate în afara
celulei de numai 15 minute pe zi, lipsa accesului la bibliotecă sau in sala –TV, contact redus cu alte
persoane, singurele ocupaţii fiind lecturarea unor cărţi, ziare şi redactarea de scrisori.”

24. De asemenea, Curtea face trimitere, în jurisprudenţa sa, la Normele477 europene privind
regimul de deţinere în închisori, norme ce prevăd interdicţia discriminării, respectarea credinţelor
471
Curtea EDO, hotărârea Mouisel c. Franţei din 14 noiembrie 2002, Culegerea de hotărâri şi decizii 2002-IX, § 40,
hotărârea Keenan c. Marii Britanii, § 110, Culegerea de hotărâri şi decizii 2001-III.
472
Curtea EDO, cererea nr. 21422/93 Tanrikulu c. Turciei, hotărârea din , § 71.
473
Curtea EDO, hotărârea Herczegfalvy c. Austriei, Culegerea de hotărâri şi decizii seria A 244.
474
Curtea EDO, hotărârea Pantea, precitată.
475
Curtea EDO, hotărârea Kudla c. Poloniei din 26 octombrie 2000, Culegerea de hotărâri şi decizii 2000-XI.
476
Curtea EDO, hotărârea Kudla, precitată, § 90.

105
religioase ale deţinuţilor, repartizarea în celule a deţinuţilor în funcţie de sex, vârstă, cazier judiciar, de
stadiul procedurii penale (arestaţi preventiv/ condamnaţi), de tipul de infracţiune săvârşită şi de
periculozitatea infractorului. Sunt, totodată, instituite o serie de reguli privitoare la cazare (în principiu, o
persoană-celulă), celula să aibă lumină naturală şi artificială suficientă, astfel încât deţinutul să poată citi
şi scrie fără repercusiuni pentru vedere.

25. Deşi izolarea deţinuţilor nu este, în sine contrară Convenţiei, fiind permisă din raţiuni de
securitate sau disciplină ori în vederea bunei administrări a justiţiei (coautorii unei infracţiuni), 478 totuşi
condiţiile concrete de izolare, durata, personalitatea, starea de sănătate a deţinutului constituie elemente
care pot conduce la constatarea încălcării articolului 3. În general, izolarea prelungită ridică probleme sub
aspectul compatibilităţii cu dispoziţiile convenţionale, mai ales când deţinutul este arestat preventiv, şi nu
condamnat. De asemenea, izolarea completă, prin efectele negative pe care le are asupra personalităţii, a
fost inclusă de organele Convenţiei în categoria tratamentelor inumane.

c) Asigurarea unui tratament medical adecvat

26. Articolul 3 impune statelor contractante obligaţia de a acorda tratament medical adecvat
persoanelor private de libertate.
Astfel, într-o cauză împotriva Elveţiei, Curtea a constat încălcarea articolului 3, urmare a faptului
că reclamantului, care a suferit o fractură, nu i s-a făcut o radiografie decât după şase zile de la data
producerii leziunii, conduita neglijentă a administraţiei penitenciare determinând apariţia unor consecinţe
negative durabile pentru starea de sănătate a reclamantului.

27. În ceea ce priveşte tratamentul medical acordat unui deţinut împotriva voinţei sale, Curtea a
statuat că, în măsura în care acesta corespunde principiilor de tratament general acceptate şi a fost aplicat
pentru a prezerva starea de sănătatea fizică şi mentală reclamantului, nu poate fi catalogat ca incompatibil
cu dispoziţiile articolului 3.479

2) Măsuri preventive de natură a împiedica exercitarea relelor tratamente de către

particulari

28. Articolul 3 coroborat cu articolul 1 din Convenţie, care prevede o obligaţie generală a statelor
contractante de a garanta oricărei persoane respectarea drepturilor recunoscute de Convenţie, impune
acestora luarea de măsuri apte să împiedice ca persoanele aflate sub jurisdicţia sa să fie supuse la
tratamente contrare articolului 3 de către particulari.

29. În opinia Curţii, dată fiind natura dreptului protejat de articolul 3, este suficient ca
reclamantul să demonstreze că autorităţile nu au făcut ceea ce, în mod rezonabil, era de aşteptat să facă
pentru a împiedica materializarea unui risc real şi imediat pentru integritatea fizică a reclamantului, un
risc de care acestea aveau sau trebuia să aibă cunoştinţă. Aceasta este o întrebare al cărei răspuns depinde
de ansamblul circumstanţelor cauzei.480

477
Recomandarea Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei R 87 (3) cu privire la Normele europene privind
regimul de deţinere în închisori, adoptată la 12 februarie 1987.
478
Cauza Ensslin, Baader şi Raspe c. RFG, 14 DR 64 (1978), citată în D.J.Harris, M.O’Boyle, C.Warbrick, “Law of
the European Convention on Human Rights”, Butterworths, London, Dublin, Edinburgh, 1995, pag. 59.
479
Hotărârea Herczegfalvy c. Austriei, A 244, §82.
480
Curtea Edo, hotărârea Keenan c. Turciei.

106
 30. Aceste dispoziţii trebuie să permită o protecţie eficientă în special copiilor şi altor persoane
vulnerabile şi să includă măsuri rezonabile prevenirea unor rele tratamente de a căror iminentă producere
autorităţile aveau cunoştinţă sau trebuia să aibă cunoştinţă.481

31. Într-o cauză britanică, în care reclamanţii, copii abuzaţi de părinţi, contestau pasivitatea
statului în raport cu o situaţie de care aveau cunoştinţă, Curtea, recunoscând faptul că serviciile sociale
trebuie să facă faţă unor circumstanţe extrem de dificile şi sensibile şi că o decizie a acestor servicii
trebuie să aibă în vederea respectarea şi prezervarea vieţii de familie, Curtea a concluzionat că, în speţă,
autorităţile nu şi-au îndeplinit obligaţia de a proteja copiii – reclamanţi împotriva neglijenţei şi abuzurilor
la care i-au supus pentru o lungă perioadă părinţii lor.

32. Într-o cauză similară, Curtea a statuat că statul este obligat să asigure „ prevenţie eficientă,
aptă de a-i pune (victimele, n.n.) la adăpost de atingeri atât de grave aduse integrităţii persoanei.” 482

33. Responsabilitatea statului este, de asemenea, angajată în cazul în care legislaţia internă nu
asigură o protecţie suficientă sau când autorităţile nu au luat măsurile necesare pentru a împiedica
materializarea riscului relelor tratamente, de care aveau sau trebuia să aibă cunoştinţă.483

VI) Categorii de rele tratamente contrare articolului 3

34. Pentru a incluse în sfera de aplicare a articolului 3, relele tratamente trebuie să atingă un
minimum de gravitate.484 Riscul de a fi supus unor tratamente contrare articolului 3 poate intra în sfera de
aplicare a acestei dispoziţii, dacă este suficient de real şi imediat. Astfel, ameninţarea unei persoane cu
tortura poate constitui, în anumite circumstanţe (vârsta, starea psihică a victimei) cel puţin un tratament
inuman.485 O astfel de ameninţare nu poate fi exclusă din sfera de aplicare a articolului 3 cu motivaţia că
ea priveşte o măsură general acceptată, consacrată printr-o folosire îndelungată.486 În scopul determinării
caracterului real şi imediat al riscului de a fi supus la rele tratamente, Curtea analizează ansamblul probe
produse de părţi sau procurate, din oficiu.487

35. În ceea ce priveşte nivelul minim de gravitate ce trebuie atins de o măsură sau un tratament
pretins contrar articolului 3, acesta este relativ, depinzând de ansamblul circumstanţelor cauzei, precum,
durata tratamentului şi efectele psihice sau psihologice asupra victimei şi, în anumite cazuri, sexul, vârsta,
starea de sănătate a acesteia.488

36. Aceşti factori sunt relevanţi atât pentru stabilirea limitei inferioare a sferei de aplicare a
articolului 3, cât şi pentru definirea tipurilor de tratamente prohibite de acest text. Deşi distincţia între cele
trei categorii de tratamente contrare articolului 3 nu este relevantă pentru constatarea de către Curte a
încălcării acestuia, totuşi ea prezintă importanţă sub aspectul justei reparaţii ce urmează a fi acordată
victimei în temeiul articolului 41 din Convenţie şi sub aspectul reputaţia statului.

37. Criteriul aprecierii relative a gravităţii relelor tratamente a permis Curţii să califice in
concreto violenţele incriminate. Urmând acest criteriu, judecătorul european a manifestat o preferinţă
481
Curtea EDO, hotărârea Z şi alţii c. Regatului Unit, §73.
482
Curtea EDO, Hotărârea A. c. Regatului Unit, §24.
483
Curtea EDO, hotărârea Mahmut Kaya, §115.
484
Curtea EDO, hotărârea Anghelescu c. României din 5 octombrie 2004, hotărârea Balogh c. Ungariei din 20 iulie
2004.
485
Curtea EDO, hotărârea Cambell şi Cosans 25 iulie 1987, Culegerea de hotărâri, Seria A 48, §29.
486
Idem, § 29.
487
Curtea EDO, hotărârea Cruz Varas, § 75, hotărârea Vilvarajah, § 107
488
Curtea EDO, hotărârea Labita c. Italiei, precitată, § 120, hotărârea Tekin c. Turciei din 9 iunie 1998, Culegea de
hotărâri şi decizii 1998-IV,§52.

107
pentru calificarea actelor de agresiune ca „tratamente inumane sau degradante”, fie că era vorba de acte
de violenţă ocazionale489 sau de o practică administrativă, constând în acte de agresiune repetate, ce se
bucurau de toleranţa agenţilor statului.490 Doar în cazuri excepţionale, Curtea a calificat relele tratamente
ca acte de tortură.

1. Tratament degradant
38. Curtea defineşte tratamentul degradant ca fiind „un tratament care umileşte individul în faţa
lui însuşi sau a altor persoane în altor persoane ori care îl determină să acţioneze contrar voinţei sau
conştiinţei sale.”491

39. Trebuie precizat că absenţa publicităţii măsurii sau tratamentului nu împiedică includerea
acestora în categoria de tratament degradant, fiind suficient ca victima să fie fost umilită în proprii săi
ochi pentru ca acea măsură să fie catalogată ca degradantă.

40. Cu titlu exemplificativ, precizăm că a fost calificată de Curte ca tratament degradant

aplicarea, de către un agent al statului, a unor lovituri uşoare, producând leziuni minore. Acesta este cazul
loviturilor suferite de reclamant într-una dintre cauzele româneşti recente 492 (o palmă şi un pumn), Curtea
apreciind că, în speţă, date fiind numărul redus de zile îngrijiri medicale necesare vindecării şi lipsa unor
efecte de durată asupra sănătăţii reclamantului, aceste tratamente pot fi calificate ca „tratamente
degradante.”

41. Discriminarea pe motive rasiale poate, în anumite circumstanţe, să constituie, în sine un

tratament degradant. Mai mult, impunerea unei regim discriminatoriu pe criteriul rasial unui grup de
persoane poate, în anumite circumstanţe, constitui un tratament degradant, deşi acelaşi tip de regim,
diferenţiat însă în funcţie de alte criterii, nu ar avea acelaşi efect.493

42. De asemenea, Curtea nu exclude că un tratament diferenţiat, bazat pe anumite prejudecăţi ale
unei majorităţi heterosexuale, faţă cu o minoritate homosexuală poate intra în sfera de aplicare a
articolului 3 din Convenţie. Astfel într-o hotărâre împotriva Regatului Unit494, având ca obiect plângerea a
două persoane de orientare homosexuală (o lesbiană şi un homosexual), Curtea a precizat că revocarea
din armata britanică din cauza orientării sexuale şi supunerea la o anchetă disciplinară care era marcată de
însemnate diferenţe în raport cu ancheta disciplinară privind revocarea pentru alte motive pot constitui
tratamente degradante (în cauză însă, Curtea a apreciat, analizând ansamblul de circumstanţe ale cauzei,
că acest tratament discriminatoriu nu a atins nivelul minim de gravitate prevăzut de articolul 3).

43. Jurisprudenţa organelor Convenţiei a relevat şi alte aspecte care pot dobândi accente
degradante. Astfel, încătuşarea unei persoane în situaţii care nu impun această măsură şi expunerea sa în
public pot constitui un tratament degradant în sensul articolului 3.495 Totodată, modalitatea practică în care
se desfăşoară un proces penal împotriva unui minor poate ridica întrebări sub aspectul compatibilităţii cu
dispoziţiile articolului 3.496

489
Curtea EDO, hotărârea Tomasi
490
Curtea EDO, hotărârea Irlanda c. Regatului Unit din 18 ianuarie 1978, Culegerea de hotărâri Seria A 2.
491
Curtea EDO, hotărârea Tyrer c.Regatului Unit din 25 aprilie 1978, § 26.
492
Curtea EDO, hotărârea Anghelescu, precitată, § 5.
493
Comisia Europeană, Asiatiques d’Afrique Orientale, Aviz 207, DR 78-B, p. 5
494
Curtea EDO, hotărârea Smith şi Grady, hotărârea din 25 iulie 2000, § 121.
495
Curtea EDO, hotărârea Raninen, precitată, § 56.
496
Curtea EDO, V. c. Regatului Unit , precitată.

108
2. Tratament inuman

44. Este definit ca inuman „tratamentul care provoacă, cu intenţie, suferinţe fizice sau mentale de
o mare intensitate.”

45. Articolul 16 din Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente crude, inumane
sau degradante defineşte tratamentele inumane prin raportare la noţiunea de tortură, catalogându-le ca
„alte acte (…) care nu sunt acte de tortură, când asemenea acte sunt săvârşite de către un agent al
autorităţii publice sau orice altă persoană care acţionează cu titlu oficial sau la instigarea sau cu
consimţământul expres sau tacit al acesteia”

46. Au fost calificate ca tratamente inumane violenţele exercitate de poliţişti în exercitarea

atribuţiilor de organ de cercetare penală497 sau de gardieni, în perioada de deţinere. Mai mult, Curtea a
statuat că folosirea forţei fizice de către un agent al statului, dacă aceasta nu este determinată de însuşi
comportamentul victimei, aduce atingere demnităţii umane şi constituie, în sine, o încălcare a dreptului
garantat de articolul 3.498

47. A fost de asemenea catalogat ca tratament inuman menţinerea în închisoare a unei persoane,
deşi starea de sănătate extrem de gravă era incompatibilă cu deţinerea în regim penitenciar şi neacordarea
tratamentului medical adecvat.

48. Efectuarea de tratamente medicale experimentale asupra unei persoane, fără consimţământul
acesteia a fost, de asemenea, circumscrisă noţiunii de tratament inuman.

49. Statul a fost ţinut răspunzător pentru tratamente calificate ca inumane, exercitate de terţi, în
virtutea obligaţiei substanţiale de a preveni materializarea riscului lezării integrităţii fizice sau psihice a
persoanelor aflate sub jurisdicţia sa.499

50. Anumite tratamente pot fi, în acelaşi timp, degradante şi inumane. Astfel, cele cinci tehnici
de interogatoriu (numite tehnici de „dezorientare”, de „privare senzorială”, constând în menţinerea
persoanelor de-a lungul a mai multor ore în poziţie verticală, lipite de un zid, menţinerea cu capul într-un
sac negru, chiar şi în perioada în care persoana era interogată, introducerea deţinutului, înainte de
interogatoriu, într-o încăpere unde se auzea continuu un zgomot puternic, privarea de somn, privarea de
hrană), tehnici folosite de autorităţile britanice în Irlanda de Nord în contextul tensiunilor între populaţia
protestantă şi cea catolică din Irlanda de Nord şi a luptei pentru independenţă, au fost catalogate Curte ca
inumane, întrucât au „provocat dacă nu leziuni, cel puţin suferinţe psihice intense”, şi ca degradante, căci
au fost „de natură a crea sentimente de teamă, de angoasă şi inferioritate, de natură a persoana în proprii
ochi.”500

3. Pedepse degradante sau inumane

51. Pentru ca o pedeapsă să fie „degradantă” este necesar ca sentimentul de umilire creat urmare a
executării ei să depăşească nivelul de umilire pe care îl presupune orice pedeapsă penală.501

497
Curtea EDO, hotărârea Balogh, precitată.
498
Curtea EDO, hotărârea Tekin c. Turciei din 9 iunie 1998, precitată, §§ 52 şi 53.
499
Curtea EDO, hotărârea V. c. Regatului Unit, precitată, hotărârea Pantea, precitată.
500
Curtea EDO, hotărârea Irlanda c. Regatului Unit, precitată, § 167.
501
Curtea EDO, hotărârea Tyrer, precitată, §30, hotărârea Costello-Roberts, §30.

109
 52. Condamnarea unui tânăr la pedeapsa detenţiunii pe viaţă, fără posibilitatea comutării sale,
poate ridica, de asemenea, probleme sub aspectul compatibilităţii unei astfel de pedepse cu dispoziţiile
articolului 3 din Convenţie. Astfel, într-o hotărâre împotriva Turciei, 502 Curtea a statuat că „pedeapsa
detenţiunii pe o perioadă nedeterminată, care poate fi egală cu durata vieţii persoanei, aplicate unui tânăr,
nu ar putea fi justificată decât de necesitatea protejării altor persoane. Or, astfel de consideraţii, raportate
în principal la examinarea caracteristicilor personalităţii tânărului delincvent, la periculozitatea acestuia
pentru societate, trebuie să ţină cont de evoluţia comportamentului condamnatului, pe măsură ce acesta se
înaintează în vârstă. A nu lua în considerare modificările personalităţii ce intervin inevitabil prin
maturizare ar însemna să privezi de libertate un tânăr pentru tot restul vieţii, fără o justificare pertinentă,
ceea ce ar putea pune probleme pe terenul articolului 3 din Convenţie.

53. Angajarea răspunderii penale a unui tânăr, chiar la o vârstă foarte fragedă, nu constituie, în
sine, o încălcare a dispoziţiilor articolului 3. In Marea Britanie, spre exemplu, o persoană răspunde penal
de la vârsta de 10 ani. Această prevedere legală a fost contestată în faţa Curţii, care a statuat că
„actualmente, nu există o normă comună la nivelul statelor membre ale Consiliului Europei cu privire la
vârsta minimă de la care poate fi angajată răspunderea penală a unei persoane. Chiar dacă Anglia şi Ţara
Galilor figurează între statele care fixează un nivel foarte scăzut al vârstei de la care se răspunde penal,
totuşi nu se poate aprecia că acesta este disproporţionat în raport cu cel reţinut în alte state europene.”503

54. Cât priveşte pedeapsa capitală, deşi aceasta nu este prohibită de articolul 3, totuşi modul în
care este executată poate releva aspecte care să intre în sfera de aplicare a acestuia. Astfel într-o hotărâre
împotriva Regatului Unit504, în care a fost constată încălcarea articolului 3 de către autorităţile britanice,
Curtea a statuat că „modul în care este pronunţată sau executată, disproporţia în raport cu gravitatea
infracţiunii săvârşite, condiţiile de detenţie în perioada premergătoare executării hotărârii sunt elemente
care pot determina includerea pedepsei cu moartea în categoria celor contrare articolului 3. Atitudinea
actuală a statelor contractante faţă de pedeapsa capitală este un element important ce trebuie avut în
vedere la aprecierea nivelului tolerabil de suferinţă sau umilire.” Aceeaşi soluţie a fost adoptată de Curte
în două cauze recente, una împotriva Turciei505, cealaltă, împotriva Bulgariei.506

55. În prima dintre ele, în cauza Ocalan c. Turciei, Curtea a statuat că aplicarea pedepsei cu
moartea poate constitui, în sine, un tratament inuman, în cazul în care ea a fost pronunţată într-un proces
inechitabil. În cea de-a doua, un cetăţean bulgar a fost condamnat la pedeapsa cu moartea pentru
săvârşirea unei a doua infracţiuni de omor (acesta executase o pedeapsă de 25 de ani de închisoare pentru
uciderea soţiei sale, iar după punerea în libertate şi-a omorât a doua soţie). Analizând rapoartele
Comitetului pentru prevenirea torturii cu privire la Turcia, respectiv Bulgaria, şi luând în considerare
consensul quasi-unanim la nivelul statelor europene cu privire abrogarea pedepsei capitale, Curtea a
concluzionat că regimul extrem de sever de detenţie la care reclamanţii au fost supuşi în perioada în care
s-au aflat în aşteptarea executării pedepsei, sentimentele puternice de angoasă trăite de aceştia constituie
tratamente contrare articolului 3. Mai mult,

4. Tortura

502
Curtea EDO, hotărârea Hussain din 21 februarie 1996, Culegerea de hotărâri şi decizii 1996-I, § 53, hotărârea
Singh din 21 februarie 1996, Culegerea de hotărâri şi decizii 1996-I, §61.
503
Curtea EDO, hotărârea V. c. Regatului Unit, precitată, § 74.
504
Curtea EDO, hotărârea Soering c. Regatului Unit, §§ 103-104.
505
Curtea EDO, hotărârea Ocalan c. Turciei din 12 martie 2003, §§ 195-198, 204-207.
506
Curtea EDO, hotărârea G.B. c. Bulgariei din 11 martie 2004, §§ 69-88.

110
 56. Noţiunea de tortură este definită în jurisprudenţa organelor Convenţiei prin raportare la
tratamentul inuman, distingându-se de acesta prin intensitatea suferinţelor victimei.507 Această termen a
cunoscut o interpretare evolutivă.

57. Iniţial, actele de tortură erau însoţite de un puternic caracter infamant, fiind definite ca
„tratamente inumane exercitate deliberat, premeditat, caracterizându-se prin cruzime şi provocând
suferinţe extrem de puternice.” 508

58. A fost considerat act de tortură supunerea, în timp ce se afla în stare de reţinere, a unei
persoane la tratamentul numit „spânzurătoarea palestiniană”, 509 care presupunând „premeditare şi
practică” şi fiind de natură a provoca paralizia ambelor braţe, constituie un tratament de o cruzime şi o
gravitate deosebite. De asemenea, violarea unei tinere de către mai mulţi poliţişti a fost calificată de Curte
ca act de tortură.510

59. Tortura apărea, deci, ca o încălcare flagrantă a unuia dintre principiile fundamentale al unei
societăţi democratice.

60. Ulterior, Curtea, evidenţiind caracterul Convenţiei de „instrument viu, ce trebuie interpretat
din perspectiva condiţiilor actuale de viaţă” şi subliniind faptul că nivelul, în permanentă creştere, al
exigenţelor în materia protecţiei drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale implică, ineluctabil, o
mai accentuată fermitate în aprecierea atingerilor aduse valorilor fundamentale ale unei societăţi
democratice, a statuat că „anumite acte considerate în trecut tratamente inumane sau degradante, pot fi
calificate, în contextul exigenţelor actuale de protecţie, ca acte de tortură.”511

61. În acest proces de reconsiderare a noţiunii de tortură, Curtea foloseşte ca reper512 definiţia
prevăzută de articolul 1 din Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente crude, inumane
sau degradante, potrivit căreia tortura reprezintă „orice act prin care se provoacă unei persoane, cu
intenţie, o durere sau suferinţe puternice de natură a fizică sau psihică, în special cu scopul de a obţine, de
la această persoană sau de la o persoană terţă, informaţii sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe
care aceasta sau o terţă persoană l-a comis sau este bănuită că l-a comis, de a o intimida sau de a sau de a
face presiune unei terţe persoane sau pentru orice alt motiv bazat pe o formă de discriminare, oricare ar fi
ea, atunci când o asemenea durere sau suferinţă sunt provocate de către un agent al autorităţii publice sau
orice altă persoană care acţionează cu titlu oficial, sau la instigarea sau cu consimţământul expres sau tacit
al unor asemenea persoane.”

62. Pornind de la această definiţie, Curtea identifică noi criterii în baza cărora un tratament poate
fi calificat ca tortură. Astfel, în opinia sa, noţiunea de tortură reuneşte trei elemente: intenţia, scop
determinat şi grad extrem de ridicat de suferinţă.513 Folosind aceste criterii, Curtea a calificat ca acte de
tortură rele tratamente aplicate în perioada de reţinere514, notând că „ reclamantul a trăit într-o permanentă
stare de durere fizică şi angoasă din cauza incertitudinii cu privire la ceea ce i se va întâmpla „ şi că „i-au
fost aplicate lovituri repetate în timpul lungilor interogatorii la care a fost supus pe întreaga perioadă de
reţinere. Aceste tratamente au fost exercitate deliberat de către agenţi ai statului aflaţi în exercitarea
atribuţiilor de serviciu, cu scopul obţinerii de declaraţii cu privire la faptele penale de a căror săvârşire era
acuzat.”
507
Curtea EDO, hotărârea Irlanda c. Regatului Unit, precitată, § 167.
508
Curtea EDO, hotărârea Aksoy c. Turciei, precitată, § 63, Aydin c. Turciei, precitată, § 82.
509
Curtea EDO, hotărârea Aksoy c. Turciei, precitată, § 63
510
Curtea EDO, hotărârea Aydin c. Turciei, precitată, §82
511
Curtea EDO, hotărârea Selmouni c. Franţei, precitată,§ 101, hotărârea Dikme c. Turciei, §95
512
Curtea EDO, hotărârea Ilhan c. Turciei, § 85, hotărârea Salman c. Turciei, § 114.
513
Curtea EDO, hotărârea Denizci c. Cipru din 23 mai 2001, Culegerea de hotărâri şi decizii 2001-V.
514
Curtea EDO, Dikme c. Turciei, precitată, § 95.

111
 VII) Obligaţia procedurală (pozitivă): realizarea unei anchete oficiale, aprofundate şi
efective

63. În numeroase cauze515, „Curtea reaminteşte că, atunci când o persoană afirmă că a fost supusă
la tratamente contrare articolului 3 din Convenţie de către organele de poliţie sau alte autorităţi similare
ale statului, această dispoziţie, coroborată cu obligaţia generală impusă statului de articolul 1 din
Convenţie de a „recunoaşte oricărei persoane aflată sub jurisdicţia sa drepturile şi libertăţile garantate de
Convenţie” impune, implicit, realizarea unei anchete oficiale şi efective.”

64. Obligaţia procedurală pozitivă de a desfăşura o anchetă oficială şi efectivă, în cazul în care o
persoană afirmă că a fost supusă la tratamente contrare articolului 3 de către organele de poliţie sau alte
autorităţi similare ale statului, a fost dedusă de Curte, din prevederile articolului 3 al Convenţiei, relativ
recent, în cauza Assenov c. Bulgariei516. Din acest motiv lucrările de specialitate mai vechi nu
menţionează existenţa acestei obligaţii517. Însă, în alte cauze, anterioare518, Curtea reţinuse obligativitatea
desfăşurării unei asemenea anchete în baza articolului 13 al Convenţiei, privind dreptul la un recurs
efectiv.

65. Raporturile dintre latura procedurală a articolului 3 şi articolul 13519 nu sunt foarte clare, în
acest moment, în jurisprudenţa Curţii520.
Prin hotărârea dată în cauza Ilhan c. Turciei521, Curtea a considerat că obligaţia procedurală
rezultată din articolul 3, de a realiza o anchetă efectivă, este absorbită, în principiu, de noţiunea de recurs
efectiv din articolul 13:
„În cazul Assenov şi alţii c. Bulgariei522, Curtea a considerat că latura procedurală a articolului 3
a fost încălcată datorită investigaţiei neadecvate făcute de autorităţile bulgare în privinţa plângerii
reclamantului conform căreia acesta fusese maltratat grav de către poliţie. (…) Totuşi, în cauza
respectivă, Curtea nu a reuşit să ajungă la concluzia că leziunile reclamantului fuseseră provocate de
poliţie, aşa cum afirma acesta. Imposibilitatea acestei concluzii era datorată, măcar parţial, faptului că
autorităţile nu au reacţionat efectiv la plângerile reclamantului în timp util.
Obligaţii procedurale au fost deduse în contexte variate din textele Convenţiei, atunci când acest
lucru a fost considerat necesar pentru ca drepturile garantate de Convenţie să nu fie teoretice şi iluzorii, ci
practice şi efective. Obligaţia de a realiza o anchetă efectivă în situaţia morţii cauzate de forţele statului a
fost, pentru acest motiv, dedusă din articolul 2, care garantează dreptul la viaţă. Această prevedere
515
A se vedea, exemplificativ, Curtea EDO, cauza nr. 33343/96, Pantea c. României, hotărârea din 3 iunie 2003, par.
199; Curtea EDO, cauza nr. 42066/98, Bursuc c. României, hotărârea din 12 octombrie 2004; Curtea EDO, cauza nr. 46430/99,
Barbu Anghelescu c. României, hotărârea din 5 octombrie 2004. Toate cauzele citate în acest studiu se găsesc pe site-ul Curţii
Europene, www.echr.coe.int.
516
Curtea EDO, cauza Assenov c. Bulgariei, hotărârea din 28 octombrie 1998, par. 102.
517
Exemplificativ, a se vedea F. Sudre, „Article 3”, în ”La Convention Européenne des Droits de l’homme –
commentaire article par article”, sub coordonarea lui L.E. Pettiti, E. Decaux, P.-H.Imbert, Editions Economica, Paris, 1995,
pag. 155 - 175; P. van Dijk, G.J.H. van Hoof, „Theory and Practice of the European Convention on Human Rights”, Kluwer
Law International, The Hague, London, Boston, 1998, pag. 309 - 333; D.J.Harris, M.O’Boyle, C.Warbrick, “Law of the
European Convention on Human Rights”, Butterworths, London, Dublin, Edinburgh, 1995, pag. 55 - 89.
518
A se vedea în acest sens, Curtea EDO, cauza Aksoy c. Turciei, hotărârea din 18 decembrie 1996; Curtea EDO, cauza
Aydin c. Turciei, hotărârea din 25 septembrie 1997.
519
Articolul 13 : Dreptul la un recurs efectiv : « Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta
convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora
unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale. »
520
Vorbind despre „raporturi empirice”, a se vedea Frédéric Sudre, Jean-Pierre Marguénaud, Joël
Andriantsimbazovina, Adeline Gouttenoire, Michel Levinet, „Les grands arrêts de la Cour Européene des Droits de
l’Homme”, Ed. PUF, 2003, pag. 107.
521
Curtea EDO, cauza nr. 22277/93, Ilhan c. Turciei, hotărârea din 8 iulie 1999.
522
Curtea EDO, cauza Assenov c. Bulgariei, hotărârea din 28 octombrie 1998, anterior citată.

112
include, totuşi, cerinţa ca dreptul la viaţă să fie „protejat prin lege”. Poate de asemenea privi situaţii în
care iniţiativa aparţine statului pentru motivul practic al decesului victimei şi faptului că, în aceste
condiţii, circumstanţele cauzei morţii pot fi cunoscute, uneori, numai de agenţii statului.
Totuşi, articolul 3 este formulat în termeni diferiţi. Mai mult, deşi victima unei încălcări afirmate
a acestei prevederi poate fi într-o situaţie vulnerabilă, exigenţele practice ale situaţiei vor diferi, adesea,
de cazurile în care a fost folosită forţa letală sau se bănuieşte că a intervenit moartea victimei. Curtea
consideră că obligaţia statului decurgând din articolul 13 din Convenţie, în temeiul căreia orice persoană
care susţine, cu o aparenţă de temeinicie („grief défendable”), că a fost supusă unor tratamente contrare
articolului 3 din Convenţie, trebuie să dispună de un recurs efectiv, oferă reclamantului posibilitatea
reparării încălcării dreptului recunoscut de articolul 3 din Convenţie şi garanţiile procedurale împotriva
unui eventual abuz din partea agenţilor statului. Din jurisprudenţa Curţii rezultă că noţiunea de „recurs
efectiv”, în acest context, impune obligaţia de a realiza o anchetă efectivă şi aprofundată, aptă să conducă
la identificarea şi pedepsirea celor responsabili pentru orice rău-tratament, şi care să permită accesul
efectiv al celui ce a formulat plângerea la anchetă. Necesitatea sau oportunitatea constatării într-o cauză
dată a încălcării articolului 3 din Convenţie, sub aspect procedural, va depinde de circumstanţele
specifice speţei (s.n.).”523
Totuşi, în numeroase rânduri, Curtea a precizat că poate fi necesar sau potrivit, în funcţie de
circumstanţele particulare ale cauzei, ca obligaţia respectivă să fie examinată din punctul de vedere al
articolului 3524, uneori chiar amintind soluţia dată în cauza Ilhan525. În alte cazuri însă, Curtea a preferat să
abordeze problema investigaţiei oficiale şi efective pe tărâmul articolului 13526. Criteriile după care Curtea
decide să examineze cauza din punctul de vedere al articolului 3 sau al articolului 13 sunt neclare în acest
moment527.

66. Din punct de vedere practic însă, confuzia care domneşte în jurisprudenţa Curţii cu privire la
temeiul obligaţiei de a efectua o anchetă efectivă şi aprofundată nu este atât de importantă, având în
vedere faptul că, „atunci când o persoană susţine, cu o aparenţă de temeinicie („grief défendable”), că a
fost supusă torturii sau unor tratamente contrare articolului 3 din Convenţie de către reprezentanţi ai
statului, noţiunea de „recurs efectiv”, în acest context, impune, pe lângă plata de despăgubiri, atunci
când este cazul, şi obligaţia de a realiza o anchetă efectivă şi aprofundată, aptă să conducă la
identificarea şi pedepsirea celor responsabili şi care să permită accesul efectiv al celui ce a formulat
plângerea la anchetă (s.n.).”528

523
Curtea EDO, cauza nr. 22277/93, Ilhan c. Turciei, hotărârea din 8 iulie 1999, par. 92.
524
Pentru abordarea din punctul de vedere al articolului 3, latura procedurală, fără a aminti de posibilitatea abordării din
punctul de vedere al articolului 13, a se vedea, exemplificativ: Curtea EDO, cauza nr. 33951/96, Caloc c. Franţei, hotărârea din
20 iulie 2000; Curtea EDO, cauza nr. 26772/95, Labita c. Italiei, hotărârea din 4 aprilie 2000; Curtea EDO, cauza nr. 31143/96,
Indelicato c. Italiei, hotărârea din 18 octombrie 2001; Curtea EDO, cauzele nr. 27715/95 şi 30209/96, Berlinski c. Poloniei,
hotărârea din 20 iunie 2002; Curtea EDO, cauza nr. 42066/98, Bursuc c. României, hotărârea din 12 octombrie 2004; Curtea
EDO, cauza nr. 46430/99, Barbu Anghelescu c. României, hotărârea din 5 octombrie 2004; Curtea EDO, cauza nr. 50222/99,
Krastanov c. Bulgariei, hotărârea din 30 septembrie 2004; Curtea EDO, cauza nr. 42027/98, Toteva c. Bulgariei, hotărârea din
19 mai 2004; Curtea EDO, cauza nr. 28520/95, Sadik Önder c. Turciei, hotărârea din 8 ianuarie 2004.
525
Spre exemplu, Curtea EDO, cauza nr. 20869/92, Dikme c. Turciei, hotărârea din 20 iulie 2000 (în această cauză
reclamantul nu invocase articolul 13); Curtea EDO, cauza nr. 33343/96, Pantea c. României, hotărârea din 3 iunie 2003.
526
Pentru abordarea din punctul de vedere al art. 13, a se vedea, exemplificativ: Curtea EDO, cauza nr. 22277/93,
Ilhan c. Turciei, hotărârea din 8 iulie 1999; Curtea EDO, cauza nr. 22493/93, Berktay c. Turciei, hotărârea din 1 martie 2001,
par. 179; Curtea EDO, cauza nr. 28340/95, Büyükdağ c. Turciei, hotărârea din 21 decembrie 2000; Curtea EDO, cauza nr.
42023/98, Gennadiy Naumenko c. Ucrainei, hotărârea din 10 februarie 2004; Curtea EDO, cauza nr. 40154/98, Mehmet Emin
Yüksel c. Turciei, hotărârea din 20 iulie 2004; Curtea EDO, cauza nr. 47940/99, Balogh c. Ungariei, hotărârea din 20 iulie 2004;
Curtea EDO, cauzele nr. 33097/96 şi 57834/00, Bati şi alţii c. Turciei, hotărârea din 3 iunie 2004; Curtea EDO, cauza nr.
24561/94, Altun c. Turciei, hotărârea din 1 iunie 2004.
527
Pentru motive de procedură, a se vedea Curtea EDO, cauza nr. 42023/98, Gennadiy Naumenko c. Ucrainei,
hotărârea din 10 februarie 2004.
528
Curtea EDO, cauza nr. 22277/93, Ilhan c. Turciei, hotărârea din 8 iulie 1999; Curtea EDO, cauzele nr. 33097/96 şi
57834/00, Bati şi alţii c. Turciei, hotărârea din 3 iunie 2004.

113
 Rezultă că, fie în temeiul articolului 13, fie în temeiul articolului 3529 – latura procedurală –
autorităţile au obligaţia de a realiza o anchetă efectivă.

67. Aşa cum rezultă chiar din jurisprudenţa Curţii, „această anchetă, asemenea celei impuse de
articolul 2 din Convenţie, trebuie să fie capabilă să conducă la identificarea şi pedepsirea persoanelor
responsabile (s.n.). În caz contrar, în ciuda importanţei sale fundamentale, interdicţia legală generală de a
supune o persoană la tratamente inumane sau degradante ar deveni ineficientă în practică şi ar fi posibil,
în anumite cazuri, ca reprezentanţi ai statului să desconsidere în totalitate, folosindu-se de impunitatea
absolută de care se bucură, drepturile persoanelor aflate sub controlul lor.”530 Curtea face, în numeroase
rânduri, trimitere la obligaţia procedurală (privind realizarea unei anchete efective) rezultată din articolul
2531, sau chiar la hotărâri în care s-a constatat numai încălcarea articolului 2532.

68. Nu credem însă, că, în stadiul actual al jurisprudenţei, ancheta efectivă realizată în baza
articolului 3 şi cea realizată în baza articolului 2 corespund în totalitate, deşi au multe caractere comune,
unele elemente putând fi diferite. Vom analiza, în cele ce urmează caracteristicile anchetei pentru articolul
3, aşa cum rezultă din jurisprudenţa actuală a Curţii, comparativ cu cele ale anchetei impusă de articolul
2.

69. Ca şi în cazul articolului 2533, obligaţia procedurală – realizarea unei anchete oficiale şi
efective - este independentă de obligaţia materială, Curtea putând condamna un stat pentru neîndeplinirea
obligaţiei procedurale după ce l-a exonerat de încălcarea obligaţiei substanţiale534.

70. Aş cum rezultă din multe hotărâri ale Curţii, pentru articolul 3, ancheta trebuie să fie realizată
atunci când o persoană susţine, cu o aparenţă de temeinicie („grief défendable”), că a fost supusă torturii
sau unor tratamente contrare articolului 3 din Convenţie de către reprezentanţi ai statului535. În cazul
articolului 2, ancheta este obligatorie şi atunci când moartea a fost rezultatul activităţii unei terţe
persoane.536 Se pune problema dacă, în actualul stadiu al jurisprudenţei, soluţia ar putea fi extinsă şi
pentru articolul 3.
529
Coroborat cu articolul 1, aşa cum arată Curtea în primele hotărâri.
530
Curtea EDO, cauza nr. 33343/96, Pantea c. României, hotărârea din 3 iunie 2003, par. 199; Curtea EDO, cauza nr.
42066/98, Bursuc c. României, hotărârea din 12 octombrie 2004; Curtea EDO, cauza nr. 26772/95, Labita c. Italiei, hotărârea
din 4 aprilie 2000, par. 131; Curtea EDO, cauza nr. 55264/00, Grzegorz Olszewski c. Poloniei, decizia de admisibilitate din 13
noiembrie 2003.
531
În afară de cele menţionate la nota anterioară, a se vedea şi: Curtea EDO, cauza nr. 46430/99, Barbu Anghelescu c.
României, hotărârea din 5 octombrie 2004; Curtea EDO, cauza nr. 33951/96, Caloc c. Franţei, hotărârea din 20 iulie 2000;
Curtea EDO, cauza nr. 20869/92, Dikme c. Turciei, hotărârea din 20 iulie 2000; Curtea EDO, cauza nr. 28520/95, Sadik Önder
c. Turciei, hotărârea din 8 ianuarie 2004.
532
A se vedea, exemplificativ: Curtea EDO, cauza nr. 26772/95, Labita c. Italiei, hotărârea din 4 aprilie 2000, par. 131;
Curtea EDO, cauza nr. 31143/96, Indelicato c. Italiei, hotărârea din 18 octombrie 2001; Curtea EDO, cauza nr. 42023/98,
Gennadiy Naumenko c. Ucrainei, hotărârea din 10 februarie 2004.
533
A se vedea, pentru articolul 2: Curtea EDO, cauza Kaya c. Turciei, hotărârea din 19 februarie 1998; Curtea EDO,
cauza Ülku Ekinci c. Turciei, hotărârea din 16 iulie 2002.
534
Curtea EDO, cauza Assenov c. Bulgariei, hotărârea din 28 octombrie 1998; Curtea EDO, cauza nr. 57967/00,
Kmetty c. Ungariei, hotărârea din 16 decembrie 2003.
535
A se vedea, în acest sens, dintre cauzele cele mai noi, pentru art. 3: Curtea EDO, cauza nr. 42066/98, Bursuc c.
României, hotărârea din 12 octombrie 2004; Curtea EDO, cauza nr. 46430/99, Barbu Anghelescu c. României, hotărârea din 5
octombrie 2004; Curtea EDO, cauza nr. 50222/99, Krastanov c. Bulgariei, hotărârea din 30 septembrie 2004. Pentru art. 13:
Curtea EDO, cauza nr. 40154/98, Mehmet Emin Yüksel c. Turciei, hotărârea din 20 iulie 2004; Curtea EDO, cauzele nr.
33097/96 şi 57834/00, Bati şi alţii c. Turciei, hotărârea din 3 iunie 2004.
536
A se vedea, exemplificativ, Curtea EDO, cauza nr. 47916/99, Alex Menson şi alţii c. Marii Britanii, decizia de
inadmisibilitate din 6 mai 2003 (fratele reclamantului, Michael Menson, fusese ucis, prin bătaie, de patru persoane, care ulterior
au fost identificate şi condamnate la pedepse cu închisoarea); Curtea EDO, cauza Yaşa c. Turciei, hotărârea din 2 septembrie
1998. Curtea EDO, cauza Ergi c. Turciei, hotărârea din 28 iulie 1998, par. 82 (femeie despre care se pretindea că a fot ucisă de
tirurile teroriştilor kurzi).; Curtea EDO, cauzele nr. 22947/93 şi 22948/93, Akkoç c. Turciei, hotărârea din 10 octombrie 2000,
par. 98 şi urm.

114
 În cazul articolului 2, obligaţia de a desfăşura o anchetă oficială şi efectivă în situaţia când
moartea a fost cauzată de persoane care nu sunt reprezentanţi ai statului, reprezintă o aplicare a obligaţiei
generale a statului de a proteja viaţa. Această obligaţie generală implică obligaţia pozitivă de a lua toate
măsurile care se impun pentru protejarea efectivă a dreptului la viaţă, Curtea hotărând, în cauza Osman c.
Marii Britanii, că aceasta depăşeşte obligaţia primară de „adoptare a unei legislaţii penale efective (s.n.)
care să descurajeze comiterea de fapte ce pun în pericol viaţa unei persoane, legislaţie dublată de
mecanismul care să asigure aplicarea sa, în scopul prevenirii, reprimării şi sancţionării încălcării
prevederilor sale. (…) articolul 2 al Convenţiei implică de asemenea, în anumite circumstanţe bine-
definite, o obligaţie pozitivă a autorităţilor de a lua preventiv, măsuri de ordin practic (s.n.) pentru a
proteja individul a cărui viaţă este ameninţată de actele criminale ale altui individ.”537
Articolul 2 produce aşadar efecte interindividuale tocmai prin aplicarea obligaţiilor pozitive ale
statului de a adopta o legislaţie penală, de a realiza o anchetă oficială şi efectivă şi, în anumite condiţii, de
a lua măsuri concrete pentru protejarea viaţii.
În ceea ce priveşte articolul 3, „Curtea reaminteşte că obligaţia Înaltelor Părţi Contractante
cuprinsă în articolul 1 al Convenţiei de a asigura oricărei persoane din jurisdicţia lor drepturile şi
libertăţile definite în Convenţie, împreună cu articolul 3, impune statelor să ia măsuri destinate să asigure
că persoanele din jurisdicţia lor, nu sunt supuse relelor tratamente „administrate” de persoane private538.
Obligaţii pozitive pentru state sunt inerente dreptului la respectarea viaţii private, conform
articolului 8, aceste obligaţii putând implica adoptarea unor măsuri chiar în sfera relaţiilor dintre persoane
private. (…) împiedicarea eficace a actelor grave, ca violul, care afectează valori fundamentale şi aspecte
esenţiale ale vieţii private, necesită existenţa unor prevederi legale eficiente, de natură penală. În special,
copiii şi alte persoane vulnerabile au dreptul la o protecţie efectivă539.
În anumite situaţii, articolul 3 impune obligaţia pozitivă de a realiza o anchetă oficială. 540
Asemenea obligaţii pozitive nu pot fi considerate, în principiu, ca limitându-se numai la cazurile în care
relele tratamente sunt realizate de agenţii statului541. (s.n.)
Mai mult, Curtea nu a exclus posibilitatea ca obligaţiile pozitive ale statului în baza articolului 8
de a garanta integritatea fizică a persoanelor se pot extinde şi la chestiuni legate de efectivitatea anchetei
penale.542
Pe această bază, Curtea consideră că statele au obligaţia pozitivă inerentă articolelor 3 şi 8 ale
Convenţiei de a adopta o legislaţie penală care să pedepsească efectiv violul şi să o aplice în practică
printr-o anchetă şi urmărire penală (prosecution) efectivă. (s.n.)”543
Este adevărat că violul reprezintă o formă foarte gravă de rele tratamente, fiind calificat ca tortură
într-o hotărâre a Curţii544. Nu credem însă că obligaţiile pozitive ale statelor, aşa cum rezultă din cele
anterior menţionate, se rezumă numai la această formă de rele tratamente, în celelalte cazuri statul
neavând nici o obligaţie. Este adevărat că, deocamdată, nu există o jurisprudenţă expresă a Curţii în acest
sens, dar credem că se poate deduce din hotărârea M.C. c. Bulgariei că pentru toate formele de rele
tratamente statul are obligaţii pozitive, a căror întindere poate varia (spre exemplu, în cazul unor forme de

537
Curtea EDO, cauza Osman c. Marii Britanii, hotărârea din 28 octombrie 1998, par. 115.
538
Curtea face trimitere la următoarele hotărâri: Curtea EDO, cauza A. c. Marii Britanii, hotărârea din 23 septembrie
1998, par. 22; Curtea EDO, cauza Z. şi alţii c. Marii Britanii, par. 73-75; Curtea EDO, cauza nr. 33218/96, E. şi alţii c. Marii
Britanii, hotărârea din 26 noiembrie 2002. În acelaşi sens, a se vedea şi Curtea EDO, cauza nr. 71156/01, 97 de membri ai
Congregaţiei martorilor lui Iehova şi alţi 4 c. Georgiei, decizia de admisibilitate din 6 iulie 2004.
539
Curtea face trimitere la decizia de admisibilitate din 21 ianuarie 2003, cauza nr. 36505/02, August c. Marii Britanii.
540
Curtea face trimitere la cauza Assenov c. Bulgariei, anterior citată.
541
Curtea face trimitere, mutatis mutandis, la Curtea EDO, cauza nr. 32967/96, Calvelli şi Ciglio c. Italiei, hotărârea
din 17 ianuarie 2002.
542
Curtea face trimiterea la cauza Osman, anterior citată, par. 128.
543
Curtea EDO, cauza nr. 39272/98, M.C. c. Bulgariei, hotărârea din 4 decembrie 2003.
544
Curtea EDO, cauza Aydin c. Turciei, hotărârea din 25 septembrie 1997: „În perioada în care s-a aflat în detenţie
reclamanta a fost violată de o persoană a cărei identitate a rămas necunoscută. Violul unei deţinute de către un oficial al statului
trebuie considerat ca o formă extrem de gravă şi dezgustătoare de rele tratamente, dată fiind uşurinţa cu care violatorul poate
exploata vulnerabilitatea şi rezistenţa slabă a victimei. Mai mult, violul lasă cicatrice psihologice adânci, care nu dispar la fel de
repede cu trecerea timpului ca alte forme de violenţă mentală sau psihică.”

115
rele tratamente mai puţin grave, poate nu este necesară întotdeauna incriminarea prin adoptarea unei
legislaţii penale, ori condamnarea penală a celor vinovaţi).
Ceea ce interesează însă, în primul rând, studiul de faţă este faptul că, pentru prima oară, Curtea
spune expresis verbis că „În anumite situaţii, articolul 3 impune obligaţia pozitivă de a realiza o
anchetă oficială. Asemenea obligaţii pozitive nu pot fi considerate, în principiu, ca limitându-se numai
la cazurile în care relele tratamente sunt realizate de agenţii statului. (s.n.)”. În acest sens, menţionăm
că, în cauza Pantea c. României545, Curtea a analizat, sub imperiul laturii procedurale a articolului 3,
relele tratamente la care reclamantul fusese suspus de cei doi colegi de celulă ai săi, fără a menţiona
expres că obligaţia procedurală există şi în situaţia în care relele tratamente nu au fost realizate de agenţii
statului..

71. Cu privire la scopul unei asemenea anchete, conform jurisprudenţei de interpretare a

articolului 2, acesta este de a asigura aplicarea efectivă a legilor interne care protejează dreptul la viaţă şi
tragerea la răspundere a celor vinovaţi pentru decesele survenite din cauza lor. 546 În ceea ce priveşte
ancheta asupra unui tratament pretins contrar articolului 3, Curtea precizează că, „asemănător celei de la
articolul 2, această anchetă trebui să conducă la identificarea şi sancţionarea celor responsabili (s.n.).
Dacă lucrurile ar sta altfel, în ciuda importanţei sale fundamentale, interdicţia legală generală a
tratamentelor inumane sau degradante ar fi ineficace în practică, şi ar fi posibil în unele cazuri, ca agenţii
statului să calce în picioare, bucurându-se de o cvasi-imunitate, drepturile celor supuşi controlului lor.”547

72. Identificarea şi pedepsirea celor responsabili este o obligaţie de mijloace, iar nu una de
rezultat, atât în cazul articolului 2548, cât şi în cazul articolului 3549: „Curtea reaminteşte că obligaţia
autorităţilor interne de a pune un recurs efectiv la dispoziţia unei persoane care susţine, cu temeinicie
(„grief défendable”), că a fost supusă unor tratamente contrare articolului 3 din Convenţie nu implică, în
mod necesar, sancţionarea făptuitorilor. Convenţia impune numai „iniţierea şi derularea unei anchete apte
să conducă la pedepsirea persoanelor responsabile”.550 Totuşi, o anchetă care „poate avea ca rezultat
numai acordarea de despăgubiri, iar nu şi pedepsirea celor responsabili pentru relele tratamente, nu poate
fi considerată ca satisfăcând exigenţele procedurale ale articolului 3.”551

73. În cazul articolului 2, autorităţile trebuie să acţioneze din oficiu, din momentul în care cauza
le-a fost adusă la cunoştinţă. Ele nu pot lăsa apropiaţilor defunctului iniţiativa depunerii unei plângeri
formale sau nu le pot permite acestora să-şi asume responsabilitatea unei proceduri de anchetă.552
545
Curtea EDO, cauza nr. 33343/96, Pantea c. României, hotărârea din 3 iunie 2003.
546
A se vedea, exemplificativ, printre cele mai noi cauze: Curtea EDO, cauza nr. 57671/00, Slimani c. Franţa, 27 iulie
2004; Curtea EDO, cauza nr. 30015/96, A.A. şi alţii c. Turciei, hotărârea din 27 iulie 2004, hotărârea din 27 iulie 2004, par. 52;
Curtea EDO, cauza nr. 26144/95, İkincisoy c. Turciei, hotărârea din 27 iulie 2004; Curtea EDO, cauza nr. 26307/95, Tahsin
Acar c. Turciei, hotărârea din 8 April 2004. Pentru situaţii în care nu agenţii statului sunt răspunzători de moarte, a se vedea
Curtea EDO, cauza nr. 47916/99, Alex Menson şi alţii c. Marii Britanii, decizia de inadmisibilitate din 6 mai 2003; Curtea EDO,
cauza nr. 37703/97, Mastromatteo c. Italiei, hotărârea din 24 octombrie 2002.
547
Curtea EDO, cauza nr. 42066/98, Bursuc c. României, hotărârea din 12 octombrie 2004; Curtea EDO, cauza nr.
26772/95, Labita c. Italiei, hotărârea din 4 aprilie 2000. În acelaşi sens, a se vedea şi Curtea EDO, cauza nr. 46430/99, Barbu
Anghelescu c. României, hotărârea din 5 octombrie 2004; Curtea EDO, cauza nr. 33343/96, Pantea c. României, hotărârea din 3
iunie 2003.
548
Curtea EDO, cauza nr. 26144/95, İkincisoy c. Turciei, hotărârea din 27 iulie 2004; Curtea EDO, cauza nr.
26307/95, Tahsin Acar c. Turciei, hotărârea din 8 April 2004; Curtea EDO, cauzele nr. 43577/98 şi 43579/98, Nachova şi alţii c.
Bulgariei, hotărârea din 26 februarie 2004. Pentru o situaţie în care nu agenţii statului sunt răspunzători de moarte, a se vedea
Curtea EDO, cauza nr. 47916/99, Alex Menson şi alţii c. Marii Britanii, decizia de inadmisibilitate din 6 mai 2003.
549
Curtea EDO, cauzele nr. 33097/96 şi 57834/00, Bati şi alţii c. Turciei, hotărârea din 3 iunie 2004.
550
Curtea EDO, cauza nr. 33343/96, Pantea c. României, hotărârea din 3 iunie 2003, par. 209. În acelaşi sens, a se
vedea şi Curtea EDO, cauza nr. 30873/96, Egmez c. Cipru, hotărârea din 21 decembrie 2000; Curtea EDO, cauza nr. 33310/96,
H. D. c. Poloniei, decizie de admisibilitate.
551
Curtea EDO, cauza nr. 50222/99, Krastanov c. Bulgariei, hotărârea din 30 septembrie 2004.
552
Curtea EDO, cauza nr. 28883/95, McKerr c. Marii Britanii, hotărârea din 4 mai 2001, par. 111; Curtea EDO, cauza
nr. 22277/93, Ilhan c. Turciei, hotărârea din 8 iulie 1999, par. 91 (Curtea menţionează că „există situaţii în care iniţiativa trebuie
să aparţină statului, pentru motivul de ordin practic că victima este decedată şi este posibil ca numai agenţii statului să cunoască

116
 În cazul articolului 3, „autorităţile trebuie să acţioneze din momentul în care o plângere oficială a
fost formulată. Chiar şi atunci când o plângere propriu-zisă553 nu a fost formulată, este cazul deschiderii
unei anchete (s.n.), dacă există indicaţii suficient de precise în baza cărora se poate considera că există
fapte de tortură sau de rele tratamente554. Autorităţile trebuie să aibă în vedere situaţia deosebit de
vulnerabilă a victimelor torturii şi faptul că dacă o persoană a suferit maltratări 555 serioase, capacitatea sau
voinţa sa de a se plânge sunt adesea slăbite556.”557 Totuşi, chiar dacă nu este nevoie de o plângere propriu-
zisă, este necesar ca autorităţile să fie în mod efectiv încunoştinţate de afirmaţiile victimei cu privire la
relele tratamente.558
Soluţia Curţii (cu privire la lipsa necesităţii unei plângeri propriu-zise) este cu atât mai
neortodoxă cu cât ea este dată pe tărâmul articolului 13, iar nu pe latura procedurală a articolului 3.
Credem însă că, a fortiori, poate fi transpusă şi pentru această ultimă situaţie.
În cauza în care Curtea a pronunţat această soluţie mai mulţi deţinuţi fuseseră torturaţi de
reprezentanţi ai statului. Din această cauză rezultă că, în stadiul actual al jurisprudenţei, autorităţile au
obligaţia de a porni din oficiu o anchetă în cazul torturii aplicate de reprezentanţi ai statului unor deţinuţi,
în situaţia în care au cunoştinţă de existenţa acestor fapte. Credem însă că, pe viitor, această obligaţie va fi
extinsă de Curte şi alte situaţii, cel puţin în cazul în care relele tratamente erau grave şi erau aplicate de
agenţi ai statului.

74. Pentru articolul 2, efectivitatea anchetei impune, în primul rând, ca autorităţile să ia măsuri
rezonabile pentru a asigura obţinerea probelor privind faptele examinate, inclusiv, între altele, depoziţii
ale martorilor oculari559, expertize560, şi, în funcţie de circumstanţele fiecărui caz, o autopsie aptă să
furnizeze o evidenţă completă şi precisă a rănilor şi o analiză obiectivă a constatărilor clinice, mai ales a
cauzei morţii561. Orice deficienţă a anchetei, care diminuează capacitatea acesteia de a stabili cauza morţii
sau persoana responsabilă poate conduce la concluzia că ancheta nu corespunde standardului cerut de
Curte. 562

circumstanţele în care a survenit decesul.”); Curtea EDO, cauza nr. 29178/95, Finucane c. Marii Britanii, hotărârea din 1 iulie
2003, par. 67.
553
Menţionăm că lipsa plângerii s-ar putea analiza, eventual, ca o neepuizare a căilor interne.
554
Curtea face trimitere la cauza nr. 31883/96, Hasan Hüseyin Özbey c. Turciei, decizia de admisibilitate din 8 martie
2001.
555
Varianta franceză foloseşte termenul „sévices”, adică maltratări, conform , S. Mihăescu – Cîrsteanu, „Dicţionar
francez – român, 60 000 de cuvinte”, Ed. Teora, 1995, pag. 490.
556
Curtea face trimitere la cauza Aksoy c. Turciei, anterior citată, par. 56. În această cauză, analizând excepţia
neepuizării căilor de recurs interne, „ (56) Curtea consideră că, chiar dacă s-ar accepta că reclamantul nu a făcut nici o plângere la
procuror pentru relele tratamente pe care le suferise în perioada de detenţie, rănile pe care le avea trebuie să fi fost vizibile în
cursul întâlnirii cu procurorul. Totuşi, acesta nu a adresat nici o întrebare cu privire la natura, întinderea şi cauza rănilor, în ciuda
faptului că, în conformitate cu legea turcă, avea obligaţia de a le investiga. Trebuie reamintit că această omisiune a procurorului a
avut loc după ce dl. Aksoy fusese deţinut la poliţie pentru cel puţin 14 zile, fără a avea acces la asistenţă medicală. În timpul
acestei detenţii, a suferit răni grave, care au necesitat spitalizare. Fie şi numai aceste circumstanţe l-ar fi făcut să se simtă
vulnerabil, fără putere şi temător faţă de reprezentanţii statului. Văzându-l pe procuror că, deşi avea cunoştinţă de rănile sale, nu a
acţionat în nici un fel, este de înţeles că reclamantul şi-a format convingerea că nu putea spera să obţină satisfacţie prin căile
naţionale de recurs. (57) Curtea consideră că există circumstanţe speciale care l-au exonerat pe reclamant de obligaţia sa de a
epuiza căile interne de recurs (…).”
557
Curtea EDO, cauzele nr. 33097/96 şi 57834/00, Bati şi alţii c. Turciei, hotărârea din 3 iunie 2004.
558
A se vedea, în acest sens, Curtea EDO, cauza nr. 44625/98, D.E. c. Bulgariei, decizia de admisibilitate din 1 iulie
2004.
559
Pentru imposibilitatea obligării unor martori direct implicaţi în folosirea forţei să depună mărturie, în cadrul unor
proceduri speciale, a se vedea Curtea EDO, cauza nr. 28883/95, McKerr c. Marii Britanii, hotărârea din 4 mai 2001, par. 144;
Curtea EDO, cauza nr. 24746/94, Hugh Jordan c. Marii Brtianii, hotărârea din 4 mai 2001, par. 136 – 140. De asemenea, tot
pentru martori a se vedea şi Curtea EDO, cauza nr. 23763/94, Tanrıkulu c. Turciei, hotărârea din 8 iulie 1999, par. 109.
560
A se vedea pentru probe criminalistice, Curtea EDO, cauza nr. 22676/93, Gül c. Turciei, hotărârea din 14 decembrie
2000, par. 89.
561
A se vedea, pentru autopsie, Curtea EDO, cauza nr. 21986/93, Salman c. Turciei, hotărârea din 27 iunie 2000, par.
106; Curtea EDO, cauza nr. 26129/95, Tanli c. Turciei, hotărârea din 10 aprilie 2001.
562
Curtea EDO, cauza nr. 25656/94, Orhan c. Turciei, 18 iunie 2002, par. 335; Curtea EDO, cauza nr. 46477/99, Paul
şi Audrey Edwards c. Marii Britanii, hotărârea din 14 martie 2002, par. 71.

117
 O obligaţie similară există şi sub imperiul articolului 3: „Autorităţile trebuie să fi luat măsurile
rezonabile pe care le puteau lua pentru a obţine probele relative la faptele respective563, inclusiv, între
altele, declaraţia detaliată a victimei prezumate, depoziţiile martorilor oculari, expertize şi, dacă situaţia o
cere, certificate medico-legale complementare apte să furnizeze o dare de seamă completă şi precisă a
rănilor şi o analiză obiectivă a constatărilor medicale, mai ales a cauzei rănilor. Orice deficienţă a
anchetei, micşorând capacitatea acesteia de a stabili cauza rănilor sau persoanele răspunzătoare, riscă să
nu corespundă acestui standard.”564

75. În al doilea rând, pentru ca ancheta să poată fi considerată efectivă, atât în cazul articolului
2565, cât şi în cel al articolului 3566, este necesar ca persoanele responsabile de conducerea anchetei să fie
independente de cele care sunt, eventual, implicate în cauzarea morţii sau a relelor tratamente; ele trebuie,
pe de o parte, să nu le fie subordonate din punct de vedere ierarhic sau instituţional, şi, pe de altă parte, să
fie independente din punct de vedere practic.

76. În al treilea rând, pentru ca ancheta realizată în cadrul ambelor articole să fie considerată
efectivă, „o exigenţă de celeritate şi de diligenţă rezonabilă este implicită în acest context”567, un răspuns
rapid al autorităţilor putând, în general, să fie considerat ca esenţial pentru a păstra încrederea publicului
în respectarea principiului legalităţii, şi pentru a evita orice aparenţă de complicitate sau de toleranţă cu
privire la actele ilegale.568 „Dacă se poate întâmpla ca obstacole sau dificultăţi să împiedice o anchetă să
progreseze într-o situaţie particulară, nu mai puţin, deschiderea promptă a unei anchete de către autorităţi
poate, de o manieră generală, să fie considerată ca fiind de o importanţă capitală pentru a menţine
încrederea publicului şi adeziunea sa la statul de drept şi pentru a preveni orice aparenţă de toleranţă a
actelor ilegale sau de coluziune în efectuarea lor.”569 Curtea consideră că „autorităţile nu trebuie să
subestimeze importanţa mesajului pe care ele îl transmit persoanelor implicate şi publicului larg, atunci
când decid să înceapă sau nu urmărirea penală împotriva unor agenţi ai statului acuzaţi că au supus o
persoană unor tratamente contrare articolului 3 din Convenţie. Curtea apreciază, în special, că autorităţile
nu trebuie să sugereze în nici un caz, că sunt dispuse să lase nepedepsite astfel de tratamente.”570

77. Apoi, pentru aceleaşi motive cu cele menţionate anterior, atât în cazul articolului 2 cât şi al
articolului 3, trebuie să existe un element suficient de control public al anchetei sau al rezultatelor sale,
pentru a garanta că responsabilii vor fi traşi la răspundere, atât în teorie cât şi în practică.571

563
A se vedea în acest sens şi Curtea EDO, cauza nr. 24561/94, Altun c. Turciei, hotărârea din 1 iunie 2004.
564
Curtea EDO, cauzele nr. 33097/96 şi 57834/00, Bati şi alţii c. Turciei, hotărârea din 3 iunie 2004.
565
Curtea EDO, cauza Güleç c. Turciei, hotărârea din 27 iulie 1998, par. 81-82; Curtea EDO, cauza nr. 46477/99, Paul
şi Audrey Edwards c. Marii Britanii, hotărârea din 14 martie 2002, par. 70.
566
Curtea EDO, cauza nr. 42066/98, Bursuc c. României, hotărârea din 12 octombrie 2004; Curtea EDO, cauza nr.
46430/99, Barbu Anghelescu c. României, hotărârea din 5 octombrie 2004; Curtea EDO, cauza nr. 40154/98, Mehmet Emin
Yüksel c. Turciei, hotărârea din 20 iulie 2004.
567
Pentru articolul 2, a se vedea, exemplificativ: Curtea EDO, cauza Yaşa c. Turciei, hotărârea din 2 septembrie 1998,
par. 102 – 104; Curtea EDO, cauza nr. 23763/94, Tanrıkulu c. Turciei, hotărârea din 8 iulie 1999, par. 109; Curtea EDO, cauza
nr. 28883/95, McKerr c. Marii Britanii, hotărârea din 4 mai 2001, par. 113. Pentru articolul 3, a se vedea, exemplificativ: Curtea
EDO, cauzele nr. 33097/96 şi 57834/00, Bati şi alţii c. Turciei, hotărârea din 3 iunie 2004; Curtea EDO, cauza nr. 31143/96,
Indelicato c. Italiei, hotărârea din 18 octombrie 2001; Curtea EDO, cauza nr. 42591/98, Özgür Kılıç c. Turciei, decizia de
admisibilitate din 24 septembrie 2002 (Curtea analizează excepţia de neepuizare a căilor de recurs interne deoarece ancheta
internă era în continuare pe rol; deoarece aceasta durase mai mult de 5 ani, fără a se lua nici o decizie, Curtea a considerat că nu
putea fi vorba despre un recurs efectiv).
568
Pentru articolul 2 a se vedea în acest sens Curtea EDO, cauza nr. 57671/00, Slimani c. Franţa, 27 iulie 2004. Pentru
articolul 3, Curtea EDO, cauzele nr. 33097/96 şi 57834/00, Bati şi alţii c. Turciei, hotărârea din 3 iunie 2004.
569
Curtea EDO, cauzele nr. 33097/96 şi 57834/00, Bati şi alţii c. Turciei, hotărârea din 3 iunie 2004.
570
Curtea EDO, cauza nr. 33343/96, Pantea c. României, hotărârea din 3 iunie 2003, par. 210.
571
Pentru articolul 2, a se vedea Curtea EDO, cauza nr. 46477/99, Paul şi Audrey Edwards c. Marii Britanii,
hotărârea din 14 martie 2002, par. 83. Pentru articolul 3, a se vedea Curtea EDO, cauzele nr. 33097/96 şi 57834/00, Bati şi alţii c.
Turciei, hotărârea din 3 iunie 2004.

118
 78. În sfârşit, în ambele cazuri, accesul efectiv al reclamantului la procedura anchetei este
indispensabil572.

79. Pentru unele tipuri de rele-tratamente, în jurisprudenţa Curţii sunt menţionate cerinţe
specifice; astfel, „ancheta în cazul plângerii pentru viol comis de un agent al statului presupune ca victima
să fie examinată (…)de doctori cu competenţă specială în acest domeniu, şi a căror independenţă nu este
limitată de instrucţiunile date de autorităţile ce efectuează ancheta în privinţa obiectivelor examinării.”573

80. Ni se par importante soluţiile (în legătură cu ancheta efectivă) pronunţate de Curte în cauzele
împotriva României, motiv pentru care le vom reda mai larg.
În cauza Pantea c. României, Curtea a reţinut că:
„a) Cu privire la ancheta efectuată în legătură cu codeţinuţii
202. Curtea notează că, prin referatul din 20 octombrie 1997, parchetul a respins plângerea
împotriva codeţinuţilor ca tardiv introdusă, întrucât aceasta fusese depusă după expirarea termenului
prevăzut de articolul 180 din Codul penal, coroborat cu articolul 284 din Codul de procedură penală. Sub
acest aspect, Curtea aminteşte faptul că modul de încadrare juridică a faptelor este, în cauză, esenţial, în
măsura în care de această calificare depinde considerarea plângerii reclamantului ca tardivă (ea fiind
calificată drept plângere prealabilă, n.n.) sau ca introdusă în termen (având valoarea unei plângeri penale,
n.n.).
203. Curtea notează că reclamantul, în plângerea sa din 24 iulie 1995, a calificat tratamentele la
care a fost supus de către codeţinuţi ca tentativă la omor sau tentativă la vătămare corporală gravă,
infracţiuni prevăzute de articolul 174, respectiv 182 din Codul penal, pentru care acţiunea penală se pune
în mişcare din oficiu, nefiind necesară, în acest scop, introducerea, într-un anumit termen, a unei plângeri
prealabile. În schimb, parchetul a apreciat că faptele constituiau elementul material al infracţiunii de loviri
şi alte violenţe, prevăzute de articolul 180 alineatul 2 din Codul penal, dispoziţie care, coroborată cu
articolul 284 din Codul de procedură penală, prevede că acţiunea penală se pune în mişcare la plângere
prealabilă şi că persoana vătămată poate introduce această plângere în termen de 2 luni.
204. Curtea notează, în continuare, că ceea ce distinge elementul material al infracţiunii de loviri
şi alte violenţe de cel al vătămării corporale grave este, în special, numărul de zile de îngrijiri medicale
necesare pentru vindecare şi consecinţele faptei asupra sănătăţii - dacă lovirile au avut sau nu ca efect
pierderea unui organ sau simţ ori o infirmitate permanentă fizică sau psihică (a se vedea capitolul „Drept
intern aplicabil ”, paragraful 154, de mai sus). Curtea estimează că în speţă un rol decisiv revenea
stabilirii, de către Parchet, a consecinţelor pe care incidentul cu codeţinuţii le-a avut asupra stării de
sănătate a reclamantului.
205. Or, Curtea remarcă faptul că, abia la un an după depunerea plângerii, parchetul a dispus
efectuarea unei expertize medico-legale (paragraful 130, de mai sus). Mai mult, raportul de expertiză a
fost finalizat abia la 27 august 1997, adică la mai mult de doi ani şi şapte luni de la incident.
206. În ceea ce priveşte referatul prin care a fost respinsă plângerea reclamantului, Curtea
dezaprobă, în mod special, faptul că procurorul a concluzionat atât de rapid că leziunile suferite de
reclamant i-au cauzat acestuia o incapacitate temporară de muncă de 18 zile, întemeindu-se pe un raport
de expertiză care preciza, încă de la început, că reclamantul nu s-a prezentat la examenele medicale
recomandate. Or, Curtea apreciază ca deosebit de surprinzător faptul că, deşi reclamantul a declarat, la
data de 11 iulie 1997, că a efectuat toate examenele recomandate şi că a depus rezultatele acestora la
laboratorul de medicină legală (paragraful 132, de mai sus), parchetul nu a acordat atenţie acestei
572
Pentru articolul 2, referitor la participarea apropiaţilor victimei, a se vedea Curtea EDO, cauza nr. 24746/94, Hugh
Jordan c. Marii Brtianii, hotărârea din 4 mai 2001, par. 109 ; Curtea EDO, cauza nr. 28883/95, McKerr c. Marii Britanii,
hotărârea din 4 mai 2001, par. 115; Curtea EDO, cauza Güleç c. Turciei, hotărârea din 27 iulie 1998, par. 82; Curtea EDO,
cauzele nr. 43577/98 şi 43579/98, Nachova şi alţii c. Bulgariei, hotărârea din 26 februarie 2004. Pentru ancheta realizată în cazul
articolului 3, dar analizată de Curte sub aspectul articolului 13, a se vedea Curtea EDO, cauzele nr. 33097/96 şi 57834/00, Bati
şi alţii c. Turciei, hotărârea din 3 iunie 2004; Curtea EDO, cauza Aksoy c. Turciei, hotărârea din 18 decembrie 1996; Curtea
EDO, cauza nr. 28340/95, Büyükdağ c. Turciei, hotărârea din 21 decembrie 2000; Curtea EDO, cauza nr. 47940/99, Balogh c.
Ungariei, hotărârea din 20 iulie 2004; Curtea EDO, cauza nr. 24561/94, Altun c. Turciei, hotărârea din 1 iunie 2004.
573
Curtea EDO, cauza Aydin c. Turciei, hotărârea din 25 septembrie 1997.

119
contradicţii, deşi era vorba de un aspect esenţial, de care depindea calificarea faptelor şi, în consecinţă,
posibilitatea de a angaja răspunderea făptuitorilor.
207. Curtea menţionează că, din actele dosarului, nu rezultă dacă parchetul a admis cererea
reclamantului de a fi supus unui examen tomografic (paragraful 138, de mai sus, in fine), examen ce ar fi
permis să se stabilească, cu precizie şi în mod obiectiv, dacă leziunile au generat sau nu o infirmitate, în
sensul articolului 182 din Codul penal. Curtea notează că un astfel de examen medical a fost recomandat
şi de medicii care l-au tratat pe reclamant după punerea sa în libertate (paragraful 114, de mai sus), în
scopul stabilirii stării sale de sănătate.

b) Cu privire la ancheta efectuată în legătură cu gardienii

208. Curtea notează că parchetul a dispus respingerea ca nefondată a plângerii împotriva
gardienilor P.S. şi S.A. şi împotriva comandatului adjunct al penitenciarului. (…)
210. Este adevărat, aşa cum de altfel indică şi Guvernul, că autorităţile interne nu au manifestat
pasivitate în procedura penală iniţiată ca urmare a plângerii reclamantului, totuşi, în opinia Curţii, absenţa
inactivităţii nu este suficientă pentru a exonera statul de responsabilitatea care îi revine, sub aspect
procedural, potrivit dispoziţiilor articolului 3 din Convenţie. Curtea reaminteşte, în această privinţă, că
autorităţile nu trebuie să subestimeze importanţa mesajului pe care ele îl transmit persoanelor implicate şi
publicului larg, atunci când decid să înceapă sau nu urmărirea penală împotriva unor agenţi ai statului
acuzaţi că au supus o persoană unor tratamente contrare articolului 3 din Convenţie. Curtea apreciază, în
special, că autorităţile nu trebuie să sugereze în nici un caz, că sunt dispuse să lase nepedepsite astfel de
tratamente.
211. În speţă, Curtea notează că în referatul elaborat la finalizarea cercetării penale, parchetul s-a
limitat să afirme că acuzaţiile reclamantului împotriva gardienilor P.S. şi S.A. şi împotriva comandatului
adjunct P.V. sunt nefondate.
212. Or, în absenţa unor motive convingătoare de natură să justifice numeroasele contradicţii între
declaraţiile deţinuţilor, cele ale reclamantului şi ale gardienilor şi menţiunile din registrul penitenciarului,
o asemenea concluzie nu poate fi acceptată. În special, Curtea apreciază ca deosebit de surprinzător faptul
că parchetul nu a încercat să clarifice, în referatul menţionat, motivul pentru care în registrele
penitenciarului şi în fişele medicale completate la infirmeria închisorii, acte care au fost solicitate de
parchet şi depuse la dosar, era menţionat faptul că reclamantul se autoagresase (paragrafele 106, 110 şi
128, de mai sus).
213. Curtea dezaprobă faptul că, deşi existau declaraţii concordante ale mai multor martori cu
privire la refuzul gardianului S.A. de a interveni pentru a-l apăra pe reclamant şi cu privire imobilizarea
acestuia de către acest gardian, la ordinul comandantului adjunct al penitenciarului, parchetul nu a
menţionat şi nu a justificat în nici un fel aceste fapte în amintitul referat. (…)
215. Având în vedere cele expuse anterior, Curtea apreciază că autorităţile nu au realizat o
anchetă aprofundată şi efectivă cu privire la plângerea reclamantului ce avea ca obiect relele tratamente,
la care pretindea, cu temeinicie, că a fost supus în perioada de arestare preventivă. Curtea constată că
articolul 3 din Convenţie a fost încălcat, sub acest aspect.”

81. În cauza Bursuc c. României574, Curtea a reţinut că:

„(…) ancheta a fost mai întâi efectuată de parchetul de pe lângă tribunalul judeţean Neamţ şi
direcţia judeţeană de poliţie Neamţ şi privea atât faptele denunţate de reclamant, comise de poliţişti, cât şi
bănuielile privindu-l pe reclamant referitoare la ultrajul contra poliţiştilor.
Curtea remarcă faptul că probele au fost adunate şi martorii audiaţi de poliţia judiciară Piatra
Neamţ, deşi poliţiştii acuzaţi erau în funcţie de asemenea la poliţia Piatra Neamţ. Or, acest lucru nu este
compatibil cu principiul absenţei legăturilor ierarhice sau instituţionale între persoanele însărcinate cu
efectuarea anchetei şi cele implicate în evenimente.
Curtea notează apoi că cinci luni după data faptelor, pe 10 iunie 1997, si după ce l-a audiat pe
reclamant, trei martori şi poliţiştii acuzaţi de rele tratamente, şi după ce a ordonat o expertiză medico-
574
Curtea EDO, cauza nr. 42066/98, Bursuc c. României, hotărârea din 12 octombrie 2004 (reclamantul se plângea de
faptul că a fost bătut de poliţişti).

120
legală, parchetul de pe lângă tribunalul judeţean Neamţ şi-a declinat competenţa în favoarea parchetului
militar Bacău, datorită calităţii de militari a poliţiştilor acuzaţi.
Curtea constată de asemenea că pe 4 februarie 1998, fără să-l fi audiat pe reclamant, parchetul
militar Bacău a dat neînceperea urmăririi penale pentru cei 8 poliţişti acuzaţi de rele tratamente. Decizia
era motivată prin faptul că nu s-a dovedit că poliţiştii respectivi comiseseră o infracţiune.
Curtea notează apoi că independenţa procurorului militar, care a condus ancheta cu privire la
poliţişti poate fi pusă la îndoială având în vedere reglementarea naţională de la data faptelor. Ea
subliniază că, în virtutea legii nr. 54/1993, procurorii militari sunt ofiţeri activi, la fel ca şi poliţiştii, la
epoca faptelor, făcând parte din structura militară, fondată pe principiul subordonării ierarhice: ei
beneficiază de grade militare, bucurându-se de toate privilegiile subordonării ierarhice în materie şi fiind
responsabili de încălcarea regulilor disciplinei militare.
Curtea observă că, bazată pe existenţa acestei legături de natură instituţională, absenţa
independenţei procurorului militar s-a tradus, concret, în cauza de faţă, în lipsa de imparţialitate cu care a
condus ancheta cu privire la poliţiştii acuzaţi.
Într-adevăr, Curtea consideră deosebit de surprinzător faptul că parchetul militar nu s-a aplecat
deloc, în ordonanţa de neîncepere a urmăririi penale, asupra concluziilor rapoartelor de expertiză medico-
legală efectuate în cauză, ultimul datând din 28 martie 1997, efectuat la cererea parchetului de pe lângă
tribunalul judeţean Neamţ, care menţionează o agresiune suferită de reclamant. (…)
Ţinând seama de cele de mai sus, Curtea consideră că autorităţile nu au efectuat o anchetă
aprofundată şi efectivă cu privire la afirmaţia aparent întemeiată a reclamantului de a fi fost supus unor
rele tratamente în cursul reţinerii sale.
În consecinţă, articolul 3 a fost încălcat.”

82. În cauza Barbu Anghelescu c. României575, Curtea a reţinut că:

„Curtea notează mai întâi că independenţa procurorului militar, care a condus ancheta cu privire
la poliţişti poate fi pusă la îndoială având în vedere reglementarea naţională de la data faptelor. Ea
subliniază că, în virtutea legii nr. 54/1993, procurorii militari sunt ofiţeri activi, la fel ca şi poliţiştii, la
epoca faptelor, făcând parte din structura militară, fondată pe principiul subordonării ierarhice: ei
beneficiază de grade militare, bucurându-se de toate privilegiile subordonării ierarhice în materie şi fiind
responsabili de încălcarea regulilor disciplinei militare.
În plus, Curtea notează că un tribunal naţional a considerat într-o hotărâre definitivă că ancheta
era incompletă şi a trimis cauza la parchetul militar, indicându-i cercetările care trebuiau realizate.
Parchetul militar a dat o nouă decizie de neîncepere a urmăririi penale pe 11 septembrie 2002. Aşa cum
rezultă din dosarul de anchetă trimis de Guvern, parchetul nu a efectuat totuşi cercetările descrise de
tribunalul militar pentru completarea anchetei.
Curtea consideră deosebit de surprinzător faptul că parchetul militar nu a luat deloc în
considerare, atunci când a luat decizia de neîncepere a urmăririi penale din 11 septembrie 2002, indicaţiile
date de tribunalul militar Timişoara pe 25 mai 2001.
Având în vedere cele menţionate anterior, Curtea consideră că autorităţile nu au efectuat o
anchetă aprofundată şi efectivă cu privire la afirmaţia aparent îndreptăţită a reclamantului de a fi fost
supus unor rele tratamente în cursul reţinerii sale.”

83. Alte cauze pentru care Curtea a constatat încălcarea articolului 13 sau a articolului 3 (latura
procedurală) sunt: ancheta nu putea duce la pedepsirea celor responsabili de rele tratamente, ci numai la
acordarea de despăgubiri576; organele care efectuau ancheta nu erau independente de cei anchetaţi577; lipsa
575
Curtea EDO, cauza nr. 46430/99, Barbu Anghelescu c. României, hotărârea din 5 octombrie 2004.
576
Curtea EDO, cauza nr. 50222/99, Krastanov c. Bulgariei, hotărârea din 30 septembrie 2004 (art. 3).
577
Curtea EDO, cauza nr. 24561/94, Altun c. Turciei, hotărârea din 1 iunie 2004; Curtea EDO, cauza nr. 40154/98,
Mehmet Emin Yüksel c. Turciei, hotărârea din 20 iulie 2004 (ambele pe art. 13 - organele de anchetă, Consiliile administrative,
nu erau independente deoarece erau conduse de guvernatori sau adjuncţii acestora, şi compuse din reprezentaţii locali ai
executivului, care sunt dependenţi, din punct de vedere ierarhic, de guvernatori); Curtea EDO, cauza nr. 42066/98, Bursuc c.
României, hotărârea din 12 octombrie 2004 şi Curtea EDO, cauza nr. 46430/99, Barbu Anghelescu c. României, hotărârea din 5
octombrie 2004 (ambele pentru art. 3 - lipsa de independenţă a procurorilor militari: „procurorii militari sunt ofiţeri activi, la fel

121
de promptitudine şi de diligenţă în efectuarea anchetei578; achitarea celor acuzaţi de rele tratamente pe
motivul că nu au fost identificaţi de către victime, în condiţiile în care victimele nu avuseseră ocazia de a-
i vedea în cursul anchetei pe acuzaţi579; neîndeplinirea de către procuror a obligaţiei de a aduna şi
înregistra dovezi care să stabilească cu exactitate faptele 580; neorganizarea unei confruntări între victimă şi
agresori581, sau între martori ale căror declaraţii erau contradictorii582; insuficienta evaluare a credibilităţii
declaraţiilor contradictorii făcute în cursul anchetei583; imposibilitatea autorităţilor de a-i identifica pe cei
care-l interogaseră pe reclamant, acesta afirmând că fusese bătut în cursul interogatoriului584; examinarea
medicală fusese realizată după un timp în care urmele agresiunii puteau să dispară 585; deciziile de
respingere a plângerilor nu erau motivate586; deciziile autorităţilor naţionale menţionau numai respingerea
plângerilor, nu şi etapele anchetei (măsurile luate de autorităţi în cursul acesteia) 587; neîndeplinirea
obligaţiei ca victima unui „viol comis de un agent al statului (…) să fie examinată (…) de doctori cu
competenţă specială în acest domeniu, şi a căror independenţă nu este limitată de instrucţiunile date de
autorităţile ce efectuează ancheta în privinţa obiectivelor examinării”588; după efectuarea unei anchete care
a dus la identificarea celor vinovaţi, procurorul nu a declanşat acţiunea penală împotriva acestora.589

Capitolul III
Articolul 5 din Convenţie

ca şi poliţiştii, la epoca faptelor, făcând parte din structura militară, fondată pe principiul subordonării ierarhice: ei beneficiază de
grade militare, bucurându-se de toate privilegiile subordonării ierarhice în materie şi fiind responsabili de încălcarea regulilor
disciplinei militare”); Curtea EDO, cauza nr. 42027/98, Toteva c. Bulgariei, hotărârea din 19 mai 2004 (art. 3 – acelaşi procuror
care făcuse urmărirea penală împotriva reclamantei, nu a condus o anchetă independentă asupra alegaţiilor sale că a fost
maltratată de poliţişti: a încredinţat ancheta aceloraşi ofiţeri care se ocupaseră de ancheta împotriva reclamantei şi care
depuseseră mărturie împotriva ei în cadrul acestei anchete (urmărirea penală a acesteia), şi era şi superior, din punct de vedere
ierarhic, ofiţerilor despre care se afirma că o bătuseră pe reclamantă).
578
Curtea EDO, cauza nr. 20869/92, Dikme c. Turciei, hotărârea din 20 iulie 2000 (art. 3 – trecuseră mai mult de 8 ani
şi ancheta nu produsese nici un rezultat tangibil); Curtea EDO, cauzele nr. 33097/96 şi 57834/00, Bati şi alţii c. Turciei,
hotărârea din 3 iunie 2004 (art. 13 - la mai mult de 8 ani după data faptelor, ancheta nu era terminată, procesul fiind încă pe rol;
între timp intervenise prescrierea răspunderii penale); Curtea EDO, cauza nr. 31143/96, Indelicato c. Italiei, hotărârea din 18
octombrie 2001 (art. 3 – ancheta durase mai mult de 8 ani şi nu se terminase la momentul pronunţării hotărârii); Curtea EDO,
cauza nr. 26772/95, Labita c. Italiei, hotărârea din 4 aprilie 2000 (art. 3 – reclamantul depusese plângerea la 2 octombrie 1993,
fusese audiat pe 5 ianuarie 1994 şi apoi, timp de 14 luni autorităţile nu făcuseră altceva decât să obţină nişte fotografii).
579
Curtea EDO, cauzele nr. 33097/96 şi 57834/00, Bati şi alţii c. Turciei, hotărârea din 3 iunie 2004 (art. 13).
580
Curtea EDO, cauza nr. 24561/94, Altun c. Turciei, hotărârea din 1 iunie 2004 (reclamanţii se plânseseră de
distrugerea caselor lor; ancheta procurorului se limitase la luarea declaraţiilor reclamanţilor, acesta nefăcând nici o încercare de a
inspecta scena incidentului şi de a stabili adevărata versiune a faptelor prin luarea de declaraţii de la alţi săteni care ar fi putut
asista la evenimente sau de la membrii forţelor de securitate despre care se afirma că erau implicaţi.); Curtea EDO, cauza nr.
42027/98, Toteva c. Bulgariei, hotărârea din 19 mai 2004 (art. 3 – autorităţile de anchetă nu adunaseră suficiente date medicale
despre rănile reclamantei, deşi aceste date erau deja disponibile); Curtea EDO, cauza nr. 28520/95, Sadik Önder c. Turciei,
hotărârea din 8 ianuarie 2004 (art. 3 – bazându-se numai pe un raport medico-legal întocmit la circa o lună de la data faptelor,
procurorul a decis că reclamantul nu fusese supus la rele tratamente în perioada în care fusese deţinut; de asemenea, procurorul
nu a luat declaraţia reclamantului, a poliţiştilor sau oricărui alt martor); Curtea EDO, cauza nr. 22277/93, Ilhan c. Turciei,
hotărârea din 8 iulie 1999.
581
Curtea EDO, cauza nr. 57967/00, Kmetty c. Ungariei, hotărârea din 16 decembrie 2003.
582
Curtea EDO, cauza nr. 39272/98, M.C. c. Bulgariei, hotărârea din 4 decembrie 2003.
583
Curtea EDO, cauza nr. 39272/98, M.C. c. Bulgariei, hotărârea din 4 decembrie 2003.
584
Curtea EDO, cauza nr. 28490/95, Hulki Güneş c. Turciei, hotărârea din 19 iunie 2003.
585
Curtea EDO, cauza nr. 388812/97, Poltoraski c. Ucrainei, hotărârea din 29 aprilie 2003 (deşi deţinutul afirma că
fusese bătut pe 2, 10, 14 şi 22 septembrie, examinarea sa medicală fusese realizată numai pe 28 octombrie, la aproape două luni
după prima plângere, într-un moment când urmele agresiunilor dispăruseră).
586
Curtea EDO, cauza nr. 388812/97, Poltoraski c. Ucrainei, hotărârea din 29 aprilie 2003.
587
Curtea EDO, cauza nr. 39042/97, Kuznetsov c. Ucrainei, hotărârea din 29 aprilie 2003.
588
Curtea EDO, cauza Aydin c. Turciei, hotărârea din 25 septembrie 1997.
589
Curtea EDO, cauza nr. 30873/96, Egmez c. Cipru, hotărârea din 21 decembrie 2000.

122
 Dreptul la libertate şi siguranţă

Aurel Ciobanu Dordea

Mihai Selegean

Libertatea individuala este una dintre valorile fundamentale protejate de Convenţia europeană a
drepturilor omului, impunând, din cauza importanţei sale, un control riguros din partea Curţii Europene a
Drepturilor Omului (denumită în continuare Curtea) cu privire la oricare măsură care ar putea aduce
atingere acestei valori (hotărârea De Wilde, Ooms şi Versyp). Este vorba, în primul rând, despre
atingerile provenite de la autorităţile publice. Obligaţiile statului în virtutea acestui articol nu se opresc
însă aici: el este obligat, în mod indirect, să intervină şi atunci când atingerea adusă dreptului la libertate
şi siguranţa provine de la o persoană fizică sau de la una juridică de drept privat.

Scopul urmărit de acest articol este de a asigura că nimeni nu este lipsit de libertate în mod
arbitrar (hotărârea Lawless). În aceste context trebuie înţeleasă noţiunea de siguranţă, care face corp
comun cu cea de libertate şi vizează protejarea libertăţii individuale (hotărârea Engel).

Structura articolului 5 din Convenţie este destul de simplă. În primul paragraf este enunţat
principiul protejării libertăţii individuale şi sunt enumerate în mod limitativ cazurile în care o persoană
poate fi privată de libertate. Paragrafele 2-4 arată care sunt drepturile unei persoane private de libertate în
conformitate cu primul paragraf. În sfârşit, paragraful 5 creează pentru persoana privată de libertate în
condiţii contrare dispoziţiilor primelor 4 alineate un drept la despăgubiri.

În primul rând însă, pentru a stabili care este domeniul de aplicare al articolului 5, trebuie
determinat ce se înţelege prin noţiunea de lipsire de libertate.

Lipsire de libertate

Uneori, diferenţa dintre lipsirea de libertate şi simplele restrângeri ale libertăţii individuale se
poate dovedi destul de dificilă în practică, soluţia depinzând în mare măsură de împrejurările fiecărui caz.
Tocmai de aceea, demersul instanţei de la Strasbourg este unul de la caz la caz.

Astfel, s-a arătat că revocarea liberării condiţionate reprezintă o lipsire de libertate în sensul
primului paragraf al articolului 5 din Convenţie şi deci va trebui să respecte exigenţele acestui articol.
Aceasta în ciuda faptului că este o măsură care afectează o persoană deja condamnată de către o instanţă.
Pe de altă parte, măsurile disciplinare împotriva deţinuţilor nu reprezintă lipsiri de libertate, aceştia
neaflându-se în stare libertate.

Restricţiile specifice serviciului militar reprezintă o altă categorie de restricţii adusă în discuţia
Curţii europene. Aceasta a arătat că serviciul militar în sine nu reprezintă o privare de libertate şi că deşi
articolul 5 nu face distincţie între militari şi civili – aplicându-se deopotrivă – limitele pe care articolul 5
le impune statelor nu sunt aceleaşi pentru cele două categorii (Hotărârea Engel). Deci, în materie de
disciplină militară, nu putem vorbi despre privare de libertate decât dacă:

“restricţiile se îndepărtează net de condiţiile normale de viată în sânul forţelor armate. Pentru a
şti dacă este cazul trebuie luate în considerare mai multe elemente cum ar fi natura, durata, efectele şi
modalităţile de executare ale sancţiunii în discuţie”.

Astfel, consemnarea în cazarmă după programul normal şi interdicţia de a ieşi în oraş nu

reprezintă privări de libertate, în timp ce încarcerarea, da (hotărârea Engel).

123
 Faptul că privarea de liberate s-a făcut în mod voluntar nu face inaplicabil articolul 5 din
Convenţie, astfel cum rezultă din hotărârea De Wilde, Ooms şi Versyp.

Internarea unui minor într-o instituţie psihiatrică, chiar cu acordul părinţilor, reprezintă o lipsire
de libertate şi va trebui să respecte prescripţiile articolului 5 (cauza Nielsen).

Mai greu de delimitat este privarea de libertate de simple restricţii ale libertăţii de mişcare,
diferenţa fiind mai degrabă una ce ţine de intensitatea măsurii decât de esenţa ei. Astfel, o interdicţie de
circulaţie pe timp de noapte reprezintă o restricţie (cauza Cipru contra Turciei), în timp ce închiderea
unor locuitori în case particulare va fi o privare de libertate (idem). Cauza cea mai reprezentativă în acest
sens este Guzzardi împotriva Italiei, în care unui presupus membru al mafiei italiene i-a fost stabilit
domiciliul forţat pe o insulă izolată. Curtea a ajuns la concluzia că a avut loc o privare de libertate datorită
efectului cumulat al mai multor elemente: spaţiul de care dispunea reclamantul era destul de mic,
contactele sociale erau limitate, se afla sub supraveghere strictă şi constantă, iar măsura s-a întins pe o
durată de 16 luni.

Condiţiile pe care trebuie să le respecte măsura privativă de libertate

Articolul 5 instituie două condiţii pentru ca o asemenea măsură să fie conformă cu Convenţia. Pe
de o parte, ea trebuie să fie luată în conformitate cu dreptul intern al statului în cauză şi, pe de altă parte,
ea trebuie să poată fi inclusă în cel puţin una din ipotezele prevăzute de articolul 5 paragraf 1.

Conformitatea cu legea internă

Analiza respectării legii interne nu se limitează la verificarea existenţei unei legi care să prevadă
respectiva măsură. În virtutea acestei dispoziţii, Curtea este autorizată să verifice ea însăşi atât respectarea
de către autorităţi a condiţiilor de formă şi de fond instituite de legea internă, cât şi compatibilitatea legii
interne cu Convenţia (hotărârile Erkalo împotriva Olandei, Baranowski împotriva Poloniei). Iar acest
lucru se întâmplă chiar atunci când dreptul intern al statului în cauză oferă garanţii mai întinse decât
Convenţia europeană în această materie.

Mai mult, pentru ca o măsură să poată fi considerată ca prevăzută de lege în sensul Convenţiei, nu
este suficient să existe o lege în temeiul căreia măsura în cauză a fost dispusă, ci legea în sine trebuie să
aibă anumite calităţi pentru a fi considerată lege. Astfel, ea trebuie să fie accesibilă, adică persoana în
cauză să fi avut acces la normele juridice aplicabile, să fi avut posibilitatea să le cunoască în prealabil.
Publicarea legilor fără îndoială că asigură această garanţie. În acelaşi timp, aplicarea legii trebuie să fie
previzibilă, adică persoana vizată trebuie să poată deduce din conţinutul legii care este comportamentul
interzis şi care sunt consecinţele care decurg din actele sale din partea autorităţilor (hotărârea Steel şi alţii
împotriva Regatului Unit). Aşa cum a arătat Curtea (hotărârile Winterwerp şi Chahal),

“la baza sintagmei «în conformitate cu legea» se găseşte noţiunea de procedură echitabilă şi
adecvată, ideea că orice măsură privativă de libertate trebuie să emane de la autoritatea competentă, să
fie executată de către o astfel de autoritate şi să nu aibă un caracter arbitrar”.

Astfel, pentru a da un exemplu, reţinerea în fapt a unei persoane constituie – potrivit Curţii – o
negare completă a garanţiilor de importanţă fundamentală conţinute de articolul 5 şi constituie una dintre
încălcările cele mai grave ale acestuia. Absenţa unei înregistrări scrise a unor informaţii precum data, ora
şi locul deţinerii, numele persoanei afectate de această măsură, motivele luării măsurii şi numele

124
persoanei care a pus măsura în executare, este interpretată ca incompatibilă cu însuşi scopul articolului 5
(hotărârile pronunţate împotriva Turciei în cauzele Kurt şi Çakici, şi hotărârea Anguelova împotriva
Bulgariei).

Cea de a doua condiţie pentru ca o măsură privativă de libertate să fie conformă cu Convenţia
este ca ea să poată fi inclusă în cel puţin una din ipotezele prevăzute de primul paragraf al articolului 5.
Enumerarea din acest paragraf este limitativă ceea ce înseamnă că statul nu poate reţine pe cineva pentru
un alt motiv în afara celor permise de Convenţie, iar interpretarea acestor motive trebuie făcută într-un
mod restrictiv, căci ele sunt excepţii de la o garanţie fundamentală (hotărârile Quinn împotriva Regatului
Unit şi K.-F. împotriva Germaniei). Mai mult, în virtutea acestei dispoziţii, Curtea are posibilitatea de a
verifica dincolo de aparenţe dacă, în realitate, măsura vizează unul din scopurile legitime astfel arătate.

Articolul 5 paragraf 1 a)

a) dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal

competent;

Acest articol nu autorizează o nouă cercetare de către Curtea Europeană a corectitudinii

condamnării – de acest lucru ocupându-se articolul 6 din Convenţie –, ci permite numai verificarea
respectării unor condiţii de formă: persoana în cauză să fi fost privată de libertate ca urmare a unei
condamnări pronunţate de către o instanţă competentă. Pe de altă parte, el cere o legătură de cauzalitate
între condamnare şi privarea de libertate.

De asemenea, noţiunea de instanţă competentă este o noţiune autonomă, specifică Convenţiei.

Pentru ca un organ cu atribuţii jurisdicţionale să poată fi considerat “instanţă” în sensul acestui articol el
trebuie să îndeplinească anumite condiţii. El trebuie să se bucure de independenţă şi imparţialitate faţă de
părţi şi faţă de executiv, să judece după o procedură echitabilă, şi, în general, să îndeplinească exigenţele
arătate în articolul 6 din Convenţie.

Articolul 5 paragraf 1 b)

b) dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei deţineri legale pentru nesupunerea la o
hotărâre pronunţată, conform legii, de către un tribunal ori în vederea garantării executării
unei obligaţii prevăzute de lege;

Câmpul de aplicare al acestei dispoziţii este determinat de două noţiuni: “nerespectarea unei
decizii a instanţei” şi, respectiv, “executarea unei obligaţii prevăzute de lege”. Dacă înţelesul celei dintâi
este destul de clar – ea fiind folosită în special pentru aducerea cu mandat a martorilor care refuză să se
prezinte în faţa instanţei, sau pentru supunerea unei persoane unui examen psihiatric – este mai puţin clar
la ce cazuri se referă cea de a doua. Jurisprudenţa referitoare la această clauză este şi ea puţin edificatoare,
totuşi, câteva principii de interpretare au fost arătate de către organele de la Strasbourg. Astfel, pentru a
putea fi invocat un asemenea motiv este necesară existenţa în legea internă a posibilităţii privării de
libertate pentru acest motiv, obligaţia trebuie să fie precisă, persoana să fi avut posibilitatea de a o
respecta şi să nu o fi făcut (cauzele Ciulla şi McWeigh).

Articolul 5 paragraf 1 c)

c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare
competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau
când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o
infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia;

125
 Această dispoziţie priveşte reţinerea şi arestarea preventivă. Ea trebuie citită împreună cu
articolul 5 paragraf 3 care se referă exclusiv la ipoteza prevăzută în articolul 5 paragraf 1 c). Tocmai de
aceea noţiunea de autoritate judiciară competentă este sinonimă cu cea de “judecător sau alt magistrat
împuternicit prin lege să exercite atribuţii judiciare” din articolul 5 paragraf 3 c) (a se vedea mai jos).

Prin această normă se interzice orice lipsire de libertate în mod preventiv în afara unei proceduri
penale (hotărârea Guzzardi). Rezultă că o persoană bănuită că intenţionează să comită o infracţiune nu
poate fi lipsită de libertate dacă măsura nu a fost luată de o persoană ce îndeplineşte funcţiuni judiciare
(adică doar pe bază de decizii administrative) (hotărârea Baranowski împotriva Poloniei).

Totodată, aducerea celui lipsit de libertate înaintea persoanei care exercită funcţiuni judiciare
trebuie să aibă loc repede şi în mod efectiv. În cauza Jėčius împotriva Lituaniei, Curtea a apreciat că
simpla transmitere a dosarului către instanţa care urma să se pronunţe asupra măsurii nu poate constitui,
în sine, temeiul pentru prelungirea acestei măsuri (adică să ţină loc de prelungire).

Scopul arestării sau reţinerii îl reprezintă aducerea persoanei în cauză în faţa autorităţii judiciare
competente, iar aceasta în toate cele trei cazuri enunţate în acest alineat. Dar o arestare sau o reţinere
realizată conform articolului 5 paragraf 1 litera c) nu trebuie să fie urmată întotdeauna de actul de
inculpare sau de trimitere în judecată (Brogan). Absenţa inculpării sau a trimiterii în judecată nu
înseamnă neapărat că privarea de libertate nu a urmărit scopul cerut de articolul 5 paragraf 1 c). Existenţa
unui asemenea scop trebuie cercetată independent de realizarea lui. Dispoziţia cuprinsă în articolul 5 nu
presupune că poliţia a adunat suficiente probe pentru a susţine o acuzaţie nici în momentul arestării, nici
pe timpul detenţiei preventive.

Pentru ca o măsură de reţinere sau arestare să fie permisă - prin prisma Convenţiei - trebuie să
existe "motive plauzibile" (hotărârile Fox, Campbell şi Hartley şi Berktay). Noţiunea de "motive
plauzibile" este o noţiune autonomă dezvoltată de Curte în mai multe hotărâri, în special cea citată mai
sus. Ea depinde de circumstanţele particulare ale fiecărui caz. Faptele pe care se bazează trebuie să fie nu
doar sincere şi autentice ci ele trebuie să poată convinge un observator independent că acea persoană este
posibil să fi comis respectiva infracţiune. Nu este suficient, de exemplu, ca respectiva persoană să fi fost
interogată pe timpul detenţiei preventive în legătură cu acte precise de terorism; de asemenea, nu este
suficient ca persoana respectivă să fi fost condamnată anterior pentru infracţiuni de natura celora pentru
care este reţinută. În hotărârea pronunţată în cauza O’Hara împotriva Regatului Unit, Curtea a arătat că o
serie de infracţiuni cu un grad ridicat de pericol social, precum cele legate de terrorism, suscită probleme
deosebite. Astfel, forţele de poliţie se pot afla în situaţii în care – în interesul siguranţei publice – trebuie
să aresteze suspecţi pe baza unor informaţii credibile, dar care nu pot fi divulgate celui bănuit sau probate
în instanţă fără a pune în pericol sursele informaţiilor. Admiţând asemenea imperative, Curtea a arătat
însă că ele nu pot justifica o interpretare atât de generoasă a caracterului convigător al motivelor care să
ducă la anihilarea acestui concept, ci – chiar în astfel de cause – autorităţile sunt obligate să ofere un set
minim de fapte şi informaţii care să convingă instanţele privind bănuielile.

În hotărârile pronunţate tot împotriva Marii Britanii în cauzele Brogan şi Murray, Curtea a arătat
că articolul 5 paragraful 1 (c) nu presupune ca autorităţile să dispună de probe suficiente pentru a formula
acuzaţii încă din momentul arestării. Rolul acestei măsuri trebuie să fie acela de a permite clarificarea sau,
dimpotrivă, înlăturarea suspiciunilor. Faptele care suscită bănuieli nu prezintă acelaşi nivel de certitudine
cu cele care permit inculparea şi, cut atât mai puţin, cu cele care permit condamnarea.

Aceste criterii se aplică nu doar când există bănuieli că o persoană a comis o infracţiune ci şi
atunci când există bănuieli că va comite o infracţiune sau că va fugi după comiterea unei infracţiuni.

Articolul 5 paragraf 1 d)

126
 d) dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sa sub
supraveghere, sau despre detenţia sa legală, în scopul aducerii sale în faţa autorităţii
competente;

O astfel de măsură poate fi decisă fie de o instanţă, fie de un organ administrativ, însă, dacă un
organ administrativ o dispune, atunci este necesară intervenţia ulterioară a unei instanţe în conformitate
cu dispoziţiile articolului 5 paragraf 4 din Convenţie. În plus, trebuie să existe o legătură de
proporţionalitate între motivele pentru care măsura privativă de libertate a fost luată şi condiţiile în care
măsura este executată de cel în cauză (hotărârea Aerts împotriva Belgiei). Cu toate acestea, în cauza
Bouamar împotriva Franţei, Curtea a arătat că în cazul consemnării unui minor într-un penitenciar nu se
încalcă în mod necesar această dispoziţie a Convenţiei, chiar dacă nu se urmăreşte nici măcar educarea
supravegheată a minorului respective. În asemenea situaţii însă este necesar ca măsura de internare sî fie
urmată rapid de aplicarea unui asemenea program în regim închis ori deschis (hotărârea D. G. împotriva
Irlandei).

Articolul 5 paragraf 1 e)

e) dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală
contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond;

Ca şi în cazul paragrafului anterior, o astfel de măsură poate fi decisă fie de o instanţă, fie de un
organ administrativ, însă, dacă un organ administrativ o dispune, atunci este necesară intervenţia
ulterioară a unei instanţe în conformitate cu dispoziţiile articolului 5 paragraf 4 din Convenţie.

Curtea s-a ferit să definească noţiunile care determină câmpul de aplicare al acestei dispoziţii. Cu
toate acestea, criteriile pentru determinarea lor nu lipsesc. Astfel, în ceea ce priveşte bolile contagioase,
de exemplu, se pare că se va lua în considerare accepţiunea pe care Organizaţia Mondiala a Sănătăţii a
dat-o termenului.

Nici în cazul persoanelor alienate mintal Curtea nu a dat, pe bună dreptate, o definiţie. Într-
adevăr, sensul acestei noţiuni este în continuă evoluţie odată cu progresele făcute de cercetarea ştiinţifică,
cu diversificarea tratamentelor medicale şi cu toleranţa sporită a societăţii faţă de aceste boli (hotărârea
Winterwerp).

În orice caz este vorba despre un motiv justificând detenţia unei persoane datorită stării sale
mentale fără nici o legătură cu chestiunea vinovăţiei sale intr-un proces penal. Aşadar, fie că persoana
alienată mintal a fost internată ca urmare a unei proceduri penale sau civile, ea va beneficia de garanţiile
oferite de această dispoziţie.

Curtea cere reunirea a cel puţin trei condiţii minime pentru ca detenţia unei persoane alienate
mintal să fie conformă cu Convenţia.

“Trebuie să fi fost dovedită în mod convingător alienarea mintală a persoanei interesate, cu alte
cuvinte să fi fost demonstrat în faţa autorităţii competente, prin intermediul unei expertize medicale
obiective, existenţa unei boli mintale reale; aceasta trebuie să aibă un caracter sau o amploare care să
justifice internarea; în sfârşit, internarea nu se poate prelungi în mod valabil fără persistenţa bolii
mintale în cauză” (hotărârea X împotriva Regatului Unit).

127
 În hotărârea pronunţată în cauza Varbanov împotriva Bulgariei, Curtea a arătat că un element
indispensabil pentru asigurarea legalităţii este absenţa oricărui arbitrariu, iar în cazul persoanelor aflate în
aceste ipoteze, şi cu precădere a bolnavilor psihic, eliminarea arbitrariului presupune consultarea unui
expert medical. Modul în care această consultare se face poate depinde de împrejurările cauzei: în cazurile
violente, ea se poate face imediat după luarea măsurii privative de libertate, dar în alte cazuri este
necesară consultarea prealabilă. Dacă persoana în cauză refuză examinarea, controlul trebuie să se facă
măcar prin analizarea dosarului medical. În toate cazurile, controlul trebuie să aibă în vedere starea
mentală a persoanei din momentul luării măsurii, şi nu antecedentele sale, mai ales dacă s-a scurs o
perioada de timp semnificativă de la momentul consemnării lor.

O ultimă chestiune în acest context o reprezintă necesitatea existenţei unei legături de cauzalitate
între motivul privării de libertate şi locul în care se desfăşoară aceasta şi că “în principiu, detenţia unui
bolnav ar trebui să aibă loc într-un spital sau clinică echipată în mod adecvat” (hotărârea Ashingdane
împotriva Regatului Unit).

Articolul 5 paragraf 1 f)

f) dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală a unei persoane pentru a o împiedica să
pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de
expulzare ori de extrădare.

Nici această dispoziţie, ca de altfel nici o altă dispoziţie din Convenţie, nu interzice extrădarea
sau expulzarea. Totuşi, cazurile pentru care detenţia unei persoane este permisă în virtutea acestei norme
au un caracter excepţional şi necesită o interpretare strictă. Astfel, pentru ca detenţia să fie conformă cu
Convenţia, este necesară existenţa unei proceduri de extrădare sau expulzare care să se afle în curs de
desfăşurare. Mai mult, aşa cum reiese din cauza Bozano împotriva Italiei, există o legătură directă între
legalitatea detenţiei şi legalitatea măsurii de expulzare sau extrădare. Deci, în măsura în care chiar decizia
de expulzare sau extrădare este afectată de un viciu, acest viciu se va extinde şi asupra detenţiei în
vederea expulzării sau extrădării.

Dacă e adevărat că durata rezonabilă cerută de paragraful 3 al articolului 5 se referă exclusiv la

detenţia preventivă, litera f) a primului alineat cere, implicit dar incontestabil, ca procedura de expulzare
sau extrădare să se desfăşoare cu celeritate; în caz contrar detenţia încetează să mai fie conformă acestei
dispoziţii. În cauza Conka împotriva Belgiei, Curtea a arătat însă ca această dispoziţie nu cere ca măsura
arestării să fie justificată de interesul de a-l împiedica pe cel în cauză să încalce legea ori să fugă, ci se
limitează la „scopul expulzării” (a se vedea şi cauza Chahal împotriva Regatului Unit), cu condiţia ca
mijloacele utilizate de forţele de ordine să fie conforme cu litera şi spiritul Convenţiei.

Articolul 5 paragraf 2

Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în termenul cel mai scurt şi într-o limbă pe care
o înţelege, asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa.

Această dispoziţie trebuie interpretată în legătură cu cea din paragraful 4. Astfel cum a arătat
Curtea (hotărârea X contra Marii Britanii):

“o persoană care are dreptul să introducă un recurs în vederea obţinerii unei decizii rapide cu
privire la legalitatea detenţiei nu ar putea să se prevaleze în mod eficient de acest drept dacă nu i-ar fi
dezvăluite în cel mai scurt timp şi suficient de detaliat faptele şi normele juridice pe care se întemeiază
detenţia”.

128
 Având în vedere cele de mai sus, rezultă în mod clar că această dispoziţie se aplică tuturor
cazurilor de lipsire de libertate arătate în primul paragraf. Potrivit hotărârii Fox, Campbell şi Hartley, în
temeiul acestei dispoziţii, oricărei personae lipsite de libertate trebuie să i se aducă la cunoştinţă, în
termeni simpli, nejuridici, pe care îi poate înţelege, care sunt elementele esenţiale de fapt şi de drept care
au determinat luarea măsurii, informare menită să îi permită, dacă doreşte, să se adreseze unei instanţe
judecătoreşti pentru a contesta legalitatea măsurii.

În cazul în care se modifică temeiurile care justificau iniţial detenţia, este necesară o nouă
informare cu privire la aceste modificări.

În cazul în care detenţia este întemeiată pe dispoziţiile articolului 5 paragraf 1 e) informarea

cerută de paragraful 2 trebuie să cuprindă şi motivele de expulzare sau extrădare, întrucât altfel dreptul de
a face recurs în temeiul paragrafului 4 ar fi lipsit de eficienţă. Dacă informarea trebuie să aibă loc în
termenul cel mai scurt, nu este necesar ca ea să fie făcută în întregime de către oficialul care execută
măsura arestării, iar promptitudinea şi suficienţa informaţiilor iniţiale diferă de la un caz la altul
(hotărârea Murray împotriva Regatului Unit).

Sintagma “într-o limbă pe care să o înţeleagă” presupune că statul trebuie să asigure persoanei
deţinute serviciile unui interpret, iar cheltuielile astfel ocazionate vor cădea în sarcina statului.

Articolul 5 paragraful 3

Potrivit textului acestuia:

„Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful l lit. c) din prezentul
articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu
exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în
cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea
persoanei în cauză la audiere.”

Articolul 5 paragraful 3 conţine două garanţii distincte:

- prima vizează protejarea individului împotriva oricărei arestări arbitrare făcând să intervină "de
îndată" autoritatea judiciară care va asigura controlul măsurii;
- cea de-a doua are ca şi obiectiv evitarea menţinerii, o perioadă îndelungată, în detenţie a
persoanelor înainte de a fi judecate.

a) necesitatea de a fi adus de îndată în faţa unui judecător sau a altui magistrat împuternicit
prin lege să exercite atribuţii judiciare

Această dispoziţie se aplică de îndată ce o persoană este lipsită de libertate, neavând relevanţă
dacă este deschisă sau nu împotriva ei o procedură judiciară. Obligaţia de a fi adus înaintea unui magistrat
independent şi imparţial are un caracter automat, adică nu reclamă nici demersurile celui lipsit de
libertate, nici bunăvoinţa acuzării (hotărârea Sabeur ben Ali împotriva Maltei).

129
 O dată ce au fost precizate aceste elemente generale, trebuie arătat că doi termeni utilizaţi de
această dispoziţie a convenţiei - "de îndată" şi "judecător sau alt magistrat împuternicit prin lege să
exercite atribuţii judiciare" - pun unele probleme de interpretare.

"de îndată"

Fără îndoială că aducerea persoanei reţinute nu poate fi subordonată unei cereri a acesteia (este
deci vorba despre o obligaţie automată şi necondiţională), astfel cum a arătat Curtea în cauza Mc. Goff .

Aprecierea respectării termenului "de îndată" de către autorităţile naţionale se face de către Curte
prin luarea în considerare a circumstanţelor fiecărui caz în parte. Cauza fundamentală în această materie
este Brogan şi alţii împotriva Marii Britanii, în care s-a arătat că:
- durata maximă atunci când există circumstanţe deosebite - în cauza Brogan exista contextul
atacurilor teroriste din Irlanda de Nord - nu poate depăşi 4 zile şi 6 ore.
- în cauze normale ea nu poate dura mai mult de 4 zile; tendinţa în Europa este ca durata să nu
depăşească 2 zile.

”în faţa unui judecător sau a altui magistrat abilitat prin lege să exercite funcţii judiciare”

Daca noţiunea de judecător nu ridică probleme de interpretare, problema este de a se şti ce se

înţelege prin "magistrat" în sensul articolului 5 paragraf 3.

Termenul de "magistrat" are un sens autonom, în sistemul Convenţiei , distinct de cel din dreptul
intern al statelor părţi. Termenul se aproprie tot mai mult de noţiunea de "instanţa independenta şi
imparţiala" conţinută în articolul 6 paragraf 1 din Convenţie, aplicându-i-se exigenţele de imparţialitate
obiectivă (cauza Huber). In această materie există 2 decizii fundamentale (cauzele Schiesser si Huber). In
afacerea Schiesser împotriva Elveţiei, Curtea a instituit următoarele principii:

• noţiunea de "magistrat imputernicit prin lege să exercite atribuţii judiciare" nu

se confundă cu cea de "judecător".

• atribuţii judiciare" nu se limitează la judecarea propriu-zisă a cazurilor, astfel că

un judecător de instrucţie sau un membru al Ministerului Public exercită funcţii judiciare
cu toate că nu judecă. Articolul 5 paragraf 3 înglobează atât magistraţii din Parchet cât şi
pe cei care judecă;

• însă, cu toate că magistratul nu se confundă cu judecătorul, el trebuie să

posede anumite calităţi ale acestuia, calităţi care să-i permită evitarea arbitrariului,
şi anume:

- să se bucure de independenţă faţă de puterea executivă şi faţă de părţi;

- să existe obligaţia ascultării personale a celui în cauză;
- să examineze circumstanţele care pledează pentru sau împotriva măsurii privării
de libertate;
- să se pronunţe pe baza unor criterii juridice stabilite, asupra existenţei unor
motive care să justifice măsura, şi în lipsa acestora, să ordone eliberarea persoanei.

Problema interpretării noţiunii de magistrat s-a pus şi în cauzele De Jong, Baljet şi Van Den
Brink; Van Der Sluijs, Zuiderveld şi Klappe şi Duinhof şi Duiff, care puneau în cauză calitatea de
magistrat a unui auditor militar. În aceste cazuri Curtea a concluzionat în existenţa unei violări a
articolului 5, dedusa din faptul că auditorul respectiv putea continua procedura în faţa Consiliului de

130
război. In aceste cauze s-a arătat de asemenea că obligaţia din art. 5 par. 3 de a conduce persoana arestată
în faţa unei autorităţi judiciare este o obligaţie automată care nu poate depinde de o cerere în acest sens a
persoanei private de libertate.

Curtea europeană şi-a stabilit definitiv jurisprudenţa în cauza Huber, precizând că:

“de îndată ce există o şansă ca procurorul respectiv (care se pronunţă asupra detenţiei
preventive) să devină organ de urmărire, el încetează să mai fie imparţial în sensul articolului 5 paragraf
3. Nu are importanţă dacă magistratul a luat sau nu parte la proces, ulterior, întrucât simpla
eventualitate este suficientă pentru a arunca o umbră de îndoială asupra independenţei şi imparţialităţii
sale”.

Această jurisprudenţă a fost confirmată prin hotărârile Brincat c. Italiei şi Niedbala c. Poloniei.

Hotărârea Niedbala c. Poloniei este în mod special relevantă pentru România, întrucât procurorul
în sistemul de drept polonez avea (până în 1996, când a fost modificat codul de procedură penală
polonez) un statut similar procurorului din sistemul nostru de drept. Astfel, procurorii îşi desfăşurau
activitatea conform principiului imparţialităţii şi al subordonării ierarhice mergând până la Procurorul
General. De asemenea, aceştia erau obligaţi să respecte legea şi să caute probe atât în favoarea cât şi în
defavoarea persoanei acuzate. Arestarea preventivă în timpul urmăririi penale cădea în sarcina
procurorului, decizia acestuia putând fi atacată în faţa instanţei.

Cu toate acestea, alte trăsături ale procurorului au condus Curtea Europeană la concluzia că nu
îndeplineşte cerinţele de independenţă cerute de noţiunea de magistrat din art. 5 par. 3 din Convenţie. Pe
de o parte întrucât îşi desfăşoară activitatea conform principiului subordonării ierarhice, procurorul
aparţine mai degrabă puterii executive decât de celei judecătoreşti. În plus, procurorul care avea
competenţă să decidă necesitatea luării măsurii arestării preventive îndeplinea şi atribuţii de investigare şi
de urmărire.

Magistratul la care face referire articolul 5 paragraf 3, trebuie să aibă puterea de a ordona punerea
în libertate a persoanei în cauză, un simplu comitet consultativ nesatisfăcând exigenţele articolului 5
(Irlanda c. Regatul Unit).

În sfârşit, în cauza Hood c. Marea Britanie, Curtea s-a pronunţat cu privire la această problemă în
contextul justiţiei militare, arătând că dacă în momentul pronunţării asupra măsurii arestării este ştiut că
ofiţerul care se pronunţă va interveni şi în continuare ca reprezentant al acuzării, atunci el nu îndeplineşte
condiţiile acestei dispoziţii a Convenţiei.

b) Dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau de a fi eliberat pe durata procedurii.

În mai multe cauze, Curtea a arătat că avantajele pe care le prezintă detenţia preventivă sunt
cunoscute şi nu pot fi negate: să împiedice persoana suspectă să fugă, să evite distrugerea unor probe, să
împiedice săvârşirea unor noi infracţiuni sau, eventual, să-l protejeze împotriva furiei publicului sau a
victimei. Dar adversarii detenţiei provizorii nu încetează să afirme că aceasta prezintă şi numeroase
inconveniente: reprezintă o atingere adusă prezumţiei de nevinovăţie, produce o ruptură de mediul
familial şi profesional şi poate constitui uneori un mijloc de presiune asupra inculpatului pentru a-l
constrânge să mărturisească.

Astfel Curtea europeană a precizat care este principiul general în această materie în afacerea
Wemhoff:

131
 “detenţia preventivă trebuie să aibă un caracter excepţional, starea de libertate fiind starea
normală - şi ea nu trebuie să se prelungească dincolo de limitele rezonabile - independent de faptul că ea
se va imputa sau nu din pedeapsă”.

S-a pus astfel problema interpretării noţiunii de "limite rezonabile". Această apreciere va fi una in
concreto, urmând a se analiza circumstanţele fiecărui caz în parte. Pentru înţelegerea acestei noţiuni
trebuie explicată legătura dintre ea - limitele rezonabile ale detenţiei preventive - şi dispoziţia
asemănătoare cuprinsă în articolul 6 paragraf 1 - intervalul de timp rezonabil în care trebuie judecată o
cauză. Cu privire la aceasta, Curtea, în cauza Stögmüller împotriva Austriei, notează că:

“dispoziţia din articolul 6 paragraf 1 se întinde asupra tuturor justiţiabililor şi are ca scop să îi
protejeze împotriva duratei excesive a procedurii; în materie penală, ea vizează în mod special să evite
prelungirea pe o perioadă prea mare de timp a incertitudinii cu privire la soarta inculpatului. Articolul 5
paragraf 3 se referă la persoanele aflate în detenţie preventivă. El cere o diligenţă sporită pentru
procedurile de acest tip. Tocmai din acest punct de vedere intervalul prevăzut de articolul 5 se
deosebeşte de cel prevăzut de articolul 6. Pe de altă parte însă, chiar dacă durata instrucţiei penale nu
depăşeşte limitele considerate rezonabile, cea a detenţiei o poate face”.

Aprecierea limitelor rezonabile ale unei detenţii provizorii se face luându-se în considerare
circumstanţele concrete ale fiecărui caz, pentru a vedea în ce măsură „există indicii precise cu privire la
un interes public real care, fără a fi adusă atingere prezumţiei de nevinovăţie, are o pondere mai mare
decât cea a regulii generale a judecării în stare de libertate” (hotărârea Labita împotriva Italiei). În acest
sens s-a pronunţat Curtea şi în cauzele Neumeister c. Austria şi Stasaitis c. Lituania.

Dacă motivele pentru care o persoană poate fi lipsită de libertate sunt cam aceleaşi în toate
legislaţiile - pentru conservarea probelor, pentru a împiedica exercitarea de presiuni asupra martorilor sau
victimei, sau o posibilă înţelegere între inculpat şi complicii săi, ori pentru a proteja ordinea publică în
cazul infracţiunilor cu puternic ecou în rândul comunităţii, pentru a preveni săvârşirea de noi infracţiuni
sau pentru a împiedica fuga acuzatului - Curtea nu se mulţumeşte să constate simpla invocare a lor de
către instanţe, ci – supunând aceste motive unui examen atent – obligă instanţele naţionale să
argumenteze cu probe motivele pentru care măsura arestării preventive a fost prelungită, demonstrând
astfel că au depus diligenţe speciale în desfăşurarea procedurii (hotărârea Jabłoński împotriva Poloniei).

Trebuie spus, în primul rând, că persistenţa motivelor plauzibile de a crede ca persoana în cauză a
săvârşit o infracţiune este o condiţie sine qua non a conformităţii lipsirii de libertate cu dispoziţiile
articolului 5. Cu toate acestea, după o anumită perioadă de timp, aceste motive nu mai sunt suficiente
pentru a justifica privarea de libertate (hotărârile W. împotriva Elveţiei şi Stasaitis împotriva Lituaniei).
Curtea va examina deci pertinenţa celorlalte motive invocate de instanţele naţionale. În plus, Curtea va
cerceta dacă procedura s-a desfăşurat cu o diligenţă sporită (hotărârile Contrada împotriva Italiei şi
Barfuss împotriva Republicii Cehe).

Astfel, referindu-se la "pericolul de fugă", Curtea a precizat următoarele (cauzele Wemhoff şi

Neumeister ):

- pericolul de fugă nu poate fi apreciat doar cu referire la gravitatea pedepsei pe

care o poate primi acuzatul. Alte circumstanţe cum ar fi: caracterul persoanei în cauză,
moralitatea sa, domiciliul, profesia, resursele sale financiare, legăturile familiale,
legăturile de orice natură cu ţara în care se desfăşoară urmărirea penală, pot confirma sau
infirma existenţa unui asemenea pericol;

- trebuie, de asemenea, ţinut cont de faptul că pericolul de fugă descreşte odată cu

timpul petrecut în detenţie preventivă, astfel că un motiv ce iniţial justifica luarea

132
 măsurii, odată cu trecerea timpului se poate să nu mai fie suficient pentru menţinerea în
arest.

Cu privire la riscul săvârşirii unor noi infracţiuni, Curtea a subliniat următoarele (cauza
Matznetter):
- un asemenea motiv este conform cu cerinţele articolului 5 paragraful 3 atunci când din
consecinţele grave ale crimei sau delictelor săvârşite şi din caracterul acuzatului riscul de
a vedea asemenea fapte repetându-se este apreciat de judecător ca fiind considerabil.

În câteva cauze împotriva Franţei (cu titlu de exemplu, Letellier) Curtea s-a pronunţat asupra unui
alt criteriu: protejarea ordinii publice, ea admiţând că - în măsura în care şi dreptul naţional o recunoaşte -
prin gravitatea deosebită şi prin reacţia particulară a opiniei publice, anumite infracţiuni pot suscita "o
tulburare a societăţii" de natură să justifice o detenţie preventivă, însă doar pe un termen limitat. În orice
caz, ar trebui demonstrat că punerea în libertate ar tulbura în mod real ordinea publică, iar menţinerea
măsurii este legitimă doar atâta timp cât ordinea publică este efectiv ameninţată (a se vedea şi cauza
Kemmache împotriva Franţei).

Un alt criteriu - foarte important în aprecierea caracterului rezonabil al duratei detenţiei

preventive – îl reprezintă modul în care cazul a fost instrumentat de către autorităţile judiciare. În legătură
cu aceasta, Curtea şi-a precizat opinia în cauzele Wemhoff împotriva Germaniei, B. împotriva Austriei,
Toth împotriva Austriei (opinie confirmată mai apoi în mai multe hotărâri împotriva Italiei):
- trebuie ţinut seama de complexitatea cazului;
- dacă e adevărat că un acuzat reţinut are dreptul la examinarea mai rapidă a cazului său,
aceasta nu trebuie să prejudicieze eforturile magistraţilor: de a lămuri toate aspectele de fapt,
de a furniza atât apărării cât şi acuzării ocazia de a prezenta mijloacele de probă şi explicaţiile
pe care le consideră necesare; în sfârşit, de a se pronunţa doar după ce au reflectat îndelung
asupra existenţei infracţiunii şi a pedepsei.
- trebuie ţinut cont de eventualele desesizări ale magistraţilor ce au instrumentat cazul, unii în
favoarea altora - aceasta putând conduce - ca în cauza Toth împotriva Austriei - la o
constatare de violare; se iau în considerare rapiditatea comunicării dosarului între autorităţile
judiciare competente, perioadele de timp în care ancheta a stagnat, ca şi o eventuală încetinire
a procedurii cauzată de lipsa efectivului organelor de anchetă, de lipsa echipamentelor
necesare (Tomasi împotriva Franţei, W împotriva Elveţiei).

Potrivit Curţii, sub imperiul articolului 5 paragraful 3, atunci când decid cu privire la prelungirea
lipsirii de libertate, autorităţile sunt obligate să analizeze în ce măsură este suficientă plata unor garanţii
care să asigure prezenţa persoanei în cauză la judecată (Neumeister împotriva Austriei). În cauza
Wemhoff, Curtea a precizat următoarele: atunci când menţinerea în detenţie este motivată doar de teama
că inculpatul să nu fugă, poate fi ordonată eliberarea lui dacă este posibilă obţinerea unor garanţii care să
asigure prezenţa sa la judecată.

Mărimea acestei garanţii nu trebuie evaluată doar prin raportare la prejudiciul suferit întrucât
această garanţie tinde să asigure prezentarea acuzatului la judecată şi nu repararea prejudiciului;
importanţa sa trebuie deci apreciată prin raportare, în principal, la persoana acuzatului, la resursele sale
financiare, la legăturile sale cu persoanele care îi servesc ca şi cauţiune.

Articolul 5 paragraful 4

133
 „Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un
recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii
sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală.”

Trebuie lămurit, în primul rând, care este domeniul de aplicare al acestei dispoziţii. Acest text,
spre deosebire de articolul 5 paragraful 3, este un text mai general care se aplică tuturor persoanelor
lipsite de libertate, indiferent de motiv şi indiferent de autoritatea care este la originea măsurii.

Patru noţiuni trebuie explicate pentru înţelegerea acestei dispoziţii şi anume: ce se înţelege prin:
recurs, tribunal, termen scurt şi care este amploarea controlului realizat de către tribunal.

a) recurs

Noţiunea de recurs trebuie înţeleasă în sens larg, drept cale de atac ce poate fi exercitată
împotriva unei măsuri privative de libertate, luate printr-o procedură administrativă ori judiciară. Atunci
când decizia privativă de libertate emană de la un organ administrativ, este obligatoriu ca persoanele
afectate de această măsură să aibă la dispoziţie o cale de atac împotriva măsurii, înaintea unui organ
judiciar independent (Dougoz împotriva Greciei), sau să poată iniţia periodic o procedură judiciară care să
evalueze subzistenţa cauzelor care au dus la lipsirea sa iniţială de libertate (hotărârile Rutten împotriva
Olandei şi Musiał împotriva Poloniei). În cazul însă în care decizia este luată de un tribunal în urma unei
proceduri judiciare, controlul cerut de articolul 5 paragraful 4 se găseşte încorporat în aceasta. Trebuie
totuşi, distins, chiar şi în cazul procedurilor judiciare, între decizia de lipsire de libertate iniţială şi
deciziile ulterioare de menţinere în detenţie sau de repunere în detenţie după eliberare. Acestea din urmă
vor fi supuse controlului cerut de articolul 5 paragraful 4 pentru a se verifica dacă au apărut noi probleme
de legalitate ce ar putea schimba decizia iniţială.
Se poate spune deci, că recursul prevăzut de articolul 5 paragraful 4 este un drept relativ, întrucât
depinde de calitatea organului care stă la originea măsurii privative de libertate, ca şi de durata şi
desfăşurarea lipsirii de libertate.

b) tribunal

În această privinţă, Curtea - în cauzele De Wilde, Ooms şi Versyp, Winterwerp împotriva Olandei,
X împotriva Regatului Unit, Van Droegenbroeck contra Belgiei şi Weeks contra Regatului Unit - a
precizat că:
- prin “tribunal” nu se înţelege neapărat o jurisdicţie de tip clasic, integrată în structurile
judiciare obişnuite ale ţării, ci este desemnat orice organ care însă trebuie să fie independent
şi imparţial (D. N. împotriva Elveţiei) şi să îndeplinească nu atribuţii consultative, ci să aibă
competenţa de a dispune eliberarea în caz de detenţie ilegală. De exemplu, o cale de atac
asupra căreia decide un procuror nu întruneşte această exigenţă (Vodenicarov împotriva
Slovaciei);
- procedura aplicată trebuie să ofere garanţiile fundamentale cerute în materie de lipsire de
libertate, chiar dacă aceste garanţii nu trebuie să fie întotdeauna identice cu cele oferite de
articolul 6 paragraf 1 în cazul litigiilor penale (Kawka împotriva Poloniei, Wloch împotriva
Poloniei). În mod deosebit, este necesar ca această procedură să aibă un caracter
contradictoriu, fiecare dintre părţi trebuind să poată cunoaşte observaţiile celeilalte şi să le
poată comenta (Schöps împotriva Germaniei). De asemenea, procedura trebuie să respecte
principiul „egalităţii armelor” între procuror şi cel acuzat (hotărârile pronunţate în cauzele
Sanchez-Reisse împotriva Elveţiei, Kampanis împotriva Greciei, Nikolova împotriva
Bulgariei). Principiul egalităţii armelor este însă încălcat atunci când, de pildă, avocatului
apărării nu i se permite să ia cunoştinţă de actele şi probele aflate în dosarul de urmărire

134
 penală şi care sunt esenţiale pentru contestarea legalităţii lipsirii de libertate a clientului pe
care îl reprezintă (Lamy împotriva Belgiei);
- deţinutul trebuie să compară personal şi trebuie să se bucure de asistenţa efectivă a unui
avocat (Schiesser împotriva Elveţiei, Bouamar împotriva Franţei).

c) întinderea controlului exercitat de tribunal

Este vorba despre un control de legalitate (De Wilde, Ooms şi Versyp împotriva Belgiei).
Controlul se va întinde doar asupra legalităţii măsurii, întrucât articolul 5 paragraf 4 nu garantează dreptul
la un examen judiciar de o asemenea întindere încât să permită "instanţei" să statueze asupra tuturor
aspectelor cauzei, incluzând aici şi consideraţii de oportunitate - substituindu-se astfel organului care a
luat măsura (hotărârea Chahal împotriva Regatului Unit).

Pe de altă parte însă, controlul trebuie să fie suficient de amplu pentru a se întinde asupra fiecărei
condiţii indispensabile, conform Convenţiei, pentru declararea ca legală a unei măsuri privative de
libertate. Articolul 5 paragraf 4 al Convenţiei dă dreptul persoanelor lipsite de libertate să ceară şi să
obţină reexaminarea periodică a condiţiilor procedurale şi de fond care sunt esenţiale pentru
conformitatea cu Convenţia a măsurilor luate la adresa lor (hotărârea Butkevicius împotriva Lituaniei).
Aceasta înseamnă că instanţa competentă trebuie să examineze nu numai conformitatea cu dispoziţiile
procedurale ale dreptului intern, ci şi caracterul plauzibil al bănuielilor care au condus la luarea măsurii
privative de libertate, precum şi legitimitatea scopului urmărit de măsura luată. Articolul 5 paragraf 4 nu
garantează nici un drept la o cale de atac împotriva deciziei de luare a măsurii sau de prelungire a
acesteia, însă garantează cel puţin un grad de jurisdicţie reprezentat de o instanţă independentă (hotărârile
împotriva Lituaniei Jėčius şi Stasaitis).

În concluzie, controlul trebuie să se limiteze numai la aspectele de legalitate, dar va trebui să

discute toate aceste aspecte (hotărârile pronunţate împotriva Marii Britanii în cauzele Weeks, X şi
Ashingdane, precum şi împotriva Olandei în cauzaVan Droegenbroeck).

Ce înseamnă toate aspectele de legalitate? Înseamnă că examenul va trebui făcut nu doar prin
prisma dreptului intern ci şi cu referire la Convenţia europeană, şi să vizeze nu doar aspecte de procedură,
ci şi aspecte de fond.

d) termen scurt

Garantând persoanelor lipsite de libertate dreptul de a solicita verificarea legalităţii măsurii luate
împotriva lor, articolul 5 paragraf 4 proclamă totodată dreptul acestora de a beneficia, în cadrul acestei
verificări, de o procedură rapidă (hotărârea Musiał împotriva Poloniei). Această noţiune se apreciază în
funcţie de circumstanţele fiecărui caz (Sanchez-Reisse) şi în funcţie de motivul care stă la baza lipsirii de
libertate. De exemplu, o perioadă de aproximativ opt săptămâni, scursă din momentul înregistrării cererii
este, la prima vedere, greu de conciliat cu noţiunea de celeritate (hotărârea E. împotriva Norvegiei). Un
alt exemplu îl constituie faptul că, în materia detenţiei preventive, se deduce din jurisprudenţa Curţii că o
instanţă ar trebui să examineze periodic persistenţa motivelor lipsirii de libertate la intervale care nu ar
trebui sa depăşească 3 luni (Herczegfalvy împotriva Austriei, Baranowski împotriva Poloniei). Intervalul
va fi mai mare în cazul persoanelor alienate mintal, depinzând şi de evaluările medicale.

Articolul 5 paragraf 5

Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare
dispoziţiilor acestui articol are dreptul la reparaţii.

135
 Acest drept la despăgubiri există nu doar atunci când este încălcat articolul 5 din Convenţie ci şi
atunci când sunt încălcate dispoziţiile de drept intern care asigură o protecţie mai extinsă decât cea oferită
de articolul 5 paragrafele 1-4.

Pe de altă parte, încălcarea unor dispoziţii de formă va crea un drept la despăgubiri în aceeaşi
măsură cu încălcarea unora de fond.

Două condiţii sunt necesare pentru a putea fi sesizată Curtea europeană în această materie. În
primul rând este necesar ca o instanţă internă să fi constatat încălcarea unuia din drepturile garantate de
primele patru paragrafe ale articolului 5. Mai este necesară epuizarea căilor de recurs intern în ceea ce
priveşte chestiunea despăgubirii. Însă, exercitarea acestui drept nu este condiţionată de constatarea făcută
de către o instanţă internă. În măsura în care Curtea este sesizată, chiar şi atunci când instanţele interne nu
au constatat o încălcare a articolului 5 din Convenţie, şi constată ea pentru prima dată o astfel de
încălcare, ea poate acorda o despăgubire echitabilă în temeiul articolului 41 din Convenţie.

Ca şi în cazul celorlalte drepturi garantate prin Convenţie, articolul 5 paragraf 5 garantează un

drept concret şi efectiv. Aceasta înseamnă că existenţa dreptului ca şi a mijloacelor procedurale pentru
realizarea sa concretă trebuie să fie stabilită cu certitudine (cauza Ciulla).

136
LIBERTATEA DE EXPRIMARE SUB JUDICE ŞI IMPARŢIALITATEA JUSTIŢIEI

de Dr. Martin Kuijer 590

În principiu, faptul că presa a relatat într-o manieră părtinitoare despre un anumit proces nu este
relevant atunci când se evaluează imparţialitatea unei instanţe de judecată. Totuşi, dacă are acces la
articolele din presă, un judecător poate să ajungă la nişte informaţii care nu i-au fost aduse la cunoştinţă în
mod oficial în cursul procedurilor judecătoreşti. Acest lucru îl poate face pe judecător să adopte
(subconştient), pe durata procedurilor, o atitudine părtinitoare faţă de un dosar. Iar acest efect ar fi relevant
pentru Curte atunci când se testează imparţialitatea judecătorească (sau, în general, dreptul la un proces
echitabil). S-ar putea pune sub semnul întrebării avantajul unei discuţii publice referitoare la dosarele pe rol
înainte ca judecătorul să se pronunţe în cauza respectivă (aşa-zisul principiu sub judice). În special în
Regatul Unit, judecătorii ezită să-i permită presei să relateze despre cauzele pe rol.591 Una dintre cauzele
acestei perspective ar putea fi aceea că Regatul Unit este unul din statele membre ale Consiliului Europei, în
care procesul cu juraţi reprezintă o modalitate importantă de soluţionare a litigiilor. Juraţii sunt, poate,
influenţaţi mult mai uşor de declaraţiile din presă decât judecătorii.592 Care este însă perspectiva europeană?
Comisia Europeană a Drepturilor Omului a decis că nu a fost încălcată Convenţia dacă, pe durata
procesului, judecătorul a avut acces la presă.593 Nici statul nu poate fi făcut responsabil dacă presa a
influenţat anumiţi martori.594 Deciziile (Comisiei şi) Curţii au indicat mai mulţi factori în condiţiile evaluării
rolului mass-media în aceste cauze.595
590
Dr. M. Kuijer, Ministerul Justiţiei, Olanda. Textul de faţă este extras din: M. Kuijer, The Blindfold
of Lady Justice – Judicial Independence and Impartiality in Light of Article 6 ECHR, Wolf Legal
Publishers, 2004.
591
Şi acest aspect dă naştere unei dispute aprinse în literatura engleză. Vezi, inter alia, G. Robertson şi A. Nicol,
Media Law, Londra 1992; C.J. Miller, Contempt of Court, 1988; A.J. Arlidge şi D. Eady, Law of Contempt,
1982; G. Borrie and N.V. Lowe, Contempt of Court, 1983; C. Walker, "Fundamental rights, fair trials and the
new audiovisual sector", în: Modern Law Review 1996, p. 517-539; T. Ingman, "Interfering with the proper
administration of justice", în: Civil Justice Quarterly 1992, p. 175-192; editorialul "The press and the criminal
courts", în: Justice of the Peace 1987, p. 274-275; editorialul "Hidden Justice", în: The Sollicitors' Journal
1987, p. 147; K.F. McCormac, "Open Justice", în: Justice of the Peace 1990, p. 148-151.
592
Vezi Principiul 10 al Recomandării (2003)13 Comitetului de Miniştri ai Consiliului Europei privind
furnizarea de informaţii în legătură cu procedurile penale prin intermediul mass-media (adoptată la 10 iulie
2003). Această recomandare este dezbătută de D. Voorhoof, în “Mediaberichtgeving in strafzaken: Raad van
Europa wil soberder gerechtsjournalistiek”, din: Mediaforum 2003, nr. 11/12. Vezi, a contrario, G. Robertson
şi A. Nicol, Media Law, Londra 1992, p. 263; C. Walker, "Fundamental rights, fair trials and the new
audiovisual sector", în: Modern Law Review 1996, p. 534; T. Welsh, "Fair, accurate, newsworthy", în: New
Law Journal 1995, p. 1007-1008 şi C.J. Miller, "Contempt, unsafe convictions and bias", în: The Law
Quarterly Review 1993, p. 39-41.
593
ComEDO, 18 decembrie 1980, Crociani, Palmiotti, Tanassi & Lefebvre d'Ovivio - Italy (nr. pet. 8603/79,
8722/79, 8723/79 &8729/79; D&R 22, p. 147).
594
ComEDO, 1 iunie 1967, X. – Austria (nr. pet. 2291/64; CD 24 (1967), p. 20).
595
Cf. un exemplu din practica naţională olandeză. După asasinarea politicianului olandez Fortuijn,
mai mulţi membri ai parlamentului (candidaţi) şi chiar miniştri ai guvernului şi-au exprimat opinia cu
privire la procedurile penale pe rol împotriva celui care era atunci învinuit. Curtea de Apel din Amsterdam

137
 Primul şi cel mai important factor este obiectul procedurilor şi atragerea atenţiei mass-media. Sunt
procedurile juridice de o natură, aşa-numită, „de nivel înalt”? În speţa X. - Norway596, reclamantul era un
funcţionar public de rang înalt dintr-un minister, care se aflase sub presiunea politică crescândă a
Parlamentului. Ulterior, s-a iniţiat o acţiune în instanţă împotriva reclamantului pe baza acuzaţiilor de
incompetenţă în îndeplinirea sarcinilor sale. Datorită consternării politice de la început, procesul
împotriva reclamantului s-a bucurat de o atenţie considerabilă din partea presei. Fostul funcţionar public
a înaintat o plângere la organismele de la Strasbourg deoarece nu avusese parte de un proces echitabil,
fiindcă imparţialitatea judecătorului fusese pusă în pericol de atenţia acordată de mass-media. Atunci
când i-a analizat plângerea, Comisia a acordat importanţă naturii „de nivel înalt” a procesului. În
contextul politic delicat al cauzei, era inevitabilă relatarea acestuia de către presă. Raţionamentul
Comisiei pare să conchidă că, deşi este posibil ca opinia judecătorului să fie influenţată, acesta este un
risc pe care reclamanţii trebuie să şi-l asume. Ceea ce indică faptul că presa primeşte o mai mare
libertate din partea Comisiei. Această libertate îi este acordată presei datorită rolului esenţial
(informativ) al presei într-o societate democratică. S-ar putea argumenta, prin urmare, că libertatea
presei ar fi fost interpretată mai restrictiv de către Comisie dacă procedurile juridice ar fi fost relatate de
către mass-media pentru faptul că reclamantul era un cântăreţ celebru sau un star de film sau de
televiziune. La fel şi atenţia presei nu poate fi evitată, dar în ultimul caz, presa nu-şi îndeplineşte rolul
său esenţial informativ dintr-o societate democratică. Mass-media nu comentează ceva de „interes
public”. Totuşi, nu va fi întotdeauna clar unde se termină rolul informativ al presei şi unde începe bârfa,
dar scara propusă ar putea servi Curţii drept un îndrumar util.
Probabil cel mai celebru caz în această privinţă este dosarul Sunday Times. Ziarul Sunday Times
dorea să publice un articol cu privire la aşa-zişii „copii Thalidomide”. Totuşi, la acea dată, acţiunile în
justiţie intentate de părinţii acestor copii Thalidomide împotriva fabricantului de Thalidomide din
Regatul Unit se aflau pe rolul instanţelor. Şi reclamanţii şi fabricantul de Thalidomide, Distillers, totuşi,
doreau foarte mult să cadă la o înţelegere pentru a nu se ajunge în instanţă. Cauza a ridicat chestiuni
juridice de o dificultate considerabilă conform legislaţiei engleze, aşa că ambele părţi aveau un interes
să soluţioneze cauza fără a se ajunge în instanţă. Deşi litigiul era, în mare parte, în suspensie, secţia
relevanta a Tribunalului Coroanei a decis să împiedice publicarea articolului. Obiecţia la comentariul
unilateral, înainte de încheierea audierii cauzei în instanţă, era că ar putea împiedica administrarea
corectă şi imparţială a actului de justiţiei, deoarece ar afecta şi ar aduce atingere raţionamentului

a trebuit să decidă dacă declaraţiile făcute de autorităţile publice încălcaseră dreptul învinuitului la un
proces echitabil, în faţa unui tribunal independent şi imparţial. În decizia sa din data de 18 iulie 2003
(reprodusă în NJCM-Bulletin 2003, p. 874-876) Curtea de Apel a calificat declaraţiile ca fiind “nepotrivite”,
“riscante”, “nefericite” şi “neînţelepte”, dar nu a considerat că a existat o încălcare a Articolului 6 din
CEDO în circumstanţele specifice ale cauzei. Curtea de Apel a utilizat mai multe criterii: (a) declaraţiile
fuseseră punctuale, (b) persoanele care făcuseră declaraţiile nu luaseră parte nici la întocmirea
rechizitoriului, nici la judecarea învinuitului, (c) instanţa naţională a examinat dacă declaraţiile se refereau
la găsirea vinei sau la severitatea pedepsei, (d) dacă declaraţiile fuseseră făcute înainte sau după ce
învinuitul îşi mărturisise fapta, şi (e) faptul că dosarul penal nu era instrumentat de juraţi, ci de judecători
de profesie care nu erau atât de uşor influenţaţi de declaraţiile unor figuri publice. Cf. N. Roos,
“Onafhankelijkheid als rechterlijk paternalisme”, în: Nederlands Juristenblad 2003, p. 2155.
596
ComEDO, 16 iulie 1970, X. – Norway (nr. pet. 3444/67; CD 35 (1971), p. 37). Vezi şi: CEDO, 22 mai 1990,
Weber - Switzerland (Series A-177), §48.

138
 tribunalului, prin impactul asupra martorilor care trebuiau să depună mărturie, sau prin faptul că se
aducea atingere liberei alegeri şi conduitei unei părţi la litigiu. Cea de-a treia formă de prejudiciu era cea
relevantă în cazul de faţă. Judecătorul englez opina că Sunday Times se folosea de opinia publică pentru
a face presiuni asupra Distillers, pentru a-i incita pe aceştia să facă o ofertă mult mai generoasă de
înţelegere decât ar fi făcut în alte condiţii. Sunday Times a considerat că această decizie era o încălcare
a libertăţii lor de exprimare, garantată prin Articolul 10 al Convenţiei, iar dosarul a ajuns la instituţiile
de la Strasbourg. Pentru a apăra decizia judecătorului englez, guvernul britanic a făcut trimitere la
clauza de limitare menţionată anterior de la Articolul 10 §2 („în scopul menţinerii autorităţii şi
imparţialităţii magistraţilor”). O majoritate destul de strânsă a Curţii (11 voturi pentru, 9 voturi
împotrivă) a ajuns la concluzia că nu fusese încălcată Convenţia. Curtea, examinând motivele pentru
care proiectul de articol al ziarului fusese considerat drept inadmisibil de Camera Lorzilor, a conchis că
Lorzii erau îngrijoraţi de pericolul unui „proces instrumentat de ziar”. În opinia Curţii, acest aspect se
include la menţinerea autorităţii magistraţilor. Curtea a clarificat aceste noţiuni în alineatul 55 al
hotărârii sale:

Termenul „puterea judecătorească” („pouvoir judiciaire”') se referă la aparatul de justiţie

sau ramura judecătorească a guvernului, precum şi la judecători în capacitatea lor
oficială. Fraza „autoritatea magistraţilor” se referă, în special, la noţiunea că instanţele
sunt, şi sunt acceptate de publicul în general ca fiind, forumul potrivit pentru evaluarea
drepturilor şi a obligaţiilor legale şi pentru soluţionarea litigiilor referitoare la acestea;
mai mult, publicul în general are respect pentru şi încredere în capacitatea instanţelor de
a-şi îndeplini această funcţie 597

Curtea a continuat prin a susţine că măsurile „în scopul menţinerii autorităţii magistraţilor” protejează
un interes determinabil în mod obiectiv. Consecinţa era că latitudinea de apreciere a statului este mai
mică, şi Curtea era, prin urmare, gata să iniţieze o revizuire detaliată a situaţiei naţionale.598 În sfârşit,
Curtea a decis că nu exista nici o necesitate socială presantă pentru o hotărâre de suspendare împotriva
ziarului Sunday Times. Curtea a considerat că judecătorul englez nu acordase greutatea corespunzătoare
dreptului la libera exprimare, că litigiul era în suspensie, că articolul conţinea formulări moderate şi că
era echilibrat, că hotărârea de suspendare era formulată în termeni mult prea generali, şi că – cel mai
important – exista un interes public însemnat cu privire la această cauză. Fără îndoială, speţa Sunday
Times este una dintre cele mai importante în acest domeniu.599

597
Mai multă jurisprudenţă privind clarificarea acestor noţiuni: ComEDO, 14 iulie 1983, T. – Belgium (nr. pet.
9777/82; D&R 34, p. 158).
598
CEDO, 26 aprilie 1979, Sunday Times – United Kingdom (Series A-30), §§62-67.
599
Dar a fost şi destul de criticat. Vezi, de exemplu, F. Mann, "Britain's Bill of Rights", în: L.Q.R. 1978, p. 512:
„Ar fi cu siguranţă uimitor dacă judecătorii străini...ar condamna o instituţie [legea privind sfidarea instanţei,
MK] care este superioară oricărei alte instituţii din sistemele lor juridice naţionale”.

139
 Raţionamentul din cauza Sunday Times a fost urmat de Curte şi în speţa Du Roy et Malaurie.600
Ziariştii francezi au fost condamnaţi pentru că au făcut comentarii la adresa unui litigiu pe rol în care
erau implicaţi politicieni. Curtea a subliniat că interzicerea publicaţiei nu era justificată suficient, în
sensul că publicul avea dreptul să fie informat cu privire la o chestiune de interes public „deoarece erau
(implicate) figuri politice franceze, acuzate că ar fi comis acţiuni frauduloase în calitate de directori ai
unei societăţi publice care se ocupa cu asigurarea de locuinţe pentru imigranţi”.
În cauza austriacă Worm s-a ajuns la o concluzie diferită. Worm, un ziarist austriac făcuse cercetări
pe durata mai multor ani, referitoare la comportamentul fraudulos al fostului ministru de finanţe,
Androsch, mai precis, delictele fiscale comise pe perioada mandatului. Pe durata procesului, publicaţia
lui Worm a făcut o analiză detaliată a judecătorului, a procurorului, a învinuitului şi a apărătorului
acestuia. Articolul părea să se bazeze pe presupunerea că Androsch era vinovat. Worm a fost ulterior
condamnat pentru „influenţarea interzisă a procedurilor penale”. Oarecum surprinzător, Curtea nu
subliniază faptul că nu se poate evita relatarea în presă a unui proces la nivel înalt în care este implicat
un politician, ci, în schimb, insistă asupra rolului acesteia în subsidiar şi asupra doctrinei latitudinii de
apreciere.601 Singura verificare pe care o face Curtea este să vadă dacă au fost relevante şi suficiente
motivele condamnării lui Worm şi dacă sancţiunea impusă nu a fost disproporţionată. Curtea nu este
interesată să testeze dacă potenţialul comentariilor are vreo influenţă asupra rezultatului procedurilor, ci
doreşte să păstreze sala de judecată ca forum potrivit pentru soluţionarea litigiilor.602 S-ar putea pune
întrebarea de ce a ajuns Curtea la o poziţie atât de diferită de perspectiva adoptată în cauza Sunday
Times. Se poate explica acest lucru prin cele două diferenţe dintre speţe.603 Mai întâi, în cauza Sunday
Times, existase cenzură anterioară, în timp ce în speţa Worm, ziaristul fusese pedepsit după publicare.
Curtea doreşte să fie mult mai strictă cu privire la cenzura preventivă.604 Cea de-a doua diferenţă ar
putea fi aceea că în speţa Sunday Times, Curtea a avut în vedere măsurile luate pentru a garanta
„autoritatea magistraţilor”. A susţinut că prezintă un interes determinabil în mod obiectiv şi, prin
urmare, se limita latitudinea de apreciere a autorităţilor statului în sensul luării de măsuri restrictive. În
speţa Worm, Curtea a adoptat o perspectivă puţin mai diferită: măsurile restrictive fuseseră luate pentru
a se garanta învinuitului un proces echitabil. În acest caz, latitudinea de apreciere naţională este mai
mare. Pare justificată o revizuire mai strictă a acţiunilor mass-media, dacă se au în vedere potenţialele
consecinţe cu impact mare asupra învinuiţilor.605
600
CEDO, 3 octombrie 2000, Du Roy et Malaurie – France (nr. pet. 34000/96), §35.
601
CEDO, 29 august 1997, Worm – Austria (Reports 1997, 1534), §§38, 47, 49 şi 54. A fost deja
subliniată importanţa doctrinei latitudinii de apreciere în opinia discordantă a judecătorului Morenilla din
CEDO, 24 februarie 1997, De Haes and Gijsels – Belgium (Reports 1997, 198).
602
Vezi şi J. McBride, “Judges, Politicians and the Limits to Critical Comment”, în: European Law
Review 1998, p. 85.
603
Vezi M. Kuijer, “Persvrijheid sub judice”, în: NJCM-Bulletin 1998, p. 332-345.
604
CEDO, 26 noiembrie 1991, Observer and Guardian – United Kingdom (Series A-216), §60.
605
Pentru o lectură critică a cauzei Worm vezi şi: I. Cram, “Criminal contempt, Article 10 and the
First Amendment – A case for importing aspects of US free speech jurisprudence?”, în: Maastricht Journal
of European and Comparative Law 2000, p. 245-272 at 270-272.

140
 Un al doilea factor care poate fi important, se referă la intervalul de timp dintre momentul în care cazul
se bucură de atenţia mass-media şi momentul în care judecătorul (sau juraţii) trebuie să ajungă la un
verdict.606 În speţa X. – Norway, juraţii au trebuit să dea un verdict la un an după ce în mass-media
existase consternare cu privire la acest dosar. Din acest motiv, Comisia a considerat că era foarte puţin
probabil ca juraţii să fie influenţaţi de relatările din presă. O hotărâre care să interzică presei să
comenteze pe marginea unei cauze va trebui întotdeauna să fie limitată în timp. Vor fi dificil de
justificat restricţiile nelimitate.607 Motivele „relevante” pentru limitarea presei nu sunt şi „suficiente” în
mod necesar. Motivele „relevante” ar putea deveni insuficiente datorită scurgerii timpului.608
 Un al treilea factor relevant se referă la responsabilitatea statului în privinţa publicării, un aspect
dezbătut în decizia Comisiei în speţa Hauschildt 609 :

„O campanie virulentă de presă poate, în anumite circumstanţe, să afecteze în mod

advers procesul echitabil şi să implice responsabilitatea statului, în special, dacă este
iniţiată de unul dintre organismele statului."

Aşadar, dacă sursa relatării din presă ar putea fi una dintre instituţiile statului, Comisia ar fi mult mai
puţin tolerantă faţă de autorităţile respectivului stat membru. Legătura cauzală dintre relatarea faptelor
în presă şi influenţa presei asupra procesului va fi mai uşor de acceptat în ultimul caz. Articolul 6 §2
este destul de important în această privinţă deoarece garantează prezumţia de nevinovăţie oricărei părţi
învinuite de săvârşirea unei fapte penale. Se consideră că învinuitul este nevinovat până ce i se
dovedeşte vinovăţia. Articolul 6 §2 nu interzice distribuirea de anumite informaţii cu privire la procese
aflate pe rol, însă distribuţia trebuie să fie astfel făcută pentru a nu încălca presumptio innocentiae.610 Au
fost considerate acceptabile în diferite cauze afirmaţiile care nu fac decât să descrie un stadiu al
suspiciunii, în timp ce declaraţiile care reflectă o opinie conform căreia persoana respectivă este

606
G.P. Kramer, "Pretrial publicity, judicial remedies, and jury bias", în: Law and Human Behaviour 1990, p.
409, citat de: B. Naylor, "Fair trial or free press: legal responses to media reports of criminal trials", în:
Cambridge Law Journal 1994, p. 496-497.
607
Vezi Practice Direction pentru judecătorii din Regatul Unit ([1982] 1 W.L.R. 1475).
608
CEDO, 26 noiembrie 1991, Observer and Guardian – United Kingdom (Series A-216), §68 şi CEDO, 26
noiembrie 1991, Sunday Times No. 2 – United Kingdom (Series A-217). Vezi şi: CEDO, 22 mai 1990, Weber
- Switzerland (Series A-177), §51.
609
ComEDO, 9 octombrie 1986, Hauschildt – Denmark (nr. pet. 10486/83; D&R 49, p. 86).
610
CEDO, 10 februarie 1995, Allenet de Ribemont - France (Series A-308), §41 şi Opinia Comisiei, §§68-70 şi
ComEDO, 16 decembrie 1966, X. – Germany (nr. pet. 2413/65; CD 23 (1967), p. 1). Vezi şi alineatul 22 din
Recomandarea Adunării 1003 (1993) Consiliului Europei privind deontologia jurnalismului (Doc 6854):
„informaţiile şi opiniile ziariştilor trebuie să respecte prezumţia de nevinovăţie, în special în cauzele care sunt
încă sub judice, iar aceştia trebuie să se abţină de la a emite judecăţi”.

141
 vinovată, vor fi de nepermis.611 Totuşi, Comisia a acceptat dacă procuratura unui stat membru a emis un
comunicat de presă cu scopul de a împiedica diseminarea de informaţii incorecte.612
Ar trebui făcută, în această privinţă, o menţiune la Recomandarea (2003)13 a Comitetului de Miniştri al
Consiliului Europei privind furnizarea de informaţii în legătură cu procedurile penale prin intermediul
mass-media (adoptată la 10 iulie 2003). Recomandarea se adresează în mod special mass-media şi
autorităţilor (judiciare) şi reiterează necesitatea ca autorităţile judiciare să furnizeze mass-media doar
informaţii verificate (Principiul 3), necesitatea respectării prezumţiei de nevinovăţie (Principiul 2) şi
necesitatea respectării dreptului la intimitate al (familiilor) suspecţilor, victimelor şi martorilor
(Principiul 8).
 Un alt factor relevant pentru a evalua rolul mass-media este să se verifice dacă relatarea completă a
presei a exprimat în mod unanim o anumită evaluare a procedurilor judiciare.613
 Pare la fel de importantă evaluarea naturii exacte a comentariilor făcute în mass-media, şi anume, cât a
fost de nuanţată relatarea.614 Presa va aduce drept argument faptul că apără „interesul public” de
corupţie şi abuz, dar nu ar trebui uitat că presa este o industrie comercială unde „ştirile au valoare” în
măsura în care favorizează conflictualul şi senzaţionalul.615
 Cel de-al şaselea factor se referă la aspectul dacă mass-media este prevenită de pericolul unui proces
prematur instrumentat de presă.616
 În sfârşit, Comisia a indicat că şi analizarea explicită a influenţării potenţiale, de către mass-media, a
procesului şi a judecătorilor naţionali în luarea deciziilor este, de asemenea, destul de relevantă. În speţa
Baragiola motivarea hotărârii luate de judecătorii de la prima instanţă arată că aceştia analizaseră atent
toate probele. În cadrul procedurilor ulterioare derulate de Curtea de Apel, judecătorii examinaseră în
mod explicit influenţa presei asupra procesului, iar această examinare explicită de către magistraţii
naţionali a părut să satisfacă dorinţele Comisiei.

611
CEDO, 25 martie 1983, Minelli - Switzerland (Series A-62), §37; ComEDO, 4 decembrie 1985, I. and C. –
Switzerland (nr. pet.10107/82; D&R 48, p. 35) şi ComEDO, 14 martie 1989, Grabemann – Germany (nr. pet.
12748/87).
612
ComEDO, 21 octombrie 1993, Baragiola – Switzerland (nr. pet. 17265/90; D&R 75, p. 76).
613
ComEDO, 21 octombrie 1993, Baragiola – Switzerland (nr. pet. 17265/90; D&R 75, p. 76).
614
ComEDO, 9 martie 1987, Channel Four Television a.o. – United Kingdom (nr. pet. 11553/85 şi 11658/85;
D&R 51, p. 136) şi ComEDO, 13 aprilie 1989, C. – United Kingdom (nr. pet. 14132/88; D&R 61, p. 285).
Vezi şi Sparks, Television and the drama of crime, Open University Press, 1992; A. Nicol, "Reporting in
court", în: Law Society's Gazette 1991, p. 17-18 şi M.J. Beloff, "Fair trial-free press? Reporting restrictions in
law and practice", în: Public Law 1992, p. 92-101 şi citarea Raportului nr. 4 al Comisiei de plângeri împotriva
presei, menţionat la pagina 95: „Comisia deplânge poziţia de lungă durată şi tendinţa continuă a anumitor
ziare de a sublinia deschiderea acţiunilor când se oferă probe dramatice şi dăunătoare în timp ce se publică
doar discret rezultatul acestora...Corectitudinea meticuloasă atunci când se relatează o cauză în întregime,
prezentată deja în parte, este o cerinţă fundamentală a administrării corespunzătoare a justiţiei”.
615
B. Naylor, "Fair trial or free press: legal responses to media reports of criminal trials", în: Cambridge Law
Journal 1994, p. 492.
616
ComEDO, 21 octombrie 1993, Baragiola – Switzerland (nr. pet. 17265/90; D&R 75, p. 76).

142
Speţa Craxi617 clarifică faptul că aceste criterii anterior menţionate au fost, de asemenea, utilizate de Curte
atunci când a examinat o încălcare a Articolului 6 CEDO (dreptul la o audiere echitabilă) în cursul unei
campanii de presă. Craxi era Primul-ministru al Italiei. După ce au fost descoperite nişte grave nereguli, s-a
declanşat procedura penală împotriva lui Craxi. Presa a relatat despre acţiunile penale împotriva lui Craxi şi
a altor figuri politice, economice din stat. Craxi a înaintat Curţii o plângere în care susţinea că nu a avut
parte de un proces echitabil datorită acestei campanii de presă. Curtea a constatat că interesul mass-media se
datora poziţiei înalte ocupate de Craxi, contextului politic şi gravelor acuzaţii aduse. În opinia Curţii, era
inevitabil ca presa să nu facă anumite comentarii dure într-un dosar sensibil, care punea sub semnul
întrebării moralitatea unor funcţionari publici de rang înalt şi legăturile dintre lumea politică şi cea de
afaceri. Curtea a luat notă că dosarul lui Craxi fusese instrumentat de un complet compus exclusiv din
judecători de profesie şi că nimic nu sugera că aceşti judecători fuseseră influenţaţi de declaraţiile din presă.
Craxi mai susţinea că procuratura furnizase deliberat şi sistematic informaţii confidenţiale presei, însă
Curtea a luat notă că, pentru a dovedi aceste acuzaţii, Craxi nu adusese nici un fel de probă. În consecinţă,
Curtea a decis că nu existase nici o încălcare a Articolului 6 în această privinţă.

Trebuie să se facă o distincţie între cauzele menţionate anterior şi situaţiile în care nu presa, ci avocaţii
comentează cu privire la litigiile pe rol, o astfel de situaţie fiind în dosarul Schöpfer.618 Petentul era un
avocat care s-a plâns presei că clientul său fusese arestat fără un mandat de arestare. În cadrul unei
conferinţe de presă, el a declarat că autorităţile încălcaseră flagrant drepturile omului de mai mulţi ani de
zile. O problemă comparabilă, cu toate acestea distinctă, s-a pus în dosarul Nikula619, unde criticile nu şi-au
găsit ecoul în mass-media, ci au rămas în sala de judecată. Petenta era o avocată a apărării care a înaintat
instanţei o notă prin care a denunţat tacticile procurorului, deoarece constau din „manipulare şi prezentare
ilegală de probe”. Ulterior, procurorul a intentat acţiune penală pentru calomnie împotriva petentei. Cel de-
al treilea dosar este comparabil cu dosarul Nikula, deoarece criticile s-au limitat la sala de judecată: dosarul
olandez Steur.620 Steur, un avocat olandez, îşi reprezenta clientul care era acuzat de obţinere de indemnizaţii
sociale prin fraudă. Împotriva clientului lui Steur au fost intentate acţiuni civile şi penale. În cadrul
procedurilor civile împotriva clientului său, Steur a susţinut că funcţionarul instituţiei care ancheta dosarul
obţinuse declaraţii de la clientul său deoarece l-a supus pe acesta unei presiuni inacceptabile. Funcţionarul
care ancheta dosarul a înaintat o plângere decanului baroului local, care a înaintat la rândul lui plângerea
către consiliul de disciplină. În toate cele trei dosare, Curtea trebuia să se pronunţe dacă existase sau nu o
încălcare a Articolului 10.
Mai întâi, Curtea a făcut câteva remarci cu privire la statutul special al avocaţilor. În mod evident,
libertatea de exprimare le este garantată şi avocaţilor, care pot face comentarii în public cu privire la
administrarea actului de justiţie, însă criticile lor nu trebuie să depăşească anumite limite. Avocaţii au o
poziţie centrală în administrarea actului de justiţie, deoarece sunt intermediari între public şi instanţe. O
617
CEDO, 5 decembrie 2002, Craxi – Italy (nr. pet. 34896/97), §§96-108.
618
CEDO, 20 mai 1998, Schöpfer – Switzerland (Reports 1998, 1042), §29 şi §33. Vezi şi: CEDO, 24
februarie 1994, Casado – Spain (Series A-285-A), §54.
619
CEDO, 21 martie 2002, Nikula - Finland (nr. pet. 31611/96).
620
CEDO, 28 octombrie 2003, Steur – Netherlands (nr. pet. 39657/98).

143
astfel de poziţie explică restricţiile obişnuite în ceea ce priveşte conduita membrilor Baroului. Este legitim
să se aştepte de la aceştia să contribuie la administrarea corespunzătoare a actului de justiţie şi la păstrarea
încrederii publicului în acesta. Ceea ce pare să indice că, din ce în ce mai mult, Curtea este gata să accepte
interferenţele privind libertatea de exprimare a avocaţilor atunci când se referă la activităţile lor
profesionale. Totuşi, acest lucru nu este neapărat adevărat. În hotărârea Nikula, Curtea a adăugat la
consideraţiile sale anterioare:

"[...] ameninţarea cu o revizuire ex post facto a criticii aduse de apărare unei alte părţi la
procedurile penale – fără îndoială că acuzarea trebuie să fie considerată astfel – este greu
de reconciliat cu datoria avocatului de a apăra cu mult zel interesele clienţilor. În
concluzie, în primul rând, ar trebui ca apărarea, supravegheată de magistraţi [Curtea
subliniază că rolul instanţelor şi al preşedintelui de complet este să conducă procedurile
astfel încât să garanteze conduita adecvată – şi mai puţin să examineze într-un proces
ulterior corectitudinea declaraţiilor făcute de o parte în sala de judecată, MK], să evalueze
relevanţa şi utilitatea unui argument al apărării, fără să fie influenţată de „efectul de
răcorire” potenţial al unei sancţiuni penale relativ uşoare sau al unei obligaţii la plata de
daune pentru acoperirea prejudiciului suferit sau cheltuielile produse." 621

Curtea se foloseşte de un raţionament similar în privinţa „efectului de răcorire” al sancţiunilor disciplinare.

În dosarul Steur, petentului nu-i fusese impusă nici o sancţiune. Totuşi, Curtea nu a considerat acest lucru
decisiv şi a luat notă că Steur fusese declarat vinovat, în cadrul unor proceduri disciplinare, de încălcarea
standardelor profesionale aplicabile. Curtea a notat că această constatare ar putea avea un efect de
descurajare asupra avocatului, în sensul că ar fi posibil ca el să se simtă restricţionat atunci când şi-ar alege
argumentele pentru a-şi apăra clienţii în dosare viitoare.

Curtea a avut în vedere mai mulţi factori ai acestor plângeri:

 Curtea acordă o protecţie sporită declaraţiilor în care un învinuit critică acuzarea şi nu atacurilor verbale
asupra judecătorului sau instanţei ca atare (Nikula, §50).
 Seriozitatea şi natura generală a criticilor, precum şi tonul acestora (Schöpfer, §32). În hotărârea Nikula
(§51), de exemplu, Curtea a permis o mai mare latitudine de a face remarci critice dacă acestea aveau un
caracter procedural: „critica era limitată strict la rezultatele lui T ca procuror în dosarul împotriva
clientului petentului, ceea ce era diferit de critica adusă calităţilor profesionale generale ale lui T. În acel
context procedural, T. trebuia să tolereze critica considerabilă adusă de petentă în calitatea acesteia de
avocată a apărării”. Situaţia este total diferită în cazul în care avocatul aduce o insultă personală. De
exemplu, în dosarul Mahler, apărarea a afirmat că procurorul întocmise actul de acuzare „într-un stadiu
de beţie totală”.622

621
CEDO, 21 martie 2002, Nikula - Finland (nr. pet. 31611/96), §54.
622
ComEDO, 14 ianuarie 1998, Mahler - Germany (nr. pet. 29045/95). Vezi şi: ComEDO, 30 iunie
1997, W.R. - Austria (nr. pet. 26602/95), în care apărarea a descris opinia unui judecător ca fiind „ridicolă”.

144
 La fel de relevant este şi dacă autorităţile naţionale au încercat să stabilească dacă afirmaţiile avocatului
erau adevărate sau au fost făcute cu bună credinţă (vezi dosarul Steur).
 Severitatea pedepsei impuse (Schöpfer, §34; Nikula, §54).
 „Forumul” criticii. În dosarul Schöpfer (§31), Curtea a acordat importanţă faptului că avocatul criticase
autorităţile judiciare mai întâi în public la conferinţa de presă, înainte de a recurge la calea de atac ce se
dovedise a fi eficientă.623 În speţa Nikula (§52), Curtea a avut în vedere faptul că afirmaţiile petentei s-
au limitat la sala de judecată, şi nu au fost critici aduse unui judecător sau procuror, care să-şi găsească
ecou în mass-media.

Cu toate acestea, e o situaţie cu totul diferită dacă membrii executivului comentează pe marginea litigiilor pe
rol. În speţa Sovtransavto, Preşedintele Ucrainei îi trimisese Preşedintelui Tribunalului Suprem de
Arbitraj o scrisoare prin care-l îndemna să „apere interesele cetăţenilor ucraineni” într-un litigiu dintre o
companie de stat din Rusia şi o companie de stat din Ucraina. Curtea a decis că o astfel de intervenţie era
incompatibilă cu noţiunea de tribunal „independent”:

„În sfârşit, Curtea nu poate decât să ia notă că autorităţile ucrainene de la cel mai înalt
nivel au intervenit în nenumărate ocazii în cadrul procedurilor. Oricare ar fi motivele
avansate de guvern pentru a-şi justifica astfel de intervenţii, Curtea consideră că, având
vedere conţinutul acestora şi modalitatea în care au fost făcute […], acestea erau ipso facto
incompatibile cu noţiunea unui „tribunal independent şi imparţial”, în sensul Articolului 6
§1 din Convenţie.” 624

La fel, în speţa Falcoianu625, petenţii s-au plâns cu privire la independenţa Curţii Supreme din România,
care se detaşase de propria jurisprudenţă în urma unui discurs ţinut în 1994 de Preşedintele României, dl.
Iliescu, în care acesta afirmase că hotărârile judecătoreşti de restituire ale proprietăţilor naţionalizate ilegal
nu ar trebui executate. Curtea a constatat că nimic nu sugera că judecătorii care deliberaseră în cauza
petenţilor fuseseră influenţaţi de remarcile Preşedintelui, iar faptul că cei doi judecători votaseră înainte în
favoarea schimbării jurisprudenţei nu încălca dreptul înscris la Articolul 6 §1. În consecinţă, Curtea a
decis în unanimitate că nu existase nici o încălcare a Articolului 6 §1, drept consecinţă a modificării
jurisprudenţei Curţii Supreme de Justiţie. În această speţă, Curtea a adoptat o perspectivă destul de
blândă. Se va constata o încălcare a Articolului 6 doar dacă petentul poate să demonstreze că judecătorul

623
Vezi şi ComEDO, 13 martie 1986, Prince - United Kingdom (nr. pet. 11456/85; D&R 46, p. 222).
624
CEDO, 25 iulie 2002, Sovtransavto Holding - Ukraine (nr. pet. 48553/99), §80. Vezi şi raportul
final al Programului PHARE „Întărirea statului de drept”. În România, ministrul trimite „scrisori
ocazionale” în care se recomandă magistraţilor o anumită interpretare a legii (vezi Comisia Europeană,
Reinforcement of the Rule of Law, Nijmegen: Wolf Legal Productions, 2002, p. 41). Această practică lasă
loc abuzului. În opinia mea, hotărârea Curţii în speţa Sovtransavto nu doreşte să interzică intervenţiile
legale ale autorităţilor ca terţe părţi.
625
CEDO, 9 iulie 2002, Falcoianu a.o. - Romania (nr. pet. 32943/96), §§35-38. Vezi şi alte plângeri
identice în CEDO, 16 iulie 2002, Ciobanu - Romania (nr. pet. 29053/95), §44 şi CEDO, 26 noiembrie
2002, Mosteanu a.o. - Romania (nr. pet. 33176/96), §§41-43.

145
a fost influenţat în fapt atunci când a deliberat într-un dosar anume. Ceea ce va reprezenta un obstacol
dificil pentru petent.

Şi, în sfârşit, situaţia în care dezbaterea parlamentară încearcă să influenţeze independenţa justiţiei. În
1962, Comisia a trebuit să comenteze o dezbatere parlamentară din Bundestag-ul german cu privire la
organizarea justiţiei.626 Un membru al parlamentului din partea partidului socialist SPD s-a plâns în cadrul
dezbaterii cu privire la politica sentinţelor judecătoreşti, care, în opinia sa, erau mult prea blânde. Pentru a-şi
susţine punctul de vedere, acesta a făcut trimitere la anumite dosare, dintre care unul era pe rolul Curţii de
Apel. A însemnat asta că judecătorul de la Curtea de Apel a fost influenţat ilegal de către Parlament?
Comisia a decis că nu era cazul, subliniind că, în cadrul dezbaterii se făcuse trimitere în mod explicit la
necesitatea unei independenţe a justiţiei. În plus, Comisia a considerat că era important faptul că dezbaterea
nu avusese drept rezultat un vot sau o declaraţie adresată judecătorului. Şi, în sfârşit, hotărârea Curţii de
Apel fusese motivată corespunzător. Raţionamentul nu părea să indice nici o părtinire datorată dezbaterii
parlamentare. Această situaţie demonstrează că remarcile parlamentarilor cu privire la dosarele pe rol nu au
fost permise în mod necondiţionat de către Comisie.

626
ComEDO, 16 iulie 1962, X. - Germany (nr. pet. 1063/61; Digest, p. 669-670).

146
Aspecte relevante ale Convenţie Europeane a Drepturilor Omului în
practica judiciara din România

147
1. Fără a ignora dreptul statului, pe teritoriul căreia a fost condamnată intimata B. C., de a
controla intrarea, şederea şi expulzarea străinilor pe teritoriul naţional, trebuie avute în vedere şi
hotărîrile Curţii Europene (Moustaquim v Belgia, Berrehab, Abdalaziz, Cabales, Balkandali v
Belgia) în conformitate cu care deciziile ce constituie o interferenţă cu drepturile garantate de art. 8
paragraf 1 pot fi luate doar dacă sunt justificate de o necesitate socială presantă şi sunt
proporţionale cu scopul urmărit, deci dacă sunt necesare într-o societate democratică.

Deliberînd asupra cererii privind transferul condamnatei B. C., aflată în executarea unei pedepse
privative de libertate în Republica Ungară, într-un penitenciar din România, constată:
Prin adresa nr.14887/II/2004/13 c, din data de 5 martie 2004, Ministerul Justiţiei-
Direcţia Relaţii Internaţionale şi Drepturile Omului a transmis Parchetului de pe lîngă Curtea de Apel
Bucureşti cererea formulată de către Ministerul Justiţiei din Republica Ungară, prin care se solicită
transferarea persoanei condamnate B. C., într-un penitenciar din România, pentru a continua executarea
pedepsei cu închisoarea, aplicată sus numitei de către instanţele din statul solicitant.
Din informaţiile şi documentele comunicate de statul de condamnare în aplicarea Convenţiei
Europene asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg – 1983, a rezultat că prin
sentinţa penală nr. 7 B 254/2003/43 a Judecătoriei oraşului Kiskunhalas, numita B. C. a fost condamnată
la 4 ani şi 6 luni închisoare, cu regim penitenciar sever, pentru săvîrşirea infracţiunii de tîlhărie, comisă de
mai mult persoane împreună, în calitate de coautor, prev.de art.321 al. 1 şi 3,lit.c din Codul penal ungar.
Prin aceeaşi sentinţă, s-a dedus durata reţinerii şi arestării preventive (de la data de 17.01.2003 la
zi) din pedeapsa aplicată inculpatei şi s-a luat faţă de aceasta măsura expulzării cu interdicţie de intrare în
ţară pe o perioadă de 10 ani.
Sentinţa a rămas definitivă la data de 22.10.2003.
În fapt, se reţine că, în noaptea de 17/18.01.2003, împreună cu numiţii L. M., L. M. şi B. A.,
inculpata B. C. a sustras din locuinţa părţii vătămate F. K., prin constrîngere fizică şi ameninţare şi
punerea victimei în imposibilitate de a se apăra, mai multe bunuri (sume de bai, bijuterii, produse
alimentare ş.a.).
În urma agresiunii, partea vătămată a suferit leziuni traumatice, care au necesitat pentru vindecare
peste 8 zile de îngrijiri medicale.
Din examinarea materialului cauzei, se constată îndeplinite condiţia dublei incriminări prev.de
art.5 al.1,lit.e din Legea nr.756/2001 şi art.3 pct.1,lit.e din Convenţia Europeană asupra transferării
persoanelor condamnate, adoptată la Strassbourg-1983.
Astfel, fapta reţinută în sarcina inculpatei B. C. are corespondent în legislaţia penală română,
realizînd conţinutul constitutiv al infracţiunii de tîlhărie, prev.de art.211 al.1,2 lit.b şi al.2/1 lit.a şi c Cod
penal, pedepsită cu închisoarea de 7 la 20 ani.
Numita B. C. se află în prezent încarcerată în Institutul Penitenciar cu Regim Sever şi Moderat
din Kalosca.
După cum rezultă din procesul-verbal nr. Bv. 36/2004/2, întocmit de judecătorul desemnat pentru
executarea pedepselor din cadrul Tribunalului judeţului Bacs – Kiskun, la data de 22.01.2004, persoana
condamnată B. C. şi-a exprimat opinia cu privire la transferarea sa într-un penitenciar din România, în
sensul refuzului la transfer.
Aşa cum rezultă din art.3 al Legii nr.76/1996, procedura transferului persoanei condamnate face
parte din cooperarea internaţională în interesul persoanei condamnate, dîndu-i posibilitatea de a reveni în
ţara în care are legături şi în care se va afla într-o poziţie mai bună pentru a se putea reabilita în plan
social.
În consecinţă, transferul este legat de punerea în executare a sentinţelor ce implică privarea de
libertate în interesul reintegrării condamnatului în ţara de origine.

148
 Consimţămîntul persoanei condamnate subliniază raţiunea legii legată de personalizarea măsurii
de transfer luată în interesul persoanei condamnate.
Chiar în condiţiile art.3 al Protocolului adiţional (ordin de expulzare) opinia persoanei
condamnate trebuie luată în considerare.
Examinînd cererea formulată, Curtea constată că, potrivit prevederilor art.3 din Protocolul
adiţional la Convenţia Europeană asupra transferării persoanelor condamnate, ratificat de România prin
O.G. nr.92/1999, statul de executare poate, la cererea statului de condamnare să îşi dea acordul pentru
transferarea persoanei condamnate fără consimţămîntul acesteia din urmă, atunci cînd condamnare
pronunţată împotriva acesteia conţine o măsură de expulzare ori de conducere la frontieră.
La examinarea cererii nu se poate face abstracţie de motivele pentru care condamnata a refuzat
transferul. Astfel, aceasta a precizat că trăieşte de 4 ani în Ungaria şi nu menţine nici o legătură cu familia
din România.
În acelaşi timp,condamnata a precizat că menţine legăturile cu concubinul său din Ungaria şi
doreşte –pentru acest considerent-să continue executarea pedepsei în Ungaria.
În cauză, transferul condamnatei în România ar încălca dispoziţiile art.8 din CEDO, interferînd cu
viaţa sa privată şi de familie.
Deşi legea permite executarea pedepsei în România, condamnata a învederat faptul că nu doreşte
să se întoarcă în ţară, că nu are legături cu cei rămaşi în România şi că are un logodnic în Ungaria, după
executarea pedepsei dorind să rămînă cu acesta.
Amestecul autorităţilor publice este permis în ceea ce priveşte viaţa privată şi de familie, atunci
cînd este prevăzut de lege şi în măsura în care constituie o măsură care într-o societate democratică este
necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bună starea economică a ţării, apărarea ordinii şi
prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau moralei ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.
Curtea apreciază că, deşi ingerinţa este prevăzută de lege, ea nu este necesară într-o societate
democratică, astfel încît, cererea privind transferul condamnatei B. C., urmează a fi respinsă.
Fără a ignora dreptul statului, pe teritoriul căreia a fost condamnată intimata B. C., de a controla
intrarea, şederea şi expulzarea străinilor pe teritoriul naţional, trebuie avute în vedere şi hotărîrile Curţii
Europene (Moustaquim v Belgia, Berrehab, Abdalaziz, Cabales, Balkandali v Belgia) în conformitate cu
care deciziile ce constituie o interferenţă cu drepturile garantate de art. 8 paragraf 1 pot fi luate doar dacă
sunt justificate de o necesitate socială presantă şi sunt proporţionale cu scopul urmărit, deci dacă sunt
necesare într-o societate democratică.
Avînd în vedere că, în conformitate cu propriile declaraţii (f.25 verso dosar 830/II-5/2004) se
simte bine în institutul penitenciar din Ungaria, unde condiţiile de executare a pedepsei sunt mai bune
decît în România, precum şi faptul vă doreşte să-şi întemeieze familie în Ungaria, unde trăieşte de 4 ani,
admiterea cererii nu este oportună.
Admiterea cererii, privită prin perspectiva respectului pentru viaţa de familie nu ar conduce la un
echilibru între interesele părţilor, mijlocul folosit nefiind proporţional cu scopul legitim urmărit.

149
2. O acţiune având ca obiect plângerea împotriva restrângerii dreptului de proprietate nu poate fi
respinsă ca inadmisibilă. Dimpotrivă aceasta trebuie analizată pe fondul ei pentru a se verifica
dacă ingerinţa (restrângerea dreptului ) este permisă de lege.

Deliberând asupra recursului declarat de V. L. împotriva sentinţei nr. 889/2004 constată:

Prin sentinţa penală nr.889 /2004 Tribunalul Bucureşti a respins ca inadmisibilă plângerea
petentei.
A fost obligată petenta la 150.000 lei cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr. 2962/24 mai 2004 petenta V. L. a
solicitat ca, în temeiul dispoziţiilor art.169 Cod procedură penală rap. la art.168 Cod procedură penală să
se dispună restituirea tuturor obiectelor şi înscrisurilor proprietatea acesteia şi care i-au fost ridicate cu
încălcarea dispoziţiilor legale , cu ocazia efectuării percheziţiei domiciliare la imobilul din Bucureşti, str.
Păunaşul Codrilor nr. 14,imobil proprietatea petentei .
În considerente, petenta a învederat faptul că în data de 187.03.2004 o echipă de jandarmi însoţită
de procuror a efectuat o percheziţie domiciliară la imobilul sus menţionat, cu aceeaşi ocazie fiind
ridicate fără drept bunuri proprietatea petentei, fără măcar ca acestea să fie identificate şi inventariate cu
exactitate, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 108 alin.2 Cod procedură penală , motiv pentru care solicită
restituirea tuturor acestor bunuri, enumerându-le în conţinutul plângerii formulate.
La dosar, s-au depus în copie următoarele: autorizaţie de percheziţie nr. 63 şi 64 din 16.03.2004,
proces verbal de percheziţie din data de 18.03.2004, rezoluţie de începere a urmăririi penale „in rem ”nr.
729/P/12.02.2003.
La termenul din 29 iunie 2004, în şedinţă publică, reprezentantul Ministerului Public a invocat
excepţia inadmisibilităţii plângerii formulate.
Analizând admisibilitatea cererii formulate de petent funcţie de dispoziţiile legale incidente în
cauză, tribunalul a constat că:
În baza autorizaţiilor nr. 63 şi 64 din 16 martie 2004, emise de Tribunalul Bucureşti Secţia I-a
Penală în dosarul nr. 1480/2004, urmare solicitării transmisă cu adresa nr. 729/P/2004 a Parchetului de pe
lângă Curtea de Apel Bucureşti, organele de urmărire penală au fost autorizate să efectueze o percheziţie
domiciliară la adresa din Bucureşti, sector 5, str. Păunaşul Codrilor nr.14 precum şi să ridice obiecte care
conţin date informatice, date referitoare la traficul internaţional de persoane sau date referitoare la
utilizatori.
Procedîndu - se la efectuarea percheziţiei la imobilul sus menţionat au fost ridicate mai multe
bunuri astfel cum rezultă din conţinutul procesului verbal de percheziţie din 18.03.2003, pentru o parte
din aceasta petenta solicitând restituirea, cu motivarea că sunt bunuri personale ce nu au legătură cu
obiectul cauzei.
Dispoziţiile art.169 alin.1 Cod procedură penală invocate de petenta ca temei de drept al plângerii
formulate nu sunt incidente în cauză câtă vreme, aceste prevederi se referă la contestarea măsurilor
asiguratorii şi restituirea lucrurilor ridicate urmare dispunerii acestor măsuri, ca aşa stau lucrurile ,rezultă
din tehnica redactării textului 169 alin.1 Cod procedură penală „orice altă persoană care pretinde un drept
asupra lucrurilor ridicate poate cere potrivit dispoziţiilor art.168 Cod procedură penală stabilirea acestui
drept şi restituirea ”.
În cauză sunt incidente dispoziţiile art.109 alin.4 Cod procedură penală, potrivit cu care obiectele
şi înscrisurile predate sau ridicate în urma percheziţiei şi care nu au legătura cu cauza se restituie
persoanei căreia îi aparţin.
Or, chiar dacă petentul invocă ca temei de drept dispoziţiile sus menţionate la acest moment
procesual, când încă se administrează probe în vederea soluţionării cauzei în cursul urmăririi penale, nu se
poate stabili încă dacă obiectele ridicate au sau nu legătură cu cauza.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs petenta fără a-l motiva.

150
 Analizând hotărârea conform art. 385/6 alin.3 Cod procedură penală, Curtea va reţine următoarele
:
Considerată măsură de reparaţie imediată, restituirea lucrurilor poate fi folosită ca o măsură
procesual penală conform art.169 Cod procedură penală sau conform art.109 Cod procedură penală.
În principal restituirea lucrurilor este privită ca o modalitate de reparare în natură a pagubelor
produse prin infracţiune, cu prioritate înaintea celorlalte modalităţi de reparare a pagubei, dar ea poate fi
anticipată prin restituirea lucrurilor înainte de rezolvarea definitivă a acţiunii civile în cadrul procesului
penal.
Din modul în care art.169 Cod procedură penală reglementează această instituţie reiese că pot fi
restituite lucrurile atunci când sunt realizate următoarele condiţii: lucrurile ridicate de la învinuit, inculpat
sau orice persoană care le-a primit spre a le păstra sunt proprietatea părţii vătămate ori au fost luate pe
nedrept din posesia sau deţinerea sa; restituirea lucrurilor să nu stânjenească aflarea adevărului.
Codul de procedură penală dă dreptul oricărei persoane de a cere restituirea bunurilor proprietatea
sa, ce i-au fost luate pe nedrept, indiferent de la cine au fost luate învinuit inculpat, un terţ.
Dispoziţia legală conferă acest drept oricărei persoane care pretinde că lucrurile ridicate îi aparţin,
fie conform art.109 Cod procedură penală, fie conform art.169 Cod procedură penală.
Dreptul de acces în justiţie implică existenţa unei căi judiciare pentru cereri care au ca obiect
drepturile civile fără distincţie după cum acestea se valorifică în procesul penal sau civil.
Hotărârea tribunalului prin care s-a respins ca inadmisibilă cererea petentei de restituire a
bunurilor ridicate în urma percheziţiei făcute la inculpat este nelegală. Curtea apreciază că o asemenea
excludere este în sine contrară dreptului de acces la justiţie garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenţie
(Brumărescu v. România).
Dreptul unui justiţiabil de a se adresa instanţelor ar fi iluzoriu dacă o instanţă, legal sesizată,
având competenţa de a se pronunţa asupra unei asemenea cereri, ar respinge-o ca inadmisibilă pe
considerentul inducerii greşite a unui text de lege.
Codul de procedură penală permite instanţelor de judecată modificarea temeiului sesizării (vezi
schimbarea încadrării juridice mutatis mutandis), în cazul unei cereri a părţii, instanţa poate pune în
discuţie un alt temei de drept, cu atât mai mult cu cât, în cuprinsul cererii depuse la fond se face vorbire
despre neîndeplinirea cerinţelor art.108 Cod procedură penală în ceea ce priveşte obiectele ridicate.
Articolul 6 paragraful 1 CEDO garantează dreptul oricărei persoane de a se plânge unei instanţe
judecătoreşti cu privire la drepturile şi obligaţiile sale civile; art.6 paragraful 1 include „dreptul la
instanţă”, iar dreptul de a avea acces la justiţie respectiv dreptul de a declanşa proceduri în faţa unei
instanţe civile este o componentă a acestuia (Hornsby v. Grecia).
Dreptul la acţiune şi condiţiile de exercitare sunt prevăzute chiar de legea Română.
Soluţia instanţei de respingere ca inadmisibilă a plângerii apare ca nelegală, Codul însuşi
garantând dreptul de a formula acţiune în baza art.169 Cod procedură penală, rap. la art. 168 Cod
procedură penală, sau în baza art.109 Cod procedură penală.

În cauză petenta a invocat faptul că o parte dintre bunurile ridicate în urma percheziţiei la adresa
din Bucureşti sector 5 Păunaşul Codrilor nr.14 îi aparţin şi nu au legătură cu obiectul cauzei pendinte .
Relevând că faţă de bunurile ridicate nu s-au dispus măsuri asiguratorii cu atât mai mult instanţa
ar fi trebuit să verifice temeiul restrângerii dreptului de proprietate al petentei.
S-ar fi impus verificarea pe fond a temeiniciei măsurii, legea însăşi (art.109 Cod procedură
penală) prevăzând că obiectele şi înscrisurile predate sau ridicate în urma percheziţiei şi care nu au
legătură cu cauza se restituie persoanei căreia îi aparţin.
O acţiune având ca obiect plângerea împotriva restrângerii dreptului de proprietate nu poate fi
respinsă ca inadmisibilă. Dimpotrivă aceasta trebuie analizată pe fondul ei pentru a se verifica dacă
ingerinţa (restrângerea dreptului ) este permisă de lege.
Având în vedere că tribunalul nu s-a pronunţa pe fondul cauzei prejudiciind-o astfel pe petentă,
iar o soluţie dată de Curte ar încălca dublul grad de jurisdicţie (în lipsa unei analize anterioare a
dreptului) Curtea va admite recursul şi va trimite cauza spre rejudecare conform art. 385/15 pct.2 lit.c
Cod procedură penală. Cauza va fi trimisă Tribunalului Bucureşti Secţia I-a Penală la care s-a înregistrat

151
dosarul de urmărire penală 720/P/2004, pentru a aprecia, în raport de stadiul procedurii, dacă restituirea
obiectelor stânjeneşte sau nu stânjeneşte aflarea adevărului.
3. Neexistând nici un temei legal pentru a se crea o ordine de preferinţă între declaraţiile succesive
ale inculpatului, instanţa poate să considere că numai una dintre ele este expresia adevărului,
având obligaţia de a le înlătura motive pe celelalte.
Ca urmare, instanţa de apel, în mod corect, a reţinut că sunt expresia adevărului numai
acele declaraţii care se coroborează cu fapte şi împrejurări care rezultă din ansamblul probelor
existente în cauză.

Deliberând asupra recursului declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, împotriva

deciziei penale nr.793/20044, constată:
Prin sentinţa penală nr.725/14.04.2003 a Judecătoriei Buftea a fost respinsă cererea de restituire
întemeiată pe art.333 C.p.p., ca neîntemeiată.
În baza art.11 pct.2,lit.a rap.la art.10 lit.c C.p.p., a fost achitat inculpatul R. L. M., pentru
infracţiunea prev.de art.208 al.1-209 al.1,lit.a,i Cod penal, cu aplicarea art.37 lit.a Cod penal.
S-a respins,ca neîntemeiată acţiunea civilă, iar cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că în perioada 17.10.2000 –
16.04.2002, astfel cum rezultă din examinarea fişelor de cazier judiciar, inculpatul s-a aflat în executarea
pedepselor la care a fost condamnat prin sentinţele penale nr.315/09.11.2000 a Judecătoriei Turnu
Măgurele, definitivă prin decizia penală nr.662/28.11.2000 a Tribunalului Teleorman şi respectiv sentinţa
penală nr.13/18.01.2001 a Judecătoriei Turnu Măgurele, ori, în perioada respectivă, fiind privat de
libertate, nu avea cum să comită fapta din 25.02.2002 reţinută în sarcina sa prin actul de sesizare a
instanţei, motiv pentru care s-a dispus achitarea inculpatului.
Referitor la cererea de restituire a cauzei la procuror, formulată de apărătorul inculpatului,
conform art.333 C.p.p., instanţa de fond a apreciat că în cauză au fost efectuate toate cercetările cu privire
la inculpatul A. L. M., astfel că nu se impune restituirea cauzei pentru completarea urmăririi penale.
Sub aspectul laturii civile, instanţa de fond a apreciat că, de vreme ce în cauză nu s-a dovedit
vinovăţia inculpatului, fapta ilicită a acestuia şi legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu,
acţiunea civilă exercitată în procesul penal de partea vătămată este neîntemeiată.
Împotriva acestei sentinţe penale a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Buftea,
criticând-o sub aspectul greşitei soluţii de achitare a inculpatului A. L. M. pentru infracţiunea prev.de
art.208 al.1-209 al.1, lit.g şi i Cod penal, cu aplicarea art.37 lit.a Cod penal, în baza art.11 pct.2,lit.a rap.la
art.10 lit.c C.p.p.
În dezvoltarea motivelor de apel, parchetul a arătat că instanţa de fond, la pronunţarea hotărârii nu
a avut în vedere existenţa sentinţei penale nr.1420/16.05.2001 a Judecătoriei Sector 4, rămasă definitivă
în luna iulie 2001, prin care s-a dispus contopirea pedepselor stabilite prin sentinţele penale nr.315/2000
şi 13/2001 pronunţate de Judecătoria Turnu Măgurele, avute în vedere de instanţa de fond la pronunţarea
soluţiei de achitare şi a ignorat informaţiile furnizate prin referatul Biroului Executări penale, din cadrul
Judecătoriei Sectorului 4, din care rezultă că inculpatul a fost liberat condiţionat din executarea pedepsei
rezultante stabilită în urma contopirii pedepselor, prin sentinţa penală nr.1420/16.05.2001 în luna
octombrie 2001, conform sentinţei penale nr.2463/10.10.2001 a Judecătoriei Sector 5, astfel încât, dacă s-
ar fi avut în vedere aceste aspecte, s-ar fi constatat că, la data comiterii faptei, respectiv 25/26.02.2002,
inculpatul se afla în libertate, în cauză neexistând alte date în sensul că inculpatul ar fi fost arestat ulterior
liberării sale condiţionate din luna octombrie 2001 sau că s-ar fi aflat în executarea altor pedepse la data
la care a fost săvârşită infracţiunea de furt ce formează obiectul cauzei de faţă.
Prin decizia penală nr.793/A/30.06.2004, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia I-a Penală,
s-a respins ca nefondat apelul declarat de parchet.
Tribunalul a constatat apelul declarat de parchet ca fiind nefondat, pentru următoarele
considerente:
S-a constatat că, într-adevăr, motivarea instanţei de fond în sensul că la data când a fost săvârşită
infracţiunea de furt calificat reclamată de partea vătămată S. M., (25.02.2002), inculpatul A. L. M. ar fi

152
fost arestat, aflându-se în executarea pedepselor aplicate prin sentinţele penale nr.315/09.11.2000 şi
13/18.01.2001, pronunţată de Judecătoria Turnu Măgurele şi, prin urmare, ar fi fost imposibil ca el să
comită această infracţiune, de vreme ce era arestat, este infirmată de actele şi lucrările dosarului.
Astfel, la filele 51-53 din dosarul de fond nr.7113/2003 al Judecătoriei Buftea se află ataşată
copia sentinţei penale nr.1420/16.05.2001 a Judecătoriei sector 4, însoţită de un referat întocmit de biroul
executări penale al acestei instanţe, cu privire la data şi modalitatea rămânerii definitive a acestei sentinţe
şi la situaţia executării pedepsei, despre această sentinţă, făcându-se menţiune în fişa de cazier judiciar,
aflată la fila 14 din dosarul nr.530/2002 al Judecătoriei Buftea, ataşat la dosarul cauzei.
Prin sentinţa penală nr.1420/16.05.2001 a Judecătoriei sector 4, s-a dispus contopirea pedepselor
ce au fost aplicate inculpatului prin sentinţele penale nr.315/2000 şi 13/2001 ale Judecătoriei Turnu
Măgurele, stabilindu-se o pedeapsă rezultantă de 1 an şi 6 luni închisoare, dată spre executare
inculpatului, cu aplicarea art.71-64 Cod penal, din care, potrivit art.88 Cod penal rap.la art.36 al.3 Cod
penal, s-a dedus perioada deja executată, de la 17.10.2000 la zi(16.05.2001).
Din referatul întocmit de Biroul Executări Penale al Judecătoriei sectorului 4, a rezultat că
executarea acestei pedepse rezultante de 1 an şi 6 luni închisoare a început la data de 17.10.2000, urmând
să expire la 16.04.2002, însă prin sentinţa penală nr.2463/10.10.2001 a Judecătoriei sectorului 5, s-a
dispus liberarea condiţionată a condamnatului A. L. M. din executarea acestei pedepse.
Prin urmare, din actele dosarului a rezultat că la data de 25.02.2002 când a fost comisă
infracţiunea de furt calificat reclamată de partea vătămată, inculpatul nu se afla în stare de privare de
libertate, în cauză neexistând alte date sau indicii în legătură cu faptul că, ulterior liberării sale
condiţionate în luna octombrie 2001 inculpatul ar mai fi fost arestat în alte cauze până la data de
25.02.2002 inclusiv.
Mai mult decât atât, motivarea instanţei de fond, prin care aceasta justifică soluţia de achitare,
este infirmată chiar de către inculpat care pe tot parcursul procesului penal nu a susţinut nici un moment
că ar fi fost imposibil să comită infracţiunea de furt calificat reţinută în sarcina sa, întrucât la data
respectivă ar fi fost arestat.
Cu toate însă că, instanţa de fond a ignorat aceste aspecte ce rezultau în mod evident la o analiză
atentă a actelor şi lucrărilor dosarului, Tribunalul a constatat totuşi că soluţia de achitare dispusă de
instanţa de fond şi chiar temeiul achitării sunt corecte, dar argumentele pe care trebuie să se întemeieze
această soluţie sunt altele, reţinând că:
La data de 26.02.2002 partea vătămată Stanciu Marian – asociat unic al SC Fundeni Mob 2004
SRL Dobroieşti, a sesizat lucrătorii Postului de Poliţie Dobroieşti în legătură cu faptul că, în noaptea de
25/26.02.2002, autori necunoscuţi, prin forţarea unei ferestre, au pătruns în atelierul societăţii, situat în
comuna Dobroieşti, sat Fundeni, şos.Fundeni nr.204, judeţ Ilfov, de unde au sustras trei role de pluş
pentru tapiţerie, în valoare totală de 25.000.000 lei.
Prin actul se sesizare a instanţei s-a susţinut că, în urma cercetărilor efectuate în cauză, ar fi fost
depistat şi identificat ca autor al acestei infracţiuni de furt calificat inculpatul din prezenta cauză- A. L. M.
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, Tribunalul a constatat că este cu neputinţă a se
stabili în ce anume au constat acele cercetări efectuate în cauză, de către organele de poliţie pentru
depistarea şi identificarea autorului infracţiunii şi care au fost elementele şi împrejurările care au format
convingerea organelor de cercetare penală că autorul acestei fapte este inculpatul din prezenta cauză.
Este foarte adevărat că, inculpatul, în cursul urmăririi penale, fiind audiat, a recunoscut comiterea
acestei fapte, descriind modalitatea şi împrejurările săvârşirii acesteia, însă în cursul cercetării
judecătoreşti (a se vedea declaraţia sa de la fila 23 din dosarul de fond) a revenit asupra acestor declaraţii,
arătând că nu recunoaşte săvârşirea faptei pentru care a fost trimis în judecată şi că declaraţia care se află
la fila 14 din dosarul de urmărire penală a dat-o într-un moment în care se afla în Arestul Poliţiei Buftea,
fiind forţat să dea această declaraţie şi în plus la data când a avut loc acest furt, el se afla pe raza judeţului
Teleorman, la domiciliul său.
Alte probe în dovedirea faptei administrate pe parcursul procesului penal nu au mai fost decât
sesizarea părţii vătămate S. M. adresată organelor de cercetare penală şi declaraţia acestuia dată în faza
urmăririi penale, precum şi procesul-verbal de cercetare la faţa locului cu planşa foto aferentă, însă aceste
mijloace de probă dovedesc numai existenţa infracţiunii de furt calificat în dauna patrimoniului părţii

153
vătămate S. M., însă pe baza lor nu se poate stabili că inculpatul A. L. M. este autorul acestei infracţiuni.
Cum din probatoriul administrat în cauză nu rezultă date certe care să conducă la concluzia că inculpatul
A. L. M. este autorul infracţiunii de furt în dauna părţii vătămate Stanciu Marian, numai declaraţiile date
de inculpat în faza urmăririi penale neputând fi luate în considerare la stabilirea vinovăţiei sale în
săvârşirea faptei având în vedere prevederile art.69 Cod penal, potrivit cărora declaraţiile învinuitului sau
ale inculpatului făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care
sunt coroborate cu fapte şi împrejurări care rezultă din ansamblul probelor administrate în cauză,
tribunalul a apreciat că, într-adevăr se impune o soluţie de achitare a inculpatului pe temeiul art.11
pct.2,lit.a rap.la art.10 lit.c C.p.p.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, criticând-o
cu privire la greşita achitare a inculpatului. Motivele de recurs au fost extinse, oral, cu privire la cazul de
casare prev.de art.385/9 pct.10 C.p.p., deoarece instanţa de fond a avut în vedere la pronunţarea soluţiei
de achitare doar faptul că inculpatul, la data săvârşirii faptei era arestat într-o altă cauză, omiţând să
analizeze probele administrate în faza urmăririi penale şi cercetării judecătoreşti.
În motivele scrise de recurs se arată că în mod greşit s-a apreciat că declaraţia inculpatului de
recunoaştere a faptei nu se coroborează cu alte probe. Se precizează că inculpatul a dat nu una, ci două
declaraţii în faza de urmărire penală, în care acesta a descris în detaliu construcţia atelierului de unde a
sustras bunurile, indicând modul de operare „mergând pe lângă gardul care împrejmuia atelierul . . . până
în dreptul unei ferestre prevăzută cu grilaj metalic . . .”.
În motivele de recurs, se arată că această descriere se coroborează cu procesul verbal de cercetare
la faţa locului (fila 7 d.u.p.).
Chiar dacă ulterior a negat vinovăţia sa, inculpatul, prin detaliile oferite la urmărire penală asupra
locului faptei, asupra modului care l-a determinat să săvârşească fapta „încurajat că în curtea atelierului
nu se găsesc câini”, asupra obiectelor sustrase, „am luat trei suluri de pluş pe care le-am aruncat pe
geamul deschis”, a conformat săvârşirea faptei.
Analizând hotărârea recurată, Curtea, în baza art.385/15 pct.1, lit.b C.p.p., va respinge recursul
pentru următoarele considerente:
Articolul 63 alin.2 C.p.p. enunţă două principii de drept procesual penal şi anume principiul
potrivit căruia probele nu au o valoare mai înainte stabilită şi principiul aprecierii probelor.
Instanţa de fond a motivat într-adevăr soluţia de achitare pe faptul că inculpatul, la data săvârşirii
faptei se afla în penitenciar, aspect care, în apel, a fost înlăturat.
Instanţa de apel arătând că probele au fost greşit apreciate, a pronunţat o nouă hotărâre, analizând
toate probele administrate pe parcursul urmăririi penale şi cercetării judecătoreşti.
Nu se poate considera că instanţa de apel s-a pronunţat cu nesocotirea dispoziţiilor procedurale
care guvernează judecata în apel şi verificarea vinovăţiei inculpatului în triplu grad de jurisdicţie.
În raport de prevederile art.379 C.p.p., în cazul admiterii apelului şi reformării sentinţei primei
instanţe, tribunalul poate dispune rejudecarea cauzei de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată
numai în cazurile anume înscrise la pct.2, lit.b .
În speţă, analizând existenţa vinovăţiei inculpatului, instanţa de fond l-a achitat cu motivarea că
persoana trimisă în judecată nu este autorul faptei.
În aceste condiţii, cât timp hotărârea atacată nu s-a dat cu încălcarea unor norme procedurale
sancţionate nu nulitatea absolută, în sensul art.197 alin.2 C.p.p., constatându-se o eroare în aprecierea
situaţiei de fapt, în mod corect instanţa de apel a dat o interpretare proprie probelor şi a ajuns la concluzia
că inculpatul trebuie achitat.
În consecinţă, cazul de casare invocat art.385/9 pct.10 C.p.p. nu este incident, hotărârile fiecărei
instanţe bazându-se pe probe care au condus la achitarea inculpatului. Deoarece în cauză prin hotărârile
instanţelor nu au fost vătămate drepturile părţilor, dat fiind modul în care au fost analizate probele, ci
dimpotrivă, inculpatul a fost achitat, critica formulată de Parchet conform art.385/9 pct.10 C.p.p. este
nefondată.
În ceea ce priveşte soluţia de achitare – al doilea motiv de casare invocat de Parchet -, aceasta
apare ca fiind legală şi temeinică.

154
 Neexistând nici un temei legal pentru a se crea o ordine de preferinţă între declaraţiile succesive
ale inculpatului, instanţa poate să considere că numai una dintre ele este expresia adevărului, având
obligaţia de a le înlătura motive pe celelalte.
Ca urmare, instanţa de apel, în mod corect, a reţinut că sunt expresia adevărului numai acele
declaraţii care se coroborează cu fapte şi împrejurări care rezultă din ansamblul probelor existente în
cauză.
Legal şi temeinic instanţa de apel a considerat că recunoaşterea inculpatului făcută în faza de
urmărire penală, neconfirmată de alte dovezi, nu poate constitui proba vinovăţiei sale.
Nu poate fi primită critica formulată în motivele de recurs, în conformitate cu care există două
declaraţii ale inculpatului în faza de urmărire penală de recunoaştere a faptei pe care instanţele le-au
ignorat. Indiferent de numărul declaraţiilor inculpatului, dispoziţiile legale (art.69 C.p.p.) impun ca
acestea să se coroboreze cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probator, pentru a servi la
aflarea adevărului.
Având în vedere că bunurile pretins a fi furate de inculpat nu au fost recuperate, că acesta a
revenit asupra declaraţiei sale de la urmărirea penală de recunoaştere a faptei, că în urma cercetării la faţa
locului nu s-au găsit urme (impresiuni papilare) care să provină de la inculpat, în mod legal instanţa de
apel a apreciat că subzistă prezumţia de nevinovăţie.

155
4. Pentru ca o măsură de arestare să fie permisă trebuie să existe motive plauzibile de a se bănui că
s-a săvârşit o infracţiune. Noţiunea de motive plauzibile aparţinând Curţii Europene îşi are
corespondent in legea română şi anume în cerinţa de a exista indicii temeinice cu privire la
săvârşirea unei infracţiuni.

Deliberând asupra recursului declarat de inculpatul C. D. împotriva încheierii de la 13.09.2004

pronunţată în dosarul Tribunalului Bucureşti nr.4954/2004 constată:
Prin încheierea recurată instanţă a dispus în temeiul art. 155-156 Cod procedură penală
prelungirea arestării preventive a inculpatului.
Pentru a pronunţa această încheiere Tribunalul a apreciat că se menţin temeiurile care au stat la
baza acestei măsuri şi anume pericolul pentru ordinea publică decurgând din lăsarea în libertate a
inculpatului, pedeapsa
prevăzută de lege pentru fapta dedusă judecăţii, natura faptelor reţinute şi anume sustragerea de motorină
din conductele Petrotrans SA .
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul Catană Dumitru Adrian în termenul legal,
criticând-o pe motive de netemeinicie, deoarece nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art.148 lit.h Cod
procedură penală, iar datele ce particularizează pericolul social sunt de maximă generalitate. Se
precizează că în raport de atitudinea sinceră nu s-ar putea reţine că lăsarea în libertate ar putea influenţa
aflarea adevărului.
Analizând încheierea recurată în conformitate cu dispoziţiile art.385/6 Cod procedură penală,
Curtea va respinge ca nefondat recursul potrivit art.385/15 pct.1 lit.b Cod procedură penală pentru
următoarele considerente:
Tribunalul a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art.159 Cod procedură penală apreciind că în
cauză există indicii cu privire la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, constatând că temeiurile
care au stat la baza măsurii de arestare preventivă impun în continuare privarea de libertate.
Analizând măsura preventivă din perspectiva art.5 CEDO, Curtea apreciază că, proclamând
dreptul la libertate scopul articolului menţionat este de a asigura ca nici o persoană să nu fie lipsită de
libertatea sa în mod arbitrar (Amuur v Franţa).
Protejarea libertăţii individuale împotriva ingerinţelor arbitrare ale autorităţilor nu trebuie să
stânjenească însă eforturile instanţelor în administrarea probelor, desfăşurarea procesului în bune condiţii
(Tomasi v Franţa).
Expunerea limitativă a motivelor pentru care o persoană poate fi privată de libertate se regăseşte
în disp. art.148 Cod procedură penală.
Analizând motivele menţinerii măsurii arestării preventive din perspectiva art.148 lit.h Cod
procedură penală şi 155 - 156 Cod procedură penală, Tribunalul a luat în mod corect în considerare
gravitatea potenţialelor infracţiuni.
Pentru ca o măsură de arestare să fie permisă trebuie să existe motive plauzibile de a se bănui că
s-a săvârşit o infracţiune. Noţiunea de motive plauzibile aparţinând Curţii Europene îşi are corespondent
in legea română şi anume în cerinţa de a exista indicii temeinice cu privire la săvârşirea unei infracţiuni.
Motivele plauzibile depind de circumstanţele particulare ale fiecărui caz.
Organul judiciar este obligat să ofere un set minim de fapte şi informaţii care să convingă
instanţele cu privire la existenţa indiciilor temeinice că s-a săvârşit o infracţiune.
Acest aspect nu presupune ca autorităţile să dispună de probe suficiente pentru a formula acuzaţii
încă din momentul arestării(Brogan şi Murray). Astfel Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit
că faptele care necesită bănuieli nu prezintă acelaşi nivel de certitudine ce cele care permit inculparea şi,
cu atât mai puţin, cu cele care permit condamnarea.
In cauză in mod corect a reţinut instanţa de fond existenţa de indicii privind săvârşirea unei
infracţiuni de furt calificat constând in aceea că a sustras motorină din conducta C2 aparţinând Petrotrans.

156
5. Analizând măsura preventivă din perspectiva art. 5 CEDO, Curtea apreciază că, proclamând
dreptul la libertate scopul articolului menţionat este de a asigura ca nici o persoană să nu fie
deposedată de libertatea sa în mod arbitrar (Amuur v Franţa).
Protejarea libertăţii individuale împotriva ingerinţelor arbitrare ale autorităţilor nu trebuie
să stânjenească însă eforturile instanţelor în administrarea probelor, desfăşurarea procesului în
bune condiţii (Tomasi v Franţa).
Expunerea limitativă a motivelor pentru care o persoană poate fi privată de libertate se
regăseşte în disp. art.148 Cod procedură penală.

Deliberând asupra recursului declarat de inculpatul P. G. împotriva încheierii de la 01.10.2004

pronunţată în dosarul Tribunalului Bucureşti nr.5348/2004 constată:
Prin încheierea recurată instanţă a dispus în temeiul art.300/2 Cod procedură penală raportat la
art.160/b Cod procedură penală menţinerea arestării preventive a inculpatului.
Pentru a pronunţa această încheiere Tribunalul a apreciat că se menţin temeiurile care au stat la
baza acestei măsuri şi anume pericolul pentru ordinea publică decurgând din lăsarea în libertate a
inculpatului, pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta dedusă judecăţii, natura faptelor reţinute şi anume
omor calificat.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul P. G. în termenul legal, criticând-o pe
motive de netemeinicie, deoarece nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art.148 lit.h Cod procedură
penală , iar datele ce particularizează pericolul social sunt de maximă generalitate. Se precizează că în
raport de atitudinea sinceră nu s-ar putea reţine că lăsarea în libertate ar putea influenţa aflarea adevărului.
De asemenea precizează că nu se face vinovat de infracţiunea dedusă judecăţii.
Analizând încheierea recurată în conformitate cu dispoziţiile art.385/6 Cod procedură penală,
Curtea va respinge ca nefondat recursul potrivit art.385/15 pct.1 lit.b Cod procedură penală pentru
următoarele considerente:
Tribunalul a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art.160/b Cod procedură penală apreciind că în
cauză există indicii cu privire la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, constatând că temeiurile
care au stat la baza măsurii de arestare preventivă impun în continuare privarea de libertate.
Analizând măsura preventivă din perspectiva art.5 CEDO, Curtea apreciază că, proclamând
dreptul la libertate scopul articolului menţionat este de a asigura ca nici o persoană să nu fie deposedată
de libertatea sa în mod arbitrar (Amuur v Franţa).
Protejarea libertăţii individuale împotriva ingerinţelor arbitrare ale autorităţilor nu trebuie să
stânjenească însă eforturile instanţelor în administrarea probelor, desfăşurarea procesului în bune condiţii
(Tomasi v Franţa).
Expunerea limitativă a motivelor pentru care o persoană poate fi privată de libertate se regăseşte
în disp. art.148 Cod procedură penală.
Analizând motivele menţinerii măsurii arestării preventive din perspectiva art.148 lit.h Cod
procedură penală şi art.160/b Cod procedură penală, Tribunalul a luat în mod corect în considerare
gravitatea potenţialelor infracţiuni.
Astfel, potrivit art.136 Cod procedură penală, în cauzele privitoare la infracţiuni sancţionate cu
închisoarea, pentru a asigura buna desfăşurare a procesului penal, se poate lua măsura arestării preventive
a inculpatului dacă gradul de pericol social al faptei, sănătatea, vârsta, antecedentele inculpatului impun
acest lucru.
In cauză inculpatul a fost arestat conform MAP 228/UP/09.06.2004, reţinându-se că există indicii
cu privire la săvârşirea la 7/8.06.2004 a unei fapte constând in uciderea tatălui său prin aplicarea de
lovituri repetate.
Instanţa de fond a reţinut în mod corect in încheierea de la 1.10.2004 că se menţin condiţiile
art.148 lit.h Cod procedură penală in sensul că natura faptei pentru care este cercetat şi modalitatea
concretă in care se presupune că a fost comisă justifică temerea că lăsarea in libertate a inculpatului
prezintă pericol pentru ordinea publică.

157
 Temeiurile avute în vedere la luarea măsurii preventive nu au dispărut şi nici nu s-au modificat.
Deşi inculpatul a afirmat că nu l-a lovit pe tatăl său, ci doar a încercat să îşi despartă părinţii care se
certau, susţinerea sa este infirmată de declaraţia martorilor audiaţi in cauză.
Probele administrate până in prezent nu înlătură indiciile privind săvârşirea infracţiunii reţinute
pentru a se dispune măsura preventivă, astfel încât in mod corect instanţa a dispus menţinerea acesteia.

158
6. Respectarea dreptului la apărare presupune nu numai prezenţa inculpatului şi a apărătorului
său în instanţă, ci ascultarea nemijlocită a inculpatului, posibilitatea de a propune probe în
apărarea sa.
Legea recunoaşte dreptul la o apărare efectivă şi eficientă, iar nu iluzorie.
Instanţa de apel a hotărât asupra vinovăţiei inculpatului fără a administra vreo probă,
reanalizând materialul probator administrat de instanţa de fond, în baza căruia aceasta din urmă
dispusese achitarea inculpatului, cu încălcarea principiului nemijlocirii.
Ultimul cuvânt acordat inculpatului nu este de natură a suplini neaudierea acestuia astfel
cum a hotărât Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Constantinescu v România (2000).

Deliberând asupra recursului declarat de inculpatul M. C. I. împotriva deciziei penale nr.83/A/20.01.2004

pronunţată în dosarul nr.6263/2003 al Tribunalului Bucureşti – Secţia I-a Penală, constată:
Prin sentinţa penală nr.1430/3.10.2003 pronunţată de Judecătoria Sector 3 Bucureşti în dosarul
nr.7333/2003 s-a dispus achitarea inculpatului M. C. I.pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art.208 al.1 –
209 al.1 lit.e,g,i Cod penal cu aplic. art.37 lit.a Cod penal, prin schimbarea încadrării juridice din art.208
al.1 – 209 al.1 lit.e,g,i Cod penal cu aplic. art.37 lit.b Cod penal, în baza art.11 pct.2 lit.a rap.la art.10 lit.c
Cod procedură penală.
Pentru a hotărî astfel, s-a reţinut că din declaraţiile inculpatului şi ale martorului D. M. date în
faţa instanţei nu rezultă cu certitudine că inculpatul este cel care a săvârşit fapta de sustragere a unei roţi
la data de 14.05.1999 din autoturismul părţii vătămate B. A.. Au fost înlăturate declaraţiile date de
inculpat şi martor în cursul urmăririi penale, cu motivarea că prin declaraţia sa martorul A. S. le-a
înlăturat, în sensul că D. M. a cumpărat roata de la A. S. şi nu de la inculpat. În concluzie se reţine că nu
inculpatul este autorul furtului reclamat de partea vătămată B. A.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Sector 3, criticând
hotărârea instanţei de fond pentru netemeinicie şi nelegalitate, întrucât a dispus achitarea inculpatului
pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, deşi la dosar existau probe care atestau că el este autorul
faptei. Această situaţie de fapt rezultă din declaraţia inculpatului făcută la urmărirea penală, din procesul
verbal de conducere în teren, din declaraţia martorului D. M., de la urmărirea penală, din procesul verbal
şi din procesul verbal de recunoaştere din grup a inculpatului.
Prin decizia penală nr.83/2004 Tribunalul a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă
Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti şi a desfiinţat sentinţa apelată.
Rejudecând, conform art.208 – 209 alin.1 lit.a,g,i Cod penal cu aplicarea art.37 lit.b Cod penal a
fost condamnat inculpatul M. C. I. la o pedeapsă de 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt
calificat.
A făcut aplicarea art.71, 64 Cod penal.
A constatat că prejudiciul a fost recuperat prin restituirea bunului.
A luat act că inculpatul este arestat într-o altă cauză.
A obligat inculpatul la 1.600.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care s-a avansat suma de
400.000 lei onorariul avocatului din oficiu.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de apel a reţinut că în cauză există probe certe care se
coroborează între ele, în sensul că inculpatul a săvârşit fapta pentru care este trimis în judecată (plângerea
părţii vătămate formulată la 14.05.1999, declaraţia acesteia de la aceeaşi dată, declaraţia martorului D. M.
din 22.04.2003, procesul verbal de reconstituire).
Se reţine ca dovadă a comiterii sustragerii procesul verbal din 6.05.2003 de ridicare de la
domiciliul martorului a roţii de rezervă aparţinând părţii vătămate.
De altfel, se menţionează în decizia de apel, inculpatul prin declaraţia dată în faţa procurorului la
13.05.2003 a recunoscut că a sustras roata şi a vândut-o martorului D. M.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul, criticând-o în ceea ce priveşte cazurile de
casare prev. de art.385/9 pct.18 Cod procedură penală, respectiv greşita condamnare a inculpatului pentru
o faptă pe care nu a comis-o.
Din oficiu s-au pus în discuţia părţilor cazurile de casare prevăzute de art.385/9 pct.17/1 Cod
procedură penală cu referire la greşita reţinere a stării de recidivă postexecutorie, acesta fiind în stare de

159
recidivă postcondamnatorie în raport de pedeapsa aplicată prin sentinţa penală nr.631/1997 şi, respectiv,
încălcarea art.6 din CEDO cu referire la faptul că instanţa de apel a schimbat hotărârea instanţei de fond
reţinând vinovăţia inculpatului fără a-l audia.
Analizând hotărârea recurată, conform art.385/9 pct.17/1 şi pct.18 Cod procedură penală, Curtea
va admite recursul conform art.385/15 pct.2 lit.c Cod procedură penală pentru următoarele considerente:
Respectarea dreptului la apărare presupune nu numai prezenţa inculpatului şi a apărătorului său
în instanţă, ci ascultarea nemijlocită a inculpatului, posibilitatea de a propune probe în apărarea sa.
Legea recunoaşte dreptul la o apărare efectivă şi eficientă, iar nu iluzorie.
Instanţa de apel a hotărât asupra vinovăţiei inculpatului fără a administra vreo probă, reanalizând
materialul probator administrat de instanţa de fond, în baza căruia aceasta din urmă dispusese achitarea
inculpatului, cu încălcarea principiului nemijlocirii.
Ultimul cuvânt acordat inculpatului nu este de natură a suplini neaudierea acestuia astfel cum a
hotărât Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Constantinescu v România (2000).
Potrivit art.289 Cod procedură penală, judecata cauzei (atât în primă instanţă cât şi în apel se face
în faţa instanţei constituite conform legii şi se desfăşoară în şedinţă oral, nemijlocit şi în contradictoriu.
Încălcarea unora dintre aceste principii de desfăşurare a judecăţii constituie o atitudine discreţionară a
instanţei şi este de natură a aduce o vătămare intereselor legitime ale părţilor în proces.
Instanţa de apel şi-a însuşit probele strânse de organul de urmărire penală încălcând principiul
nemijlocirii. Dacă legea cere oralitate, nemijlocire şi contradictorialitate la judecată, nu poate fi menţinută
hotărârea dată în astfel de condiţii, fiind lovită de nulitate.
Deşi instanţei de apel i se recunoaşte dreptul de a da o nouă apreciere probelor administrate
trebuie avut în vedere în acelaşi timp că regulile care guvernează judecata în apel sunt nemijlocirea,
oralitatea, contradictorialitatea.
Modalitatea de aplicare a articolului 6 CEDO, în cazul apelului, ţine de caracteristicile procedurii
şi de rolul care revine jurisdicţie de apel în sistemul de drept intern.
Absenţa audierii inculpatului nu se poate justifica nici prin particularităţile procedurale, nici prin
competenţa jurisdicţiei în apel, nici prin modul în care interesele inculpatului au fost apărate şi nici prin
natura chestiunilor asupra cărora instanţa trebuia să se pronunţe.
Este adevărat că în faţa unei instanţe de apel cu puteri jurisdicţionale depline articolul 6 nu
garantează în mod necesar dreptul la o audiere publică şi nici pe cel de a asista personal la dezbateri, dacă
o astfel de şedinţă a avut deja loc (Fejde v Suedia, 1991). Curtea Europeană a Drepturilor Omului a
declarat că, dacă o instanţă de apel este chemată să examineze un caz atât pe fond cât şi în drept, precum
şi ansamblul problemelor privind vinovăţia sau nevinovăţia, aceasta nu poate, din motive legate de regula
procesului echitabil, să decidă fără a aprecia în mod direct mărturiile prezentate personal de inculpatul
care susţine că nu a comis infracţiunea de care este acuzat (Ekbatani v Suedia, 1988).
Conform dispoziţiilor legale, procedura în faţa instanţei de apel urmează aceleaşi reguli ca şi cea
în faţa instanţei de fond, Tribunalul având competenţa a se pronunţa atât în ceea ce priveşte chestiunile de
fapt cât şi cele de drept. Instanţa de apel putea fie să confirme achitarea inculpatului, fie să îl condamne
după administrarea de probe conform principiului nemijlocirii.
Infirmând soluţia primei instanţe de achitare, Tribunalul l-a condamnat pe inculpat fără să îl
audieze.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o violare a articolului 6 (Constantinescu v
România) subliniind că, deşi dreptul acuzatului de a avea ultimul cuvânt prezintă importanţă, acesta nu
poate fi confundat cu dreptul de a fi audiat de o instanţă în timpul dezbaterilor. Dreptul la un proces
echitabil este încălcat atunci când instanţa se pronunţă asupra temeiniciei acuzaţiei în materie penală,
considerându-l pe inculpat vinovat, fără ca acesta să fi avut posibilitatea să fie audiat, cu atât mai mult cu
cât Tribunalul a fost prima instanţă care l-a condamnat.
Apreciind că dreptul la apărare a fost încălcat, Curtea va trimite cauza la Tribunal spre a fi
administrate probe (audierea inculpatului, a părţii vătămate şi a martorului) conform art.62 – 67 Cod
procedură penală.

160
 Art. 10 Consideraţii introductive

Lavinia Lefterache

• Aspecte generale

Libertatea de exprimare şi informare nu este numai o piatră de temelie a democraţiei, dar şi o

condiţie prealabilă pentru exercitarea altor drepturi şi libertăţi consacrate de Convenţie: libertatea
corespondenţei (art. 8), libertatea de gândire, de convingere, de religie (art. 9), libertatea de întrunire şi
asociere (art. 11). Libertatea de exprimare a fost consacrată de toate constituţiile statelor, de la
Constituţia americană din 1787 şi Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789 (art.
11), până la constituţiile postbelice, inclusiv Constituţia României din 1991 (art. 30). De asemenea,
libertatea de exprimare a fost enunţată ca o libertate fundamentală a omului în numeroase documente
internaţionale: Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (art. 19), Pactul internaţional cu privire la
drepturile civile şi politice (art. 19).

• Aplicarea directă a Convenţiei

În ceea ce priveşte dreptul intern, prevederile art. 10 din Convenţia europeană, după ratificarea
acesteia de către România (18 mai 1994) şi publicarea în Monitorul Oficial (31 mai 1994), au devenit
izvor de drept obligatoriu şi prioritar, în măsura în care cuprind dispoziţii mai favorabile titularului
dreptului.
Hotărârile Curţii europene au definit standardele în acest domeniu şi au formulat raporturile
dintre guvernanţi, politicieni şi presă, dintre autorităţile publice şi libera exprimare a individului.
Participanţii la procesul judiciar, cu precădere cel penal, poarta cu prioritate răspunderea aplicării
CEDO şi a practicii judecătoreşti dezvoltate pe baza şi pentru aplicarea Convenţiei.
Instrumentul juridic avut la dispoziţie pentru aplicarea Convenţiei este dat de art. 11 alin. 2 şi art.
20 alin. 1 şi 2 din Constituţia României , care au formulat principiul efectului direct (prin includerea în
dreptul naţional a tratatelor ratificate de România) şi principiul priorităţii reglementărilor internaţionale
privind drepturile omului faţă de legile interne ,în caz de neconcordanţă.
Fiind de acord cu aplicarea directă a Convenţiei trebuie să recunoaştem faptul că normele
acesteia necesită un proces de transformare prin interpretarea oferită de Curte.
Aplicarea directă nu decurge automat din dispoziţiile legale, ci are nevoie de sprijinul unei
jurisprudenţe ferme de clarificare a notiunilor, fiind imposibilă disocierea textului Convenţiei de practica
judiciară dezvoltată de Curte, ale cărei hotărâri sunt în mod obişnuit invocate cu titlul de temei juridic de
către instanţa europeană.

• Domeniul de aplicare

Fundamentul esenţial al unei societăţi democratice, una dintre condiţiile progresului, libertatea de
exprimare garantată de art.10 CEDO presupune din partea statelor nu numai o obligaţie generală,
negativă, de a se abţine de la orice îngrădiri, dar şi o obligaţie pozitivă de a asigura caracterul pluralist al
informaţiei, transmiterea liberă prin mijloace tehnice sau orice alte forme de expresie.
Astfel, Curtea a subliniat în mod constant că „libertatea de exprimare constituie unul dintre
fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, una dintre condiţiile primordiale ale progresului şi
ale împlinirii individuale a membrilor săi. Sub rezerva paragrafului doi al articolului 10, ea acoperă nu
numai informaţiile şi ideile care sunt primite favorabil sau nu sunt considerate inofensive sau indiferente,
ci şi acelea care ofensează,şochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populaţiei. Acestea
sunt cerinţele pluralismului, toleranţei şi spiritului deschis în absenţa căruia nu există societate
democratică” (Handyside v.UK-1976).

Limitările libertăţii de exprimare prevazute în normele Codului penal.

161
 Exerciţiul acestui drept necesită stabilirea unui echilibru între protecţia libertăţii de exprimare şi
alte interese şi valori pentru evitarea abuzului de drept.
Dispoziţiile noului Cod penal român incriminează ca infracţiune acte de natură să îngrădească
exerciţiul dreptului (confecţionarea de aparate pentru interceptarea comunicaţiilor, art.213, împiedicarea
libertăţii cultelor, art.246, interceptarea ilegală a unei transmisii de date informative, art. 441), dar şi acte
prin care se aduce atingere moralei - (răspândire de materiale pornografice, art.236, pornografia infantilă,
art. 237 - 238), reputaţiei sau drepturilor altuia (calomnia, art.225, ultrajul.art.213, divulgarea datelor
cuprinse in cererea de brevet sau in cererea de înregistrare a desenelor şi modelelor industriale, art.428),
securităţii naţionale (trădarea, art.271, 272, 273, răspândirea de informaţii false în scopul provocării unui
război, art.276, comunicarea de informaţii false, art.278, divulgarea secretului care periclitează securitatea
naţională, art.290, propaganda in favoarea statului totalitar, art.291, ameninţarea/alarmarea in scop
terorist, art.298, 299), drepturilor politice sau cetăţeneşti (divulgarea secretului statului - art.302 -
instigarea publică şi apologia infracţiunilor, art.361, manifestări de rasism sau naţionalism şovin,
art.362 ), păstrării caracterului confidenţial al anumitor informaţii (scoaterea peste graniţă a documentelor
de arhivă art.416, furnizarea de date confidenţiale privind patrimoniul cultural naţional mobil, art. 420,
divulgarea secretului economic, art.451).
Normele codului penal îndeplinesc condiţiile accesibilităţii previzibilităţii în virtutea cărora
Curtea apreciază dacă ingerinţa statului este prevăzută de lege.Analizând aceste conditii, Curtea a stabilit
că, ”Cetăţeanul trebuie să poată dispune de informaţii suficiente ţinând seama de circumstanţele cauzei, în
legătură cu normele juridice aplicabile într-un caz dat (…) Nu poate fi considerată lege decât o normă
enunţată cu suficientă precizie pentru a-i permite cetăţeanului să-şi adapteze conduita cerinţelor legale.
Folosindu-se, dacă este nevoie, de sfaturi competente, el trebuie să fie capabil să prevadă, cu un grad de
exactitate rezonabil, ţinând seama de circumstanţele cauzei, consecinţele ce pot decurge dintr-un act
determinat comis de el. Aceste consecinţe nu trebuie să fie previzibile cu o certitudine absolută:
experienţa dovedeşte imposibilitatea acestui lucru. De altfel, deşi certitudinea este de dorit, ea determină
uneori o rigiditate excesivă, ori legea trebuie să se adapteze schimbărilor de situaţie. In mod inevitabil
multe legi folosesc formele mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretări şi aplicări depinde de
practică” (Sunday Times v. UK - 1979).
In consecinţă, o practică judiciară constantă ,de natură a permite evitarea arbitrariului sau
acordarea unei puteri discreţionare autorităţilor ,poate compensa neclaritatea unei legi.
In acelaşi timp Curtea a apreciat că nivelul de precizie al legislaţiei interne (…) depinde
considerabil de conţinutul instrumentului juridic în cauză, de domeniul de reglementare, de numărul şi
statutul celor cărora li se adresează (Rekveny v Ungaria, 1999) stabilind, de exemplu, că nivelul de
precizie al reglementărilor constituţionale poate fi mai scăzut decât pentru alte tipuri de legislaţie.

• Componentele dreptului

Art. 10 are o structură comună cu art. 8-11: primul paragraf consacră drepturile, iar cel de-al
doilea cauzele de restrângere a exerciţiului lor.
Componentele dreptului se deduc prin interpretarea gramaticală a textului:
1. libertatea de a susţine propriile idei sau opinii;
2. libertatea de a comunica informaţii şi idei,
3. libertatea de a primi informaţii şi idei.
Acestora li se adaugă, din perspectiva dreptului intern, libertatea de a căuta informaţii,
componentă cuprinsă în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi nereluată de Convenţia Europeană.
Libertatea de exprimare trebuie exercitată fără “ingerinţa autorităţilor publice”.
Fidelă filosofiei sale liberale, Convenţia europeană a pus accentul pe autonomia libertăţii de
expresie, prin opoziţie cu statele totalitare pentru care libertatea de exprimare este o valoare subordonată
interesului general şi altor valori, determinate de asemenea de statul însuşi. Aceasta echivalează cu
negarea pluralismului şi a toleranţei. Din contră, în cadrul Convenţiei, sub rezerva limitărilor necesare

162
prevăzute de paragraful 2 al art. 10, conţinutul mesajului trebuie să fie liber, de esenţa societăţii
democratice fiind pluralismul şi diversitatea ideilor.
Libertatea de exprimare implică libertatea de opinie, acest drept nefiind prevăzut distinct în cadrul
Convenţiei. Astfel, exprimarea unui gând sau a unei idei presupune întâi elaborarea, în orice domeniu, a
unei idei liber alese. În acest sens, libertatea de exprimare constituie condiţia obligatorie a unei veritabile
democraţii. Ea reprezintă condiţia dezvoltării societăţii, a progresului social, cultural, ştiinţific sau politic,
atât în interiorul cât şi în exteriorul graniţelor unei ţări.
Potrivit Convenţiei, libertatea de exprimare cuprinde diverse domenii, precum libertatea de
expresie artistică ce “permite participarea la schimbul de informaţii şi idei culturale, politice şi sociale de
orice fel”, libertatea cuvântului în comerţ, libertatea presei.
Existenţa libertăţii de exprimare este şi o condiţie pentru exercitarea a numeroase alte drepturi şi
libertăţi consacrate prin Convenţie, precum libertatea de asociere, dreptul la respectul vieţii private şi al
corespondenţei, libertatea votului, libertatea de gândire, de convingere şi de religie. În aceste condiţii,
libertatea de exprimarie a făcut obiectul unei atenţii speciale din partea organelor jurisprudenţiale de la
Strasbourg.
Deoarece libertatea de exprimare ar putea intra în conflict cu alte drepturi recunoscute prin
Convenţie, cum ar fi, de exemplu, dreptul la respectul vieţii private sau prezumţia de nevinovăţie,
paragraful 2 al art. 10 precizează că exercitarea acestui drept “presupune îndatoriri şi obligaţii” şi de
aceea poate fi supusă diferitelor forme de control din partea statului.

Deşi Curtea subliniază respectul cuvenit ideilor promovate de o minoritate,dreptul garantat de

articolul 10 nu este unul absolut, iar anumite idei, concepţii,teorii nu sunt protejate de dispoziţia legală
menţionată. De exemplu, negarea Holocaustului şi a atrocităţilor naziste nu reprezintă forma ale libertăţii
de expresie garantate de articolul 10 (Garaudy v. Franţa, 2003). Nici o dispoziţie din Convenţie,
subliniază art.17, nu poate fi interpretată ca implicând,pentru un stat, un grup, un individ, un drept
oarecare de a desfăşura o activitate sau de a îndeplini un act ce urmăreşte distrugerea drepturilor sau a
libertăţilor recunoscute de convenţie sau de a aduce limitări mai ample acestor drepturi şi ,decât cele
prevăzute de Convenţie.
Libertatea de a comunica informaţii şi idei trebuie analizată şi in raport de libertatea de a primi
informaţii şi idei , astfel incit art.10 a creat o jurisprudenţă extrem de bogată.
S-a considerat că a fost încălcat dreptul garantat de art.10 în cazul condamnării penale a
redactorului şef pentru articole politice violent critice, inadmisibilităţii exceptio veritates într-un proces
de calomnie prin presă, condamnării penale a redactorului şef pentru un articol cu caracter politic în care
se critică violent guvernul şi se îndeamnă la grevă generală, interzicerii publicării de articole şi fotografii
referitoare la lideri şi partide politice, condamnării penale pentru calomnie a unui avocat pentru o
pledoarie în şedinţă publică în care a calificat drept ilegale procedeele folosite de procurori, condamnării
civile pentru o scrisoare deschisă prin care se imputau fapte ilegale unor persoane determinate, privind
aspecte de interes general.
Libertatea de informare cuprinde atât datele verificabile cât şi opiniile personale, criticile,
judecăţile de valoare

• Limitele libertăţii de exprimare

“Libertatea de exprimare constituie una dintre cerinţele esenţiale ale unei societăţi democratice şi
una dintre cerinţele prioritare ale progresului societăţii şi ale dezvoltării fiecărui individ”.
Sub rezerva art. 10 alin. 2 ea acoperă “nu numai informaţiile şi ideile primite favorabil sau cu
indiferenţă ori considerate inofensive, dar şi pe acelea care ofensează, şochează sau denigrează statul sau
un segment al populaţiei. Acestea sunt cerinţele pluralismului, toleranţei şi spiritului deschis fara de care
nu există o societate democratică” (Handyside vs Regatul Unit - 1976). Orice formalitate, condiţie,
restricţie sau pedeapsă aplicată trebuie să fie proporţională cu scopul legitim urmărit.
Curtea constată ingerinţa autorităţilor publice în exerciţiul libertăţii de exprimare a persoanei ce a
formulat o plângere şi apreciază asupra încălcării drepturilor reclamantului.

163
 Prin ingerinţa statului se înţelege acţiunea autorităţilor naţionale .ce poate lua forma unei hotărîri
judecătoresti definitive, restrictivă de drepturi în materia libertăţii exprimării, unei condamnari, sau unei
interdicţii de a publica/difuza un articol de ziar sau o carte .
Prin ea însăşi, ingerinţa statului nu constituie o violare a art. 10, dacă sunt respectate condiţiile de la
alineatul 2:
A. ingerinţa să fie prevăzută într-o lege naţională (accesibilă şi previzibilă)
B. intervenţia să fie în scopul protejării de către stat a cel puţin uneia dintre valorile descrise în alin. 2
C. intervenţia să fie necesară într-o societate democratică,
D. mijloacele utilizate pentru a restrânge dreptul sau libertatea în cauză sunt proporţionale cu scopul
legitim urmărit.

A. Ingerinta sa fie prevazuta de lege

În sensul Convenţiei, pentru ca ingerinţa să fie considerată ca “prevăzută de lege”, se impune ca legea
să fie accesibilă şi previzibilă: “cetăţeanul să poată dispune de informaţii suficiente , în circumstanţele
existente cu privire la normele juridice aplicabile într-o situaţie dată, iar norma să fie “enunţată cu destulă
precizie pentru a permite cetăţeanului să îşi reglementeze conduita” (Sunday Times vs UK,1979) Astfel a
apreciat că multe legi se servesc prin forţa împrejurărilor de formule vagi a căror interpretare şi aplicare
depinde de practică. Un text redactat in termeni generali (Orice atingere adusă onoarei şi demnităţii altuia
in mod deplasat se pedepseşte …) nu reprezintă o normă vagă şi imprecisă in sensul de a nu putea
constitui o lege.
Revine in primul rând autorităţilor naţionale rolul să interpreteze şi să aplice dreptul intern
(Tammer v. Estonia 2001).

“Legea ar fi împotriva supremaţiei dreptului dacă puterea de apreciere acordată executivului nu ar

cunoaşte limite. În consecinţă,ea trebuie să definească întinderea şi modalităţile de excludere ale unei
asemenea puteri cu suficientă claritate, ţinînd seama de scopul legitim urmărit, pentru a oferi individului o
protecţie adecvată împotriva arbitrariului. (Malone vs UK ,1984). Curtea a afirmat că termenul “lege” din
expresia menţionată acoperă nu numai legile scrise, dar şi pe cele nescrise. “Contempt of court” este o
creaţie a practicii judiciare şi nu a legislaţiei. Ar fi însă în mod clar contrar intenţiei autorilor Convenţiei
să se susţină că o restricţie impusă în virtutea practicii judiciare nu este “prevăzută de lege”, pentru unicul
motiv că nu este enunţată în legislaţie: aceasta ar priva un stat cu sistem de drept anglo-saxon care este
parte semnatară a Convenţiei, de protecţia oferită de art. 10 paragraful 2.

B Scopul legitim urmarit

In cazul in care ingerinţa este prevăzută de lege Curtea verifică dacă aceasta urmăreşte unul dintre
scopurile legitime enumerate limitativ de paragraful 2.
Autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti reprezintă un astfel de scop,astfel incit
dezvăluirea unor aspecte legate de procedura penală declanşată împotriva sa, a atras condamnarea
făptuitorului- justificată de nevoia de a apăra autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti (Weber v.
Elveţia ,1990),
Într-o altă cauză (Barford v.Danemarca 1989) un ziarist a fost condamnat pentru că a acuzat doi
judecători de lipsă de imparţialitate in modul in care au rezolvat un litigiu fiscal.
Scopurile legitime urmărite stat au fost reţinute a fi fost protecţia reputaţiei judecătorilor şi
salvgardarea autorităţii puterii judecătoreşti.
Identificarea scopului legitim urmărit de ingerinţa autorităţii interesează şi din perspectiva severităţii
controlului exercitat de Curte.
Curtea exercită un control mai sever al necesităţii unei măsuri luate de autorităţii atunci când in
cauză este invocată apărarea autorităţii şi imparţialităţii puterii judecătoreşti decât in ipoteza unor măsuri
care vizează protecţia moralei sau apărarea securităţii naţionale. In acest din urmă caz marja de apreciere
a statelor in privinţa oportunităţii limitării de exprimare este mai mare.

164
C. Ingerinţa să fie necesară într-o societate democrată.

Necesar într-o societate democratică in sensul art.10 paragraf 2 , implică o nevoie socială
imperioasă . Statele părţi se bucură de o anumită marjă de apreciere pentru a judeca existenţa unei
asemenea nevoi dar aceasta este dublată de un control european purtând atât asupra legii, cât şi asupra
deciziilor de aplicarea a ei, chiar şi atunci când ele provin de la o jurisdicţie independenţă.
Pluralismul, toleranţa şi spiritul de deschidere caracterizează societatea democratică.
Libertatea de exprimare este supusă excepţiilor paragrafului 2 care ar trebui interpretat in mod
strict, iar necesitatea oricărei restricţii trebuie să fie stabilită in mod convingător. Necesar într-o societate
democratică in sensul art.10, implică o nevoie socială imperioasă (Tammer v.Estonia 2001). Statele părţi
se bucură de o anumită marjă de apreciere pentru a judeca existenţa unei asemenea necesităţi, dar aceasta
este dublată de un control european exercitat atât asupra legii cât şi a deciziilor de aplicare chiar şi atunci
când ele provin de la o autoritate judiciară independentă (Dichand si altii v.Austria, 2002). Curtea
examinează ingerinţa in conformitate cu întreaga cauză, inclusiv valoarea remarcilor reproşate şi
contextul in care au fost făcute (Seher Karatas v.Turcia, 2002), trebuind să stabilească dacă autorităţile
naţionale au aplicat standarde conforme cu art.10 şi dacă şi-au întemeiat deciziile pe o interpretare
acceptabilă a faptelor relevante. Curţii îi revine sarcina de a stabili dacă ingerinţa este proporţională cu
scopul urmărit precum şi dacă motivele invocate de jurisdicţiile internaţionale apar ca pertinente şi
suficiente (Tammer v.Estonia, 2001).
Libertatea de exprimare reprezintă garanţia bunei funcţionări a unei societăţi democratice astfel
încât o importanţă deosebită o prezintă discutarea liberă a chestiunilor de interes general şi în particular
libertatea presei.
Atunci când in cauză se află încălcarea libertăţii discursului politic, marja de apreciere a statelor
este foarte redusă. Articolul 10 apără nu numai afirmaţiile incluse in cazul unei dezbateri politice, ci şi
discutarea unor subiecte care interesează opinia publică (Thorgeirson v.Islanda, 1995). Sunt de interes
public, de exemplu ,informaţiile privind cuantumul salariului directorului unei companii private (Fressoz
şi Roire v.Franţa, 1999) , informatiile referitoare la ilegalităţi comise in cadrul retrocedării unui imobil
(Maronek v.Slovacia, 2001), dezbaterea publică privind caracterul de sectă al unei asociaţii (Jerusalem
v.Austria ,2001), comentarea modului de funcţionare a justiţiei (Wille v. Liechtenstein, 1999).
Dacă însa libertatea de exprimare vizează interesele economice ale individului sau un discurs
artistic marja de apreciere a statelor este mai largă (Demuth v.Elveţia, 2002). Articolul 10 impune
standarde minime in privinţa libertăţii de exprimare, ceea ce nu împiedică statele să acorde conform art.53
din Convenţie o protecţie sporită in dreptul intern, faţă de cea asigurată prin jurisprudenţa Curţii. .Un text
asemanator se regaseste in Constitutia Romaniei, care prevade ca in cazul in care exista neconcordanta
intre pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale si legile interne au prioritate reglementarile
internationale, cu exceptia cazului in care Constitutia sau legile interne contin dispozitii mai favorabile
(art 20 alin2)
Curtea a apreciat, de exemplu, că nu încalcă disp.art.10 interzicerea de către autorităţile britanice
a unei cărţi referitoare la educaţia sexuală a copiilor de vârstă şcolară, interdicţie motivată de considerente
privind morala, deşi aceeaşi care circulase nestingherit in alte ţări europene (Handyside v.UK, 1979).

D. Ingerinţa să fie proporţională cu scopul urmărit

Natura şi severitatea sancţiunii aplicate sunt criteriile in raport de care se apreciază caracterul
proporţional la ingerinţei. Chiar atunci când aplicarea unei sancţiuni este necesară cuantumul său exagerat
poate constitui o încălcare a art.10 (Tolstoy Miloslavsky v.UK, 1998).

Luând în discuţie respectarea cerinţei “necesităţii într-o societate democratică”, Curtea a

considerat necesară stabilirea faptului dacă interferenţa menţionată în plângere a corespuns unei “nevoi
sociale presante”, dacă “a fost adecvată scopului legitim urmărit”, dacă motivele invocate de autorităţile
naţionale pentru a justifica această interferenţă sunt “relevante şi suficiente” conform art. 10 par.2.
Pentru a decide în această privinţă, Curtea analizeaza, de exemplu, amploarea şi caracterul absolut al

165
restricţiilor impuse de dispoziţia instanţei, tonul moderat/violent al articolului ce constituia obiect al
interdicţiei, durata şi caracterul prelungit al procedurilor judiciare şi negocierilor în vederea ajungerii la
un compromis şi, în sfîrşit, necesitatea dezbaterii publice.

În consecinţă, Curtea Europeană nu exercită un control asupra acţiunilor statului izvorînd din
domeniul său propriu de influenţă, puterea discreţionară a statului fiind recunoscută sub denumirea de
libertate de apreciere. Libertatea de apreciere la nivel naţional este dublată însă de controlul european
(Handyside).
Principiile enumerate anterior sunt cu atât mai importante atunci când în discuţie este presa.

• Limitele criticii admisibile

Articolul 10 nu garantează fără nici o restricţie libertatea de exprimare, chiar atunci când este
vorba despre prezentarea prin presă a unor informaţii care prezintă un interes public serios.
Protecţia acordată ziariştilor cu privire la informarea publicului pentru chestiunile de interes
general, care să accepte şi acţioneze cu bună credinţă, in scopul de a prezenta informaţii corecte şi
verificate in acord cu etica profesiei de ziarist astfel încât interzicerea, printr-o hotărâre judecătorească a
repetării afirmaţiilor conform cărora un atlet a obţinut performanţe sportive utilizând produse dopante şi
obligaţia ziaristului la plata cheltuielilor de judecată, a fost apreciată ca fiind conform disp. art.10 (Mc
Vicar v. VR, 2002).
Deşi presa nu trebuie să depăşească între alte limite şi pe aceea a protecţiei reputaţiei altora, este
de datoria ei să transmită informaţii şi idei cu privire la chestiunile de interes public. La obligaţia presei
de a răspândi astfel de informaţii şi idei se adaugă dreptul dreptul publicului de a le primi (Lingens).
Libertatea de exprimare garantată de art.10 cuprinde atât informaţiile obiective, cât şi creaţiile şi
ideile originale transmise prin intermediul ziarelor, cărţilor, radioului, televiziunii, cinematografului dar şi
informaţia transmisă prin internet.
Marja de apreciere a statelor diferă însă după cum este vorba de un discurs cu scop
comercial sau dezbaterea publică a unei idei politice
Libertatea presei constituie unul dintre cele mai eficiente mijloace prin care publicul află şi îşi
formează opinii despre ideile şi atitudinile conducătorilor politici. În sens larg, libertatea dezbaterii
politice este esenţa conceptului de societate democratică ce domină Convenţia. Limitele critice admisibile
sunt mai largi cu privire la politicieni decât în raport cu indivizii obişnuiţi. Spre deosebire de cei din
urmă, politicienii trebuie să accepte în mod inevitabil şi conştient verificarea strictă a fiecărui cuvânt şi a
fiecărei fapte atât din partea jurnaliştilor cât şi a publicului.

• Libertatea presei

Hotărîrea Curţii, cu valoare de principiu, privind libertatea presei în temeiul art. 10 este cea
pronunţată în cazul Sunday Times contra Regatul Unit.
În fapt, din 1959 şi până în 1962, mai multe sute de copii se nasc în Regatul Unit cu malformaţii
grave care s-au datorat faptului că mamele lor au luat în timpul sarcinii thalidomida. Ca urmare, mai mulţi
părinţi îl cheamă în justitie pe fabricantul acestei substanţe din Regatul Unit, Distillers Company Ltd.
La 24 septembrie 1972, săptămânalul britanic Sunday Times publica un articol intitulat “Copiii
noştri, victime ale thalidamidei: o ruşine pentru ţară” şi îşi anunţa intenţia de a publica, peste puţin timp,
un nou articol despre istoricul tragediei. Compania în cauză solicită instanţei şi obţine interzicerea
publicării noului articol.
În 19 ianuarie 1974, editorul revistei Sunday Times solicită Curţii Europene a Drepturilor Omului
constatarea încălcării drepturilor garantate prin art.10 din Convenţie.
În analiza făcută, Curtea a stabilit că interdicţia răspundea cerinţei de a fi prevăzute de lege şi
urmărea un scop legitim, respectiv buna aministrare a justiţiei, examinând apoi în ce măsură era
respectată cerinţa necesităţii într-o societate democratică. Pentru aceasta Curtea a ţinut seama de mai
multe fapte, precum amploarea şi caracterul absolut al restricţiei impuse prin aceste dispoziţii, durata

166
prelungită a procedurilor judiciare şi negocierilor în vederea ajungerii la un compromis, şi, în sfîrşit,
marele interes pe care opinia publică îl manifesta faţă de subiectul acelui articol. Curtea a subliniat că
familiile, victime ale tragediei, “ […] aveau un interes fundamental să cunoască fiecare din faptele
subsecvente, dar şi fiecare soluţie posibilă. Ele nu puteau fi lipsite de aceste informaţii, de o importanţă
capitală pentru ele, decât dacă devenea cert că difuzarea lor ar fi ameninţat autoritatea puterii
judecătoreşti”. Curtea a mai arătat că “ […] daca mass-media nu trebuie să depăşească limitele fixate în
scopul unei bune organizări a justţiei, îi revine totuşi obligaţia de a comunica informaţii şi idei atât cu
privire la problemele cunoscute de tribunale cât şi la acelea referitoare la alte sectoare de interes public.
Funcţiei constând în a le comunica, i se adaugă doar dreptul publicului de a le primi.”
Deşi cu o majoritate slabă - 11 voturi pentru şi 9 împotrivă - Curtea a decis că ingerinţa nu
corespunde unei nevoi sociale imperative, astfel încât să preleveze faţă de interesul public privind
libertatea de exprimare. Prin hotărârea dată, Curtea a fixat un nivel ridicat al protecţiei presei, întemeidu-l
pe principiul că intersul public este mai bine apărat când i se oferă publicului cele mai cuprinzătoare
informaţii cu putinţă.
Curtea a apreciat că sancţionarea unui ziarist pentru a fi ajutat la difuzarea declaraţiilor unui terţ ,
îngreunează contribuţia presei la discutarea problemelor de interes general. Nu se poate pretinde ca
jurnaliştii să se distanţeze in mod sistematic şi formal de conţinutul unui citat care ar putea leza onoarea
(Thomas v. Luxembourg 2001)
In acelaşi sens (Yalcin Kucuk v. Turcia 2002) Curtea a estimat că o carte redactată sub formă de
interviu, dialogul fiind purtat cu şeful Partidului Muncitorilor din Kurdistan, scrisă într-un stil metaforic şi
literar, nu prezintă, în raport de securitatea şi ordinea publică, un caracter periculos de natură să justifice
condamnarea penală a autorului cărţii şi confiscarea lucrării.

D. Apreciind confiscarea tirajului unei reviste şi condamnarea la amendă penală, cu suspendarea

executării pedepsei sub supraveghere, al redactorului şef al publicaţiei respective, ca încălcând
disp.art.10, Curtea a constatat că articolele în litigiu nu erau de natură a exacerba gravele tulburări interne
(Ayse Ozturk v. Turcia , 2002).
In articolele respective se critică politica Guvernului anumite aspecte economice, interzicerea,
printr-o decizie a Curţii Constituţionale a funcţionării unui partid politic, erau încurajaţi tinerii să nu se
angajeze în armată, se lăuda boicotul deţinuţilor faţă de curţile de securitate a statului.
Curtea a apreciat că dacă un articol are o abordare pesimistă faţă de valorile democratice şi
parlamentare, aceasta nu înseamnă că îndeamnă la ură între cetăţeni sau că justifică acte injuste.
Într-un sistem democratic, acţiunile sau omisiunile guvernului trebuie să se găsească plasate sub
controlul atent nu numai al puterilor legislativă şi judiciară, dar şi al opiniei publice. Poziţia dominantă pe
care guvernul o ocupă îi cere să dea dovadă de reţinere in utilizarea căii penale mai ales dacă dispune de
alte mijloace pentru a răspunde atacurilor şi criticilor nejustificate ale adversarilor săi. Acolo unde
discursul în litigiu incită la utilizarea violenţei faţă de un individ, a unui reprezentant al statului sau a unei
părţi a populaţiei, autorităţile naţionale se bucură de o marjă de apreciere mai largă în examinarea unei
ingerinţe în exercitarea libertăţii de exprimare.
Luând în considerare însă faptul că publicaţia în cauză are o difuzare redusă şi foarte îndepărtată
de zona de conflict din Turcia, Curtea a apreciat că ingerinţa (confiscarea tirajului şi condamnarea
redactorului şef) nu este necesară într-o societate democratică. In acelaşi sens, Curtea a apreciat că art.10
a fost violat prin condamnarea unui jurnalist la închisoare transformată în amendă pentru publicarea unui
articol prin care sunt criticate autorităţile statului pentru violarea drepturilor omului, pentru situaţia
politică generală, fiind chemaţi muncitorii şi tinerii la grevă (Seher Karatas v. Turcia 2002).
Apărarea integrităţii teritoriale şi a ordinii de drept a fost invocată pentru a justifica expulzarea
unei membre a Parlamentului european de pe teritoriul Polineziei franceze (Purmont v. Franţa 1995). Ca
urmare a declaraţiilor sale în favoarea independenţei respectivului teritoriu, subliniind caracterul paşnic al
discursului şi inexistenţa unei ameninţări pentru ordinea publică, Curtea a apreciat că afirmaţiile în litigiu
nu puteau fi restricţionate fără a se încălca art.10 . Curtea a reafirmat că art.10 protejează şi opiniile
minoritare care ofensează sentimentul majorităţii populaţiei (Incal v.Turcia 1998).

167
 Atunci când articolele încurajează opinia publică să recurgă la violenţă, condamnarea
jurnalistului apare ca proporţională cu scopul urmărit (Zana v.Turcia 1997).
Condamnarea unui jurnalist la o amendă echivalentă cu salariul pentru 10 zile pentru utilizarea
unor termen injurioşi faţă de soţia unui fost prim ministru şi ministru (spărgătoare de familie, mamă care
şi-a neglijat copilul) a fost apreciată de Curte ca nefiind disproporţionată faţă de scopul urmărit, iar
motivele avansate de instanţele interne suficiente şi pertinente pentru a justifica măsura (Tammer v.
Estonia 2001).
Deşi libertatea jurnalistică include şi posibila recurgere la o anumită doză de exagerare, chiar
provocare – Curtea a considerat că nu s-a putut proba că utilizarea termenilor criticaţi pentru a califica
viaţa privată a respectivei persoane, s-ar justifica prin interesul public, nici că aceste expresii ar purta
asupra unor chestiuni de importanţă generală.

• Discursul politic

În hotărârea dată în cazul Lingens contra Austriei, Curtea a stabilit un prim principiu al libertăţii
de exprimare prin presă, arătând că, pe de o parte, presa nu poate încălca limitele stabilite inter alia
referitoare la “protecţia reputaţiei altora” însă, pe de altă parte, “ei îi revine sarcina de comunica
informaţii sau idei asupra problemelor politice şi asupra altor chestiuni de interes general, iar publicul
are dreptul de a le primi”.
În opinia Curţii, libertatea presei este un instrument esenţial pentru cunoaşterea şi judecarea
ideilor şi atitudinilor unor oameni politici. Limitele criticilor admisibile sunt deci mai largi pentru un om
politic decât pentru un simplu particular: cu toate că primul beneficiază şi el de protecţia paragrafului 2 al
art.10, exigenţele de protejare a reputaţiei sale trebuie puse în balanţă cu interesele discutării libere a
problemelor politice. Politicianul, prin natura funcţiei pe care o ocupă, se află în mod inevitabil în atenţia
continuă a presei, şi implicit a publicului larg. Pentru a fi în cunoştinţă de cauză atunci când îşi exercită
dreptul de vot, este necesar ca cetăţeanul să cunoască toate aspectele legate de activitatea unui politician,
motiv pentru care trebuie să existe un grad mai mare de toleranţă în privinţa criticilor exprimate la adresa
acestora. În consecinţă, situaţiile în care un politician se poate considera lezat în reputaţia sa sunt mult
mai restrânse decât în cazul unui particular.
Într-o altă cauză (Colombani şi alţii v. Franţa 2002) Curtea a apreciat că inadmisibilitatea
exceptio veritates într-un proces de calomnie prin presă nu satisface exigenţele art.10. Oamenii politici au
în mod cert, dreptul de le fi protejată reputaţia chiar în afara cadrului vieţii private, or imperativele acestei
protecţii trebuie puse în valenţă cu interesul discuţiei libere asupra chestiunilor politice, excepţiile de la
libertatea de exprimare, reclamând o interpretare strictă.
In acelaşi sens o hotărâre a instanţei de interzicere a publicării in viitor de articole şi fotografii
referitoare la lideri politici şi la partide politice a fost apreciată ca încălcând disp.art.10 (Unabhangigge
Initiative Informatiosvielfalt v. Austria, Dichand şi alţii v.Austria, 2002). Nu există nici un motiv care să
justifice interzicerea publicării fotografiei unui om politic, mai ales că fotografia nu privea un aspect al
vieţii private.
Curtea Europeană a constatat că asemenea fotografii pot fi văzute pe site-ul Internet al
parlamentului.

• Diferenţa dintre fapte şi judecăţi de valoare

Tot cu ocazia acestui litigiu, Curtea a stabilit că în cazurile care au ca obiect o presupusă
calomniere, trebuie distins între fapte concrete şi “judecăţi de valoare”, astfel încât dacă “exactitatea
primelor poate fi demonstrată, dovada adevărului unei judecăţi de valoare este imposibilă”, fapt ce
trebuie avut în vedere de către instanţele naţionale atunci când se pune problema administrării probei
verităţii. Instanţa trebuie să stabilească dacă afirmaţia reprezintă o judecată de valoare sau un atac injurios
la adresa unei persoane.

168
 În acest proces, Curtea a considerat că aplicarea unei pedepse penale ziaristului care publicase un
articol referitor la un politician, a reprezentat o încălcare nejustificată a dreptului la liberă exprimare
garantat de art. 10 din Convenţie.

• Functionarea justitiei

În hotărârea Prager şi Oberschlick vs Austria, Curtea a stabilit unele limite ale libertăţii de
exprimare prin presă. Hotărârea a avut la bază plângerea adresată comisiei de către dl. Prager, jurnalist,
care a publicat în magazinul “Forum”, al cărui proprietar era dl. Oberschlick, un articol prim care critica
sub multiple aspecte comportamentul judecătorilor austrieci. Ca urmare a acestui articol, reclamanţii au
fost obligaţi la plata de despăgubiri, iar dl. Prager a fost condamnat la 120 de zile închisoare pentru
săvârşirea infracţiunii de defăimare. De asemenea, tribunalul austriac a ordonat confiscarea exemplarelor
rămase de la revistă.
Analizând aspectele prezentate de reclamanţi, Curtea a reamintit că presa joacă un rol important
în statul de drept, acesteia îi incumbă obligaţia de a comunica, respectând îndatoririle şi responsabilităţile
care îi revin, informaţii şi idei asupra problemelor politice precum şi asupra altor teme de interes general,
inclusiv teme care privesc funcţionarea justiţiei, instituţie esenţială a oricărei societăţi democratice. Sub
acest aspect, presa reprezintă unul din mijloacele importante de care dispune opinia publică pentru a se
asigura că judecătorii se achită de înaltele lor responsabilităţi conform cu scopul pentru care au fost
investiţi în funcţiile lor.
Cu toate acestea, după părerea Curţii, presa trebuie să ţină seama de misiunea specifică a
organelor judecătoreşti. În speţă, articolul incriminat cuprinde afirmaţii grave la adresa judecătorilor, la
fel de grave sunt şi reproşurile făcute judecătorului J., susţinându-se că a violat legea şi că şi-a încălcat
obligaţiile profesionale. În felul acesta s-a atentat nu numai la reputaţia magistraţilor, ci şi la încrederea
cetăţenilor în justiţie. Aceste afirmaţii nu au putut fi dovedite de reclamanţi, astfel că invocarea bunei-
credinţe sau a respectării eticii ziaristice nu pot să reducă din gravitatea faptelor.
În aceste condiţii, sancţionarea reclamanţilor, deşi constituie incontestabil o restrângere a
drepturilor lor de exprimare prin presă, nu este disproporţionată cu scopul legitim al întăririi autorităţii
organelor jurisdicţionale. Această ingerinţă este deci “necesară într-o societate democratică”, astfel că, în
speţă nu există o încălcare a prevederilor art. 10 din Convenţie.
În legătură cu cea de-a doua chestiune - protecţia sursei jurnaliştilor- decizia de principiu a fost
pronunţată de Curte în cazul Goodwin vs UK, la 27 martie 1996. În speţă, reclamantul redactor la ziarul
“The Engineer” din Londra a primit telefonic o serie de informaţii confidenţiale despre o societate
“Tetra”, care se confrunta cu mari dificultăţi financiare şi urmărea obţinerea unui împrumut. Aflând acest
lucru, societatea a solicitat instanţei să oblige redacţia ziarului să nu publice informaţiile primite şi
totodată să denunţe pe informator spre a se putea porni urmărirea penală contra lui. În final, acesta a fost
condamnat la o amendă de 5.000 lire sterline.

• Protectia surselor jurnalistice

Curtea a reafirmat că libertatea de exprimare este unul din fundamentele esenţiale ale unei
societăţi democratice, iar protecţia care trebuie acordată presei este de o importanţă deosebită. Protecţia
surselor jurnalistice este una din condiţiile esenţiale ale libertăţii presei, idee regăsită în legislaţia şi în
codurile profesionale adoptate de unele state membre şi reafirmată în mai multe instrumente
internaţionale referitoare la libertăţile jurnalistice (Ernst v Belgia). Lipsa unei astfel de protecţii ar
împiedica sursele să sprijine presa, respectiv activitatea de informare a publicului cu privire la chestiunile
de interes public. Aceasta ar submina rolul vital al presei de “câine de pază” al societăţii şi ar afecta
posibilitatea presei de a oferi informaţii corecte şi demne de încredere. Odată examinată importanţa,
pentru libertatea presei într-o societate democratică, a necesităţii protecţiei surselor jurnalistice şi a
posibilului efect distructiv pe care dispoziţia de divulgare a surselor l-ar avea asupra exercitării acestei
libertăţi, este evident că o astfel de măsură nu este compatibilă cu art. 10 al Convenţiei decât în măsura în
care se justifică printr-o cerinţă imperioasă de protejare a interesului public.

169
 Cât priveşte compania “Tetra”, imposibilitatea exercitării unui drept ori a îndepărtării unei
ameninţări nu este un motiv suficient pentru a justifica necesitatea divulgării sursei ziaristului. Afirmând
aceasta, Curtea a subliniat că propria argumentaţie folosită în procesul revizuirii deciziilor naţionale pe
baza par. 2 al art. 10 “înclină balanţa intereselor concurente în favoarea interesului societăţii
democratice de a garanta o presă liberă. În situaţia de fapt prezentată, Curtea nu poate ajunge la
concluzia potrivit căreia interesele companiei “Tetra”, de a elimina, prin acţionare în judecată a sursei,
pericolul producerii unor pagube ca urmare a răspândirii informaţiilor confidenţiale altfel decât prin
presă, de a obţine despăgubiri şi de a demasca un angajat ori colaborator neloial ar fi suficiente, chiar
luate în considerare cumulativ, pentru a contrabalansa interesul public vital al protecţiei sursei
ziaristului reclamant”. Rezumând, Curtea a considerat că “în cauză nu a existat o relaţie rezonabilă de
proporţionalitate între scopul legitim al dispoziţiei judecătoreşti de divulgare a sursei şi mijloacele
folosite pentru realizarea acestui scop. În consecinţă, restricţia aplicată asupra exerciţiului libertăţii de
exprimare a reclamantului, constând în obligarea la dezvăluirea sursei, nu poate fi considerată necesară
într-o societate democratică în înţelesul par. 2 al art. 10”.
Hotărârile pronunţate de CEDO în domeniul libertăţii de exprimare prin presă au o importannţă
fundamentală şi pentru instanţele româneşti, rezultând necesitatea cunoaşterii lor de către acestea. Astfel,
la 28 sept. 1999, România a fost condamnată pentru încălcarea art. 10 în cazul Dalban. Prin această
hotărâre Curtea nu a inovat cu nimic, nu a creat şi nu a schimbat o jurisprudenţă, şi nu a făcut altceva
decât să aplice principiile pe care le-a afirmat în multe alte hotărâri anterioare. Rezultă de aici necesitatea
cunoaşterii acestor principii şi aplicarea lor în dreptul intern de către instanţele naţionale, pentru a se evita
alte condamnări ale statului român de către organul jurisprudenţial de la Strasbourg.

• Functionari publici şi magistraţi

Libertatea de a susţine propriile idei sau opinii, apare in jurisprudenţa Curţii cu precădere atunci
când este vorba despre funcţionarii publici sau magistraţi.
Prin natura funcţiei şi aceştia au o obligaţie de neutralitate şi de rezervă care nu contravine art.10
(Vogt v. Germania 1995).

Referitor la magistraţi, Curtea a apreciat (Wille v. Liechtenstein 1999) că atunci când este pusă in joc
libertatea de exprimare a persoanelor ocupând o asemenea poziţie, drepturile şi obligaţiile prev.de art.10
au o importanţă specială. Se aşteaptă de la magistraţi să uzeze de libertatea de exprimare cu reţinere ori de
câte ori este susceptibil să fie puse in discuţie autoritatea şi imparţialitatea puterii judiciare. O atingere
adusă libertăţii de exprimare a unui magistrat prin schimbarea sa din funcţie, ca urmarea ideilor sale
privind competenţa Curţii Constituţionale de a interveni in cazul unui dezacord între şeful statului (prinţ)
şi cetăţeni a încălcat art.10.
In acelaşi timp un memoriu intitulat „Rolul de manipulare şi prezentarea ilegală a probei” depus in
instanţă şi in care este acuzat procurorul de şedinţă că transformă o persoană vinovată ori martor pentru a
susţine acuzarea împotriva celorlalţi inculpaţi este ocrotit de dis part.10 iar condamnarea avocatului
încalcă dispoziţiile Convenţiei (Nikula v. Finlanda, 2002). Imperativul protejării reputaţiei judecătorilor a
avut câştig de cauză atunci când s-a apreciat că o condamnare a ziariştilor care criticaseră activitatea
judecătorilor austrieci acuzându-i de imparţialitate nu încalcă art.10 (Prager şi Oberchlick v.Austria,
1995).
Acuzaţiilor de lipsă de imparţialitate aduse unui magistrat de către presă li se aplică aceleaşi principii
ca atunci când se discută de ziarişti chestiuni de interes general (Perna v. Italia 2001).
Afirmaţiile referitoare la legământul de supunere făcut de magistrat faţă de un anumit partid
politic au reprezentat in opinia Curţii o judecată de valoare , care se baza pe elemente de fapt
incontestabile, atât timp cât militantismul politic al magistratului era cunoscut , nefiind negat nici de
autorităţile interne.Cu toate acestea Marea Camera a hotarit ca afirmaţiile jurnalistului nu se aflau in sfera
de protecţie art.10, sancţionarea lor fiind compatibila cu spiritul Convenţiei.

• Regimul autorizaţiilor

170
Articolul 10 prevede că statele pot supune întreprinderile de radio, cinema sau televiziune unui regim de
autorizaţii sau licenţe.
Curtea a stabilit (Groppera Radio v. Elveţia 1990) că scopul art.10 este de a stabili că statele pot
controla, printr-un sistem de autorizaţii, modul in care emisiunile radio sau TV sunt organizate pe
teritoriul lor, in special in aspectele lor tehnice. Această regulă nu presupune ca măsurile de autorizare să
nu fie supuse cerinţelor art.10 paragraf 2, ceea ce ar duce la un rezultat contrar obiectului şi scopului
art.10 luat in întregime.
Acordarea sau refuzul de a acorda licenţă pot fi condiţionate şi de alte aspecte cum ar fi natura şi
obiectivele propuse de postul respectiv, potenţiala sa audienţă, drepturile şi nevoile unor destinatari
specifici, obligaţiile decurgând din normele internaţionale (Demuth v. Elveţia 2002)
Respingerea cererii de acordare a licenţei pentru difuzarea prin televiziunea prin cablu a unui
program referitor la fenomenul automobilistic, cu motivarea că programele nu vizează şi chestiuni de
interes public, nu încalcă disp.art.10.
Marja de apreciere a statelor in domeniul transmisiunilor comerciale este mai larga, deci
aprecierea libertăţii de exprimare in domeniul comercial are in vedere un standard mai puţin sever
(Demuth v.Elveţia 2002).

171
 Hotarâri în materie penală ale Curţii Europene a
Drepturilor Omului pronunţate în cazurile împotriva
României

172
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Hotărâre
din 27/06/2000
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 279 din
30/05/2001

În cauza Constantinescu împotriva României

În cauza Constantinescu împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secţia I), constituită în Camera formată din următorii
judecători:
doamna W. Thomassen, preşedinte,
domnul L. Ferrari Bravo,
domnul Gaukur Jorundsson,
domnul R. Turmen,
domnul J. Casadevall,
domnul B. Zupancic, judecători,
domnul Ş. Beligrădeanu, judecător ad-hoc,
şi domnul M. O'Boyle, grefier al secţiei,
după ce a deliberat în Camera de Consiliu, în zilele de 21 martie şi 6 iunie 2000,
a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată azi, 27 iunie 2000:

PROCEDURA

1. La 27 iulie 1999 şi la 11 septembrie 1999 cetăţeanul român Mihail Constantinescu (reclamantul) şi

Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia) au sesizat Curtea, în termenul de trei luni prevăzut de
fostele articole 32 alin. 1 şi 47 din convenţie.
2. La originea cauzei se află plângerea (nr. 28.871/1995) formulată împotriva României la 4 aprilie
1995 de către domnul Constantinescu, Comisia fiind sesizată în temeiul fostului articol 25 din Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (convenţia). Reclamantul a invocat
încălcarea dreptului la libertatea de exprimare, garantat de art. 10 din convenţie, încălcare datorată
condamnării pentru săvârşirea infracţiunii de calomnie. A mai invocat lipsa unui proces echitabil şi deci o
încălcare a art. 6 alin. 1 din convenţie, precum şi încălcarea dreptului la libertatea de asociere, garantat de
art. 11 din convenţie.
La 23 octombrie 1997 Comisia a declarat cererea admisibilă numai cu privire la încălcarea dreptului la
libertatea de exprimare şi la lipsa unui proces echitabil. În raportul din 19 aprilie 1999 (fostul articol 31
din convenţie) Comisia a constatat în unanimitate că a existat o încălcare a art. 6 alin. 1 şi că nu a existat o
încălcare a art. 10 (21 de voturi împotriva a 7 voturi).
3. Reclamantul, care a beneficiat de ajutor judiciar, este reprezentat în faţa Curţii de către domnul Dinu,
avocat în Baroul Bucureşti (România).
Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său care funcţionează în cadrul Ministerului
Justiţiei, doamna Rizoiu.
4. În urma intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la data de 1 noiembrie 1998 şi conform art. 5 alin. 4
din protocol, coroborat cu art. 100 alin. 1 şi art. 24 alin. 6 din regulamentul Curţii (regulamentul), Marea
Cameră a hotărât la 7 iulie 1999 trimiterea cauzei spre examinare uneia dintre camerele constituite în
cadrul secţiilor Curţii.
5. Conform art. 52 alin. 1 din regulament, preşedintele Curţii, domnul L. Wildhaber, a repartizat ulterior
cauza secţiei I. Camera, constituită în cadrul secţiei menţionate mai sus, îi includea cu drepturi depline pe
domnul C. Bîrsan, judecător ales pentru România [art. 27 alin. 2 din convenţie şi art. 26 alin. 1 lit. a) din
regulament], şi pe domnul J. Casadevall, care a preluat preşedinţia secţiei în cadrul deliberărilor din data
de 21 martie 2000, şi implicit preşedinţia Camerei [art. 12 şi art. 26 alin. 1 lit. a) din regulament]. Ceilalţi

173
membri desemnaţi au fost domnul L. Ferrari Bravo, domnul G. Jorundsson, domnul R. Turmen, doamna
W. Thomassen şi domnul R. Maruste [art. 26 alin. 1 lit. b) din regulament].
Ulterior, domnul Bîrsan a formulat cerere de abţinere, deoarece participase la examinarea cauzei în
cadrul Comisiei (art. 28 din regulament). În consecinţă, Guvernul l-a desemnat în calitate de judecător ad-
hoc pe domnul Şerban Beligrădeanu (art. 27 alin. 2 din convenţie şi art. 29 alin. 1 din regulament). La
data de 6 iunie 2000 doamna W. Thomassen a preluat preşedinţia secţiei şi implicit a Camerei [art. 12 şi
art. 26 alin. 1 lit. a) din regulament]. Domnul Maruste, din motive personale, a fost înlocuit de domnul M.
Zupancic [art. 24 alin. 5 lit. b) şi art. 28 din regulament].
6. Reclamantul şi Guvernul au depus câte un memoriu la data de 6 şi, respectiv, la data de 9 noiembrie
1999.
7. Aşa cum a decis Camera, la data de 21 martie 2000 a avut loc audierea în şedinţă publică la Palatul
Drepturilor Omului de la Strasbourg.
Au fost prezenţi la audiere:
- din partea Guvernului:
• doamna R. Rizoiu,
agent,
• doamna C. Tarcea, Ministerul Justiţiei,
• domnul T. Corlăţean, Ministerul Afacerilor Externe,
consilieri;
- din partea reclamantului:
• domnul C. Dinu, avocat în Baroul Bucureşti,
avocat.
Domnul Dinu şi doamnele Rizoiu şi Tarcea au prezentat concluzii orale în faţa Curţii.

ÎN FAPT

I. Circumstanţele cauzei

8. La data de 8 iunie 1992 adunarea generală a Sindicatului Învăţământului Preuniversitar din Sectorul 2
Bucureşti (în continuare, sindicatul) a procedat la alegerea noii conduceri. Reclamantul a fost ales
preşedinte.
9. La data de 29 iunie 1992 sindicatul a introdus o plângere împotriva cadrelor didactice A.P. şi R.V.,
foste casiere, şi M.M., fosta lideră a sindicatului, învinuindu-le pentru săvârşirea infracţiunilor de
delapidare, înşelăciune şi furt în paguba avutului obştesc. Sindicatul a arătat că la preluarea funcţiilor de
către noua conducere persoanele menţionate mai sus au refuzat să restituie bunurile şi documentele
contabile ale sindicatului, folosindu-le pentru înfiinţarea unei noi organizaţii sindicale.
10. Printr-o adresă din data de 2 octombrie 1992 reclamantul a solicitat, în numele sindicatului,
informaţii de la Parchetul Municipiului Bucureşti cu privire la desfăşurarea anchetei, dar nu a primit nici
un răspuns. Printr-o nouă scrisoare din data de 9 decembrie 1992 reclamantul şi-a reînnoit demersul pe
lângă parchet, plângându-se şi de ritmul lent de desfăşurare a anchetei penale. Şi această scrisoare a rămas
fără răspuns.
11. La data de 8 februarie 1993 procurorul a dispus scoaterea de sub urmărire penală a lui A.P., R.V. şi
M.M. Soluţia a fost comunicată la data de 18 ianuarie 1994 doar părţilor vătămate.
12. În anul 1993 reclamantul, în calitate de lider al sindicatului, a chemat-o în judecată pe R.V. la
Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, solicitând obligarea acesteia, în temeiul art. 998 şi 999 din Codul
civil, privind răspunderea civilă delictuală, să restituie sindicatului suma de 170.000 lei, reprezentând
cotizaţii sindicale.
13. La o dată neprecizată reclamantul a avut o discuţie cu un ziarist, discuţie în cursul căreia şi-a
exprimat nemulţumirea cu privire la desfăşurarea greoaie a cercetărilor penale. La data de 23 martie 1993
în ziarul "Tineretul Liber" a fost publicat următorul articol:
«Sindicatul Învăţământului Preuniversitar din Sectorul 2, afiliat la Federaţia Sindicatelor Autonome ale
Învăţământului Preuniversitar din România, este cel mai "rău" sindicat, fiindcă se bate cu toată lumea

174
pentru respectarea legii şi pentru drepturile cadrelor didactice. Aşa susţine preşedintele său, prof. Mihail
Constantinescu, de la liceul "Mihail Sadoveanu", explicând: "Am dat în judecată Inspectoratul Şcolar al
Municipiului Bucureşti pentru nerespectarea contractului colectiv de muncă; procesul este fixat pentru 29
aprilie. Pregătim darea în judecată a poliţiei şi a procuraturii, implicate în acţiuni antisindicale, de
tergiversare a cercetării penale în cazul unor delapidatori - V.R., P.A., M.M., profesoare în sectorul 2,
împotriva cărora avem mărturii scrise şi recunoaşterea a două dintre ele că au asupra lor bani ai
sindicatului pe care nu i-au predat. Acţiunile antisindicale sunt premeditate (...)."
14. La data de 22 aprilie 1993 A.P., R.V. şi M.M. au sesizat Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti cu o
plângere penală prin care reclamantul era acuzat de săvârşirea infracţiunii de calomnie.
15. Dezbaterile au avut loc la data de 25 februarie 1994. Instanţa, în complet de judecător unic, a
pronunţat hotărârea la data de 18 martie 1994.
16. După ce a audiat reclamantul, părţile vătămate, pe cei 6 martori propuşi de acuzare şi 3 propuşi de
apărare, judecătorul a hotărât achitarea reclamantului. S-a constatat că la data apariţiei articolului în
discuţie cele 3 cadre didactice erau cercetate penal pentru săvârşirea infracţiunii de furt în dauna avutului
public şi că soluţia de scoatere de sub urmărirea penală nu le-a fost comunicată decât după apariţia
articolului, adică la 18 ianuarie 1994. În plus, judecătorul a arătat că au existat anumite sume de bani
aparţinând sindicatului care nu au fost predate la timp de părţile vătămate, din diferite motive. Prin
urmare, instanţa a considerat că reclamantul nu avusese intenţia de a calomnia pe cele 3 cadre didactice,
ci a adus la cunoştinţă publicului că sindicatul urma să cheme în judecată poliţia şi procuratura, acuzate
de tergiversarea cercetărilor.
17. A.P., R.V. şi M.M. au declarat recurs. Tribunalul Bucureşti a admis recursul, a casat hotărârea din
18 martie 1994 şi a reţinut cauza spre rejudecare.
18. Dezbaterile au avut loc la data de 26 septembrie 1994. Din totalitatea documentelor puse la
dispoziţie Curtea nu a putut să stabilească cu certitudine dacă instanţa a permis avocatului reclamantului
să pledeze. Totuşi în concluziile scrise a arătat că reclamantul acţionase în numele sindicatului, că scopul
urmărit era acela de a reconstitui patrimoniul sindicatului şi că noua organizaţie sindicală creată de
cadrele didactice fusese declarată ilegală de justiţie. A făcut referire la declaraţiile martorilor audiaţi la
fond, din care se puteau deduce neglijenţa celor 3 cadre didactice în administrarea patrimoniului
sindicatului, precum şi refuzul lor de a restitui anumite sume de bani şi documente. A subliniat că, deşi
articolul nu a relatat în mod fidel declaraţiile făcute ziaristului, reclamantul nu dorea să se angajeze într-
un proces împotriva presei.
19. Reclamantul, deşi a fost prezent, nu a fost audiat de instanţă. Nu a fost administrată nici o altă
probă. Încheierea de şedinţă nu menţiona participarea la dezbateri a procurorului, care se pare că ar fi
cerut achitarea reclamantului, ci consemna doar faptul că s-a dat cuvântul avocaţilor părţilor.
20. Pronunţarea deciziei s-a amânat la data de 3 octombrie 1994 şi apoi la 10 octombrie 1994.
Pronunţarea a avut loc la această din urmă dată, în absenţa reclamantului şi a avocatului său. Instanţa a
constatat că reclamantul a avut intenţia să aducă atingere onoarei şi reputaţiei celor 3 cadre didactice,
încălcând astfel art. 206 din Codul penal, deoarece şi-a exprimat punctul de vedere în presă după ce
procuratura a dispus scoaterea de sub urmărire penală la 8 februarie 1993. Tribunalul a mai reţinut că
după această dată reclamantul s-a deplasat la instituţiile în care erau angajate A.P., R.V. şi M.M.,
acuzându-le că au fugit cu banii sindicatului.
21. Reclamantul a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de calomnie la o amendă penală de
50.000 lei şi la plata sumei de 500.000 lei către fiecare dintre cele 3 cadre didactice, cu titlu de
despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat.
22. La data de 19 octombrie 1994 reclamantul a declarat apel împotriva deciziei tribunalului. Curtea de
Apel Bucureşti, prin decizia din 18 noiembrie 1994, a respins apelul ca inadmisibil, constatând că
hotărârea atacată nu era susceptibilă de a fi atacată cu apel.
23. La o dată neprecizată reclamantul a plătit celor 3 cadre didactice sumele la care fusese condamnat.
La 28 martie 1995 a achitat amenda penală în cuantum de 50.000 lei.
24. La o dată necunoscută reclamantul a formulat un memoriu prin care a solicitat procurorului general
de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie să introducă recurs în anulare împotriva hotărârii din 10 octombrie
1994.

175
 25. La data de 26 mai 1995 reclamantului i s-a comunicat faptul că soluţia este legală şi temeinică şi că
nu este cazul să se declare recurs în anulare.
26. Prin încheierea de şedinţă din 28 ianuarie 1997 Tribunalul Bucureşti, examinând cauza din oficiu în
camera de consiliu, a îndreptat erorile materiale strecurate în încheierea din 26 septembrie 1994 şi în
hotărârea din 10 octombrie 1994.
27. În ceea ce priveşte încheierea de şedinţă din 26 septembrie 1994 tribunalul a dispus menţionarea
faptului că la dezbateri a participat procurorul L.S. care, prin concluziile scrise depuse la dosar, a solicitat
admiterea recursului declarat de părţile vătămate şi condamnarea reclamantului la o pedeapsă cu amendă
penală pentru săvârşirea infracţiunii de calomnie, precum şi obligarea acestuia la plata despăgubirilor
civile pentru prejudiciul moral cauzat. S-a mai consemnat faptul că la termenul din 26 septembrie 1994
inculpatului i s-a acordat ultimul cuvânt.
28. Instanţa a decis, de asemenea, rectificarea hotărârii din 10 octombrie 1994, în sensul că pronunţarea
a fost amânată de la 3 octombrie la 10 octombrie 1994, cu participarea procurorului de şedinţă L.S.
29. Părţile nu au fost citate şi nu au fost prezente la şedinţa din camera de consiliu din 28 ianuarie 1997.
30. Printr-o sentinţă din 12 martie 1997 Judecătoria Bucureşti a admis cererea de acordare de
despăgubiri civile, introdusă în anul 1993 de către sindicat împotriva lui R.V., şi l-a obligat pe acesta din
urmă să restituie suma de 170.000 lei, precum şi dobânzile legale aferente sumei. Instanţa a reţinut că
între 1990 şi 1992 R.V. fusese trezorierul sindicatului şi că în această calitate a încasat suma de 170.000
lei reprezentând cotizaţiile membrilor sindicatului. Instanţa a arătat, de asemenea, că după plecarea sa din
funcţie R.V. a refuzat să restituie sindicatului documentele ce dovedeau depunerea în bancă a sumei
menţionate, suma neputând fi recuperată.
31. La data de 6 ianuarie 1998, la cererea Comisiei Guvernul a transmis o copie de pe condica de
şedinţe din 3 şi 10 octombrie 1994. Acest document menţionează numai amânarea pronunţărilor pentru 3
şi 10 octombrie 1994, precum şi soluţia pronunţată.
32. Prin scrisoarea din 14 decembrie 1998 Guvernul a informat Comisia că nu se putea transmite şi o
copie de pe caietul grefierului cuprinzând menţiunile din şedinţa publică din data de 26 septembrie 1994,
deoarece, în aplicarea Ordinului ministrului justiţiei nr. 991/C/1993, acestea sunt păstrate doar pe o
perioadă de 3 ani.
33. La data de 11 decembrie 1998 procurorul general de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a introdus
recurs în anulare împotriva deciziei din 10 octombrie 1994. El a cerut achitarea reclamantului, motivând
că în speţă nu erau întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de calomnie.
34. La audierea din 21 martie 2000 Guvernul a prezentat Curţii decizia din 4 februarie 2000 a Curţii
Supreme de Justiţie, prin care s-a admis recursul în anulare introdus de procurorul general împotriva
deciziei din 10 octombrie 1994. Curtea Supremă de Justiţie a casat decizia Tribunalului Bucureşti şi, după
rejudecare, a respins recursurile declarate de cele 3 părţi vătămate, constatând că nu sunt întrunite
elementele constitutive ale infracţiunii de calomnie.
35. Guvernul a prezentat, de asemenea, Curţii copia de pe o adresă din 6 martie 2000 prin care
Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a solicitat Administraţiei financiare a sectorului 3 restituirea către
reclamant a sumei de 50.000 lei, reprezentând amenda achitată de reclamant în urma condamnării sale din
10 octombrie 1994.

II. Legea internă aplicabilă

A. Codul penal
36. Dispoziţiile aplicabile din Codul penal sunt următoarele:

ARTICOLUL 206

"Afirmarea ori imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o
persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancţiune penală, administrativă sau
disciplinară, ori dispreţului public, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.
(...)."

176
 ARTICOLUL 207

"Proba verităţii celor afirmate sau imputate este admisibilă, dacă afirmarea sau imputarea a fost
săvârşită pentru apărarea unui interes legitim. Fapta cu privire la care s-a făcut proba verităţii nu
constituie infracţiunea de insultă sau calomnie."
37. Dispoziţiile aplicabile din Codul de procedură penală sunt următoarele:

ARTICOLUL 3856 ALIN. 2

"Instanţa de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute (...)."

ARTICOLUL 3859

"Hotărârile sunt supuse casării în următoarele cazuri:

(...)
10. instanţa nu s-a pronunţat asupra unei fapte reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau
cu privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri esenţiale pentru părţi, de natură să garanteze
drepturile lor şi să influenţeze soluţia procesului;
(...)."

ARTICOLUL 38515

"Instanţa, judecând recursul, pronunţă una din următoarele soluţii:

(...)
2. admite recursul, casând hotărârea atacată şi (...)
d) dispune rejudecarea de către instanţa de recurs (...)."

ARTICOLUL 38516

"Când instanţa de recurs casează hotărârea şi reţine cauza spre rejudecare potrivit art. 38515 pct. 2 lit.
d), se pronunţă şi asupra probelor ce urmează a fi administrate, fixând termen pentru rejudecare.
(...)."

ARTICOLUL 38519

"Rejudecarea cauzei după casarea hotărârii atacate se desfăşoară potrivit dispoziţiilor cuprinse în partea
specială, titlul II, capitolele I şi II, care se aplică în mod corespunzător."

ÎN DREPT

I. Cu privire la excepţia preliminară a Guvernului

38. La şedinţa publică din 21 martie 2000 Guvernul a susţinut că hotărârea din 4 februarie 2000 a Curţii
Supreme de Justiţie prin care reclamantul a fost achitat constituie o recunoaştere "în substanţă a unei
eventuale încălcări a convenţiei". În consecinţă, a solicitat Curţii să respingă plângerea, deoarece
reclamantul a pierdut calitatea de "victimă".
39. Reclamantul nu a formulat observaţii cu privire la această excepţie.
40. Curtea reaminteşte că "o hotărâre sau o măsură favorabilă, în principiu, nu este suficientă pentru ca
reclamantul să piardă calitatea de victimă decât atunci când autorităţile naţionale au recunoscut în mod
explicit şi apoi au reparat pentru încălcarea unui drept garantat de convenţie" (Hotărârea Dalban
împotriva României [GC] nr. 28.114/95, alin. 44, CEDO 1999-VI).

177
 41. În speţă Curtea observă că la 4 februarie 2000 Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul în
anulare introdus de parchet şi a anulat hotărârea de condamnare pe care a invocat-o reclamantul în
susţinerea cererii privind încălcarea art. 6 şi 10 (paragraful 34 de mai sus).
42. Curtea constată că prin hotărârea de achitare, pronunţată în urma redeschiderii procedurii, la mai
mult de 5 ani de la condamnarea reclamantului printr-o hotărâre definitivă, s-a apreciat că faptei îi lipseşte
unul dintre elementele constitutive ale infracţiunii de calomnie, respectiv intenţia. Această hotărâre nu
conţine nici o referire la modul în care s-a desfăşurat procedura de judecată la Tribunalul Bucureşti şi nici
la criticile reclamantului referitoare la aceasta.
În opinia Curţii, decizia din 4 februarie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie nu reprezintă o recunoaştere
explicită sau în substanţă a unei încălcări a art. 6 alin. 1 din convenţie şi, în orice caz, nu oferă o reparaţie
în sensul jurisprudenţei Curţii.
43. În ceea ce priveşte invocata încălcare a art. 10, chiar presupunând că hotărârea Curţii Supreme de
Justiţie ar constitui o recunoaştere în substanţă, curtea apreciază că aceasta nu oferă o reparaţie adecvată
în sensul jurisprudenţei sale. Astfel reclamantului nu i-a fost acordată nici o despăgubire pentru
condamnare, iar sumele plătite de reclamant celor 3 cadre didactice, cu titlu de daune morale, nu i-au fost
restituite. Cât despre amenda penală, Curtea reţine că, deşi de la achitarea acesteia de către reclamant au
trecut 5 ani, adresa din 6 martie 2000, trimisă de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti Administraţiei
financiare a sectorului 3 Bucureşti, prin care se solicită restituirea sumei respective (paragraful 35 de mai
sus), nu are în vedere inflaţia din ultimii ani.
44. În concluzie, Curtea apreciază că reclamantul se poate considera "victimă" în sensul art. 34 din
convenţie.

II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 alin. 1 din convenţie

45. Reclamantul susţine că nu a beneficiat de un proces echitabil în faţa Tribunalului Bucureşti, fiind
încălcat art. 6 alin. 1 din convenţie, care prevede:
"1. Orice persoană are dreptul la judecare în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a
cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî (...) asupra
temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. (...)".
46. Reclamantul a criticat faptul că a fost condamnat de Tribunalul Bucureşti fără ca instanţa să îl
audieze. A arătat că tribunalul s-a pronunţat doar în baza pieselor din dosarul judecătoriei, şi anume
depoziţiile martorilor şi declaraţia sa, rezumată "în 5 rânduri". În şedinţa publică din 26 septembrie 1994,
care ar fi durat "cel mult 4 minute", nici el şi nici avocatul său nu au putut lua cuvântul. Reclamantul mai
susţine că menţiunile din încheierea de şedinţă din 26 septembrie 1994 nu sunt reale, deoarece avocatul
său nu a putut pleda, permiţându-i-se doar să pună concluzii scrise.
47. Reclamantul contestă şi adevărul menţiunilor făcute în încheierea de rectificare a erorilor materiale
din 28 ianuarie 1997, arătând că nu a luat cuvântul la şedinţa publică din 26 septembrie 1994, iar
procurorul ar fi cerut achitarea, şi nu condamnarea sa, aşa cum susţine Guvernul pârât. Mai arată că
încheierea din 28 ianuarie 1997 nu i-a fost niciodată comunicată, luând cunoştinţă de aceasta numai
atunci când i-a fost comunicată de Comisie.
48. În sfârşit, reclamantul se plânge de faptul că decizia din 10 octombrie 1994 a Tribunalului Bucureşti
face referire numai la declaraţiile martorilor părţilor vătămate, trecând sub tăcere depoziţiile celor 4
martori propuşi în apărare, esenţiale de altfel, în măsura în care aceştia au afirmat că cele 3 cadre
didactice nu au restituit sindicatului banii şi documentele şi că reclamantul fusese împuternicit de către
sindicat să le recupereze.
49. Guvernul apreciază că hotărârea de condamnare a reclamantului, pronunţată numai pe baza probelor
administrate în primă instanţă, nu încalcă exigenţele unui proces echitabil în sensul art. 6 alin. 1 din
convenţie. Acest articol nu impune ca acuzatul să fie audiat nemijlocit de către instanţa de recurs atunci
când aceasta trebuie să examineze doar chestiuni de drept. Deşi Tribunalul Bucureşti, în mod teoretic,
avea competenţă să examineze atât chestiuni de fapt, cât şi chestiuni de drept, totuşi în cauza de faţă nu
trebuia să dispună cu privire la chestiuni de fapt, deoarece situaţia de fapt stabilită de judecătorie nu a fost
contestată de părţi. Prin urmare, tribunalul trebuia să se pronunţe numai asupra problemei de drept privind

178
elementele constitutive ale infracţiunii, respectiv existenţa intenţiei de a calomnia. Or, pentru a stabili
existenţa acestui element tribunalul nu avea nevoie să îl audieze pe reclamant.
50. În orice caz, susţine Guvernul, reclamantului i s-a acordat ultimul cuvânt, aspect consemnat în
încheierea din 28 ianuarie 1997, dată în urma soluţionării cererii de îndreptare a erorilor materiale.
51. De altfel Guvernul contestă afirmaţia reclamantului, în sensul că procurorul a cerut respingerea
recursului invocând menţiunile din încheierea din 28 ianuarie 1997, în sensul că procurorul a cerut
admiterea recursului şi condamnarea reclamantului. Guvernul apreciază că judecătorii sunt independenţi,
iar poziţia procurorului în timpul procesului nu poate influenţa judecătorul.
52. În sfârşit, Guvernul dezminte faptul că avocatul reclamantului nu ar fi luat cuvântul în şedinţa
publică din 26 septembrie 1994 şi arată că, în orice caz, avocatul a depus concluzii scrise.
53. Curtea reaminteşte că aplicarea art. 6 într-o cale de atac ordinară diferă în funcţie de specificul
procedurii în discuţie; se vor avea în vedere astfel întreaga procedură internă şi rolul pe care îl are instanţa
de control judiciar în sistemul naţional de drept. Dacă a avut loc o dezbatere publică în primă instanţă,
lipsa acesteia într-o cale de atac poate fi justificată prin particularităţile procedurii în cauză, avându-se în
vedere natura sistemului intern de atac, limitele competenţelor atribuite instanţei de control judiciar,
modul în care drepturile reclamantului au fost expuse şi apărate efectiv şi în special natura chestiunilor
care trebuie soluţionate (Hotărârea Botten împotriva Norvegiei din 19 februarie 1996, Culegere de
hotărâri şi decizii, 1996-I, nr. 2, pag. 141, alin. 39).
54. În faţa unei instanţe de control judiciar care se bucură de plenitudine de jurisdicţie art. 6 nu
garantează neapărat dreptul la o şedinţă publică, iar în cazul în care o astfel de şedinţă publică a avut loc,
nici dreptul de a participa personal la dezbateri (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Fejde împotriva
Suediei din 29 octombrie 1991, Seria A, nr. 212-C, pag. 69, alin. 33).
55. În schimb Curtea a hotărât că atunci când o instanţă de control judiciar este competentă să analizeze
atât situaţia de fapt, cât şi chestiunile de drept şi să studieze în ansamblu problema vinovăţiei, ea nu poate,
din motive ce ţin de echitatea procedurii, să tranşeze asupra chestiunilor respective fără o apreciere
nemijlocită a declaraţiilor persoanei care susţine că nu a comis actul considerat ca infracţiune (Hotărârea
Ekbatani împotriva Suediei din 26 mai 1988, Seria A, nr. 134, pag. 14, alin. 32).
56. Prin urmare, pentru a stabili dacă a existat o încălcare a art. 6 în speţă Curtea va examina
competenţele Tribunalului Bucureşti şi natura problemelor asupra cărora acesta trebuia să se pronunţe.
57. Curtea reaminteşte că în speţă competenţele Tribunalului Bucureşti, ca instanţă de recurs, sunt
stabilite prin art. 38515 şi 38516 din Codul de procedură penală. Conform art. 38515, tribunalul, ca instanţă
de recurs, nu era obligat să pronunţe o nouă hotărâre pe fond, dar avea această posibilitate. La 10
octombrie 1994 Tribunalul Bucureşti a casat hotărârea din 18 martie 1994 şi a pronunţat o nouă hotărâre
pe fond. Faţă de dispoziţiile legale citate mai sus procedura desfăşurată la Tribunalul Bucureşti a fost o
procedură complexă, asemănătoare unei proceduri de fond, instanţa analizând atât situaţia de fapt, cât şi
problemele de drept. Tribunalul putea fie să confirme achitarea reclamantului, fie să îl condamne, după o
examinare completă a problemei vinovăţiei sau a nevinovăţiei, administrând la nevoie noi mijloace de
probă (paragraful 37 de mai sus).
58. Curtea constată că în cauză, după ce a casat hotărârea prin care s-a dispus achitarea, Tribunalul
Bucureşti s-a pronunţat cu privire la temeinicia acuzaţiei, constatând că inculpatul se face vinovat de
săvârşirea infracţiunii de calomnie, fără să îl audieze nemijlocit. Curtea nu poate accepta punctul de
vedere al Guvernului, conform căruia este suficient faptul că inculpatului i s-a acordat ultimul cuvânt. Pe
de altă parte Curtea subliniază că există diferenţe între susţinerile reclamantului şi ale Guvernului
referitoare la faptul acordării cuvântului. Se mai reţine că dreptul acuzatului de a avea ultimul cuvânt are
o importanţă semnificativă, dar acest drept nu poate fi confundat cu dreptul de a fi audiat în timpul
dezbaterilor de către o instanţă.
59. Prin urmare, Curtea constată că Tribunalul Bucureşti s-a pronunţat cu privire la temeinicia acuzaţiei
şi l-a condamnat pe reclamant pentru săvârşirea infracţiunii de calomnie fără ca acesta să fi fost audiat şi
fără a i se permite să aducă probe în apărare. Curtea apreciază că tribunalul trebuia să îl audieze pe
reclamant având în vedere mai ales faptul că a dispus pentru prima dată condamnarea.

179
 60. Această cerinţă nu a fost satisfăcută, motiv pentru care Curtea constată că a existat o încălcare a art.
6 alin. 1. În aceste condiţii ea nu consideră utilă o examinare suplimentară care să stabilească dacă alte
elemente ale procedurii din faţa Tribunalului Bucureşti erau conforme sau nu cu această prevedere.
61. A existat deci o încălcare a art. 6 alin. 1 din convenţie.

III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 10 din convenţie

62. Reclamantul susţine că prin condamnarea sa pentru săvârşirea infracţiunii de calomnie s-a adus
atingere dreptului la libertatea de exprimare, garantat de art. 10 din convenţie, care prevede următoarele:
1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi
libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine
seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de
cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.
2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi,
condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate
democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi
prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora,
pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea
puterii judecătoreşti.
63. Din punctul de vedere al reclamantului condamnarea sa nu a fost conformă dispoziţiilor art. 10 din
convenţie. Pe de o parte, Tribunalul Bucureşti nu i-a permis să dovedească adevărul afirmaţiilor sale. Pe
de altă parte, neînceperea urmăririi penale dispuse de parchet faţă de cele 3 cadre didactice şi care nu i-a
fost comunicată nu dovedeşte că acestea au restituit banii sindicatului.
64. Guvernul apreciază că hotărârea de condamnare a reclamantului este conformă cerinţelor alin. 2 al
art. 10 din convenţie. În primul rând, s-a urmărit protejarea reputaţiei şi a drepturilor altor persoane,
deoarece reclamantul afirmase că cele 3 cadre didactice sunt "delapidatoare", deşi nu au fost condamnate
pentru săvârşirea acestei fapte. În ceea ce priveşte pedeapsa aplicată, aceasta nu era deloc excesivă,
avându-se în vedere suma rezonabilă a amenzii aplicate şi a despăgubirilor acordate.
65. Comisia a apreciat că atingerea adusă dreptului la libertatea de exprimare a fost "necesară într-o
societate democratică", deoarece era de preferat ca reclamantul să găsească o altă modalitate de a-şi
exprima părerea decât afirmând despre părţile vătămate că sunt "delapidatoare", deşi nu au fost
condamnate pentru comiterea acestei fapte.
66. Curtea ia act de faptul că părţile au fost de acord că hotărârea de condamnare pentru săvârşirea
infracţiunii de calomnie a reprezentat o atingere adusă libertăţii de exprimare a reclamantului, în sensul
art. 10 din convenţie.
67. Urmează deci să se determine măsura în care o asemenea atingere se justifică faţă de prevederile
alin. 2 al art. 10, şi anume dacă era "prevăzută de lege", urmărea un scop legitim şi era "necesară" "într-o
societate democratică" (Hotărârea Lingens împotriva Austriei din 8 iulie 1986, Seria A, nr. 103, pag. 24-
25, alin. 34-37).
68. Curtea apreciază că atingerea era "prevăzută de lege", aspect necontestat de nimeni din moment ce
condamnarea reclamantului se întemeia pe dispoziţiile art. 206 din Codul penal (paragraful 36 de mai
sus). Această limitare a urmărit un scop legitim, prevăzut de alin. 2 al art. 10, şi anume protejarea
reputaţiei şi a drepturilor altor persoane. Rămâne să se examineze dacă limitarea criticată a fost "necesară
într-o societate democratică" pentru atingerea unui astfel de scop.
69. În lumina jurisprudenţei constante a Curţii se va analiza dacă limitarea dreptului la libertatea de
exprimare corespundea unei nevoi sociale imperioase, dacă era proporţională cu scopul legitim urmărit şi
dacă justificările prezentate de autorităţile naţionale sunt pertinente şi suficiente. Curtea nu are sarcina de
a se substitui instanţelor naţionale, ci de a verifica din punctul de vedere al art. 10, faţă de toate
circumstanţele cauzei, hotărârile care au fost pronunţate (a se vedea Hotărârea Dalban împotriva
României citată mai sus, paragraful 47). Prin urmare, Curtea va examina afirmaţiile ce au constituit
obiectul acuzării, având în vedere toate circumstanţele cauzei.

180
 70. Curtea observă că declaraţiile reclamantului conţineau două elemente: criticarea activităţii poliţiei şi
parchetului, în sensul că nu au vrut să finalizeze plângerea depusă împotriva lui A.P., R.V. şi M.M., şi
afirmaţia că aceste persoane au "delapidat" fondurile sindicatului.
71. Curtea arată că încălcarea dreptului la libertatea de exprimare se referă doar la al doilea element.
Tribunalul Bucureşti a avut în vedere atunci când a dispus condamnarea doar termenul folosit de domnul
Constantinescu pentru a caracteriza acţiunile celor 3 cadre didactice, termen considerat calomnios, nu şi
faptul că reclamantul a făcut unele aprecieri critice cu privire la funcţionarea justiţiei în materie de
conflicte sindicale.
72. Chiar dacă aprecierile reclamantului au fost puse în contextul unei dezbateri asupra independenţei
sindicatelor şi asupra funcţionării administraţiei justiţiei, vizând deci un interes public, există totuşi
anumite limite în exercitarea dreptului său la libertatea de exprimare. În ciuda rolului special pe care l-a
avut reclamantul în calitate de reprezentant al unui sindicat, trebuia să acţioneze în limitele stabilite, mai
ales cu scopul "protejării reputaţiei sau drepturilor altor persoane", inclusiv a dreptului la prezumţia de
nevinovăţie. Prin urmare, trebuie stabilit în ce măsură reclamantul a depăşit limitele admise pentru
exprimarea unei opinii critice.
73. În opinia Curţii expresia delapidator desemnează acele persoane care au fost condamnate pentru
săvârşirea infracţiunii de delapidare şi era de natură să le ofenseze pe cele 3 părţi vătămate, deoarece nu
fuseseră condamnate de nici o instanţă.
74. Curtea apreciază că reclamantul putea să îşi formuleze opiniile critice şi astfel să contribuie la o
discuţie publică liberă asupra problemelor sindicale fără a folosi cuvântul "delapidator".
75. În acel moment interesul legitim al statului de a proteja reputaţia celor 3 cadre didactice nu ar fi
intrat în conflict cu interesul reclamantului de a contribui la dezbaterea menţionată mai sus.
76. Prin urmare, Curtea este convinsă că motivele invocate de autorităţile naţionale erau "pertinente şi
suficiente" în sensul alin. 2 al art. 10.
77. În plus, Curtea constată că, date fiind circumstanţele cauzei, atingerea adusă dreptului la libertatea
de exprimare a fost proporţională cu scopul legitim urmărit. Într-adevăr, pedeapsa aplicată de 50.000 de
lei amendă penală şi obligarea reclamantului la plata a câte 500.000 lei pentru fiecare cadru didactic, cu
titlu de despăgubiri, pentru prejudiciul moral, nu sunt exagerate.
78. Prin urmare, Tribunalul Bucureşti nu a depăşit marja de apreciere permisă autorităţilor naţionale şi
se constată că art. 10 nu a fost încălcat.

III. Cu privire la aplicarea art. 41 din convenţie

79. Conform art. 41 din convenţie:
"Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor la aceasta şi dacă
dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei
încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."

A. Daune

80. Reclamantul solicită acordarea a 100 milioane dolari S.U.A., cu titlu de despăgubiri, pentru
prejudiciul moral cauzat prin condamnarea sa. În ceea ce priveşte despăgubirile materiale reclamantul
solicită restituirea amenzii penale, precum şi a despăgubirilor civile plătite celor 3 cadre didactice. Mai
pretinde şi un alt fel de prejudiciu, arătând că datorită stresului şi angoasei provocate de procedurile
judiciare diverse în care a fost implicat nu a putut publica o carte pe care o scrisese şi care fusese
acceptată de o editură. În concluzie, solicită 2 miliarde lei (ROL) cu titlu de despăgubiri materiale.
81. Guvernul arată că hotărârea pe care o va pronunţa Curtea constituie prin ea însăşi o satisfacţie
echitabilă.
82. În primul rând Curtea constată că susţinerile reclamantului privitoare la câştigul nerealizat nu au fost
în nici un fel dovedite. Singurul temei care trebuie avut în vedere pentru acordarea unei satisfacţii
echitabile constă în faptul că reclamantul nu a beneficiat de un proces echitabil în faţa Tribunalului
Bucureşti. În mod cert Curtea nu poate prevedea ce s-ar fi întâmplat dacă procedura ar fi fost echitabilă,
dar apreciază că este rezonabil să se considere că reclamantul a pierdut o şansă reală. (Hotărârea Pelissier

181
şi Sassi împotriva Franţei [GC], nr. 25.444/94, alin. 80 CEDO 1999-II). Judecând în echitate, în
conformitate cu exigenţele art. 41, Curtea acordă reclamantului suma de 15.000 FRF convertibili în lei
româneşti la cursul de schimb aplicabil în ziua efectuării plăţii.

B. Cheltuieli de judecată

83. Reclamantul solicită restituirea tuturor cheltuielilor de judecată efectuate în cadrul procedurilor
naţionale, adică echivalentul a 200.000 ROL la nivelul anului 1994.
84. Guvernul nu a formulat un punct de vedere cu privire la această problemă.
85. Curtea observă că reclamantul şi-a susţinut singur cauza la Comisie şi că a fost asistat de un avocat
doar la şedinţa publică ce a avut loc în faţa Curţii. Curtea mai constată că domnul Constantinescu a
beneficiat de ajutor judiciar acordat de Consiliul Europei în cuantum de 10.806 FRF. Având în vedere
constatarea încălcării art. 6 alin. 1 din convenţie, Curtea, judecând în echitate, acordă reclamantului
20.000 FRF, din care se va scădea suma deja plătită de Consiliul Europei cu titlu de ajutor judiciar. Suma
este convertibilă în lei româneşti la cursul de schimb în vigoare la data efectuării plăţii.

C. Dobânzi

86. Curtea consideră că trebuie avute în vedere dobânzile legale practicate în Franţa la data adoptării
prezentei hotărâri, adică 2,47% pe an.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

CURTEA

1. hotărăşte, în unanimitate, că reclamantul se poate considera "victima" unei încălcări a art. 6 alin. 1
din convenţie în sensul art. 34 din convenţie;
2. hotărăşte, cu 5 voturi pentru şi 2 împotrivă, că reclamantul se poate considera "victima" unei încălcări
a art. 10 din convenţie în sensul art. 34 din convenţie;
3. hotărăşte, în unanimitate, că a existat o încălcare a art. 6 alin. 1 din convenţie;
4. hotărăşte, cu 6 voturi pentru şi 1 vot împotrivă, că nu a existat o încălcare a art. 10 din convenţie;
5. hotărăşte, în unanimitate:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de 3 luni, 15.000 (cincisprezece mii)
franci francezi, cu titlu de despăgubiri materiale şi morale, şi 20.000 (douăzeci de mii) franci francezi, cu
titlu de cheltuieli de judecată, mai puţin 10.806 FRF şi 10 (zece) centime, convertibili în lei româneşti la
rata de schimb de la data efectuării plăţilor;
b) că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 2,47% pe an începând cu data expirării
termenului menţionat mai sus şi până la data efectuării plăţilor;
6. respinge, în unanimitate, celelalte capete de cerere privind acordarea de despăgubiri.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 27 iunie 2000, conform art. 77 alin. 2 şi 3 din
regulamentul Curţii.

Michael O'Boyle Wilhelmina Thomassen

grefier preşedinte

La prezenta hotărâre se află anexată, conform art. 45 alin. 2 din convenţie şi art. 74 alin. 2 din
regulamentul Curţii, opinia separată a domnului judecător Casadevall.

W.T.

182
 M.O.B.

OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ

a judecătorului Casadevall

1. Am votat alături de majoritate în favoarea constatării încălcării art. 6 alin. 1 din convenţie; în schimb,
nu am aceeaşi opinie în ceea ce priveşte art. 10 care, după părerea mea, a fost de asemenea încălcat.
2. Din moment ce Curtea a constatat o încălcare a art. 6 alin. 1 datorită faptului că reclamantul nu a fost
audiat de instanţă, analiza globală a faptelor duce, prin forţa lucrurilor, şi la constatarea încălcării art. 10.
Partea de hotărâre ce analizează excepţia preliminară a Guvernului, în special paragraful 43, vine în
sprijinul opiniei mele.
3. Dacă art. 6 alin. 1 nu ar fi fost încălcat, adică, dacă în timpul dezbaterilor din faţa Tribunalului
Bucureşti care l-a condamnat pentru calomnie, reclamantul ar fi avut posibilitatea să dea o declaraţie, să
îşi apere cauza, să invoce buna sa credinţă şi mai ales să stabilească adevărul afirmaţiilor sale, aşa cum
permite oricărui acuzat art. 207 din Codul penal român, rezultatul procedurii penale ar fi putut fi altul. De
altfel, evenimentele ulterioare confirmă această teză.
4. Aşa cum a constatat Curtea (paragraful 72), afirmaţiile litigioase au fost efectuate în cadrul unei
discuţii libere asupra independenţei primelor sindicate create în România după căderea fostului regim şi
asupra funcţionării administraţiei justiţiei. Aprecierea calificativului "delapidatori" folosit în ceea ce le
priveşte pe A.P., R.V. şi M.M. trebuie să aibă în vedere cauza în ansamblu şi contextul în care acest
cuvânt, reluat şi publicat de ziarist, a fost pronunţat de reclamant. Nimeni nu poate pune la îndoială faptul
că în discuţie este o chestiune de interes public.
5. Nu se poate considera că termenii folosiţi de reclamant erau lipsiţi de temei, din moment ce prima
instanţă, achitându-l, a arătat că respectivele cadre didactice nu restituiseră anumite sume de bani
aparţinând sindicatului. Reaua-credinţă a reclamantului nu poate fi nici ea stabilită, din moment ce
aceeaşi instanţă a constatat că la momentul la care s-au făcut afirmaţiile în litigiu soluţia de scoatere de
sub urmărirea penală dispusă de parchet nu fusese comunicată nici celor 3 cadre didactice vizate, nici
reclamantului (paragrafele 16 şi 63).
Aceste două elemente (afirmaţii nu lipsite de temei şi absenţa relei-credinţe) nu au fost contestate de
Tribunalul Bucureşti, care l-a condamnat pe reclamant fără a examina măcar problema exceptio veritatis,
adusă în discuţie de acesta din urmă.
Apreciez că o astfel de încălcare nu era necesară; în special existenţa unei "nevoi sociale importante",
condiţie stabilită şi reiterată în mod constant de jurisprudenţa Curţii, nu a fost demonstrată. Într-adevăr,
dacă nu se pot face speculaţii asupra hotărârii pronunţate de Tribunalul Bucureşti dacă ar fi examinat
cererea reclamantului de a dovedi adevărul afirmaţiilor sale, apreciez că lipsa examinării de către instanţa
respectivă a acestui mijloc de probă de o importanţă incontestabilă (conform art. 207 din Codul penal
român, afirmaţiile al căror adevăr a fost dovedit nu constituie afirmaţii calomnioase în sensul art. 206 din
acelaşi cod) echivalează cu o încălcare a dreptului la libertatea de exprimare, încălcare ce nu răspunde
exigenţei necesităţii.
6. În sfârşit, este semnificativ faptul că la mai mult de 2 ani Tribunalul Bucureşti a dispus din oficiu
îndreptarea erorilor materiale (sau, mai degrabă, a omisiunilor) strecurate în încheiere şi în hotărârea de
condamnare din 10 octombrie 1994. Este şi mai important faptul că la 5 ani de la condamnare Curtea
Supremă de Justiţie, admiţând un recurs în anulare introdus tot din oficiu de procurorul general, l-a achitat
pe reclamant cu motivarea că intenţia de a calomnia, element constitutiv al infracţiunii, nu fusese dovedită
(paragraful 34). Această tardivă hotărâre din oficiu (pronunţată cu 45 de zile înaintea şedinţei publice de
la Curte) constituie cu siguranţă o recunoaştere implicită a încălcării art. 10 din convenţie.
7. Prin urmare, contrar opiniei majorităţii, nu sunt convins de necesitatea încălcării şi nici de caracterul
"pertinent şi suficient" al motivelor invocate de autorităţile naţionale în speţă.

183
 Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Hotărâre
din 04/05/2000
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 19 din
11/01/2001
în cauza Rotaru împotriva României*)

_________
*) Traducere.

În cauza Rotaru împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, constituită în Marea Cameră formată din următorii
judecători:
domnul L. Wildhaber, preşedinte;
doamna E. Palm;
domnii A. Pastor Ridruejo;
G. Bonello;
J. Makarczyk;
R. Turmen;
J.- P. Costa;
doamna F. Tulkens;
doamna V. Straznicka;
domnii P. Lorenzen;
M. Fischbach;
V. Butkevych;
J. Casadevall;
A. B. Baka;
R. Maruste;
doamna S. Botoucharova;
doamna R. Weber, judecător ad-hoc;
şi domnul M. De Salvia, grefier,
deliberând în Camera de Consiliu, la 19 ianuarie şi la 29 martie 2000,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la data de 29 martie 2000:

PROCEDURA
1. Curtea a fost sesizată, conform dispoziţiilor aplicabile anterior intrării în vigoare a Protocolului nr.
11 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (convenţia)1),
de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia) şi de către un cetăţean român, domnul Aurel
Rotaru (reclamantul), la 3 iunie şi, respectiv, la 29 iunie 1999 (art. 5 alin. 4 din Protocolul nr. 11 şi fostele
articole 47 şi 48 din convenţie).
2. La originea cauzei s-a aflat plângerea (nr. 28.341/95) îndreptată împotriva României, Comisia fiind
sesizată la 22 februarie 1995 în temeiul fostului articol 25 din convenţie.
Reclamantul a invocat încălcarea dreptului la respectarea vieţii private, datorată faptului că Serviciul
Român de Informaţii deţine şi foloseşte un fişier conţinând date personale. A mai invocat şi o încălcare a
dreptului de acces la instanţă şi a dreptului de a beneficia de un remediu în faţa unei instanţe naţionale,
competentă să se pronunţe asupra cererii de modificare sau de distrugere a fişierului.
La data de 21 octombrie 1996 Comisia a declarat cererea admisibilă. Prin raportul din 1 martie 1999
(fostul articol 31 din convenţie) a constatat că a existat o încălcare a art. 8 şi 13 din convenţie.1)
3. În procedura desfăşurată la Curte reclamantul a fost reprezentat de domnul I. Olteanu, avocat în
cadrul Baroului Bucureşti (România) şi de fiul său, domnul F. Rotaru. Guvernul a fost reprezentat de
doamna R. Rizoiu, agent.

184
 4. La data de 7 iulie 1999 Marea Cameră a hotărât că această cauză ar trebui examinată chiar de către
Marea Cameră (art. 100 alin. 1 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii). În locul domnului
Bârsan, judecător ales din partea României şi care a luat parte la examinarea cauzei în cadrul Comisiei
(art. 28), Guvernul a desemnat-o în calitate de judecător ad-hoc pe doamna R. Weber (art. 27 alin. 2 din
convenţie şi art. 29 alin. 1 din regulament).
5. Atât reclamantul, cât şi Guvernul au depus câte un memoriu.
6. Audierea publică a avut loc la data de 19 ianuarie 2000, la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg.
Au participat:
- din partea Guvernului:
• doamna R. Rizoiu,
agent;
• domnul M. Selegean, consilier juridic în Ministerul Justiţiei;
• domnul T. Corlăţean, ataşat pe lângă Reprezentanţa Permanentă a României la Consiliul Europei,
consilieri;
- din partea reclamantului:
• domnul I. Olteanu,
avocat,
• domnul F. Rotaru, reprezentant şi fiu al reclamantului.
Curtea a luat act de concluziile verbale prezentate de doamna Rizoiu, domnul Selegean, domnul
Olteanu şi de domnul F. Rotaru.
____________
Nota grefei:
1
) Protocolul nr. 11 a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1998.

ÎN FAPT

I. Circumstanţele cauzei

1. Condamnarea reclamantului din 1948

7. Reclamantul s-a născut în anul 1921 şi a fost jurist de profesie. În prezent este pensionar şi locuieşte
la Bârlad.
8. În anul 1946, după instaurarea regimului comunist, reclamantului, pe atunci student, i s-a refuzat de
către prefectul judeţului Vaslui publicarea a două broşuri, "Suflet de student" şi "Proteste", cu motivarea
că aveau un caracter antiguvernamental.
9. Nemulţumit de acest refuz reclamantul a adresat prefectului două scrisori în care protesta împotriva
faptului că noul regim popular a suprimat libertatea de exprimare. În urma acestor scrisori, la data de 7
iulie 1948 reclamantul a fost arestat. La data de 20 septembrie 1948 Tribunalul Popular din Vaslui l-a
condamnat la un an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj.

2. Procedura declanşată conform Decretului-lege nr. 118/1990

10. După răsturnarea regimului comunist în anul 1989 noua putere a adoptat Decretul-lege nr.
118/1990, care acorda unele drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist şi care nu au avut
activitate fascistă (alin. 30 de mai jos).
11. În temeiul acestui decret-lege, la data de 30 iulie 1990 reclamantul a sesizat Judecătoria Bârlad cu o
cerere prin care chema în judecată Ministerul de Interne şi Ministerul Apărării Naţionale, precum şi
Direcţia muncii din judeţul Vaslui, solicitând ca perioada în care s-a aflat în executarea pedepsei dispuse
prin hotărârea penală din anul 1948 să fie luată în considerare la calcularea anilor de vechime în muncă. A
cerut, de asemenea, restituirea drepturilor băneşti corespunzătoare.
12. Judecătoria Bârlad a pronunţat o sentinţă la data de 11 ianuarie 1993. Având în vedere, printre
altele, declaraţiile martorilor propuşi de reclamant, P.P. şi G.D., sentinţa de condamnare din anul 1948 şi

185
adeverinţele de la Universitatea din Iaşi, instanţa a constatat că în perioada 1946-1949 reclamantul fusese
persecutat din motive politice. Prin urmare, a admis cererea reclamantului şi a acordat drepturile
prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990.
13. În susţinerea apărării sale Ministerul de Interne a prezentat instanţei o scrisoare din 19 decembrie
1990, primită de la Serviciul Român de Informaţii (S.R.I.). Această scrisoare avea următorul cuprins:
"La adresa dumneavoastră nr. 99.110 din 11 decembrie 1990, privind pe numitul Rotaru Aurel, din
Bârlad, vă facem cunoscut că în urma verificărilor efectuate au rezultat următoarele:
- sus-numitul, pe perioada efectuării studiilor la «Facultatea de Ştiinţe» din Iaşi a activat ca membru
legionar în Asociaţia Studenţilor Creştini;
- în anul 1946 a înaintat Cenzurii oraşului Vaslui două broşuri intitulate «Suflet de student» şi
«Proteste», solicitând publicarea lor, dar nu a obţinut acest lucru, deoarece aveau conţinut
antiguvernamental;
- dintr-o declaraţie dată în anul 1948 rezultă că a făcut parte din organizaţia P.N.Ţ. - tineret;
- sus-numitul nu are fond penal şi nu a fost arestat în perioada menţionată de el;
- între anii 1946-1948, datorită concepţiilor sale a fost chemat de mai multe ori de către organele de
siguranţă şi audiat în legătură cu atitudinea sa. (...)."

3. Procedura declanşată împotriva S.R.I.

14. Reclamantul a chemat în judecată S.R.I., arătând că nu a fost niciodată membru al mişcării legionare
române, că nu a fost nici student la Facultatea de Ştiinţe, ci la Facultatea de Drept din Iaşi şi că şi alte
informaţii furnizate de S.R.I. în scrisoarea din 19 decembrie 1990 erau false şi defăimătoare.
Cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile Codului civil referitoare la răspunderea civilă delictuală,
reclamantul solicitând obligarea S.R.I. de a plăti unele despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit. Fără a
invoca un anume text de lege, el a cerut, de asemenea, ca S.R.I. să fie obligat să modifice sau să distrugă
fişierul conţinând informaţiile cu privire la presupusul său trecut legionar.
15. Prin sentinţa pronunţată la 6 ianuarie 1993 Judecătoria Bucureşti a respins cererea, invocând
dispoziţiile legale în materia răspunderii civile delictuale.
16. Împotriva acestei hotărâri reclamantul a declarat recurs.
17. La data de 18 ianuarie 1994 Tribunalul Municipiului Bucureşti a constatat că informaţia privind
trecutul legionar al reclamantului era falsă. Cu toate acestea, a respins recursul declarat, arătând că nu
există o culpă a S.R.I. din moment ce acesta nu era decât depozitarul datelor contestate, iar în lipsa culpei,
nu se poate vorbi de o răspundere civilă delictuală.
Instanţa a constatat că informaţiile au fost culese de fostele servicii de siguranţă ale statului. În anul
1949, în urma desfiinţării acestor servicii arhivele au fost transmise Securităţii, iar în anul 1990 S.R.I. a
preluat arhivele fostei Securităţi.
18. La data de 15 decembrie 1994 Curtea de Apel Bucureşti a respins recursul reclamantului declarat
împotriva deciziei Tribunalului Municipiului Bucureşti din 18 ianuarie 1994, cu următoarea motivare:
"(...) Curtea constată că recursul nu este fondat. În virtutea competenţei legale pe care o are Serviciul
Român de Informaţii de depozitare a arhivelor fostelor organe de siguranţă, prin adresa nr. 705.567/1990
a comunicat Ministerului de Interne împrejurări ce vizează activitatea personală a recurentului în timpul
efectuării studiilor universitare, aşa cum sunt reflectate în documentele relatate în acea perioadă de către
organele de siguranţă. Rezultă deci că instanţele judecătoreşti nu au competenţa să anuleze sau să
modifice conţinutul adresei redactate de S.R.I., care este numai depozitar al fondului arhivistic al fostelor
organe de siguranţă ale statului. Respingându-i acţiunea, instanţele judecătoreşti nu au încălcat
dispoziţiile art. 21 din Constituţie şi nici dispoziţiile art. 3 din Codul civil, ci au judecat pricina potrivit
competenţei prevăzute de Codul de procedură civilă."

4. Cererea prin care reclamantul a solicitat obligarea

judecătorilor de a plăti daunele morale

186
 19. La data de 13 iunie 1995 reclamantul a introdus o cerere prin care solicita obligarea la despăgubiri a
tuturor judecătorilor care i-au respins cererea prin care solicita anularea sau distrugerea fişierului. A
invocat dispoziţiile art. 3 din Codul civil cu privire la denegarea de dreptate şi dispoziţiile art. 6 din
convenţie. Reclamantul a afirmat că atât Tribunalul Judeţean Vaslui, cât şi Curtea de Apel au refuzat să îi
înregistreze cererea.
Cu privire la acest aspect, la data de 5 august 1998 reclamantul a sesizat Comisia cu o nouă cerere,
înregistrată sub numărul 46.597/1998 şi aflată în prezent pe rolul Curţii.

5. Cererea de revizuire

20. În luna iunie 1997 ministrul justiţiei a comunicat directorului S.R.I. că plângerea reclamantului a
fost declarată admisibilă de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului. În consecinţă, ministrul
justiţiei a solicitat directorului S.R.I. să verifice încă o dată dacă reclamantul aparţinuse mişcării legionare
şi, dacă această informaţie se va dovedi falsă, să înştiinţeze reclamantul despre acest fapt, pentru ca acesta
să-l poată folosi ulterior într-o eventuală cerere de revizuire.
21. La data de 6 iulie 1997 directorul S.R.I. l-a informat pe ministrul justiţiei că datele privind trecutul
legionar al reclamantului, menţionate în scrisoarea din 19 decembrie 1990, au fost obţinute în urma
studierii arhivelor S.R.I.
A fost găsit astfel un tabel întocmit de Biroul Siguranţei din Iaşi, în care la numărul 165 era menţionat
un anume Aurel Rotaru, "element de masă, membru al Asociaţiei Studenţilor Creştini". Directorul S.R.I. a
arătat că tabelul purta data de 15 februarie 1937 şi a apreciat că, deoarece la acea dată domnul Rotaru, "în
vârstă de aproximativ 16 ani, nu putea fi student la Facultatea de Ştiinţe din Iaşi, credem că ne aflăm în
prezenţa unei regretabile erori care a făcut să considerăm că domnul Rotaru Aurel din Bârlad este aceeaşi
persoană cu cea înscrisă în tabelul respectiv ca membru legionar. De altfel, din verificările amănunţite
efectuate de către instituţia noastră pe raza judeţelor Iaşi şi Vaslui nu au apărut date care să confirme
identitatea între cele două nume (...)."
22. O copie de pe această scrisoare a fost trimisă reclamantului care la data de 25 iulie 1997 a solicitat
Curţii de Apel Bucureşti revizuirea hotărârii pronunţate la 15 decembrie 1994. În cererea de revizuire
acesta a solicitat anularea documentelor defăimătoare, un leu cu titlu de despăgubiri morale, precum şi
rambursarea, la valoarea actuală, a tuturor taxelor şi cheltuielilor suportate de la începutul procedurii.
23. S.R.I. a solicitat respingerea cererii de revizuire, apreciind că, faţă de scrisoarea directorului S.R.I.
din 6 iulie 1997, cererea a rămas fără obiect.
24. Printr-o hotărâre definitivă din 25 noiembrie 1997 Curtea de Apel Bucureşti a anulat hotărârea din
15 decembrie 1994 şi a admis cererea reclamantului, cu următoarea motivare:
"Din adresa nr. 4.173 din 5 iulie 1997, eliberată de Serviciul Român de Informaţii (...), rezultă că în
fondul de arhivă nr. 53.172, volum 796 la fila 243, se găseşte un tabel cu membrii legionari care nu îşi au
domiciliul stabil în Iaşi, unde la poziţia 165 apare «Rotaru Aurel - Student ştiinţe, membru al Asociaţiei
Studenţilor Creştini, legionar, element de masă». Întrucât la data întocmirii tabelului respectiv -
15.02.1937 - revizuentul avea vârsta de aproape 16 ani, nu a urmat cursurile Facultăţii de Ştiinţe din Iaşi,
iar din verificările efectuate ulterior în evidenţele cu membrii legionari nu apar numele şi prenumele
revizuentului ca fiind cu domiciliul la Bârlad şi cu datele personale ale acestuia, Serviciul Român de
Informaţii consideră că se află în faţa unei regretabile confuzii de nume, iar persoana inclusă în tabel nu
este revizuentul-reclamant.
Văzând conţinutul ultimei adrese, în baza art. 322 pct. 5 Cod procedură civilă, se constată că acest
înscris îndeplineşte condiţiunile legale de act nou, determinant în cauză prin caracterul său hotărâtor în a
schimba total situaţia de fapt reţinută anterior, înscris care cuprinde date ce nu au putut fi înfăţişate în
fazele procesuale precedente dintr-o împrejurare mai presus de voinţa reclamantului-revizuent.
Sub aspectul analizat, sunt fără de relevanţă în cauză datele la care s-au înfiinţat organele de securitate
ale statului, ori din ce structură făceau parte fostele organe de siguranţă, după cum în speţă nu are
relevanţă aspectul - de altfel real - că Serviciul Român de Informaţii este doar un depozitar al fondului
arhivistic al fostelor organe de siguranţă. Important în cauză este numai că adresa nr. 705.567 din 19
decembrie 1990 «S.R.I. - U.M. nr. 05007 Bucureşti» cuprinde menţiuni ce nu se referă la persoana

187
reclamantului-revizuent, datele din această adresă devenind astfel neadevărate cu privire la persoana
acestuia şi care, dacă ar fi menţinute, i-ar aduce grave prejudicii demnităţii şi onoarei sale.
Faţă de cele ce precedă şi în temeiul textului de lege citat, cererea de revizuire promovată de reclamant
se apreciază ca fondată şi va fi admisă, urmând a fi retractate hotărârile pronunţate anterior în cauză, şi, pe
cale de consecinţă, acţiunea reclamantului-revizuent va fi admisă aşa cum a fost formulată."
25. Curtea nu s-a pronunţat asupra capătului de cerere privind obligarea la despăgubiri şi nici cu privire
la cheltuielile de judecată.

II. Dreptul intern aplicabil

A. Constituţia

26. Dispoziţiile aplicabile din Constituţie sunt următoarele:

ARTICOLUL 20
"(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate
în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care
România este parte.
(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului,
la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale."

ARTICOLUL 21
"(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor
sale legitime.
(2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept."

B. Codul civil

27. Dispoziţiile aplicabile din Codul civil sunt următoarele:

ARTICOLUL 3
"Judecătorul care va refuza de a judeca, sub cuvânt că legea nu prevede sau că este întunecată sau
neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate."

ARTICOLUL 998
"Orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a
ocazionat, a-l repara."

ARTICOLUL 999
"Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat
prin neglijenţa sau prin imprudenţa sa."

C. Codul de procedură civilă

28. Dispoziţiile aplicabile din Codul de procedură civilă sunt:

ARTICOLUL 322 (alin. 5)

"Revizuirea unei hotărâri rămase definitive (...) se poate cere dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit
înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare
mai presus de voinţa părţilor (...)."

D. Decretul nr. 31/1954 cu privire la persoanele fizice şi juridice

188
 29. Dispoziţiile aplicabile ale Decretului nr. 31/1954 cu privire la persoanele fizice şi juridice sunt:

ARTICOLUL 54
"1) Persoana care a suferit o atingere în dreptul său (...) la onoare, la reputaţie (...) sau în orice alt drept
personal nepatrimonial va putea cere instanţei judecătoreşti încetarea săvârşirii faptei care aduce atingere
drepturilor mai sus menţionate.
2) Totodată, cel care a suferit o atingere a unor asemenea drepturi va putea cere instanţei să oblige pe
autorul faptei săvârşite fără drept să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către instanţă, spre a
ajunge la restabilirea dreptului atins."

ARTICOLUL 55
"Dacă autorul faptei săvârşite fără drept nu îndeplineşte, în termenul stabilit prin hotărâre, faptele
destinate să restabilească dreptul atins, instanţa judecătorească va putea să-l oblige la plata, în folosul
statului, a unei amenzi pe fiecare zi de întârziere, socotită de la data expirării termenului de mai sus (...)."

E. Decretul-lege nr. 118 din 30 martie 1990 privind acordarea

unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura
instaurată cu începere de la 6 martie 1945

30. La acea dată dispoziţiile aplicabile din Decretul-lege nr. 118/1990 prevedeau:

ARTICOLUL 1
"(1) Constituie vechime în muncă şi se ia în considerare la stabilirea pensiei şi a celorlalte drepturi ce
se acordă, în funcţie de vechimea în muncă, timpul cât o persoană, după data de 6 martie 1945, pe motive
politice:
a) a executat o pedeapsă privativă de libertate în baza unei hotărâri judecătoreşti rămase definitivă sau a
fost lipsită de libertate în baza unui mandat de arestare preventivă pentru infracţiuni politice; (...)."

ARTICOLUL 5
"Pentru stabilirea situaţiilor prevăzute la art. 1 se înfiinţează în fiecare judeţ (...) câte o comisie alcătuită
din preşedinte şi cel mult şase membri.
Preşedintele trebuie să fie jurist. Din comisie fac parte 2 reprezentanţi ai direcţiilor de muncă şi ocrotiri
sociale şi cel mult 4 reprezentanţi ai Asociaţilor foştilor deţinuţi politici şi victime ale dictaturii. (...)."

ARTICOLUL 6
"Dovedirea situaţiilor prevăzute la art. 1 se face de către persoanele interesate cu acte oficiale eliberate
de organele competente, (...) prin orice mijloc de probă prevăzut de lege. (...)."

ARTICOLUL 11
"Prevederile prezentului decret-lege nu se aplică persoanelor condamnate pentru infracţiuni contra
umanităţii sau celor care s-a dovedit că au desfăşurat o activitate fascistă în cadrul unei organizaţii sau
mişcări de acest fel, pe baza procedurii prevăzute la art. 5 şi 6."

F. Legea nr. 14 din 24 februarie 1992 cu privire la organizarea

şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii

31. Dispoziţiile aplicabile ale Legii nr. 14 din 24 februarie 1992, cu privire la organizarea şi
funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33
din 3 martie 1992, sunt redactate după cum urmează:

ARTICOLUL 2

189
 "Serviciul Român de Informaţii organizează şi execută activităţi pentru culegerea, verificarea şi
valorificarea informaţiilor necesare cunoaşterii, prevenirii şi contracarării oricăror acţiuni care constituie,
potrivit legii, ameninţări la adresa siguranţei naţionale a României."

ARTICOLUL 8
"Serviciul Român de Informaţii este autorizat să deţină şi să folosească mijloace adecvate pentru
obţinerea, verificarea, prelucrarea şi stocarea informaţiilor privitoare la siguranţa naţională, în condiţiile
legii."

ARTICOLUL 45
"Documentele interne de orice fel ale Serviciului Român de Informaţii au caracter de secret de stat, se
păstrează în arhiva sa proprie şi nu pot fi consultate decât cu aprobarea directorului, în condiţiile legii.
Documentele, datele şi informaţiile Serviciului Român de Informaţii pot deveni publice numai după
trecerea unei perioade de 40 de ani de la arhivare.
Serviciul Român de Informaţii preia spre conservare şi folosinţă fondurile de arhivă ce privesc
siguranţa naţională ale fostelor organe de informaţii cu competenţă pe teritoriul României.
Fondurile de arhivă ale fostului Departament al Securităţii Statului, ce privesc siguranţa naţională, nu
pot deveni publice decât după trecerea unei perioade de 40 de ani de la adoptarea prezentei legi."

G. Legea nr. 187 din 20 octombrie 1999 cu privire la accesul

cetăţenilor la propriul dosar deţinut de Securitate şi deconspirarea
securităţii ca poliţie politică

32. Dispoziţiile aplicabile ale Legii nr. 187 din 20 octombrie 1999, intrată în vigoare la data de 9
decembrie 1999, sunt următoarele:

ARTICOLUL 1
"(1) Orice cetăţean român sau cetăţean străin care după 1945 a avut cetăţenie română are dreptul de
acces la propriul dosar întocmit de organele securităţii (...). Acest drept se exercită la cerere şi constă în
studierea nemijlocită a dosarului, eliberarea de copii de pe actele dosarului şi de pe înscrisurile
doveditoare despre cuprinsul dosarului.
(2) Totodată persoana, subiect al unui dosar din care rezultă că a fost urmărită de organele securităţii
statului, are dreptul, la cerere, să afle identitatea agenţilor de securitate şi a colaboratorilor, care au
contribuit cu informaţii la completarea acestui dosar.
(3) De drepturile prevăzute de alin. (1) şi (2) beneficiază soţul supravieţuitor şi rudele până la gradul al
doilea inclusiv ale persoanei decedate, în afară de cazul în care aceasta a dispus altfel."

ARTICOLUL 2
"Pentru a asigura dreptul de acces la informaţiile de interes public, orice cetăţean român (...), precum şi
presa scrisă şi audiovizuală, partidele politice (...) au dreptul de a fi informate (...) în legătură cu calitatea
de agent sau de colaborator al organelor securităţii (...) a persoanelor care ocupă sau candidează pentru a
fi alese ori numite în următoarele demnităţi sau funcţii:
a) Preşedintele României;
b) deputat sau senator;
(...)."

ARTICOLUL 7
"(1) Pentru aplicarea prevederilor prezentei legi se înfiinţează Consiliul Naţional pentru Studierea
Arhivelor Securităţii (...) cu sediul în municipiul Bucureşti, denumit în continuare Consiliu.
(2) Consiliul este un organism autonom cu personalitate juridică, supus controlului Parlamentului (...)."

ARTICOLUL 8

190
 "(1) Consiliul este condus de un colegiu compus din 11 membri.
(2) Membrii Colegiului Consiliului sunt numiţi de Parlament, la propunerea grupurilor parlamentare,
potrivit configuraţiei politice a celor două Camere (...) pentru un mandat de 6 ani. Mandatul poate fi
reînnoit o singură dată."

ARTICOLUL 13
"(1) Persoanele îndreptăţite pot solicita Consiliului, în conformitate cu prevederile art. 1 alin. (1), în
condiţiile prezentei legi, următoarele:
a) consultarea dosarelor (...) întocmite până la data de 22 decembrie 1989 de organele de securitate;
b) eliberarea unor copii de pe (...) aceste dosare (...);
c) eliberarea unor adeverinţe privind apartenenţa sau neapartenenţa, colaborarea sau necolaborarea cu
organele de securitate;
(...)."

ARTICOLUL 14
"(1) Conţinutul adeverinţelor eliberate potrivit art. 13 alin. (1) lit. c) poate fi contestat la Colegiul
Consiliului (...)."

ARTICOLUL 15
"(1) Dreptul de acces la informaţiile de interes public (...) se exercită de către persoana fizică sau
persoana juridică îndreptăţită printr-o cerere adresată Consiliului.
(...)
(4) Pe baza cererilor primite potrivit alin. (1) Consiliul verifică probele deţinute, indiferent de forma
lor, şi înştiinţează de îndată persoana (...)."

ARTICOLUL 16
"(1) Împotriva comunicării eliberate potrivit art. 15 alin. (4) solicitantul sau persoana cu privire la care
s-a cerut verificarea se poate adresa Colegiului Consiliului printr-o contestaţie (...). Decizia Colegiului
Consiliului poate fi atacată (...) la Curtea de Apel (...)."

ÎN DREPT

I. Excepţii preliminare ridicate de Guvern

A. Cu privire la calitatea de victimă

33. În primul rând, menţinându-şi poziţia exprimată în faţa Comisiei, Guvernul a arătat că reclamantul
nu se mai poate pretinde "victimă" a unei încălcări a convenţiei în sensul art. 34. A subliniat că
reclamantul a obţinut câştig de cauză în faţa Curţii de Apel Bucureşti care, prin Hotărârea din 25
noiembrie 1997, a declarat nule menţiunile incluse în scrisoarea Serviciului Român de Informaţii (S.R.I.)
din 19 decembrie 1990. Or, în opinia Guvernului, singura încălcare a drepturilor reclamantului a provenit
din această scrisoare.
În orice caz, a susţinut Guvernul, reclamantul dispune în prezent de procedura deschisă de Legea nr.
187 din 29 octombrie 1999, care îi oferă toate garanţiile cerute de convenţie pentru protejarea drepturilor
sale.
34. Reclamantul a solicitat Curţii să continue examinarea cauzei, arătând că Hotărârea din 25 noiembrie
1997 nu a schimbat în mod fundamental situaţia care a determinat plângerea iniţială. În primul rând,
simplul fapt de a recunoaşte eroarea menţiunilor, după hotărârea de admisibilitate a Comisiei, nu poate
constitui o reparaţie adecvată a încălcării drepturilor garantate de convenţie. În al doilea rând, reclamantul
nu are încă acces la dosarul său secret, care nu este doar păstrat, ci şi folosit de S.R.I. Din această cauză,
chiar şi după Hotărârea din 25 noiembrie 1997 folosirea de către S.R.I. a informaţiilor privitoare la

191
pretinsul trecut legionar al reclamantului sau a oricăror alte informaţii conţinute în dosarul său nu poate fi
exclusă.
35. În ceea ce priveşte noţiunea de victimă Curtea reaminteşte că o persoană poate, în anumite condiţii,
să pretindă că este victimă a unei încălcări, generată de simpla existenţă a unor măsuri secrete sau a unei
legislaţii ce permite astfel de măsuri chiar dacă acestea nu i-au fost efectiv aplicate (Hotărârea Klass şi
alţii împotriva Germaniei din 6 septembrie 1978, seria A nr. 28, pag. 18, alin. 34). De altfel, "o hotărâre
sau o măsură favorabilă reclamantului nu este suficientă, în principiu, pentru a pierde calitatea de
«victimă», decât în situaţia în care autorităţile naţionale au recunoscut, explicit sau implicit, iar apoi au
reparat încălcarea convenţiei" (Hotărârea Amuur împotriva Franţei din 25 iunie 1996, Culegere de
hotărâri şi decizii 1996-III, pag. 846, alin. 36, şi Hotărârea Dalban împotriva României [GC] nr.
28.114/95, alin. 44, CEDO 1999-VI).
36. În speţă Curtea observă că reclamantul critică deţinerea unui registru secret conţinând date care îl
privesc, a cărui existenţă a fost dezvăluită în mod public în cursul unei proceduri judiciare. Din acest
motiv reclamantul se poate pretinde victimă a unei încălcări a convenţiei.
Curtea mai arată că prin Hotărârea din 25 noiembrie 1997 Curtea de Apel Bucureşti a anulat menţiunile
privind pretinsul trecut legionar al reclamantului, inserate în scrisoarea din 19 decembrie 1990, constatând
că nu erau conforme realităţii - probabil se refereau la o altă persoană cu acelaşi nume.
Chiar acceptând ideea că într-o anumită măsură reclamantul a obţinut prin această hotărâre o reparaţie
în ceea ce priveşte informaţiile false din fişierul său, Curtea apreciază că această reparaţie nu este decât
parţială şi că, în orice caz, ea este insuficientă, în sensul jurisprudenţei sale, pentru pierderea calităţii de
victimă. În afara considerentelor de mai sus cu privire la calitatea de victimă ce izvorăşte din deţinerea
unui fişier secret, Curtea a avut în vedere şi alte elemente importante.
Se pare că informaţiile asupra pretinsului trecut legionar al reclamantului mai sunt încă păstrate în
fişierele S.R.I. fără să fi fost făcută vreo menţiune cu privire la Hotărârea din 25 noiembrie 1997. În plus
Curtea de Apel Bucureşti nu s-a pronunţat, şi nici nu avea competenţa să o facă, asupra faptului că S.R.I.
este autorizat de legislaţia română să deţină şi să folosească fişiere create de fostele servicii de informaţii,
care conţin informaţii cu privire la reclamant. Or, capătul principal de cerere se referă la faptul că legea
internă nu reglementează suficient de precis condiţiile în care S.R.I. îşi exercită atribuţiile şi nu pune la
dispoziţie persoanei o cale de a obţine repararea eventualelor prejudicii în faţa unei autorităţi naţionale.
În sfârşit Curtea de Apel Bucureşti, în Hotărârea din 25 noiembrie 1997, nu s-a pronunţat cu privire la
despăgubirile solicitate pentru prejudiciul moral suferit şi nici asupra cheltuielilor de judecată.
37. În ceea ce priveşte Legea nr. 187 din 20 octombrie 1999, invocată de Guvern, Curtea apreciază,
având în vedere circumstanţele prezentei cauze, că această lege nu este aplicabilă (alin. 71 de mai jos).
38. Curtea concluzionează că reclamantul se poate pretinde "victimă" în sensul art. 34 din convenţie şi,
în consecinţă, respinge excepţia invocată de Guvern.

B. Cu privire la epuizarea căilor de atac interne

39. Guvernul a mai ridicat şi excepţia neepuizării căilor de atac interne. S-a arătat că reclamantul putea
invoca dispoziţiile Decretului nr. 31/1954 cu privire la persoanele fizice şi juridice, în baza cărora
instanţa poate dispune orice măsură pentru a face să înceteze atingerea reputaţiei unei persoane.
40. Curtea arată că există o strânsă legătură de cauzalitate între această susţinere a Guvernului şi
temeinicia cererii privind art. 13 din convenţie. Prin urmare, Curtea reuneşte această excepţie cu fondul
(alin. 70 de mai jos).

II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din convenţie

41. Reclamantul se plânge că S.R.I. deţine şi poate folosi în orice moment date cu privire la viaţa sa
particulară, dintre care unele sunt false şi defăimătoare. El invocă încălcarea art. 8 din convenţie, care
prevede următoarele:
"1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, a domiciliului său şi a
corespondenţei sale.

192
 2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care
acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este
necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi
prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor
altora."

A. Cu privire la aplicabilitatea art. 8

42. Guvernul contestă aplicabilitatea art. 8, arătând că informaţiile menţionate în scrisoarea S.R.I. din
19 decembrie 1990 nu ţin de viaţa particulară a reclamantului, ci de viaţa sa publică. Hotărând să se
implice în activitatea politică şi să publice pamflete, reclamantul a renunţat implicit la anonimatul inerent
vieţii private. În ceea ce priveşte interogarea sa de către poliţie şi cazierul său judiciar, este vorba de
informaţii publice.
43. Curtea reaminteşte că art. 8 alin. 1 din convenţie este aplicabil atunci când este vorba despre
stocarea într-un registru secret şi comunicarea datelor privind "viaţa privată" a unei persoane (Hotărârea
Leander împotriva Suediei din 26 martie 1987, seria A nr. 116, pag. 22, alin. 48).
Respectarea vieţii private include dreptul individului de a întreţine şi de a dezvolta relaţii cu semenii
săi; în plus nici o raţiune nu permite excluderea activităţii profesionale sau comerciale din sfera noţiunii
de "viaţă privată" (hotărârile Niemietz împotriva Germaniei din 16 decembrie 1992, seria A nr. 251-B,
pag. 33, alin. 29, şi Halford împotriva Regatului Unit din 25 iunie 1997, Culegere 1997-III, pag. 1015-
1016, alin. 42-46).
Curtea a subliniat deja concordanţa dintre această interpretare extensivă şi Convenţia Consiliului
Europei din 28 ianuarie 1981 privind protecţia persoanelor faţă de procesarea datelor cu caracter personal,
intrată în vigoare la 1 octombrie 1985, care are drept scop "protejarea (...) oricărei persoane fizice (...),
respectarea (...) în special a dreptului la viaţă privată, faţă de procesarea datelor cu caracter personal" (art.
1), acestea fiind definite la art. 2 ca "orice informaţie privind o persoană fizică identificată sau
identificabilă" [Amann împotriva Suediei (GC) nr. 27.798/95, alin. 65, CEDO 2000-...].
În plus unele date de natură publică pot ţine de viaţa privată atunci când ele sunt în mod sistematic
adunate şi introduse în fişiere ţinute de autorităţile publice, cu atât mai mult cu cât se referă la trecutul
îndepărtat al unei persoane.
44. În speţă Curtea constată că scrisoarea S.R.I. din 19 decembrie 1990 conţinea diverse informaţii
asupra vieţii reclamantului, în special asupra studiilor sale, activităţilor politice şi cazierului său judiciar,
parte din ele fiind culese cu mai mult de 50 de ani înainte. În opinia Curţii, astfel de informaţii, sistematic
culese şi introduse într-un fişier ţinut de agenţi ai statului, pot fi analizate din punctul de vedere al noţiunii
de "viaţă privată", în sensul art. 8 alin. 1 din convenţie. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât unele informaţii
au fost declarate nereale, ca în prezenta cauză, riscând să aducă atingere reputaţiei reclamantului.
În consecinţă, art. 8 din convenţie este aplicabil.

B. Cu privire la respectarea exigenţelor art. 8

1. Cu privire la existenţa unei încălcări

45. În opinia Guvernului trei condiţii trebuie îndeplinite cumulativ pentru a exista o încălcare a
dreptului la respectarea vieţii private:
- înregistrarea să intereseze persoana în discuţie;
- informaţiile să fi fost folosite;
- imposibilitatea persoanei respective de a le contesta.
Or, în speţă atât înregistrarea, cât şi folosirea datelor referitoare la reclamant au avut loc înaintea
ratificării convenţiei de către România. În ceea ce priveşte pretinsa imposibilitate de a contesta
informaţiile, Guvernul susţine că, dimpotrivă, reclamantul are posibilitatea de a contesta datele care
contravin realităţii, dar că el nu a folosit căi de atac adecvate.
46. Curtea reaminteşte că atât înregistrarea de către o autoritate publică a unor date privind viaţa privată
a unui individ, cât şi folosirea lor şi refuzul de a acorda posibilitatea ca acestea să fie contestate constituie
o încălcare a dreptului la respectarea vieţii private, garantat de art. 8 alin. 1 din convenţie (hotărârile

193
Leander împotriva Suediei citată mai sus, pag. 22, alin. 48, Kopp împotriva Suediei din 25 martie 1998,
Culegere 1998-II, pag. 540, alin. 53, şi Amann împotriva Suediei citată mai sus, alin. 69 şi 80).
În speţă, din scrisoarea S.R.I., datată 19 decembrie 1990, reiese fără nici o îndoială că acest serviciu
deţine informaţii referitoare la viaţa privată a reclamantului. Dacă este adevărat că această scrisoare este
anterioară datei de 20 iunie 1994, dată la care dispoziţiile convenţiei au intrat în vigoare pentru România,
Guvernul nu a susţinut că începând cu această dată S.R.I. a încetat să deţină informaţii asupra vieţii
private a reclamantului. Curtea subliniază, de asemenea, că aceste date au fost folosite şi ulterior, de
exemplu în cadrul acţiunii în revizuire care s-a finalizat prin Hotărârea din 25 noiembrie 1997.
Atât înregistrarea acestor date, cât şi folosirea lor, însoţite de refuzul de a-i acorda reclamantului
posibilitatea să le conteste, constituie o încălcare a dreptului la respectarea vieţii private, garantat de art. 8
alin. 1 din convenţie.

2. Justificarea încălcării

47. Principala problemă care se pune este aceea de a şti dacă încălcarea astfel constatată se poate
justifica din punct de vedere al art. 8 alin. 2 din convenţie. Reglementând o excepţie la un drept garantat
de convenţie, acest alineat este de strictă interpretare. Recunoscând că într-o societate democratică
existenţa unor servicii de informaţii se poate dovedi legitimă, Curtea reaminteşte că supravegherea secretă
a persoanelor nu este acceptată de convenţie decât ca o măsură strict necesară pentru apărarea instituţiilor
democratice (Hotărârea Klass şi alţii împotriva Germaniei mai sus citată, pag. 21, alin. 42).
48. Pentru a răspunde exigenţelor art. 8 din convenţie, o astfel de ingerinţă trebuie să fie "prevăzută de
lege", să urmărească unul dintre scopurile legitime menţionate la alin. 2 şi, în plus, să fie necesară într-o
societate democratică pentru atingerea scopului respectiv.
49. Guvernul a considerat că măsurile în discuţie erau prevăzute de lege. Datele au fost folosite de
S.R.I. în cadrul unei proceduri reglementate de Decretul-lege nr. 118/1990, care dă posibilitatea
persoanelor persecutate de regimul comunist să primească despăgubiri. Conform art. 11 din actul
normativ menţionat, nu se acordă despăgubiri persoanelor care au avut o activitate fascistă.
50. Conform susţinerilor reclamantului, păstrarea şi folosirea fişierului nu sunt măsuri prevăzute de
lege, deoarece dreptul intern nu are reglementări suficient de precise pentru ca cetăţenii să cunoască în ce
împrejurări şi condiţii autoritatea publică poate culege, stoca şi folosi informaţii cu privire la viaţa lor
privată. Mai mult decât atât, legea internă nu defineşte cu suficientă precizie modalitatea de exercitare a
acestor competenţe şi nu conţine garanţii împotriva abuzurilor.
51. Comisia a considerat că dreptul intern nu definea cu suficientă precizie condiţiile în care S.R.I.
putea să arhiveze, să comunice şi să folosească informaţii referitoare la viaţa privată a reclamantului.
52. Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa constantă, conform căreia "prevăzut de lege" înseamnă nu doar
o anume bază legală în dreptul intern, dar şi calitatea legii în cauză: astfel, aceasta trebuie să fie accesibilă
persoanei şi previzibilă (a se vedea Hotărârea Amann împotriva Elveţiei mai sus citată, alin. 50).
53. În cauza de faţă Curtea constată că art. 6 din Decretul-lege nr. 118/1990, invocat de Guvern ca temei
al măsurii incriminate, permite oricărei persoane să facă dovada că răspunde cerinţelor necesare în
vederea recunoaşterii anumitor drepturi, fie prin documente oficiale eliberate de autorităţile competente,
fie prin orice element cu valoare de probă. Nu există totuşi o anumită reglementare cu privire la
modalitatea în care poate fi obţinută o astfel de probă şi nici nu se acordă competenţe Serviciului Român
de Informaţii de a culege, păstra şi comunica date privind viaţa privată.
Curtea trebuie deci să verifice dacă Legea nr. 14/1992 cu privire la organizarea şi funcţionarea S.R.I.,
invocată de altfel şi de Guvern, poate constitui fundamentul legal al acestor măsuri. Cu privire la acest
aspect se constată că legea menţionată autorizează S.R.I. să culeagă, să arhiveze şi să folosească
informaţii care vizează securitatea naţională, motiv pentru care Curtea are dubii cu privire la relevanţa
pentru securitatea naţională a datelor deţinute despre reclamant. Cu toate acestea, reaminteşte că în primul
rând autorităţile naţionale şi mai ales instanţele sunt chemate să interpreteze şi să aplice dreptul intern
(Hotărârea Kopp împotriva Elveţiei mai sus citată, pag. 541, alin. 59) şi constată că prin Hotărârea din 25
noiembrie 1997 Curtea de Apel Bucureşti a confirmat legalitatea deţinerii de către S.R.I. a datelor
respective, în calitate de depozitar al arhivelor fostelor organe de siguranţă.

194
 Acesta este motivul pentru care Curtea concluzionează că arhivarea unor date cu privire la viaţa privată
a reclamantului are temei legal în dreptul intern.
54. Curtea apreciază că şi cerinţa accesibilităţii legii a fost îndeplinită, din moment ce Legea nr.
14/1992 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 3 martie 1992.
55. În ceea ce priveşte cerinţa previzibilităţii legii, Curtea reaminteşte că o normă este "previzibilă"
numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în aşa fel încât să permită oricărei persoane - care,
la nevoie, poate apela la consultanţă de specialitate - să îşi corecteze conduita. Curtea a subliniat
importanţa acestui concept mai ales atunci când este vorba despre o supraveghere secretă (Hotărârea
Malone împotriva Regatului Unit din 2 august 1984, reluată în Hotărârea Amann împotriva Elveţiei mai
sus citată, alin. 56):
"Curtea reaminteşte că sintagma «prevăzută de lege» nu se referă doar la dreptul intern, ci vizează şi
calitatea «legii»; prin această expresie se înţelege compatibilitatea legii cu principiul preeminenţei
dreptului, menţionat explicit în preambulul convenţiei (...). Înseamnă - şi aceasta reiese din obiectul şi din
scopul articolului 8 - că dreptul intern trebuie să ofere o anume protecţie împotriva încălcărilor arbitrare
ale drepturilor garantate de paragraful 1 (...). Or, pericolul arbitrarului apare cu o deosebită claritate atunci
când o autoritate îşi exercită în secret atribuţiile (...).
(...) Deoarece aplicarea unei măsuri secrete de supraveghere a convorbirilor telefonice nu poate fi
cenzurată de persoana vizată sau de public, «legea» contravine principiului preeminenţei dreptului atunci
când marja de apreciere acordată executivului, nu este limitată. Prin urmare, legea trebuie să definească
suficient de clar limitele marjei de apreciere acordate executivului, dar şi modalităţile de exercitare, având
în vedere scopul legitim al măsurii în discuţie, pentru a oferi persoanei protecţie adecvată împotriva
arbitrarului."
56. Pentru a se determina "calitatea" dispoziţiilor legale invocate în cauză, trebuie analizat în ce măsură
dreptul intern stabileşte cu suficientă precizie condiţiile în care S.R.I. poate să arhiveze şi să folosească
informaţii referitoare la viaţa privată a reclamantului.
57. Curtea constată că art. 8 din Legea nr. 14/1992 prevede că pot fi culese, înregistrate şi arhivate în
dosare secrete informaţii vizând siguranţa naţională.
Totuşi nici o reglementare internă nu prevede limite ce urmează să fie respectate în exercitarea acestei
competenţe. Astfel, dreptul intern nu defineşte genul de informaţie ce poate fi înregistrată, categoriile de
persoane susceptibile să facă obiectul măsurilor de supraveghere, precum strângerea şi arhivarea datelor,
nici împrejurările în care pot fi luate aceste măsuri şi nici procedura care trebuie urmată. De asemenea,
legea nu stabileşte limite cu privire la vechimea informaţiilor deţinute şi la durata păstrării lor.
Art. 45 dispune că S.R.I. va prelua în păstrare şi folosire arhivele care au aparţinut fostelor organe de
informaţii care au avut competenţe pe teritoriul României şi permite consultarea documentelor S.R.I. cu
aprobarea directorului.
Curtea observă că acest articol nu include nici o dispoziţie explicită şi detaliată cu privire la persoanele
autorizate să consulte dosarele, natura dosarelor, procedura care trebuie urmată şi modul în care pot fi
utilizate informaţiile astfel obţinute.
58. Curtea observă, de asemenea, că, deşi art. 2 din Legea nr. 14/1992 împuterniceşte autorităţile
competente să autorizeze acele măsuri necesare în vederea prevenirii şi contracarării ameninţărilor la
siguranţa naţională, motivul unor astfel de ingerinţe nu este suficient de precis definit.
59. Curtea trebuie, de asemenea, să verifice dacă există garanţii adecvate şi suficiente împotriva
abuzurilor, deoarece un sistem de supraveghere secretă destinat să protejeze siguranţa naţională, motivat
de ideea apărării democraţiei, creează riscul de a o submina sau chiar de a o distruge (Hotărârea Klass şi
alţii împotriva Germaniei mai sus citată, alin. 49-50).
Pentru a fi compatibil cu exigenţele art. 8, un sistem de supraveghere secretă trebuie să conţină garanţii
stabilite de lege, aplicabile atunci când activitatea structurilor abilitate să supravegheze este controlată.
Procedurile de control trebuie să respecte cât se poate de fidel valorile unei societăţi democratice, în
special principiul preeminenţei dreptului, la care se referă în mod expres preambulul convenţiei. Aceasta
înseamnă că orice ingerinţă a executivului în exercitarea drepturilor unei persoane va fi supusă unui
control eficient, asigurat - cel puţin şi în ultimă instanţă - de către puterea judecătorească, care oferă cele

195
mai largi garanţii de independenţă, imparţialitate şi procedură (Hotărârea Klass şi alţii împotriva
Germaniei mai sus citată, pag. 25-26, alin. 55).
60. În cauza de faţă Curtea reţine că sistemul românesc de strângere şi de arhivare a informaţiilor nu
furnizează astfel de garanţii, deoarece Legea nr. 14/1992 nu prevede nici o procedură de control în timpul
aplicării măsurii sau după ce aceasta a încetat.
61. Prin urmare, Curtea constată că dreptul intern nu indică cu suficientă claritate limitele şi modalităţile
de exercitare a marjei de apreciere acordate autorităţilor.
62. Prin urmare, deţinerea şi folosirea de către S.R.I. a unor informaţii privind viaţa privată a
reclamantului nu erau măsuri "prevăzute de lege", ceea ce este suficient pentru a se constata o încălcare a
art. 8. Această încălcare dispensează Curtea de sarcina de a examina legitimitatea scopului urmărit prin
măsurile dispuse şi dacă acestea erau "necesare într-o societate democratică".
63. În consecinţă, a existat o încălcare a art. 8.

III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 13 din convenţie

64. Reclamantul a arătat că absenţa oricărei forme de atac în faţa unei instanţe naţionale, care să dispună
anularea fişierului ce conţinea date privitoare la persoana sa şi a datelor inexacte, este contrară art. 13.
Conform art. 13:
"Oricare persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate are
dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor
persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale."
65. Guvernul a susţinut că reclamantul a obţinut satisfacţie prin Hotărârea din 25 noiembrie 1997, care a
declarat nule menţiunile făcute în Scrisoarea S.R.I. datată 19 decembrie 1990. În ceea ce priveşte
distrugerea sau modificarea datelor din fişierul păstrat de S.R.I., Guvernul apreciază că reclamantul nu a
ales calea de atac adecvată. Cererea sa ar fi trebuit să aibă drept temei art. 54 alin. 2 din Decretul-lege nr.
31/1954, care împuterniceşte instanţa să dispună orice măsură necesară pentru restabilirea dreptului
încălcat, în speţă dreptul la propria onoare şi reputaţie.
Pe de altă parte, subliniază Guvernul, reclamantul poate să se prevaleze în prezent de dispoziţiile Legii
nr. 187/1999 pentru a lua cunoştinţă de dosarul care i s-a întocmit de Securitate. În temeiul art. 15 şi 16
din această lege, reclamantul ar putea contesta în faţa unei instanţe veridicitatea informaţiilor conţinute în
dosarul său.
66. În opinia Comisiei Guvernul nu a reuşit să demonstreze că în dreptul român exista o cale de atac
eficientă, în practică sau în drept, care să îi fi permis reclamantului să se plângă de o încălcare a art. 8 din
convenţie.
67. Interpretând art. 13 în lumina propriei jurisprudenţe, Curtea a stabilit că doar pentru cererile ce pot fi
considerate "întemeiate" din punct de vedere al convenţiei este necesară existenţa unui remediu în dreptul
intern (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Cakici împotriva Turciei [GC] nr. 23657/94, alin. 112, CEDO
1999-IV). Art. 13 solicită ca în fiecare ţară să existe un mecanism care să permită persoanei remedierea în
plan naţional a oricărei încălcări a unui drept consacrat în convenţie. Această dispoziţie solicită deci o
cale internă de atac în faţa unei "autorităţi naţionale competente" care să examineze orice cerere
întemeiată pe dispoziţiile convenţiei, dar care să ofere şi reparaţia adecvată, chiar dacă statele contractante
se bucură de o anume marjă de apreciere în ceea ce priveşte modalitatea de a se conforma obligaţiilor
impuse de această dispoziţie. Calea de atac la care art. 13 face referire trebuie să fie "efectivă" atât din
punct de vedere al reglementării, cât şi al rezultatului practic (Hotărârea Wille împotriva Liechtenstein
[GC]m nr. 28396/95, alin. 75, CEDO 1999-III).
68. Curtea constată că cererea reclamantului privind deţinerea de date privind viaţa personală, în scop
de arhivare şi utilizare, cu încălcarea art. 8 din convenţie, are fără îndoială un caracter întemeiat.
Reclamantul trebuia deci să beneficieze de o cale de atac internă efectivă în sensul art. 13 din convenţie.
69. "Autoritatea" la care se referă art. 13 nu trebuie să fie neapărat o instanţă de judecată. Totuşi
atribuţiile şi garanţiile procesuale oferite de o astfel de autoritate prezintă o deosebită importanţă pentru a
determina caracterul efectiv al căii de atac oferite (Hotărârea Klass şi alţii mai sus citată, pag. 30, alin.
67).

196
 În plus, atunci când este vorba despre un sistem secret de supraveghere, un mecanism obiectiv de
control poate fi suficient atâta timp cât măsurile rămân secrete. Persoana trebuie să aibă la îndemână o
cale de atac numai atunci când măsurile au fost făcute publice (Hotărârea Klass şi alţii mai sus citată, pag.
31, alin. 70-71).
70. În cauză Guvernul a susţinut că reclamantul putea introduce o acţiune întemeiată pe art. 54 din
Decretul nr. 31/1954. Curtea apreciază că această apărare nu poate fi reţinută.
În primul rând, Curtea constată că art. 54 din decret deschide calea unei acţiuni în justiţie cu caracter
general, care are ca scop apărarea drepturilor nepatrimoniale încălcate. Or, Curtea de Apel Bucureşti a
arătat în Hotărârea din 25 noiembrie 1997 că S.R.I. era abilitat de lege să deţină informaţii cu privire la
reclamant, provenite din dosarele fostelor servicii de informaţii.
În al doilea rând, Guvernul nu a putut prezenta Curţii vreo hotărâre pronunţată în dreptul intern care să
constituie jurisprudenţă în materie. El nu a demonstrat deci că o astfel de cale de atac ar fi fost efectivă.
Prin urmare, excepţia preliminară invocată de Guvern va fi respinsă.
71. În ceea ce priveşte mecanismul creat prin Legea nr. 187/1999, presupunând că s-ar fi înfiinţat
consiliul prevăzut, Curtea constată că nici dispoziţiile invocate de Guvernul pârât şi nici vreo altă
prevedere a acestei legi nu permit contestarea deţinerii de către agenţii de stat a datelor cu privire la viaţa
particulară a unei persoane sau contestarea veridicităţii acestor informaţii. Sistemul de control instituit de
art. 15 şi 16 nu vizează decât divulgarea de informaţii cu privire la identitatea unor colaboratori şi agenţi
ai Securităţii.
72. Alte informaţii cu privire la alte dispoziţii din dreptul român care să permită contestarea deţinerii de
către serviciile de informaţii a unor date referitoare la viaţa privată a reclamantului sau contestarea
veridicităţii acestor informaţii nu au fost furnizate Curţii.
73. Prin urmare, Curtea constată că reclamantul a fost victima încălcării art. 13.

IV. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 din convenţie

74. Reclamantul a susţinut că nesoluţionarea de către instanţe a cererilor privind despăgubirile civile şi
cheltuielile de judecată a reprezentat o atingere a "dreptului la instanţă", încălcându-se astfel dispoziţiile
art. 6 din convenţie, care prevede următoarele:
"1. Orice persoană are dreptul la judecarea într-un termen rezonabil a cauzei sale (...) de către o instanţă
(...) care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)."
75. Guvernul nu s-a pronunţat în această privinţă.
76. Comisia a decis să examineze acest capăt de cerere din punctul de vedere al obligaţiei mai generale
impuse de art. 13 de a oferi o cale de atac efectivă care să permită introducerea unor cereri privind
încălcările convenţiei.
77. Curtea observă că, pe lângă aspectele referitoare la absenţa unei căi de atac care să permită
soluţionarea cererii de modificare sau distrugere a fişierului conţinând datele personale ale reclamantului,
acesta se plânge şi de faptul că, deşi a solicitat despăgubiri civile şi restituirea cheltuielilor de judecată,
Curtea de Apel Bucureşti nu s-a pronunţat cu privire la aceste capete de cerere.
78. Nu există nici un dubiu asupra caracterului civil, în sensul art. 6 alin. 1, al cererii de acordare a
despăgubirilor civile şi cheltuielilor de judecată, iar Curtea de Apel Bucureşti era competentă să se
pronunţe cu privire la acestea (Hotărârea Robins împotriva Regatului Unit din 23 septembrie 1997,
Culegere 1997-V, pag. 1809, alin. 29).
Prin urmare, Curtea apreciază că omisiunea Curţii de Apel Bucureşti de a examina această cerere a
adus atingere dreptului reclamantului la un proces echitabil în sensul art. 6 alin. 1 (Hotărârea Ruiz Torija
împotriva Spaniei din 9 decembrie 1994, seria A nr. 303-A, pag. 12, alin. 30).
79. A existat deci şi o încălcare a art. 6 alin. 1 din convenţie.

V. Cu privire la aplicarea art. 41 din convenţie

80. Reclamantul a solicitat acordarea unor despăgubiri în conformitate cu art. 41 din convenţie, care
prevede următoarele:

197
 "Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul
intern al Înaltei Părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei
încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."

A. Despăgubiri

81. Reclamantul a solicitat 20 miliarde lei (ROL) reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral
cauzat prin divulgarea unor informaţii false şi defăimătoare în legătură cu persoana sa, precum şi prin
refuzul autorităţilor timp de mai mulţi ani de a admite eroarea şi de a o îndrepta.
82. Guvernul a solicitat respingerea acestor pretenţii, apreciind că nu sunt rezonabile, mai ales datorită
faptului că în faţa instanţelor naţionale reclamantul nu a solicitat astfel de despăgubiri.
83. Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa constantă conform căreia împrejurarea că un reclamant nu a
solicitat despăgubiri în faţa unei instanţe interne nu va determina respingerea cererii respective ca
nefondată, cu atât mai mult cu cât acest lucru nu constituie un obstacol în calea admisibilităţii cererii
[Hotărârea De Wilde, Ooms şi Versyp împotriva Belgiei din 10 martie 1972 (art. 50), seria A nr. 14, pag.
10, alin. 20]. Mai mult, în cazul de faţă Curtea constată, contrar susţinerilor Guvernului, că reclamantul a
cerut în faţa instanţelor interne să i se acorde, cu titlu de prejudiciu moral, suma simbolică de 1 leu, cerere
nesoluţionată de instanţe.
Curtea mai observă că informaţiile considerate defăimătoare au fost declarate nule de Curtea de Apel
Bucureşti, răspunzând astfel parţial cererii reclamantului. Se apreciază că reclamantul a suferit totuşi un
prejudiciu moral, datorită faptului că a existat un fişier secret, contrar exigenţelor art. 8, că nu a existat o
cale de atac efectivă în această privinţă, nu a avut loc un proces echitabil şi a trecut un număr de ani până
când o instanţă să constate că este competentă să anuleze informaţiile defăimătoare.
Prin urmare, Curtea constată că în cauză a existat o atingere gravă a drepturilor domnului Rotaru, iar
suma de 50.000 FRF reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit. Această sumă va trebui
plătită în lei româneşti, conform ratei de schimb aplicabile la momentul plăţii.

B. Cheltuieli de judecată

84. Reclamantul a solicitat 38 milioane ROL (13.450 FRF) reprezentând:

a) 30 milioane ROL, cheltuielile de judecată achitate în procedura internă, din care 20 milioane ROL,
cheltuielile de transport şi cazare la Iaşi şi Bucureşti şi 10 milioane ROL pentru cheltuieli diverse (taxe de
timbru, telefon, fotocopii etc.);
b) 8 milioane ROL, taxele necesare în faţa instituţiilor convenţiei, din care 6 milioane ROL, cheltuieli
de traducere şi secretariat, 1.250.000 ROL, cheltuieli de călătorie Bârlad-Bucureşti şi 1 milion ROL,
cheltuieli pentru viza franceză a fiului reclamantului.
85. Guvernul consideră această sumă exorbitantă, cu atât mai mult cu cât reclamantul ar fi solicitat
judecarea în lipsă în toate procedurile interne.
86. Curtea reaminteşte că în temeiul art. 41 din convenţie ea rambursează cheltuielile care au fost
stabilite ca efectiv şi neapărat necesare şi au fost calculate la o sumă rezonabilă (a se vedea, printre altele,
Hotărârea Nikolova împotriva Bulgariei [GC] nr. 31.195/96, alin. 79, CEDO 1999-II). În această privinţă
trebuie reamintit că reclamantului i se poate acorda de către Curte nu numai plata taxelor şi cheltuielilor
în faţa organelor convenţiei, ci şi plata celor suportate în faţa instanţelor naţionale, pentru ca acestea din
urmă să prevină sau să corecteze încălcările constatate de Curte (Hotărârea Van Geyseghem împotriva
Belgiei [GC] nr. 26103/95, alin. 45, CEDO 1999-I).
87. Curtea observă că reclamantul nu a fost reprezentat în faţa instanţelor interne. Ea arată, de
asemenea, că reclamantul şi-a apărat singur cauza în faţa Comisiei şi că în faţa Curţii a fost reprezentat în
şedinţa publică. Curtea constată, de asemenea, că a fost plătită domnului Rotaru de către Consiliul
Europei suma de 9.759,72 FRF cu titlu de asistenţă judiciară.
Curtea acordă integral reclamantului suma solicitată de el, mai precis 13.450 FRF, minus suma deja
plătită de Consiliul Europei cu titlu de asistenţă judiciară. Suma este convertibilă în lei româneşti la rata
de schimb de la data când vor fi făcute plăţile.

198
 C. Dobânzi

88. Curtea consideră potrivit să se reţină nivelul dobânzilor care se aplică legal în Franţa la data
adoptării prezentei hotărâri, adică 2,74% pe an.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

CURTEA

1. respinge, în unanimitate, excepţia preliminară a Guvernului de pierdere a calităţii de victimă;

2. uneşte cu fondul, în unanimitate, excepţia preliminară a Guvernului de neepuizare a căilor de atac
interne şi o respinge în unanimitate după examinarea pe fond;
3. decide, cu 16 voturi contra 1, că a existat o încălcare a art. 8 din convenţie;
4. decide, în unanimitate, că a existat o încălcare a art. 13 din convenţie;
5. decide, în unanimitate, că a existat o încălcare a art. 6 alin. 1 din convenţie;
6. decide, în unanimitate:
a) că statul pârât trebuie să îi plătească reclamantului, în termen de 3 luni, 50.000 (cincizeci mii) franci
francezi cu titlu de daune morale şi 13.450 (treisprezece mii patru sute cincizeci) franci francezi cu titlu
de taxe şi cheltuieli, minus 9.759,72 (nouă mii şapte sute cincizeci şi nouă) franci francezi şi 72 (şaptezeci
şi două) centime, sume convertibile în lei româneşti la rata de schimb din ziua în care vor fi plătite;
b) că aceste sume vor trebui majorate cu o dobândă simplă de 2,74% pe an, începând cu data expirării
termenului menţionat şi până la data la care reclamantul îşi va încasa banii;
7. respinge, în unanimitate, alte cereri de satisfacţie echitabilă.
Redactată în limbile franceză şi engleză, apoi pronunţată în şedinţă publică la Palatul Drepturilor
Omului de la Strasbourg la data de 4 mai 2000.

Luzius Wildhaber,
preşedinte

Michele De Salvia,
grefier

La prezenta hotărâre se anexează, conform art. 45 alin. 2 din convenţie şi art. 74 alin. 2 din
regulamentul Curţii, următoarele opinii:
- opinia concordantă a domnului Wildhaber, la care s-au alăturat domnii Makarczyk, Turmen, Costa,
doamna Tulkens, domnul Casadevall şi doamna Weber;
- opinia concordantă a domnului Lorenzen;
- opinia parţial separată a domnului Bonello.

*
OPINIA CONCORDANTĂ
a domnului judecător Wildhaber, la care se alătură opiniile domnilor
Makarczyk, Turmen, Costa, doamnei Tulkens,
domnului Casadevall şi doamnei Weber

În cauza de faţă reclamantul a invocat o încălcare a dreptului la respectarea vieţii private, cauzată de
deţinerea şi utilizarea de către Serviciul Român de Informaţii (S.R.I.) a unui fişier conţinând informaţii,
cele mai multe din perioada 1946-1948. Una dintre acestea era în sensul că în anul 1937, în timpul
studiilor (atunci când acesta avea doar şaisprezece ani), fusese membru al unei mişcări de tip "legionar",
adică o organizaţie paramilitară de extremă dreaptă, naţionalistă şi antisemită. Această informaţie,
dezvăluită într-o scrisoare de la sfârşitul lui 1990, expediată de Ministerul de Interne, a fost declarată

199
inexactă în anul 1997 de către Curtea de Apel Bucureşti. Cu toate acestea, s-ar părea că informaţia încă
mai este consemnată în fişierele S.R.I., fără ca hotărârea din anul 1997 să fie şi ea menţionată în acel
fişier. În plus, reclamantul nu a primit nici daune-interese şi nici vreo indemnizaţie pentru taxele şi
cheltuielile ocazionate de procedurile iniţiate. O acţiune în despăgubire împotriva S.R.I. a fost respinsă în
1994. Aparent, dreptul românesc nu îi permite încă reclamantului să conteste deţinerea de către S.R.I. a
unor informaţii privind viaţa sa privată, să respingă veridicitatea acestora din urmă sau să solicite
distrugerea lor.
În acest context Curtea din Strasbourg decide că a existat o încălcare a art. 8, 13 şi a art. 6 alin. 1.
Conform jurisprudenţei sale constante (Hotărârea Malone împotriva Regatului Unit din 2 august 1984,
seria A nr. 82, pag. 36-38, alin. 87-88; Hotărârea Kruslin şi Huvig împotriva Franţei din 24 aprilie 1990,
seria A nr. 176-A, pag. 24-25, alin. 36-37, şi 176-B, pag. 56-57, alin. 35-36; Hotărârea Halford împotriva
Regatului Unit din 25 iunie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-III, pag. 1017, alin. 51; Hotărârea
Kopp împotriva Elveţiei din 25 martie 1998, Culegere 1998-II, pag. 543, alin. 75-76; şi Hotărârea Amann
împotriva Elveţiei [GC] nr. 27798/95, alin. 61-62 şi 77-81, CEDO 2000-...), Curtea apreciază că normele
de drept intern care permit strângerea, consemnarea şi arhivarea în dosare secrete a unor informaţii vizând
securitatea naţională nu prezintă un grad suficient de previzibilitate. Prin urmare, deţinerea şi folosirea de
către S.R.I. a unor informaţii cu privire la viaţa privată a reclamantului nu erau "prevăzute de lege", motiv
pentru care a existat o încălcare a art. 8. Personal, subscriu total acestor concluzii.
Cu toate acestea - fie că baza legală este sau nu este suficientă -, aş dori să adaug că în speţă am
serioase îndoieli cu privire la faptul că încălcarea drepturilor reclamantului ar fi urmărit un scop legitim
din punct de vedere al art. 8 alin. 2. De altfel, pentru mine este de necontestat că restrângerea acestui drept
nu este necesară într-o societate democratică.
În ceea ce priveşte scopul legitim, de obicei Curtea admite că acesta este legitim atunci când sunt
îndeplinite condiţiile prevăzute la alineatul 2 din art. 8-11. Totuşi, fiind vorba de securitatea naţională,
apreciez că trebuie să existe cel puţin o legătură rezonabilă şi reală între măsurile care aduc atingere vieţii
private şi obiectivul invocat pentru ca acest scop să poată fi considerat legitim. Din punctul meu de
vedere păstrarea arbitrară a unor informaţii privind viaţa privată a persoanelor cu scopul asigurării
securităţii naţionale este de natură să ridice probleme serioase.
În cauza Rotaru informaţiile culese de regimul trecut, într-un mod nelegal şi arbitrar, cu privire la
activitatea desfăşurată de o persoană în adolescenţă şi în timpul studiilor, în urmă cu mai mult de 50 de
ani şi chiar, în unul dintre cazuri, 63 de ani, unele dintre ele dovedindu-se că nu corespund adevărului,
sunt încă păstrate, fără a se oferi vreo garanţie adecvată şi eficientă împotriva abuzurilor. Nu este sarcina
Curţii să se pronunţe că aceste informaţii trebuie distruse, că trebuie să existe o reglementare privind
dreptul de acces la aceste informaţii sau dreptul de a cere rectificarea acestora ori dacă un alt sistem ar fi
conform convenţiei. Este totuşi greu de precizat ce anume interes privind securitatea naţională poate
justifica continua păstrare a informaţiilor privind viaţa privată a reclamantului. Prin urmare, consider că
onorata Curte ar fi trebuit să constate că măsura în discuţie nu urmărea un scop legitim în sensul art. 8
alin. 2.
Această concluzie nu ar mai fi făcut necesară examinarea împrejurării de a şti dacă măsura era necesară
într-o societate democratică, deoarece aceasta depinde de existenţa unui scop legitim. Dacă totuşi Curtea
ar fi preferat să accepte existenţa unui scop legat de siguranţa naţională, ar fi trebuit să reamintească că
statele nu dispun de puteri discreţionare nelimitate pentru a supune persoanele fizice unor măsuri de
supraveghere secretă. Astfel, trebuie să existe un echilibru între interesul unui stat de a lua măsurile
necesare pentru protecţia siguranţei naţionale şi gravitatea măsurilor care duc la încălcarea dreptului
reclamantului la respectarea vieţii private. Curtea din Strasbourg a subliniat în repetate rânduri că "un
sistem secret de supraveghere, având drept scop apărarea siguranţei naţionale, creează riscul de a pune în
pericol sau chiar de a distruge democraţia pe motiv că o apără" (Hotărârea Leander împotriva Suediei din
26 martie 1987, seria A nr. 116, pag. 25, alin. 60; vezi şi Hotărârea Klass şi alţii împotriva Germaniei din
6 septembrie 1978, seria A nr. 28, pag. 21-23, alin. 42 şi 49 şi, mutatis mutandis, Hotărârea Chahal
împotriva Regatului Unit din 15 noiembrie 1996, Culegere 1996-V, pag. 1.866, alin. 131, şi Hotărârea
Tinnely & Sons Ltd şi alţii şi McElduff şi alţii împotriva Regatului Unit din 10 iulie 1998, Culegere 1998-
IV, pag. 1662, alin. 77). Acesta este motivul pentru care Curtea trebuie să îşi formeze convingerea că

200
supravegherea secretă a cetăţenilor este strict necesară apărării instituţiilor democratice şi că există
garanţii adecvate şi suficiente împotriva abuzurilor.
Având în vedere ansamblul circumstanţelor cauzei şi în lumina consideraţiilor de mai sus cu privire la
scopul legitim, trebuie să tragem concluzia că în speţă nu era deloc necesară încălcarea dreptului
reclamantului la viaţă privată într-o societate democratică, pentru atingerea unui scop legat de securitatea
naţională.
Într-un cuvânt deci, chiar dacă ar fi existat în cauza Rotaru un temei legal previzibil, Curtea ar fi trebuit
totuşi să se pronunţe pentru încălcarea art. 8, fie pe motivul că nici un scop legitim nu justifica
perpetuarea păstrării unui sistem abuziv de fişiere secrete, fie pentru că această măsură în mod evident nu
era necesară într-o societate democratică.

OPINIA CONCORDANTĂ
a domnului judecător Lorenzen
Am votat în speţă în favoarea concluziilor majorităţii, având în vedere aceleaşi motive. Aceasta nu
înseamnă că aş fi în mod fundamental în dezacord cu observaţiile prezentate de domnul judecător
Wilhaber în opinia sa concordantă cu privire la celelalte cerinţe ale art. 8 alin. 2. Motivul pentru care nu
m-am raliat punctului său de vedere constă doar în faptul că în jurisprudenţa sa Curtea a decis în mod
constant că atunci când o măsură ce a dus la încălcarea dreptului garantat de art. 8 nu este "prevăzută de
lege", nu mai este necesar să se examineze dacă sunt îndeplinite celelalte condiţii cerute de art. 8 alin. 2.
Mi se pare esenţială menţinerea acestei jurisprudenţe.

OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ

a domnului judecător Bonello

1. Majoritatea a decis că a existat o încălcare a art. 8, după ce a constatat că dispoziţiile acestui articol
sunt aplicabile cauzei analizate. Am votat împreună cu majoritatea în favoarea constatării altor încălcări
ale convenţiei, dar nu pot să reţin aplicabilitatea art. 8.
2. Art. 8 protejează viaţa privată a individului. În centrul acestei protecţii se află dreptul oricărei
persoane de a nu expune publicului aspectele cele mai intime ale fiinţei sale. Există anumite elemente, în
persoana noastră, în modul nostru de a gândi, care, din punct de vedere al convenţiei, trebuie să rămână
inaccesibile. Nu este legitimă disecarea, păstrarea, clasarea sau divulgarea unor date care se referă la
domeniile cele mai secrete ale activităţii, orientării sau convingerii unui individ, adăpostite în spatele
zidurilor confidenţialităţii.
3. În schimb, activităţi care sunt, prin însăşi natura lor, publice şi care se hrănesc cu adevărat din
publicitate nu beneficiază în nici un fel de protecţia oferită de art. 8.
4. Informaţiile secrete deţinute de serviciile de securitate ale statului, pe care reclamantul a solicitat să le
consulte, erau în principal legate de: a) participarea activă a unui anume Aurel Rotaru la o mişcare
politică; b) cererea sa pentru publicarea a două pamflete politice; c) apartenenţa sa la secţiunea tineret a
unui partid politic; d) faptul că nu avea antecedente penale (alin. 13).
5. Primele trei tipuri de informaţie trimit exclusiv la activităţile publice, eminamente publice aş spune
eu, în măsura în care activitatea politică şi publicistică implică noţiunea de public ca o condiţie a
existenţei şi succesului său. Documentele nu arătau că reclamantul ar fi votat pentru un anume partid
politic - ceea ce, bineînţeles, ar fi constituit o pătrundere în zona interzisă de confidenţialitate -, ci făceau
dovada, în principal, a unor manifestări publice de militantism public ale lui Aurel Rotaru în cadrul unor
organizaţii publice.
6. În ce măsură păstrarea unor documente privind activităţile eminamente publice ale unui individ
încalcă dreptul acestuia la viaţă privată? Până acum, în mod corect după aprecierea mea, Curtea a decis că
protecţia oferită de art. 8 vizează unele domenii confidenţiale, precum datele medicale şi sanitare,
activitatea şi orientarea sexuală, legăturile de familie, relaţiile profesionale şi comerciale, precum şi alte
probleme de ordin privat în care orice imixtiune a publicului ar constitui o depăşire ilegală a barierelor
naturale ale sinelui. Militantismul public în cadrul unor partide politice publice nu are, după părerea mea,
nimic de-a face cu principiul care ridică protecţia vieţii private la rangul de drept fundamental.

201
 7. Al patrulea element din informaţiile pe care le conţinea fişierul în ceea ce îl priveşte pe reclamant
trimite la o notă în care se arată că acesta nu are cazier judiciar. În opinia Curţii chiar şi această informaţie
atrage o încălcare a dreptului la viaţă privată al reclamantului. Curtea a subliniat că observaţiile serviciilor
române de informaţii (care conţin informaţii dintre care unele datează de mai mult de 50 de ani) includeau
şi cazierul judiciar al reclamantului şi a concluzionat că "astfel de informaţii, atunci când sunt sistematic
strânse şi arhivate într-un fişier păstrat de agenţi ai statului, vizează «viaţa privată» în sensul art. 8 alin. 1
din convenţie" (alin. 44).
8. Aceasta, mi se pare mie, depăşeşte în mod periculos sfera art. 8. A declara că păstrarea de către
poliţie a cazierului judiciar a unei persoane aduce atingere art. 8 (chiar dacă reiese, ca în speţa de faţă, că
individul în cauză nu are antecedente judiciare) poate avea consecinţe incalculabile şi importante în ceea
ce priveşte securitatea naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţionalităţii, valori
pe care art. 8 le protejează în mod expres.
9. Aş fi acceptat, deşi nu cu toată convingerea, că păstrarea de către poliţie a cazierului judiciar al unei
persoane poate constitui o ingerinţă în exercitarea dreptului la viaţă privată, dar m-aş fi grăbit să adaug că
o asemenea ingerinţă se justifică prin prevenirea unor infracţiuni penale şi protejarea securităţii naţionale.
Curtea nu a considerat util să facă aceasta.
10. Bineînţeles, confuzia mea nu are ca obiect decât cenzurarea de către Curte a păstrării de informaţii
de natură penală. Este absolut de înţeles că divulgarea gratuită şi nelegitimă a conţinutului cazierelor
judiciare pune probleme din punct de vedere al art. 8.
11. Curtea pare să acorde o importanţă deosebită faptului că "unele informaţii au fost declarate false şi
riscă să aducă atingere reputaţiei reclamantului" (alin. 4). Aceste preocupări pun două probleme distincte:
cea a inexactităţii informaţiilor şi cea a caracterului lor defăimător.
12. Unele dintre datele păstrate în fişierul reclamantului nu se referă în realitate la el, ci la o persoană
care avea acelaşi nume. Fără îndoială, aceasta înseamnă informaţii "false" din punct de vedere al
reclamantului. Dar inexactitatea "unor informaţii intrate în domeniul public" le transformă oare în date cu
caracter privat? Logica acestui raţionament îmi scapă.
13. Încă o dată recunosc fără nici o dificultate că informaţiile "false" stocate erau de natură să îi afecteze
reputaţia. S-ar părea că în ultimul timp Curtea încearcă să acrediteze ideea că "reputaţia" ar putea pune
probleme din punctul de vedere al art. 81). Deschiderea art. 8 către aceste noi perspective ar adăuga
protecţiei dreptului omului o nouă dimensiune incitantă. În opinia mea însă Curtea ar trebui să atace
frontal această reformă şi nu să o abordeze aproape pe furiş, ca o problemă marginală a dreptului la viaţă
privată.
14. Dacă aş fi împărtăşit teza majorităţii, conform căreia dreptul la viaţă privată protejează şi informaţii
eminamente publice, aş fi subscris şi eu la pronunţarea cu privire la încălcarea art. 8, deoarece nu am nici
o rezervă referitor la concluzia Curţii, conform căreia păstrarea şi folosirea de către forţele de ordine a
informaţiilor privitoare la reclamant nu erau "prevăzute de lege" (alin. 57-63).
____________
1
) Hotărârea Fayed împotriva Regatului Unit din 21 septembrie 1994, seria A nr. 294-B, pag. 50-51;
Hotărârea Niemietz împotriva Germaniei din 16 decembrie 1992, seria A nr. 251-B, pag. 36.

202
 Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Hotărâre

din 25/01/2000
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 6 din 08/01/2001
în cauza Ignaccolo-Zenide împotriva României

În cauza Ignaccolo-Zenide împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia I), constituită în Camera având următoarea
componenţă:
doamna E. Palm, preşedinte;
domnii J. Casadevall;
Gaukur Jorundsson;
R. Turmen;
doamna W. Thomassen;
domnul R. Maruste, judecători;
doamna A. Diculescu-Şova, judecător ad-hoc;
şi domnul M. O'Boyle, grefier secţie,
după deliberarea care a avut loc în Camera de Consiliu la data de 14 septembrie 1999 şi apoi la data de
11 ianuarie 2000,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această ultimă dată:

PROCEDURĂ
1. Curtea a fost sesizată de către Guvernul român (Guvernul) la data de 27 ianuarie 1999, în termenul de
3 luni prevăzut de fostele articole 32 alin. 1 şi 47 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale (convenţia). La origine se află o plângere (nr. 31.679/96) îndreptată împotriva
României, prin care Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia) fusese sesizată de un cetăţean
francez, doamna Rita Ignaccolo-Zenide, la data de 22 ianuarie 1996, în temeiul fostului articol 25.
În sesizarea Guvernului se invocă fostele articole 44 şi 48, precum şi declaraţia română care recunoaşte
jurisdicţia obligatorie a Curţii (fostul articol 46). Ea are ca obiect obţinerea unei decizii prin care să se
stabilească dacă, în funcţie de situaţia de fapt, statul pârât a încălcat art. 8 din convenţie.
2. În urma intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la 1 noiembrie 1998 şi conform art. 5 alin. 4 din
protocolul menţionat mai sus, coroborat cu art. 100 alin. 1 şi cu art. 24 alin. 6 din Regulamentul Curţii
(regulamentul)1, Marea Cameră a hotărât la 31 martie 1999 că examinarea cauzei va avea loc în faţa unei
camere constituite în cadrul uneia dintre secţiile Curţii.
_________
Nota grefei:
1
) Intrat în vigoare la 1 noiembrie 1998.

3. Conform art. 52 alin. 1 din regulament, preşedintele Curţii, domnul L. Wildhaber, a transmis cauza
Secţiei I. Camera, constituită în cadrul secţiei respective, îi includea, cu drepturi depline, pe domnul C.
Bârsan, judecător ales ca reprezentant al României [art. 27 alin. 2 din Convenţie şi art. 26 alin. 1 lit. a) din
regulament], şi pe doamna E. Palm, preşedinta secţiei [art. 26 alin. 1 lit. a) din regulament]. În plus, au
mai fost desemnaţi de către doamna preşedintă a secţiei, pentru completarea Camerei, domnul J.
Casadevall, domnul Gaukur Jorundsson, doamna W. Thomassen şi domnul Maruste [art. 26 alin. 1 lit. b)
din regulament].
4. Ulterior domnul C. Bârsan, care participase la examinarea cauzei în Comisie, a formulat cerere de
abţinere (art. 28 din regulament). În consecinţă, Guvernul a desemnat-o pe doamna Ana Diculescu-Şova
în calitate de judecător ad-hoc (art. 27 alin. 2 din Convenţie şi art. 29 alin. 1 din regulament).

203
 5. Reprezentantul reclamantei şi-a prezentat memoriul la data de 19 februarie 1999. După ce a
beneficiat de o amânare a termenului, agentul guvernamental a prezentat propriul său memoriu la data de
5 iulie.
6. La data de 28 mai 1999, conform art. 61 alin. 3 din regulament, preşedinta a autorizat asociaţiile
"AIRE Centre" şi "Reunite" să prezinte împreună observaţii scrise asupra unor aspecte ale cauzei. Aceste
observaţii au fost primite la data de 1 iulie 1999.
7. La data de 28 iulie 1999 reprezentantul reclamantei a depus observaţii complementare. La data de 30
iulie 1999, în virtutea art. 61 alin. 5 din regulament, Guvernul şi-a formulat propriile comentarii privind
observaţiile părţilor interveniente.
8. Conform deciziei Camerei, la data de 14 septembrie 1999 a avut loc o audiere publică la Palatul
Drepturilor Omului de la Strasbourg.
S-au înfăţişat:
- din partea Guvernului
• domnul C.-L. Popescu, consilier în Ministerul Justiţiei, agent;
• domnul M. Selegean, Ministerul Justiţiei,
• domnul T. Corlăţean, Ministerul Afacerilor Externe, consilieri;
- din partea reclamantei
• domnul J. Lagrange, avocat în baroul Nancy, consilier.
Curtea a audiat declaraţiile domnului Lagrange şi ale domnului Popescu.

ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
9. La data de 7 mai 1980 reclamanta s-a căsătorit cu D.Z., cetăţean român. Soţii au avut doi copii, Maud
şi Adele, născute în anul 1981 şi, respectiv, în anul 1984.
10. Printr-o hotărâre din 20 decembrie 1989 Tribunalul din Bar-le-Duc a pronunţat divorţul soţilor şi a
luat act de tranzacţia încheiată între cei doi cu privire la reglementarea consecinţelor divorţului. Conform
tranzacţiei, autoritatea parentală asupra minorilor era atribuită tatălui, reclamanta beneficiind de dreptul
de vizitare şi găzduire.
11. În cursul anului 1990 D.Z. s-a stabilit în Statele Unite ale Americii împreună cu fiicele sale.
12. La data de 3 septembrie 1990 reclamanta a introdus o plângere împotriva acestuia pentru exercitarea
necorespunzătoare a drepturilor minorilor. A susţinut că, începând cu luna septembrie 1990, D.Z. nu a
mai respectat dreptul la vizită, din moment ce, fără să o înştiinţeze, a ţinut copiii în Statele Unite mai mult
de jumătate din timpul vacanţei şcolare.
13. La data de 4 septembrie 1990 reclamanta l-a chemat în judecată pe D.Z., solicitând Tribunalului din
Metz ca pe cale de ordonanţă preşedinţială să i se atribuie autoritatea parentală, să se stabilească
domiciliul minorilor la mamă şi să i se interzică lui D.Z. să îi scoată de pe teritoriul francez fără
consimţământul său.
14. Prin hotărârea pronunţată la data de 11 septembrie 1990 judecătorul pentru cauze matrimoniale din
cadrul Tribunalului din Metz a respins cererea.
15. Sesizată de reclamantă, Curtea de Apel din Metz, prin Decizia din 28 mai 1991, a casat hotărârea
menţionată, a încredinţat autoritatea parentală ambilor părinţi, a stabilit domiciliul minorilor la mamă şi a
acordat tatălui dreptul la vizită şi găzduire.
16. D.Z. nu s-a conformat dispoziţiilor hotărârii şi nu a înapoiat copiii mamei lor.
17. Sesizat de către D.Z., care locuia de mai mult de un an în Texas, Tribunalul districtului Harris, prin
hotărârea din 30 septembrie 1991, a anulat decizia Curţii de Apel din Metz şi a încredinţat minorele
tatălui. Reclamantei, care nu a participat la dezbateri şi nici nu a fost reprezentată, i s-a acordat doar
dreptul la vizită. Având în vedere avizul formulat de un psiholog, conform căruia copiii nu îşi mai
aminteau exact perioada de dinaintea divorţului, petrecută împreună cu mama lor, şi erau încântaţi să
locuiască împreună cu tatăl şi cu mama lor vitregă, instanţa a considerat că ei sunt fericiţi şi s-au integrat
bine în Texas, unde beneficiau de o protecţie şi o atenţie deosebite din partea autorităţilor.
18. În decembrie 1991 D.Z. s-a stabilit în California, împreună cu cei doi copii.

204
 19. Printr-o ordonanţă din 24 februarie 1992 judecătorul de instrucţie din cadrul Tribunalului Metz l-a
trimis în judecată pe D.Z. pentru săvârşirea infracţiunii de exercitare necorespunzătoare a drepturilor
minorilor, infracţiune prevăzută la art. 357 din Codul penal francez. Reclamanta a declarat că se
constituie parte civilă.
20. La data de 18 septembrie 1992 Tribunalul din Metz, în lipsa inculpatului, l-a condamnat pe D.Z. la
pedeapsa cu închisoare pe durată de un an pentru nerespectarea hotărârilor judecătoreşti privind minorii şi
a emis mandat de arestare.
21. Mandatul nu a putut fi executat, deoarece D.Z. nu se afla pe teritoriul francez.
22. La o dată neprecizată D.Z. a declarat recurs împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel din
Metz la 28 mai 1991.
23. Reamintind autoritatea suverană a instanţelor pe fond în materie de apreciere a valorii şi a influenţei
probelor, Curtea de Casaţie, prin Decizia din 25 noiembrie 1992, a respins recursul şi l-a obligat pe
recurent la plata unei amenzi civile în valoare de 10.000 de franci.
24. Reclamanta, care iniţiase în Statele Unite o procedură pentru recunoaşterea şi executarea hotărârii
din 28 mai 1991, a obţinut, între 1993 şi 1994, cinci hotărâri ale instanţelor californiene, care îl obligau pe
D.Z. să îi înapoieze copiii. La data de 10 august 1993 Curtea Superioară a statului California a pronunţat
o hotărâre de exequatur şi l-a obligat pe D.Z. să înapoieze copiii mamei lor.
25. Într-un raport din 17 august 1993 L.S., expert în psihologia familiei, acreditat de instanţele
californiene, a arătat, în urma unei convorbiri cu fetele, că acestea nu doreau să locuiască din nou
împreună cu mama lor, ci erau fericite alături de tatăl lor şi de noua soţie a acestuia. În timp ce Maud nu
părea să aibă resentimente faţă de mama ei, Adele i-a declarat lui L.S. că mama ei este "urâtă şi rea" şi că
nu le iubeşte, ci vrea numai să le arate celorlalţi şi să le cumpere jucării.
26. Printr-o hotărâre din 1 februarie 1994 Curtea de Apel a statului California a stabilit că Tribunalul
districtului Harris din statul Texas nu avea competenţa de a schimba hotărârea pronunţată de Curtea de
Apel din Metz. Prin decizia pronunţată la 29 aprilie 1994 Curtea Superioară a statului California a
confirmat hotărârea Curţii de Apel din Metz, stabilind că fetele trebuia să locuiască cu reclamanta, şi a
constatat că părăsirea teritoriului statului California a fost nelegală din moment ce nu a existat o
autorizaţie expresă a instanţei.
27. Hotărârile statului California nu au fost executate de către D.Z. care a părăsit teritoriul american în
martie 1994 şi s-a întors în România împreună cu fiicele sale.
28. În iulie 1994, invocând Convenţia de la Haga cu privire la aspectele civile ale răpirii internaţionale
de copii, adoptată la 25 octombrie 1980, denumită în continuare Convenţia de la Haga, Autoritatea
centrală franceză, reprezentată de Ministerul Justiţiei, solicită înapoierea copiilor.
29. În noiembrie 1994 Autoritatea centrală a Statelor Unite a cerut Ministerului Justiţiei din România,
Autoritatea centrală a României, înapoierea copiilor, conform art. 3 şi 5 din Convenţia de la Haga.
30. În decembrie 1994 Autoritatea centrală franceză a solicitat Autorităţii centrale române înapoierea
copiilor conform art. 3 şi 5 din Convenţia de la Haga.
31. Invocând art. 2 din Convenţia de la Haga, reclamanta a solicitat la data de 8 decembrie 1994
Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti ca, pe cale de ordonanţă preşedinţială, D.Z. să fie obligat la executarea
hotărârilor judecătoreşti prin care i-au fost încredinţate minorele, precum şi a celor care au dispus
înapoierea lor.
32. Instanţa s-a pronunţat la data de 14 decembrie 1994. În primul rând, a constatat că decizia
pronunţată de Curtea de Apel din Metz la 28 mai 1991 a stabilit domiciliul copiilor la reclamantă şi că
hotărârile pronunţate în California ordonau înapoierea lor. A constatat apoi că D.Z., luând copiii,
încălcase hotărârile citate mai sus şi că a fost condamnat la o pedeapsă de un an închisoare pentru
nerespectarea hotărârilor judecătoreşti privind încredinţarea minorilor. Instanţa a constatat că erau
îndeplinite condiţiile legale privind urgenţa cererii, întrucât dreptul reclamantei putea fi afectat în mod
ireparabil în caz de întârziere. În plus, măsura solicitată avea un caracter provizoriu, care nu prejudeca
fondul, urmărind doar să asigure respectarea dreptului reclamantei, pe care orice întârziere l-ar fi pus în
pericol. De asemenea, era evidentă aparenţa dreptului, condiţie necesară pentru ca o cerere de ordonanţă
preşedinţială să poată fi admisă. Prin urmare, instanţa a hotărât că în cauză erau aplicabile dispoziţiile
Convenţiei de la Haga, care făcea parte din dreptul intern ca urmare a ratificării convenţiei de către

205
România prin Legea nr. 100/1992, şi că erau aplicabile mai cu seamă dispoziţiile art. 14, care îi permitea
să se pronunţe cu privire la executarea unei hotărâri pronunţate în străinătate, fără a se cere procedura
exequatur-ului. Prin ordonanţa preşedinţială executorie fără somaţie instanţa a dispus înapoierea
minorelor reclamantei.
33. Ordonanţa nu a putut fi executată, deoarece D.Z. a ascuns copiii.
34. În decembrie 1994 D.Z. a retras copiii de la şcoală şi i-a dus într-un loc necunoscut.
35. Împotriva ordonanţei din 14 decembrie 1994 D.Z. a declarat apel. La termenul din 9 iunie 1995
Tribunalul Municipiului Bucureşti a amânat cauza pentru 30 iunie 1995 şi a dispus audierea minorelor.
36. La data de 30 iunie 1995, în absenţa reprezentantului Ministerului Justiţiei care introdusese cerere
de intervenţie accesorie şi a Autorităţii tutelare din cadrul Consiliului Local al Sectorului 2 Bucureşti,
instanţa a amânat judecarea cauzei. La acelaşi termen a admis cererea de suspendare a executării
ordonanţei. Decizia nu a fost motivată.
37. La data de 23 august 1995 Ministerul Justiţiei a solicitat Autorităţii tutelare efectuarea unei anchete
sociale la domiciliul lui D.Z.
38. La o dată neprecizată primarul municipiului Bucureşti a informat Ministerul Justiţiei că o anchetă
socială fusese efectuată în septembrie 1995 de către Primăria Sectorului 2 Bucureşti. Concluziile anchetei
erau semnate de primarul sectorului 2, de secretarul primăriei şi de un inspector şi aveau următorul
conţinut:
"Minorele (...) Maud şi (...) Adele (...) locuiesc împreună cu tatăl şi cu soţia acestuia într-o vilă
compusă din 8 camere, fetiţele având camerele lor.
Sunt foarte bine îngrijite, tatăl preocupându-se material şi moral în asigurarea celor mai bune condiţii
de creştere şi educare a acestora.
Din discuţiile purtate cu minorele, în limba română, pe care o stăpânesc foarte bine, s-a constatat că
acestea sunt inteligente, sociabile, degajate, duc o viaţă normală, citesc, scriu, ascultă muzică, se joacă cu
copiii vecinilor şi cu cei de la şcoală, învaţă.
S-a constatat că între minore, tată şi soţia acestuia există un climat de bună înţelegere şi prietenie, fiind
deosebit de ataşaţi unul de celălalt.
Nu doresc să locuiască în Franţa cu mama lor, pe care şi-o amintesc ca fiind rece şi dezinteresată de
ele. Spun că la tată au găsit întotdeauna înţelegere, căldură şi afecţiune.
Sunt impresionate plăcut de România şi de români, printre care şi-au făcut mulţi prieteni. În vacanţă au
fost plecate din Bucureşti în provincie unde s-au simţit minunat.
Întrebate fiind dacă doresc să-şi vadă mama sau să locuiască la aceasta, răspunsul lor este categoric nu
şi insistă să se ţină seama de dorinţele lor în orice fel de aprecieri.
Ca o concluzie generală, apreciem că minorelor Maud şi Adele le sunt asigurate în România cele mai
prielnice condiţii pentru creşterea şi educarea lor."
39. Prin decizia din 1 septembrie 1995 Tribunalul Municipiului Bucureşti a respins apelul declarat de
D.Z. împotriva hotărârii din 14 decembrie 1994.
40. D.Z. a introdus recurs la Curtea de Apel Bucureşti care, prin decizia din 14 martie 1996, a anulat
recursul, constatând nemotivarea acestuia.

A. Contestaţie la executare

41. La o dată neprecizată D.Z. a introdus o contestaţie la executare împotriva hotărârii din 14 decembrie
1994. După ce a audiat minorele, care şi-au reafirmat dorinţa de a rămâne cu tatăl lor, Judecătoria
Municipiului Bucureşti a respins contestaţia la 7 aprilie 1995.
42. D.Z. a declarat din nou recurs împotriva hotărârii, iar prin decizia din 9 februarie 1996 Tribunalul
Municipiului Bucureşti a menţinut hotărârea atacată.

B. Cererea de reîncredinţare a minorilor

43. La 27 octombrie 1995 D.Z. a solicitat Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti reîncredinţarea celor două
minore. A arătat că începând din 1994 locuieşte la Bucureşti într-o vilă spaţioasă, oferind condiţii

206
excepţionale copiilor, care nu doresc să locuiască cu mama lor şi pentru motivul că aceasta face parte
dintr-o sectă.
Instanţa, în faţa căreia D.Z. declarase că reclamanta şi-a ales domiciliul la Ştefan Constantin, a dispus
citarea acestuia din urmă. Din documentele de care dispune Curtea reiese că reclamanta nu a fost
informată nici în această etapă a procedurii şi nici mai târziu despre chemarea sa în judecată.
44. La 26 ianuarie 1996, la cererea judecătoriei, Primăria Sectorului 2 Bucureşti a efectuat o anchetă
socială. În urma acesteia, primarul municipiului Bucureşti a informat instanţa că fetele sunt bine
dezvoltate atât fizic, cât şi psihic, că duc o viaţă normală, au prieteni la şcoală şi printre vecini şi sunt
foarte ataşate de tatăl lor şi de soţia acestuia, care se ocupă foarte bine de ele şi alături de care ele doresc
să rămână.
45. După două termene, la 8 şi la 29 ianuarie 1996, în absenţa reclamantei, şi după ce a audiat minorii în
Camera de Consiliu la 16 ianuarie 1996, instanţa a pronunţat hotărârea din 5 februarie 1996, tot în absenţa
reclamantei. Subliniind prioritatea interesului copiilor şi având în vedere documentele transmise de
profesorii fetelor privind bunele rezultate la învăţătură, o scrisoare a Secretariatului de Stat pentru Culte,
conform căreia secta din care ar fi făcut parte reclamanta nu este recunoscută în România, precum şi
ancheta socială efectuată de Primăria Sectorului 2 Bucureşti, instanţa a soluţionat cererea lui D.Z.,
considerând că acesta asigură cele mai bune condiţii de viaţă şi educaţie copiilor, pe care, de altfel, i-a
crescut singur după divorţ.
46. La 16 octombrie 1996 Tribunalul Municipiului Bucureşti a admis apelul declarat, a desfiinţat
hotărârea atacată şi a trimis cauza spre rejudecare, constatând lipsa de procedură cu reclamanta. Instanţa a
reţinut că reclamanta domiciliază în Franţa, că Ştefan Constantin avea procură specială pentru a o
reprezenta într-un alt litigiu şi deci, în absenţa unei procuri speciale pentru această cauză, citarea ar fi
trebuit să se facă la domiciliul din Franţa al reclamantei.
47. D.Z. a atacat hotărârea, motivând că Ştefan Constantin avea o procură generală şi, în consecinţă,
citarea şi comunicarea actelor de procedură la domiciliul mandatarului erau legale.
48. Prin decizia din 9 aprilie 1997, pronunţată în absenţa reclamantei sau a unui reprezentant al acesteia,
Curtea de Apel Bucureşti a admis recursul, constatând că Ştefan Constantin era mandatarul general al
reclamantei. Pe cale de consecinţă, a casat decizia din 16 octombrie 1996 şi a trimis cauza Tribunalului
Municipiului Bucureşti pentru rejudecarea apelului.
49. Primul termen pentru rejudecare a fost stabilit la 23 ianuarie 1998. Conform încheierii de la acea
dată, la apelul nominal au răspuns D.Z., personal şi asistat de avocat, precum şi asistentul domnului
Florea Constantin, avocatul care, din punctul de vedere al instanţei, o reprezenta pe reclamantă. Curtea nu
poate stabili, pe baza documentelor care i-au fost prezentate, dacă instanţa a considerat drept mandatar al
reclamantei pe Florea sau pe Ştefan Constantin.
Arătând că Florea Constantin era absent, asistentul a solicitat amânarea dezbaterilor. Instanţa a respins
această cerere după ce a acordat cuvântul avocatului lui D.Z. La 30 ianuarie 1998, în absenţa reclamantei
şi a reprezentantului acesteia, a avut loc pronunţarea. Fără a aduce în discuţie problema reprezentării
reclamantei, instanţa a respins apelul şi a confirmat astfel hotărârea din 5 februarie 1996, arătând că fetele
doreau să rămână cu tatăl lor, care le asigura cele mai bune condiţii de viaţă.
50. Se pare că împotriva deciziei din 30 ianuarie 1998 a fost introdus un recurs în numele reclamantei.
Documentele prezentate Curţii nu permit să se stabilească dacă recursul a fost introdus de însăşi
reclamanta. Oricum ar fi stat lucrurile, prin hotărârea din 28 mai 1998 Curtea de Apel Bucureşti a anulat
recursul ca nemotivat. Aşa cum reiese din această decizie, care nu a fost transmisă grefei de către
Guvernul pârât decât la 13 septembrie 1999, la dezbaterile din 28 mai 1998 a participat doar D.Z.

B. Cererea de transfer a autorităţii parentale, adresată Tribunalului de Înaltă Instanţă din Metz

51. Prin cererea din 5 ianuarie 1995 D.Z. a solicitat judecătorului competent în cauze familiale din
cadrul Tribunalului de Înaltă Instanţă din Metz stabilirea domiciliului minorelor şi acordarea autorităţii
parentale.
52. După numeroase amânări instanţa a pronunţat o hotărâre la data de 22 februarie 1996. A considerat
în primul rând că nu trebuia să se ţină seama de hotărârea pronunţată la 5 februarie 1996 de către

207
judecătoria din Bucureşti, deoarece aceasta din urmă nu era competentă să se pronunţe pe fond în privinţa
dreptului de încredinţare a copiilor, din moment ce instanţele româneşti nu puteau fi sesizate decât cu o
cerere în aplicarea Convenţiei de la Haga. Instanţa a refuzat ulterior audierea celor două minore. Ea a
constatat că începând cu anul 1991 D.Z. le împiedicase să îşi vadă mama şi le insuflase un sentiment de
ură faţă de aceasta. Într-adevăr, în scrisorile lor datate 1 şi 3 august 1994, vorbind despre mama lor, fetele
folosiseră termeni precum "idioată", "fosta mea mamă", dorind ca "imobilul sau apartamentul ei să ia foc,
iar ea să fie înăuntru în acel moment", termeni pe care instanţa i-a considerat deosebit de şocanţi, fiind
vorba de copii în vârstă de 10 şi, respectiv, 14 ani. Instanţa a concluzionat că intoleranţa, intransigenţa şi
ura exprimate în aceste scrisori demonstrau cu claritate faptul că educaţia primită de copii şi mediul în
care trăiau le afectau discernământul.
53. Cu privire la cererea de stabilire a domiciliului Tribunalul de Înaltă Instanţă din Metz a respins-o în
următorii termeni:
"Având în vedere că instanţa competentă în cauzele familiale pronunţă stabilirea domiciliului
minorilor, analizând interesul acestora,
faţă de aprecierea din 28 mai 1991 a Curţii de Apel din Metz, în sensul că interesul copiilor era să
locuiască cu mama lor, în Franţa, deoarece ambii părinţi optaseră pentru naţionalitatea franceză, în mediul
lor de origine din Lorena,
având în vedere că începând cu această dată mama nu a mai avut nici un fel de contact cu copiii ei din
cauza tatălui,
având în vedere că doamna Ignaccolo prezintă la dezbateri diferitele procese-verbale încheiate în
România cu ocazia tentativelor de executare a hotărârii de reîncredinţare, scrisorile adresate de Ministerul
român al Justiţiei către Biroul de Întrajutorare Judiciară Internaţională, din care reiese că domnul Zenide
ascunde copiii, a achiziţionat un câine pe care l-a dresat pentru a ataca orice persoană care s-ar apropia de
copii, a retras copiii de la şcoală în decembrie 1994 pentru a evita localizarea acestora,
dat fiind că el îşi justifică atitudinea prin faptul că doamna Ignaccolo face parte dintr-o sectă şi nu s-a
ocupat de copii în timpul vieţii lor în comun, că totuşi nu îşi demonstrează în nici un fel capetele de
acuzare, mulţumindu-se cu susţineri şi cu mărturii ale unor persoane din Statele Unite sau din România,
care nu o cunosc personal pe mama copiilor,
având în vedere că abilităţile educative ale unui tată care neagă total imaginea mamei, care menţine
copiii într-un climat de ură faţă de mama lor şi nu le permite nici măcar să-şi formeze o părere, oferindu-
le ocazia de a o întâlni, care nu a ezitat, pentru a scăpa de executarea hotărârilor judecătoreşti, să
dezrădăcineze pentru a doua oară şi în mod complet copiii ca să se stabilească într-o ţară a cărei limbă nu
o cunoşteau, sunt extrem de discutabile,
având în vedere că interesul copiilor într-o astfel de situaţie este intangibil şi greu de definit, ţinând
seama, pe de o parte, de presiunea şi de condiţionările pe care le suportă în casa tatălui lor, iar pe de altă
parte, de îndepărtarea timp de 5 ani de mama lor, pe care nu o mai cunosc,
având în vedere că interesul nu poate fi stabilit doar pe baza dorinţei copiilor de a rămâne să locuiască
împreună cu tatăl lor, dorinţă exprimată atât în scrisorile lor, cât şi cu ocazia audierii de către instanţele
româneşti, deoarece aceasta ar însemna ca nişte copii de 10 şi 14 ani să aibă responsabilitatea stabilirii
propriei lor reşedinţe,
ţinând seama de faptul că domnul Zenide nu mai poate justifica o situaţie de fapt provenită dintr-o
măsură de forţă, luată numai pentru a câştiga timp, instanţa va respinge pur şi simplu cererea (...)."

D. Încercări de executare a hotărârii din 14 decembrie 1994

54. Începând din anul 1994 reclamanta a fost de 8 ori în România, în speranţa de a-şi vedea copiii.
55. S-a încercat de mai multe ori, dar fără succes, executarea hotărârii din 14 decembrie 1994.
56. La 22 decembrie 1994 un executor judecătoresc s-a deplasat la domiciliul lui D.Z., însoţit de
reclamantă, de avocatul acesteia, un lăcătuş şi 2 poliţişti. Acasă se aflau numai O.Z., soţia lui D.Z., şi un
câine de pază. O.Z., cetăţean francez, a făcut cunoscut că nu îi va permite executorului să pătrundă în casă
decât în prezenţa unui reprezentant al Ambasadei Franţei. Reclamanta şi avocatul său s-au deplasat deci la

208
Ambasada Franţei, unde au obţinut să fie însoţiţi la domiciliul lui D.Z. de către T., consul al Franţei, şi de
un translator.
57. Între timp, în absenţa reclamantei şi în condiţiile în care poliţiştii şi executorul judecătoresc
rămăseseră la faţa locului, D.Z. şi unchiul său, S.G., au pătruns în casă. Când reclamanta s-a întors,
însoţită de T. şi de translator, O.Z. a permis persoanelor prezente, cu excepţia reclamantei, să procedeze la
o cercetare a casei. Din cauza agresivităţii câinelui, cercetarea s-a desfăşurat în grabă; fetele nu au fost
găsite. În timpul acestor verificări D.Z. nu a putut fi văzut.
58. La 23 decembrie 1994 reclamanta i-a scris ministrului român al justiţiei pentru a se plânge de modul
în care se desfăşuraseră lucrurile la data de 22 decembrie. Ea l-a rugat pe ministru să formuleze plângere
penală împotriva lui O.Z. pentru nerespectarea hotărârii judecătoreşti. Afirmând că nu are veşti de la
fiicele sale, i-a mai cerut să formuleze plângere împotriva lui D.Z., O.Z. şi S.G. pentru rele tratamente
aplicate minorilor, sechestrare şi, dacă va fi cazul, omor.
59. La 27 decembrie 1994 executorul judecătoresc, reclamanta, avocatul său şi 2 agenţi de poliţie s-au
deplasat din nou la domiciliul lui D.Z. Negăsind pe nimeni, s-au adresat unei vecine care le-a spus că la
22 decembrie 1994 D.Z. plecase cu fetele. Atunci delegaţia s-a deplasat la domiciliul lui G.A., unchiul lui
D.Z., la care locuia uneori D.Z. împreună cu fiicele sale. Acolo l-au găsit pe G.A., însoţit de acelaşi câine
de pază. G.A. le-a relatat că din data de 20 decembrie 1994 nu-i mai văzuse nici pe D.Z., nici pe copii.
Cât priveşte câinele, el i-a explicat executorului că D.Z. îl cumpărase pentru a-şi proteja fiicele.
60. Printr-o scrisoare din 7 februarie 1995 Ministerul Justiţiei din Franţa a informat reclamanta că
Ministerul Justiţiei din România a sesizat Parchetul competent cu o plângere penală îndreptată împotriva
lui D.Z.
61. Printr-o scrisoare din 5 mai 1995 Ministerul Justiţiei din România a informat Ministerul Justiţiei din
Franţa că fuseseră făcute numeroase demersuri pe lângă Poliţie pentru localizarea copiilor, dar că acestea
rămăseseră fără nici un rezultat, deoarece D.Z. retrăsese fetele de la şcoală. Scrisoarea mai preciza că
autorităţile româneşti au depus împotriva lui D.Z. o plângere penală pentru rele tratamente aplicate
minorilor. În sfârşit, Ministerul Justiţiei din România declara că recunoaşte reaua-credinţă evidentă a lui
D.Z., dând asigurări că va continua să o sprijine pe reclamantă în demersurile sale.
62. La 10 mai 1995 o echipă formată din reclamantă, avocatul său, un reprezentant al Ministerului
Justiţiei din România, 2 executori, 3 poliţişti şi un agent al Ambasadei Franţei la Bucureşti s-a deplasat la
domiciliul lui D.Z. Delegaţia a putut inspecta casa, fără însă a găsi copiii. În timpul discuţiilor care au
urmat şi care au durat 4 ore D.Z. a afirmat că fetiţele se aflau în România, dar a refuzat să spună mai mult.
El a promis totuşi să le prezinte Ministerului Justiţiei la data de 11 mai 1995.
63. Un raport întocmit de Ambasada Franţei la Bucureşti în privinţa vizitei de la 10 mai 1995 arată
următoarele:
"Contrar celor anunţate de doamna F. [de la Ministerul Justiţiei din România] înaintea acestei
percheziţii, D.Z. nu a fost arestat de poliţie pentru refuzul de a înapoia copiii. În timpul acestei intervenţii
Parchetul, cu care doamna F. ţinea legătura telefonic, şi-a reconsiderat poziţia, refuzând arestarea lui D.Z.
Se pare că această schimbare de atitudine se datorează intervenţiei avocatului G., persoană foarte
influentă, prevenit de clientul său, D.Z. [...]".
64. Nici D.Z. şi nici copiii nu s-au prezentat la întâlnirea din 11 mai 1995.
65. În consecinţă, D.Z. a fost înştiinţat oficial să se prezinte împreună cu minorele la Ministerul Justiţiei
la data de 15 mai 1995, în vederea unei audieri a copiilor în prezenţa mamei lor. La 15 mai 1995, la
Ministerul Justiţiei s-a prezentat numai domnul G., avocatul lui D.Z., care a reiterat refuzul clientului său
de a aduce copiii.
66. La 4 decembrie 1995 s-a încercat din nou executarea. Reclamanta, avocatul acesteia şi un executor
judecătoresc s-au prezentat la domiciliul lui D.Z. Numai executorului şi avocatului reclamantei li s-a
permis accesul de către cei 2 poliţişti ai sectorului 6 care erau deja prezenţi, în timp ce reclamanta a fost
invitată să rămână afară. Conform spuselor lui D.Z. şi ale poliţiştilor, fetele nu erau în casă. Executorului i
s-a refuzat totuşi permisiunea de a verifica el însuşi acest lucru. Un căpitan de poliţie, pe care nici cei 2
poliţişti şi nici executorul nu-l cunoşteau, a sosit la scurt timp, cerându-i lui D.Z. să-i prezinte copiii a
doua zi. D.Z. a sfârşit prin a accepta o propunere a avocatului reclamantei, prin care aceasta îl invita să
prezinte copiii a doua zi la ora 10,30 la judecătorie, la biroul executorilor judecătoreşti.

209
 67. La 5 decembrie 1995 executorul, reclamanta şi avocatul acesteia l-au aşteptat pe D.Z. în zadar. Cu
această ocazie a fost întocmit un proces-verbal.
68. Printr-o scrisoare din 10 mai 1996 ministrul francez al justiţiei i-a comunicat omologului său român
temerile reclamantei conform cărora poliţiştii români ar tolera faptele lui D.Z. El i-a cerut deci să
intervină pe lângă forţele române de poliţie pentru ca acestea să se mobilizeze în scopul obţinerii revenirii
copiilor lângă mama lor.
69. La 29 ianuarie 1997 reclamanta şi-a văzut fiicele pentru prima oară după 7 ani. Întâlnirea a durat 10
minute şi s-a desfăşurat la Bucureşti, în cancelaria şcolii la care însuşi D.Z. funcţiona în calitate de cadru
didactic.
70. La întâlnire au asistat un executor judecătoresc, 2 înalţi funcţionari ai Ministerului Justiţiei din
România, consulul general al Franţei la Bucureşti, 2 ofiţeri de la Direcţia Generală a Poliţiei, directorul şi
directorul adjunct ai şcolii, precum şi cei 2 diriginţi ai fetelor. Conform procesului-verbal redactat de
executor cu acea ocazie, întâlnirea avea drept scop să convingă persoanele prezente de faptul că fetele
refuzau să revină lângă mama lor.
71. Când a văzut-o pe reclamantă, Maud a încercat să fugă şi a ameninţat că se aruncă pe fereastră dacă
va fi obligată să aibă vreo legătură cu mama ei. A urmat, în prezenţa reclamantei, o discuţie în cursul
căreia Maud a afirmat că mama ei le minţise şi le făcuse mult rău. Ea şi-a reafirmat dorinţa de a rămâne
cu tatăl ei şi de a nu o mai revedea niciodată pe mamă.
72. Cât despre Adele, ea a început să plângă şi i-a strigat reclamantei să plece, afirmând că nu voia să o
mai vadă niciodată. Dirigintele său a luat iniţiativa de a pune capăt întrevederii de teamă ca minora să nu
sufere vreun şoc. După ce fetele au fost luate de către cei doi diriginţi, reclamanta a afirmat că nu va mai
insista pentru a obţine executarea ordonanţei din 14 decembrie 1994 şi i-a cerut directorului şcolii să o
ţină la curent în mod regulat cu rezultatele şcolare ale fetelor.
73. Printr-o scrisoare din 31 ianuarie 1997 Ministerul Justiţiei din România, Autoritatea centrală
română, a informat Ministerul francez al Justiţiei, Autoritatea centrală franceză, în legătură cu decizia sa
de a dispune ca fetele să nu fie înapoiate mamei. Decizia era motivată de refuzul încăpăţânat al copiilor de
a-şi revedea mama, aşa cum se dovedise cu ocazia întâlnirii din 29 ianuarie 1997.
74. Printr-o scrisoare din 17 iunie 1997 Ministerul Justiţiei din România a comunicat reclamantei
mediile obţinute de fete în timpul anului şcoloar 1996-1997.
75. Într-o scrisoare din 7 iulie 1997 adresată Ministerului Justiţiei din România, reclamanta s-a plâns că
directorul şcolii nu îşi respectase promisiunea de a o ţine în mod constant la curent cu rezultatele şcolare
ale fiicelor sale şi şi-a exprimat dezamăgirea faţă de sărăcia informaţiilor furnizate la 17 iunie 1997. În
final, ea a declarat că nu poate accepta o asemenea "farsă".

II. Dreptul şi practica internă aplicabile

A. Constituţia

76. Dispoziţiile aplicabile ale Constituţiei din 1991 prevăd următoarele:

ARTICOLUL 11 ALINEATUL (2)

"Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern."

ARTICOLUL 20

"(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate
în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care
România este parte.
(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului,
la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale."

210
 B. Convenţia de la Haga din 25 octombrie 1980
privind aspectele civile ale răpirii internaţionale de copii

77. Dispoziţiile aplicabile ale Convenţiei de la Haga sunt următoarele:

ARTICOLUL 7

"Autorităţile centrale urmează să coopereze între ele şi să promoveze o colaborare între autorităţile
competente în statele lor respective, pentru a asigura imediata înapoiere a copiilor şi a realiza celelalte
obiective ale prezentei convenţii.
În special, ele urmează fie direct, fie cu sprijinul oricărui intermediar, să ia toate măsurile potrivite:
a) pentru localizarea unui copil deplasat sau reţinut ilicit;
b) pentru prevenirea de noi pericole pentru copil sau de pagube pentru părţile interesate, luând sau
procedând astfel încât să fie luate măsuri provizorii;
c) pentru a asigura înapoierea de bunăvoie a copilului sau a înlesni o soluţionare amiabilă;
d) pentru schimb de informaţii, dacă se dovedeşte util, privitoare la situaţia socială a copilului;
e) pentru a furniza informaţii generale privind dreptul statului lor în legătură cu aplicarea convenţiei;
f) pentru a introduce sau a înlesni deschiderea unei proceduri judiciare sau administrative, menite să
obţină înapoierea copilului şi, dacă este cazul, să îngăduie organizarea sau exercitarea efectivă a dreptului
de vizitare;
g) pentru a acorda sau a înlesni, dacă este cazul, obţinerea de asistenţă judiciară şi juridică, inclusiv
participarea unui avocat;
h) pentru a asigura, pe plan administrativ, dacă va fi necesar şi oportun, înapoierea fără pericole a
copilului;
i) pentru a se ţine reciproc la curent asupra aplicării convenţiei şi, pe cât posibil, a înlătura eventualele
obstacole ivite cu prilejul aplicării sale."

ARTICOLUL 11

"Autorităţile judiciare sau administrative ale oricărui stat contractant urmează să procedeze de urgenţă
în vederea înapoierii copilului.
Când autoritatea judiciară sau administrativă sesizată nu a statuat, într-un termen de 6 săptămâni din
momentul sesizării sale, reclamantul sau autoritatea centrală a statului solicitat, din proprie iniţiativă sau
la cererea autorităţii centrale a statului solicitant, poate cere o declaraţie legată de motivele acestei
întârzieri (...)."

C. Codul familiei

78. Articolul 108 din Codul familiei prevede:

"Autoritatea tutelară este obligată să exercite un control efectiv şi continuu asupra felului în care
părinţii îşi îndeplinesc îndatoririle privitoare la persoana şi bunurile copilului.
Delegaţii autorităţii tutelare au dreptul să viziteze copiii la locuinţa lor şi să se informeze pe orice cale
despre felul cum aceştia sunt îngrijiţi în ceea ce priveşte sănătatea şi dezvoltarea lor fizică, educarea (...);
la nevoie, ei vor da îndrumările necesare."

D. Codul penal

79. Articolul 307 din Codul penal prevede:

"Reţinerea de către un părinte a copilului său minor, fără consimţământul celuilalt părinte (...) căruia i-a
fost încredinţat minorul potrivit legii, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă.

211
 Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează fapta persoanei căreia i s-a încredinţat minorul prin hotărâre
judecătorească spre creştere şi educare, de a împiedica în mod repetat pe oricare dintre părinţi să aibă
legături personale cu minorul, în condiţiile stabilite de părţi sau de către organul competent.
Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală."

E. Codul de procedură penală

80. Dispoziţiile aplicabile ale Codului de procedură penală sunt următoarele:

ARTICOLUL 279

"Punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, în
cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că este necesară astfel de plângere.
Plângerea prealabilă se adresează:
(...)
b) organului de cercetare penală sau procurorului, în cazul altor infracţiuni decât cele arătate la lit. a);"

ARTICOLUL 284

"În cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că este necesară o plângere prealabilă, aceasta trebuie
să fie introdusă în termen de două luni din ziua în care persoana vătămată a ştiut cine este făptuitorul
(...)."

ARTICOLUL 285

"Plângerea prealabilă greşit îndreptată la organul de urmărire penală sau la instanţa de judecată se
trimite organului competent. În aceste cazuri plângerea se consideră valabilă, dacă a fost introdusă în
termen la organul necompetent."

F. Codul de procedură civilă

81. Dispoziţiile aplicabile ale Codului de procedură civilă sunt următoarele:

ARTICOLUL 67

"Părţile pot să exercite drepturile procedurale personal sau prin mandatar.

Mandatarul cu procură generală poate să reprezinte în judecată pe mandant, numai dacă acest drept i-a
fost dat anume.
Dacă cel care a dat procură generală nu are domiciliul şi nici reşedinţa în ţară (...), dreptul de
reprezentare în judecată se presupune dat."

ARTICOLUL 87

"(...) 8. în cazul în care prin tratate sau convenţii internaţionale (...) sau prin acte normative speciale nu
se prevede o altă procedură, cei care se află în străinătate, având domiciliul sau reşedinţa cunoscută,
printr-o citaţie trimisă cu scrisoare recomandată (...).
În toate cazurile, dacă cei aflaţi în străinătate au mandatar cunoscut în ţară, va fi citat şi acesta;"

ARTICOLUL 107

212
 "Preşedintele va amâna judecarea pricinii ori de câte ori constată că partea care lipseşte nu a fost citată
cu respectarea cerinţelor prevăzute de lege sub pedeapsa nulităţii."

G. Legea nr. 142 din 24 iulie 1997 privind modificarea şi completarea

Legii nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească

82. Dispoziţiile aplicabile ale Legii nr. 142 din 24 iulie 1997 privind modificarea şi completarea Legii
nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească sunt:

ARTICOLUL 30

"Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete pe lângă fiecare instanţă
judecătorească, sub autoritatea ministrului justiţiei.
Activitatea Ministerului Public este organizată potrivit principiilor legalităţii, imparţialităţii şi al
controlului ierarhic. (...)."

ARTICOLUL 31 ALINEATUL 1, LITERA i)

"Atribuţiile Ministerului Public sunt următoarele:

(...)
i) apărarea drepturilor şi intereselor minorilor şi ale persoanelor puse sub interdicţie;"

ARTICOLUL 38

"Ministrul justiţiei, prin procurori inspectori din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de
Justiţie şi din parchetele de pe lângă curţile de apel sau alţi procurori delegaţi, exercită controlul asupra
tuturor procurorilor.
Când consideră necesar, ministrul justiţiei, din proprie iniţiativă sau la cererea Consiliului Superior al
Magistraturii, efectuează controlul prin inspectori generali sau prin procurori detaşaţi (...)
Ministrul justiţiei poate să ceară procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de
Justiţie informări asupra activităţii parchetelor şi să dea îndrumări cu privire la măsurile ce trebuie luate
pentru combaterea fenomenului infracţional.
Ministrul justiţiei are dreptul să dea dispoziţie scrisă, în mod direct sau prin procurorul general,
procurorului competent să înceapă, în condiţiile legii, procedura de urmărire penală pentru infracţiunile
despre care are cunoştinţă şi să promoveze în faţa instanţelor judecătoreşti acţiuni şi căi de atac necesare
apărării interesului public. (...)."

H. Jurisprudenţa privind citarea

83. În Decizia nr. 87, pronunţată în 1993, Curtea Supremă de Justiţie şi-a confirmat jurisprudenţa
constantă privind citarea persoanelor care domiciliază în străinătate, dar şi, dacă este cazul, la domiciliul
din România al mandatarului.
Şi în doctrină s-a arătat că este obligatoriu ca persoana domiciliată în străinătate să fie citată la
domiciliul acesteia din străinătate, chiar dacă aceasta are un mandatar în România (Viorel Mihai Ciobanu
- Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. II, pag. 94, Bucureşti, 1997).
84. Conform unei jurisprudenţe constante, instanţele consideră că dispoziţiile legale cu privire la
acţionarea în justiţie sunt imperative, întrucât ele urmăresc respectarea principiului contradictorialităţii şi
a dreptului la apărare. Nerespectarea acestor prevederi atrage nulitatea hotărârii pronunţate, casarea şi
trimiterea ei spre rejudecare (Tribunalul Municipiului Bucureşti, Secţia a III-a civilă, Hotărârea nr.
226/1990, în Culegere de practică judiciară a Tribunalului Municipiului Bucureşti, nr. 155, pag. 123,
Bucureşti, 1992; Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă, Decizia nr. 779 din 6 aprilie 1993, în Buletin
de jurisprudenţă al Curţii Supreme de Justiţie pentru 1993, pag. 126, Bucureşti, 1994).

213
 PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI

85. Doamna Ignaccolo-Zenide a sesizat Comisia la data de 22 ianuarie 1996. Ea susţinea că, ignorând
art. 8 din convenţie, care îi garantează dreptul la respectarea vieţii de familie, autorităţile române nu au
luat măsurile potrivite pentru executarea hotărârilor judecătoreşti care soluţionaseră chestiunea
încredinţării minorilor şi care stabiliseră domiciliul copiilor la ea.
86. Comisia a reţinut plângerea (nr. 31.679/96) la 2 iulie 1997. În raportul din 9 septembrie 1998 (fostul
articol 31 din convenţie) a constatat încălcarea art. 8 (unanimitate)1).
_________
Nota grefei:
1
) Din raţiuni practice, acesta nu va figura decât în ediţia tipărită (culegerea oficială cuprinzând o
selecţie de hotărâri şi decizii ale Curţii), dar doritorii îl pot procura de la grefă.

CONCLUZIILE PREZENTATE CURŢII

87. În memoriul său Guvernul invită Curtea să constate că el s-a conformat obligaţiilor pozitive care îi
revin în virtutea art. 8 din Convenţie şi că, în consecinţă, nu a existat o încălcare a acestei dispoziţii.
88. La rândul său, reclamanta roagă Curtea să constate că a existat o încălcare a art. 8 din convenţie şi
să îi acorde o despăgubire echitabilă în temeiul art. 41.

ÎN DREPT

I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din convenţie

89. Reclamanta susţine că autorităţile române nu au luat măsurile adecvate pentru asigurarea executării
rapide a hotărârilor judecătoreşti pronunţate şi pentru a favoriza întoarcerea fiicelor lângă ea. Autorităţile
menţionate mai sus ar fi încălcat astfel art. 8 din convenţie, care prevede următoarele:
"1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a
corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care
acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este
necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi
prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei ori protejarea drepturilor şi libertăţilor
celorlalţi."
90. Reclamanta denunţă îndeosebi lipsa de seriozitate a încercărilor făcute pentru executarea ordonanţei
din 14 decembrie 1994, pe care le califică drept "simulacre", subliniind că nu a fost întreprins nici un
demers pentru găsirea fiicelor sale, ascunse de tatăl lor de fiecare dată înainte de sosirea executorului
judecătoresc. În ceea ce priveşte întâlnirea organizată de autorităţi la 29 ianuarie 1997, ea apreciază că,
ţinând seama de circumstanţe, nu a fost vorba decât de încă un simulacru. Ea reproşează, de asemenea,
autorităţilor române totala inactivitate între decembrie 1995 şi ianuarie 1997.
91. Guvernul susţine că autorităţile în discuţie au întreprins demersurile adecvate şi suficiente pentru
executarea ordonanţei din 14 decembrie 1994, de exemplu dispunând asistarea executorului judecătoresc
de către poliţişti sau convocându-l pe tatăl minorelor la Ministerul Justiţiei. Acesta subliniază că, dacă
hotărârea menţionată mai sus nu a fost executată, aceasta se datorează, pe de o parte, atitudinii tatălui, de
care nu poate fi făcut răspunzător Guvernul, iar pe de altă parte, refuzului copiilor de a locui cu
reclamanta, lucru care iarăşi nu poate fi reproşat Guvernului.
92. Opinia Comisiei a fost în sensul că autorităţile naţionale nu au depus eforturi rezonabile pentru a
impune respectarea drepturilor reclamantei, încălcând astfel dreptul la respectarea vieţii de familie
garantat de art. 8 din convenţie.
93. În primul rând, Curtea a constatat că în prezenta cauză nimeni nu a negat faptul că trebuie analizat
dreptul la viaţa de familie, în sensul textului mai sus citat.

214
 94. Prin urmare, trebuie stabilit dacă a existat sau nu o încălcare a dreptului la respectarea vieţii de
familie a reclamantei. Curtea reaminteşte că, dacă art. 8 din convenţie încearcă în principal să apere
individul împotriva ingerinţelor arbitrare din partea autorităţilor publice, el implică, de asemenea, şi unele
obligaţii pozitive inerente "respectării" efective a vieţii de familie. Şi într-un caz şi în celălalt trebuie avut
în vedere raportul de proporţionalitate care trebuie să existe între interesul persoanei şi cel al societăţii, în
ansamblul ei; de asemenea, în ambele ipoteze statul se bucură de o anume marjă de apreciere (Hotărârea
Keegan împotriva Irlandei din 26 mai 1994, seria A nr. 290, pag. 19, alin. 49).
Fiind vorba de obligaţia statului de a dispune măsuri pozitive, Curtea a afirmat în permanenţă că art. 8
implică dreptul părintelui de a beneficia de măsuri adecvate din partea statului pentru a fi alături de
copilul său, precum şi obligaţia autorităţilor naţionale de a dispune aceste măsuri (a se vedea, de exemplu,
hotărârile Eriksson împotriva Suediei din 22 iunie 1989, seria A nr. 156, pag. 26-27, alin. 71, Margareta şi
Roger Andersson împotriva Suediei din 25 februarie 1992, seria A nr. 226-A, pag. 30, alin. 91, Olsson
împotriva Suediei (nr. 2) din 27 noiembrie 1992, seria A nr. 250, pag. 35-36, alin. 90, şi Hokkanen
împotriva Finlandei din 23 septembrie 1994, seria A nr. 299-A).
Cu toate acestea, obligaţia autorităţilor naţionale de a lua măsuri în acest scop nu este absolută,
deoarece este posibil ca reluarea convieţuirii cu minorii care au locuit un timp cu celălalt părinte să nu se
realizeze atât de uşor, să nu se poată face imediat şi să necesite unele măsuri pregătitoare. Natura şi
anvergura acestora depind de circumstanţele fiecărei cauze, dar înţelegerea şi cooperarea din partea
tuturor persoanelor vizate constituie întotdeauna un factor important. Dacă autorităţile naţionale trebuie să
se străduiască să faciliteze o astfel de colaborare în acest domeniu, obligaţia lor de a recurge la coerciţie
nu poate fi decât limitată: acestea trebuie să ţină seama de interesele şi de drepturile şi libertăţile acelor
persoane şi în special de interesele superioare ale copilului şi de drepturile sale, stipulate în art. 8 din
convenţie. În ipoteza în care contactele cu părinţii riscă să ameninţe aceste interese sau să încalce
drepturile respective, autorităţile naţionale trebuie să vegheze la stabilirea unui raport de proporţionalitate
între ele (Hotărârea Hokkanen mai sus citată, pag. 22, alin. 58).
95. În sfârşit, Curtea apreciază că obligaţiile pozitive impuse de art. 8 din convenţie statelor
contractante, în materie de reunire a unui părinte cu minorii, trebuie interpretate în lumina Convenţiei de
la Haga din 25 octombrie 1980 privind aspectele civile ale răpirii internaţionale de copii (Convenţia de la
Haga). Aceasta este cu atât mai valabil în cauza de faţă, deoarece statul pârât este şi el parte la acest
instrument, al cărui articol 7 conţine o listă de măsuri ce trebuie luate de state pentru asigurarea
reîncredinţării imediate a copiilor.
96. Esenţial în analiza din prezenta cauză este dacă autorităţile naţionale au dispus măsuri rezonabile
pentru punerea în executare a ordonanţei din 14 decembrie 1994 (Hotărârea Hokkanen, ibidem).

1. Perioada ce urmează a fi analizată

97. Guvernul susţine că obligaţia de a lua măsuri pentru facilitarea întâlnirii reclamantei cu fiicele sale a
început la 14 decembrie 1994, dată la care Judecătoria Sectorului II Bucureşti a pronunţat ordonanţa, şi a
luat sfârşit o dată cu hotărârea irevocabilă din 28 mai 1998, prin care Curtea de Apel Bucureşti a dispus
reîncredinţarea minorilor lui D.Z.
98. Reclamanta contestă susţinerile Guvernului şi argumentează că hotărârea din 28 mai 1998 nu i-a
fost niciodată comunicată şi că nu cunoaşte implicaţiile acesteia. În plus, a negat faptul că ar fi mandatat
pe cineva să o reprezinte în respectiva procedură şi a apreciat că, din moment ce nu a fost citată în
instanţă, hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea principiului contradictorialităţii şi nu îi este opozabilă.
În cele din urmă reclamanta contestă competenţa instanţelor de a lua o hotărâre pe fond cu privire la
autoritatea părintească şi argumentează că, faţă de dispoziţiile art. 16 din Convenţia de la Haga,
competenţa exclusivă în materie aparţine instanţelor franceze. Cu privire la acest aspect a subliniat că
instanţele române au fost sesizate de către D.Z. cu o acţiune pentru modificarea modului de exercitare a
autorităţii părinteşti, în timp ce o acţiune identică se afla deja pe rol în faţa instanţelor franceze, tot la
iniţiativa lui D.Z.
99. Prin urmare, Curtea trebuie să stabilească dacă obligaţia autorităţilor de a dispune măsurile necesare
în vederea executării ordonanţei din 14 decembrie 1994 a încetat în urma hotărârii de reîncredinţare din
28 mai 1998.

215
 Curtea reaminteşte că în Hotărârea McMichael împotriva Regatului Unit al Marii Britanii din 24
februarie 1995 (seria A nr. 307-B, pag. 55, alin. 87) a considerat că, deşi art. 8 nu face referire la o
anumită procedură, este necesar totuşi "ca procesul de decizie privind luarea măsurilor să fie echitabil şi
să respecte corespunzător drepturile ocrotite de art. 8":
"Rezultă (...) că trebuie stabilit, în funcţie de circumstanţele fiecărei cauze şi în special de gravitatea
măsurilor ce urmează a fi luate, dacă părinţii au putut să aibă în procesul de decizie, considerat ca un
întreg, un rol atât de important pentru a li se acorda protecţia cerută de interesele lor. În caz contrar, a
existat o încălcare a dreptului la respectarea vieţii de familie, iar încălcarea rezultată nu poate fi
considerată «necesară» în sensul art. 8 (Hotărârea W. împotriva Regatului Unit din 8 iulie 1987, seria A
nr. 121-A, pag. 28 şi 29, alin. 62 şi 64)."
Ca un prim element, Curtea reţine că nici reclamanta şi nici un reprezentant al acesteia nu au fost
prezenţi în momentul pronunţării deciziei din 28 mai 1998 a Curţii de Apel Bucureşti, care nici măcar nu
a fost comunicată reclamantei. Numai la 13 septembrie 1999, dată la care Guvernul pârât a transmis-o
Curţii, reclamanta a luat cunoştinţă de hotărârea în discuţie. Pe de altă parte, reclamanta nu a fost prezentă
la nici un termen al procedurii care s-a finalizat prin pronunţarea hotărârii în cauză. Din documentele
prezentate de Guvern reiese că, în ciuda dispoziţiilor art. 87 alin. (8) din Codul de procedură civilă
român, reclamanta nu a fost citată la domiciliul său din Franţa, deşi acesta era cunoscut.
În ceea ce priveşte citarea lui Ştefan Constantin, Curtea reţine că ea nu putea suplini citarea reclamantei
conform art. 87 în fine din Codul de procedură civilă şi jurisprudenţei instanţelor interne (alin. 83 de mai
sus).
100. Având în vedere aceste circumstanţe, Curtea apreciază că procedura care s-a finalizat prin decizia
Curţii de Apel Bucureşti nu îndeplinea cerinţele de procedură stipulate în art. 8 din convenţie. În
consecinţă, nu se poate considera că decizia menţionată mai sus a exonerat Guvernul de obligaţiile
pozitive care îi incumbă potrivit art. 8.

2. Cu privire la punerea în executare a dreptului reclamantei de a exercita autoritatea părintească şi de a-

i fi înapoiate minorele
101. Curtea trebuie deci să stabilească dacă autorităţile naţionale au luat măsurile necesare şi adecvate
pentru punerea în executare a ordonanţei din 14 decembrie 1994.
102. Într-o cauză de acest gen o măsură este apreciată ca fiind adecvată în funcţie de celeritatea cu care
este pusă în aplicare. Într-adevăr, procedurile legate de exercitarea autorităţii părinteşti, inclusiv
executarea hotărârilor pronunţate, necesită urgenţă, deoarece trecerea timpului poate avea consecinţe
ireparabile asupra relaţiilor dintre copii şi părintele care nu locuieşte cu ei. În speţă, acest fapt este cu atât
mai adevărat cu cât procedura iniţiată de reclamantă s-a finalizat printr-o ordonanţă preşedinţială. Or,
esenţa unei asemenea acţiuni este de a apăra individul împotriva oricărui prejudiciu ce ar putea rezulta din
simpla scurgere a timpului.
Curtea arată că în Convenţia de la Haga se stipulează, în art. 11, că autorităţile judecătoreşti sau
administrative sesizate trebuie să procedeze de urgenţă în vederea reîncredinţării minorului, orice lipsă de
acţiune care durează mai mult de 6 săptămâni îndreptăţind statul solicitant să ceară explicaţii cu privire la
motivele întârzierii.
103. În speţă, executorii judecătoreşti s-au deplasat de 4 ori la domiciliul lui D.Z. în perioada decembrie
1994 decembrie 1995. Dacă primele tentative de executare au avut loc imediat după ordonanţa din 14
decembrie 1994, mai precis la 22 şi 27 decembrie 1994, Curtea nu poate spune acelaşi lucru despre
tentativele ulterioare: a treia deplasare a executorilor nu a avut loc decât 4 luni mai târziu, la data de 10
mai 1995, iar a patra a avut loc la 4 decembrie 1995.
Curtea reţine că nu s-a dat nici o explicaţie satisfăcătoare pentru justificarea acestor întârzieri. De
asemenea, îi este greu să înţeleagă motivarea Tribunalului Municipiului Bucureşti atunci când a hotărât
suspendarea executării ordonanţei pe perioada 30 iunie-1 septembrie 1995.
104. În plus, Curtea constată lipsa totală de acţiune a autorităţilor române timp de mai mult de un an,
adică începând cu decembrie 1995 şi până la 29 ianuarie 1997, dată la care a avut loc singura întâlnire
între reclamantă şi copiii săi. În această privinţă Guvernul pârât nu a dat nici o explicaţie.

216
 105. În rest, Curtea observă că autorităţile nu au luat nici o altă măsură pentru a crea condiţiile necesare
în vederea executării ordonanţei în discuţie, fie că este vorba de măsuri coercitive împotriva lui D.Z. sau
de măsuri pregătitoare în vederea reîncredinţării minorelor.
106. Dacă în acest domeniu delicat nu sunt de dorit măsuri coercitive în privinţa copiilor, nu trebuie
exclusă recurgerea la sancţiuni atunci când părintele cu care locuiesc copiii are un comportament ilegal.
107. Guvernul susţine că astfel de măsuri nu ar fi putut fi adoptate decât la iniţiativa reclamantei. Or,
aceasta nu ar fi întreprins nici un demers în acest sens. Ea ar fi putut mai ales să ceară conform art. 1075
din Codul civil obligarea la daune pentru fiecare zi de întârziere în executarea ordonanţei din 14
decembrie 1994 sau să depună la organele competente o plângere penală pentru nerespectarea măsurilor
privind încredinţarea minorului.
108. Curtea nu are sarcina de a examina dacă sistemul de drept intern permite adoptarea unor sancţiuni
eficiente împotriva lui D.Z. Într-adevăr, îi revine fiecărui stat contractant sarcina de a adopta mijloace
juridice adecvate şi suficiente pentru a asigura respectarea obligaţiilor pozitive care îi incumbă în temeiul
art. 8 din Convenţie. Curtea are doar sarcina de a examina dacă în speţă măsurile adoptate de autorităţile
române au fost adecvate şi suficiente.
109. Ea observă în această privinţă faptul că neprezentarea lui D.Z. la Ministerul Justiţiei la 11 şi la 15
mai 1995, aşa cum fusese invitat să o facă, nu i-a atras nici un fel de consecinţă. De asemenea, autorităţile
române nu au aplicat nici o sancţiune în urma refuzului de a prezenta minorele la biroul executorilor
judecătoreşti. Mai mult, nu s-a luat nici o iniţiativă pentru aflarea locului în care se adăposteau minorele.
110. În legătură cu lipsa unei plângeri penale, necesară pentru declanşarea urmăririi penale împotriva lui
D.Z., Curtea arată că într-o scrisoare din 23 decembrie 1994 reclamanta i-a relatat ministrului justiţiei că
dorea să depună o plângere penală împotriva lui D.Z. şi, după ce a precizat motivele plângerii respective,
i-a cerut să întreprindă cele necesare. Or, această scrisoare nu a fost soluţionată în nici un fel.
Curtea observă că art. 30 şi 38 din Legea de modificare a Legii pentru organizarea judecătorească
prevăd că Parchetul îşi exercită activitatea sub autoritatea ministrului justiţiei, care are atribuţia de a da
instrucţiuni procurorilor. În aceste condiţii, va considera ca neîntemeiat argumentul Guvernului pârât,
conform căruia reclamanta nu a depus o plângere penală la organul competent.
111. De altfel, în măsura în care Guvernul îi reproşează reclamantei că nu a introdus o acţiune pentru
stabilirea unor penalităţi pentru fiecare zi de întârziere, Curtea apreciază că o astfel de acţiune nu poate
trece drept suficientă, întrucât este vorba de o cale indirectă şi excepţională de executare. În plus, lipsa de
acţiune a reclamantei nu putea exonera autorităţile de obligaţiile ce le reveneau ca deţinătoare ale
autorităţii publice în materie de executare.
112. Mai mult, autorităţile nu au organizat nici un contact pregătitor între serviciile de autoritate
tutelară, reclamantă şi minore şi nici nu au solicitat concursul unor psihiatri sau psihologi (a se vedea,
mutatis mutandis, Hotărârea Olsson citată mai sus, pag. 35-36, alin. 89-91). Astfel, serviciile de autoritate
tutelară cărora art. 108 din Codul familiei le conferea totuşi suficiente competenţe în materie nu s-au
întâlnit cu minorele decât cu ocazia procedurii de reîncredinţare a minorelor (alin. 44 de mai sus) şi s-au
limitat la efectuarea de anchete pur descriptive.
Cu excepţia întâlnirii din 29 ianuarie 1997, nici o întâlnire între reclamantă şi minore nu a fost
organizată de către autorităţi, deşi ea s-a deplasat în România de 8 ori în speranţa de a le vedea. Cât
despre întâlnirea din 29 ianuarie 1997, care, subliniază Curtea, a avut loc la un an după introducerea
prezentei plângeri în faţa Comisiei şi la 2 ani după ordonanţa din 14 decembrie 1994, ea nu a fost
organizată, în opinia Curţii, în condiţii adecvate favorizării unei dezvoltări pozitive a relaţiilor dintre
reclamantă şi fiicele sale. Întâlnirea s-a desfăşurat în incinta şcolii fetelor, la care tatăl lor era cadru
didactic, şi în prezenţa unei delegaţii numeroase formate din profesori, funcţionari, diplomaţi, poliţişti,
plus reclamanta şi avocatul său (alin. 70 de mai sus). La pregătirea acestei întâlniri nu a contribuit nici un
asistent social sau psiholog. Întrevederea nu a durat decât câteva minute, luând sfârşit atunci când fetele,
în mod evident deloc pregătite, s-au prefăcut că fug (alin. 71-72).
La 31 ianuarie 1997, imediat după eşecul acestei unice întâlniri, Ministerul român al Justiţiei, în
calitatea sa de autoritate centrală, a dispus ca minorele să nu fie reîncredinţate, pe motiv că ele refuzau să
locuiască împreună cu mama lor (alin. 73 de mai sus). Începând cu această dată nu a mai fost întreprins
nici un demers pentru a încerca o apropiere între reclamantă şi fiicele sale.

217
 113. Curtea observă în sfârşit că autorităţile nu au adoptat măsurile adecvate pentru asigurarea
înapoierii minorelor reclamantei, prevăzute la art. 7 din Convenţia de la Haga.
Având în vedere cele de mai sus, cu toate că statul pârât beneficiază de o anumită marjă de apreciere în
materie, Curtea concluzionează că autorităţile române nu au depus eforturi adecvate şi suficiente pentru a
impune respectarea dreptului reclamantei de a-i fi înapoiate minorele, ignorând astfel dreptul la
respectarea vieţii de familie, garantat de art. 8.
Prin urmare, a existat o încălcare a art. 8.

II. Cu privire la aplicarea art. 41 din convenţie

114. Conform art. 41 din convenţie,
"Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul
intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei
încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."

A. Prejudiciu moral

115. Doamna Ignaccolo-Zenide solicită 200.000 franci francezi (FRF) cu titlu de despăgubiri pentru
prejudiciul moral datorat angoasei şi suferinţei pe care le-ar fi încercat pentru că nu s-a putut bucura de
drepturile ei părinteşti.
116. Guvernul nu a formulat un punct de vedere cu privire la acest aspect.
117. Curtea apreciază că reclamanta a suferit cu certitudine un prejudiciu moral. Ţinând seama de
circumstanţele cauzei şi pronunţându-se în echitate conform art. 41, Curtea va acorda 100.000 FRF cu
acest titlu.

B. Cheltuieli de judecată

118. Reclamanta mai solicită şi restituirea sumei de 86.000 FRF, reprezentând:

a) 46.000 FRF cheltuieli de judecată în procedura internă, din care 6.000 FRF pentru onorariile
avocatului său din România şi 40.000 FRF pentru cheltuielile de deplasare şi de cazare pe care le-a făcut
cu ocazia celor 8 deplasări în România;
b) 40.000 FRF onorarii datorate avocatului care a reprezentat-o la Strasbourg, conform convenţiei
încheiate la 15 iulie 1998.
119. Reclamanta roagă membrii Curţii să adauge la această sumă "orice eventuală taxă pe valoarea
adăugată".
120. Guvernul nu a formulat un punct de vedere.
121. Curtea apreciază că acele cheltuieli legate de demersurile făcute atât în România, cât şi la
Strasbourg pentru a împiedica sau pentru a redresa situaţia pe care a considerat-o că încalcă art. 8 din
convenţie sau pentru a ameliora această situaţie erau necesare; acestea trebuie deci restituite, în măsura în
care nu depăşesc un nivel rezonabil [a se vedea, de exemplu, Hotărârea Olsson împotriva Suediei (nr. 1)
din 24 martie 1998, seria A nr. 130, pag. 43, alin. 104].
Curtea îi acordă reclamantei, cu titlu de taxe şi cheltuieli, suma de 86.000 FRF, care urmează să fie
majorată cu orice sumă provenită din taxa pe valoarea adăugată.

C. Dobânzi

122. Conform informaţiilor de care dispune Curtea, nivelul dobânzilor legale aplicabile în Franţa la data
adoptării prezentei hotărâri era de 3,47% pe an.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

CURTEA

218
 1. hotărăşte, cu 6 voturi pentru şi un vot împotrivă, că a existat o încălcare a art. 8 din convenţie;
2. hotărăşte, cu 6 voturi pentru şi un vot împotrivă, că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în
termen de 3 luni, următoarele sume, majorate cu sumele provenite din taxa pe valoarea adăugată:
a) 100.000 FRF, cu titlu de daune morale;
b) 86.000 FRF, cu titlu de taxe şi cheltuieli;
3. hotărăşte că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 3,47% pe an, cu începere de la data
expirării termenului menţionat mai sus şi până la momentul plăţii;
4. respinge, în unanimitate, cererea pentru acordarea altor despăgubiri.
Redactată în limba franceză, apoi pronunţată în şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului de la
Strasbourg, la 25 ianuarie 2000.

Elisabeth Palm,
preşedinte

Michael O'Boyle,
grefier

La prezenta hotărâre se află anexate, conform art. 45 alin. 2 din convenţie şi art. 74 alin. 2 din
regulamentul Curţii, următoarele opinii separate:
- opinia parţial separată a domnului Maruste;
- opinia parţial separată a doamnei Diculescu-Şova.

OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ

a domnului judecător Maruste

Înţeleg şi admit abordarea formală adoptată de majoritate, dar am votat totuşi împotriva constatării unei
încălcări a art. 8, şi aceasta din următoarele motive:
Mi se pare că soluţia pronunţată în speţă contravine obiectului şi însuşi conţinutului unei asemenea
cauze. Este adevărat că, din punctul de vedere al relaţiilor între copii şi părinţii lor divorţaţi sau despărţiţi,
cerinţele unei vieţi de familie sunt complicate şi delicate. Este, de asemenea, adevărat că în practică
organele de la Strasbourg s-au arătat întotdeauna foarte prudente în misiunea lor de control al deciziilor
pronunţate de autorităţile naţionale. Totuşi consider că de art. 8 trebuie să beneficieze nu doar părinţii, ci
şi copiii. Aş merge chiar mai departe: copiii sunt şi trebuie să fie primii beneficiari atunci când interesele
părinţilor lor sunt în conflict şi dacă sunt ei înşişi suficient de maturi pentru a-şi exprima în mod clar
propriile preferinţe.
Având în vedere Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la drepturile copilului, şi mai ales art. 4 din
aceasta, care obligă statele părţi să ia toate măsurile necesare pentru punerea în practică a drepturilor
recunoscute de acest instrument, drepturile şi interesele superioare ale copilului trebuie să fie promovate.
În acest scop se impune să se dea copiilor posibilitatea exercitării drepturilor lor, în special în procedurile
care îi vizează, şi să se ţină seama cum se cuvine de părerea lor (a se vedea Convenţia europeană cu
privire la exercitarea drepturilor minorilor, STE nr. 160). În consecinţă, atunci când interesele părinţilor
sunt în conflict, opinia şi preferinţele minorilor trebuie să fie cu adevărat ascultate şi luate în considerare
în cadrul procedurilor, precum şi cu ocazia adoptării hotărârilor care îi vizează.
Din dosarul cauzei reiese clar că minorele locuiesc de mult timp împreună cu tatăl lor. Din punctul de
vedere al intereselor lor superioare, circumstanţele care au dus la această situaţie şi rolul pe care l-au avut
în această privinţă fiecare dintre părinţi, precum şi autorităţile publice nu au o importanţă decisivă. Este
stabilit, de asemenea, că în speţă copiii au declarat în mod categoric că preferă să locuiască cu tatăl lor;
această preferinţă trebuie să fie şi ea luată în considerare. Regret mult că acest element a fost neglijat atât
în procedurile interne, cât şi în cele externe. Din punctul meu de vedere, punerea în executare a unei vechi
hotărâri judecătoreşti, împotriva voinţei celor care făceau obiectul hotărârii, nu se justifică.

219
 De altfel, apreciez că lipsurile şi întârzierile care au îngreunat procedura trebuie analizate mai degrabă
din punctul de vedere al art. 6 din convenţie, şi nu al art. 8.

OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ

a doamnei judecător Diculescu-Şova

Ţinând seama de circumstanţele cauzei, îmi exprim dezacordul cu privire la modul în care Curtea a
aplicat art. 41 din convenţie.
Reclamanta a solicitat o despăgubire pentru prejudiciul moral rezultat din imposibilitatea de a-şi
exercita drepturile părinteşti, imposibilitate în care s-ar fi găsit timp de 9 ani.
Nu poate fi totuşi contestat de reclamantă faptul că în anul 1989 ea a renunţat la drepturile sale
părinteşti (alin. 10 din hotărâre) din raţiuni financiare şi fiscale.
De asemenea, este sigur că din anul 1989 şi până la sfârşitul anului 1994 nu a existat o viaţă de familie
împreună cu fiicele sale datorită faptului că între ele nu a existat nici un fel de raporturi.
Deoarece neacceptarea şi respingerea manifestate de adolescente faţă de mama lor s-au accentuat o dată
cu trecerea timpului, a devenit foarte dificil pentru autorităţile române să respecte ad litteram art. 8 din
convenţie.
Curtea a apreciat că obligaţiile pozitive prevăzute la articolul menţionat în materie de reîncredinţare a
minorilor către un părinte trebuie interpretate în lumina convenţiei de la Haga din 25 octombrie 1980 cu
privire la aspectele civile ale răpirii internaţionale de copii.
Or, statul pârât a respectat Convenţia de la Haga şi, prin urmare, interesul minorelor, evitând astfel
traumatizarea acestora.
În aceste condiţii şi ţinând seama, în primul rând, de faptul că originea conflictului şi a pretinsului
prejudiciu moral se află în atitudinea adoptată de mamă începând cu anul 1989, în al doilea rând, că timp
de 5 ani fetele s-au aflat în afara teritoriului şi a jurisdicţiei statului pârât, iar suma reclamată cu titlu de
prejudiciu moral acoperă şi această perioadă, şi, în al treilea rând, de situaţia statului pârât în acest stadiu
şi în acest conflict, consider că, în speţă, o despăgubire suficientă a prejudiciului moral suferit o constituie
constatarea încălcării art. 8 din convenţie.
În ceea ce priveşte cheltuielile, consider că suma de 40.000 FRF acordată de Curte pentru onorariile
cerute de avocatul francez care a apărat-o pe reclamantă la Strasbourg este mult prea ridicată în raport cu
munca efectuată (memoriu şi pledoarie), cu atât mai mult cu cât la Curte nu s-a făcut dovada achitării
acestei sume.

220
 Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Hotărâre
din 23/09/1998
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 637 din
27/12/1999
Cazul Petra împotriva României1)

________
1) Nota traducătorului.
Versiunile originale sunt în limbile franceză şi engleză.
Întrucât versiunile în limbile franceză şi engleză folosesc inconsecvent denumirile unor instituţii şi
funcţii, traducerea a fost adaptată, folosindu-se numai denumirile valabile astăzi, cu excepţia cazurilor
expres indicate. În ceea ce priveşte actele procedurale, terminologia traducerii s-a supus regulilor
intertemporale.

CAZUL PETRA ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI1)

(115/1997/899/1.111)

SUMAR
Hotărâre pronunţată de o Cameră

România - controlul corespondenţei unui deţinut cu Comisia Europeană pentru Drepturile Omului

I. Articolul 8 din convenţie

A. Obiectul litigiului

Prin cererea ce face obiectul de analiză al Curţii, reclamantul invocă încălcarea dreptului său de
corespondenţă cu Comisia, cu familia şi cu autorităţile naţionale.
Competenţa ratione materiae a Curţii se exercită în limitele deciziei Comisiei privind admisibilitatea
unei plângeri, or, Comisia a opinat că a avut loc o încălcare a art. 8 prin faptul că a fost deschisă şi
întârziată corespondenţa dintre reclamant şi Comisie.
Dosarul cauzei nu conţine nici o scrisoare adresată de reclamant familiei sale sau autorităţilor din ţara
sa, care să fie interceptată şi controlată de autorităţile penitenciarului.
Curtea consideră că nu trebuie să ia în discuţie aceste capete de cerere.

B. Respectarea art. 8

Recapitularea jurisprudenţei Curţii

Dispoziţii interne aplicabile în materia controlului corespondenţei deţinuţilor: Legea nr. 23/1969 lasă
prea multă libertate de decizie autorităţilor naţionale. Controlul corespondenţei pare a fi automat,
independent de orice decizie a vreunei autorităţi judecătoreşti şi nesupus căilor de atac.
Regulamentul de aplicare: nepublicat, reclamantul nu a putut lua cunoştinţă de el.
Guvernul nu contestă concluziile Comisiei: dreptul intern nu corespunde cerinţei de accesibilitate,
impusă de art. 8 alin. 2 din convenţie, şi nu indică destul de clar întinderea şi modalităţile de exercitare a
puterii de apreciere a autorităţilor.
Reclamantul nu s-a bucurat de protecţia minimă cerută de preeminenţa dreptului într-o societate
democratică. Îngrădirea criticată nu este prevăzută de lege.
Curtea nu consideră că este necesar să verifice în cauză respectarea celorlalte cerinţe ale alin. 2 al art. 8.
Concluzie: încălcare (unanimitate).

221
 II. Articolul 25 alineatul 1 din convenţie

Recapitularea jurisprudenţei Curţii

Reclamantul a afirmat în faţa Comisiei că a fost ameninţat de două ori de către autorităţile
penitenciarului atunci când a cerut să scrie Comisiei - afirmaţii nedezminţite de către Guvernul pârât.
Curtea apreciază că această împrejurare constituie o formă de presiune ilegală şi inacceptabilă, care a
îngrădit dreptul la recurs individual.
Concluzie: încălcare (unanimitate).

III. Articolul 50 din convenţie

A. Daune morale

Acordarea unei anumite sume

B. Cheltuieli de judecată

Absenţa cererii de restituire a acestora

Concluzie: Statul pârât trebuie să plătească reclamantului o anumită sumă cu titlu de daune morale
(unanimitate).

REFERINŢE LA JURISPRUDENŢA CURŢII

25 martie 1983, Silver şi alţii împotriva Regatului Unit; 25 martie 1992, Campbell împotriva Regatului
Unit; 15 noiembrie 1996, Calogero Diana împotriva Italiei; 19 februarie 1998, Guerra şi alţii împotriva
Italiei; 25 mai 1998, Kurt împotriva Turciei.

În cazulPetra împotriva României2),

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, constituită, conform art. 43 din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (convenţia) şi dispoziţiilor aplicabile ale Regulamentului
său B3), într-un complet de judecată alcătuit din judecătorii menţionaţi mai jos:
Domnul R. Bernhardt, preşedinte;
Domnul L.-E. Pettiti;
Domnul A. Spielmann;
Domnul N. Valticos;
Sir John Freeland;
Domnul G. Mifsud Bonnici;
Domnul P. Kuris;
Domnul M. Voicu;
Domnul V. Toumanov,
precum şi din domnii H. Petzold, grefier, şi P.J. Mahoney, grefier adjunct,
după ce a deliberat în camera de consiliu la 23 mai şi la 24 august 1998,
pronunţă hotărârea următoare, adoptată la 24 august 1998.
__________
Notele grefierului:
2) Cauza are nr. 115/1997/899/1.111. Primele două numele indică poziţia din anul introducerii
plângerii, iar ultimele două arată locul său pe lista cuprinzând cauzele cu judecarea cărora Curtea a fost
învestită de la început şi pe lista cuprinzând plângerile iniţiale corespunzătoare (a Comisiei).
3) Regulamentul B, intrat în vigoare la 2 octombrie 1998, se aplică în toate cauzele care privesc statele
angajate prin Protocolul nr. 9.

222
 PROCEDURA

1. Cauza a fost deferită Curţii de către Comisia Europeană pentru Drepturile Omului (Comisia) la 15
decembrie 1997, apoi la 21 ianuarie 1998 de către domnul Ioan Petra (reclamantul), cetăţean român, în
interiorul termenului de 3 luni prevăzut la art. 32 alin. 1 şi la art. 47 din convenţie. La originea cauzei se
află o plângere (nr. 27.273/95) îndreptată împotriva României, prin care reclamantul sesizase Comisia la
19 noiembrie 1994 în temeiul art. 25.
Cererea Comisiei face trimitere la art. 44 şi 48, precum şi la declaraţia română prin care se recunoaşte
jurisdicţia obligatorie a Curţii (art. 46). Plângerea reclamantului face trimitere la art. 44 şi 48 din
convenţie, aşa cum au fost modificate prin Protocolul nr. 9 pe care România l-a ratificat. Ele au ca obiect
obţinerea unei decizii care să stabilească dacă situaţia de fapt din cauză demonstrează o încălcare de către
statul pârât a cerinţelor art. 8 şi 25 din convenţie.
2. Reclamantul l-a desemnat pe domnul D. Cosma, avocat în Baroul Bucureşti, pentru a-l reprezenta
(art. 31 din Regulamentul B).
3. Camera care urma să se constituie îi includea de drept pe domnul M. Voicu, judecător ales de
naţionalitate română (art. 43 din convenţie), şi pe domnul R. Bernhardt, vicepreşedinte al Curţii [art. 21
alin. 4 b)]. La 31 ianuarie 1998, în prezenţa grefierului, vicepreşedintele a tras la sorţi numele celorlalţi 7
membri, şi anume: domnii L.-E. Pettiti, A. Spielmann, N. Valticos, Sir John Freeland, domnii G. Mifsud
Bonnici, P. Kuris şi V. Toumanov (art. 43 in fine din Convenţie şi art. 21 alin. 5 din Regulamentul B).
4. În calitatea sa de preşedinte al Camerei (art. 21 alin. 6 din Regulamentul B), domnul Bernhardt i-a
consultat, prin intermediul grefierului adjunct, pe domnul A. Ciobanu-Dordea, agentul Guvernului român
(Guvernul), pe avocatul reclamantului şi pe delegatul Comisiei, domnul C. Bîrsan, cu privire la
organizarea procedurii (art. 39 alin. 1 şi art. 40). Conform ordonanţei date ulterior, grefierul a primit
memoriul Guvernului şi al reclamantului la 9 şi, respectiv, la 15 aprilie 1998.
5. La 26 februarie 1998 Comisia a prezentat dosarul procedurilor care se desfăşuraseră în faţa ei;
grefierul o invitase să facă aceasta conform instrucţiunilor preşedintelui Curţii.
6. La 24 aprilie 1998 completul de judecată a renunţat să se reunească în şedinţă, după ce a constatat
îndeplinirea condiţiilor cerute de o astfel de derogare de la procedura obişnuită (art. 27 şi 40 din
Regulamentul B).

ÎN FAPT

I. Circumstanţele cauzei

7. Născut în 1941, domnul Ioan Petra este în prezent deţinut la Penitenciarul din Aiud (judeţul Alba). El
se află în executarea unei pedepse de 15 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de omor, aplicată la
30 aprilie 1991 de către Tribunalul judeţean Târgu Mureş.
8. La 10 ianuarie 1994 soţia reclamantului care era deţinut la Penitenciarul Mărgineni (judeţul
Dâmboviţa) s-a adresat Comisiei. Ea se plîngea că soţul său nu beneficiase de un proces echitabil în faţa
tribunalului. Între altele, ea făcea cunoscute dificultăţile întâmpinate de către soţul său în transmiterea
corespondenţei din penitenciar.
9. La 20 mai 1994 reclamantul a adresat o scrisoare Comisiei, prin intermediul soţiei, şi a cerut ca orice
corespondenţă să îi fie trimisă la domiciliu. La 22 iulie 1994 Comisia a solicitat reclamantului informaţii
suplimentare şi documente pentru a-şi susţine plângerea.
10. La 30 octombrie şi la 9 noiembrie 1994 domnul Petra a scris Comisiei, prin intermediul soţiei, şi a
făcut cunoscut că administraţia penitenciarului nu îi permitea să completeze formularul de cerere.
11. La 21 ianuarie 1995 a trimis din închisoarea de la Mărgineni o scrisoare care a parvenit Comisiei la
14 februarie 1995. Scrisă pe hârtia regulamentară a penitenciarului, ea avea un număr de înregistrare şi
provenea din Bucureşti, într-un plic cu antetul Ministerului Justiţiei. Deşi era menţionată ca anexă,
Hotărârea din 30 aprilie 1991 lipsea. Această scrisoare avea un scris diferit de al precedentelor.
12. La 22 februarie 1995 Comisia a trimis reclamantului un formular de cerere.

223
 Completat de către reclamant la 9 martie 1995, formularul menţionat a fost trimis Direcţiei Generale a
Penitenciarelor la 17 aprilie 1995. În formular nu figura nici o referinţă la o eventuală îngrădire a
corespondenţei.
13. La 18 iulie 1995, ca răspuns la o întrebare a Comisiei cu privire la scrisul diferit al corespondenţei
primite de către aceasta, domnul Petra a arătat că fusese ajutat de către un coleg "fără nici o legătură cu
cauza, un om discret şi dezinteresat". El a adăugat că autorităţile penitenciarului îi informaseră despre
trimiterea documentelor cerute de Comisie, care, cu toate acestea, nu primise nici unul.
Referindu-se şi la dreptul la respectarea corespondenţei sale, el a subliniat că directorul penitenciarului,
deşi foarte "flexibil", nu putea să îl ajute mai mult, întrucât administraţia era obligată să aplice Legea nr.
23/1969 asupra executării pedepselor şi regulamentul său "secret" de aplicare. El invoca din acest motiv o
încălcare a art. 8 şi 25 din Convenţie.
14. Reclamantul afirmă că nu a primit niciodată scrisoarea din 19 octombrie 1995 prin care Comisia îl
informa, între altele, de transmiterea plângerii sale către Guvern.
15. La 9 decembrie 1995 domnul Petra a trimis o scrisoare expediată de soţia sa, informând Comisia că
la 26 septembrie 1995 a fost transferat la Penitenciarul Aiud şi că, atunci când ceruse permisiunea de a
comunica schimbarea de adresă, i s-a răspuns: "Consiliul Europei se află la Aiud şi nu în altă parte" şi că,
dacă insistă, va fi supus regimului de detenţie special.
16. La 4 ianuarie 1996 doamna Petra a informat Comisia că soţul ei insistă în plângerea sa şi că denunţă
ingerinţa sistematică a autorităţilor penitenciarului în corespondenţa sa cu Comisia. La 26 ianuarie 1996
aceasta a răspuns pe adresa Penitenciarului Aiud.
17. La 22 aprilie 1996 soţia reclamantului a scris Comisiei pentru a se plânge de condiţiile de detenţie
ale soţului său, care ocupa, împreună cu încă cinci deţinuţi, o celulă de 12m2 şi era supus unor tratamente
inumane de către gardieni. Reclamantul refuzase să îi comunice numele gardienilor care îi băteau pe
deţinuţi, fiindu-i mult prea teamă.
18. Domnul Petra nu a luat cunoştinţă de transmiterea plângerii sale către Guvern decât în aprilie 1996,
când a primit o copie de pe scrisoarea din 19 octombrie 1995 şi de pe documentele pertinente.
19. Într-o scrisoare din 24 mai 1996, trimisă prin intermediul soţiei, reclamantul s-a plâns din nou de
cenzurarea corespondenţei sale şi a afirmat că este obligat să îi prezinte scrisorile directorului
penitenciarului, care le transmite Direcţiei penitenciarelor din Bucureşti, şi că el nu este niciodată sigur că
scrisorile îi sunt efectiv transmise la Strasbourg.
20. La 13 iulie 1996 Guvernul a depus la Comisie toate documentele privitoare la procedura juridică
care s-a finalizat prin condamnarea reclamantului.
21. La 3 ianuarie 1997 Comisia a primit două scrisori aflate într-un plic ce purta antetul Ministerului
Justiţiei, expediat din Bucureşti. Prima, scrisă de reclamant pe hârtia regulamentară a penitenciarului, era
datată 4 decembrie 1996 şi purta o ştampilă şi un număr de înregistrare. A doua era o scrisoare de însoţire
a şefului Direcţiei Generale a Penitenciarelor, generalul I.C.
Alte două scrisori ale reclamantului, din 24 şi din 27 februarie 1997, purtând fiecare câte o ştampilă şi
un număr de înregistrare, au fost trimise din Bucureşti de către Ministerul Justiţiei la 14 martie 1997,
amândouă deodată şi însoţite de o scrisoare a aceluiaşi general I.C.
22. Într-o scrisoare din 9 martie 1997, trimisă prin intermediul soţiei, domnul Petra a informat Comisia
că primise decizia asupra admisibilităţii plângerii sale. El a adăugat că scrisorile sale către şi de la
Comisie erau în mod sistematic desfăcute şi că scrisorile sale erau trimise Comisiei prin intermediul
Direcţiei penitenciarelor. El a afirmat că scrisese în plic închis, temându-se să nu fie denunţat locotenent-
colonelului V.C., care îl ameninţase, exprimându-se astfel: "Am să-ţi dau eu ţie Consiliul Europei!"
23. La 14 august 1997 Comisia a primit o nouă scrisoare redactată în penitenciar la 8 iulie 1997 pe
hârtie regulamentară, purtând o ştampilă şi un număr de înregistrare, şi trimisă din Bucureşti la 30 iulie
1997 într-un plic cu antetul Ministerului Justiţiei. În ea nu se făcea nici o referire la o eventuală îngrădire
a corespondenţei.
24. La 15 aprilie 1998 reclamantul a trimis grefei Curţii memoriul său, scris pe hârtia regulamentară a
penitenciarului, purtând ştampilă şi număr de înregistrare, expediat din Bucureşti, într-un plic cu antetul
Ministerului Justiţiei.

224
 II. Dreptul intern aplicabil

A. Legea nr. 23/1969

25. Dispoziţiile aplicabile din Legea nr. 23/1969 cu privire la executarea pedepselor sunt următoarele:

ARTICOLUL 17

"Condamnaţii au dreptul (...) de a primi şi trimite corespondenţă şi sume de bani."

ARTICOLUL 18

"Drepturile condamnaţilor de a primi (...) şi trimite corespondenţă se acordă în raport cu natura

infracţiunii, durata pedepsei, existenţa stării de recidivă, folosirea la muncă, comportarea şi receptivitatea
la acţiunea de reeducare. (...)."

ARTICOLUL 20

"Corespondenţa, cărţile, ziarele şi revistele, al căror conţinut este apreciat de comandantul

penitenciarului ca necorespunzător procesului de reeducare a condamnatului, se reţin şi se păstrează la
locul de deţinere, predându-i-se acestuia la punerea în libertate.
Corespondenţa cu conţinut necorespunzător se înaintează, dacă este cazul, organelor competente."

B. Regulamentul de aplicare a Legii nr. 23/1969,

aprobat de Consiliul de Miniştri la 15 decembrie 1969

26. Articolele aplicabile din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 23/1969 - nepublicat - dispun
următoarele:

ARTICOLUL 75

"Condamnaţii au dreptul să adreseze cereri, reclamaţii, sesizări scrise sau verbale comandantului
penitenciarului, procurorului, preşedintelui tribunalului judeţean în a cărui rază teritorială se află
penitenciarul, precum şi altor organe.
Administraţia penitenciarului asigură condamnaţilor cele necesare pentru scris".

ARTICOLUL 76

"Cererile, reclamaţiile şi sesizările adresate organelor centrale sau locale se înaintează direct de către
penitenciar acestor organe, iar cele care au un conţinut necorespunzător se înaintează Direcţiei Generale a
Penitenciarelor, pentru a lua măsurile ce se impun potrivit legii."

ARTICOLUL 77

"Comandantul penitenciarului are obligaţia ca cererile, reclamaţiile şi sesizările să fie expediate în cel
mult 5 zile de la data primirii lor. Rezultatul acestora va fi adus la cunoştinţă condamnatului îndată după
primirea răspunsului."
Conform tabelului anexat la regulamentul sus-menţionat deţinuţii condamnaţi pentru infracţiunea de
omor au dreptul să primească şi să trimită câte o scrisoare la fiecare două luni, atunci când prestează o
muncă, şi câte o scrisoare la 3 luni, atunci când nu prestează nici o muncă.

PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI

225
 27. Domnul Petra a sesizat Comisia la 19 noiembrie 1994. El se plângea de detenţia sa [art. 5 alin. 1 lit.
e) din convenţie), de caracterul inechitabil al urmăririi penale (art. 6 alin. 1) şi de încălcarea dreptului la
respectarea corespondenţei cu Comisia (art. 8 şi 25).
28. La 23 februarie 1997 Comisia a declarat admisibilitatea plângerii (nr. 27.273/1995) doar în ceea ce
priveşte primul capăt de cerere, respingându-le pe celelalte. Prin raportul din 30 octombrie 1997 (art. 31),
Comisia a concluzionat, în unanimitate, că a fost încălcat art. 8 din convenţie şi că nu se pune nici o
problemă distinctă cu privire la art. 25. Textul integral al avizului său figurează în anexa la prezenta
hotărâre.4)
__________
4) Nota grefierului:
Din raţiuni de ordin practic acest text nu va figura decât în ediţia imprimată (Culegere de hotărâri şi
decizii 1998), dar oricine şi-l poate procura de la grefă.

CONCLUZIILE PREZENTATE CURŢII

29. Guvernul lasă la aprecierea Curţii capătul de cerere, întemeiat pe art. 8 şi 25, cu privire la controlul
corespondenţei reclamantului cu Comisia, şi o roagă să respingă celelalte capete de cerere.
30. Avocatul reclamantului cere Curţii să constate încălcarea articolelor menţionate şi să acorde
clientului său o satisfacţie echitabilă.

ÎN DREPT

I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din convenţie

A. Cu privire la obiectul litigiului

31. În cererea adresată Curţii la 21 ianuarie 1998 reclamantul se plânge de îngrădirea dreptului său la
corespondenţă (deschiderea corespondenţei şi întârzieri în expedierea acesteia) nu numai cu Comisia, ci şi
cu familia şi cu autorităţile publice. El invocă art. 8 din convenţie, care prevede:
"1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a
corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care
acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este
necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi
prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei ori protejarea drepturilor şi libertăţilor
altora."
32. Guvernul subliniază că domnul Petra nu a invocat niciodată în faţa Comisiei îngrădirea
corespondenţei cu autorităţile române şi susţine că limitarea libertăţii corespondenţei reclamantului cu
familia sa este justificată din punct de vedere al art. 8.
33. Delegatul Comisiei nu a luat nici o poziţie în această privinţă.
34. Curtea reaminteşte că, în ceea ce priveşte competenţa sa ratione materiae, aceasta este determinată
de cadrul deciziei Comisiei asupra admisibilităţii unei cereri (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea
Guerra şi alţii împotriva Italiei din 19 februarie 1998, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-I, §44). Or,
Comisia a reţinut la 13 ianuarie 1997 că "fără a prejudicia fondul, capătul de cerere al reclamantului
privitor la îngrădirea corespondenţei sale (art. 8 din convenţie)", apoi, la 30 octombrie 1997, şi-a expus
punctul de vedere conform căruia a existat o încălcare a acestui articol, datorită "deschiderii
corespondenţei şi întârzierii expedierii".
Totuşi, chiar dacă ultimele două capete de cerere, invocate de către domnul Petra în plângerea sa din 21
ianuarie 1998 (paragraful 31 de mai sus), se referă la aceleaşi fapte, dosarul cauzei nu conţine nici o
scrisoare adresată de reclamant familiei sale sau autorităţilor din ţara sa, care să fi fost interceptată şi

226
controlată de către conducerea penitenciarelor din Mărgineni şi din Aiud. În lipsa probelor care să sprijine
aceste susţineri, Curtea consideră că nu trebuie să le ia în considerare.

B. Cu privire la respectarea art. 8

35. Reclamantul afirmă că este obligat să prezinte scrisorile adresate Comisiei comandantului
penitenciarului, care le trimite la Bucureşti, producându-se astfel întârzieri considerabile. Cât despre
corespondenţa provenită de la Comisie, aceasta soseşte desfăcută şi cu întârzieri de mai mult de o lună. El
invocă o încălcare a art. 8.
36. De comun acord cu Guvernul şi cu Comisia, Curtea apreciază că a avut loc "o ingerinţă din partea
unei autorităţi publice" în exercitarea dreptului reclamantului la respectarea corespondenţei sale, drept
garantat de alin. 1 al art. 8. O astfel de ingerinţă încalcă dispoziţiile acestui text, dacă "nu este prevăzută
de lege" şi nu urmăreşte unul sau mai multe scopuri legitime dintre cele menţionate la alin. 2. În plus,
atingerea adusă dreptului trebuie să fie "necesară într-o societate democratică" pentru atingerea acestor
scopuri (a se vedea hotărârile Silver şi alţii împotriva Regatului Unit din 25 martie 1983, seria A, nr. 61,
p. 32, paragraful 84, Campbell împotriva Regatului Unit din 25 martie 1992, seria A, nr. 233, p. 16,
paragraful 34 şi Calogero Diana împotriva Italiei din 15 noiembrie 1996, Culegere 1996-V, p. 1.775,
paragraful 28).
37. Curtea reaminteşte că din moment ce o anumită lege oferă autorităţilor o putere de apreciere este
imposibil să fie redactată în termeni foarte cerţi, o rigiditate excesivă a textului fiind rezultatul probabil al
unei astfel de griji pentru certitudine (a se vedea, printre multe altele, Hotărârea Calogero Diana mai sus
citată, p. 1.775, paragraful 32).
În speţă, dispoziţiile interne aplicabile controlului corespondenţei deţinuţilor sunt incluse în Legea nr.
23/1969 şi în regulamentul său de aplicare. Or, art. 17, 18 şi 20 ale amintitei legi lasă autorităţilor
naţionale o marjă prea mare de apreciere: legea se limitează la a indica, într-o manieră foarte generală,
dreptul condamnaţilor de a primi şi de a trimite corespondenţă şi acordă directorilor penitenciarelor
autoritatea de a păstra orice scrisoare, ziar, carte sau revistă "neadecvate reeducării condamnatului"
(paragraful 25 de mai sus). Controlul corespondenţei pare deci automat, independent de orice decizie a
unei autorităţi judecătoreşti şi nesupus căilor de atac.
Cât despre regulamentul de aplicare, acesta nu este publicat, motiv pentru care reclamantul nu a putut
să ia cunoştinţă de conţinutul acestuia.
38. Curtea observă, în plus, faptul că Guvernul nu contestă concluziile Comisiei, conform cărora
regulamentul de aplicare nu corespunde exigenţei de accesibilitate cerute de art. 8 alin. 2 din convenţie,
iar legea română nu indică destul de clar întinderea şi modalităţile de exercitare a acestei puteri de
apreciere acordate autorităţilor.
39. În concluzie, domnul Petra nu s-a bucurat de protecţia minimă cerută de preeminenţa dreptului într-
o societate democratică (Hotărârea Calogero Diana mai sus citată, p. 1.776, paragraful 33). Prin urmare,
Curtea constată că ingerinţa în discuţie nu era prevăzută de lege şi că a avut loc o încălcare a art. 8.
40. Având în vedere concluzia precedentă, Curtea nu consideră că este necesar să verifice în speţă
respectarea celorlalte cerinţe ale alin. 2 al art. 8.

II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 25 alin. 1 din convenţie

41. Reclamantul afirmă că îngrădirea corespondenţei sale cu Comisia constituie o încălcare a art. 25
alin. 1 din convenţie, conform căruia:
"1. Comisia poate fi sesizată, printr-o cerere adresată secretarului general al Consiliului Europei, de
către orice persoană fizică, orice organizaţie neguvernamentală sau de orice grup de particulari, care se
pretinde victimă a unei încălcări de către una dintre înaltele părţi contractante a drepturilor recunoscute în
prezenta convenţie, în cazul în care înalta parte contractantă aflată în cauză a declarat că recunoaşte
competenţa Comisiei în această materie. Înaltele părţi contractante care au semnat o asemenea declaraţie
se angajează să nu împiedice prin nici o măsură exercitarea efectivă a acestui drept.
2. Aceste declaraţii pot fi făcute pentru o durată determinată.

227
 3. Ele sunt înmânate secretarului general al Consiliului Europei, care transmite copii ale acestora
înaltelor părţi contractante şi asigură publicarea lor.
4. Comisia nu va exercita competenţa pe care i-o atribuie prezentul articol decât atunci când cel puţin
şase înalte părţi contractante vor fi legate prin declaraţia prevăzută în paragrafele precedente."
42. Guvernul şi Comisia consideră că nu se pune nici o problemă distinctă cu privire la această
dispoziţie.
43. Curtea reaminteşte că este de cea mai mare importanţă pentru eficienţa mecanismului recursului
individual reglementat de art. 25 ca reclamanţii sau posibilii reclamanţi să poată comunica liber cu
Comisia, fără ca autorităţile să facă asupra lor presiuni de vreun fel, în scopul de a-şi retrage sau de a-şi
modifica capetele de cerere.
Prin cuvântul "presiune" trebuie să înţelegem nu numai coerciţia directă şi actele flagrante de
intimidare a reclamanţilor, a familiei acestora sau a apărătorilor lor, ci şi acţiunile sau contactele indirecte
şi de rea-credinţă, destinate să le schimbe hotărârea sau să îi descurajeze să se prevaleze de recursul oferit
de convenţie. Pentru a stabili dacă contactele dintre autorităţi şi reclamant constituie practici inacceptabile
din punct de vedere al art. 25, trebuie să se ţină seama de împrejurările particulare ale cauzei. În această
privinţă, trebuie avute în vedere vulnerabilitatea reclamantului şi riscul ca el să fie înfluenţat de autorităţi
(a se vedea, în ultimă instanţă, Hotărârea Kurt împotriva Turciei din 25 mai 1998, Culegere 1998,
paragrafele 159 şi 160).
44. În scrisorile sale din 9 decembrie 1995 şi din 9 martie 1997 către Comisie (paragrafele 15 şi 22 de
mai sus) reclamantul a afirmat că a fost ameninţat de două ori de către autorităţile Penitenciarului Aiud
atunci când a cerut să scrie Comisiei, afirmaţii care nu au fost dezminţite de către Guvernul pârât.
Din punctul de vedere al Curţii, formulări de genul "Consiliul Europei este la Aiud şi nu în altă parte"
şi "Am să-ţi dau eu ţie Consiliul Europei!", conţinute în scrisorile menţionate, constituie în acest caz o
formă de presiune ilegală şi inacceptabilă care a îngrădit dreptul de recurs individual, încălcându-se astfel
art. 25 alin. 1.

III. Aplicarea art. 50 din convenţie

45. Conform art. 50 din convenţie:

"Dacă hotărârea Curţii declară că o decizie luată sau o măsură dispusă de o autoritate judiciară sau de
orice altă autoritate a unei părţi contractante este în întregime sau parţial în opoziţie cu obligaţiile ce
decurg din prezenta convenţie şi dacă dreptul intern al acelei părţi nu permite decât o înlăturare
incompletă a consecinţelor acestei decizii sau ale acestei măsuri, prin hotărârea Curţii se acordă, dacă este
cazul, părţii lezate o reparaţie echitabilă."

A. Prejudiciu moral

46. Domnul Petra solicită, fără a stabili o sumă, o satisfacţie echitabilă pentru daunele morale suferite.
47. Guvernul consideră că, în absenţa unor probe care să dovedească prejudiciul invocat, constatarea
încălcării art. 8 ar fi o satisfacţie echitabilă suficientă.
48. Delegatul Comisiei nu se pronunţă.
49. Curtea consideră că partea interesată a suferit cu certitudine un prejudiciu moral, datorită faptului că
i-a fost deschisă şi întârziată corespondenţa cu Comisia, ca şi datorită ameninţărilor pe care le-a primit din
partea autorităţilor de la Penitenciarul Aiud. Din acest motiv Curtea îi acordă 10.000 de franci francezi, cu
acest titlu.

B. Cheltuieli de judecată

50. Reclamantul, care a beneficiat de asistenţă juridică în faţa Comisiei şi apoi a Curţii, nu a cerut
rambursarea cheltuielilor de judecată suplimentare.

C. Dobânzi

228
 51. Conform informaţiilor de care dispune Curtea, cuantumul legal al dobânzilor, aplicabil în Franţa la
data adoptării prezentei hotărâri, este de 3,36% pe an.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,

1. Declară că a fost încălcat art. 8 din convenţie.

2. Declară că a fost încălcat art. 25 din convenţie.
3. Declară:
a) că statul pârât trebuie să achite reclamantului, într-un interval de 3 luni, ca daune morale, 10.000
(zece mii) franci francezi, care vor fi convertiţi în lei româneşti la cursul de schimb aplicabil la data
achitării;
b) că această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă de 3,36% pe an cu începere de la expirarea
termenului menţionat şi până la data achitării.
Redactată în limba franceză şi în limba engleză, apoi pronunţată în şedinţă publică la Palatul
Drepturilor Omului, la Strasbourg la 23 septembrie 1998.

Rudolf Bernhardt, Herbert Petzold,

preşedinte grefier

ANEXĂ

OPINIA COMISIEI EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI

(formulată în Raportul Comisiei1) din 30 octombrie 1997)
__________
1) Opinia se referă la unele paragrafe anterioare din Raportul Comisiei, al cărui text integral poate fi
obţinut de la secretariatul Comisiei.

[Comisia a avut următoarea componenţă:

domnul S. Trechsel, preşedinte;
doamnele G.H. Thune;
J. Liddy;
domnii E. Busuttil;
Gaukur Jorundsson;
A.S. Gozubuyuk;
A. Weitzel;
J.-C. Soyer;
H. Danelius;
F. Martinez;
C.L. Rozakis;
L. Loucaides;
J.-C. Geus;
M.P. Pellonpaa;
B. Marxer;
M.A. Nowicki;
I. Cabral Barreto;
B. Conforti;
N. Bratza;
I. Bekes;

229
 J. Mucha;
D. Svaby;
G. Ress;
C. Bîrsan;
P. Lorenzen;
K. Herndl;
E. Bielunas;
E.A. Alkema;
M. Vila Amigo;
doamna M. Hion;
domnii R. Nicolini;
A. Arabadjiev,
şi domnul M. de Salvia, secretar]

A. Capătul de cerere declarat admisibil

41. Comisia a declarat admisibil capătul de cerere în care reclamantul susţine că deschiderea
corespondenţei sale cu Comisia şi întârzierile în derularea acesteia încalcă dreptul său la respectarea
corespondenţei.

B. Probleme în litigiu

42. Comisia va trebui prin urmare să stabilească:

- dacă a existat o încălcare a art. 8 din convenţie din cauza deschiderii corespondenţei reclamantului cu
Comisia şi a întârzierilor în derularea acesteia;
- dacă deschiderea corespondenţei reclamantului cu Comisia a îngrădit exercitarea efectivă a dreptului
de recurs individual al reclamantului, cu încălcarea art. 25 din convenţie.

C. Cu privire la încălcarea art. 8 din convenţie

43. Reclamantul se plânge de ingerinţa autorităţilor penitenciarului în dreptul său la respectarea

corespondenţei. El invocă art. 8 din convenţie, care prevede:
"1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a
corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care
acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este
necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi
prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei ori protejarea drepturilor şi libertăţilor
altora."
44. Reclamantul afirmă că este obligat să predea scrisorile adresate Comisiei la comandantul
penitenciarului, care le trimite la Bucureşti, la Direcţia Generală a Penitenciarelor, din acest motiv
existând întârzieri considerabile în trimiterea corespondenţei sale. În plus, el nu poate şti niciodată dacă
scrisorile sale au fost cu adevărat trimise destinatarului.
45. Reclamantul adaugă că scrisorile care îi sunt adresate de Comisie sosesc desfăcute şi cu întârzieri
care depăşesc adesea o lună. Aceste scrisori ar fi apoi păstrate într-un dosar ţinut de comandantul
penitenciarului.
46. Invocând hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului Campbell împotriva Regatului Unit şi
Domenichini împotriva Italiei, reclamantul apreciază că deschiderea scrisorilor sale şi întârzierile în
trimiterea acestora, provocate de personalul administrativ al închisorilor din Mărgineni şi Aiud, contravin
art. 8 din convenţie. El apreciază că deschiderea corespondenţei sale şi întârzierile în trimiterea acesteia
nu sunt prevăzute în dreptul intern. El argumentează, pe de o parte, că Regulamentul pentru aplicarea
Legii nr. 23/1969 nu a fost publicat niciodată, iar pe de altă parte, că nici Legea nr. 23/1969 şi nici

230
regulamentul său de aplicare nu constituie "legi" în sensul art. 8 din convenţie. Mai exact, aceste texte nu
prevăd cu destulă precizie şi claritate ingerinţele permise şi garanţiile acordate persoanelor a căror
corespondenţă face obiectul acestor ingerinţe. Reclamantul menţionează cu titlu de exemplu faptul că nici
o dispoziţie legală nu prevede care este autoritatea competentă să examineze plângerile privind ingerinţele
în corespondenţa deţinuţilor.
47. Guvernul pârât arată că autorităţile nu au reţinut nici o scrisoare adresată de reclamant Comisiei,
întrucât legislaţia în vigoare obligă autorităţile să predea aceste scrisori destinatarului.
48. El arată că art. 17 din Legea nr. 23/1969 cu privire la executarea pedepselor garantează dreptul la
corespondenţă. Acest drept este supus (art. 18) anumitor condiţii, în ceea ce priveşte natura infracţiunii,
durata pedepsei, starea de recidivă, prestarea unei munci, comportamentul şi atitudinea condamnatului
faţă de reeducare. Potrivit Guvernului, astfel de restricţii sunt conforme alin. 2 al art. 8 din convenţie,
întrucât ele urmăresc scopul social al reeducării condamnatului pentru a-i asigura reintegrarea într-o viaţă
socială normală.
49. Guvernul arată, de asemenea, că regulamentul cu privire la executarea pedepselor garantează, la art.
75-77, dreptul de petiţie, drept distinct de dreptul la corespondenţă, şi care nu cunoaşte nici o restricţie.
Guvernul argumentează că pentru asigurarea respectării dreptului de petiţie, atât penitenciarele, cât şi
Direcţia penitenciarelor ţin un registru în care înscriu petiţiile adresate de deţinuţi diferitelor autorităţi.
Cât despre petiţiile adresate organismelor internaţionale, acestea sunt trimise de Direcţia penitenciarelor
la destinatari.
50. Conform Guvernului, proba că reclamantul a putut beneficia de dreptul de petiţie constă în faptul că
scrisorile sale au ajuns la Comisie. Guvernul adaugă faptul că corespondenţa reclamantului cu Comisia
"prin terţi interpuşi" corespunde unui minimum de precizie în ceea ce priveşte redactarea petiţiilor şi
permite mai ales asigurarea apărării reclamantului care nu poate să se apere singur. Guvernul susţine că
această corespondenţă "prin terţi interpuşi" nu constituie o restricţie sau o interdicţie a dreptului la
corespondenţă.
51. Comisia observă, şi acest fapt nu este contestat de Guvernul pârât, că scrisorile reclamantului către
Comisie au fost trimise desfăcute la Direcţia penitenciarelor, care le-a trimis Comisiei. Guvernul pârât nu
contestă nici că scrisorile adresate de Comisie reclamantului au ajuns desfăcute la destinatar.
52. Comisia notează în plus întârzierile în derularea corespondenţei dintre Comisie şi reclamant,
mergând de la 3 până la 6 săptămâni.
53. Comisia reaminteşte că "practica constând în desfacerea scrisorilor provenite de la Comisie, citite
sau nu, reprezintă o ingerinţă în dreptul reclamantului la respectarea corespondenţei sale" în sensul art. 8
alin. 1 din convenţie (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Campbell împotriva Regatului
Unit din 25 martie 1992, seria A, nr. 233, p. 21, paragraful 57).
54. Comisia trebuie deci să stabilească dacă această ingerinţă îndeplineşte condiţiile art. 8 alin. 2 din
convenţie. Ea trebuie să stabilească mai întâi dacă ingerinţa era "prevăzută de lege".
55. Comisia reaminteşte că expresia "prevăzută de lege" presupune cerinţe care merg dincolo de simpla
conformare cu legislaţia internă. Această expresie vizează şi calitatea legii, care trebuie să fie compatibilă
cu preeminenţa dreptului, menţionată în preambulul convenţiei (Curtea Europeană a Drepturilor Omului,
hotărârile Silver şi alţii împotriva Regatului Unit din 25 martie 1983, seria A, nr. 61, p. 34, paragraful 90;
Golder împotriva Regatului Unit din 21 februarie 1975, seria A, nr. 18, p. 17, paragraful 34). "Legea" în
chestiune trebuie să fie suficient de accesibilă, în sensul că cetăţeanul trebuie să poată dispune de
suficiente informaţii, în circumstanţele cauzei, cu privire la normele juridice aplicabile unui caz dat. Mai
mult, "(...) nu se poate considera ca «lege» decât o normă enunţată cu destulă precizie pentru a permite
cetăţeanului să îşi ghideze conduita; apelând la nevoie la consilieri calificaţi, el trebuie să fie în stare să
prevadă, într-un grad rezonabil, în circumstanţele cauzei, consecinţele care pot deriva dintr-un anumit act"
(a se vedea Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Sunday Times împotriva Regatului Unit
din 26 aprilie 1979, seria A, nr. 30, p. 31, paragraful 49). Această cerinţă implică faptul că dreptul intern
trebuie să ofere o anume protecţie împotriva încălcărilor arbitrare ale drepturilor garantate de alin. 1 de
către puterea publică (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Malone împotriva Regatului
Unit din 2 august 1984, seria A, nr. 82, p. 32, paragraful 67).

231
 56. În prezenta cauză Comisia trebuie să examineze dacă textele aplicabile controlului corespondenţei
reclamantului din închisoare erau suficient de accesibile şi de previzibile din punct de vedere al
principiilor mai sus enunţate.
57. Comisia arată că textele aplicabile controlului corespondenţei deţinuţilor sunt, pe de o parte, Legea
nr. 23/1969 cu privire la executarea pedepselor, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, din 18 noiembrie
1969, iar pe de altă parte, regulamentul de aplicare a acestei legi, aprobat de Consiliul de Miniştri la 15
decembrie 1969, text care nu a fost publicat şi care, din această cauză, nu corespunde cerinţei de
accesibilitate.
58. Acum trebuie analizat dacă legea internă defineşte cu suficientă precizie condiţiile exercitării
dreptului la corespondenţă al deţinuţilor.
59. Comisia reaminteşte că, dacă o lege ce conferă putere de decizie trebuie în principiu să îi determine
şi întinderea, este imposibil să se ajungă la o precizie absolută în redactarea sa, întrucât s-ar ajunge la o
rigiditate excesivă a textului (a se vedea, în ultimă instanţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului,
Hotărârea Domenichini împotriva Italiei din 15 noiembrie 1996, Colecţia de hotărâri şi decizii 1996-V, p.
1.799, paragraful 32).
60. În cazul de faţă totuşi dreptul intern lasă autorităţilor o marjă prea largă de apreciere. Într-adevăr,
deşi Legea nr. 23/1969 recunoaşte deţinuţilor dreptul de a primi şi de a trimite corespondenţă şi stabileşte
criteriile de exercitare a acestui drept, dispoziţiile sale nu prevăd cu claritate şi precizie funcţionarea
sistemului de control al corespondenţei deţinuţilor.
61. În special, Comisia arată că Legea nr. 23/1969 nu conţine nici o dispoziţie care să descrie sistemul
de control al corespondenţei. Mai mult, art. 20 din această lege acordă comandantului penitenciarului o
putere discreţionară foarte întinsă atunci când este vorba să verifice dacă conţinutul corespondenţei este
"adecvat reeducării condamnatului", precum şi să decidă reţinerea corespondenţei. Comisia observă, de
asemenea, că această lege nu face nici o deosebire între diferitele persoane cu care pot coresponda
deţinuţii, adică familia, prietenii, avocatul, autorităţile etc.
62. În sfârşit, Comisia notează că legea nu conţine garanţii împotriva eventualelor abuzuri, de exemplu
dispunerea unui sistem de recurs în materie de control al corespondenţei deţinuţilor.
63. În rezumat, legea română nu indică cu destulă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a
puterii de apreciere acordate autorităţilor în domeniul vizat, în aşa fel că reclamantul nu s-a bucurat de
gradul minim de protecţie cerut de principiul preeminenţei dreptului într-o societate democratică
(Hotărârea Domenichini mai sus citată, p. 1.799-1.800, paragraful 33).
64. În orice caz, presupunând că ingerinţa ar fi fost prevăzută de lege şi ar fi urmărit un scop legitim,
Comisia apreciază că această ingerinţă nu putea fi considerată necesară într-o societate democratică, în
sensul art. 8 alin. 2 din convenţie.
65. Comisia reaminteşte, într-adevăr, că ea consideră esenţial ca mijloacele de comunicare cu organele
convenţiei, de care beneficiază deţinuţii, să nu fie supuse nici unei restricţii inutile (Hotărârea Campbell
mai sus citată, opinia Comisiei, p. 40 şi următoarele, paragraful 69 şi următoarele).
66. În cazul Campbell, Curtea subliniase importanţa pe care o acordă confidenţialităţii corespondenţei
trimise de Comisie, întrucât aceasta poate viza plângeri împotriva autorităţilor sau personalului
penitenciar. Deschiderea scrisorilor Comisiei comportă riscul ca alte persoane în afara destinatarului să
poată lua cunoştinţă de conţinutul lor. Din această cauză persoana interesată poate fi expusă unor
represalii din partea personalului penitenciar (Hotărârea Campbell mai sus citată, p. 22, paragraful 62).
Comisia subliniază în această privinţă dreptul reclamanţilor, garantat de art. 25 din convenţie, de a nu
suporta îngrădiri în exercitarea eficientă a dreptului lor de petiţie în faţa Comisiei.
67. Cât despre Acordul european privind persoanele care participă la procedurile în faţa Comisiei şi a
Curţii Europene a Drepturilor Omului, art. 3 paragraful 1 a) din acest acord are drept scop împiedicarea
interceptării întârzierilor sau modificării corespondenţei (Hotărârea Campbell mai sus citată, p. 22,
paragraful 63).
68. În această cauză Comisia apreciază că, ţinând seama de importanţa confidenţialităţii corespondenţei
destinate Comisiei şi de obligaţiile ce revin părţilor contractante conform art. 25 din convenţie,
deschiderea corespondenţei dintre reclamant şi Comisie şi întârzierile în derularea acesteia nu pot fi

232
considerate ca fiind "necesar(e) într-o societate democratică" în sensul art. 8 alin. 2 din convenţie (a se
vedea Hotărârea Campbell mai sus citată, p. 22, paragrafele 61-64).
Concluzie
69. Comisia decide, în unanimitate, că a existat în speţă o încălcare a art. 8 din convenţie.

D. Cu privire la art. 25 din convenţie

70. Conform art. 25,

"1. Comisia poate fi sesizată printr-o cerere adresată secretarului general al Consiliului Europei de către
orice persoană fizică, orice organizaţie neguvernamentală sau de orice grup de particulari, care se pretinde
victimă a unei încălcări de către una dintre înaltele părţi contractante a drepturilor recunoscute în prezenta
convenţie, în cazul în care înalta parte contractantă aflată în cauză a declarat că recunoaşte competenţa
Comisiei în această materie. Înaltele părţi contractante care au semnat o asemenea declaraţie se angajează
să nu împiedice prin nici o măsură exercitarea efectivă a acestui drept."
71. Comisia trebuie prin urmare să examineze dacă în cauza prezentă deschiderea corespondenţei dintre
reclamant şi Comisie şi întârzierile în derularea acesteia provocate de către autorităţile penitenciarului,
erau sau nu compatibile cu art. 25 alin. 1 din convenţie.
72. Cu toate acestea, având în vedere concluziile de mai sus, conform cărora deschiderea acestei
corespondenţe şi întârzierile în derularea ei erau contrare art. 8 din convenţie (a se vedea paragraful 68),
Comisia apreciază că, din punct de vedere al art. 25 din convenţie, aceasta nu constituie o problemă
distinctă.
Concluzie
73. Comisia decide, în unanimitate, că nici o chestiune distinctă nu se ridică pe terenul art. 25 din
convenţie.
E. Recapitulare

74. Comisia decide, în unanimitate, că a existat în speţă o încălcare a art. 8 din convenţie (paragraful
69).
75. Comisia decide, în unanimitate, că nici o chestiune distinctă nu se ridică pe terenul art. 25 din
convenţie.

S. Trechsel, M. de Salvia,
preşedintele Comisiei secretarul Comisiei

233
 Curtea Europeană a Drepturilor Omului

Hotărâre

din 28/09/1999
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 277 din
20/06/2000
în cauza I. Dalban împotriva României*)

__________
*) Această hotărâre poate suferi schimbări de formă înaintea apariţiei în versiune definitivă în culegerea
oficială cuprinzând hotărâri şi decizii ale Curţii.

În cauza "I. Dalban" împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, constituită conform art. 27 din Convenţia pentru apărarea
drepurilor omului şi a libertăţilor fundamentale (convenţia), astfel cum a fost modificată prin Protocolul
nr. 111), şi conform dispoziţiilor aplicabile din regulamentul interior2), în Marea Cameră compusă din
următorii judecători:
domnii L. Wildhaber, preşedinte;
A. Pastor Ridruejo;
L. Makarczyk;
P. Kuris;
R. Turmen;
J. - P. Costa;
doamna F. Tulkens;
V. Straznicka;
domnii M. Fischbach;
V. Butkevych;
doamna H. S. Greve;
domnii A. B. Baka;
R. Maruste;
E. Levits;
doamnele S. Botoucharova;
R. Beşteliu, judecător ad-hoc;
precum şi dl P. J. Mahoney, grefier adjunct,
după ce a deliberat în Camera de Consiliu în zilele de 8 ianuarie, 24 ianuarie şi 9 septembrie 1999,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la 9 septembrie 1999:

PROCEDURA

1. Curtea a fost sesizată, în conformitate cu fostul art. 19 din convenţie3), de către Comisia Europeană a
Drepturilor Omului (Comisia), la data de 27 aprilie 1998 şi apoi la data de 5 mai 1998, de către doamna
Elena Dalban, văduva reclamantului, decedat la data de 13 martie 1998, în termenul de 3 luni prevăzut de
fostele art. 32 alin. 1 şi art. 47 din convenţie. La originea cauzei se află o cerere (nr. 28.114/95) îndreptată
împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, domnul Ionel Dalban, a sesizat Comisia la data
de 20 aprilie 1995, în temeiul art. 25.
Pentru motive de ordin practic prezenta hotărâre va continua să îl numească pe domnul Dalban
"reclamant", deşi această calitate ar trebui să fie atribuită doamnei Dalban (Hotărârea Ahmet Sadik
împotriva Greciei din 15 noiembrie 1996, Culegere de hotărâri şi decizii, 1996-V, pag. 1.641, alin. 3).
Cererea Comisiei face trimitere la dispoziţiile fostelor art. 44 şi 48, astfel cum au fost modificate de
Protocolul nr. 94), pe care România l-a ratificat, precum şi la declaraţia română, prin care se recunoaşte

234
jurisdicţia obligatorie a Curţii (fostul articol 46). Cererea citată şi plângerea reclamantului au ca obiect
obţinerea unei decizii cu privire la chestiunea de a şti dacă situaţia de fapt este de natură să ducă la
concluzia că statul pârât a încălcat exigenţele art. 6 alin. 1 şi ale art. 10 din convenţie.
2. Doamna Dalban a fost reprezentată [art. 31 alin. 1 din fostul regulament B 5)], de domnul I. Popa,
avocat în Baroul Bacău, pe care domnul Thor Vilhjalmsson, vicepreşedintele Curţii la acea dată, l-a
autorizat să folosească limba română în procedura scrisă.
3. În calitate de preşedinte al Camerei care fusese iniţial constituită (fostul art. 43 din convenţie şi art.
21 din fostul regulament B) pentru a analiza în special chestiunile de procedură care s-ar putea ridica
înaintea intrării în vigoare a Protocolului nr. 11, domnul Thor Vilhjalmsson i-a consultat, prin intermediul
grefierului, pe domnul Aurel Ciobanu-Dordea, agent al Guvernului român (Guvernul), avocatul
reclamantului şi pe domnul C. Bârsan, delegatul Comisiei, cu privire la organizarea procedurii scrise.
Conform ordonanţei emise în urma acestor demersuri grefierul a primit memoriile Guvernului şi ale
reclamantului la data de 30 iulie şi, respectiv, la data de 31 august 1998.
4. În urma intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la data de 1 noiembrie 1998 examinarea cauzei a fost
încredinţată, în aplicarea art. 5 alin. 5 din protocolul citat, Marii Camere. Marea Cameră a fost compusă
din domnul C. Bârsan, judecător ales în numele României [art. 27 alin. 2 din convenţie şi art. 27 alin. 4
din regulament, domnul L. Wildhaber, preşedinte al Curţii, doamna E. Palm, vicepreşedintă a Curţii,
domnul J.-P. Costa şi domnul M. Fischbach, ambii vicepreşedinţi ai secţiei (art. 27 alin. 3 din convenţie şi
art. 24 alin. 3 şi 5 a) din regulament)]. În afară de aceştia au mai fost desemnaţi: domnul A. Pastor
Ridruejo, domnul G. Bonello, domnul J. Makarczyk, domnul P. Kuris, domnul R. Turmen, doamna F.
Tulkens, doamna V. Straznicka, domnul V. Butkevych, doamna H. S. Greve, domnul A. B. Baka, domnul
R. Maruste şi doamna S. Botoucharova. Ulterior s-a constatat că domnul Bârsan, care participase la
examinarea cauzei de către Comisie, nu mai era compatibil cu calitatea de membru al Marii Camere (art.
28 din regulament). Prin urmare Guvernul a desemnat-o pe doamna R. Beşteliu pentru a participa în
calitate de judecător ad-hoc (art. 27 alin. 2 din convenţie şi art. 29 alin. 1 din regulament).
_________
Notele grefierului:
1 2
, ) Intrat în vigoare la data de 1 noiembrie 1998.
3
) Începând cu data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11, care a amendat această prevedere, Curtea
funcţionează permanent.
4
) Intrat în vigoare la data de 1 octombrie 1994, Protocolul nr. 9 a fost abrogat prin Protocolul nr. 11.
5
) Regulamentul B, intrat în vigoare la data de 2 octombrie 1994, s-a aplicat până la data de 31
octombrie 1998 tuturor cauzelor privind statele vizate de Protocolul nr. 9.

5. Preşedintele a hotărât că nu era necesar ca în această cauză Comisia să desemneze un delegat (art. 99
din regulament).
6. După ce i-a consultat pe Agentul guvernamental şi pe avocatul doamnei Dalban Marea Cameră a
hotărât că nu era nevoie să se ţină o audiere publică.
7. La data de 16 şi, respectiv, 22 decembrie 1998 grefierul a primit observaţiile complementare ale
reclamantului şi ale Guvernului. Acesta din urmă ruga Curtea să amâne pronunţarea, având în vedere
recursul în anulare cu care Parchetul a sesizat Curtea Supremă de Justiţie şi prin care s-a solicitat anularea
celor două hotărâri prin care reclamantul a fost condamnat.
8. Prin urmare domnul E. Levits, membru supleant, l-a înlocuit pe domnul Bonello aflat în
imposibilitate de a participa [art. 24 alin. 5 b) din regulament].
9. La data de 8 ianuarie 1999 Marea Cameră a hotărât suspendarea examinării cauzei.
10. La data de 21 mai 1999 Guvernul, prin intermediul noului său agent, domnul C.-L. Popescu, a trimis
grefei textul deciziei Curţii Supreme de Justiţie din 2 martie 1999. La data de 6 mai şi, respectiv, 1 iunie
1999 reclamantul şi Guvernul au depus, la cererea preşedintelui, comentariile lor cu privire la această
decizie.
11. Ulterior domnul L. Ferrari Bravo, membru supleant, a înlocuit-o pe doamna Palm, aflată în
imposibilitate de a participa [art. 24 alin. 5 b) din regulament].

235
 ÎN FAPT

I. Circumstanţele cauzei

12. Ziarist şi director al revistei săptămânale locale "Cronica Romaşcană", domnul Ionel Dalban a locuit
la Roman până la moartea sa, survenită la data de 13 martie 1998.
13. La data de 23 septembrie 1992 reclamantul a publicat în nr. 90/1992 al respectivei reviste un articol
intitulat "Fraude de zeci de milioane la I.A.S. Roman", în care dezvăluia fraudele care ar fi fost comise de
directorul Întreprinderii Agricole de Stat "Fastrom" Roman (fostă I.A.S.), G.S. Citând rapoartele direcţiei
economice din cadrul Poliţiei Generale, ziaristul a scris: "(...) o nouă fraudă de proporţii incredibile se
dezvăluie la Societatea Comercială «Fastrom» S.A. Roman, fost I.A.S., avându-l în prim plan pe un alt
răsfăţat al nomenclaturii comuniste locale, domnul G.S. Valoarea pagubei produse de dumnealui [...] se
ridică, după estimările poliţiei economice din Inspectoratul General al Poliţiei şi ale altor experţi din
capitală, la peste 23 milioane lei! Frauda constă în documente intrate în gestiunea depozitului central al
I.A.S. Roman, dar mărfurile propriu-zise nu sunt de găsit în inventarele unităţilor din subordine. S-a
stabilit că multe dintre aceste mărfuri au fost înlocuite cu ce au avut nevoie domnul Smîntînă şi apropiaţii
săi sau pur şi simplu au fost transformate în lei, împărţiţi apoi frăţeşte. Jaf ca în codru!
Opinia publică romaşcană se întreabă: cum a fost posibil? Poate ne va spune domnul senator R.T., care
până în acest an [...] a fost împuternicit al statului la «Fastrom» Roman. În această calitate, domnia sa a
ridicat pe statele de plată, lună de lună, însumat, sute de mii de lei. Pentru ce sau, altfel spus, cum a apărat
interesele statului s-a văzut [...]."
14. La data de 6 ianuarie 1993 reclamantul a publicat (în nr. 104/1993 al revistei) un articol în care se
putea citi:
"Dacia break cu număr de înmatriculare 2-NT-173, aparţinând «Fastrom» a fost «achiziţionată» timp
de un an şi jumătate de către domnul senator R.T., de vineri până luni, pentru a-l duce şi a-l aduce la
Aeroportul de la Bacău (şofer R.M.), poveste deja terminată, dar care încă nu a fost uitată."
15. Apreciind aceste afirmaţii ca defăimătoare, G.S. şi R.T. au formulat plângeri penale prealabile
împotriva domnului Dalban, invocând art. 206 din Codul penal.
16. La data de 24 iunie 1994 Judecătoria Roman l-a condamnat pe reclamant la 3 luni închisoare pentru
săvârşirea infracţiunii de calomnie, dispunând suspendarea executării pedepsei şi obligarea acestuia la
plata unei sume de 300.000 lei părţilor civile R.T. şi G.S. În plus reclamantului i-a fost interzisă
exercitarea profesiei pe o durată nedeterminată.
17. Instanţa a motivat că, deşi G.S. a fost cercetat penal în două cauze, parchetul a dispus la data de 7
septembrie 1990 şi la data de 10 decembrie 1992 neînceperea urmăririi penale pentru infracţiunile de
delapidare şi de abuz în serviciu contra intereselor obşteşti (art. 248 din Codul penal).
În ceea ce îl priveşte pe R.T. instanţa a constatat că, în calitatea sa de membru al Consiliului
reprezentanţilor statului, primise o indemnizaţie de 55.000 lei în perioada iunie 1991 - iulie 1992 şi nu
"sute de mii" de lei. În plus, conform regulamentului interior al Senatului, "prefecturile, în scopul
exercitării activităţilor senatoriale, vor pune la dispoziţie senatorilor un mijloc de transport şi o secretară",
iar prin adresa nr. 4.849/1991 Prefectura Judeţului Neamţ a solicitat conducerii Întreprinderii Agricole de
Stat "Fastrom" Roman să pună la dispoziţie biroului senatorial Roman o maşină. Judecătorii au constatat
că afirmaţiile reclamantului nu corespundeau realităţii.
18. Reclamantul a declarat recurs. Din punctul său de vedere rapoartele Direcţiei economice a poliţiei,
care au stat la baza acuzării lui G.S., procesele-verbale întocmite de inspectori financiari la datele de 19
iunie, 26 iunie şi, respectiv, 18 decembrie 1992, precum şi declaraţiile membrilor consiliului de
administraţie şi ai sindicatului Societăţii Comerciale "Fastrom" Roman constituiau probe ale operaţiunilor
contabile ilegale efectuate de G.S., directorul societăţii comerciale. Sumele în discuţie se ridicau, conform
acestor documente, la mai mult de 23 milioane lei.
19. În ceea ce-l priveşte pe R.T. reclamantul a subliniat că Judecătoria Roman a constatat prin hotărârea
din 24 iunie 1994 că folosea o maşină a Societăţii Comerciale "Fastrom" Roman. Cu privire la afirmaţiile
referitoare la indemnizaţia primită de R.T. domnul Dalban a negat orice caracter defăimător, deşi a indicat
o sumă greşită.

236
 20. Prin decizia din 7 decembrie 1994 Tribunalul Neamţ a menţinut, cu opinia separată a unui judecător,
pedeapsa cu închisoarea şi despăgubirile acordate părţilor civile în prima instanţă. Constatând că faţă de
G.S. s-a dispus de două ori neînceperea urmăririi penale, instanţa a considerat, fără a examina rapoartele
poliţiei furnizate de reclamant pentru a-şi justifica afirmaţiile, că acestea nu corespundeau realităţii. În
ceea ce îl priveşte pe senator instanţa a constatat că folosirea maşinii era legală.
Interdicţia exercitării profesiei de ziarist a fost în schimb înlăturată "datorită comportamentului
corespunzător al reclamantului".
21. Judecătorul M.C. a motivat opinia separată după cum urmează:
"(...) Dezvăluirea adevărului este o condiţie sine qua non pentru îndepărtarea lacunelor şi pentru
apărarea intereselor societăţii. Aceste interese sunt prioritare apărării cu orice preţ a propriilor noastre
reputaţii. Conştiinţă ridicată a cetăţii, ziaristul are dreptul şi obligaţia de a pune în discuţie instituţiile şi
oamenii acestora, pentru a controla dacă munca lor este satisfăcătoare, dacă ei îşi justifică mandatul cu
care au fost învestiţi şi dacă prestigiul cu care sunt înconjuraţi este autentic sau fals. Nimeni nu este
infailibil şi nici nu poate pretinde că este.
Mi se pare nedrept să-l condamnăm pe ziaristul Ionel Dalban atâta vreme cât el nu a făcut decât să-şi
îndeplinească datoria de ziarist în mod obiectiv, dornic să contribuie la asanarea climatului moral al
oraşului în care trăieşte şi munceşte (...)."
22. În ciuda acestei condamnări reclamantul a continuat să publice informaţii cu privire la frauda
pretinsă a fi fost comisă de G.S.
De altfel reclamantul nu a achitat despăgubirile către părţile civile.
23. În urma acestor dezvăluiri Comisia de anchetă a abuzurilor de pe lângă Parlamentul României a
sesizat Parchetul Neamţ.
24. Pe de altă parte, organizaţia neguvernamentală "Liga democratică pentru dreptate" a reluat aceste
dezvăluiri, iar ca urmare, Parchetul de pe lângă Judecătoria Roman a dispus la data de 20 iulie 1994 o
nouă cercetare penală împotriva lui G.S.
25. După condamnarea reclamantului articole asupra aceluiaşi subiect au fost publicate şi de alte ziare,
dintre care cotidianul naţional de mare tiraj "Adevărul".
26. Numeroşi ziarişti au considerat condamnarea reclamantului o "încercare de intimidare" a presei.
27. La data de 24 aprilie 1998 parchetul a sesizat Curtea Supremă de Justiţie cu recurs în anulare
împotriva celor două hotărâri judecătoreşti în discuţie, cu motivarea că nu erau întrunite elementele
constitutive ale infracţiunii de calomnie.
28. Prin decizia din 2 martie 1999 instanţa supremă a admis recursul în anulare. În ceea ce priveşte fapta
de calomnie săvârşită în dauna părţii vătămate G.S., instanţa supremă l-a achitat pe reclamant, apreciind
că acesta acţionase cu bună-credinţă. În ceea ce priveşte fapta de calomnie săvârşită în dauna părţii
vătămate R.T. Curtea a anulat cele două hotărâri, considerând întemeiată condamnarea domnului Dalban,
dar, având în vedere decesul acestuia din urmă, a pronunţat încetarea procesului penal.

II. Elemente de drept intern

29. Dispoziţiile aplicabile din Codul penal sunt următoarele:

ARTICOLUL 206
"Afirmarea ori imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o
persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancţiune penală, administrativă sau
disciplinară, ori dispreţului public, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.
Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală."

ARTICOLUL 207
"Proba verităţii celor afirmate sau imputate este admisibilă, dacă afirmarea sau imputarea a fost
săvârşită pentru apărarea unui interes legitim. Fapta cu privire la care s-a făcut proba verităţii nu
constituie infracţiunea de insultă sau calomnie."

237
 30. Dispoziţiile aplicabile din Codul de procedură penală sunt următoarele:

ARTICOLUL 3859
"Hotărârile sunt supuse casării în următoarele cazuri:
(...)
10. instanţa nu s-a pronunţat asupra unei fapte reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau
cu privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri esenţiale pentru părţi, de natură să garanteze
drepturile lor şi să influenţeze soluţia procesului;
(...)."

ARTICOLUL 504
"Orice persoană care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei
suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a stabilit prin hotărâre definitivă că nu a săvârşit fapta imputată
ori că acea faptă nu există.
(...)
Nu are dreptul la repararea pagubei persoana care, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, cu intenţie
sau din culpă gravă a stânjenit sau a încercat să stânjenească aflarea adevărului.
Persoanelor arătate în alin. 1 şi 2, care înainte de arestare erau încadrate în muncă, li se calculează la
vechimea în muncă şi timpul cât au fost arestate, iar persoanelor arătate în alin. 1 li se calculează la
vechimea în muncă şi timpul cât au executat pedeapsa la locul de muncă."

ARTICOLUL 505
"Acţiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită de persoana îndreptăţită potrivit art. 504, iar după
moartea acesteia poate fi continuată sau pornită de către persoanele care se aflau în întreţinerea sa.
Acţiunea poate fi pornită în termen de un an de la rămânerea definitivă a hotărârii de achitare sau de la
data ordonanţei de scoatere de sub urmărire."

PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI

31. Domnul Dalban a sesizat Comisia la data de 20 aprilie 1995. Invocând art. 6 alin. 1 şi art. 10 din
convenţie, el s-a plâns de caracterul inechitabil al procesului şi de o încălcare a dreptului la libertatea de
exprimare.
32. Comisia a reţinut cererea (nr. 28.114/94) la data de 9 septembrie 1996. În raportul din 22 ianuarie
1998 (art. 31) a constatat în unanimitate că a existat o încălcare a art. 10 şi că nu a fost nevoie să
examineze dacă a avut loc şi o încălcare a art. 6 alin. 1 (31 de voturi, împotrivă un vot). Textul integral al
opiniei Comisiei figurează în anexa la prezenta hotărâre1).
_________
Nota grefierului:
1
) Din raţiuni de ordin practic textul nu va apărea decât în ediţia tipărită (Colecţie de hotărâri şi decizii,
1999), dar oricine şi-l poate procura de la grefă.

Concluzii prezentate Curţii

33. Avocatul doamnei Dalban a invitat Curtea să constate încălcarea art. 10 din convenţie şi să acorde
clientei sale o despăgubire echitabilă de 250 milioane lei pentru daune materiale şi morale.
34. Guvernul a rugat Curtea, în principal, să radieze cauza de pe rol, din moment ce văduva
reclamantului nu poate invoca, în opinia sa, un interes personal pentru continuarea procedurii. În subsidiar
acesta nu contestă că a avut loc o încălcare a art. 10 din convenţie, dar invită Curtea să radieze cauza, cu
motivarea că decizia Curţii Supreme de Justiţie din 2 martie 1999 ar fi reparat respectiva încălcare. În
ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 6 alin. 1 din convenţie Guvernul cere Curţii să constate
că aceste dispoziţii nu au fost încălcate. În final solicită respingerea pretenţiilor formulate de doamna
Dalban în virtutea art. 41 din convenţie.

238
 ÎN DREPT

I. Cu privire la obiectul litigiului

35. Într-o scrisoare din data de 16 decembrie 1998 adresată Curţii avocatul Popa a reclamat spargerea
cabinetului său de avocat şi furtul unor documente care priveau cauza de faţă, precum şi interceptarea de
către nişte necunoscuţi a două scrisori adresate Curţii.
36. Guvernul subliniază faptul că, "având în vedere obiectul cererii (...)", plângerea avocatului este
neîntemeiată.
37. Deoarece aceste capete de cerere nu au fost făcute cunoscute Comisiei în etapa admisibilităţii, ele nu
pot face obiectul de examinare a Curţii (a se vedea în special, mutatis mutandis, Hotărârea Janowski
împotriva Poloniei din 21 ianuarie 1999, Colecţie de hotărâri şi decizii, 1999).

II. Cu privire la cererea de radiere de pe rol

38. În observaţiile sale din data de 1 iunie 1999 adresate Curţii Guvernul solicită radierea cauzei de pe
rol, cu motivarea că văduva reclamantului, în memoriul său din data de 31 august 1998, nu ar invoca, aşa
cum a făcut-o în cererea sa din data de 5 mai 1998, un interes personal pentru continuarea procedurii, ci s-
ar referi la interesul defunctului său soţ.
39. Curtea constată mai întâi că reclamantul a fost condamnat de instanţele române pentru calomnie prin
presă. Ea consideră că văduva domnului Dalban are un interes legitim pentru a se constata că a avut loc o
încălcare a dreptului la libertatea de exprimare datorită condamnării acestuia.
Prin urmare cererea Guvernului, prin care se solicită radierea de pe rol a cauzei, trebuie respinsă.
Curtea recunoaşte calitatea procesuală a doamnei Dalban.

III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 10 din convenţie

40. Conform susţinerilor reclamantului condamnarea sa pentru calomnie a adus atingere dreptului său la
libertatea de exprimare, garantat de art. 10 din convenţie, care prevede următoarele:
"1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi
libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine
seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de
cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.
2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi,
condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate
democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi
prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora,
pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea
puterii judecătoreşti."

A. Cu privire la pierderea calităţii de "victimă"

41. Curtea constată, în primul rând, că decizia Curţii Supreme de Justiţie din 2 martie 1991, care a
admis recursul în anulare al parchetului, a anulat cele două hotărâri de condamnare aflate la originea
cererii întemeiate pe art. 10 din convenţie (a se vedea alin. 28 de mai sus).
42. În observaţiile sale din data de 1 iunie 1999 Guvernul susţine că în ceea ce priveşte condamnarea
reclamantului pentru calomnierea lui G.S. instanţa supremă a pronunţat achitarea, considerând că domnul
Dalban acţionase cu bună-credinţă. Această concluzie, alături de posibilitatea pe care o avea văduva de a
recupera pe cale judiciară civilă daunele pretinse a fi fost suferite, constituie, conform Guvernului, o
recunoaştere "în substanţă a unei eventuale încălcări a convenţiei şi permite din plin despăgubirea în

239
conformitate cu dreptul intern". Guvernul invită prin urmare Curtea să respingă cererea pentru pierderea
calităţii de "victimă".
În ceea ce priveşte condamnarea pentru calomnierea senatorului R.T. Guvernul subliniază că cele două
hotărâri care făceau obiectul recursului parchetului au fost casate de Curtea Supremă de Justiţie "şi, după
o nouă judecată, [aceasta] a pronunţat încetarea procesului penal ca urmare a decesului inculpatului".
Considerând că în acest mod a reparat pretinsa încălcare a art. 10 din convenţie, Guvernul "lasă la
aprecierea Curţii" faptele respective.
43. Avocatul doamnei Dalban consideră decizia Curţii Supreme "un adevărat rechizitoriu la adresa"
defunctului reclamant şi "o apologie explicită a lui R.T.".
44. În Hotărârea sa Amuur împotriva Franţei din 25 iunie 1996 Curtea a reafirmat că "o decizie sau o
măsură favorabilă reclamantului nu este în principiu suficientă pentru a-şi pierde calitatea de victimă,
decât dacă autorităţile naţionale au recunoscut, în mod explicit sau în substanţă, şi apoi au reparat
încălcarea convenţiei" (Culegere, 1996-III, pag. 8-46, alin. 36).
În cazul de faţă, chiar dacă decizia Curţii Supreme de Justiţie, care a anulat hotărârile atacate cu
motivarea că reclamantul acţionase cu bună-credinţă, pe baza unor documente oficiale privitoare la G.S.
(a se vedea mai sus alin. 28), ar putea trece drept o recunoaştere în substanţă a limitării nejustificate a
"dreptului la libertatea de exprimare", Curtea apreciază că decizia menţionată nu constituie o reparaţie
adecvată în sensul propriei sale jurisprudenţe. Într-adevăr, pe de o parte, deşi Guvernul citează art. 998 şi
999 din Codul civil şi art. 505 din Codul de procedură penală (a se vedea alin. 30 de mai sus), nu este clar
dacă şi prin ce mijloace doamna Dalban va putea obţine vreo despăgubire. Pentru ca responsabilitatea
civilă să fie angajată, calea deschisă de Codul civil prevede existenţa unei culpe. Doamna Dalban afirmă,
fără a fi contrazisă de Guvern, că trebuie plătită o taxă de timbru consistentă. În ceea ce priveşte calea
prevăzută de Codul de procedură penală nu ar fi rezonabil să se solicite doamnei Dalban să declanşeze o
nouă procedură cu un final cel puţin incert, după ce cercetarea judecătorească s-a finalizat printr-o
condamnare confirmată în recurs.
În ceea ce priveşte concluziile privindu-l pe senatorul R.T., inserate în decizia din data de 2 martie
1999, Curtea constată că instanţa supremă română a considerat întemeiată condamnarea reclamantului,
întrucât acesta acţionase în scopul creării unui prejudiciu, fără a verifica înainte informaţiile publicate în
articolele incriminate (a se vedea alin. 28 de mai sus). Decizia prin care s-a încetat procesul penal nu a
fost pronunţată decât datorită decesului domnului Dalban. Este evident că nu există nici o recunoaştere
explicită sau implicită din partea autorităţilor naţionale a încălcării art. 10.
45. În concluzie Curtea apreciază că văduva reclamantului poate să se pretindă "victimă" în sensul art.
34 din convenţie.

B. Cu privire la temeinicia plângerii

46. Nimeni nu contestă în faţa Curţii că a existat o ingerinţă a unei autorităţi publice în dreptul
reclamantului la libertatea de exprimare, garantat de primul alineat al art. 10 din convenţie, datorată
condamnării în litigiu. Nu se poate contesta faptul că ingerinţa era "prevăzută de lege" şi urmărea un scop
legitim, "apărarea reputaţiei (...) altora", şi că răspundea deci la două dintre condiţiile care permit ca
ingerinţa să fie considerată ca justificată din punct de vedere al alin. 2 al art. 10 din convenţie. Curtea a
făcut aceleaşi constatări pe care le-a făcut deja Comisia.
47. În ceea ce priveşte chestiunea de a şti dacă atingerea era necesară "într-o societate democratică",
Curtea reaminteşte că, în conformitate cu jurisprudenţa constantă, trebuie stabilit dacă atingerea în litigiu
corespundea unei nevoi sociale imperioase, dacă era proporţională cu scopul legitim urmărit, dacă
motivele invocate de autorităţile naţionale pentru a o justifica sunt întemeiate şi suficiente (a se vedea,
între altele, Hotărârea Bladet Tromso şi Stensaas împotriva Norvegiei din 20 mai 1999, Colecţie de
hotărâri şi decizii, 1999). Curtea nu are sarcina de a se substitui instanţelor naţionale, ci de a verifica din
perspectiva art. 10, având în vedere toate circumstanţele cauzei, deciziile pe care acestea le-au pronunţat
în virtutea puterii lor de apreciere (ibidem, alin. 60, şi, printre altele, Hotărârea Fressoz şi Roire împotriva
Franţei din 21 ianuarie 1999, Colecţie de hotărâri şi decizii-I, 1999.

240
 48. Articolele incriminate tratau un subiect de interes public: administrarea patrimoniului statului şi
modul în care oamenii politici îşi îndeplinesc mandatul. Primul articol dădea informaţii extrase din
dosarele de cercetare penală ale direcţiei economice a poliţiei, punând în discuţie gestionarea
Întreprinderii Agricole de Stat "Fastrom", al cărei director a fost G.S., R.T. fiind reprezentantul statului în
consiliul de administraţie. Al doilea articol menţiona indemnizaţia primită în această calitate de senatorul
R.T., precum şi faptul că a folosit un autoturism pus la dispoziţia sa de către societate (a se vedea pct. 13
şi 14 de mai sus).
49. Pentru a se pronunţa în cauză Curtea trebuie deci să ţină seama de un element deosebit de important:
rolul esenţial jucat de presă într-o societate democratică. Dacă presa nu trebuie să depăşească anumite
limite, îndeosebi în ceea ce priveşte reputaţia şi drepturile celorlalţi, precum şi necesitatea de a împiedica
divulgarea unor informaţii confidenţiale, sarcina sa este totuşi comunicarea, cu respectarea datoriilor şi
responsabilităţilor proprii, a informaţiilor şi ideilor referitoare la orice problemă de interes general. Mai
mult, Curtea este conştientă de faptul că libertatea în domeniul presei scrise include, de asemenea, şi
recurgerea la o anume doză de exagerare, chiar de provocare. În cauze asemănătoare celei de faţă marja
de apreciere a autorităţilor naţionale se circumscrie interesului unei societăţi democratice de a permite
presei să îşi joace rolul indispensabil de "câine de pază" şi să îşi exercite aptitudinea de a da informaţii cu
privire la problemele de interes general (Hotărârea în cauza Tromso şi Stensaas împotriva Norvegiei,
citată mai sus la alin. 59). Într-adevăr, este inadmisibil ca un ziarist să nu poată formula judecăţi critice de
valoare decât sub condiţia demonstrării veridicităţii (Hotărârea Lingens împotriva Austriei din 8 iulie
1986, seria A nr. 103, pag. 28, alin. 46).
50. În acest caz Curtea constată, la fel ca şi Comisia, că nu s-a făcut dovada că faptele descrise în
articole erau în totalitate false şi că serveau alimentării unei campanii de defăimare a lui G.S. şi a
senatorului R.T. Articolele domnului Dalban nu se refereau la aspecte ale vieţii particulare ale lui R.T., ci
la comportamentul şi atitudinea sa în calitate de ales al poporului (a se vedea alin. 13 şi 14 de mai sus).
Formulele folosite de reclamant pentru a-şi exprima părerea asupra practicilor sus-numitului senator şi
asupra modului în care acesta şi-a îndeplinit mandatul au fost considerate de instanţele naţionale ca
necorespunzătoare realităţii şi deci calomnioase. În ceea ce îl priveşte pe G.S., acestea au apreciat că
neînceperea urmăririi penale dispusă de către parchet era suficientă pentru a stabili că informaţiile
conţinute în articole erau false, şi aceasta fără să se fi examinat anterior probele furnizate de reclamant (a
se vedea alin. 17 şi 20 de mai sus).
51. Guvernul nu contestă concluzia Comisiei, conform căreia, avându-se în vedere chiar îndatoririle şi
responsabilităţile unui ziarist atunci când acesta se prevalează de dreptul pe care i-l garantează art. 10 din
convenţie (...), condamnarea reclamantului nu poate fi considerată ca "necesară într-o societate
democratică".
52. Curtea ia act de aceasta şi constată şi ea că, în raport cu scopul legitim urmărit, condamnarea penală
a domnului Dalban la o pedeapsă cu închisoarea a constituit o încălcare disproporţionată a dreptului la
libertatea de exprimare a unui ziarist.
În consecinţă a existat o încălcare a art. 10 din convenţie.

IV. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 alin. 1 din convenţie

53. Reclamantul afirmă că nu a beneficiat de un proces echitabil din cauza faptului că instanţele
naţionale nu au avut în vedere probele administrate în apărare, respectiv documentele oficiale care au
servit ca sursă articolelor sale (a se vedea alin. 17 şi 20 de mai sus). El invocă art. 6 alin. 1 care prevede
următoarele:
"Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, (...) de către o instanţă (...), care va hotărî (...)
asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa (...)"
54. Guvernul invită Curtea să declare că nu a existat o încălcare a acestor dispoziţii, deoarece "absenţa
unor trimiteri explicite la argumentele invocate de domnul Dalban" nu poate fi considerată o neexaminare
a argumentelor sale. Faptul că documentele în discuţie au fost admise ca probă şi depuse la dosar conduce
la concluzia că judecătorii naţionali au examinat şi au avut în vedere toate actele depuse de reclamant.

241
 55. Având în vedere concluzia în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 10 din convenţie,
Curtea, la fel ca şi Comisia, consideră că nu este necesar că examineze faptele reţinute şi din punct de
vedere al art. 6 alin. 1.

V. Cu privire la aplicarea art. 41 din convenţie

56. Conform art. 41 din convenţie:

"Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul
intern al Înaltei Părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei
încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."

A. Despăgubiri

57. Doamna Dalban solicită acordarea sumei de 250 milioane lei româneşti (ROL) ca reparaţie a
prejudiciului moral cauzat de condamnarea care a condus la discreditarea defunctului său soţ şi a
prejudiciului material care ar decurge din pierderile suferite în urma dispariţiei revistei "Cronica
Romaşcană". Ea precizează că "această sumă reprezintă o recompensă minimă, destinată exclusiv
reapariţiei ziarului", şi nu o sporire a averii personale.
58. Guvernul subliniază în primul rând absenţa oricărei legături de cauzalitate între pretenţiile formulate
şi prejudiciul material pretins şi consideră că suma indicată ar fi oricum exagerată. În ceea ce priveşte
prejudiciul moral, simpla constatare a încălcării art. 10 din convenţie ar constitui în sine o satisfacţie
echitabilă suficientă. În privinţa despăgubirilor la care a fost obligat reclamantul, Guvernul susţine că ele
nu au fost niciodată achitate, reamintind posibilitatea pe care o are doamna Dalban de a le recupera printr-
o acţiune civilă.
59. Curtea împărtăşeşte punctul de vedere al Guvernului cu privire la pretinsul prejudiciu material. În
ceea ce priveşte daunele morale, ea consideră, dimpotrivă, că reclamantul şi văduva sa au suferit un
asemenea prejudiciu care nu poate fi reparat suficient prin simpla constatare a încălcării. În cauză, decesul
domnului Dalban, intervenit înaintea introducerii de către parchet a recursului în anulare, este un element
care trebuie luat în considerare la evaluarea prejudiciului. Ţinând seama de rata ridicată a inflaţiei în
România, Curtea va exprima suma acordată în franci francezi (FRF), convertibili în lei româneşti la cursul
zilei. Curtea acordă doamnei Dalban 20.000 FRF. În ceea ce priveşte al treilea argument al Guvernului
Curtea se limitează să constate că doamna Dalban nu solicită rambursarea despăgubirilor la care a fost
obligat reclamantul, cu atât mai mult cu cât ele nu au fost plătite (a se vedea alin. 22 de mai sus).

B. Taxe şi cheltuieli

60. Reclamantul a beneficiat de asistenţă judiciară în faţa Comisiei şi apoi a Curţii, iar văduva sa nu a
solicitat rambursarea unor taxe şi cheltuieli suplimentare.

C. Dobânzi

61. Curtea consideră necesar să reţină dobânzile legale aplicabile în Franţa la data adoptării prezentei
hotărâri, adică 3,47% pe an.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE:

1. Hotărăşte că moştenitoarea reclamantului are calitatea de a se substitui în drepturile sale.

2. Hotărăşte că văduva reclamantului poate să se pretindă "victimă" în sensul art. 34 din convenţie.
3. Hotărăşte că a avut loc o încălcare a art. 10 din convenţie.
4. Hotărăşte că nu se impune examinarea cauzei din punct de vedere al art. 6 alin. 1.
5. Hotărăşte:

242
 a) că statul pârât trebuie să plătească văduvei reclamantului, în termen de 3 luni, 20.000 (douăzeci de
mii) franci francezi cu titlu de prejudiciu moral, convertibili în lei româneşti la cursul din momentul plăţii;
b) că această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă de 3,47% pe an, începând cu data expirării
termenului mai sus menţionat şi până la data achitării sumei.
6. Respinge celelalte cereri privind acordarea de despăgubiri.
Redactată în limbile franceză şi engleză, apoi pronunţată în şedinţă publică la Palatul Drepturilor
Omului din Strasbourg la data de 28 septembrie 1999.

Luzius Wildhaber,
preşedinte

Paul Mahoney,
grefier adjunct

243
 CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

HOTĂRÂREA din 3 iunie 2003

în cauza Pantea împotriva României

(Cererea nr. 33343/96)

În cauza Pantea împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a doua), formată din:Domnii: J.-P. Costa, preşedinte, A.B.
Baka, L. Loukaides, C. Bîrsan, K. Jungwiert, M. Ugrekhelidze, Doamna A. Mularoni, judecători, Doamna
S. Dollé, grefieră de secţie
După ce a deliberat în Camera de Consiliu, la data de 13 mai 2003,
Pronunţă următoarea hotărâre:

PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o plângere (nr. 33343/96) îndreptată împotriva României de un cetăţean al
acestui stat, domnul Alexandru Pantea (în continuare, „reclamantul”), care a sesizat Comisia Europeană a
Drepturilor Omului (în continuare, „Comisia”) la data de 28 august 1995, în temeiul fostului articol 25
din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (în continuare,
„Convenţia”).
2. Guvernul României (în continuare, „Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, doamna
C.I. Tarcea.
3. Reclamantul susţine, în special, că luarea măsurii arestării preventive împotriva sa şi menţinerea sa în
stare de arest preventiv au fost contrare dispoziţiilor articolului 5 din Convenţie şi că în cursul perioadei
de arestare a fost supus la tratamente contrare articolului 3 din Convenţie.
4. Plângerea a fost transmisă Curţii la 1 noiembrie 1998, dată la care a intrat în vigoare Protocolul 11
adiţional la Convenţie (articolul 5 alineat 2 din Protocolul 11).
5. Plângerea a fost repartizată Secţiei I a Curţii (articolul 52 alineat 1 din Regulament). În cadrul acestei
secţii, camera desemnată a examina cauza (în temeiul articolului 27 alineat 1 din Convenţie) a fost
constituită conform articolului 26 alineat 1 din Regulament.
6. Prin decizia din 6 martie 2001, camera astfel desemnată a declarat parţial admisibilă plângerea.
7. Reclamantul şi Guvernul au depus observaţii scrise cu privire la fondul cauzei (articolul 59 alineat 1
din Regulament).
8. La data de 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat structura secţiilor sale (articolul 25 din Regulament).
Prezenta plângere a fost repartizată ulterior celei de-a doua secţii, astfel reorganizate (articolul 52 alineat
1 din Regulament).
9. La data de 16 aprilie 2002, Curtea a solicitat părţilor să transmită informaţii suplimentare.
10. Guvernul a răspuns acestei solicitări prin scrisoarea din data 29 aprilie 2002, iar reclamantul prin
scrisoarea din data de 6 mai 2002.
11. Prin scrisoarea din data de 23 mai 2002, Grefa Curţii a atras atenţia Guvernului că a omis să-i
transmită anumite informaţii şi documente şi l-a invitat să le comunice în cel mai scurt termen.
12. Guvernul nu a dat curs acestei invitaţii, ultima scrisoare a acestuia către Curte datând din 29 aprilie
2002.
13. Prin scrisoarea din data de 18 iunie 2002, Grefa a informat Guvernul că, în circumstanţele menţionate
la paragrafele 9-11, Curtea va proceda la examinarea cauzei în stadiul actual al dosarului.

IN FAPT

I.CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
14. Reclamantul, născut în 1947, este un fost procuror care exercită actualmente profesia de avocat. El
locuieşte la Timişoara.

244
A. Arestarea preventivă a reclamantului şi acţiunea penală împotriva acestuia
15. În noaptea de 20/21 aprilie 1994, reclamantul a avut o altercaţie cu D.N., în cursul căreia cel din urmă
a fost grav rănit. După cum rezultă din raportul de expertiză medico-legală efectuată după incident, D.N.
a suferit în noaptea respectivă mai multe fracturi care au necesitat 250 zile de îngrijiri medicale şi care, în
absenţa unui tratament medical adecvat, i-ar fi putut pune viaţa în pericol.
16. Prin rezoluţia din data de 7 iunie 1994, procurorul D. din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul
Judeţean Bihor a dispus începerea urmăririi penale împotriva reclamantului.
17. La 7, 14, 16, 23, 30 iunie şi 5 iulie 1994, partea vătămată D.N. şi 21 de martori au fost audiaţi de
parchet cu privire la incident.
18. La data de 23 iunie 1994, reclamantul a fost audiat de procurorul D.F. cu privire la altercaţia cu D.N.
În cursul acestui interogatoriu, reclamantul nu a fost asistat de un avocat.
19. Prin ordonanţa din 5 iulie 1994, procurorul D. a pus în mişcare acţiunea penală împotriva
reclamantului şi a dispus arestarea preventivă a acestuia. Împotriva reclamantului a fost emis un mandat
de arestare pe o durată de 30 de zile, începând de la data la care va fi arestat de către organele de poliţie.
Întemeindu-şi măsura luată pe dispoziţiile art. 148 lit. c), e) şi h) din Codul de procedură penală,
procurorul a motivat necesitatea arestării preventive a reclamantului prin faptul că acesta, căutat fiind de
organele de poliţie, se sustrăgea de la urmărirea penală. Se consemna, de asemenea, că menţinerea în
libertate a reclamantului prezintă pericol pentru ordinea publică.
20. La data de 13 iulie 1994, reclamantul a fost trimis în judecată, prin rechizitoriul procurorului D.F,
pentru tentativă la infracţiunea de omor prevăzută de art. 174 alineat 2 din Codul penal. În rechizitoriu era
consemnat faptul că împotriva reclamantului a fost luată măsura arestării preventive, întrucât acesta se
sustrăsese urmăririi penale. Se preciza că reclamantul a omis să se prezinte la reconstituirea faptelor din
noaptea de 20/21 aprilie 1994, precum şi la convocarea Parchetului, ce avea ca scop luarea unei noi
declaraţii.
21. La data de 21 iulie 1994, reclamantul a fost arestat, fiind deţinut la Penitenciarul Oradea.
22. În fişa medicală completată la sosirea în penitenciar, era consemnat că reclamantul avea o greutate de
99 kg şi că suferea de ulcer duodenal, litiază biliară şi psihopatie paranoică.
23. La data de 21 iulie 1994, reclamantul, asistat de avocatul ales, a fost condus, în aplicarea art. 152 din
Codul de procedură penală, la instanţa judecătorească, judecătorul M.V., preşedinte de secţie la
Tribunalul Judeţean Bihor, ascultând reclamantul în camera de consiliu şi informându-l cu privire la
trimiterea sa în judecată, prin citirea rechizitoriului parchetului. Cu această ocazie, punându-i-se întrebări
în legătură cu declaraţia dată în faţa organelor de urmărire penală, reclamantul s-a plâns de faptul că
procurorul nu i-a permis să scrie el însuşi declaraţia, sub pretextul că era târziu şi nu era timp suficient
pentru aceasta. De asemenea, reclamantul s-a plâns că a fost „terorizat” de procuror, care l-a lăsat să
aştepte două zile pe culoarul parchetului, ameninţându-l că nu-i va consemna declaraţia şi că va dispune
arestarea sa. A subliniat că a răspuns fiecărei convocări a parchetului şi că nu a încercat să se sustragă
urmăririi penale.
Nu rezultă din încheierea de şedinţă că aspectele privitoare la legalitatea măsurii arestării preventive au
fost puse în discuţia părţilor sau că au fost examinate de către instanţă.
24. Apărând pentru prima oară în faţa completului de doi judecători la data de 5 septembrie 1994,
reclamantul, asistat de doi avocaţi aleşi şi în prezenţa procurorului K., a solicitat reîncadrarea juridică a
faptelor pentru care a fost trimis în judecată, prin calificarea lor ca tentativă la infracţiunea de vătămare
corporală şi a pledat pentru achitarea sa, întrucât faptele au fost săvârşite în stare de legitimă apărare.
Din încheierea de şedinţă nu rezultă că aspectele privind legalitatea măsurii arestării preventive luate
împotriva reclamantului au fost puse în discuţia părţilor sau că au fost examinate de către instanţă.
25. La 3, 17 octombrie şi 14 noiembrie 2004 au fost fixate în cauză noi termene, la care instanţa, în
acelaşi complet ca şi la primul termen, în prezenţa procurorului K.L. şi a reclamantului, asistat de avocaţii
aleşi, a luat declaraţiile a 15 martori.
Din încheierile de şedinţă nu rezultă că aspectele privitoare la legalitatea arestării au fost examinate de
instanţă.

245
26. Prin sentinţa din 28 noiembrie 1994, instanţa de fond a statuat că urmărirea penală este incompletă şi
a restituit dosarul la parchet, în vederea completării acesteia. Prin aceeaşi sentinţă, instanţa a dispus
prelungirea arestării preventive, apreciind că, dată fiind gravitatea faptelor săvârşite, exista pericolul
comiterii de noi infracţiuni.
27. La data de 9 decembrie 1994, reclamantul a declarat apel împotriva acestei sentinţe, invocând lipsa se
imparţialitate a procurorului D., care, de la începerea urmăririi penale, i-a refuzat exercitarea dreptului
fundamental la apărare şi a încălcat principiul prezumţiei de nevinovăţie, numindu-l „recidivist”, deşi nu
fusese niciodată condamnat anterior. Reclamantul îşi exprima, de asemenea, temerea că, dacă arestarea
preventivă va fi prelungită, risca să fie victima unor noi abuzuri din partea procurorului D. şi să fie supus
la rele tratamente de către deţinuţi. Invocând nelegalitatea măsurii arestării preventive dispuse împotriva
sa, reclamantul solicita punerea sa în libertate şi soluţionarea, cu prioritate, a apelului, iar pe fond,
reîncadrarea juridică a faptelor din tentativă de omor în tentativă de vătămare corporală şi achitarea sa.
28. La data de 16 februarie 1995, la primul termen în faţa Curţii de Apel Oradea, la care a participat
avocatul din oficiu al reclamantului, reprezentantul Parchetului a solicitat un nou termen, în vederea
îndeplinirii procedurii de citare a reclamantului. Instanţa a admis cererea Parchetului şi a fixat un nou
termen la 6 aprilie 1995.
29. La data de 6 aprilie 1995, Curtea de Apel Oradea a examinat, din oficiu, şi a pus în discuţia părţilor
aspectele privitoare la legalitatea actelor de urmărire penală împotriva reclamantului, inclusiv a
rechizitoriului, apreciind necesară analizarea acestora în condiţiile în care reclamantul nu a beneficiat, la
audierea sa de către Parchet, de asistenţă juridică şi nu i s-a făcut prezentarea materialului de urmărire
penală la terminarea urmăririi penale. Prin decizia pronunţată în aceeaşi zi, instanţa a admis apelul
reclamantului, a desfiinţat sentinţa pronunţată de Tribunalul Judeţean Bihor la data de 28 noiembrie 1994
în ceea priveşte prelungirea arestării preventive, din următoarele considerente:
- curtea de apel a considerat ilegală arestarea reclamantului la data de 20 iulie 1994. Sub acest aspect, se
preciza că reclamantul nu s-a sustras urmăririi penale, el dând curs tuturor convocărilor Parchetului, în
realitate, procurorul lăsându-l să aştepte, în zadar, pe culoar;
- curtea de apel a apreciat că menţinerea în stare de arest preventiv a reclamantului după data de 19 august
1994 a fost ilegală. Se menţiona că împotriva reclamantului fusese emis un mandat de arestare la data de
5 iulie 1994 pentru o durată de 30 de zile începând cu data arestării sale şi că el a fost arestat la data de 20
iulie 1994. Instanţa preciza că mandatul de arestare era, deci, valabil până la data de 19 august 1994 şi că
măsura nu a fost prelungită, conform legii;
- curtea de apel a constatat, de asemenea, că dreptul reclamantului la apărare a fost încălcat de către
procurorul desemnat să instrumenteze cauza, contrar art. 171 din Codul de procedură penală şi că
parchetul a omis să prezinte referatul de terminare a urmăririi penale.
În consecinţă, instanţa a dispus punerea în libertate a reclamantului şi a anulat toate actele de urmărire
penală efectuate în cauză de Parchet, inclusiv rechizitoriul, restituind dosarul acestei din urmă instituţii
pentru reluarea urmăririi penale.
30. La data de 7 aprilie 1995, reclamantul a fost pus în libertate.
31. La data de 18 aprilie 1995, reclamantul a declarat recurs împotriva deciziei Curţii de Apel Oradea,
invocând faptul că nu era necesară reluarea urmăririi penale, întrucât probele existente la dosarul cauzei îi
dovedeau, în opinia sa, nevinovăţia, şi solicitând achitarea sa.
32. La data de 26 noiembrie 1996, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul, reţinând că
decizia de restituire a cauzei la Parchet în vederea completării urmăririi penale nu este supusă apelului, ci
numai recursului.
33. La 25 şi 27 februarie 1997, procurorul desemnat să efectueze actele de urmărire penală după reluare a
ascultat nouă martori cu privire la circumstanţele incidentului din noaptea de 20/21 aprilie 1994.
34. La data de 11 martie 1997, Parchetul a solicitat internarea reclamantului la Spitalul judeţean Oradea,
secţia de psihiatrie, în vederea efectuării unei expertize medico-legale psihiatrice cu scopul elucidării
cauzelor incidentului din noaptea de 20/21 aprilie 1994.
35. La data de 24 martie 1997, procurorul desemnat să efectueze urmărirea penală în cauză a ascultat
reclamantul şi doi martori.

246
36. La data de 1 aprilie 1997, Laboratorul judeţean de medicină legală Bihor a redactat raportul de
expertiză, consemnând faptul că reclamantul prezenta tulburări de personalitate, dar concluzionând că
reclamantul a comis actele de agresiune împotriva lui D.N. cu discernământ.
37. La 1 şi 3 aprilie 1997, Parchetul a ascultat trei martori şi a procedat la reconstituirea faptelor şi la
confruntarea părţii vătămate şi a reclamantului cu un martor.
38. La data de 16 aprilie 1997, reclamantul a fost trimis în judecată, prin rechizitoriu, pentru tentativă la
vătămare corporală, faptă incriminată de articolul 182 alineat 1 din Codul penal. Parchetul a apreciat că
reclamantul poate beneficia de circumstanţa atenuantă prevăzută de articolul 73 litera b), întrucât a
săvârşit fapta sub stăpânirea unei puternice tulburări, determinate de o provocare din partea părţii
vătămate, care aruncase o cărămidă în direcţia sa.
39. La data de 16 iunie 1997, reclamantul a solicitat instanţei, Judecătoria Beiuş, acordarea unui nou
termen de judecată.
40. Între 1 iulie şi 1 septembrie 1997, pe perioada vacanţei judecătoreşti, nu a fost fixat nici un termen în
cauză.
41. În 1997, la o dată neprecizată, reclamantul a solicitat Curţii Supreme de Justiţie strămutarea dosarului
la o instanţă dintr-un alt judeţ, în vederea asigurării desfăşurării normale a procesului.
42. La 22 septembrie şi 17 noiembrie 1997, avocatul reclamantului a informat instanţa cu privire la
cererea de strămutare aflată pe rolul Curţii Supreme de Justiţie şi a solicitat un nou termen.
43. Prin decizia din 12 decembrie 1997, Curtea Supremă de Justiţie a admis cererea de strămutare a
reclamantului şi a trimis cauza, spre soluţionare, Judecătoriei Craiova.
44. La data de 9 ianuarie 1998, reclamantul a informat Judecătoria Beiuş cu privire la decizia Curţii
Supreme de Justiţie de strămutare a cauzei la o altă instanţă. La data de 19 ianuarie 1998, Judecătoria
Beiuş s-a conformat deciziei Curţii Supreme, transmiţând dosarul Judecătoriei Craiova.
45. La primele două termene fixate de Judecătoria Craiova, reclamantul nu s-a prezentat, motiv pentru
care instanţa a dispus citarea acestuia pentru un nou termen, respectiv 22 aprilie 1998.
46. La data de 22 aprilie 1998, instanţa a procedat la ascultarea reclamantului şi a soţiei sale.
47. La termenele din 20 mai, 17 iunie şi 9 iulie 1998 reclamantul a fost absent, motiv pentru care instanţa
a amânat soluţionarea cauzei.
48. Între 1 iulie şi 1 septembrie 1998, pe perioada vacanţei judecătoreşti, nu a fost fixat nici un termen în
cauză.
49. La 10 septembrie şi 8 octombrie 1998, instanţa a procedat la ascultarea părţii vătămate şi a trei martori
şi a dispus ca partea vătămată să fie supusă unei examinări medico-legale. Reclamantul a solicitat
ascultarea unui martor prin comisie rogatorie.
50. La data de 5 noiembrie 1998, tribunalul a respins cererea reclamantului şi a dispus ca partea vătămată
să se prezinte la institutul de medicină legală, în vederea examinării medico-legale.
51. La data de 3 decembrie 1998, instanţa a procedat la ascultarea a patru martori.
52. Au fost fixate noi termene de judecată la datele de 10, 24 februarie şi 17 martie 1999, termene la care
reclamantul a fost absent. Instanţa a amânat soluţionarea cauzei.
53. La data de 21 aprilie 1999, reclamantul a formulat, în scris, cerere de amânare a judecării cauzei,
motivată de internarea sa în spital.
54. La data de 5 mai 1999, instanţa a dat cuvântul reclamantului, pentru a pune concluzii pe fond.
55. Prin sentinţa din 12 mai 1999, instanţa a dispus condamnarea reclamantului la o pedeapsă de 262 de
zile de închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală, prevăzută de articolul 181 alineat 1
din Codul penal.
56. La 18 mai, respectiv 3 iunie 1999, reclamantul şi partea vătămată au declarat apel împotriva acestei
sentinţe.
57. La 22 octombrie şi 5 noiembrie 1999 şi la 10 ianuarie şi 21 februarie 2000, Tribunalul Judeţean Dolj a
dispus, la cererea reclamantului, amânarea judecării apelurilor declarate de părţi.
58. La data de 13 decembrie 1999, reclamantul a solicitat instanţei administrarea unor noi probe. Instanţa
a admis cererea formulată.
59. La 19 ianuarie 2000, reclamantul a formulat cerere de recuzare a unuia dintre membrii completului de
judecată.

247
60. La data de 2 februarie 2000, instanţa a procedat la ascultarea unui martor, iar la data de 6 martie 2000,
a dat cuvântul reclamantului pentru susţinerea motivelor de apel invocate.
61. Prin decizia din 13 martie 2000, Tribunalul Judeţean Dolj a menţinut sentinţa pronunţată de
Judecătoria Craiova la data de 12 mai 1999 (paragraf 55 din prezenta hotărâre).
62. La data de 16 martie 2000, reclamantul a declarat recurs împotriva acestei decizii şi, în cadrul
soluţionării cererii de recurs de către Curtea de Apel Craiova, a solicitat amânarea cauzei la termenele din
24 mai şi 14 iunie 2000.
63. La data de 28 iunie 2000, reclamantul a prezentat instanţei motivele de recurs.
64. La data de 16 august 2000, partea vătămată a solicitat amânarea judecării cauzei.
65. La termenul din data de 6 septembrie 2000, instanţa a dat cuvântul reclamantului pentru susţinerea
motivelor de recurs invocate.
66. Prin decizia din 13 septembrie 2000, Curtea de Apel Craiova a admis recursul declarat de reclamant şi
a casat sentinţa pronunţată de Judecătoria Craiova la data de 12 mai 1999 şi decizia pronunţată de
Tribunalul Judeţean Dolj la data de 13 martie 2000. Instanţa a reţinut că, luând în considerare rechizitoriul
şi probele administrate în cauză, instanţele inferioare au condamnat reclamantul fără a stabili legătura de
cauzalitate între faptele acestuia şi leziunile suferite de partea vătămată. Instanţa a trimis cauza spre
rejudecare Judecătoriei Craiova.
67. La data de 18 octombrie 2000, Curtea de Apel Craiova a transmis dosarul Judecătoriei Craiova,
instanţă căreia reclamantul i-a solicitat, la data de 2 noiembrie 2000, amânarea cauzei.
68. La data de 30 noiembrie 2000, instanţa a acordat un nou termen, dată fiind absenţa avocatului ales,
asistenţa juridică a reclamantului nefiind asigurată.
69. La data de 14 decembrie 2001, reclamantul a formulat o cerere de recuzare a completului de judecată,
iar, la 1 şi 22 februarie 2001, a solicitat instanţei amânarea judecării cauzei şi admiterea cererii privind
administrarea de noi probe.
70. La 15 martie, 5 aprilie şi 26 aprilie 2001, instanţa a amânat cauza pentru efectuarea unui nou raport de
expertiză medico-legală privind starea de sănătate a părţii vătămate şi a dispus ca aceasta din urmă să se
prezinte, în scopul efectuării examinării, la institutul de medicină legală.
71. La termenul din data de 17 mai 2001, nici reclamantul, nici partea vătămată nu s-au prezentat în
instanţă.
72. Conform informaţiilor de care dispune Curtea, cauza este încă pendinte pe rolul Judecătoriei Craiova.
Curtea nu are cunoştinţă de evoluţia procedurii ulterior datei de 17 mai 2001.

B. Relele tratamente la care reclamantul pretinde că a fost supus la Penitenciarul Oradea şi la Spitalul
penitenciar Jilava

1. Tratamentele incriminate

a) teza reclamantului
73. La data de 27 decembrie 1994, reclamantul, aflat în greva foamei, a fost transferat de către
administraţia penitenciară, din celula pe care o împărţea până atunci cu un cetăţean turc, în celula nr. 39.
Gardienii au încercat să-l hrănească forţat, în prezenţa şefului de celulă, dar reclamantul a refuzat. Acesta
a fost apoi transferat de către gardianul P.S. în celula nr. 42, în care şef de celulă era un recidivist,
cunoscut în închisoare sub pseudonimul „Raj”. Reclamantul susţine că a refuzat să intre în această celulă,
ştiind că gardienii foloseau acel deţinut în scopul „eliminării deţinuţilor incomozi”, dar gardianul P.S. i-a
„adormit vigilenţa”, spunându-i că va fi eliberat după ce va face o baie împreună cu deţinutul „Raj”.
74. În noaptea de 10/11 ianuarie 1995, „Raj” şi un coleg de celulă, cunoscut sub numele „Sisi”, au fixat
sonorul radio-ul la maxim şi l-au lovit cu sălbăticie pe reclamant cu două bastoane. Gardianul S.A., deşi
avertizat de strigătele reclamantului, a refuzat să intervină. Deţinuţii au continuat să-l lovească pe
reclamant, strigând că „vor termina cu el”. După numeroase lovituri, reclamantul a căzut într-o stare de
semi-inconştienţă. Puţin după evenimente, l-a văzut intrând în celulă pe comandantul adjunct al

248
penitenciarului, V.P., care le-a spus celor doi deţinuţi să nu-şi facă griji, că, indiferent ce se va întâmpla,
vina va aparţine reclamantului. Apoi, l-a legat pe reclamant cu cătuşele de un pat. Reclamantul a rămas în
această stare timp de 48 de ore. Urmare a incidentului, reclamantul susţine că a suferit o fractură a
piramidei nazale, fractura unei coaste, a sternului şi a coloanei vertebrale. Susţine, de asemenea, că
unghia unui deget de la mână şi cea a unui deget de la picior i-au fost smulse.
75. La data de 12 ianuarie 1995, reclamantul a fost condus la Spitalul de neurologie şi psihiatrie Oradea,
unde a fost examinat de un neuropsihiatru, care a stabilit diagnosticul de schizofrenie paranoidă
(paragraful 102 din prezenta hotărâre). Conform afirmaţiilor reclamantului, în cursul acestui examen nu a
fost capabil să se exprime din cauza puternicelor lovituri a căror victimă fusese în noaptea de 10/11
ianuarie 1995. Reclamantul susţine, de asemenea, că medicul a constatat leziunile suferite, dar că nu le-a
consemnat în certificat.
76. La data de 13 ianuarie 1995, reclamantul a fost condus la Spitalul Judeţean Oradea, unde a fost
examinat, succesiv, în cadrul secţiilor de urgenţă, chirurgie, neurochirurgie, radiologie şi ORL, fără să fie
însă spitalizat.
77. La 20 şi 23 ianuarie 1995, reclamantul a fost transportat, din nou, la Spitalul judeţean Oradea (secţia
neuropsihiatrie), dar nu a fost internat, întrucât gardienii penitenciarului care îl însoţeau au refuzat să
renunţe la arme pe perioada în care rămâneau în spital pentru a-l supraveghea.
78. La data de 24 ianuarie 1995, la propunerea medicului penitenciarului, comandantul unităţii a dispus
transferul reclamantului la secţia neuropsihiatrie a Spitalului penitenciar Jilava, situat aproape de
Bucureşti, la mai mult de 500 km se Oradea. Reclamantul susţine că transferul a avut ca scop îndepărtarea
sa de familie, pentru ca aceasta să nu observe multiplele leziuni provocate de lovituri.
79. Reclamantul a fost transportat la Spitalul penitenciar Jilava într-o dubă. Reclamantul susţine că pe
durata transportului (trei zile şi trei nopţi, între 24 şi 26 ianuarie 1995), nu a primit îngrijiri medicale,
hrană şi apă. El susţine, de asemenea, că nu a putut sta în poziţie şezândă, din cauza numărului foarte
mare de deţinuţi transportaţi (150-200), cu mult superior numărului de scaune. El susţine, de asemenea,
că, pe durata transportului, în dubă nu se afla nici un gardian care să asigure supravegherea deţinuţilor.
80. La data de 26 ianuarie 1995, reclamantul a fost internat la Spitalul penitenciar Jilava, la secţia de
neuropsihiatrie, cu diagnosticul psihopatie paranoidă.
81. Reclamantul susţine că pe durata spitalizării a dormit în acelaşi pat cu un alt deţinut, infectat H.I.V. El
susţine, de asemenea, că nu a fost tratat din punct de vedere chirurgical şi că a fost supus la o adevărată
tortură psihologică, spunându-i-se că familia sa a fost ucisă.
82. La data de 20 februarie 1995, reclamantul a fost transportat la Penitenciarul Oradea în aceeaşi dubă ca
şi la venire.
83. La întoarcerea la penitenciar, reclamantul a fost internat în infirmeria unităţii, cu diagnosticul
schizofrenie paranoidă. Acesta susţine că de-a lungul mai multor săptămâni în care a fost spitalizat la
infirmerie, gardienii nu i-au permis să se plimbe prin curte, ceea ce a avut grave consecinţe asupra stării
sale de sănătate.
84. La data punerii sale în libertate, reclamantul cântărea 54 kg, în timp ce la momentul arestării, în iulie
1994, cântărea aproape 100 kg (paragraful 22, anterior).
85. Urmare a tratamentelor la care a fost supus în penitenciar, reclamantul a fost spitalizat în repetate
rânduri, în 1996 şi 1997 şi a suferit mai multe intervenţii chirurgicale legate de litiaza şi ulcerul de care
suferea, boli ce s-au agravat în perioada de arestare preventivă. In februarie 1997, acesta a fost examinat
de medicii Spitalului Militar Central Bucureşti, care i-au recomandat să efectueze o tomografie şi o
intervenţie chirurgicală la nivelul ochiului stâng şi al piramidei nazale. Reclamantul nu a urmat aceste
recomandări, din motive de natură financiară.
86. Reclamantul susţine că, din cauza leziunilor suferite în perioada în care a fost arestat preventiv, are
dureri puternice de cap şi şi-a pierdut parţial auzul şi vederea.

b) teza Guvernului
87. La data de 12 ianuarie 1995, reclamantul a fost examinat de un neuropsihiatru, care a stabilit că acesta
suferea de depresie nervoasă cu tulburări de comportament (paragraf 102, de mai jos). În opinia

249
Guvernului, este imposibil ca medicul să fi constatat anumite leziuni şi să fi omis să le menţioneze în fişa
medicală de observaţie.
88. În aceeaşi zi, reclamantul a fost transferat în celula nr. 42, pentru a preveni declanşarea unui conflict
între acesta şi codeţinuţi.
89. În noaptea de 12/13 ianuarie 1995 şi nu în noaptea 10/11 ianuarie 1995, în jurul orei 1, s-a produs o
altercaţie între reclamant şi codeţinuţi. Reclamantul a fost legat, apoi, cu cătuşele de pat pe durata a
aproximativ 5 ore, până la 5.30, când a fost condus la infirmerie. În opinia Guvernului, este imposibil să
se stabilească cu precizie circumstanţele derulării incidentului în cauză. Din aceste motive, Guvernul nu
se poate sprijini decât pe concluziile cuprinse în rezoluţia Parchetului din 20 octombrie 1997 (paragraful
137, de mai jos).
90. În dimineaţa zilei de 13 ianuarie 1995, gardianul D.T. şi comandantul adjunct P.V. au raportat
comandantului penitenciarului că în noaptea anterioară a avut loc un incident în celula nr. 42. Deţinuţii
„Sisi” şi „Raj” au raportat, de asemenea, incidentul.
91. Astfel cum rezultă din procesele-verbale redactate de angajaţii Penitenciarului Oradea şi din raportul
comandantului adjunct al penitenciarului, ale căror copii au fost transmise Curţii, în noaptea de 12/13
ianuarie, spre miezul nopţii, reclamantul a provocat acte de dezordine în celulă, agresând codeţinuţii şi,
din acest motiv, a fost imobilizat, prin legarea sa de pat cu cătuşele.
92. La data de 13 ianuarie 1995, reclamantul a fost transportat la Spitalul judeţean Oradea, unde a fost
examinat în cadrul secţiilor de chirurgie, neurochirurgie, radiologie, ortopedie şi ORL. Radiografiile
relevau faptul că reclamantul suferise o fractură a coastei nr. 7 şi o fractură a piramidei nazale, fără
deplasare. Guvernul contestă faptul că reclamantul ar suferit fracturi ale cutiei craniene sau ale coloanei
vertebrale. Reclamantului i-a fost fixat în aceeaşi zi un bandaj toracic.
93. La întoarcerea în penitenciar, reclamantul a fost internat la Spitalul penitenciar între 13-23 ianuarie
1998, cu diagnosticul „traumatism facial şi tulburări de comportament”. Reclamantul a beneficiat în
perioada menţionată de tratament antibiotic, analgezic şi sedativ.
94. La 20 şi 23 ianuarie 1995, reclamantul a fost examinat la Spitalul judeţean Oradea, în cadrul secţiei
psihiatrie. Medicul care l-a consultat pe reclamant, după ce a apreciat că acesta suferea de „sindrom
paranoid”, a recomandat spitalizarea sa, pentru o mai precisă diagnosticare.
95. La data de 23 ianuarie 1995, şi nu la data de 24 ianuarie, reclamantul a fost transferat la Spitalul
penitenciar Jilava, cu diagnosticul „psihopatie paranoidă”. Transportul a fost efectuat într-o dubă
aparţinând penitenciarului. Înainte de a fi transportat, reclamantul a fost examinat de un medic, care a
concluzionat că starea sa de sănătate nu prezenta un caracter de urgenţă şi nu necesita acordarea de
asistenţă medicală specială pe durata transportului.
96. Reclamantul a fost internat în Spitalul penitenciar Jilava la data de 26 ianuarie 199, la secţia
neuropsihiatrie, cu diagnosticul psihopatie paranoidă.
97. Reclamantul a fost internat în cadrul serviciului de psihiatrie al spitalului timp de 25 de zile. În
această perioadă, nu a fost supus la tortură psihologică. Dat fiind faptul că regulamentul spitalului prevede
separarea deţinuţilor purtători HIV de ceilalţi bolnavi, reclamantul nu ar fi putut dormi în acelaşi pat cu o
astfel de persoană.
98. La data de 20 februarie 1995, reclamantul a fost externat cu acelaşi diagnostic cu care fusese internat.
Medicii au consemnat o ameliorare a stării de sănătate.
99. Pe întreaga durată a spitalizării la infirmeria Penitenciarului Oradea, reclamantul a beneficiat de
plimbări zilnice, care aveau loc în două curţi amenajate în acest scop, durata fiecărei plimbări fiind
cuprinsă între 30 de minute şi o oră.
100. Faptele descrise de Guvern la paragrafele 93-99, de mai sus, sunt confirmate de scrisorile din 15 şi
17 mai 2001, pe care Direcţia Generală a Penitenciarelor le-a adresat agentului guvernamental şi ale căror
copii au fost transmise Curţii.

2. Certificatele medicale
101. La data de 3 august 1992, reclamantul a fost internat într-o clinică psihiatrică din Timişoara, cu
diagnosticul „episod de psihoză paranoică”. Din fişa medicală de observaţie completată de medicii
clinicii, a cărei copie a fost transmisă Curţii de către Guvern, rezultă că internarea s-a făcut la cererea

250
familiei reclamantului, din cauza faptului că acesta era periculos pentru cei din jurul său, că perturba în
mod permanent liniştea familiei şi a vecinilor. Medicii consemnau, de asemenea, că reclamantul se
considera persecutat şi avea tendinţe de supraestimare, că era agitat, avea insomnii şi un comportament
agresiv. Reclamantul a fost externat cu diagnosticul: „episod de psihoză atipică în context reactiv şi toxic
exogen” şi structură specifică de personalitate de tip impulsiv.”
102. La data de 12 ianuarie 1995, reclamantul a fost condus la Spitalul de neurologie şi psihiatrie Oradea,
unde a fost examinat de neuropsihiatrul K.E. În certificatul medical eliberat, era consemnat faptul că
reclamantul suferea de depresie nervoasă cu tulburări de comportament. Se menţiona că reclamantul
acuza existenţa unei presiuni magnetice în întreg corpul, mai ales la nivelul inimii, şi că refuza să se stea
lângă radiator, a cărui apropiere i-ar determina o creştere a presiunii sangvine. Medicul concluziona că
reclamantul suferea de schizofrenie paranoidă şi recomanda punerea sa sub observaţie.
103. Prin scrisoarea din data de 12 ianuarie 1994, comandantul Penitenciarului Oradea informa Curtea de
Apel Oradea că reclamantul a fost consultat la data de 12 ianuarie 1995 de către un medic specialist, care
a stabilit diagnosticul de „schizofrenie paranoidă” şi care a recomandat spitalizarea sa urgentă. În
consecinţă, comandantul adresa Curţii de Apel solicitarea de a dispune spitalizarea de urgenţă a
reclamantului în Spitalul penitenciar Jilava, întrucât spitalizarea pe plan local nu putea fi realizată, fiind
imposibil de asigurat supravegherea acestuia, întrucât nu le era permis gardienilor să intre cu armele în
secţia de neuropsihiatrie a spitalului judeţean.
104. Fişa medicală a reclamantului, completată cu ocazia examenului medical din 13 ianuarie 1995,
efectuat la Spitalul judeţean Oradea, indica o fractură a coastei nr. 7 şi a piramidei nazale, cu fractură de
os, fără deplasare. Medicii secţiei de chirurgie şi ortopedie au recomandat un bandaj toracic şi analgezice,
în caz de nevoie. La secţia ORL, medicii au recomandat ca reclamantul să evite timp de o lună
traumatismele nazale.
105. Registrul aceluiaşi spital indica faptul că reclamantul a fost supus la data de 13 ianuarie 1995 unui
examen radiologic la torace şi plămâni, examen ce a stabilit existenţa unei fracturi la coasta nr. 7, pentru
care i-a fost recomandat un bandaj toracic şi repaus.
106. Din fişa medicală a reclamantului, completată de infirmeria Penitenciarului Oradea şi transmisă
Curţii de către Guvern, rezultă că reclamantul a rămas în infirmerie din 13 până în 23 ianuarie, cu
diagnosticul schizofrenie paranoidă, fractură la coasta nr. 7 şi traumatism facial cu echimoze palpebrale,
despre care se susţine că ar fi fost produs prin autoagresare. Reclamantului i s-au administrat la infirmerie
analgezice, antibiotice şi sedative.
107. Reclamantul a fost din nou examinat la infirmeria penitenciarului la 14, 16 şi 18 ianuarie. Medicul a
consemnat, în raportul său, că starea generală de sănătate a reclamantului era bună.
108. La data de 17 ianuarie, un medic de la infirmeria penitenciarului a recomandat spitalizarea
reclamantului, apreciind că schizofrenia de care acesta suferea nu putea fi altfel tratată. În raportul său,
medicul consemna că reclamantul suferea de schizofrenie şi că în noaptea de 12 ianuarie a avut tulburări
de comportament, aplicându-şi el însuşi lovituri. Se preciza, de asemenea, că reclamantul fusese examinat
la 13 ianuarie 1995 în cadrul secţiilor de chirurgie, oftalmologie şi ORL, care au stabilit diagnosticul de
fractură a unei coaste şi a piramidei nazale.
109. La data de 23 ianuarie 1995, un medic de la infirmeria penitenciarului a consemnat în fişa medicală
a reclamantului că acesta a fost internat la infirmerie pentru schizofrenie şi pentru că şi-a autoprodus
leziuni şi că, urmare a tratamentului administrat, starea de sănătate a avut o evoluţie favorabilă. Se
consemna, de asemenea, că reclamantul urma să fie transferat la Jilava, pentru tratament şi examen
medico-legal.
110. Din fişa medicală a reclamantului completată de Spitalul Penitenciar Jilava, rezultă că reclamantul a
fost internat la secţia de psihiatrie a acestui spital la data de 26 ianuarie 1995, cu diagnosticul de
„schizofrenie paranoidă şi traumatism cranian produs prin autoagresare”. Reclamantul a fost supus,
imediat după sosire, unui control medical efectuat de către medici psihiatri, care au consemnat în raportul
lor existenţa de echimoze palpebrale şi a unui edem bilateral la nivelul membrelor inferioare. Medicii au
consemnat, de asemenea, că reclamantul acuza dureri gastrice şi deficienţe ale tranzitului intestinal. Se
menţiona, totodată, că reclamantul avea antecedente psihiatrice, fiind anterior internat la secţia de
psihiatrie a Spitalelor din Timişoara şi Jilava.

251
111. Pe durata spitalizării la Jilava, care s-a prelungit până la data de 20 februarie 1995, reclamantul a fost
tratat pentru schizofrenia paranoidă, prin administrarea de tranchilizante. De asemenea, i-a fost prescris
regim alimentar. Nu rezultă din documentele puse la dispoziţia Curţii că reclamantul a fost tratat pentru
traumatismul facial şi fractura de coastă.
112. Din foaia de observaţie completată de medicii secţiei de psihiatrie a Spitalului penitenciar Jilava,
rezultă că reclamantul era „liniştit, cooperant, (…), că acesta prezenta echimoze palpebrale de culoare
violacee şi acuza dureri în regiunea inghinală, zonă în care afirma că a fost lovit. Pe o altă coloană
figurau, între paranteze, cuvintele „refuză” şi „traumatisme în zona inghinală”, iar, pe un alt rând, o
abreviere a cuvintelor „examen chirurgical”.
113. Într-o adresă transmisă agentului guvernamental de către Direcţia generală a penitenciarelor, ca
răspuns la solicitarea de informaţii formulată de acesta, se preciza că, pe durata internării la Spitalul
penitenciar Jilava, reclamantului i-au fost administrate tranchilizante, că a urmat un regim alimentar şi că
nu a fost consultat în cadrul secţiei de chirurgie, întrucât acesta a refuzat un astfel de examen, aşa cum
rezulta din foaia de observaţie completată de medicii secţiei de psihiatrie a spitalului (paragraful 112, de
mai sus, in fine).
114. Din certificatele medicale transmise Curţii de către reclamant rezultă că, după punerea sa în libertate,
reclamantul a fost internat între 1 şi 17 noiembrie 1995 şi 19 şi 28 februarie 1997 la Spitalul judeţean
Oradea şi la Spitalul judeţean Alexandria, la secţia de chirurgie, unde a fost tratat chirurgical pentru
litiază, stenoză papilară şi pentru afecţiuni ale colonului şi pancreasului. Medicii i-au prescris 30 de zile
de concediu medical şi i-au recomandat să efectueze un examen tomografic la Spitalul Militar Central
Bucureşti. Din documentele puse la dispoziţia Curţii, nu rezultă că reclamantul şi-a pierdut auzul sau
vederea.

3. Plângerile reclamantului pentru rele tratamente

115. Reclamantul susţine că în ianuarie 1995, după incidentul cu „Sisi” şi „Raj” din noaptea de 10-11
ianuarie, a adresat comandantului închisorii plângerea sa verbală împotriva codeţinuţilor care îl supuseră
la rele tratamente. Reclamantul susţine, de asemenea, că la acea dată, din cauza leziunilor suferite, nu a
fost în măsură să formuleze o plângere scrisă.
116. La data de 24 iulie 1995, reclamantul a sesizat Parchetul cu o plângere împotriva deţinuţilor „Sisi” şi
„Raj”, pe care îi acuza de tentativă la infracţiunea de omor sau de tentativă la infracţiunea de vătămare
corporală gravă, fapte prevăzute de art. 174, respectiv 182 din Codul penal. El solicita, de asemenea,
începerea urmăririi penale împotriva gardianului P.S., care l-a transferat în celula 42, în care se aflau
deţinuţi recidivişti, cu intenţia de a facilita maltratarea sa, şi împotriva gardianului S.A., care era de
serviciu în noaptea în care a avut loc incidentul şi care nu a intervenit pentru a pune capăt agresiunii
codeţinuţilor. Se plângea, de asemenea, împotriva comandatului adjunct al Penitenciarului Oradea, care a
ordonat încătuşarea sa, lăsându-l să „moară cu spatele pe ciment”.
Se plângea, totodată, de faptul că soţiei sale nu i s-a permis să-l viziteze în penitenciar după ce a fost
agresat, că, pe când se afla „între viaţă şi moarte”, a fost dus într-o dubă la Jilava, la secţia de psihiatrie,
deşi ar fi trebuit să fie transportat la secţia de chirurgie pentru tratament. El se exprima astfel: „ probabil
gardienii au contat pe faptul că va muri în drum spre spital şi că responsabilitatea va cădea în sarcina altor
persoane. La Jilava, la secţia de psihiatrie, medicii au văzut că am fost bătut şi că aveam fracturi şi au fost
miraţi că am fost trimis acolo. Deşi pierdusem deja foarte mult sânge şi aveam tensiunea cuprinsă între 7
şi 12, m-au trimis înapoi la Oradea (…), cu degetul mic de la mâna dreaptă zdrobit, cu unghia de la un
deget de la piciorul drept şi cea de la un deget de la mâna dreaptă smulse.”
Reclamantul solicita efectuarea unei expertize medicale, în vederea stabilirii stării sale de sănătate. El
acuza dureri puternice de cap, precum şi faptul că nu mai simte partea stângă a capului şi că sinusul stâng
era fracturat. Acuza, de asemenea, existenţa unor deficienţe respiratorii, despre care susţinea că au fost
determinate de faptul că fracturile toracice nu s-au vindecat din cauza lipsei unui tratament medical
adecvat.
117. În opinia Guvernului, reclamantul nu a depus nici o plângere în ianuarie 1995 împotriva gardienilor
P.S. şi S.A. sau împotriva codeţinuţilor care l-au agresat. Se susţine că reclamantul s-a plâns pentru prima

252
oară pentru incidentul cu „Sisi” şi „Raj” în plângerea sa înaintată Parchetului la data de 24 iulie 1995
(paragraf 116, de mai sus).
118. La data de 27 decembrie 1995, neprimind nici un răspuns cu privire la plângerea sa, reclamantul s-a
adresat, cu noi plângeri, Parchetului Militar Oradea şi Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.
El solicita, din nou, efectuarea unei expertize medico-legale pentru stabilirea stării sale de sănătate şi
constatarea infirmităţii provocate de leziunile suferite.
Reclamantul sublinia că în perioada de arestare preventivă, în virtutea faptului că se bucura de beneficiul
prezumţiei de nevinovăţie, ar fi trebuit să fie deţinut în celulă cu alte persoane arestate preventiv, în
conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 23/1969 privind executarea pedepselor. Or, contrar acestei
reglementări, a fost transferat de către gardianul P.S. într-o celulă cu deţinuţi condamnaţi definitiv şi
recidivişti, cu scopul de a fi bătut cu ferocitate. Reclamantul solicita Parchetului de pe lângă Curtea
Supremă de Justiţie să analizeze aceste aspecte şi să concluzioneze că gardienii din Penitenciarul Oradea
l-au supus la rele tratamente, infracţiune prevăzută de articolul 267 din Codul penal.
Reclamantul se plângea, totodată, că în perioada de internare în infirmeria penitenciarului, i-a fost
interzis exerciţiul dreptului la plimbare zilnică, deşi a solicitat în scris respectarea acestuia. Se plângea, de
asemenea, că nu a fost condus la instanţă la câteva termene la care aceasta se pronunţa asupra apelului în
procedura iniţiată împotriva sa, pentru a nu apărea în public cu chipul şi capul zdrobite şi tumefiate şi cu
unghiile de la mână smulse.
119. La data de 29 aprilie 1996, reclamantul s-a plâns la Parchetul Militar Oradea, invocând faptul că
procurorii desemnaţi să instrumenteze plângerea sa tergiversează soluţionarea dosarului, pentru a se
ajunge ca nici legătură de cauzalitate să nu mai poată fi stabilită între eventualele operaţii chirurgicale
suferite şi leziunile produse în incidentul cu „Sisi” şi „Raj”.
El sublinia că, deşi a fost torturat în noaptea de 11/12 ianuarie 1995, numai la 13 ianuarie 1995 a fost
condus la secţia de chirurgie. Preciza, de asemenea, că, în ciuda stării în care se afla, a fost mai întâi
transportat la secţia de neuropsihiatrie, pentru a se preconstitui o probă că şi-ar autoprovocat leziunile.
Reclamantul solicita Parchetului să analizeze motivele pentru care conducerea Penitenciarului Oradea a
încercat să acopere agresiunea la care a fost supus de către codeţinuţi cu complicitatea comandantului
adjunct P.V.
Reclamantul arăta, totodată, că după incidentul cu „Sisi” şi „Raj”, cu faţa desfigurată şi „mai mult mort
decât viu”, a fost condus în biroul comandantului R., unde, din cauza stării sale, nu a fost capabil să
vorbească.
Acesta a solicitat, din nou, efectuarea de urgenţă a unei expertize medicale, pentru a se constata agravarea
stării sale de sănătate.

4. Procedura penală având ca obiect pretinsele rele tratamente

120. La data de 11 august 1995, Parchetul General (Secţia Parchetelor Militare) a comunicat
reclamantului că plângerea sa împotriva funcţionarilor P.S., S.A. şi V.P. a fost înaintată Parchetului
Militar Oradea, spre competentă soluţionare.
121. La data de 17 august 1995, plângerea reclamantului a fost înregistrată la Parchetul Militar Oradea.
122. La data de 8 septembrie 1995, reclamantul şi soţia sa au fost ascultaţi de procurorul desemnat să
instrumenteze cauza. Reclamantul a susţinut, în special, că actele de agresiune la care a fost supus din
partea codeţinuţilor „Sisi” şi „Raj” au avut loc la instigarea şi cu complicitatea gardienilor P.S. şi S.A. şi
că, după incidente, comandantul adjunct al penitenciarului, P.V., în loc să ia măsurile necesare, a dispus
să fie încătuşat.
Soţia reclamantului a declarat că i s-a refuzat dreptul de a-şi vizita soţul între 5 şi 8 ianuarie 1995, cu
motivaţia că acesta a suferit un şoc psihic şi că este sub tratament. A precizat că l-a putut vizita la Spitalul
penitenciar Jilava, între 18 şi 20 ianuarie 1995, când şi-a dat seama că acesta era slăbit şi a remarcat că
avea echimoze la ambii ochi şi unghia degetului mic smulsă.
123. La data de 14 februarie 1996, parchetul a luat declaraţii comandantului adjunct al penitenciarului,
P.V., şi gardienilor P.S. şi S.A., cu privire la relele tratamente pe care reclamantul pretindea că le-a suferit
în noaptea de 12/13 ianuarie 1995.

253
124. P.V. a declarat că, în acea noapte, după ce a fost anunţat de ofiţerul de serviciu că reclamantul s-a
bătut cu ceilalţi codeţinuţi şi că a provocat scandal, a mers în celula nr. 42, unde a constatat că
reclamantul era rănit la nas şi că avea sânge pe mâini. După ce a încercat să discute cu el asupra a ceea ce
se întâmplase, a dispus – dată fiind starea reclamantului şi faptul că era noapte – să fie imobilizat la pat cu
cătuşele. A arătat, de asemenea, că a dispus ca un gardian să stea întreaga noapte în faţa uşii celulei,
pentru a asigura supravegherea acesteia. P.V. a precizat că, deşi regulamentul penitenciar prevede ca
persoanele arestate preventiv, cum era cazul reclamantului, să fie cazate în celule separate de cele ale
deţinuţilor aflaţi în executarea pedepsei, de la această regulă au fost permise excepţii, în cazul
suprapopulării penitenciarului, precum şi atunci când au intervenit situaţii speciale. A adăugat că, din
cauza comportamentului reclamantului faţă de ceilalţi codeţinuţi, s-a decis repartizarea acestuia în celulă
cu deţinuţi condamnaţi definitiv.
125. Gardianul P.S., care a pus în aplicare ordinul de transfer al reclamantului în celula nr. 42, a declarat
că repartizarea reclamantului în acea celulă nu a avut ca scop facilitarea agresării acestuia de către alţi
deţinuţi. A afirmat că reclamantul era „bolnav psihic”şi că, dat fiind comportamentul său, a fost transferat,
în repetate rânduri, în diverse celule. A precizat că, atunci când „avea o criză”, reclamantul sărea din pat
şi se lovea cu capul de grilajul celulei.
126. Gardianul S.A. a declarat că în noaptea incidentului între reclamant şi deţinuţii „Sisi” şi „Raj” a fost
de serviciu. A precizat că nu avea voie să-l scoată pe reclamant din celulă, atunci când acesta i-a cerut să
o facă, în noaptea incidentului, dar că, în schimb, a raportat imediat faptele constatate comandantului
adjunct al penitenciarului, care l-a calmat pe reclamant.
127. La data de 27 februarie 1996, parchetul a ascultat martorul H.L., unul dintre codeţinuţii care se aflau
în celula nr. 42 în noaptea incidentului cu „Sisi” şi „Raj”. Acesta a declarat că ianuarie 1995, perioadă în
care locuia în aceeaşi celulă cu „Sisi” şi „Raj”, reclamantul a început, într-una din nopţi să se roage
potrivit ritului musulman. „Sisi”a apucat un baston din lemn şi a început să-l lovească pe reclamant pe
întregul corp, până când bastonul s-a rupt în două. Reclamantul i-a cerut gardianului să-l transfere într-o
altă celulă, dar acesta i-a răspuns că nu putea să-l transfere fără acordul superiorilor săi. Apoi, „Raj” şi
„Sisi”, enervaţi de faptul că reclamantul cobora tot timpul din pat, au început să-l lovească din nou cu un
baston. În celulă, radio-ul era pornit. Apoi, „Sisi” şi „Raj” l-au lovit pe reclamant cu pumnii şi picioarele.
Reclamantul a ripostat şi a început să strige după ajutor. Supraveghetorul S.A. a sosit imediat şi a întrebat
ce se întâmplă. „Sisi” a răspuns că este pe cale „să-l moaie” pe reclamant, pentru ca acesta să nu mai facă
în celula nr. 42 ceea ce făcuse în alte celule. Gardianul S.A. i-a dat lui „Sisi” o pereche de cătuşe şi, cu
ajutorul lui „Raj”, cei doi l-au imobilizat pe reclamant în patul său, cu mâinile legate de pat cu cătuşele.
Subliniind că reclamantul era foarte rău bătut, martorul continua declaraţia arătând că reclamantul a fost
apoi descătuşat, la ordinul comandantului adjunct P.V., care a dispus ca, în cazul în care acesta reîncepe
să provoace dezordine, să fie din nou încătuşat. Martorul a declarat, în final, că, după câte ştie el, nu a fost
luată nici măsură împotriva lui „Sisi” şi „Raj” ulterior incidentului şi că aceştia nu au acţionat, în opinia
sa, la instigarea gardienilor penitenciarului.
128. În februarie 1996, Parchetul Militar Oradea a solicitat Penitenciarului Oradea dosarul reclamantului
şi informaţii cu privire la diagnosticul care a fost stabilit la Spitalul penitenciar Jilava.
129. La 14 martie, 15 mai şi 26 iunie 1996, s-au luat declaraţiile a patru martori cu privire la incidentul
din noaptea din 12/13 februarie 1995.
130. La data de 26 iunie 1996, Parchetul Militar Oradea a dispus efectuarea unei expertize medico-legale,
care să precizeze natura leziunilor suferite de reclamant ca urmare a incidentului, numărul zilelor de
îngrijiri medicale necesare pentru vindecare şi consecinţele produse de incident asupra stării sănătăţii
reclamantului, în special dacă relele tratamente suferite au determinat pierderea unui simţ sau organ sau o
infirmitate fizică sau psihică permanentă.
131. La data de 27 iunie 1996, reclamantul a fost examinat de un medic legist din cadrul Laboratorul
judeţean de medicină legală Bihor, care a recomandat efectuarea unor examene medicale în cadrul
secţiilor de ortopedie, urologie, ORL şi oftalmologie. Nu rezultă din documentele de care dispune Curtea
dacă aceste examene au fost sau nu efectuate.

254
132. La data de 11 iulie 1997, reclamantul a fost din nou ascultat de Parchetul Militar Oradea. În
declaraţia sa, reclamantul a precizat că a efectuat examenele medicale recomandate de medicul legist şi că
a depus rezultatele acestora la laboratorul de medicină legală.
133. La data de 27 august 1997, laboratorul de medicină legală a redactat raportul de expertiză,
întemeindu-se pe examinarea reclamantului din 27 iunie 1996 şi pe consemnările din fişa medicală
completată de medicii din Spitalul Penitenciar Oradea. În acest raport, medicul legist S.I. a consemnat că
reclamantul nu a efectuat examenele medicale la secţiile de urologie, ORL şi oftalmologie, aşa cum i se
recomandase la data de 27 iunie 1996; a concluzionat că la data de 12-13 ianuarie 1995, reclamantul a
suferit o fractură a coastei nr. 7 şi un traumatism al piramidei nazale, ca urmare a lovirii cu un obiect dur.
Medicul estima că aceste leziuni au condus la o incapacitate temporară de muncă de 18 zile. A precizat,
de asemenea, că nu a fost identificată vreo infirmitate permanentă a reclamantului.
134. La 12 februarie, 19 martie, 21 aprilie, 23 iulie, 15 şi 18 august 1997, parchetul a luat declaraţiile a
opt noi martori, dintre care „Sisi” şi „Raj”.
135. Deţinutul „Sisi” confirma faptul că, în timpul nopţii incidentului, reclamantul a fost lovit de un alt
deţinut cu un baston, precum şi faptul că gardianul, după ce observat ceea ce se întâmpla, nu a spus nimic,
ci a mers să-l anunţe pe comandantul adjunct P.V. Acesta din urmă l-a încătuşat pe reclamant, cu mâinile
la spate şi l-a „lăsat pe jos până dimineaţa”, când a fost dus la infirmerie. „Sisi” a precizat că deţinutul H.
l-a lovit în cap pe reclamant cu coada măturii şi a sărit cu picioarele pe abdomenul lui. A precizat, de
asemenea, că, în opinia sa, reclamantul simula nebunia şi a adăugat că vinovăţia comandantului adjunct
P.V. rezulta, după părerea sa, din faptul că dispusese transferul reclamantului în celula lui „Raj”, căruia i-
a cerut să aibă grijă de el. Or, după cum sublinia „Sisi”, celula lui „Raj” era cunoscută în penitenciarul
Oradea ca fiind o celulă de deţinuţi periculoşi, „Raj fiind omul lui P.V.”. Deţinutul nega faptul că
reclamantul a fost ţinut o zi şi o noapte pe jos, într-o baltă de sânge, precum şi că gardienii au sugerat
deţinuţilor să-l lovească şi că radio-ul era pornit în timp ce reclamantul era agresat.
136. Deţinutul „Raj” a declarat că el i-a spus comandantului să nu-l transfere pe reclamant în celula sa,
pentru că aici se aflau doi deţinuţi periculoşi, iar reclamantul părea a fi nebun. A subliniat că a solicitat
comandantului să îl transfere într-o altă celulă, temându-se că ceilalţi deţinuţi nu vor suporta prostiile
acestuia, dar îşi amintea că P.V. spusese că orice se va întâmpla, nu va fi vina sa. El a relatat că, în seara
incidentului, reclamantul a început să urle şi să-i lovească pe ceilalţi codeţinuţi, care au ripostat şi au
încercat să-l imobilizeze. Ei au cerut, apoi, gardianului o pereche de cătuşe cu care l-au legat de pat,
poziţie în care a stat până dimineaţa. Deţinutul a declarat că nu l-a lovit nimeni pe reclamant cu corpuri
dure şi că dimineaţa, când a venit comandantul adjunct P.V., reclamantul i-a solicitat să-l scoată din acea
celulă. P.V. l-a supus apoi unui test psihologic pentru a se stabili dacă este într-adevăr nebun. „Raj” nega
faptul că P.V. a dispus ca reclamantul să fie încătuşat şi lăsat pe ciment ca să moară şi că reclamantul a
stat într-o baltă de sânge timp de 24 de ore. A negat că a fost instigat de gardieni să-l lovească, dar a
confirmat că P.V. i-a spus în dimineaţa ulterioară accidentului să nu-şi facă griji, pentru că întreaga
responsabilitate pentru cele întâmplate va aparţine reclamantului.
137. Prin referatul627 din 20 octombrie 1997, Parchetul Militar Oradea a respins plângerea reclamantului
împotriva gardienilor şi deţinuţilor „Sisi” şi „Raj”. În referat se reţine că reclamantul a avut în perioada
septembrie-decembrie 1994 un comportament exemplar în închisoare, motiv pentru care a fost numit şef
de celulă şi a fost recompensat de autorităţile penitenciare. Totuşi, începând cu luna decembrie el a
devenit agresiv, ceea ce a determinat mutarea sa în mai multe celule. Astfel, la 12 ianuarie 1995,
reclamantul a fost repartizat în celula nr. 42, împreună cu deţinuţii „Sisi” şi „Raj”. În noaptea de 12/13
ianuarie 1995, gardianul S.A., auzind zgomote în celula reclamantului, a alertat conducerea
penitenciarului. Comandantul adjunct P.V. a mers în celulă, unde a constatat că reclamantul îl agresase pe
„Raj”, iar acesta din urmă, împreună cu „Sisi” şi cu un alt treilea coleg de celulă, L.H., au ripostat,
lovindu-l, la rândul lor. P.V. a restabilit ordinea şi a dispus ca reclamantul să fie aşezat în patul său şi să

627
Nota traducătorului : Urmărirea penală derulată la Parchetul Militar Oradea, urmare a plângerii reclamantului
împotriva codeţinuţilor şi gardienilor a fost finalizată prin „referat”. Soluţia dispusă prin acest referat a fost de
respingere a plângerii reclamantului, motivată de faptul că aceasta a fost tardiv introdusă împotriva codeţinuţilor,
iar în privinţa gardienilor s-a stabilit că nu se poate reţine vinovăţia acestora.

255
fie supravegheat până a doua zi dimineaţa, când a fost condus la infirmerie unde i-au fost îngrijite rănile.
Parchetul a concluzionat că acuzaţiile reclamantului împotriva angajaţilor penitenciarului erau nefondate.
În ceea ce priveşte ceilalţi codeţinuţi, parchetul a confirmat faptul că aceştia erau autorii leziunilor
produse reclamantului. Întemeindu-se pe concluziile raportului de expertiză din 27 august 1997
(paragraful 133, de mai sus), parchetul sublinia că leziunile suferite de reclamant nu i-au provocat o
infirmitate şi nu i-au pus viaţa în pericol, ci au condus la o incapacitate temporară de muncă de 18 zile.
Cererea reclamantului a fost totuşi respinsă, ca tardiv introdusă, întrucât nu a fost formulată în termenul
de două luni de la data săvârşirii faptei, prevăzut de articolul 284 din Codul de procedură penală,
coroborat cu art. 180 din Codul penal.
138. La data de 28 mai 1998, reclamantul s-a plâns împotriva acestei soluţii la Parchetul de pe lângă
Curtea Supremă de Justiţie (Secţia Parchetelor Miliare), solicitând a se dispune începerea urmăririi penale
şi angajarea răspunderii penale a făptuitorilor pentru relele tratamente la care a fost supus. A subliniat, în
special, complicitatea conducerii penitenciarului care rezulta, în mod evident, din actele medicale
completate de medici la 12 şi 17 ianuarie 1995, în care s-a consemnat că în noaptea de 12/13 ianuarie
1995, reclamantul şi-a autoprodus traumatisme craniene şi la nivelul sternului. Reclamantul a arătat că
documentele în cauză erau false şi că fuseseră redactate cu scopul de a acoperi eventualul său deces sau
posibila sinucidere.
Reclamantul s-a plâns că nu a primit tratament medical de la 11 ianuarie 1995, când a fost agresat, până la
13 ianuarie 1995, dată la care a fost dus la infirmerie, şi că, în plus, în acest interval a fost încătuşat în
celula unde se găseau agresorii săi. El a susţinut, totodată, că nu a primit tratament medical adecvat nici
după ce a fost dus la infirmerie, la data de 13 ianuarie 1995, dar a menţionat că nu poate să probeze acest
lucru.
El s-a plâns, din nou, că a fost transportat într-un vagon de marfă la Spitalul penitenciar Jilava, în ciuda
gravităţii stării sale de sănătate, şi a fost condus la secţia de psihiatrie şi nu la cea de chirurgie, cum o
impuneau leziunile suferite. Reclamantul a arătat că nu a beneficiat de tratament medical adecvat, nefiind
internat la secţia de chirurgie şi fiind trimis înapoi la Penitenciarul Oradea, după câteva zile de la
internare, în acelaşi vagon ca şi la venire.
Reclamantul a solicitat, din nou, efectuarea unei expertize medicale a stării sale de sănătate, la Institutul
de Medicină Legală Bucureşti, insistând asupra necesităţii efectuării unui examen tomografic.
139. Curtea nu a fost încunoştinţată cu privire la rezultatul acestei plângeri şi nici cu privire la eventualele
acte de procedură efectuate de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie după 29 mai 1998
(paragrafele 9-12, de mai sus).

5. Vizitele făcute reclamantului în închisoare de către soţia sa

140. Conform susţinerilor reclamatului, între 13 şi 17 ianuarie 1995 conducerea Penitenciarului Oradea,
invocând faptul că reclamantul a suferit o depresie nervoasă, a interzis soţiei sale să-l viziteze, cu scopul
de a-i ascunde acesteia rănile pe care „Sisi” şi „Raj” i le-au provocat cu complicitatea gardienilor.
Reclamantul nu a ridicat pachetul pe care l-a adus soţia sa la închisoare în acea perioadă, pachet ce
conţinea 200 sute de mărci germane şi medicamente pentru îngrijirea afecţiunilor de stomac şi de litiază
biliară de care suferea.
141. Dintr-o scrisoare datată 31 mai 2001, adresată de Direcţia Generală a Penitenciarelor agentului
guvernamental, în răspuns la solicitarea de informaţii a acestuia, rezultă că în registrele Penitenciarului
Oradea era consemnat că reclamantul a fost vizitat de soţia sa la 4 ianuarie 1995, dată la care a primit şi
un pachet cu alimente, ce cântărea 5 kg. De asemenea, el a primit un alt pachet de la acelaşi expeditor la
data de 21 ianuarie 1995.

C. Acţiunea în despăgubiri pentru arestare ilegală

142. La data de 18 noiembrie 1999, reclamantul a chemat în judecată statul, reprezentat prin Direcţia
Generală a Finanţelor Publice, instanţa sesizată cu această acţiune fiind Tribunalul Timiş. Invocând
articolele 504 şi 505 din Codul de procedură penală, astfel cum au fost interpretate prin decizia Curţii
Constituţionale din 10 martie 1998, şi articolul 5 alineatele 1-5 din Convenţie, reclamantul a solicitat două
miliarde de lei, cu titlu de despăgubiri pentru arestarea sa preventivă în perioada 5 iulie 1994- 6 aprilie

256
1995, arestare declarată abuzivă şi ilegală prin hotărârea definitivă din 6 aprilie 1995 a Curţii de Apel
Oradea (paragraful 29, de mai sus). Reclamantul a arătat în special că, în perioada precizată a fost supus
la rele tratamente care i-au provocat multiple fracturi craniene şi fracturi ale coastelor.
143. Prin sentinţa din 7 iulie 2000, instanţa a respins acţiunea reclamantului ca prematură, cu motivaţia că
procedura iniţiată împotriva sa era încă pendinte pe rolul instanţelor interne.
144. Prin decizia din 23 noiembrie 2000, Curtea de Apel Timişoara a admis apelul reclamantului, a casat
sentinţa din 7 iulie 2000 şi a trimis dosarul spre rejudecare aceleiaşi instanţe. Curtea de apel a reţinut că
despăgubirile au fost solicitate de reclamant pentru paguba suferite prin arestarea preventivă, declarată
ilegală, şi că, în consecinţă, faptul că urmărirea penală împotriva reclamantului nu era încă finalizată nu
are nici o relevanţă în cauză. Curtea de apel a stabilit că, în mod eronat, prima instanţă a respins acţiunea
reclamantului ca prematură.
145. La o dată neprecizată procedura a fost reluată la Tribunalul Timiş. La termenul din 30 martie 2001,
statul a solicitat instanţei respingerea acţiunii reclamantului ca tardiv introdusă. S-a subliniat că, în
conformitate cu dispoziţiile articolului 504 alineat 2 din Codul de procedură penală, acţiunea pentru
repararea pagubei poate fi introdusă în termen de un an de la data rămânerii definitive a hotărârii de
achitare sau a ordonanţei de neîncepere a urmăririi penale. S-a apreciat că, în cauză, respectivul termen a
început să curgă la data de 26 noiembrie 1996, dată la care decizia Curţii de Apel Oradea din 6 aprilie
1995, prin care s-a constatat nelegalitatea măsurii arestării preventive a reclamantului, a rămas definitivă.
Or, reclamantul a introdus acţiunea în reparare la 18 noiembrie 1999, deci la aproape trei ani de la data
menţionată.
Reclamantul a ridicat excepţia de neconstituţionalitate a articolelor 504 alineat 2 şi 505 alineat 2 din
Codul de procedură penală şi a solicitat trimiterea cauzei la Curtea Constituţională.
146. Prin încheierea din 27 aprilie 2001, instanţa a transmis dosarul la Curtea Constituţională, instanţă
competentă să se pronunţe asupra excepţiei ridicate de reclamant.
147. La data de 20 septembrie 2001, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a
articolului 504 alin 2 din Codul de procedură penală, declarând această dispoziţie neconstituţională în
măsura în care ea limita cazurile în care responsabilitatea statului putea fi angajată pentru erori judiciare
comise în procesele penale.
Curtea Constituţională a respins, totuşi, excepţia de neconstituţionalitate a articolului 505 alineat 2 din
Codul penal, cu motivaţia următoare: “nici normele constituţionale, nici cele din tratatele internaţionale la
care România este parte nu prevăd imprescriptibilitatea dreptului persoanelor prejudiciate prin măsuri
ilegale de deţinere de a porni acţiune în repararea pagubei şi nici un termen limită în care acest drept
poate fi exercitat. Articolul 48 alineat (3) din Constituţie, prin expresia "potrivit legii", lasă la opţiunea
legiuitorului stabilirea condiţiilor procedurale în care dreptul la reparaţie poate fi exercitat. Termenul de
un an, prevăzut în articolul 205 alineat 2 din Codul de procedură penală, este un termen de prescripţie a
dreptului la acţiune rezonabil, care asigură condiţiile optime celui prejudiciat pentru a exercita acţiune în
justiţie în scopul obţinerii reparaţiilor legale.”
148. Pin sentinţa din 18 ianuarie 2002 Tribunalul Timiş a respins acţiunea reclamantului ca tardiv
introdusă. Instanţa a reţinut că termenul de un an prevăzut de articolul 505 alineat 2 din Codul de
procedură penală a început să curgă în cauză la 26 noiembrie 1996, dată la care decizia Curţii de Apel
Oradea care a declarat ilegală măsura arestării preventive luate împotriva reclamantului, a rămas
definitivă. Or, cum acţiunea reclamantului a fost formulată la 18 noiembrie 1999, instanţa a apreciat că
aceasta a fost tardiv introdusă.
149. Deşi hotărârea era supusă apelului, reclamantul nu a uzat de acest drept, apreciind că, dată fiind
practica contradictorie a instanţelor interne, acţiunea sa nu ar fi avut şanse de succes. Hotărârea din 18
ianuarie 2002 a rămas definitivă prin neexercitarea căii de atac.

II. DREPT INTERN APLICABIL

A. Dispoziţiile legale aplicabile în materia luării şi prelungirii măsurii arestării preventive

150. Dispoziţiile legale pertinente din Codul de procedură penală sunt următoarele:

257
Articolul 136
Scopul şi categoriile măsurilor preventive
„În cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu închisoare, pentru a se asigura buna desfăşurare a
procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală,
de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua faţă de acesta una din următoarele măsuri
preventive:
(…)
(c) arestarea preventivă.

Măsura arătată la lit. a poate fi luată de organul de cercetare penală, iar măsurile arătate la lit. b) şi c) se
pot lua numai de procuror sau de instanţa de judecată.”

Articolul 137
Cuprinsul actului prin care se ia măsura preventivă
„Actul prin care se ia măsura preventivă trebuie să arate fapta care face obiectul învinuirii sau inculpării,
textul de lege în care aceasta se încadrează, pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită şi
temeiurile concrete care au determinat luarea măsurii preventive.”

Articolul 143
Condiţiile reţinerii
„Măsura reţinerii poate fi luată de organul de cercetare penală faţă de învinuit, dacă sunt probe sau
indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală.
(…)
Sunt indicii temeinice atunci când din datele existente în cauză rezultă presupunerea că persoana faţă de
care se efectuează urmărirea penală a săvârşit fapta.”

Articolul 146
Condiţiile pentru arestarea învinuitului
„Procurorul, din oficiu sau la sesizarea organului de cercetare penală, când sunt întrunite condiţiile
prevăzute în art. 143 şi există în mod corespunzător vreunul din cazurile prevăzute în art. 148, dacă
consideră că în interesul urmăririi penale este necesară privarea de libertate a învinuitului, dispune prin
ordonanţă motivată arestarea acestuia, arătând temeiurile care justifică luarea măsurii şi fixând durata
arestării, care nu poate depăşi 5 zile.
Totodată, procurorul emite un mandat de arestare a învinuitului. Mandatul cuprinde în mod
corespunzător menţiunile arătate în art. 151 lit. a - c, e şi j, precum şi numele şi prenumele învinuitului şi
durata pentru care este dispusă arestarea acestuia.”

Articolul 148
Condiţiile şi cazurile în care se dispune arestarea inculpatului
„Măsura arestării inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 şi numai în
vreunul din următoarele cazuri:
(…)
h) inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, iar
lăsarea sa în libertate ar prezenta un pericol pentru ordinea publică.”

Articolul 149
Durata arestării inculpatului
„Durata arestării inculpatului nu poate depăşi o lună, afară de cazul când ea este prelungită în condiţiile
legii.”

Articolul 152

258
Executarea mandatului
„(…)
Când măsura arestării a fost dispusă în lipsa inculpatului potrivit art. 150, mandatul emis se înaintează în
dublu exemplar organului de miliţie, pentru executare.
Organul de poliţie procedează la arestarea persoanei arătate în mandat, căreia îi predă un exemplar al
mandatului şi o conduce în faţa organului judiciar care a emis mandatul.
Dacă mandatul de arestare a fost emis de procuror, acesta menţionează pe mandat data prezentării
inculpatului şi procedează de îndată la ascultarea acestuia, după care dispune prin rezoluţie asupra
arestării inculpatului. Dacă între timp cauza a ajuns în faţa instanţei de judecată, procurorul va trimite pe
arestat instanţei.
Preşedintele instanţei procedează la ascultarea inculpatului, iar dacă acesta ridică obiecţii care necesită o
rezolvare urgentă, fixează de îndată termen de judecată.”

Articolul 155
Prelungirea duratei arestării inculpatului de către procuror
„Durata arestării inculpatului poate fi prelungită în caz de necesitate şi numai motivat.
Prelungirea termenului privitor la durata arestării inculpatului poate fi dispusă de procurorul şef al unităţii
de procuratură în cadrul căreia funcţionează procurorul care exercită supravegherea cercetării penale sau
care efectuează urmărirea penală.”

Articolul 159
Procedura prelungirii arestării de către instanţă
„Completul de judecată va fi prezidat de preşedintele instanţei sau de un judecător desemnat de acesta,
iar participarea procurorului este obligatorie.
Dosarul cauzei va fi depus de către procuror cu cel puţin două zile înainte de termen şi va putea fi
consultat de către apărător la cererea acestuia.
Inculpatul este adus în faţa instanţei şi va fi asistat de apărător.
În cazul în care instanţa acordă prelungirea, aceasta nu va putea depăşi 30 de zile.
Încheierea prin care s-a hotărât asupra prelungirii arestării poate fi atacată cu recurs de procuror sau de
inculpat. Termenul de recurs este de 3 zile şi curge de la pronunţare pentru cei prezenţi şi de la
comunicare pentru cei lipsă. Recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus prelungirea
arestării preventive nu este suspensiv de executare (…). Instanţa poate acorda şi alte prelungiri, fiecare
neputând depăşi 30 de zile. Dispoziţiile alineatelor precedente se aplică în mod corespunzător.”

Articolul 300
Verificarea sesizării instanţei şi a arestării inculpatului
(…)
„În cauzele în care inculpatul este arestat, instanţa legal sesizată este, de asemenea, datoare să verifice din
oficiu, la prima înfăţişare, regularitatea luării şi menţinerii acestei măsuri.”

B. Dispoziţii legale şi jurisprudenţă în materia modalităţilor de reparare a prejudiciilor suferite în caz de

arestare nelegală

151. Dispoziţiile legale pertinente din Codul de procedură penală sunt următoarele:

Articolul 504
Cazuri care dau dreptul la reparaţie
„Orice persoană care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite,
dacă în urma rejudecării cauzei s-a stabilit prin hotărâre definitivă că nu a săvârşit fapta imputată ori că
acea faptă nu există.

259
Are dreptul la repararea pagubei şi persoana împotriva căreia s-a luat o măsură preventivă, iar ulterior,
pentru motivele arătate în alineatul precedent, a fost scoasă de sub urmărire sau a fost achitată.”

Articolul 505
Acţiunea pentru reparare
(…)
„Acţiunea poate fi pornită în termen de un an de la rămânerea definitivă a hotărârii de achitare sau de la
data ordonanţei de scoatere de sub urmărire.”

Articolul 506
Instanţa competentă
„Pentru obţinerea reparaţiei, persoana îndreptăţită se poate adresa tribunalului în a cărui rază teritorială
domiciliază, chemând în judecată civilă statul.”

152. Prin decizia nr. 45 din 10 martie 1998, Curtea Constituţională, sesizată cu excepţia de
neconstituţionalitate a articolului 504 alineat 1 din Codul de procedură civilă, a statuat:
„Conform dispoziţiilor art. 48 alin. (3) din Constituţie, statul răspunde patrimonial, potrivit legii, pentru
prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale.
Rezultă din acest text că principiul responsabilităţii statului faţă de persoanele care au suferit din cauza
unei erori judiciare săvârşite în procesele penale trebuie aplicat tuturor victimelor unor asemenea erori.
(…) Prin urmare, se constată că organul legislativ nu a pus de acord prevederile art. 504 din Codul de
procedură penală cu cele ale art. 48 alin. (3) din Constituţie.(…) În consecinţă, ţinând seama că art. 504
din Codul de procedură penală instituie numai două cazuri posibile de angajare a răspunderii statului
pentru erorile judiciare săvârşite în procesele penale, rezultă că această limitare este neconstituţională faţă
de prevederile art. 48 alin. (3) din Constituţie, care nu permit o asemenea restrângere.”

153. Dispoziţiile relevante din articolul 1000 din Codul civil prevăd:

„Stăpânii şi comitenţii (sunt responsabili) de prejudiciul cauzat de servitorii şi prepuşii lor în funcţiile ce
li s-au încredinţat.”

Dispoziţii privind relele tratamente suferite în perioada de deţinere

154. Dispoziţiile pertinente din Codul penal sunt următoarele:

Capitolul I
Infracţiuni contra vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii

Articolul 180
Loviri şi alte violenţe
„Lovirea sau orice violenţă cauzatoare de suferinţe fizice se pedepsesc cu închisoare de la o lună la 3 luni
sau cu amendă. (…)
Lovirea sau actele sau actele de violenţă care au pricinuit o vătămare ce necesită pentru vindecare îngrijiri
medicale de cel mult 20 de zile se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. (…)
Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. (…)”

Articolul 182
Vătămarea corporală gravă
„Fapta prin care s-a pricinuit integrităţii corporale sau sănătăţii o vătămare care necesită pentru vindecare
îngrijiri medicale de mai mult de 60 de zile sau care a antrenat una dintre consecinţele următoare:
pierderea unui organ sau simţ, încetarea funcţionării acestora, o infirmitate permanentă fizică ori psihică
(…) se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 5 ani.”

260
Articolul 174
Omorul
„Uciderea unei persoane se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.
Tentativa se pedepseşte.”

Capitolul II
Infracţiuni care împiedică înfăptuirea justiţiei

Articolul 267
Supunerea la rele tratamente
„Supunerea la rele tratamente a unei persoane aflate în stare de reţinere, deţinere ori în executarea unei
măsuri de siguranţă sau educative se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani.”

Articolul 267¹
Tortura
„Fapta prin care se provoacă unei persoane, cu intenţie, o durere sau suferinţe puternice, fizice ori psihice,
îndeosebi cu scopul de a obţine de la această persoană sau de la o persoană terţă informaţii sau mărturisiri,
de a pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terţă persoană l-a comis ori este bănuită că l-a comis, de a
o intimida sau de a face presiuni asupra ei sau de intimida sau a face presiuni asupra unei terţe persoane
sau pentru orice alt motiv bazat pe o formă de discriminare oricare ar fi ea, atunci când o asemenea durere
sau astfel de suferinţe sunt aplicate de către un agent al autorităţii publice sau orice altă persoană care
acţionează cu titlu oficial sau la instigarea ori cu consimţământul expres sau tacit al unor asemenea
persoane se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani. (…)
Tentativa se pedepseşte.”

155. Dispoziţiile pertinente din Codul de procedură penală sunt următoarele:

Articolul 279
Procedura privind plângerea prealabilă
„Punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, în cazul
infracţiunilor pentru care legea prevede că este necesară astfel de plângere.
Plângerea penală se adresează:
a) instanţei de judecată, în cazul infracţiunilor prevăzute de la art. 180 (…) din Codul penal, dacă
făptuitorul este cunoscut. (…)”

Articolul 284
Termenul de introducere a plângerii prealabile
„În cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că este necesară o plângere, aceasta trebuie să fie
introdusă în termen de două luni din ziua în care persoana vătămată a ştiut cine este făptuitorul.”

156. Dispoziţiile legale care reglementează procedura având ca obiect efectuarea expertizelor medico-
legale sunt următoarele:

1. Decretul nº 446 din 25 mai 1966 privind organizarea instituţiilor şi serviciilor medico-legale
Articolul 2
„Instituţiile medico-legale sunt Institutul de cercetări ştiinţifice medico-legale "Prof. Dr.Mina Minovici",
subordonat Ministerului Sănătăţii şi Prevederilor Sociale, şi filialele institutului.
În cadrul Institutului de cercetări ştiinţifice medico-legale "Prof. Dr.
Mina Minovici" funcţionează Comisia superioara medico-legala. În cadrul aceluiaşi institut şi al filialelor
sale funcţionează comisii de control şi avizare a actelor medico-legale.”
Articolul 6

261
„Institutul de cercetări ştiinţifice medico-legale "Prof. Dr. Mina Minovici" şi filialele sale efectuează:
a) expertize, constatări şi alte lucrări medico-legale la cererea serviciilor medico-legale, atunci când
acestea consideră că din punct de vedere tehnic nu le poate executa sau la cererea Ministerului Afacerilor
Interne, Tribunalul Suprem ori a Procuratorii Generale;
b) noi expertize medico-legale, la cererea organelor in drept, in cazurile de: omor, lovire sau vătămare
cauzatoare de moarte şi moarte suspectă; deficienţe în acordarea asistenţei medicale; expertize
psihiatrico-legale;
c) orice alte lucrări medico-legale prevăzute de regulamentul de aplicare a prezentului decret.”
2. Regulament de aplicare a Decretului nº 446 din 25 mai 1966, Hotărârea Consiliului de Miniştri nr.
1085/1966

Articolul 12
„ Serviciile medico-legale, în cadrul atribuţiilor lor:
c) efectuează examinări medico-legale, la cererea persoanelor interesate (…).”

ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 3 DIN CONVENŢIE
157. Reclamantul pretinde că articolul 3 din Convenţie a fost încălcat, articol care prevede:
„ Nimeni nu poate fi supus la tortură, nici la pedepse sau tratamente inumane sau degradante”

158. Curtea relevă faptul că capătul de cerere al reclamantului întemeiat pe dispoziţiile articolului 3 din
Convenţie poartă, pe de o parte, asupra tratamentelor la care a fost supus în perioada arestării sale
preventive în Penitenciarul Oradea şi la Spitalul penitenciar Jilava şi, pe de altă parte asupra caracterului
anchetei desfăşurate de autorităţi, având ca obiect pretinsele rele tratamente.

1. Cu privire la pretinsele rele tratamente suferite de reclamant în penitenciarul Oradea şi în Spitalul

penitenciar Jilava

A. Argumentele părţilor
a) teza reclamantului
159. Reclamantul susţine că evocarea de către Guvern a episodului internării sale din 1992 în Spitalul de
psihiatrie Timişoara constituie un pretext pentru a-l discredita în faţa Curţii şi că, în orice caz, aceasta nu
demonstrează că el suferea de o boală psihică la momentul agresării sale de către codeţinuţi.
160. Reiterând susţinerile formulate în faţa Parchetului Militar Oradea (paragraful 116, de mai sus),
reclamantul apreciază că a fost torturat de către „Sisi” şi „Raj” şi subliniază că rezultă, în mod evident,
complicitatea conducerii Penitenciarului Oradea din actele medicale completate la data de 12 şi 17
ianuarie 1995 (paragrafele 102 şi 108, de mai sus), acte în care era consemnat că în noaptea de 12/13
ianuarie 1995, reclamantul îşi autoprovocase traumatisme craniene şi la nivelul sternului. În opinia
reclamantului, documentele în cauză erau false şi au fost redactate cu scopul de a acoperi eventualul deces
sau sinucidere. Reclamantul solicită Curţii să examineze motivele pentru care Guvernul Român nu a făcut
nici un comentariu cu privire la aceste documente medicale care probau complicitatea medicilor
penitenciarului.
161. Referindu-se, în special, la condiţiile de internare la infirmeria penitenciarului şi la Spitalul
penitenciar Jilava, reclamantul apreciază că obligaţia de a împărţi acelaşi pat cu un deţinut infectat HIV şi
faptul că a fost împiedicat pe durata mai multor luni, când se afla la infirmerie, de a exercita dreptul la
plimbări zilnice în curtea penitenciarului, reprezintă, de asemenea, tratamente contrare articolului 3 din
Convenţie.
162. Reclamantul subliniază că, urmare a agresiunilor la care a fost supus în penitenciar şi a lipsei de
tratament medical adecvat, a rămas cu sechele, respectiv tulburări de vedere şi de auz, precum şi dureri de
cap, şi a trebuit să se supună, după punerea sa în libertate, mai multor intervenţii chirurgicale.

b) teza Guvernului

262
163. Guvernul subliniază că este foarte important ca susţinerile reclamantului să fie analizate de Curte
ţinând seama de contextul foarte delicat legat de starea de sănătate psihică a reclamantului. Guvernul
menţionează, sub acest aspect, că reclamantul a fost internat între 3 şi 13 august 1992 în Spitalul de
psihiatrie Timişoara, cu diagnosticul ”episod psihotic atipic ” şi că, în fişa de observaţie medicală, medicii
consemnaseră că reclamantul se considera persecutat (paragraful 101, de mai sus). Guvernul este de
părere că nu pot fi luate în considerare decât afirmaţiile reclamantului care au fost probate sau care nu au
fost contrazise prin alte mijloace de probă.

i. Cu privire la natura leziunilor suferite de reclamant şi la măsura în care acestea pot fi imputate
personalului penitenciarului

164. Guvernul contestă faptul că reclamantul a fost supus unor tratamente contrare articolului 3 din
Convenţie de către autorităţi. În subsidiar, Guvernul susţine că aceste tratamente nu pot fi în nici un caz,
calificate ca acte de tortură.
165. În ceea ce priveşte leziunile suferite de reclamant urmare a incidentului cu codeţinuţii săi, Guvernul
susţine, contrar celor afirmate de reclamant şi aşa cum rezultă din actele medicale depuse la dosar, că
reclamantul nu a suferit decât o fractură a coastei nr. 7, o fractură. El prezenta, de asemenea, câteva
echimoze palpebrale. Guvernul consideră că, dacă reclamantul ar fi suferit mai multe leziuni decât cele
consemnate în actele medicale depuse la dosar, ar fi putut să le probeze printr-o expertiză medicală asupra
stării sale de sănătate, efectuată în condiţiile Decretului nr. 446/1966 şi ale Regulamentului de aplicare a
acestuia, aprobat prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr.1085/1966, acte normative în temeiul cărora
orice persoană poate cere efectuarea unei astfel de expertize (paragraful 156, de mai sus).
166. Pe de altă parte, Guvernul subliniază că, aşa cum rezultă cu certitudine din actele dosarului, gardienii
nu au fost implicaţi în declanşarea conflictului şi nici actele de agresiune la care a fost supus reclamantul.
Invocând Hotărârea Assenov c. Bulgariei din 28 octombrie 1998 (Culegerea de hotărâri şi decizii 1998-
VIII, pag.329, § 100), Guvernul susţine că reclamantul n-a probat faptul că gardienii l-au supus la rele
tratamente şi nici faptul că au încurajat, în orice mod, actele de violenţă ale codeţinuţilor împotriva sa.
167. Cât priveşte susţinerea reclamantului, potrivit căreia acesta ar fi fost imobilizat prin legarea sa cu
cătuşe de pat şi lăsarea pe ciment timp de 48 ore, aceasta este imposibilă, în opinia Guvernului, o dată ce
incidentul a avut loc în noaptea de 12 /13 ianuarie 1995, iar reclamantul a fost examinat de medic în
dimineaţa zilei de 13 ianuarie 1995. Guvernul subliniază că, în realitate, aşa cum rezultă din documentele
dosarului, este vorba de o perioadă de numai cinci ore, din jurul orei 1 noaptea, când reclamantul a fost
imobilizat până la 5,30, când acesta a fost condus la infirmerie.
168. În opinia Guvernului, imobilizarea unei persoane prin încătuşare pe o perioadă atât de lungă ca aceea
pretinsă de reclamant, adică 48 de ore, ar fi condus, în mod necesar, la apariţia unor leziuni specifice la
persoana în cauză. Or, Guvernul subliniază că la examenul medical din 13 ianuarie 1995, nici o leziune
care ar indica imobilizarea prin încătuşare nu a fost identificată la reclamant.
169. Faptul că P.V, comandatul adjunct al penitenciarului, a mers chiar în noaptea incidentului în cauză la
penitenciar probează, în opinia Guvernului, intenţia personalului unităţii de a acţiona în sensul restabilirii
ordinii în închisoare.
170. Totodată, Guvernul subliniază că autorităţile penitenciare au luat toate măsurile necesare pentru a
împiedica un asemenea conflict, reclamantul fiind transferat, în mai multe rânduri, dintr-o celulă în alta,
cu scopul precis de a preveni incidente între acesta şi codeţinuţi.

ii. Cu privire la tratamentul medical acordat reclamantului

171. Guvernul apreciază că tratamentul medical administrat reclamantului în perioada de arestare
preventivă a fost adecvat. Guvernul subliniază că după incidentul din noaptea de 12 /13 ianuarie 1995
reclamantul a fost transportat, chiar în dimineaţa zilei de 13 ianuarie, la Spitalul judeţean Oradea, în
vederea efectuării unor examene medicale specializate şi a fost, din nou, condus la acest spital la 20 şi 23
ianuarie, pentru a putea beneficia de îngrijirile medicale care nu ar fi putut fi acordate la infirmeria
închisorii.

263
172. Guvernul adaugă că, în acelaşi scop, respectiv acordarea de îngrijiri medicale adecvate
reclamantului, de care nu putea beneficia pe plan local, reclamantul a fost transferat la Spitalul penitenciar
Jilava. Transferul s-a efectuat la mai mult de 10 zile după incident, nepunând, deci, în pericol viaţa
acestuia.
173. Guvernul subliniază că îngrijirile medicale acordate reclamantului în spitalul penitenciar au condus
la ameliorarea stării sale de sănătate şi că, la întoarcerea la Oradea, el a fost din nou internat la infirmeria
penitenciarului.
174. Guvernul subliniază că este în sarcina reclamantului să probeze, printr-o expertiză medico-legală de
tipul celei menţionate la paragraful 164, că problemele sale de sănătate actuale sunt o consecinţă a
tratamentului medical pretins inadecvat primit în închisoare.

iii. Cu privire la condiţiile de spitalizare în cadrul infirmeriei şi la Spitalul penitenciar Jilava

175. Guvernul subliniază că, pe durata internării la infirmeria penitenciarului, reclamantul şi-a exercitat
dreptul la plimbări zilnice, în condiţiile descrise la paragraful 99, de mai sus.
176. Guvernul menţionează, totodată, că, pe durata spitalizării la Jilava, spitalul nu a fost suprapopulat,
deci nu a fost necesar ca reclamantul să stea în acelaşi pat cu un alt deţinut. De asemenea, se subliniază că
în registrele Spitalului penitenciar Jilava nu figurează ca internată în perioada spitalizării reclamantului
nici o persoană seropozitivă.

B. Aprecierea Curţii
177. Curtea notează că aspectul material al capătului de cerere întemeiat pe dispoziţiile articolului 3 din
Convenţie poartă asupra două probleme distincte, deşi interdependente: prima, se referă la realitatea şi
gravitatea tratamentelor la care reclamantul pretinde a fi fost supus, cea de-a doua priveşte măsura în care
acestea pot fi imputate autorităţilor.

1. În ceea ce priveşte pretinsele rele tratamente şi gravitatea acestora

178. Curtea notează că existenţa relelor tratamente este disputată de părţi. Potrivit susţinerilor
reclamantului, doi deţinuţi l-au bătut cu sălbăticie, din ordinul gardienilor, în noaptea de 10/11 ianuarie
1995, apoi un gardian l-a legat de pat cu cătuşele, lăsându-l în această poziţie timp de 48 de ore.
Reclamantul susţine că a suferit fracturi craniene şi fracturi la nivelul sternului şi al coloanei vertebrale.
179. Guvernul susţine că incidentul cu „Sisi” şi „Raj” a avut loc în noaptea de 12/13 ianuarie 1995.
Acesta precizează, de asemenea, că reclamantul a fost imobilizat, din ordinul comandantului adjunct al
penitenciarului, până în zori, în jurul orei 5.30, când a fost condus la infirmerie, unde i s-au acordat
îngrijirile medicale necesare. Singurele leziuni identificate de specialişti la reclamant au fost echimoze
palpebrale, o fractură a coastei nr. 7 şi o fractură a piramidei nazale.
180. Curtea reaminteşte, mai întâi, că, pentru a incluse în sfera de aplicare a articolului 3, relele
tratamente trebuie să atingă un minimum de gravitate, minimum ce este relativ, depinzând de ansamblul
circumstanţelor cauzei, precum, durata tratamentului şi efectele psihice sau psihologice asupra victimei şi,
în anumite cazuri, sexul, vârsta, starea de sănătate a acesteia. Atunci când o persoană este privată de
libertate, folosirea împotriva sa a forţei fizice, dacă aceasta nu este determinată de însuşi comportamentul
victimei, aduce atingere demnităţii umane şi constituie, în principiu, o încălcare a dreptului garantat de
articolul 3 (Tekin c. Turciei, hotărârea CEDO din 9 iunie 1998, Culegea de hotărâri şi decizii 1998-IV, p.
1517-1518, §§ 52 şi 53 şi Labita c. Italiei (GC), cererea nr.26772/1995, § 120, Culegerea de hotărâri şi
decizii 2000-IV).
181. Susţinerile având ca obiect supunerea la rele tratamente trebuie dovedite în faţa Curţii cu mijloace de
probă adecvate (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Klaas c. Germaniei, din 22 septembrie 1993,
seria A nr. 269, p. 17, § 30). În aprecierea faptelor pretinse, Curtea foloseşte criteriul probei apte să
elimine „orice îndoială rezonabilă”; o astfel de probă poate rezulta dintr-un ansamblu de indicii sau de
prezumţii, suficient de grave, precise şi concordante (Irlanda c. Marea Britanie, hotărârea din 18 ianuarie
1978, seria A nr. 25, p. 65, § 161, Aydin c. Turciei, hotărârea din 25 septembrie 1997, Culegerea de

264
hotărâri şi decizii 1997-VI, p. 1889, § 73, şi Selmouni c. Franţei, (G.C), nr. 25803/94, § 88, CEDH 1999-
V).
182. În ceea ce priveşte susţinerile reclamantului, potrivit cărora acesta ar fi fost obligat, în timpul
spitalizării la Jilava, să stea în acelaşi pat cu un deţinut seropozitiv şi i s-ar fi interzis, timp de mai multe
luni, pe când se afla internat la infirmeria Penitenciarului Oradea, să-şi exercite dreptul la plimbări zilnice
în curtea unităţii, susţineri contestate de Guvern, Curtea apreciază că, în absenţa oricărei probe care să
susţină aceste afirmaţii, nu se poate dovedi că reclamantul a fost supus la astfel de tratamente.
183. Curtea arată, de asemenea, că nici un element de probă nu susţine afirmaţiile reclamantului
privitoare la producerea în incidentul cu codeţinuţii săi a unor fracturi craniene, la nivelul sternului şi al
coloanei vertebrale, nici pe cele privind pierderea, în acelaşi incident, a unghiei unui deget de la mână şi a
celei a unui deget de la picior şi nici afirmaţiile privind existenţa unor efecte durabile ale respectivelor
tratamente asupra stării sale actuale de sănătate.
184. În consecinţă, Curtea statuează că pretinsele rele tratamente la care se face referire în paragraful 74
in fine , 81, 83 şi 86, de mai sus, nu pot fi considerate ca dovedite.
185. Din contră, Curtea arată că este incontestabil faptul că, în perioada de arestare preventivă, pe când se
afla sub controlul gardienilor şi al administraţiei penitenciare, reclamantul a suferit leziuni provocate prin
lovire. Rapoartele medicale redactate de specialişti atestă, într-adevăr, multitudinea şi intensitatea
loviturilor la care a fost supus reclamantul în incidentul cu codeţinuţii, lovituri ce au produs echimoze
palpebrale bilaterale, fractura piramidei nazale şi a unei coaste.
Or, în opinia Curţii, acestea sunt elemente de fapt stabilite în mod clar şi care, prin ele însele, sunt
suficient de serioase pentru a conferi faptelor caracterul unor tratamente inumane şi degradante, prohibite
de articolul 3 din Convenţie.
186. Curtea arată, de asemenea, că gravitatea tratamentelor în cauză este amplificată de o serie de factori.
În primul rând, Curtea notează că este incontestabil faptul că după incidentul cu „Sisi” şi „Raj”,
reclamantul a fost imobilizat, prin încătuşare, din ordinul comandantului adjunct al penitenciarului, în
aceeaşi celulă cu autorii agresiunii. Curtea remarcă, de asemenea, că, deşi reclamantului i s-a prescris un
bandaj toracic pentru tratarea fracturii (paragraf 105, de mai sus), nu rezultă din actele depuse la dosar că
un astfel de bandaj a fost într-adevăr aplicat (paragrafele 106 şi 111, de mai sus). Totodată, Curtea
notează că, după numai zece zile de la incidentul care i-a provocat reclamantului fractura piramidei nazale
şi a unei coaste, acesta a fost transportat într-o dubă a penitenciarului, la sute de kilometri distanţă faţă de
locul de deţinere, pe parcursul a mai multor zile, toate acestea în ciuda recomandării de repaus făcute de
medici (paragraful 105, in fine), date ce nu au fost contestate de Guvern. Curtea menţionează, de
asemenea, că din actele transmise de reclamant, rezultă că acesta nu a beneficiat de un examen chirurgical
şi tratat chirurgical, dacă era cazul, în perioada internării sale la Spitalul penitenciar Jilava (paragrafele
111 şi 112, de mai sus).
187. În lumina celor expuse anterior şi luând în considerare ansamblul de aspecte supuse examinării,
Curtea concluzionează că tratamentele la care a fost supus reclamantul în perioada de arestare preventivă,
astfel cum au fost expuse în paragrafele 185 şi 186, de mai sus, sunt contrare dispoziţiilor articolului 3 din
Convenţie. Urmează a se stabili dacă poate fi angajată răspunderea statului pentru acestea.

2. În ceea ce priveşte răspunderea autorităţilor: supravegherea deţinutului

188. Curtea notează că Guvernul contestă faptul că, în cauză, ar fi existat un comportament culpabil al
autorităţilor, fie sub forma unui act intenţionat, fie sub forma unei neglijenţe în serviciu. Întemeindu-se pe
declaraţiile mai multor martori, Guvernul susţine că autorităţile nu au fost implicate în declanşarea
conflictului între deţinuţi şi au luat măsurile necesare pentru ca un astfel de incident să nu se producă.
189. Sub acest aspect, Curtea reaminteşte, în primul rând, că articolul 3 din Convenţie consacră una dintre
valorile fundamentale ale unei societăţi democratice, prohibind, în termeni absoluţi, tortura şi pedepsele şi
tratamentele inumane sau degradante (Aydin c. Turciei, hotărâre din 25 septembrie, Culegerea de hotărâri
şi decizii 1997-VI, § 81). Aceste dispoziţii impun autorităţilor statelor contractante nu numai să se abţină
de la a supune o persoană la astfel de tratamente, ci, de asemenea, pun în sarcina acestora obligaţia de a
lua, în mod preventiv, măsuri de natură practică, necesare asigurării protecţiei integrităţii corporale şi

265
sănătăţii persoanelor private de libertate (Mouisel c. Franţei, cererea nr. 67263/01, § 40, Culegerea de
hotărâri şi decizii 2002-I, Keenan c. Marii Britanii, cererea nr. 27229/95, § 110, Culegerea de hotărâri şi
decizii 2001-III). Totuşi, această obligaţie nu trebuie interpretată de aşa manieră încât să impună statelor o
sarcină imposibil de realizat sau excesivă (cf. mutatis mutandis, Tanrikulu c. Turciei, cererea nr.
21422/93, § 71, nepublicată).
190. În opinia Curţii, dată fiind natura dreptului protejat de articolul 3, este suficient ca reclamantul să
demonstreze că autorităţile nu au făcut ceea ce, în mod rezonabil, era de aşteptat să facă pentru a
împiedica materializarea unui risc real şi imediat pentru integritatea fizică a reclamantului, un risc de care
acestea aveau sau trebuia să aibă cunoştinţă. Aceasta este o întrebare al cărei răspuns depinde de
ansamblul circumstanţelor cauzei (mutatis mutandis, Keenan, susmenţionată, §§ 110-115). În consecinţă,
Curtea urmează să stabilească dacă, în circumstanţele cauzei, autorităţile ar fi trebuit să ştie că
reclamantul risca să fie supus la rele tratamente din partea celorlalţi deţinuţi şi, în caz afirmativ, dacă au
luat, în limitele competenţelor lor, măsuri apte să determine evitarea unui astfel de risc.
191. Curtea remarcă faptul că în fişa medicală a reclamantului completată la sosirea în Penitenciarul
Oradea, medicul notase că reclamantul suferea de „psihopatie paranoidă” (paragraful 22, de mai sus). De
asemenea, aşa cum s-a arătat în prezentarea situaţiei de fapt, reclamantul a intrat, în repetate rânduri, în
conflict cu codeţinuţii săi, motiv pentru care a fost transferat în mai multe celule (paragraf 88, 125 şi 137,
de mai sus). Mai mult, Curtea notează că, în ziua anterioară celei în care s-a produs incidentul cu „Sisi” şi
„Raj”, reclamantul a fost examinat, la Spitalul de psihiatrie şi neurologie Oradea, de un neuropsihiatru
care aprecia că reclamantul suferea de depresie nervoasă cu tulburări de comportament şi recomanda
punerea sa sub observaţie (paragraful 102, anterior, in fine).
192. Curtea concluzionează că autorităţile interne ar fi putut, în mod rezonabil, prevedea, pe de o parte,
că, dată fiind starea sa psihică, reclamantul era mai vulnerabil decât un deţinut obişnuit şi, pe de altă
parte, că arestarea sa putea avea ca efect exacerbarea sentimentului său de deprimare, sentiment, de altfel,
inerent oricărei măsuri privative de libertate, precum şi amplificarea irascibilităţii sale, pe care o
manifestase deja faţă de alţi deţinuţi. Din aceste considerente, Curtea apreciază că era necesară o
supraveghere atentă a reclamantului de către autorităţile penitenciare.
193. Curtea subscrie argumentului reclamantului, invocat de acesta în faţa Parchetului Militar Oradea,
potrivit căruia transferul său în celula nr. 42, în care se aflau recidivişti şi deţinuţi condamnaţi definitiv, în
timp ce avea statutul de persoană arestată preventiv, era contrar dispoziţiilor legale interne în materia
executării pedepselor. Curtea notează, de asemenea, că reclamantul a fost agresat imediat după transferul
său în celula nr. 42, cunoscută ca fiind „o celulă cu deţinuţi periculoşi” (paragrafele 135 alineat 1, in fine
şi 136, de mai sus).
194. În al doilea rând, Curtea notează că, din actele dosarului, rezultă că gardianul S.A., de serviciu în
noaptea incidentului, nu a intervenit imediat pentru a scoate reclamantul din celulă sau pentru a determina
încetarea actelor de agresiune împotriva acestuia. Sub acest aspect, Curtea reaminteşte declaraţia făcută
de gardian în faţa Parchetului, potrivit căreia acesta nu avea dreptul să intervină pentru a face să înceteze
conflictul (paragraful 126, de mai sus). Curtea notează, totodată, că declaraţiile mai multor martori,
ascultaţi în cauză de organele de urmărire penală, făceau referire la refuzul gardianului de a interveni
pentru a-l apăra pe reclamant (paragraful 127 şi 135, de mai sus). Curtea reţine, de asemenea, că după
incidentul cu cei doi codeţinuţi reclamantul a fost lăsat de gardieni în aceeaşi celulă cu agresorii săi, mai
mult, a fost imobilizat.
195. Din aceste considerente, Curtea concluzionează că autorităţile nu şi-au îndeplinit obligaţia pozitivă
de a proteja integritatea fizică a reclamantului, în cadrul competenţei lor de a asigura supravegherea
persoanelor private de libertate şi de a se asigura că nu se aduce atingere integrităţii fizice a acestora.
196. În consecinţă articolul 3 din Convenţie a fost încălcat, sub acest aspect.

2. Cu privire la caracterul anchetei

A. Argumentele părţilor

266
197. Reclamantul subliniază că, procedura penală iniţiată ca urmare a plângerii sale nu s-a
finalizat prin angajarea responsabilităţii penale a nici unuia dintre gardienii care au încercat să-l
„lichideze”, prin intermediul lui „Sisi” şi „Raj”.
198. Guvernul notează că la data de 24 iulie 1995, reclamantul a formulat pentru prima dată plângere
împotriva gardienilor şi codeţinuţilor pentru rele tratamente. Se subliniază de asemenea, că, urmare a
acestei plângeri, s-a procedat la efectuarea de cercetări penale aprofundate, care au condus la identificarea
făptuitorilor, răspunderea penală a acestora neputând fi, însă, angajată, întrucât plângerea prealabilă nu a
fost depusă în termenul prevăzut de articolul 180 din Codul penal coroborat cu articolul 284 din Codul de
procedură penală. Guvernul relevă faptul că procurorul desemnat a instrumenta cauza a ascultat toate
persoanele implicate în incident şi pe cele care ar fi putut furniza informaţii cu privire la cauzele
leziunilor suferite de reclamant. Se arată, de asemenea, că procurorul a dispus, la cererea reclamantului,
efectuarea unei expertize medico-legale asupra stării de sănătate a reclamantului şi a ataşat dosarului
cauzei toate fişele medicale de observaţie şi extrase ale registrelor medicale ale penitenciarului, în măsura
în care acestea priveau evoluţia stării de sănătate a reclamantului.

B. Aprecierea Curţii
199. Curtea reaminteşte că, atunci când o persoană afirmă că a fost supusă la tratamente contrare
articolului 3 din Convenţie din partea organelor de poliţie sau a altor autorităţi similare ale statului,
această dispoziţie, coroborată cu obligaţia generală impusă statului de articolul 1 din Convenţie de a
„recunoaşte oricărei persoane aflată sub jurisdicţia sa drepturile şi libertăţile garantate de Convenţie”
instituie o obligaţie a statului implicit de a iniţia şi derula o „anchetă oficială efectivă”. Această anchetă,
asemenea celei impuse de articolul 2 din Convenţie, trebuie să fie capabilă să conducă la identificarea şi
pedepsirea persoanelor responsabile. În caz contrar, în ciuda importanţei sale fundamentale, interdicţia
legală generală de a supune o persoană la tratamente inumane sau degradante ar deveni ineficientă în
practică şi ar fi posibil, în anumite cazuri, ca reprezentanţi ai statului să desconsidere în totalitate,
folosindu-se de impunitatea absolută de care se bucură, drepturile persoanelor aflate sub controlul lor
(Labita, susmenţionată, § 131, Assenov, susmenţionată, §102).
Curtea reaminteşte consideraţiile sale formulate în hotărârea sa Ilhan c. Turciei din 27 iunie 2000: „(…)
obligaţia statului decurgând din articolul 13 din Convenţie, în temeiul căreia orice persoană care susţine,
cu temeinicie („grief défendable”), că a fost supusă unor tratamente contrare articolului 3 din Convenţie,
trebuie să dispună de un recurs efectiv, oferă reclamantului posibilitatea reparării încălcării dreptului
recunoscut de articolul 3 din Convenţie şi garanţiile procedurale împotriva unui eventual abuz din partea
agenţilor statului. (…) necesitatea sau oportunitatea constatării într-o cauză dată a încălcării articolului 3
din Convenţie, sub aspect procedural, va depinde de circumstanţele specifice speţei„(hotărârea Ilhan c.
Turciei, cererea nr. 22277/93 § 92, Culegerea de hotărâri şi decizii 2000-VII ).
200. Curtea notează că, în cauză, a avut loc o anchetă, urmare a plângerii formulată de reclamant la data
de 24 iulie 1995. În consecinţă, urmează să verifice dacă această anchetă întruneşte condiţiile de diligenţă
şi efectivitate.
201. Sub acest aspect, Curtea observă că cercetarea penală privitoare la faptele denunţate de reclamant a
început la 17 august 1995, dată la care plângerea reclamantului împotriva codeţinuţilor şi gardienilor a
fost înregistrată la Parchetul Militar Oradea.

a) Cu privire la caracterul diligent al anchetei

202. Curtea notează că, prin referatul din 20 octombrie 1997, parchetul a respins plângerea împotriva
codeţinuţilor ca tardiv introdusă, întrucât aceasta fusese depusă după expirarea termenului prevăzut de
articolul 180 din Codul penal, coroborat cu articolul 284 din Codul de procedură penală. Sub acest aspect,
se aminteşte faptul că modul de încadrare juridică a faptelor este, în cauză, esenţial, în măsura în care de
această calificare depinde considerarea plângerii reclamantului ca tardivă (ea fiind calificată drept
plângere prealabilă, n.n.) sau ca introdusă în termen (având valoarea unei plângeri penale, n.n.).
203. Curtea precizează că reclamantul, în plângerea sa din 24 iulie 1995, a calificat tratamentele la care a
fost supus de către codeţinuţi ca tentativă la omor sau tentativă la vătămare corporală gravă, infracţiuni
prevăzute de articolul 174, respectiv 182 din Codul penal, pentru care acţiunea penală se pune în mişcare

267
din oficiu, nefiind necesară, în acest scop, introducerea, într-un anumit termen, a unei plângeri prealabile.
În schimb, parchetul a apreciat că faptele constituiau elementul material al infracţiunii de loviri şi alte
violenţe, prevăzute de articolul 180 alineatul 2 din Codul penal, dispoziţie care, coroborată cu articolul
284 din Codul de procedură penală, prevede că acţiunea penală se pune în mişcare la plângere prealabilă
şi că persoana vătămată poate introduce această plângere în termen de 2 luni.
204. Curtea notează, în continuare, că ceea ce distinge elementul material al infracţiunii de loviri şi alte
violenţe de cel al vătămării corporale grave este, în special, numărul de zile de îngrijiri medicale necesare
pentru vindecare şi consecinţele faptei asupra sănătăţii - dacă lovirile au avut sau nu ca efect pierderea
unui organ sau simţ ori o infirmitate permanentă fizică sau psihică (a se vedea capitolul „Drept intern
aplicabil ”, paragraful 154, de mai sus). Curtea estimează că în speţă un rol decisiv revenea stabilirii, de
către Parchet, a consecinţelor pe care incidentul cu codeţinuţii le-a avut asupra stării de sănătate a
reclamantului.
205. Or, Curtea remarcă faptul că, abia la un an după depunerea plângerii, parchetul a dispus efectuarea
unei expertize medico-legale (paragraful 130, de mai sus). Mai mult, raportul de expertiză a fost finalizat
abia la 27 august 1997, adică la mai mult de doi ani şi şapte luni de la incident.
206. În ceea ce priveşte referatul prin care a fost respinsă plângerea reclamantului, Curtea dezaprobă, în
mod special, faptul că procurorul a concluzionat atât de rapid că leziunile suferite de reclamant i-au
cauzat acestuia o incapacitate temporară de muncă de 18 zile, întemeindu-se pe un raport de expertiză
care preciza, încă de la început, că reclamantul nu s-a prezentat la examenele medicale recomandate. Or,
Curtea apreciază ca deosebit de surprinzător faptul că, deşi reclamantul a declarat, la data de 11 iulie
1997, că a efectuat toate examenele recomandate şi că a depus rezultatele acestora la laboratorul de
medicină legală (paragraful 132, de mai sus), parchetul nu a acordat atenţie acestei contradicţii, deşi era
vorba de un aspect esenţial, de care depindea calificarea faptelor şi, în consecinţă, posibilitatea de a
angaja răspunderea făptuitorilor.
207. Curtea menţionează că, din actele dosarului, nu rezultă dacă parchetul a admis cererea reclamantului
de a fi supus unui examen tomografic (paragraful 138, de mai sus, in fine), examen ce ar fi permis să se
stabilească, cu precizie şi în mod obiectiv, dacă leziunile au generat sau nu o infirmitate, în sensul
articolului 182 din Codul penal. Curtea notează că un astfel de examen medical a fost recomandat şi de
medicii care l-au tratat pe reclamant după punerea sa în libertate (paragraful 114, de mai sus), în scopul
stabilirii stării sale de sănătate.

b) Cu privire la ancheta împotriva gardienilor

208. Curtea notează că parchetul a dispus respingerea ca nefondată a plângerii împotriva gardienilor P.S.
şi S.A. şi împotriva comandatului adjunct al penitenciarului.
209. Sub acest aspect, Curtea reaminteşte că obligaţia autorităţilor interne de a pune un recurs efectiv la
dispoziţia unei persoane care susţine, cu temeinicie („grief défendable”), că a fost supusă unor tratamente
contrare articolului 3 din Convenţie nu implică, în mod necesar, sancţionarea făptuitorilor. Convenţia
impune numai „iniţierea şi derularea unei anchete capabile să conducă la pedepsirea persoanelor
responsabile” (Egmez c. Cipru, cererea nr.30873/96, § 70, Culegerea de hotărâri şi decizii 2000-XII).
210. Este adevărat, aşa cum de altfel indică şi Guvernul, că autorităţile interne nu au manifestat pasivitate
în procedura penală iniţiată ca urmare a plângerii reclamantului, totuşi, în opinia Curţii, absenţa
inactivităţii nu este suficientă pentru a exonera statul de responsabilitatea care îi revine, sub aspect
procedural, potrivit dispoziţiilor articolului 3 din Convenţie. Curtea reaminteşte, în această privinţă, că
autorităţile nu trebuie să subestimeze importanţa mesajului pe care ele îl transmit persoanelor implicate şi
publicului larg, atunci când decid să înceapă sau nu urmărirea penală împotriva unor agenţi ai statului
acuzaţi că au supus o persoană unor tratamente contrare articolului 3 din Convenţie. Curtea apreciază, în
special, că autorităţile nu trebuie să sugereze în nici un caz, că sunt dispuse să lase nepedepsite astfel de
tratamente (Egmez, susmenţionată, § 71).
211. În speţă, Curtea notează că în referatul elaborat la finalizarea cercetării penale, parchetul s-a limitat
să afirme că acuzaţiile reclamantului împotriva gardienilor P.S. şi S.A. şi împotriva comandatului adjunct
P.V. sunt nefondate.

268
212. Or, în absenţa unor motive convingătoare de natură să justifice numeroasele contradicţii între
declaraţiile deţinuţilor, cele ale reclamantului şi ale gardienilor şi menţiunile din registrul penitenciarului,
o asemenea concluzie nu poate fi acceptată. În special, Curtea apreciază ca deosebit de surprinzător faptul
că parchetul nu a încercat să clarifice, în referatul menţionat, motivul pentru care în registrele
penitenciarului şi în fişele medicale completate la infirmeria închisorii, acte care au fost solicitate de
parchet şi depuse la dosar, era menţionat faptul că reclamantul se autoagresase (paragrafele 106, 110 şi
128, de mai sus).
213. Curtea dezaprobă faptul că, deşi existau declaraţii concordante ale mai multor martori cu privire la
refuzul gardianului S.A. de a interveni pentru a-l apăra pe reclamant şi cu privire imobilizarea acestuia de
către acest gardian, la ordinul comandantului adjunct al penitenciarului, parchetul nu a menţionat şi nu a
justificat în nici un fel aceste fapte în amintitul referat.
214. Din actele dosarului rezultă că reclamantul a formulat o plângere împotriva acestei soluţii la
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Acestea sunt singurele informaţii de care Curtea
dispune cu privire la această procedură şi este regretabil faptul că Guvernul nu a fost în măsură să
comunice Curţii informaţii cu privire la demersurile realizate de autorităţile competente să se pronunţe
asupra acestei plângeri.
215. Având în vedere cele expuse anterior, Curtea apreciază că autorităţile nu au realizat o anchetă
aprofundată şi efectivă cu privire la plângerea reclamantului ce avea ca obiect relele tratamente, la care
pretindea, cu temeinicie, că a fost supus în perioada de arestare preventivă. Curtea constată că articolul 3
din Convenţie a fost încălcat, sub acest aspect.

2. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 5 ALINEATUL 1 DIN CONVENŢIE

216. Reclamantul se plânge că măsura arestării preventive dispuse împotriva sa a fost ilegală, în condiţiile
în care nu existau motive temeinice de a crede că reclamantul ar încerca să se sustragă urmăririi penale.
Reclamantul invoca articolul 5 alineat 1 din Convenţie, care prevede că:

“(1) Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu
excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale: (…)
c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci
când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a
crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia;
(…)

217. Curtea notează că acest capăt de cerere include două aspecte: primul priveşte luarea măsurii arestării
preventive, deşi nu existau motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica pe reclamant se
sustragă urmăririi penale; al doilea aspect poartă asupra menţinerii reclamantului în stare de arest
preventiv după expirarea mandatului de arestare.

1.Cu privire la luarea măsurii arestării preventive împotriva reclamantului în absenţa unor indicii
temeinice că acesta s-ar sustrage urmăririi penale după săvârşirea faptei

218. Reclamantul susţine că a fost arestat preventiv, deşi nu existau motive temeinice pentru luarea
acestei măsuri.
219. Guvernul admite că măsura arestării preventive, în cauză, nu a fost dispusă cu respectarea
dispoziţiilor legale în vigoare. Invocând considerentele hotărârii Curţii de Apel Oradea din 6 aprilie 1995,
Guvernul apreciază că nu existau motive temeinice pentru emiterea unui mandat de arestare împotriva
reclamantului, deoarece, în realitate, acesta din urmă nu încercase să se sustragă urmăririi penale.
Guvernul observă, de asemenea, că procurorul nu a respectat dispoziţiile articolului 146 din Codul de
procedură penală, neconsemnând în ordonanţa prin care s-a dispus arestarea preventivă motivele pentru
care lăsarea în libertate a reclamantului ar fi prezentat pericol pentru ordinea publică.

269
220. Curtea reaminteşte că pentru interpretarea termenului „potrivit căilor legale”, prevăzut da articolul 5
alineat 1 din Convenţie, Curtea face trimitere la legislaţia naţională şi consacră obligaţia de respectare a
normelor materiale şi de procedură interne (Assenov, susmenţionată, § 139 ). Deşi autorităţile naţionale,
în special instanţele judecătoreşti, sunt, în primul rând, competente să interpreteze şi să aplice dreptul
intern, totuşi dacă nerespectarea dispoziţiilor legale interne reprezintă, în acelaşi timp, o încălcare a
articolului 5 alineat 1 din Convenţie, Curtea poate şi trebuie să exercite funcţia sa de control asupra
respectării dreptului naţional (Douiyeb c. Olanda, cererea nr. 31464/96, § 45).
221. Sub acest aspect, Curtea notează că prin ordonanţa din 5 iulie 1994, procurorul D. a dispus arestarea
preventivă a reclamantului, în aplicarea articolelor 146 şi 148 literele c), e) şi h) din Codul de procedură
penală, invocând faptul că reclamantul se sustrăsese urmăririi penale şi că lăsarea sa în libertate prezenta
pericol pentru ordinea publică. Or, prin hotărârea din 6 aprilie 1995, Curtea de Apel Oradea a declarat
ilegală arestarea preventivă a reclamantului, cu motivarea că acesta nu s-a sustras urmăririi penale, ci,
dimpotrivă, a dat curs tuturor convocărilor parchetului, iar procurorul desemnat a instrumenta cauza l-a
lăsat să aştepte, în zadar, pe culoarul parchetului.
222. Curtea notează, de asemenea, că Guvernul nu a contestat faptul că arestarea preventivă a
reclamantului a fost dispusă cu nerespectarea dispoziţiilor dreptului intern în materie, pe de o parte,
pentru că nu au existat motive temeinice care să justifice emiterea mandatului de arestare şi, pe de altă
parte, pentru că procurorul a omis să menţioneze, astfel cum prevedeau dispoziţiile articolului 146 din
Codul de procedură penală, motivele care justifică aprecierea că lăsarea în libertate a reclamantului punea
în pericol ordinea publică.
223. În aceste circumstanţe, Curtea apreciază că, în cauză, nerespectarea dispoziţiilor legale naţionale ce
reglementează materia arestării preventive, fapt recunoscut de instanţele judecătoreşti interne şi
necontestat de Guvern, este, în mod evident, stabilită şi atrage încălcarea articolului 5 alineat 1 litera c)
din Convenţie.

2.Cu privire la menţinerea reclamantului în stare de detenţie după expirarea mandatului de arestare

224. Reclamantul invocă faptul că a fost, în mod ilegal, menţinut în stare de arest preventiv după
expirarea mandatului de arestare.
225. Guvernul nu contestă această afirmaţie. El relevă că mandatul de arestare împotriva reclamantului,
emis la data de 5 iulie 1994, pentru o durată de 30 de zile, a fost pus în executare la data de 20 iulie 1994
şi a expirat la data de 19 august 1994. Guvernul afirmă că, potrivit dreptului intern, reclamantul ar fi
trebuit pus în libertate la expirarea acestui termen, în cazul în care Tribunalul Bihor nu s-a pronunţat, până
la acea dată, asupra necesităţii prelungirii măsurii arestării preventive.
226. Având în atenţie principiile generale ale jurisprudenţei sale în materie, enunţate la paragraful 220,
de mai sus, Curtea remarcă faptul că menţinerea în stare de detenţie a reclamantului după 19 august 1994,
dată la care mandatul de arestare a expirat, a fost declarată ilegală de către Curtea de Apel Oradea, în lipsa
unei prelungiri a măsurii de către tribunalul competent a se pronunţa asupra legalităţii acesteia, fapt
necontestat de Guvern.
227. În consecinţă, Curtea apreciază că menţinerea reclamantului în stare de detenţie după 19 august
1994 nu este conformă dispoziţiilor legale şi, prin aceasta, încalcă dispoziţiile articolului 5 alineat 1 litera
c) din Convenţie.

3. ASUPRA PRETINSEI ÎNCĂLCĂRI A ARTICOLULUI 5 ALINEAT 3 DIN CONVENŢIE

228. Reclamantul se plânge, de asemenea, că nu a fost condus „de îndată”, la instanţa judecătorească,
după arestarea sa. El invocă articolul 5 alineat 3 din Convenţie, care prevede:

„Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute la alineatul 1 litera c) din prezentul
articol, trebuie să adusă de îndată înaintea unui judecător sau a unui alt magistrat împuternicit prin lege
cu exercitarea atribuţiilor judiciarei (…)”

270
229. În observaţiile iniţiale asupra admisibilităţii şi temeiniciei plângerii, Guvernul admitea că legislaţia
română în vigoare la data evenimentelor nu răspundea exigenţelor articolului 5 alineat 3 al Convenţiei,
întrucât procurorul, ce avea competenţa de a dispune măsura arestării preventive, nu oferea garanţiile pe
care noţiunea de „magistrat”, în sensul articolului 5 alineat 3 din Convenţie, le implică. Or, în cauză,
măsura arestării preventive împotriva reclamantului a fost luată prin ordonanţa procurorului din 20 iulie
1994, pentru o durată de 30 zile de la data arestării sale de către organele de poliţie, adică 20 iulie 1994.
230. În observaţiile sale complementare, ulterioare datei de 6 martie 2001, data pronunţării deciziei de
admisibilitate a plângerii, Guvernul susţinea că nu ar trebui ca aprecierea încălcării unei dispoziţii a
Convenţiei să se facă in abstracto, căci o lege internă poate conduce, în anumite cazuri, la o încălcare a
drepturilor garantate de Convenţie, dar, în alte cazuri, se poate ajunge la constatarea, in concreto, a
respectării Convenţiei. În acest sens, Guvernul subliniază că, la data de 21 iulie 1994, adică în ziua
următoare arestării sale, reclamantul a fost condus, în temeiul articolelor 152 alineat 2, 4 şi 5 din Codul de
procedură penală la instanţa judecătorească, respectiv Tribunalul Bihor, pentru a fi ascultat. Or, în opinia
Guvernului, judecătorul desemnat a se pronunţa asupra fondului cauzei oferea toate garanţiile impuse de
articolul 5 alineat 3 din Convenţii. Din aceste considerente, Guvernul considera că, în cauză, dispoziţiile
articolului 5 alineat 3 din Convenţie nu au fost încălcate.
231. Curtea consideră necesar să examineze, mai întâi, argumentul invocat de Guvern în observaţiile
complementare. Sub acest aspect, Curtea reaminteşte că s-a pronunţat, într-o jurisprudenţă constantă, în
sensul că prima teză a articolului 5 nu se rezumă la a prevedea accesul persoanei arestate la o autoritate
judiciară, ci ea impune magistratului în faţa căruia persoana arestată este condusă, obligaţia de a examina
circumstanţele care militează pentru şi contra menţinerii arestării preventive, de a se pronunţa potrivit
criteriilor juridice asupra existenţei unor motive temeinice care să justifice menţinerea arestării şi, în
absenţa lor, de a dispune punerea în libertate (a se vedea, între altele, Assenov, susmenţionată, § 146; De
Jong, Baljet şi Van den Brink c. Olandei, hotărârea din 22 mai 1984, seria A nr. 77, p. 21-24, § 44, 47 şi
51). Cu alte cuvinte, articolul 5 alineat 3 impune ca magistratul să se pronunţe asupra legalităţii măsurii
preventive.
232. În speţă, Curtea notează că, după cum susţine şi Guvernul, reclamantul a fost condus pe data de
21 iulie 1994 în faţa judecătorului M.V., preşedinte de secţie la Tribunalul Bihor, care i-a adus la
cunoştinţă reclamantului că parchetul a dispus trimiterea sa în judecată, i-a făcut cunoscut rechizitoriul şi
i-a pus întrebări în legătură cu o declaraţie pe care acesta a făcut-o la parchet.
233. Or, Curtea relevă că din actele dosarului nu rezultă că judecătorul a examinat aspectele
privitoare la legalitatea arestării. Într-adevăr, nu rezultă din încheierea de şedinţă din 21 iulie 1994 că
problema legalităţii arestării a fost luată în discuţie (paragraful 23, de mai sus, in fine).
234. Curtea apreciază că simpla aducere a reclamantului în faţa judecătorului M.V., la data de 21 iulie
1994, nu era de natură să asigure respectarea articolului 5 alineat 3 din Convenţie. În consecinţă, acest
argument al Guvernului nu poate fi reţinut.
235. În aprecierea Curţii, capătul de cerere întemeiat pe articolul 5 alineat 3 din Convenţie include două
aspecte distincte: primul priveşte calitatea de „magistrat”, în sensul articolului 5 alineat 3, a procurorului
care a dispus măsura arestării preventive împotriva reclamantului; al doilea aspect poartă asupra
caracterului „imediat” (prompt), în sensul aceleiaşi dispoziţii din Convenţie, al controlului judecătoresc
asupra legalităţii măsurii arestării preventive.

1. Cu privire la calitatea de magistrat a procurorului care a luat măsura arestării preventive

236.Conform principiilor stabilite de jurisprudenţa Curţii, controlul judiciar al actelor executivului, prin
care se aduce atingere dreptului la libertate al persoanelor, constituie un element esenţial al garanţiei
oferite de articolul 5 alineat 3 (Aksoy c. Turciei, hotărârea din 18 decembrie 1996, Culegerea de hotărâri
şi decizii1996-VI, p. 2282, §76). Pentru a se considera că un „magistrat” exercită „funcţii judiciare”, în
sensul acestei dispoziţii, acesta trebuie să îndeplinească anumite condiţii, ce reprezintă, pentru persoana
arestată, garanţii împotriva arbitrarului şi a privării nejustificate de libertate (Schiesser c. Elveţiei,
hotărârea din 4 decembrie 1979, seria A nr. 34, p. 13, §31). Astfel, „magistratul” trebuie să fie
independent în raport de executiv şi de părţi (Schiesser, susmenţionată, §31). În această privinţă, unele

271
circumstanţe obiective, existente la momentul luării măsurii arestării preventive, pot fi relevante: dacă
magistratul poate interveni în procedura penală ulterioară momentului luării măsurii, în calitate de organ
instrumentator, independenţa şi imparţialitatea sa poate fi pusă la îndoială (Huber c. Elveţiei, hotărârea
din 23 octombrie 1990, seria A nr. 188, § 43 şi Brincat c. Italiei, hotărârea din 26 noiembrie 1992, seria A
nor 249-A, p. 12, § 21).
237. Curtea relevă, în primul rând, că, în cauză, procurorul D.F. de la Parchetul de pe lângă Tribunalul
Bihor a intervenit iniţial în stadiul de cercetare penală, analizând dacă există indicii temeinice că
reclamantul a săvârşit o infracţiune, etapă finalizată prin dispunerea începerii urmăririi penale şi prin
luarea măsurii arestării preventive. Ulterior procurorul a instrumentat cauza, în calitate de organ de
urmărire penală, etapă finalizată prin punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva reclamantului şi
trimiterea acestuia în judecată. Procurorul nu a reprezentat, în speţă, Ministerul Public în procedura în faţa
instanţei judecătoreşti, deşi ar fi putut să o facă, căci nici o dispoziţie legală în materia organizării
judiciare nu o interzicea, în mod expres. În consecinţă, este necesar a se examina dacă, în circumstanţele
speţei, procurorul oferea garanţiile de independenţă şi imparţialitate pe care le presupune noţiunea de
„magistrat”, în sensul articolului 5 alineat 3 din Convenţie.
238. Sub acest aspect, Curtea reaminteşte că, în cauza Vasilescu c. României (hotărârea din 22 mai 1998,
Culegerea de hotărâri şi decizii 1998-III, p. 1075, § 40, 41) a statuat deja, pe terenul articolului 6 alineatul
1 din Convenţie, că în România, procurorii, acţionând în calitate de reprezentanţi ai Ministerului Public,
subordonaţi, mai întâi, procurorului general, apoi ministrului justiţiei, nu îndeplinesc condiţia de
independenţă în raport executivul. Curtea nu identifică nici un motiv care ar justifica o concluzie diferită
în speţă, de această dată, pe terenul articolului 5 alineat 3 din Convenţie, din moment ce independenţa faţă
de executiv este inclusă printre garanţiile pe care le presupune noţiunea de „magistrat”, în sensul
articolului 5 alineat 3 din Convenţie (Schiesser , susmenţionată, § 31).
239. Având în vedere cele expuse anterior, Curtea concluzionează că procurorul care a dispus arestarea
preventivă a reclamantului nu era un „magistrat”, în sensul articolului 5 alineat 3 din Convenţie. În
consecinţă, urmează a se verifica dacă legalitatea măsurii arestării preventive a fost supusă controlului
judecătoresc şi dacă acesta a intervenit „de îndată” („aussitot”), în sensul aceleiaşi dispoziţii din
Convenţie.

2. În ceea ce priveşte respectarea condiţiei de promptitudine prevăzute de articolul 5 alineat 3 din

Convenţie

240. Curtea reaminteşte că articolul 5 alineat 3 din Convenţie impune intervenţia, de îndată, a controlului
judecătoresc asupra legalităţii măsurii arestării preventive, promptitudinea unei asemenea proceduri fiind
apreciată in concreto, în raport de circumstanţele cauzei (De Jong, Baljet şi Van den Brink,
susmenţionată, p.24 şi 25, § 51 şi 52). În acelaşi timp, în interpretarea şi aplicarea noţiunii de
promptitudine, nu se poate aplica principiul flexibilităţii decât într-o foarte mică măsură (Brogan şi alţii
c. Marii Britanii, hotărârea din 29 noiembrie 1988, seria A nr. 145-B, p. 33-34, § 61), un control
judecătoresc rapid asupra arestării preventive constituind, pentru persoana în cauză o garanţie importantă
împotriva unor rele tratamente (Aksoy, susmenţionată, § 76).
241. În speţă, Curtea notează că măsura arestării preventive împotriva reclamantului a fost luată prin
ordonanţa procurorului din 5 iulie 1994, pentru o durată de 30 de zile, începând cu data arestării sale,
respectiv 20 iulie 1994. Or, abia la data de 28 noiembrie 1994 au fost examinate aspectele privitoare la
legalitatea arestării preventive de către Tribunalul Bihor care, incontestabil, prezenta garanţiile impuse de
articolul 5 alineat 3 din Convenţie (paragraful 26, de mai sus). Durata totală a arestării preventive
anterioare aducerii reclamantului în faţa unui „magistrat” în sensul articolului 5 alineat 3 este, deci, de
mai mult de patru luni.
242. Curtea reaminteşte că, în hotărârea Brogan, a statuat că o perioadă de patru zile şi şase ore de la
data la care mandatul de arestare a fost pus în executare până la data la care legalitatea măsurii a fost
supusă controlului judecătoresc depăşeşte limitele temporale stricte fixate de articolul 5 alineat 3 din
Convenţie, chiar dacă arestarea era necesară în scopul protejării colectivităţii, în ansamblul său, împotriva
terorismului (Brogan, susmenţionată,§ 62). A fortiori, Curtea nu ar putea admite, în cauză, că era necesară

272
arestarea preventivă a reclamantului pe o perioadă de mai mult de patru luni, fără ca el să fi fost condus în
faţa unui „magistrat”, în sensul care articolului 5 alineat 3 din Convenţie.
243. În consecinţă, articolul 5 alineat 3 din Convenţie a fost încălcat, în cauză.

4. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 5 ALINEAT 4 DIN

CONVENŢIE

244. Reclamantul se plânge, de asemenea, că instanţa judecătorească sesizată, Curtea de Apel Craiova, nu
a statuat rapid asupra cererii sale de punere în libertate. El invocă articolul 5 alineat 4 din Convenţie, care
prevede că:

„Orice persoană lipsită de libertatea sa, prin arestare sau deţinere, are dreptul să introducă un recurs în
faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să
dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală.”

245. În observaţiile sale asupra admisibilităţii şi temeiniciei plângerii, Guvernul nu contestă faptul că, în
cauză, nu au fost respectate prevederile dreptului intern în materie, potrivit cărora măsura arestării
preventive trebuie prelungită în termen de 30 de zile, iar recursul împotriva încheierii/sentinţei (dacă
măsura este prelungită o dată cu pronunţarea hotărârii pe fond a primei instanţe, n.n.) prin care se
prelungeşte măsura arestării preventive trebuie soluţionat în termen de 3 zile.
246. În observaţiile complementare, Guvernul a precizat că a intervenit o eroare în observaţiile sale
iniţiale, în sensul că termenul de trei zile la care se referire în aceste prime observaţii este termenul în care
persoana arestată poate declara recurs împotriva încheierii prin care instanţa se pronunţă asupra
prelungirii măsurii arestării preventive, şi nu termenul în care trebuie soluţionat recursul.
247. Invocând hotărârile Rehbock c. Sloveniei (cererea nr. 29462/95, § 84, Culegerea de hotărâri şi decizii
2000-XII) şi Jablonski c. Poloniei (cererea nr. 33492/96, nepublicată), Guvernul admite că statului îi
revine obligaţia de a reglementa o procedură judiciară rapidă, în cadrul căreia să se exercite controlul
legalităţii arestării preventive, dar subliniază că aprecierea măsurii în care această obligaţie este
îndeplinită trebuie realizată in concreto. În cauză, urmare a recursului declarat de reclamant la data de 9
decembrie 1994 împotriva sentinţei prin care instanţa se pronunţa şi asupra prelungirii măsurii arestării
preventive (prin respectiva sentinţă, prima instanţă soluţiona pe fond cauza, n.n.), Curtea de Apel Oradea
a fixat un prim termen la data de 16 februarie 1995. Or, la acest termen de judecată, s-a hotărât amânarea
examinării cauzei, întrucât reclamantul era absent, instanţei aducându-i-se la cunoştinţă că acesta urma să
fie internat în Spitalul Penitenciar Jilava, singurul prezent, pentru reclamant, fiind avocatul acestuia.
248. În opinia Guvernului, perioada de timp dintre cele două şedinţe de judecată se explică prin faptul că
instanţa nu putea fixa un termen mai apropiat, întrucât nu avea cunoştinţă de durata spitalizării
reclamantului. Guvernul subliniază, de asemenea, că la termenul din data de 6 aprilie 1995, Curtea de
Apel Oradea a pus, din oficiu, în discuţia părţilor problema legalităţii arestării şi a prelungirii acesteia, şi,
admiţând recursul reclamantului, a dispus punerea sa în libertate.
249. Curtea reaminteşte că, prin garantarea unui căi de recurs persoanelor arestate sau deţinute, articolul
5 alineat 4 consacră, de asemenea, dreptul acestora de a obţine, în termen scurt, o hotărâre judecătorească
prin care să se statueze asupra legalităţii măsurii arestării preventive şi care să pună capăt privării de
libertate, dacă aceasta este declarată ilegală (Van der Leer c. Olandei, hotărârea din 21 februarie 1990,
seria A nr. 170-A, p. 14, § 35). Nu este necesar ca procedura prevăzută de articolul 5 alineat 4 să ofere
garanţii identice celor impuse de articolul 6 alineat 1 pentru procesele civile sau penale, dar ea trebuie să
îmbrace un caracter judecătoresc şi să ofere individului în cauză garanţii adaptate naturii privării de
libertate de care el se plânge (a se vedea, între altele, Megyeri c. Germaniei, hotărârea din 12 mai 1992,
seria A nr. 237-A, pag. 11-12, § 22).

1. Perioada ce urmează a fi luată în considerare

273
250. Curtea observă că perioada ce urmează a fi luată în considerare pentru aprecierea celerităţii
procedurii de examinare a legalităţii arestării a debutat cu cererea de punere în libertate formulată de către
reclamant la 9 decembrie 1994, în cadrul recursului declarat împotriva sentinţei din 28 noiembrie 1994. În
memoriul în susţinerea recursului, reclamantul solicita, printre altele, examinarea cu prioritate a cererii
sale de punere în libertate, menţionând lipsa imparţialităţii procurorului desemnat a instrumenta cauza şi
riscul de abuz în cazul menţinerii sale în stare de arest preventiv.
251. Curtea relevă că, abia la data de 6 aprilie 1995, Curtea de Apel Oradea a dat curs cererii
reclamantului de a examina legalitatea măsurii arestării preventive, dispunând punerea sa în libertate.
252. Or, Curtea apreciază că, în principiu, un asemenea interval – trei luni şi douăzeci şi opt de zile – este
incompatibil cu noţiunea de „în termen scurt”, prevăzută de articolul 5 alineat 4 din Convenţie. În
consecinţă, Curtea va examina, în lumina argumentelor Guvernului, dacă există circumstanţe de natură
excepţională care să permită justificarea în speţă a unei derogări de la acest principiu.

2. Respectarea principiului soluţionării „în termen scurt”

253. Curtea subliniază mai întâi că această noţiune nu se poate aprecia in abstracto, ci - ca şi în cazul
interpretării noţiunii de „durată rezonabilă” prevăzută de articolele 5 alineat 3 şi 6 alineat 1 din
Convenţie – trebuie să se aprecieze în lumina circumstanţelor fiecărui caz. În această privinţă, Curtea
notează că Guvernul evidenţiază o serie de elemente care, în ansamblul lor, pot justifica durata procedurii:
astfel, motivul pentru care curtea de apel a fixat, la data de 16 februarie 1995, un termen atât de lung
pentru o nouă şedinţă de judecată a fost, pe de o parte, absenţa reclamantului la această audiere şi, pe de
altă parte, imposibilitatea instanţei de a cunoaşte perioada de spitalizare a acestuia. Curtea notează că
Guvernul invocă, de asemenea, argumentul potrivit căruia, la termenul din 6 aprilie 1995, curtea de apel a
examinat din oficiu aspectele privitoare la legalitatea măsurii arestării preventive luate împotriva
reclamantului.
254. Deşi nu contestă faptul că participarea reclamantului la şedinţa de judecată în care se analizează
legalitatea arestării sale preventive constituie una din garanţiile procesuale ce trebuie asigurate în materia
controlului lipsirilor de libertate, nu este mai puţin adevărat că reclamantul avea dreptul să obţină „într-un
termen scurt” o hotărâre - pozitivă sau negativă – asupra legalităţii măsurii dispuse împotriva sa.
255. Or, Curtea nu înţelege de ce internarea reclamantului la Spitalul penitenciar Jilava şi absenţa sa la
termenul din 16 februarie 1995 au fost atât de importante, încât Curtea de Apel Oradea să considere
necesar să amâne examinarea cauzei până la data de la 6 aprilie 1995, adică o lună şi optsprezece zile mai
târziu. Curtea notează că reclamantul a fost, de altfel, readus la Penitenciarul Oradea la data 20 februarie
1995 (paragrafele 83 şi 98, de mai sus).
256. În plus, Curtea reaminteşte că un control judiciar rapid al legalităţii arestării, aşa cum prevede
articolul 5 alineat 4 din Convenţie, constituie pentru persoana care face obiectul măsurii în cauză o
garanţie importantă împotriva relelor tratamente (mutatis mutandis, Aksoy, susmenţionată, § 76). Or,
relevă Curtea, în speţă nu se contestă că, între 9 decembrie 1994, dată la care reclamantul a solicitat
punerea sa în libertate, invocând nelegalitatea arestării sale preventive şi riscul de abuz, şi 6 aprilie 1995,
dată la care curtea de apel a statuat asupra cererii sale, reclamantul a fost în penitenciar tratamente
declarate de Curte contrare articolului 3 din Convenţie (paragraful 185, de mai sus).
257. În aceste circumstanţe, Curtea estimează că garanţia de celeritate, prevăzută de articolul 5 alineat 4
din Convenţie, nu a fost respectată, în cauză, şi, deci, că articolul 5 a fost încălcat şi sub acest aspect.

5. ASUPRA PRETINSEI ÎNCĂLCĂRI A ARTICOLULUI 5 ALINEAT 5 DIN CONVENŢIE

258. Reclamantul se plânge că nu a obţinut o reparaţie pentru deţinerea sa ilegală. El invocă articolul 5
alineat 5 din Convenţie, care prevede:

„Orice persoană care este victimă a unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor
acestui articol are dreptul la reparaţie”.

274
259. În observaţiile sale iniţiale asupra admisibilităţii şi temeiniciei plângerii, transmise Curţii la data de
13 iulie 1998, Guvernul preciza că reclamantul putea beneficia de o reparaţie a prejudiciilor pe calea unei
acţiuni în despăgubiri, întemeiată pe articolul 504 din Codul de procedură penală. Guvernul sublinia că
reclamantul poate oricând (în sensul că la momentul transmiterii observaţiilor, reclamantul putea
introduce această acţiune, n.n.) să facă apel la această procedură, întrucât termenul general de prescripţie
de 3 ani care, în opinia Guvernului, curge de la data pronunţării hotărârii Curţii Supreme de Justiţie din 26
noiembrie 1996, nu se împlinise încă.
260. În observaţiile sale complementare asupra admisibilităţii şi temeiniciei plângerii, transmise Curţii la
data 5 iunie 2001, Guvernul precizează că dispoziţiile articolului 504 din Codul de procedură penală au
un caracter special şi sunt aplicabile situaţiilor limitativ prevăzute în textul său. Or, în opinia Guvernului,
această reglementare nu exclude posibilitatea, pentru reclamant, de a face uz de alte căi de recurs care i-ar
permite obţinerea unei reparaţii pentru prejudiciul pretins.
În special, Guvernul relevă faptul că în dreptul român, comitenţii sunt responsabili, în temeiul articolului
1000 alineat 3 din Codul civil, pentru prejudiciile cauzate prepuşii în exercitarea funcţiilor ce le-au fost
încredinţate (paragraful 153, de mai sus). Guvernul furnizează, cu titlu de exemplu, o copie nedatată şi
nesemnată a unei acţiuni civile bazată pe articolul 1000 alineat 3 din Codul civil, prin care o persoană
fizică (D.V.) a chemat în judecată Curtea de Apel Bucureşti şi Ministerul Justiţiei, pentru a fi obligaţi, în
calitatea lor de comitenţi, să-i plătească despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare arestării,
apreciată nelegală.
261. Reclamantul consideră că, la data introducerii cererii sale, nu era reglementată în dreptul românesc o
procedură care să-i permită obţinerea unei despăgubiri pentru arestarea sa nelegală. Mai mult, el relevă
faptul că în 1999, a dat curs recomandărilor formulate de Guvern în observaţiile sale iniţiale asupra
admisibilităţii şi temeiniciei plângerii, introducând o acţiune în despăgubiri întemeiată pe articolul 504
din Codul de procedură penală. Totuşi, instanţele judecătoreşti naţionale au respins acţiunea sa, deşi a fost
introdusă în termenul general de prescripţie de trei ani, aşa cum a indicat Guvernul.
262. Curtea reaminteşte că articolul 5 alineat 5 este respectat, dacă persoana poate cere o reparaţie pentru
privarea sa de libertate realizată în condiţii contrare dispoziţiilor articolului 5 alineatele 1- 4 (Wassink c.
Olandei, hotărârea din 27 septembrie 1990, seria A nr. 185-A, p. 16, § 38). Dreptul la reparaţie garantat
de paragraful 5 presupune că a fost deja constatată încălcarea unuia dintre celelalte paragrafe ale
articolului 5 fie de către o autoritate naţională, fie de către organele Convenţiei. Luând în considerare
concluziile la care a ajuns Curtea la paragrafele 223, 227, 257 de mai sus, rezultă că articolul 5 alineatul 5
este aplicabil în cauză.
263. Curtea relevă faptul că Guvernul invocă două căi de recurs care i-ar fi permis reclamantului să
obţină despăgubiri pentru prejudiciul pretins, adică, în primul rând, o acţiune în despăgubiri întemeiată pe
articolul 504 din Codul de procedură penală şi, în al doilea rând, o acţiune în răspundere civilă delictuală,
întemeiată pe articolul 1000 alineatul 3 din Codul civil.
264. În ceea ce priveşte prima dintre căile indicate de Guvern, Curtea reaminteşte că ea nu procedează la
o examinare in abstracto a legislaţiei şi jurisprudenţei interne relevante, ci verifică dacă modul în care
acestea au fost aplicate în cazul reclamantului a condus la o încălcare a dispoziţiilor Convenţiei (a se
vedea, mutatis mutandis, Padovani c. Italiei, hotărârea din 26 februarie 1993, seria A nr. 257-B, p. 20, §
24). Sub acest aspect, Curtea notează că reclamantul a introdus la data de 18 noiembrie 1999 o acţiune în
despăgubiri întemeiată pe articolul 504 din Codul de procedură penală, aşa cum a indicat Guvernul în
stadiul admisibilităţii cererii, adică în termenul general de prescripţie de trei ani care a început să curgă de
la data pronunţării hotărârii Curţii Supreme de Justiţie din 26 noiembrie 1996.
265. Or, Curtea relevă că Judecătoria Timiş a respins cererea în despăgubiri a reclamantului de două ori:
mai întâi la data 7 iulie 2000, ca prematur introdusă, cu motivaţia că procedura penală iniţiată împotriva
sa era încă pendinte şi, a doua oară, la data de 18 ianuarie 2002, ca prescrisă, cu motivaţia că termenul de
prescripţie de un an prevăzut de articolul 505 alineat 2 din Codul de procedură penală fusese depăşit.
266. Date fiind aceste puncte de vedere contradictorii ale Guvernului şi ale instanţelor naţionale cu
privire la termenul în care reclamantul ar fi putut introduce o acţiune în despăgubiri pentru prejudiciul
suferit urmare arestării sale nelegale, Curtea apreciază că nu este necesar să se pronunţe asupra
interpretării acestei probleme de drept intern (Vasilescu, susmenţionată, § 39). Ea precizează, de

275
asemenea, că nu-i revine competenţa de a se pronunţa asupra oportunităţii soluţiilor jurisprudenţiale ale
instanţelor interne; rolul său se rezumă la a verifica conformitatea cu dispoziţiile Convenţiei a
consecinţelor ce decurg din aplicarea dreptului naţional (a se vedea, mutatis mutandis, Brualla Gomez de
la Torre c. Spania, hotărârea din 19 decembrie 1997, Culegerea de hotărâri şi decizii 1997-VIII, p. 2955,
§32). Curtea va avea în atenţie, în examinarea cauzei, dispoziţiile dreptului român existente la data
introducerii cererii.
267. Curtea observă că, potrivit dispoziţiilor articolelor 504 şi 505 din Codul de procedură penală,
reclamantul poate introduce o cerere în despăgubiri în termen de un an de la rămânerea definitivă a
hotărârii de achitare sau de la data emiterii rezoluţiei de neîncepere sau de scoatere de sub urmărire
penală. Or, aşa cum notează Curtea până la această dată reclamantul nu a fost nici achitat, şi nici nu a
beneficiat de o rezoluţie neîncepere sau de scoatere de sub urmărire penală.
268. Curtea notează că Guvernul nu a prezentat nici un exemplu de jurisprudenţă a instanţelor naţionale
care să susţină argumentul potrivit căruia o acţiune întemeiată pe articolul 504 din Codul de procedură
penală ar permite părţii interesate să obţină o reparaţie atunci când o instanţă a constatat, aşa cum este
cazul reclamantului, că arestarea preventivă a fost nelegală. În aceste circumstanţe, Curtea constată
caracterul incert al căii de recurs indicate.
269. În ceea ce priveşte ce-a de-a doua cale de recurs indicată de Guvern, adică o acţiune în răspundere
civilă delictuală întemeiată pe articolul 1000 alineat 3 din Codul civil (paragraful 153, de mai sus), Curtea
relevă că observaţiile prezentate de Guvern, asupra acestui aspect, au mai de grabă forma unei excepţii de
neepuizarea a căilor de recurs interne care fiind invocată pentru prima oară după pronunţarea deciziei de
admisibilitate a cererii, nu poate fi luată în considerare (a se vedea, printre altele, Ceteroni c. Italia,
hotărârea din 15 noiembrie 1996, Culegerea de hotărâri şi decizii 1996-V, p. 1755-1756, § 19).
În orice caz, Curtea notează că dosarul cauzei nu conţine nici un exemplu de practică judiciară în care o
persoană să fi obţinut o reparaţie de tipul celei prevăzute de articolul 5 alineatul 5 din Convenţie,
invocând dispoziţia legală menţionată de Guvern (articolul 1000 alineatul 3 din Codul civil, n.n.). Curtea
relevă, în această privinţă, că Guvernul s-a limitat la transmiterea copiei unei cereri prin care un justiţiabil
a sesizat o instanţă internă, în temeiul dispoziţiei în cauză. Or, Curtea notează că acea copie nu este nici
datată, nici semnată şi că nu se poate fi stabili cu certitudine că o asemenea acţiune a fost, în mod real,
introdusă la o instanţă internă, nici a fortiori că ar fi făcut obiectul examinării acesteia din urmă.
270. Ţinând cont de cele de mai sus, Curtea apreciază că exercitarea efectivă a dreptului garantat de
articolul 5 alineatul 5 din Convenţie nu a fost asigurată cu suficientă certitudine, în cauză (a se vedea,
mutatis mutandis, Ciulla c. Italia, hotărârea din 22 februarie 1989, seria A, nr. 148, p. 18, § 44).
271. În consecinţă, Curtea apreciază că a existat o încălcare a articolului 5 alineatul 5 din Convenţie.

6. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 ALINEATUL 1 DIN

CONVENŢIE

272. Reclamantul se plânge de durata procedurii penale îndreptate împotriva sa care este încă pendinte pe
rolul instanţelor române El invocă că articolul 6 alineatul 1 din Convenţie, care prevede că:

„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public, şi într-un termen rezonabil a
cauzei sale,de către o instanţă independentă şi imparţială (…) careva hotărî asupra temeinicii (…)
oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa.”

273. Guvernul apreciază că exigenţa celerităţii prevăzute de articolul 6 alineatul 1 din Convenţie a fost
respectată în cauză. Sub acest aspect, Guvernul subliniază că punctul de plecare pentru calculul duratei
procedurii este 5 iulie 1994, dată la care reclamantul a fost arestat şi a fost pusă în mişcare acţiunea
penală împotriva sa. În ceea ce priveşte punctul final ce urmează să fie luat în considerare în scopul
interpretării caracterului rezonabil al duratei procedurii, Guvernul admite că acţiunea penală împotriva
reclamantului se află încă pe rolul instanţelor române.
274. Guvernul apreciază că deşi prezintă un nivel obişnuit de complexitate, cauza se dovedeşte a fi foarte
delicată prin prisma circumstanţelor particulare ale acesteia, judecătorii manifestând o atenţie deosebită

276
cauzei pentru a evita o eroare judiciară. În ceea ce priveşte modul în care a fost derulată procedura,
Guvernul apreciază că nu au existat perioade importante de inactivitate din partea autorităţilor. El
subliniază, sub acest aspect, că prelungirea procedurii nu echivalează cu constatarea inactivităţii
autorităţilor şi că nimic nu permite să se presupună că poliţiştii, procurorii sau judecătorii au avut ca scop
prelungirea procedurii, în mod arbitrar. Guvernul apreciază, de asemenea că reclamantul este cel
răspunzător de întârzierile înregistrate în timpul procedurii.

1. Perioadă ce urmează a fi luată în considerare

275. Curtea reaminteşte că în materie penală, „termenul rezonabil” prevăzut de articolul 6 alineat 1 începe
să curgă de la data la care o persoană este „acuzată”. Aceasta poate fi o dată anterioară trimiterii în
judecată a persoanei, putând constitui punct de plecare data arestării, a punerii în mişcare a acţiunii penale
sau a începerii cercetării penale. „Acuzaţia”, în sensul articolului 6 alineatul 1 din Convenţie, poate fi
definită „ca notificarea oficială, provenind de la autoritatea competentă, cu privire la reproşul ce i se
aduce unei persoane de a fi săvârşit o infracţiune”, idee care corespunde noţiunii de „repercusiune
importantă asupra situaţiei persoanei”. (a se vedea, Reinhardt şi Slimane-Kaid c. Franţa, hotărârea din 31
martie 1998, Culegerea de hotărâri şi decizii 1998-II, p. 660, § 93).
276. Curtea constată că reclamantul a suferit repercusiuni importante asupra situaţiei sale începând de la
data la care parchetul a dispus, prin rezoluţia procurorului din 7 iunie 1994, începerea urmăririi penale
împotriva sa (paragraful 16, de mai sus). Totuşi, nu de la această dată a Curtea era competentă să se
pronunţe asupra cauzei, ci la 24 iunie 1994, dată la care România a ratificat Convenţia (mutatis mutandis,
Horvat c. Croaţia, nr. 51585/99, § 50, Foti şi alţii c. Italia, hotărârea din 10 decembrie 1982, seria A nr.
56, p. 18, § 53). Curtea menţionează că procedura în cauză este actualmente pendinte pe rolul Judecătoriei
Craiova. Până în prezent procedura a durat mai mult de mai mult de opt ani şi opt luni.
277. În interpretarea caracterului rezonabil al procedurii, Curtea va avea în vedere stadiul acesteia la data
de 24 iunie 1994 (a se vedea, Styranowski c. Polonia, hotărârea din 30 octombrie 1998, Culegerea de
hotărâri şi decizii 1998-VIII, § 46 şi Podbielski c. Polonia, hotărârea din 30 octombrie 1998, Culegerea
1998-VIII, p. 3395, § 31).

2. Cu privire la caracterul rezonabil al duratei procedurii

278. Caracterul „rezonabil” al duratei procedurii se apreciază ţinând seama de circumstanţele cauzei şi
criteriile consacrate în jurisprudenţa Curţii, în special complexitatea cauzei, comportamentul
reclamantului şi cel al autorităţilor competente (a se vedea, printre altele, Pelissier şi Sassi c. Franţa
(G.C.), nr. 25444/94, § 67, CEDH 1999-II, şi Philis c. Grecia (nr. 2), hotărârea din 27 iunie 1997,
Culegerea de hotărâri şi decizii 1997-IV, p. 1083, § 35).
279. Curtea subscrie argumentelor Guvernului potrivit cărora cauza prezintă o anumită complexitate şi că
nu au existat perioade semnificative de inactivitate din partea autorităţilor pe parcursul procedurii în
considerare. Curtea relevă că actele de procedură s-au derulat la intervale rezonabile şi regulate, atât în
faza de urmărire penală, cât şi în faza de judecată. Curtea admite, de asemenea, că reclamantul a
contribuit, într-o anumită măsură, la prelungirea procedurii, mai ales prin cererea sa de strămutare a
cauzei la o altă instanţă judecătorească, la care nu s-a prezentat la mai multe termene fixate.
280. Totuşi, Curtea estimează că prelungirea procedurii în mod nerezonabil decurge din deficienţele
manifestate de autorităţi. Sub acest aspect, trebuie amintit faptul că la 6 aprilie 1995, după un prim ciclu
procesual complet, Curtea de Apel Oradea a anulat toate actele de procedură efectuate de parchet, după ce
a pus în evidenţă deficienţele de procedură înregistrate în etapa de urmărire penală şi a restituit dosarul
pentru reluarea urmăririi penale. Curtea observă că, după un al doilea ciclu procesual complet, când cauza
se afla din nou în faza de recurs, Curtea de Apel Craiova a desfiinţat în totalitate, la 13 septembrie 2000,
hotărârile instanţelor inferioare, cu motivarea că acestea au omis să stabilească legătura de cauzalitate
între acţiunile reclamantului şi leziunile suferite de partea vătămată, trimiţând cauza spre rejudecare
primei instanţe.

277
281. În aceste circumstanţe, Curtea estimează că autorităţile române pot fi făcute răspunzătoare pentru o
întârziere globală, înregistrată în modul de tratare a acestei cauze, pentru care nici o explicaţie pertinentă
nu a fost avansată de către Guvern.
282. Ţinând cont de comportamentul autorităţilor competente, Curtea estimează că nu s-ar putea aprecia
ca „rezonabilă” o durată totală a procedurii de mai mult de opt ani şi opt luni care, în plus, este încă
pendinte pe rolul instanţei de fond.
283. În consecinţă a existat în cauză, o încălcare a articolului 6 din Convenţie.

7. CU PRIVIRE LA PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 ALINEAT 3 DIN CONVENŢIE

284. Reclamantul invocă, de asemenea, faptul că, în etapa urmării penale, nu a beneficiat de asistenţă
juridică. Curtea a analizat acest capăt de plângere în lumina articolului 6 alineat 3 litera c) din Convenţie,
care prevede că:

„Orice acuzat are, în special, dreptul la:…

c) să apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele
necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat de un avocat din oficiu, atunci când interesele
justiţiei o cer.”

285. În opinia Guvernului, eventualele deficienţe sub aspectul garantării dreptului la apărare apărute, în
cauză, în faza urmăririi penale au fost remediate în faza de judecată, etapă în care reclamantul a avut
ocazia de a pune concluzii, asistat de avocaţii săi aleşi. Guvernul apreciază că unica declaraţie dată de
reclamant fără a fi asistat un avocat, cea din 23 iunie 1994, era identică celor făcute de el ulterior, în faza
de judecată, perioadă în care a beneficiat de asistenţă juridică. Din aceste considerente,Guvernul apreciază
că nu ar putea fi identificată, în cauză, nici o încălcare a dreptului la proces echitabil, garantat de articolul
6 alineat 3 litera c) din Convenţie.
286. Curtea precizează că a avut, deja, ocazia de a se pronunţa asupra unor cauze similare celei prezente,
în care reclamanţii se plângeau, ca şi domnul Pantea, că nu au beneficiat de asistenţă juridică cu ocazia
luării primelor declaraţii, în faza de cercetare penală. Sub acest aspect, Curtea reaminteşte concluziile sale
în hotărârile Imbrioscia c. Elveţiei din 24 noiembrie 1993 (seria A no. 275, p. 13, § 36) şi John Murray c.
Marii Britanii din 28 octombrie 1994 (seria A no. 300-A, p. 54, § 62), potrivit cărora articolul 6 din
Convenţie se aplică chiar şi în stadiul de cercetare penală efectuată de către poliţie, dreptul la apărare,
prevăzut de articolul 6 alineat 3 constituind un element, printre altele, al noţiunii de proces echitabil în
materie penală, care ar putea juca un rol important, în măsura în care nerespectarea iniţială a acestui drept
ar putea compromite caracterul echitabil al procesului.
287. Curtea a subliniat, în hotărârile susmenţionate, că modul de aplicare a articolului 6 alineat 3 litera c)
în faza de urmărire penală depindea de particularităţile procedurii şi de circumstanţele cauzei şi că, pentru
a stabili dacă exigenţele articolului 6 au fost respectate, trebuie să se fie analizat ansamblul procedurilor
derulate în cauză (Imbrioscia,susmenţionată, p. 13-14, § 38 şi John Murray,susmenţionată, p. 54-55, §
63).
288. Or, Curtea notează că procedura având ca obiect acţiunea penală este încă pendinte pe rolul
Judecătoriei Craiova, instanţă la care cauza a fost trimisă cauza spre rejudecare, prin hotărârea Curţii de
Apel Craiova (paragraful 72, de mai sus). Curtea nu este, deci, în măsură să procedeze la o evaluare
globală a procedurii litigioase şi ea, apreciază că nu se poate pronunţa nici asupra posibilei soluţii ce va fi
pronunţată de Judecătoria Craiova, nici asupra rezultatului unui eventual apel ce ar introdus de către
reclamant împotriva respectivei soluţii.
289. În aceste condiţii, Curtea concluzionează că acest capăt de cerere este prematur introdus, în măsura
în care procedura internă al cărei caracter echitabil este pus în discuţie de reclamant este încă în curs de
derulare în faţa instanţelor interne.
290. În concluzie, în acest stadiu al procedurii, nu se poate constata încălcarea articolului 6 din Convenţie.

8. CU PRIVIRE LA PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 8 DIN CONVENŢIE

278
291. Reclamantul se plânge că autorităţile au adus atingere dreptului său la viaţă privată şi familială,
recunoscut de articolul 8 din Convenţie, care prevede că:

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie (…).
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept, decât în măsura în care
acest amestec este prevăzut de lege, şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este
necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică (…) apărarea ordinii şi prevenirea faptelor
penale.”

292. Reclamantul susţine că menţinerea sa în stare de deţinere a avut repercusiuni negative asupra vieţii
sale de familie şi, în particular, asupra copiilor săi, din care unul ar fi fost părăsit de către soţia sa, iar
celălalt ar fi eşuat la examenul de admitere într-un institut de învăţământ superior. El evidenţiază, printre
altele, că autorităţile penitenciare au împiedicat-o pe soţia sa să-l viziteze, pentru ca aceasta să nu
descopere leziunile provocate de codeţinuţi cu complicitatea gardienilor şi că administraţia penitenciară i-
ar fi sustras un colet. Reclamantul susţine, de asemenea, că autorităţile penitenciare au adus atingere
dreptului său la corespondenţă, prin violarea corespondenţei cu Comisia.
293. Guvernul contestă aceste afirmaţii ale reclamantului, subliniind că acesta nu a prezentat nici o probă
în susţinerea afirmaţiilor sale. În ceea ce priveşte susţinerile potrivit cărora nu i s-a permis soţiei
reclamantului să-l viziteze în penitenciar, Guvernul apreciază că sunt nesincere, aşa cum rezultă din
declaraţia făcută de soţia reclamantului la parchet (paragraful 122, de mai sus) şi din menţiunile
consemnate în registrele închisorii din Oradea (par. 141 de mai sus).
294. Curtea notează că afirmaţia reclamantului potrivit căreia soţia sa ar fi fost împiedicată să-l viziteze
în închisoare este contrazisă de declaraţia pe care aceasta a făcut-o în faţa procurorului, la data de 8
septembrie 1995, declaraţie din care reiese să şi-a vizitat soţul între 18 şi 20 ianuarie 1995 (paragraful
122, de mai sus, in fine). În ceea ce priveşte celelalte susţineri ale reclamantului, privitoare la pretinsa
încălcare a articolului 8 din Convenţie, Curtea notează că din actele dosarului nu rezultă că ar exista
indicii că menţinerea în stare de deţinere a reclamantului a avut repercusiuni asupra vieţii private a
membrilor familiei sale, că i-ar fi fost sustrase pachetele sau că autorităţile române ar fi adus atingere
corespondenţei reclamantului cu Comisia.
295. Din aceste considerente, Curtea concluzionează că nu a existat o încălcare a articolului 8 din
Convenţie, în cauză.

9. CU PRIVIRE LA APLICABILITATEA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE

296. Conform articolului. 41 din Convenţie:

„Dacă hotărârea Curţii declară că o decizie luată sau o măsură dispusă de o autoritate judiciară sau de
orice altă autoritate a unei părţi contractante este în întregime sau parţial în opoziţie cu obligaţiile ce
decurg din prezenta convenţie şi dacă dreptul intern al acelei părţi nu permite decât o înlăturare
incompletă a consecinţelor acestei decizii sau ale acestei măsuri, prin hotărârea Curţii se acordă, dacă
este cazul, părţii lezate o reparaţie echitabilă.”

A. Prejudiciul suferit

297. Reclamantul distinge două categorii de prejudicii:

- un prejudiciu material, în cuantum de 100.000 USD sau de 3 miliarde de lei româneşti (ROL), care
include:
a) cheltuielile legate de deplasările sale şi ale martorilor la numeroasele termene fixate, în cauză, de
instanţele interne, precum şi alte cheltuieli de judecată;

279
b) cheltuielile de deplasare a membrilor familiei, pentru a-l vizita la penitenciar şi cheltuielile de
transmitere a coletelor;
c) despăgubiri pentru prejudiciul suferit urmare a arestării sale ilegale;
d) cheltuielile legate de tratarea afecţiunilor survenite în perioada de arestare preventivă, pentru
remedierea deficienţelor auditive şi vizuale, pentru îmbunătăţirea stării piramidei nazale şi pentru
înlocuirea dinţilor pierduţi în acea perioadă;

- un prejudiciu moral de 100.000 USD sau 3 miliarde de lei (ROL), prejudiciu reprezentat de suferinţele
fizice şi psihice la care a fost supus în perioada de arestare preventivă şi atingerea adusă reputaţiei sale,
prin încarcerarea sa şi prin procedura penală pe care autorităţile „au pus-o în scenă” împotriva sa.

298. Reclamantul evidenţiază că necesitatea de a participa la numeroasele anchete, audieri, reconstituiri,

precum şi timpul folosit pentru elaborarea, susţinerea şi dactilografierea cererilor şi memoriilor a afectat
munca sa de avocat, nepermiţându-i să se angajeze în procese complexe şi multiple, deoarece nu cunoştea
cu certitudine timpul pe care îl poate conferi profesiei sale. În plus, reclamantul subliniază că nu a putut
să se angajeze ca avocat la cabinete de consultanţă juridică importante, deoarece reputaţia sa a fost
afectată de faptul că era în proces cu statul român, ceea ce ar fi scăzut substanţial veniturile sale, în cadrul
unui astfel de cabinet.
299. Reclamantul subliniază că probele pe care le-a putut furniza în faţa Curţii pentru a-şi susţine
afirmaţiile şi pretenţiile sunt pe măsura modestelor sale mijloace financiare şi a climatului de corupţie
care domină justiţia din România.
300. Guvernul solicită Curţii respingerea pretenţiilor formulate de reclamant cu titlu de despăgubiri
materiale, apreciind că ele au fost formulate într-o manieră ambiguă şi nu au fost justificate. În opinia
Guvernului, nu au există o legătură de cauzalitate între pretinsele încălcări ale dispoziţiilor Convenţiei şi
prejudiciul material de care se face vorbire. În ceea ce priveşte prejudiciul moral, Guvernul solicită Curţii
să constate că hotărârea sa constituie, în sine, o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral rezultat din
încălcarea articolului 5 alineat 1 din Convenţie, încălcare pe care Guvernul nu o contestă. Pentru celelalte
pretinse încălcări ale dispoziţiilor Convenţiei, pe care Guvernul le contestă, apreciază că nu este necesar a
fi acordată, de către Curte, o reparaţie.
301. Curtea statuează că, în mod incontestabil, reclamantul a suferit prejudicii materiale şi morale, pentru
care simpla constatare a încălcării nu poate constitui o reparaţie echitabilă. Dată fiind gravitatea şi
numărul încălcărilor constate ale dispoziţiilor Convenţiei, statuând în echitate, Curtea acordă
reclamantului 40 000 EUR, pentru prejudiciul material şi moral suferit.

B. Cheltuieli de judecată

302. Reclamantul solicită 100.000 USD sau 3 miliarde de lei româneşti (ROL), cu titlu de cheltuieli de
judecată, legate de procedura internă şi de cea în faţa organelor Convenţiei, cuprinzând: taxe poştale, taxe
de redactare a documentelor, cheltuieli legate de fotocopierea actelor, traducerea acestora, precum şi
timpul consacrat elaborării memoriilor în susţinerea plângerii. care s-ar ridica, potrivit estimării sale la o
sută de zile.
303. Guvernul contestă faptul că procedura internă şi cea în faţa Curţii ar fi implicat cheltuieli în
cuantumul indicat de reclamant.
304. Curtea a examinat cererea de satisfacţie echitabilă a reclamantului în lumina principiilor stabilite în
jurisprudenţa sa (hotărârile Nikolova c. Bulgariei (GC), cererea nr. 31195/96, § 79, Culegerea de hotărâri
şi decizii 1999-II, Ozturk c. Turciei (GC), cererea nr. 22479/93, § 83, Culegerea de hotărâri şi decizii
1999-VI, şi WitoldLitwa c. Poloniei, cererea nr. 26629/95, § 88, Culegerea de hotărâri şi decizii 2000-III).
305. Făcând aplicarea acestor principii în prezenta cauză şi statuând în echitate, potrivit articolului 41 din
Convenţie, Curtea consideră necesar a acorda reclamantului 6.000 EUR, cu titlu de cheltuieli de judecată,
la care se adaugă orice sumă datorată de acesta cu titlu de impozit.

C. Dobânzi moratorii

280
306. Curtea consideră necesar să fixeze nivelul dobânzilor moratorii la cel al dobânzii împrumutului
marginal, practicat de Banca Centrală Europeană, majorat cu trei procente.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE:

1. Hotărăşte că a existat o încălcare a articolului 3 din Convenţie, sub aspectul tratamentelor la

care a fost supus reclamantul pe perioada arestării sale preventive;
2. Hotărăşte că a existat o încălcare a articolului 3 din Convenţie, sub aspectul anchetei efective
ce ar fi trebuit realizată de autorităţi cu privire la tratamentele menţionate;
3. Hotărăşte că a existat o încălcare a articolului 5 alineat 1 din Convenţie, urmare a arestării
reclamantului, în absenţa unor motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să fugă după
săvârşirea unei infracţiuni;
4. Hotărăşte că a fost încălcat articolul 5 alineat 1 din Convenţie, prin menţinerea reclamantului în stare
de arest preventiv după expirarea mandatului de arestare;
5. Hotărăşte că a fost încălcat articolul 5 alineat 3 din Convenţie;
6. Hotărăşte că a fost încălcat articolul 5 alineat 4 din Convenţie;
7. Hotărăşte că a fost încălcat articolul 5 alineat 5 din Convenţie;
8. Hotărăşte că a fost încălcat articolul 6 alineat 1 din Convenţie;
9. Hotărăşte că a fost încălcat articolul 6 alineat 3 litera c) din Convenţie;
10.Hotărăşte că nu a fost încălcat articolul 8 din Convenţie;
11. Hotărăşte:
a) că statul trebuie să plătească reclamantului, în trei luni de la data la care decizia va deveni definitivă,
conform articolului 44 alineat 2 din Convenţie, sumele următoare, transformate în lei româneşti (ROL),
conform ratei de schimb aplicabile la data efectuării plăţii;
i) 40.000 EUR (patruzeci mii euro) cu titlu de prejudiciu material şi moral;
ii) 6.000 EUR (şase mii euro) pentru taxe şi cheltuieli, plus orice sumă cu titlu de impozit.
b) de la data expirării termenului acordat în vederea efectuării plăţii până la data virării sumelor
menţionate, acestea vor fi majorate cu o dobândă egală celei practicate de Banca Centrală Europeană
pentru împrumutul marginal, majorată cu trei procente.
12. Respinge restul pretenţiilor formulate de reclamant cu titlu de satisfacţie echitabilă.

Redactată în franceză, apoi pronunţată în şedinţă publică la Palatul pentru Drepturile Omului, Strasbourg,
3 iunie 2003.

S.DOLLE J.-P. COSTA

Grefier Preşedinte

Nota: Prin Legea nr. 281/2003, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 468 din 24 iunie 2003, a
fost modificat Codul de procedură penală, inclusiv în privinţa măsurilor preventive. Prin Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 109/2003, publicată în M. Of. nr. 748/26 octombrie 2003, au fost aduse
importante modificări Codului de Procedură Penală ca urmare a revizuirii Constituţiei prin Legea nr.
429/2003.
Astfel, articolele 146 si 1491 din Codul de procedură penală modificat prevăd pentru procurorul care
efectuează sau supraveghează urmărirea penală doar posibilitatea de a propune arestarea preventivă a
învinuitului sau a inculpatului, judecătorul fiind cel care dispune cu privire la luarea acestei măsuri,
pentru o perioadă de 30 de zile. Arestarea preventivă poate fi prelungită în condiţiile legii, fără a putea
depăşi un termen rezonabil şi, în cursul urmăririi penale, nu mai mult de 180 de zile. Textele de lege mai
sus-citate reglementează în mod expres calea de atac a recursului împotriva încheierii prin care s-a
dispus luarea măsurii arestării preventive, recursul putând fi exercitat în termen de 24 ore de la
pronunţarea sau, după caz, comunicarea încheierii.

281
Articolul 160b din Codul de procedură penală a reglementat verificarea periodică de către instanţă, în
cursul judecăţii, o dată la cel mult 60 de zile, a legalităţii şi temeiniciei arestării preventive a
inculpatului. Alineatul 4 al aceluiaşi articol prevede că împotriva încheierii se poate exercita calea de
atac a recursului în termen de 24 de ore de la pronunţare sau, după caz, comunicare, recursul urmând a
fi soluţionat de instanţa superioară în cel mult 3 zile.
Dintre modificările aduse Codului de procedură penală prin Legea nr. 281/24 iunie 2003, publicată în
Monitorul Oficial al României nr. 468/1 iulie 2003, prezintă relevanţă şi cele referitoare la acţiunea în
daune, întemeiată pe articolele 504-507 din Codul de procedură penală. Astfel, legiuitorul a lărgit cadrul
situaţiilor în care o persoană poate promova o atare acţiune de la cazurile în care prin hotărâre
judecătorească sau ordonanţă a procurorului acea persoană a fost achitată de instanţa de judecată,
respectiv scoasă de sub urmărire penală pentru că fapta nu există (art. 10 lit. a Cod procedură penală)
sau nu a fost săvârşită de ea (art. 10 lit. c Cod procedură penală) la oricare dintre cazurile de achitare,
respectiv de scoatere de sub urmărire penală prevăzute de art. 10 lit a-e Cod procedură penală, precum
şi la cazul de achitare, respectiv de încetare a urmăririi penale prevăzut de art. 10 lit. j Cod procedură
penală. Acţiunea poate fi formulată şi de persoanele care, în cursul procesului penal, au fost private de
libertate sau li s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
Actul normativ modificator sus-menţionat a prelungit termenul de introducere a acţiunii în daune
îndreptată împotriva statului, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, de la 1 an la 18 luni de la
data rămânerii definitive, după caz, a hotărârii judecătoreşti sau a ordonanţei procurorului de scoatere
sau de încetare a urmăririi penale.

282
 DEUXIÈME SECTION

DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête no 42066/98
présentée par Ioan BURSUC
contre la Roumanie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 4 novembre 2003 en une
chambre composée de :
MM. J.-P. COSTA, président,
A.B. BAKA,
L. LOUCAIDES,
C. BÎRSAN,
K. JUNGWIERT,
V. BUTKEVYCH,
Mme A. MULARONI juges,
et de Mme S. DOLLÉ, greffière de section,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 21
mai 1998,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole no 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour
examiner la requête,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le
requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante :
EN FAIT
Le requérant, M. Ioan Bursuc, ressortissant roumain, né en 1949, résidait à Piatra-Neamţ. Il était
représenté devant la Cour par son épouse, Mme Laura Bursuc, avocate au barreau de Piatra-Neamţ.
Le gouvernement défendeur a été représenté par M. R. Rizoiu, Agent du gouvernement roumain auprès
de la Cour européenne des Droits de l’Homme, au sein du ministère de la Justice.
Le requérant est décédé le 24 janvier 2001. Sa veuve, Mme Laura Bursuc, a fait savoir, par un courrier du
14 mars 2002, qu’elle entendait poursuivre la requête devant la Cour. Pour des raisons d’ordre pratique, le
présent arrêt continuera d’appeler M. Bursuc le « requérant » bien qu’il faille aujourd’hui attribuer cette
qualité à sa veuve (voir, parmi d’autres, l’arrêt Dalban c. Roumanie [GC], no 28114/95, § 1, CEDH 1999-
VI).
A. Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties peuvent se résumer comme suit.
1) Les faits à l’origine de la requête sont en partie controversés
a) Version du requérant
Le 27 janvier 1997, vers 19 h 45, le requérant fut interpellé par deux policiers, C.S. et C.P., alors qu’il se
trouvait dans le bar du siège du Parti Démocrate, à Piatra-Neamţ. Les deux policiers s’adressèrent au
requérant en lui demandant d’une manière impolie de leur présenter sa carte d’identité (« Montre ta carte,
toi là-bas ! » - « Dă buletinul bă »). Le requérant leur répondit sur le même ton « Pourquoi, toi là-bas ? »
(« De ce, bă ? »). En réponse, les deux policiers se mirent à frapper le requérant à coups de bâton et de
coups de pied, lui passèrent des menottes et le traînèrent dans une voiture de police garée à une distance
de 30 m du siège du parti. Dans la voiture, le requérant fut à nouveau frappé à coups de poings et de
bâtons, de sorte qu’il tomba dans un état de semi-conscience.
Amené au commissariat central de Piatra-Neamţ, le requérant fut mis dans une salle où il fut battu
sauvagement par environ huit policiers. En particulier, ceux-ci jetèrent le requérant par terre et le
piétinèrent, le rouèrent de coups de bâton et de pied, lui jetèrent de l’eau sur le corps, lui crachèrent et lui
urinèrent dessus. Maltraité pendant plus de six heures, le requérant s’évanouit plusieurs fois.
Le 28 janvier, vers 2 heures du matin, prévenue par téléphone, l’épouse du requérant arriva au
commissariat. Lorsqu’elle vit le requérant, celui-ci gisait à terre, avait la tête ensanglantée, les yeux

283
tuméfiés et était mouillé. Il répété en criant « Je n’ai rien fait ! » et, dans un langage assez incohérent mêlé
d’invectives (« les ânes »), accusait les policiers de l’avoir arrêté illégalement et torturé. L’épouse du
requérant s’étant enquise des raisons pour lesquelles son époux se trouvait là, les policiers expliquèrent
qu’il avait eu une dispute avec la barmaid du bar du Parti Démocrate. A ce moment, le requérant
s’évanouit, de sorte que les policiers durent lui jeter un seau d’eau afin de le ranimer. Ils firent sortir
l’épouse du requérant dans le couloir et appelèrent des journalistes de la télévision locale. Lorsque
l’équipe de télévision arriva, les policiers invitèrent le cameraman dans la salle où se trouvait le requérant
et lui permirent de faire un reportage à son sujet.
Après le départ des journalistes, l’épouse du requérant, qui attendait toujours dans le couloir, entendit les
policiers se féliciter d’avoir appelé les journalistes, car ils pouvaient ainsi avoir des preuves contre le
requérant. L’état du requérant empirant, les policiers acceptèrent de l’amener à l’hôpital psychiatrique de
Piatra-Neamţ où il arriva vers 4 heures du matin. Après lui avoir administré des calmants, compte tenu de
la gravité de son état, une équipe de médecins et assistants décida de l’envoyer à l’Hôpital de
neurochirurgie de Jassy. Les policiers qui accompagnaient le requérant s’y opposèrent, car le major C.,
commandant adjoint du commissariat de Piatra-Neamţ, leur avait ordonné de ramener le requérant au
commissariat.
b) Version du Gouvernement
Le 27 janvier 1997, vers minuit, le requérant fit son apparition au bar situé au rez-de-chaussée du siège du
Parti Démocrate, alors que personne ne s’y trouvait à part la barmaid et l’agent de sécurité du bar. En état
d’ébriété, le requérant agressa verbalement la barmaid. L’agent de sécurité intervint lui attirant l’attention
sur son comportement. Face à son agressivité, l’agent de sécurité appela une patrouille de police qui se
trouvait à proximité du local. Les deux policiers appelés, C.S. et C.R., demandèrent au requérant de
décliner son identité. Ils ne manifestèrent pas la moindre agressivité verbale ou physique envers le
requérant, mais ce dernier se montra violent envers eux.
Confrontés au refus du requérant de décliner son identité, les policiers le conduisirent au commissariat de
police. Il fut y amené dans une voiture, accompagné par deux autres policiers, A.S. et C.P., aussi que par
l’agent de sécurité du bar. Durant le transport, le requérant se comporta agressivement en tentant
d’empêcher le policier C.P. de conduire la voiture. Il fut immobilisé par l’agent de sécurité du bar qui
avait pris place à ses cotés.
Arrivé au commissariat de police, il fut soumis à une perquisition corporelle. Il continua d’être agressif,
adressa des injures aux policiers et frappa les chaises et les tables de la salle où il avait été amené.
Une équipe de la télévision locale en quête des événements nocturnes, arriva à ce moment et prit des
images du requérant.
Un des policiers en service annonça Mme Bursuc que son mari se trouvait au commissariat de police.
Celle-ci se rendit au commissariat accompagnée par un voisin et y arriva vers 2 heures du matin.
Mme Bursuc demanda que le requérant soit transporté à l’hôpital. A 4 h 20 du matin, il fut interné à
l’hôpital de psychiatrie de Piatra-Neamţ.
Du 29 janvier au 4 février 1997, le requérant fut hospitalisé à l’hôpital de neurochirurgie de Jassy.
2. Les examens médico-légaux effectués sur le requérant
Le 29 janvier 1997, le requérant fut hospitalisé dans un état grave à l’hôpital de neurochirurgie de Jassy
avec le diagnostic de « commotion cérébrale, œdème cérébral diffus à la suite d’un traumatisme crânien
cérébral ».
Le 29 janvier 1997, le requérant fut aussi examiné par un médecin légiste, C.V., qui consigna dans son
rapport :
«- traumatisme cranio-cérébral aigu fermé, par agression ;
- décélation papillaire temporaire aux deux yeux ;
- œil droit - tuméfaction violacée noirâtre de 4/4 cm avec fermeture de la fente palpébrale ;
- tuméfaction de la zone parotidienne droite de 6/6 cm avec une ecchymose violacée de 3/3 cm;
- derrière l’oreille, une ecchymose violacée discontinue de 3/2 cm ;
- deux excoriations de 1,1 cm chacune sur la face dorsale du métacarpe de la main droite ;
- deux excoriations de 1 cm chacune sur la face dorsale du métacarpe de la main gauche ;
- (le requérant) accuse douleurs des deux côtés du thorax, à la tête et des vertiges. »

284
La conclusion du rapport est ainsi rédigée :
« (le requérant) présente des lésions traumatiques de type hématome pariorbitaire (œil droit), des
excoriations et ecchymoses produites par frappe avec des moyens propres et possible avec un corps dur,
qui peuvent dater du 27 janvier 1997. Ces lésions nécessitent 4-5 jours de soins, sauf complications. »
Le requérant quitta librement l’hôpital de Jassy le 4 février 1997. Son rapport de fin d’hospitalisation
indiquait qu’il y avait été hospitalisé pour céphalées et étourdissements à la suite d’un traumatisme
crânien cérébral, accompagnés de troubles névrotiques, agitation psychomotrice, faible capacité de
concentration et mémorisation. Le requérant se vit prescrire dix jours de repos, avec possibilité de
prolongation après nouvel examen.
Compte tenu du refus des médecins de l’hôpital de Jassy d’effectuer certains examens, le requérant se
rendit le 5 février 1997 à la clinique départementale de Mureş, où il fut d’abord examiné au service de
chirurgie. Le rapport du chirurgien qui l’examina fit état d’un dolichosigmoïde (allongement excessif du
côlon sigmoïde) qui aurait pu être provoqué par un traumatisme et d’une angine pectorale survenue
vraisemblablement à la suite d’un traumatisme. Le 10 février 1997, il subit un examen de tomographie
par ordinateur, qui mit en évidence un œdème cérébral diffus vasogénique d’origine traumatique.
Le 12 février 1997, le requérant fut réexaminé par le médecin légiste C.V., qui écrivit dans son rapport
complémentaire :
« (le requérant) a été réexaminé aujourd’hui, 12 février 1997. Il ressort du rapport de fin d’hospitalisation
de l’hôpital de neurochirurgie de Jassy, où le requérant avait été hospitalisé du 29 janvier au 5 février
1997 avec le diagnostic de « commotion cérébrale », et du rapport de tomographie, que le requérant a subi
un traumatisme crânio-cérébral par agression, avec un œdème cérébral diffus vasogénique. J’estime que
(le requérant) a besoin de dix-huit à dix-neuf jours supplémentaires de traitement médical, sauf
complications. »
Le 18 mars 1997, le requérant fut de nouveau examiné par un médecin neuropsychiatre, qui constata des
séquelles d’un traumatisme crânio-cérébral, accompagné de céphalées et de vertiges. Il lui prescrivit dix
jours de repos.
Une tomographie par ordinateur effectuée à l’hôpital de Târgu-Mureş le 31 juillet 1997 releva un
creusement du fossé central droit au niveau du vertex, vraisemblablement une séquelle d’un traumatisme
crânien.
3. L’enquête pénale concernant tant les mauvais traitements subis par le requérant que l’outrage commis
par celui-ci à l’encontre des policiers
Le 28 janvier 1997, le parquet près le tribunal départemental de Neamţ, saisi d’office, ouvrit une
information judiciaire à l’encontre du requérant pour outrage contre les officiers de police présents lors de
son arrestation et de sa garde à vue.
Le 29 mai 1997, le requérant déposa plainte à l’encontre des huit policiers qui l’avaient prétendument
maltraité. Il indiqua qu’il souhaitait être entendu en présence de son épouse, avocate choisie pour le
défendre, et demanda à ce que soient entendus cinq témoins, dont son épouse et N.P., le voisin l’ayant
accompagnée à la police dans la nuit du 27 janvier 1997. Il ne se constitua pas en tant que partie civile en
la cause.
L’information judiciaire concernant le requérant et sa plainte pour mauvais traitements de la part des
policiers, firent l’objet en raison de leur connexité au niveau des faits, d’un seul dossier instruit par le
parquet auprès du tribunal départemental de Neamţ.
Le 5 mars 1997, le parquet ordonna que le requérant soit soumis à une expertise médico-légale, afin
d’établir le réalité et les effets sur son état de santé des mauvais traitements allégués.
Le 10 avril 1997, un rapport médico-légal datant du 28 mars 1997 fut remis au parquet par le laboratoire
local de médecine légale. Le rapport retenait et résumait les conclusions des certificats médico-légaux
établis les 29 janvier et 12 février 1997 ainsi que les conclusions des feuilles d’observations médicales
établies lors des hospitalisations du requérant le 28 janvier et du 29 janvier du 4 février 1997. Le rapport
établissait que le requérant avait présenté un traumatisme cranio-cérébral aigu fermé révélé par
tuméfaction, ecchymoses, excoriations, commotion cérébrale et possible œdème cérébral. Compte tenu du
caractère de ces lésions, le rapport concluait qu’elles n’avaient pas mis en danger la vie du requérant,

285
mais qu’elles nécessitaient de douze à quatorze jours de soins médicaux et généraient une incapacité
temporaire de travail.
Parallèlement à l’enquête menée par le parquet, la direction départementale de police enquêtait elle aussi
sur les événements de la nuit du 27 au 28 janvier 1997.
Le 11 avril 1997, le témoin N.P. fut entendu par la police. Il déclara avoir vu le requérant dans la nuit du
27 janvier 1997 au commissariat de Piatra-Neamţ. Le requérant était à terre, face au plancher, les mains
attachées dans le dos. Il disait sans cesse qu’il n’avait rien fait et employait des expressions assez
violentes. Le témoin déclara que le requérant ne présentait pas de blessures ou de traces de violences.
Dans une déposition du 2 mai 1997, le même témoin déclara que le requérant avait le visage tuméfié, ne
reconnaissait personne autour de lui, était incohérent et répétait sans cesse « vous m’avez battu, bande de
vauriens, ..., alors que je n’ai rien fait ». Le témoin déclara aussi qu’il était revenu au commissariat vers 6
heures pour faire une déclaration, mais que la police l’avait obligé à signer une déclaration déjà préparée
et qu’il n’avait pas eu le temps de la lire avant de la signer.
La police et le parquet entendirent aussi D.D., barmaid au bar du siège du Parti démocrate et V.D.P.,
agent de sécurité au siège du même parti. Dans ses deux déclarations faites devant le major C. et datées
des 28 janvier 1997 et 14 mai 1997, D.D. affirma respectivement que le requérant était arrivé au bar entre
22 heures et minuit et qu’elle avait appelé la police au téléphone, car, après avoir bu quatre bières, il
l’avait agressée verbalement et était devenu très violent avec les autres clients du bar et avait même
frappé V.D.P.
Ce dernier déclara dans une première déposition que le requérant était arrivé au bar vers minuit, déjà ivre,
et qu’après avoir commandé un café et une bière, il avait insulté D.D. Il n’y avait pas d’autres clients dans
le bar. Devant le refus du requérant de se calmer, V.D.P. était sorti dans la rue chercher des secours et
était revenu accompagné de deux policiers. Le requérant et le témoin avaient ensuite été amenés au
commissariat.
Dans une deuxième déposition du 20 mai 1997, V.D.P. déclara qu’après l’arrivée des deux policiers dans
le bar, le requérant avait giflé l’un d’entre eux. Selon V.D.P., les policiers n’avaient pas mis des menottes
aux requérant, mais l’avaient convaincu de les suivre au commissariat. En sortant du bar, le requérant
avait trébuché dans les escaliers et était tombé. Dans la voiture de police les amenant au commissariat, le
requérant avait été très violent, frappant les policiers et le chauffeur. Au commissariat, il avait continué à
se comporter d’une manière agressive, donnant des coups de pied aux chaises et aux tables. Afin d’éviter
une automutilation qui aurait pu être employée contre eux, les policiers passèrent des menottes au
requérant. Enfin, V.D.P. déclara qu’aucun policier ne l’avait ni frappé ni insulté.
Par une lettre du 20 mai 1997, la direction départementale de la police de Neamţ demanda au parquet près
le tribunal départemental de Neamţ d’accélérer l’instruction du dossier d’outrage, concernant le requérant
et l’informa aussi que la plainte du requérant pour mauvais traitements avait été examinée, mais que, les
faits n’ayant pas été confirmés, le dossier avait été renvoyé au parquet militaire de Bacău avec une
proposition de non-lieu.
N’ayant pas été entendue, l’épouse du requérant versa au dossier d’outrage une déclaration datée du 29
mai 1997. Elle y affirmait que le 27 janvier 1997, elle avait signé un contrat d’assistance juridique avec
G.P., oncle du major C., dans le cadre d’une procédure de partage opposant G.P. au major C. Selon ses
dires, G.P. l’avait avertie du risque qu’elle courait en participant à une procédure contre le major C. Quant
aux circonstances de l’arrestation de son époux, elle exposa que, le 27 janvier 1997, vers 20 h 30, inquiète
du fait que son époux n’était pas rentré, elle s’était rendue au bar du Parti Démocrate, où le requérant
devait rencontrer des amis. Au bar, il n’y avait que la barmaid, qui lui avait dit qu’elle venait d’être
embauchée et qu’elle ne connaissait pas le requérant, mais que peu avant, la police avait arrêté un homme
dans le bar. L’épouse du requérant avait appelé la police, qui lui avait indiqué que son époux ne s’y
trouvait pas. Ce n’est que vers 1 heure du matin, lorsqu’elle était rentrée à son domicile, qu’elle avait reçu
un coup de téléphone de la part d’un certain G., policier, qui l’avait informée de la présence de son époux
au commissariat. Arrivée au commissariat en présence de son voisin N.P ., elle l’avait vu gisant à terre, en
sang. Comme il s’était évanoui, les policiers avait versé de l’eau sur lui et après avoir fait filmer quelques
images par la télévision locale, ils avaient permis à son épouse de l’amener à l’hôpital. Mme Bursuc se
plaignit dans sa déclaration de ce que la police était intervenue lors de l’hospitalisation du requérant, pour

286
que les examens ne soient pas complets et pour que ses blessures soient minimisées. Enfin, elle accusa le
major C. d’être derrière cette mise en scène, dont le but était de l’intimider et la faire renoncer à la
défense de G.P. dans la procédure de partage. Elle protesta également contre l’instruction de la plainte de
son époux par le major C., qu’elle accusa d’avoir ordonné son arrestation.
Bien qu’invité à la direction départementale de police pour être entendu dans cette affaire, le requérant ne
s’y présenta pas.
Par décision du 10 juin 1997, le parquet auprès du tribunal départemental de Neamţ déclina sa
compétence en faveur du parquet militaire de Bacău, au motif qu’outre l’accusation d’outrage contre le
requérant, l’affaire concernait également la responsabilité pénale des policiers qu’il accusait de mauvais
traitements.
Lors de l’instruction du dossier par le parquet militaire de Bacău, le requérant ne fut jamais convoqué, ni
entendu. D.D. et V.D.P., les deux témoins convoqués par le parquet furent entendus respectivement les 7
et 18 août 1997. Les déclarations des policiers accusés furent recueillies le 3 février 1998.
Le 4 février 1998, le parquet militaire de Bacău prononça un non-lieu au motif qu’il n’avait pas été
prouvé que les policiers en question avaient commis une infraction. Tout au contraire, il apparaissait que
le requérant se serait infligé à lui-même les coups et blessures en cause en se lançant à terre et se poussant
tout seul contre les pieds des tables et des chaises de la salle du commissariat de police où il avait été
amené dans la nuit du 27 au 28 janvier 1997. Par la même décision, le parquet militaire de Bacău renvoya
le dossier, pour ce qui était des faits reprochés au requérant, au parquet auprès du tribunal départemental
de Neamţ afin qu’il poursuive l’enquête.
Le requérant forma une contestation (plângere) contre la décision du 4 février 1998, qui fut rejetée par
une décision du 16 mars 1998 du procureur militaire en chef du parquet militaire de Bacău. La décision
était motivée par le fait que l’enquête était complète, que les preuves avaient été judicieusement
appréciées et que la décision de non lieu était bien fondée et légale.
Le requérant forma le 2 mars 1998 une contestation devant le parquet général auprès de la Cour suprême
de justice. Il réitéra cette contestation le 29 juillet 1998.
Le 13 janvier 1999, le dossier d’enquête concernant les mauvais traitements prétendument infligés par les
policiers fut renvoyé à la section des parquets militaires auprès de la Cour suprême de justice.
L’issue de cette contestation n’a pas été indiquée.
4. La suite de l’enquête pénale contre le requérant du chef d’outrage
Le 27 février 1998, la direction départementale de police Neamţ transmit au parquet auprès du tribunal
départemental de Neamţ le dossier de l’information judiciaire ouverte contre le requérant.
Le parquet auprès du tribunal départemental de Neamţ, entendit le requérant le 3 avril 1998.
Le 12 juin 1998, le parquet ordonna qu’il soit soumis à une expertise psychiatrique afin d’évaluer son
discernement, au motif qu’il avait manifesté un comportement particulièrement violent à l’époque des
faits.
Le requérant porta plainte contre la décision du procureur et refusa de se présenter pour l’examen
psychiatrique.
Par réquisitoire du 8 octobre 1998, le parquet renvoya en jugement le requérant devant le tribunal
départemental de Neamţ du chef d’outrage contre deux policiers. C.P. et C.R. Le requérant était accusé
d’avoir giflé C.R. deux fois et d’avoir provoqué une blessure à la main, à C.P., en lui donnant un coup de
pied, blessure qui aurait nécessité de deux à trois jours de soins médicaux.
Sur demande du requérant, les 2 décembre 1998 et 10 février 1999, le tribunal départemental de Neamţ
ordonna le sursis à statuer. Le requérant avait saisi la Cour suprême d’une demande de renvoi du dossier
devant un autre tribunal que celui normalement compétent, pour des raisons de bonne administration de la
justice.
Le 2 avril 1999, la Cour suprême de justice renvoya l’affaire devant le tribunal départemental d’Alba. Par
courrier du 28 avril 1999, le dossier fut transmis par le tribunal départemental de Neamţ au tribunal
départemental d’Alba.
Le 14 juin 1999, ce dernier constata que les témoins proposés par le parquet n’avaient pas été dûment
cités et ordonna leur citation pour le 13 septembre suivant.

287
Le 9 septembre 1999, le requérant demanda un renvoi de l’affaire au motif que le 5 août précédent, il
avait été victime d’un accident de route à la suite duquel il avait dû être hospitalisé.
Les 13 septembre et 25 octobre 1999, le tribunal constata que le requérant n’était pas en mesure de
comparaître et que les témoins à charge ne s’était pas présentés et renvoya l’examen de l’affaire à une
date ultérieure. Le tribunal ordonna d’abord que les témoins soient cités à comparaître sous astreinte.
Puis, le tribunal ordonna leur citation sous sanction d’être amenés devant le tribunal par la force publique
(« cu mandat de aducere »).
Le 13 décembre 1999, le requérant était présent à l’audience. Le tribunal constata que les témoins à
charge n’avaient pas été amenés à l’audience et ordonna à nouveau leur citation sous mandat de
comparution.
Le 24 janvier 2000, le requérant était absent également que les témoins proposés par le parquet. Le
tribunal ordonna à nouveau leur citation sous sanction.
Le 6 mars 2000, le requérant comparut alors que les témoins n’étaient toujours pas amenés. Le requérant
présenta ses offres de preuve et le procureur insista pour que les témoins qu’il avait proposés soient
entendus. A cette occasion, le tribunal départemental d’Alba délivra une commission rogatoire au tribunal
départemental de Bacău, afin que cette juridiction entende les témoins à charge.
Les 27 avril, 11 mai et 1er juin, le tribunal départemental de Bacău ordonna de nouveaux renvois de
l’affaire, au motif que les témoins ne s’étaient pas présentés aux audiences. Chaque fois, le tribunal
ordonna qu’ils soient cités sous mandat de comparution.
Le 22 juin 2000, le tribunal départemental de Bacău entendit sept témoins et retourna la commission
rogatoire.
En raison de l’état de santé du requérant qui s’était progressivement aggravé, les 10 juillet et 21 août
2000, le tribunal départemental d’Alba ordonna au laboratoire local médico-légal une expertise en vue de
savoir si son état lui permettait de comparaître devant le tribunal.
Le 25 septembre 2000, le tribunal départemental d’Alba ordonna que l’affaire soit suspendue en raison du
fait que l’état de santé du requérant ne lui permettait pas de participer à la procédure. Une nouvelle
expertise médico-légale concernant son état de santé fut ordonnée le 6 novembre 2000.
Le requérant est décédé le 24 janvier 2001. Par décision du 12 février 2001, le tribunal constata
l’extinction de l’action publique contre lui en raison de son décès.
B. Le droit interne pertinent
Les articles pertinents du Code pénal sont libellés comme suit :
Article 180 - Coups et autres violences
« Les coups ou autres actes de violence causant des souffrances physiques sont passibles d’une peine de
prison comprise entre un et trois mois de prison ou d’une amende (...)
Les coups ou les actes de violence ayant causé des lésions nécessitant de soins médicaux pendant vingt
jours maximum sont passibles d’une peine de prison comprise entre trois mois et deux ans de prison ou
d’une amende (...)
L’action pénale est déclenchée par la plainte préalable de la partie lésée (...) »
Article 182 - Atteinte grave à l’intégrité corporelle
« L’atteinte portée à l’intégrité corporelle ou à la santé nécessitant, pour guérir, des soins médicaux de
plus de soixante jours ou entraînant l’une des conséquences suivantes : la perte d’un organe ou d’un sens,
l’arrêt de leur fonctionnement, une infirmité permanente physique ou psychique (...) est passible d’une
peine de deux à cinq ans de prison. »
Article 239 - Outrage à fonctionnaire
« L’insulte, la diffamation ou la menace commises directement ou par des moyens de communication
directe à l’encontre d’un fonctionnaire qui exerce une fonction impliquant exercice de l’autorité de l’Etat
et se trouvant dans l’exercice de ses fonctions ou pour des faits commis dans l’exercice de ses fonctions
sont punies d’une peine d’emprisonnement de trois mois à quatre ans.
Les coups ou tout autre acte de violence, ainsi que l’atteinte à l’intégrité physique commis à l’encontre de
la personne mentionnée au premier alinéa, pendant l’exercice de ses fonctions ou pour des faits commis
dans l’exercice de ses fonctions sont punies d’une peine de prison de six mois à sept ans, et en cas
d’atteinte grave à l’intégrité physique, d’une peine de prison de trois à douze ans.

288
Lorsque les faits mentionnés aux alinéas précédents ont été commis à l’encontre d’un magistrat, policier,
gendarme ou un autre militaire, le maximum de la peine sera majoré de trois ans.»
Article 250 - Agissements abusifs
« § 1. L’utilisation d’expressions humiliantes à l’encontre d’une personne, par un fonctionnaire public
dans l’exercice de ses fonctions est passible d’une peine d’emprisonnement de trois mois à cinq ans ou
d’amende.
§ 2. Les coups ou les autres actes de violence commis dans les conditions du paragraphe précédent sont
passibles d’une peine d’emprisonnement de six mois à cinq ans..»
Article 267 - Mauvais traitements
« Le fait de soumettre à de mauvais traitements à une personne se trouvant en garde à vue ou en détention
(...) est passible d’une peine de un à cinq ans de prison.»
Article 267 - Torture
« Le fait de causer intentionnellement à une personne, une douleur ou des fortes souffrances, physiques et
psychiques, dans le but d’obtenir (...) des informations ou de témoignages, de la punir pour un acte
qu’elle a commis ou qu’elle est soupçonnée d’avoir commis, de l’intimider ou de faire pression sur elle
ou pour toute autre raison fondée sur une forme de discrimination quelle qu’elle soit, quand une telle
douleur ou de telles souffrances sont infligées par un agent de l’autorité publique ou par toute autre
personne qui agit en vertu d’un titre officiel ou à l’instigation ou avec le consentement exprès ou tacite
d’une telle personne est passible d’une peine de deux à sept ans de prison. (...) La tentative est
punissable (...) »
GRIEFS
1. Le requérant se plaignait d’avoir subi, de la part de policiers l’ayant arrêté, des traitements contraires à
l’article 3 de la Convention. A la suite du décès du requérant, sa veuve allègue que les mauvais
traitements auxquels le requérant a été soumis ont gravement affecté son état de santé, son décès, le 24
janvier 2001, étant intervenu à la suite de nombreuses complications survenues de l’œdème cérébral
diffus constaté immédiatement après l’agression du 27 au 28 janvier 1997.
2. Le requérant se plaignait aussi, sous le volet procédural de l’article 3, de ce que l’enquête concernant
la plainte pénale qu’il avait déposée contre les policiers en question avait été bâclée et superficielle. En
particulier, le requérant se plaignait de n’avoir jamais été convoqué, ni entendu par le parquet militaire de
Bacău avant qu’il statue par une décision de non lieu. De même, il se plaignait de n’avoir pas pu faire
entendre ses témoins et de ce que les enquêteurs avaient refusé de prendre en considération les
attestations médicales qu’il avait produites.
3. Le requérant se plaignait également de la durée de la procédure pénale dans laquelle il était accusé
d’outrage. Il invoquait l’article 6 § 1 de la Convention.
EN DROIT
1. La Cour note d’abord que le requérant est décédé le 24 janvier 2001 et que sa veuve a exprimé le
souhait de reprendre l’instance.
La Cour rappelle que si un requérant décède au cours de la procédure, ses héritiers ont en principe le droit
de la poursuivre s’ils démontrent l’existence d’un intérêt moral légitime de nature à justifier l’examen de
la requête (Ahmet Sadik c. Grêce, arrêt du 15 novembre 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996-V, pp.
1651-1652, §§ 24-26).
La Cour estime, eu égard à l’objet de la présente affaire et à l’ensemble des éléments qui sont en sa
possession, que Mme Laura Bursuc peut prétendre avoir un intérêt suffisant pour justifier de la poursuite
de l’examen de la requête et lui reconnaît dès lors la qualité pour se substituer désormais au requérant en
l’espèce (cf. l’arrêt Beljanski c. France, no 44070/98, du 7 février 2002 ; M.B. c. Pologne (déc.), no
34091/96, du 8 mars 2001).
2. Le requérant se plaignait d’avoir été soumis à des traitements contraires à l’article 3 de la Convention,
ainsi libellé :
« Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants. »
Le Gouvernement conteste les accusations de mauvais traitements. Se référant aux éléments de preuve
recueillis lors des investigations menées par les autorités internes, il soutient que le requérant n’a été
soumis à aucune forme d’agression de la part des policiers. Ceux-ci l’ont interpellé dans le seul but de

289
l’inciter à décliner son identité et de faire cesser sa conduite agressive d’abord envers la barmaid et puis
envers les policiers eux-mêmes.
Quant aux lésions alléguées par le requérant et attestées par des certificats médicaux, le Gouvernement
soutient que celles-ci pouvaient avoir comme source l’incident qui avait eu lieu dans le bar, avant
l’arrivée des policiers, entre le requérant et l’agent de sécurité du local. Ces lésions ainsi que le
traumatisme cranio-cérébral étaient dus aux propres faits du requérant. Selon le Gouvernement, il
souffrait de déséquilibre sur un fond alcoolique, ce qui lui aurait provoqué une chute.
Au demeurant, le Gouvernement admet que certains lésions légères auraient pu être inhérentes au
processus d’immobilisation du requérant rendu absolument nécessaire par son comportement agressif.
Le Gouvernement remarque également que le requérant souffrait d’affections psychiques et qu’il ne se
retrouva seul avec les policiers à aucun moment, car l’agent de sécurité du bar l’avait accompagné lui
aussi au commissariat de police. Pour ce qui est de la durée des traitements allégués, le Gouvernement
estime que celle-ci devait être plus courte que celle prétendue par le requérant.
Quant au caractère effectif de l’enquête menée par les autorités judiciaires saisies de la plainte du
requérant pour mauvais traitements, le Gouvernement fait valoir qu’en l’espèce il y a eu une enquête
effective et objective. Il remarque que le requérant n’avait pas porté plainte contre les actes d’enquête
pénale accomplis par le procureur, ce qui dénote le fait qu’il n’était pas mécontent du déroulement de la
procédure pénale.
La veuve du requérant, qui a présenté ses observations en mars 2001, après le décès du requérant, rappelle
les conclusions des rapports médico-légaux établis en l’espèce et attestant l’agression subie par le
requérant alors qu’il se trouvait entre les mains des policiers. Elle souligne la gravité particulière des
mauvais traitements dont son époux a fait l’objet. Elle estime que ceux-ci ont été infligés
intentionnellement, dans le seul but de lui causer des souffrances aiguës, de l’humilier et de le rabaisser.
La veuve du requérant invite la Cour à observer également que les mauvais traitements infligés ont
affecté gravement son état de santé, son décès, le 24 janvier 2001, étant intervenu à la suite de
nombreuses complications de l’œdème cérébral diffus constaté immédiatement après l’agression de la
nuit du 27 au 28 janvier 1997.
S’agissant de l’enquête pénale en cause, la veuve du requérant remarque que les preuves ont été
recueillies et les témoins entendus par la police judiciaire de Piatra Neamţ, soit précisément l’autorité au
sein de laquelle les policiers mis en cause étaient en fonction. Quant à la décision de non-lieu du parquet
militaire de Bacău, elle a été rendue sans une enquête effective menée par ce parquet. De surcroît, le
requérant n’a jamais reçu de réponse à la contestation qu’il avait formée contre cette décision et dont il
avait saisi le parquet auprès de la Cour suprême de justice.
La Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que le grief tiré de l’article 3 de la
Convention pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de
l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond ; il s’ensuit que ce grief ne saurait être
déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif
d’irrecevabilité n’a été relevé.
3. Se plaignant de la durée de la procédure dans laquelle il était accusé du chef d’outrage contre les
policiers, le requérant invoquait l’article 6 § 1 de la Convention, qui se lit ainsi, dans ses parties
pertinentes :
« Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal
(...), qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. »
Le Gouvernement soutient que le point de départ de la procédure pénale dirigée contre le requérant est le
27 février 1998, date à laquelle les poursuites pénales auraient été ouvertes contre le requérant, après que
le parquet militaire de Bacău eut prononcé un non-lieu contre les policiers accusés de mauvais
traitements.
Pour ce qui est de l’appréciation du caractère raisonnable de la durée de la procédure, qui était pendante
en première instance devant le tribunal départemental d’Alba en janvier 2001, date à laquelle le
Gouvernement a soumis ses observations, il remarquait qu’il n’y avait pas de périodes significatives
d’inactivité. Il faisait valoir que les autorités judiciaires n’avaient pas prolongé indûment la procédure,
que de nombreux actes de procédure avaient été accomplis, alors que l’affaire présentait une complexité

290
moyenne. En outre, le Gouvernement soutient que le requérant avait demandé lui-même de nombreux
renvois de l’affaire.
La veuve du requérant relève seulement que le 12 février 2001, le tribunal a constaté l’extinction de
l’action publique contre le requérant en raison de son décès.
La Cour estime, à la lumière des critères dégagés par sa jurisprudence en matière de « délai raisonnable »,
et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, que ce grief doit faire l’objet d’un examen au
fond.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare la requête recevable, tous moyens de fond réservés.

S. DOLLÉ J.-P.COSTA
Greffière Président

291
 SECOND SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 45661/99 by Viorel CARABULEA

against Romania

The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 21 September 2004 as a Chamber
composed of
Mr J.-P. COSTA, President,
Mr A.B. BAKA,
Mr L. LOUCAIDES,
Mr C. BÎRSAN,
Mr K. JUNGWIERT,
Mr M. UGREKHELIDZE,
Mrs A. MULARONI, judges,
and Mrs S. DOLLÉ, Section Registrar,
Having regard to the above application lodged with the European Commission of Human Rights on 2
September 1998 and registered on 25 January 1999,
Having regard to Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, by which the competence to
examine the application was transferred to the Court,
Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in
reply submitted by the applicant,
Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicant is a Romanian national of Roma origin, born in 1963 and living in Bucharest. The case
concerns the death of the applicant's brother, Mr Gabriel Carabulea.
The applicant was represented before the Court by Ms M. Macovei, a lawyer practising in Bucharest,
and by the European Roma Rights Centre, an association based in Budapest (Hungary). The respondent
Government were represented by their Agent, Mrs Roxana Rizoiu, from the Ministry of Foreign Affairs.

A. The circumstances of the case

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.

1. Gabriel Carabulea's arrest and subsequent death

On 21 March 1996 police station no. 9 in Bucharest sent a telegram to all police stations in Bucharest
ordering the arrest of Mr Carabulea, the applicant's brother, for various robberies allegedly committed by
him. At that time, no formal charge existed against him.
On 13 April 1996 Mr Carabulea was apprehended by three police officers from police station no. 14 in
Bucharest. In a subsequent report, the police described the arrest as follows. While conducting a car
patrol, the officers saw Mr Carabulea driving a car and followed him. A few minutes later, the officers
witnessed an accident between Mr Carabulea's car and a car driven by I.I. As Mr Carabulea jumped out of
his car and ran towards some nearby apartment buildings, the police followed him and caught him. They
then took him to police station no. 14. The report makes no reference to any injury which Mr Carabulea
might have suffered in the car accident.

292
 Two hours after the arrest, the applicant's brother was taken to police station no. 14, where two
counterfeit foreign banknotes were seized from him. According to a police report dated the day of the
arrest, Mr Carabulea was informed that he was “guilty of aiding and abetting robbery and the possession
of counterfeit foreign currency” and that he would be “detained for the next 24 hours”. The report was
signed by a police officer and an officially appointed lawyer, but not by Mr Carabulea.
The same day, the applicant's brother was charged with a robbery that had allegedly taken place during
the night of 19-20 March 1996. He was not charged with possession of counterfeit currency. An arrest
warrant valid for a period of 24 hours was issued by police officer I.P. The warrant did not indicate the
time at which the 24-hour period commenced.
On entering the lock-up at police station no. 9, the applicant's brother was subjected to a body search.
No doctor examined him. The testimony and reports of all police officers who had contact with him
during this period were in agreement that he was in good health on entering the police lock-up.
On 13 April 1996 Mr Carabulea was questioned on the charge of robbery and admitted the offence. On
14 April 1996 he was taken to the prosecutor, who questioned him and then issued an arrest warrant for
five days on the robbery charge.
According to the testimony of one of Mr Carabulea's fellow detainees and of the police officer in
charge of the lock-up, early in the morning of 16 April, while taking his shower with the other detainees,
Mr Carabulea felt sick owing to the steam in the shower room. He was taken to the kitchen to breathe
some fresh air and was given a massage. As the police officer thought he was feeling better, he took him
back to the cell. After half an hour, Mr Carabulea again complained that he was feeling unwell. He was
taken to the police dispensary, where a medical assistant observed “an altered general health condition,
pain in breathing and physical weakness.”
Mr Carabulea was taken to the Ministry of the Interior Hospital, where a doctor found that his blood
pressure was 5 and his pulse 100, and concluded that he was suffering from a “respiratory viral infection
with an altered general health condition.” A lung X-ray showed a “normal thoracic image.”
The doctor ordered his admission to Jilava Penitentiary Hospital. Contrary to this recommendation, Mr
Carabulea was taken back to the police lock-up. He was taken out of the lock-up on the same day at
1.20 p.m. and brought before the public prosecutor, who issued another warrant authorising his pre-trial
detention for up to 25 days. Mr Carabulea was not questioned by the prosecutor.
It was only at 5 p.m. that he was admitted to Jilava Penitentiary Hospital, where his condition was
described as a “deteriorated general state, with sharp pain in the thorax, epigastric pain, and dyspnoea on
minimal effort”. As he was also found to have a paroxysmal tachycardia (increased heart rate), it was
decided to transfer him to St John's Hospital.
At 8 p.m. he was transferred to St John's Hospital, where the initial diagnosis was a massive digestive
haemorrhage. The doctors noted that Gabriel Carabulea was in a deep state of “shock”, his blood pressure
was 5 and his pulse was 100. Taken to the Emergency Ward of the Cardiology Section, he was found to
be in a state of shock, with cyanotic and cold extremities, repeated vomiting with drops of blood (of the
“coffee grounds” type), and intense pains in the epigastria region, which were deemed to require surgical
consultation. The doctors described the history of the disease as follows: “after the examination of the
patient, it appears that the shock occurred in the morning, but no potential cause was indicated: ingestion
of toxic substances, drugs, foreign bodies or trauma”. Because of the “deep state of shock”, it was decided
to put him in intensive care with a view to restoring his haemodynamic condition. A further examination
based on “clinical and paraclinical information supported by a cardiological examination” led to the
conclusion that the diagnosis of massive digestive haemorrhage was to be ruled out. The victim was
found to be suffering from pulmonary embolism and it was decided to transfer him to Fundeni Hospital,
which specialised in cardiology.
Later in the evening, he was admitted to Fundeni Hospital, where the initial diagnosis was syncope of
undetermined cause, pulmonary embolism, paroxysmal tachycardia (right heart deficiency) and a
perihepatic haematoma. Having regard to the seriousness of Mr Carabulea's condition, they recommended
that his stay in hospital be prolonged. It was decided to keep him under permanent medical watch.

293
 Mr Carabulea remained at that hospital, under permanent police surveillance, in a ward in which he
was the only patient. A police officer was placed in the ward. Therefore, all medical examinations took
place in his presence.
From an unsigned examination note drawn up by one of the doctors on 16 or 17 April 1996, it appears
that the patient explained “in a moment of lucidity” that on 13 April 1996 he had had a car accident. This
had resulted in a “cranial, thoracic and abdominal trauma which he [had] neglected, and since 14 April he
[had] had slight pains in the upper area of the abdomen, a dry cough and dyspnoea.”
On the medical consultation sheet drafted on 24 April 1996 at Fundeni Hospital, the surgeon ordered
the discontinuation of the injections administered with a view to restoring the haemodynamic condition
(dopamine), administered other drugs (Romergan (promethazine), diazepam, Xilina (lidocaine) and
atropine) and ordered heart catheterisation. On the medical examination sheet there appears no indication
as to the duration of the previous treatment or of the newly administered treatment.
While Gabriel Carabulea was in Fundeni Hospital, his wife, his brother (the applicant), his cousin
Constantin Gheorghe and his friend Dumitru Dinu tried to visit him every day. Each time the authorities
refused to admit the visitors on the ground that he was under arrest. An account of the visits they made to
the victim is summarised in part 4 below (Extrajudicial statements).
Gabriel Carabulea died on the morning of 3 May 1996 at the age of 27. The hospital notified the
Prosecutor's Office of his death, reporting that the patient had died of a “recurrent pulmonary embolism
(17 April, 24 April and 3 May), severe pulmonary hypertension, thoracic and abdominal trauma due to
the car accident of 13 April 1996, a right heart insufficiency, phlebitis in the left leg and irreversible
cardio-respiratory blockage.”
His family were not notified of his death, but learned of it when they came later that day to visit him.
When they saw Mr Carabulea's body at the hospital's mortuary, they observed large bruises around his
abdomen and on his face, legs and genitalia. They were told to come back on 5 May.
In an on-site report dated 3 May 1996 at 1 p.m., the military prosecutor I.C. indicated that the death
was the result of a car accident suffered on 13 April 1996. He stated that the corpse showed no external
signs of violence and no symptoms of any internal lesions and that, while in the hospital, the patient had
not referred to any alleged assault by the police officers at the place of detention. The report also
indicated that no relatives of the victim were present, and that no other data could therefore be obtained.
No doctor signed the report.
The prosecutor then ordered an autopsy, which was carried out on 4 May 1996 at the Forensic
Medicine Institute in Bucharest. The deceased's family were not informed about the autopsy.
The death certificate, issued on 4 May 1996 by the same doctor who had performed the autopsy,
indicated “acute cardio-respiratory insufficiency” as the immediate cause of death and
“bronchopneumonia” as the initial and determinant cause of death.
On Monday 5 May 1996 the deceased's family returned to Fundeni Hospital, but they were told that
the corpse had been transferred to the morgue of the Forensic Medicine Institute, where an autopsy had
already been performed. Before the burial of the body, a photographer instructed by the family was
allowed to take some pictures of the lower right side of the body. It appears from these pictures that the
corpse had bruises on the right hand and right leg and in the genital area.
On 7 May 1996 the Bucharest Institute of Pathology issued the deceased's wife with a medical
certificate stating that Gabriel Carabulea had been examined at its clinic in 1995 and that, pathologically,
there was nothing to be reported on his pulmonary condition.
A provisional report by a forensic doctor, P.P., dated 10 May 1996 concluded that Gabriel Carabulea's
death was “non-violent and was the result of acute cardio-respiratory insufficiency following pulmonary
embolism, with widespread areas of pulmonary infarction, against a background of pre-existing chronic
diseases, myocardial sclerosis, and aggressive chronic hepatitis with progression towards cirrhosis. The
ecchymosis observed is more than 3-4 days old and could have been produced by the impact of a hard
object, but did not cause death.”
On 30 July 1996 P.P. produced his final autopsy report. The conclusion was drafted in identical terms
to those used in his provisional report of 10 May 1996. The examination of the corpse indicated the
existence of an ecchymosis on the right iliac crest, the fracture of two ribs “along the mid-clavicular line”

294
of the thorax, without indicating whether it was on the right side or on the left side, and 100 ml of serous-
sanguineous fluid in the right pleural cavity, without indication of the source of bleeding. The forensic
doctor lastly found that the genitalia and veins were “normal.”

2. The investigation into the death

On 8 May 1996 the widow, Nela Carabulea, filed a complaint with the Military Prosecutor's Office in
Bucharest, claiming that her husband, who had been in sound physical condition when he had entered
police custody, had died following the administration of beatings by police officers U. and B. at police
station no. 9. She requested that the two police officers be investigated for murder and attached to her
complaint a medical certificate issued in May 1995 by the Clinical Pathology Institute certifying that her
husband's pulmonary and pleural condition had been good.
On 8 May 1996 Captain U. addressed a written report to his superiors indicating the circumstances of
the arrest and detention of Gabriel Carabulea. He stated that when the detainee had undressed for the
body search preceding entry to the lock-up, there had been no signs of violence on his body. He denied
having used any physical pressure while interrogating him. He also mentioned that on 16 April 1996 Nela
Carabulea had arrived at the police station with a package for her husband, but she had not been allowed
to see him or give him the package, as packages could only be received on Thursdays.
On 8 May 1996 A.M., a lieutenant at police station no. 9, addressed a written report to his superiors
indicating that he had been on duty the day Gabriel Carabulea had been brought into the station and that
during Mr Carabulea's detention at the lock-up he had not heard any noises or screams coming from his
cell.
On 9 May 1996 the family's lawyer filed another complaint with the Military Prosecutor's Office
seeking, in particular, the investigation of Captain U. for the crime of physical assault resulting in death.
The complaint alleged that the inhuman treatment to which the victim had been subjected had been
intended to obtain a confession to the offence with which he was charged, and that during the victim's
stay in hospital, both his family and the lawyer himself had been hindered in their contacts with him. The
lawyer also complained that all medical documents concerning Mr Carabulea had been sealed and sent to
the Forensic Medicine Institute, and that the family had not been allowed to see them.
The military prosecutor S.C. was placed in charge of the investigation.
On 9 May 1996 I.P., the officer in charge of the lock-up, addressed a written report to his superiors, in
which he indicated that on 13 April 1996 Gabriel Carabulea had been brought to the lock-up at the police
station and that when he had undressed for the body search, preceding entry to the lock-up, there had been
no signs of violence on his body. According to him, on 16 April 1996 Mr Carabulea and two other
suspects had been examined by a medical assistant, who had recommended that an X-ray examination be
carried out on Mr Carabulea. The X-ray had been taken at the Ministry of the Interior Hospital and the
doctor who had attended to him had ordered that he be treated as an in-patient at Jilava Penitentiary
Hospital.
On 9 May 1996 Police Officer G.B., serving under the orders of Captain U., took statements from
N.B. and E.B., who had been placed in the same police lock-up as Mr Carabulea and were in custody at
the time when the statements were taken. They declared that neither during their time in the cell together
nor on 16 April 1996, when they had been transferred together to the doctor under police guard, had Mr
Carabulea complained about police ill-treatment.
On 17 May 1996 the military prosecutor took statements from two police officers working at Jilava
Penitentiary Hospital who had guarded the victim during his transfer to St John's Hospital and
subsequently to Fundeni Hospital. They stated that, during the transfer, Mr Carabulea had been lying
down as he was not feeling well, and had not spoken to them. They had witnessed all his medical
examinations but had not heard him complain to the civilian doctors about an assault while in police
custody.
On 14 August 1996 the military prosecutor questioned the police officers U., I.P. and G.B.
Captain U.'s statement largely corresponded to his reports of 8 May 1996.

295
 I.P. explained that, as Mr Carabulea had not felt well on the morning of 16 April 1996 in the shower
room, he had taken him to the medical assistant at the police station and then to the Ministry of the
Interior Hospital, where he had been examined and sent to Jilava Penitentiary Hospital. Before taking him
to Jilava Penitentiary Hospital, I.P. had gone to the prosecutor's office for the 2nd district, where a 30-day
warrant had been issued.
G.B. explained that between 13 and 15 April 1996 he had been on leave.
On 15 August 1996 the military prosecutor questioned the duty officer in the police lock-up on 13
April 1996, who reported having taken part in the body search of the victim. He declared that he had not
seen any signs of violence on the victim's body.
On 20 August 1996 the military prosecutor decided not to open a criminal investigation in respect of
the police officers I.P. and G.B., finding that the death of Gabriel Carabulea had been non-violent and due
to organic diseases which had developed progressively and had led to a deterioration in his general state
of health after the car accident of 13 April 1996, during which he had suffered thoracic, abdominal and
cranial contusions.
On 21 January 1997 the Romanian Helsinki Committee sent a letter to the Military Section of the
Procurator-General's Office requesting a new investigation. It pointed out, in particular, that the victim
had never complained of any pain before being taken into police custody, that the bruising in the genital
area could not have been caused by a car accident and that M.I., the victim's alleged co-defendant on the
robbery charge, had not been questioned.
On 12 February 1997 the prosecutor D.V. from the Military Section of the Procurator-General's Office
overturned the decision of 20 August 1996 and sent the case file back for further preliminary inquiries in
respect of the alleged assault by the police officers, with the following instructions: that a statement be
taken from the victim's wife; that the report concerning the car accident on 13 April 1996 be examined;
that all the police officers who had arrested Gabriel Carabulea on 13 April 1996 be questioned, as well as
all those present during the interrogation of Mr Carabulea, including the prosecutor and the officially
appointed lawyer; that the various pieces of information concerning the interrogation of both Mr
Carabulea and I.M., the alleged co-defendant, be examined and assessed; and that a supplementary
forensic report be produced with a view to determining whether the fracture on the right mid-clavicular
line and the bruise in the genital area were the result of the alleged assault.
On 19 February 1997 the case was registered at the Military Section of the Procurator-General's Office
and a new prosecutor was assigned.
In a report dated 3 March 1997, the military prosecutor indicated that, following an article published in
the newspaper Cotidianul on 24 February 1997, he had invited Mrs Nela Carabulea, the widow, to come
to the prosecutor's office. During this meeting it had been agreed that she would return at a later date, with
her lawyer, in order to consult the file relating to her husband's death and to have the opportunity to
submit her objections to the way in which the investigation had been carried out.
The Government claimed that, after this meeting, Mrs Carabulea had refused to visit the prosecutor.
They produced two summonses dated 6 May 1997 and 30 June 1997, informing Mrs Carabulea that her
failure to appear before the prosecutor would lead to the discontinuance of the proceedings, to which Mrs
Carabulea allegedly failed to reply. They also submitted four acknowledgments of receipt of various
summonses addressed to Mrs Carabulea, none of them signed by her.
The applicant submitted in reply that Mrs Carabulea had not received any of these summonses.
Moreover, the prosecutor had spoken to Mrs Carabulea on 3 March 1997 but had not asked her any
questions.
On 25 August 1997 the prosecutor submitted a written request to the Bucharest Police Department for
a copy of the file concerning the car accident on 13 April 1996, and for information as to the rules
governing arrests and the transfer of persons in police custody.
On 5 September 1997 the Bucharest Police responded that the file on the car accident was at the
prosecutor's office for the 4th district. They also indicated that, according to Instruction no. 410/1974
issued by the Ministry of the Interior, any sign of physical violence noted during the body search had to
be notified to the doctor in charge of the lock-up, who would advise whether the detainee should be

296
admitted to the lock-up and would make preparations for a thorough medical examination. In any event,
all detainees had to be medically examined within 24 hours of incarceration.
On 12 September and 28 October 1997, the military prosecutor requested the deceased's medical file
from the Bucharest Police Department. According to this file, the first entries date from 16 April 1996.
On 18 November 1997 the Marius Nasta Institute of Pulmonary Medicine informed the military
prosecutor that Gabriel Carabulea had never been examined there.
In late 1997 the military prosecutor received the investigation file concerning the car accident on 13
April 1996. It appears from this file that the driver of the other car had given a short statement describing
how Mr Carabulea had jumped out of the car and run away, followed by the police. Neither this statement
nor the file contained any information concerning the damage sustained by either vehicle or the persons
involved.
On 7 January 1998 the military prosecutor ordered that a forensic medical examination be carried out
by experts from the Bucharest Forensic Medicine Institute in order to assess the cause of the death,
whether the measures taken by the medical staff who assisted Gabriel Carabulea had been correct and
appropriate for his health problems and whether any signs of violence had been found in the genital area,
what they consisted of and how many days of medical treatment would have been necessary to cure them.
A colour photograph of the victim's genitalia submitted by the family was also attached to the order.
On 17 February 1998, at the request of the public prosecutor, Dr P.P., who had performed the autopsy
on 4 May 1996, produced an additional forensic medical report, in which he maintained his previous
findings. In addition, he stated that the fracture of the mid-clavicular line could have been produced post
mortem, during the cardiac resuscitation that had been apparently performed at Fundeni Hospital.
Moreover, the changes of colour in the genital area appearing on the picture had also appeared post
mortem, such changes being very common in medical practice.
On 4 March 1998, on the basis of these new elements, the military prosecutor decided not to open
criminal investigations into the allegations of physical assault resulting in the death of the victim or of an
inadequate investigation by Captain U. and G.B. The prosecutor found that the death had been due to
natural causes and had not constituted a criminal act.

3. Other medical opinions concerning the applicant's death

The Government submitted an expert opinion by Dr D., a forensic pathologist, dated 20 June 2001.
Dr D. concluded that Gabriel Carabulea had died of a pulmonary embolism caused by phlebitis of the
left leg. Dr D. also mentioned the applicant's child, who had died at the age of 20 months as a result of a
congenital anomaly of the venous system, and concluded that it was “reasonable to believe that Carabulea
had similar anomalies of the venous system which favoured the development of thrombosis.” Dr D.
stressed that “the traffic accident did not cause any internal or external injuries” and that “there [was] no
causal link whatsoever between the traffic accident and the appearance of pulmonary phlebitis.”
On 29 August 2001 the applicant submitted an expert opinion concerning the death of Gabriel
Carabulea. The opinion was drafted by Dr S., a forensic pathologist practising at the Institute of Forensic
Medicine at Semmelweis University in Budapest (Hungary), who had specialised for six years in the
United States. His opinion was based on documents in the prosecution file on Gabriel Carabulea,
including all medical documents and some of the prosecutors' decisions.
According to the expert, the medical documents submitted lacked proper medical information, such as
laboratory data, ordinary daily medical data, especially for the victim's last day alive, how he had died,
the drugs administered throughout his stay in hospital, and their dosage and application.
The expert noted a number of inconsistencies in the medical documents. In the first place, he noted the
alterations in diagnosis from a respiratory (pulmonary) viral infection made at Jilava Hospital, to an
“upper digestive haemorrhage” made at St John's Hospital, and later to a pulmonary embolism, although
no explanations had been provided for these changes. Furthermore, the diagnosis of a pulmonary
embolism made at St John's Hospital, at Fundeni Hospital, and later in the autopsy report contained no
explanation of how this diagnosis had been reached, since no blood clot (embolus) was ever mentioned as
having been found. As to the “thrombo-phlebitis of the lower limbs” mentioned as one of the causes of

297
death in the notice issued by Fundeni Hospital on 3 May 1996, the expert stated that “thrombo-phlebitis
of the lower limbs” was not a deadly disease and could not “at all” predispose to thrombo-embolism.
Moreover, he found no numerical data available to quantify the severity of the pulmonary hypertension
mentioned in the medical notification, and expressed the view that the “thoracic and abdominal trauma
caused by the car crash” was an insufficient explanation, as no specific diagnosis had been made and
there was no indication of the organs affected and the kind of injuries sustained in the accident.
In reply to the statement by Dr D. that Gabriel Carabulea might have had anomalies of the venous
system, he pointed out that the autopsy indicated that the venous system of the victim was normal. He
further stressed that the isolated vena cava developmental anomaly which had caused the death of the
Carabulea child was a very rare condition and that for such a disease the heredity rate was around 1-2% in
the offspring. Moreover, no medical document, including the autopsy, had ever mentioned that the victim
had thrombo-phlebitis.
In general, the forensic autopsy report was described as “basically professionally useless, loaded with
scanty and incomplete descriptions and medically erroneous conclusions”. The expert concluded that
crucial information was missing, preventing any genuine appraisal of the case, and pointed out that in
similar cases he might have suggested a second autopsy, depending on the technique of conservation of
the body.

4. Extrajudicial statements
On 27 September 1998 the applicant, D.D., the victim's friend, and C.G., the victim's cousin,
submitted written statements to the applicant's lawyer concerning the circumstances surrounding Gabriel
Carabulea's death.

(a) The applicant's statement

The applicant stated that before his brother's arrest, he had been living with him and his family – his
brother's wife Nela and their daughter, a baby of a couple of months. His brother (hereafter “Gabriel”)
was a healthy man. His wife was suffering from tuberculosis, which caused Mr Carabulea to have an X-
ray, the results of which showed that he was in good health.
On 13 April 1996, the Saturday before Easter, Nela received a telephone call from police station
no. 14, telling her that her husband had been arrested and that she could bring him clothes and food. The
applicant and Nela went to see Gabriel around lunchtime. He was in good health, he did not complain of
any ill-treatment and his clothes were in good condition, being neither torn nor creased. He told them that
he would be transferred to police station no. 9 and asked the applicant to take care of his wife and
daughter. The applicant went home, while Nela stayed with Gabriel until around 4 p.m., when he was
transferred to police station no. 9. On the following Monday, 15 April 1996, Nela went to police station
no. 9 to bring her husband food and, after she had bribed Captain U. with some cigarettes, she was
allowed to give Gabriel the food and talk to him for a few minutes in the presence of Captain U. Gabriel
was taken to Captain U.'s office with the help of two policemen, as he had difficulty walking. After this
short visit, Nela told the applicant that Gabriel “was looking bad”, but that she had not dared ask her
husband what had happened, as Captain U. was present.
On the following day, at around 10 a.m., the applicant, Constantin Gheorghe and Nela went to see
Gabriel, but they were told that he was not there any longer, as he had been taken to Jilava Penitentiary
Hospital. They went to Jilava, where they were told that Gabriel was not there. They then returned to
police station no. 9, where the police officer on duty did not give them any further information, so they
went home. That evening, their neighbours Tudor and Mariana told them that their cousin Mara, a
cleaning lady at Fundeni Hospital, had telephoned them because she had seen Gabriel in the Intensive
Care Unit (reanimare) there. The applicant, Nela and Constantin Gheorghe went to Fundeni. At the
hospital reception they were told that Gabriel was there but that it was not possible to see him, as he was
being guarded by the police.
On the following day, 17 April 1996, they made a further attempt to see Gabriel, but the policeman
who was inside Gabriel's ward did not let them come in as he was under arrest. The officer warned them

298
not to come any more. No doctor was available, but some medical assistants told them that Gabriel's
condition was serious. It was not until the following day that Nela was allowed to see her husband for a
few minutes, after long negotiations with the police officer who was on guard. After the visit, Nela came
out of the ward crying and told the applicant, Constantin Gheorghe and Dumitru Dinu that Gabriel was
looking very bad, but she was unable to find out any more because of the police officer who was present.
Some days later, Nela and Dinu again managed to enter Gabriel's ward for a few minutes. When they
came out, they told the applicant and Constantin Gheorghe that Gabriel had complained that the police
had suspended him from a cupboard for a while using handcuffs, and had then congratulated him for
having beaten the world record for hanging. He had also been rolled up in a wet carpet and beaten. On
another occasion, Dumitru Dinu managed to see Gabriel through the door to the ward, which was slightly
open. The applicant and Constantin Gheorghe, who were a few metres away, heard Gabriel shouting at
Dinu: “They've killed me, I'm a wreck!” (“M-au omorât, m-au nenorocit”). The applicant, Nela,
Constantin and Dinu went to the hospital every day to try to see Gabriel. During all this time, the medical
staff refused to talk to them. On one occasion, when asked about the diagnosis, a doctor told them that the
doctors did not know.
On 3 May 1996, a Saturday, when they came to the hospital, they were told at reception that Gabriel
had died and were sent to the hospital's mortuary. They saw Gabriel's body and noticed that he had
bruises on his front, in the area of the ribs and stomach, on one thigh and in the genital area. They wanted
to take his body home, but were told that it was not possible and that they should come back on Monday.
When they returned to the hospital the following Monday, they learned that the body had been taken to
the Forensic Medicine Institute, where an autopsy had been performed. The same day, they brought the
body home, took photographs and buried it.

(b) Dumitru Dinu's statement

Dumitru Dinu stated that he had managed on one occasion to persuade the police officer to enter the
ward together with Nela in order to help Gabriel change his clothes. Whispering, Gabriel complained that
he had been brutally mistreated by the police, who had suspended him from a locker with his hands tied
behind his back and had beaten him while he was hanging there. When he refused to admit to the charge
of robbery, he had been rolled in a carpet, swooped upon, and beaten with sticks. The victim identified
Captain U. as the chief of the police officers who abused him. The police officer terminated the meeting
when he realised that they were talking about Gabriel's detention. As Dumitru Dinu and Nela went out of
the ward, a medical assistant told them that a doctor wanted to talk to them. They went to see the doctor,
who told them that Gabriel had very little chance of survival and that he was living on a drip. She told
them that Gabriel had blood in the lungs and liver, and a swollen heart and that his kidneys were blocked.
He went to the hospital to see Gabriel a second time. As the police officer did not allow him to enter the
room, he forced the door open and asked Gabriel whether he was all right. He heard him shouting back
“They killed me! Don't leave me here, take me out of here otherwise I'll die!” The applicant, Nela and
Constantin Gheorghe were also present and heard this. Before the burial, Dumitru Dinu, who had brought
the photographer who took the only pictures of Gabriel's body, saw various injuries on the corpse: bruises
in the stomach area, and on the face, legs and genitals.

(c) Constantin Gheorghe's statement

In his statement, Constantin Gheorghe confirmed that Gabriel had been kept in a ward under
permanent police surveillance. Although he never saw Gabriel during his stay in the hospital, he
accompanied Nela and Dumitru Dinu and heard Gabriel shouting “They killed me!” He witnessed Nela
and Dumitru Dinu coming out of Gabriel's ward and telling him how Gabriel had complained that he had
been tortured by the police under the command of Captain U. He saw Gabriel's corpse afterwards; there
were bruises on the legs, face and genitals, and under the chin.

B. Relevant international reports

299
 1. Report of 19 February 1998 by the European Committee for the Prevention of Torture and
Inhuman or Degrading Treatment or Punishment (CPT) on Romania
In its report, the CPT indicated that a considerable number of detainees, interviewed at the police lock-
up cells and prisons visited by its delegation, alleged having been physically ill-treated by the police. The
following types of ill-treatment were constantly mentioned: slaps, punches, kicks and blows with a
truncheon (the victim sometimes being rolled up in a carpet or something similar). Some of the persons
met complained of beatings of the soles of the feet (falaka), which were apparently inflicted while the
victim was on his knees on a chair or suspended from a solid bar in the position known as the “spit-
roaster”. These allegations related exclusively to the moment when the suspects were apprehended and to
later stages of the interrogation by the police. The CPT delegation noted that when a prosecutor was
asked how he would act in the presence of a suspect alleging ill-treatment by the police, he gave the
following answer: “The police are my colleagues. I would regard this allegation as a lie coming from a
recidivist...”

2. The United Nations Model Autopsy Protocol

The “Manual on the Effective Prevention and Investigation of Extra-legal, Arbitrary and Summary
Executions” adopted by the United Nations in 1991 includes a Model Autopsy Protocol aimed at
providing authoritative guidelines for the conduct of autopsies by public prosecutors and medical
personnel. In its introduction, it notes that an abridged examination or report is never appropriate in
potentially controversial cases and that a systematic and comprehensive examination and report are
required to prevent the omission or loss of important details:
“It is of the utmost importance that an autopsy performed following a controversial death be
thorough in scope. The documentation and recording of those findings should be equally thorough so
as to permit meaningful use of the autopsy results.”
In part 2(c), it states that adequate photographs are crucial for the thorough documentation of autopsy
findings. Photographs should be comprehensive in scope and must confirm the presence of all
demonstrable signs of injury or disease commented upon in the autopsy report.

3. Report by Sir Nigel Rodley, Special Rapporteur on the Question of Torture, submitted pursuant to
the United Nations Commission on Human Rights resolution 1999/32
The Special Rapporteur's report on Romania states, inter alia:
“...the system of investigation in which the military prosecutors have the exclusive authority to
investigate and prosecute is ineffective. At a minimum, there is a perception that the military
prosecutors lack independence and impartiality... [I]n most cases the investigations result in decisions
not to prosecute. It is also of concern that the military prosecutors are assisted by the police in these
investigations...”

COMPLAINTS

1. Relying on Article 2 of the Convention, the applicant complained that his brother had died as a
result of intentional police mistreatment, that the failure of the police to provide adequate medical care for
the victim following his arrest had resulted in his brother's death and that the authorities had failed to
carry out a prompt, impartial and effective official investigation to determine the cause of the death.
2. The applicant complained under Article 3 of the Convention that his brother had been subjected to
torture and inhuman and degrading treatment during his stay in police custody, from his arrest on 13 April
1996 until his admission to hospital on 16 April 1996, and that he had been subjected to inhuman and
degrading treatment during his period in hospital from 16 April to 3 May 1996, when, although he was in

300
great pain and needed care and support, all contact with his family had been prohibited and police officers
had been permanently in his ward. As his death had been caused by the most severe injuries, the treatment
he had been subjected to amounted to torture. The applicant claimed that his brother had been tortured for
the purpose of compelling him to admit to certain crimes.
He also complained that the Romanian authorities had failed to satisfy their obligation to carry out a
prompt, impartial and effective investigation into the allegations that the victim had been subjected to
torture and other forms of ill-treatment while in police custody.
3. The applicant claimed that the decision of the prosecuting authorities not to open a criminal
investigation in respect of the police officers responsible for the mistreatment of his brother had denied
him effective access to a court, in breach of Article 6 § 1 of the Convention. He complained that under
Romanian law a victim could only in limited circumstances pursue a claim for civil damages in a separate
lawsuit from the criminal trial and that in his case, in the absence of a decision ordering the opening of a
criminal investigation or the indictment of the persons accused, he had had no possibility of bringing his
civil claim before a court.
4. The applicant also complained that the authorities' failure to carry out a thorough and effective
investigation into the violations of Articles 2 and 3 constituted a violation of his right to an effective
remedy before a national authority, in breach of Article 13 of the Convention.
5. Lastly, the applicant complained that his brother's death in custody, the ill-treatment to which he
had been subjected and the refusal of the military prosecution authorities to open an investigation in
respect of the police officers responsible had been partly due to his Roma ethnicity and had therefore been
inconsistent with the requirement of non-discrimination set forth in Article 14 taken together with
Articles 2, 3 and 13 of the Convention.

THE LAW

1. The applicant complained under Article 2 that his brother had died because of injuries intentionally
inflicted by the police, who had failed to provide adequate medical treatment for these injuries which had
ultimately led to his brother's death, and that the State authorities had failed to carry out a thorough and
effective investigation.
Article 2 provides as follows:
“1. Everyone's right to life shall be protected by law. No one shall be deprived of his life
intentionally save in the execution of a sentence of a court following his conviction of a crime for
which this penalty is provided by law.
2. Deprivation of life shall not be regarded as inflicted in contravention of this article when it
results from the use of force which is no more than absolutely necessary:
(a) in defence of any person from unlawful violence;
(b) in order to effect a lawful arrest or to prevent the escape of a person lawfully detained;
(c) in action lawfully taken for the purpose of quelling a riot or insurrection.”
The Government submitted that the applicant's brother had not been in perfect health when taken into
police custody, as was clear from the notification of death addressed by the hospital to the prosecutor on
3 May 1996. The cause of death had been non-violent and related to pre-existing diseases suffered by the
applicant's brother.
They further contended that there was no medical evidence of any relationship between the pulmonary
embolism and any possible trauma caused by the car accident or by the alleged violence inflicted by the
police. Moreover, thrombo-embolism could occur in the absence of any external cause or of any apparent
symptoms, and sometimes sudden death could occur without any prior signs.

301
 The Government contended that the fracture along the mid-clavicular line had been caused by the
resuscitation process, that the bruise on the right iliac crest had most probably been caused by an
accidental trauma occurring during the period spent in hospital, and that the scrotum lesions had been
caused, as explained by the second forensic report, by the normal post mortem drying process. As to the
fact that both the provisional and the final autopsy reports had been produced by the same doctor, they
pointed out that such a procedure had been required by the Forensic Medicine Institute. The Government
agreed that the diagnosis of bronchopneumonia indicated in the death certificate issued on 4 May 1996
and the mention of the car accident of 13 April 1996 could have given rise to legitimate concerns about
the real cause of death. While they found regrettable the contradiction between the various medical
documents, they considered that the references in the death certificate issued on 4 May 1996 should not
be regarded as established proof of the cause of death, since only the autopsy report determined the real
cause of death.
The Government noted that the only evidence sustaining the thesis of police abuse were the
extrajudicial testimonies of three persons, one of whom, the deceased's widow, Nela Carabulea, had
constantly refused to give any information to the military prosecutor. The Government pointed out that
there was no evidence of ill-treatment on the part of the police serious enough to lead to the thrombosis
which had caused Mr Carabulea's death, and that in any event, the allegation that the death had resulted
from trauma caused by police brutality had not been proved beyond “all reasonable doubt.”
The Government also denied that the authorities had failed to provide the applicant's brother with
adequate medical care. During his stay in police custody, his health had gradually deteriorated, leading to
the situation on 16 April 1996, when he had been taken to a number of hospitals where he received
adequate medical treatment, including a tomography and cardiac catheterisation, as was confirmed by the
supplementary forensic report of 17 February 1998.
The Government considered that the fact that Mr Carabulea had not been examined by a doctor within
the first 24 hours of detention was not relevant, given that the cause of death, thrombo-embolism, had
occurred on 16 April 1996.
The Government submitted that there had been a prompt, impartial and effective investigation into the
death. The investigation had lasted only three months and had ended on 20 August 1996, when the
prosecutor had issued a decision of non-indictment. It was only because of the allegations by the applicant
and a non-governmental organisation that the prosecutor had decided to reopen the proceedings. The new
investigation had ended on 4 March 1998 with the prosecutor's renewed decision of non-indictment.
The Government further contended that the investigation had been effective and impartial. The
prosecutor had relied entirely on the conclusions of the forensic expert. Since the applicant had not
indicated any clear evidence to support the idea that the expert had had an interest in infringing the law
and hiding the truth, this reliance on the conclusions of the forensic expert should not raise doubts
concerning the efficacy of the whole investigation. It was true that the relatives of the deceased had not
been questioned, but the prosecutor had not been aware that they had seen Mr Carabulea while in hospital
and that they therefore had relevant information. Moreover, the prosecutor had repeatedly asked the
widow to come to his office, but she had refused to do so.
The applicant submitted in reply that the victim had shown no signs of physical violence at the time of
his arrest and that he had been in good health. In particular, he had had no history of lung complaints, as
stated by the Pathology Institute that had examined him in 1995. Referring to the conclusions of the
forensic expert S. from Semmelweis University, he pointed out that the autopsy reports referring to the
presence of diseases were unreliable and that, in any event, those diseases (moderate myocardial fibrosis,
chronic cholangitis and interstitial nephritis) could not have led to Mr Carabulea's death under any
circumstances. The disease of the victim's child, who had died at the age of 20 months, had no connection
with the victim's purported diseases or with the injuries leading to his death, since the autopsy had found
that the victim's veins were normal. The applicant further pointed out that, in the expert opinion submitted
by the Government, the head of the Bucharest Forensic Medicine Institute had stated that the traffic
accident had not caused any external or internal lesions.
The applicant contended that the victim had suffered injuries during his stay in the police lock-up
between 13 and 15 April 1996, as was clear from the objective findings of the doctors who had examined

302
him: massive upper digestive haemorrhage, epigastric pain, “coffee ground” vomiting, a deep state of
shock, a “very recent trauma”, perihepatic haematoma, post-traumatic right heart disease, blood in the
pleural cavity, etc. Even though some diagnoses had later been changed to pulmonary embolism, they left
completely unexplained certain findings like the “coffee ground” vomiting or perihepatic haematoma,
which indicated a strong possibility of trauma. Some of the changes in diagnosis had resulted from
“paraclinical information”, but no explanation had been given of what this expression meant. As the only
witnesses who could have submitted information were the police officers who had been constantly
guarding the victim, such information was not to be relied on.
The autopsy reports had observed three fractured ribs, which, according to the applicant, were
consistent with the thoracic pain recorded in the medical documents, but had failed to provide any
explanation or to describe the surrounding areas. The explanations provided later had been varied and
contradictory: the car accident and the resuscitation process, although the doctors had indicated clearly
that the victim could not be resuscitated, meaning that no such process had been attempted. The right iliac
crest trauma had also been left unexplained, although, according to the forensic doctor, it had been more
than 3-4 days old and could have been caused by the impact of a hard object. The scrotal lesion had been
given a belated and unsatisfactory explanation, namely a post mortem lesion, despite the finding by the
forensic doctor that the corpse had “no external signs of putrefaction.”
The applicant stressed that the medical file of the victim contained no indication of thrombo-
embolism, as neither the doctors who examined the victim alive nor the forensic doctor found a blood clot
which could have produced such a disorder.
The applicant considered that the autopsy had been defective in its fundamental aspects and had
disregarded some basic requirements of the profession defined both at the international level (United
Nations Manual on the Effective Prevention and Investigation of Extra-legal, Arbitrary and Summary
Executions, adopted by the United Nations in 1991 - see “Relevant international reports” above), and at
domestic level. For instance, the main organs of the corpse (except the liver) had not been weighed, the
full skeletal system had not been described, the ecchymoses and fractures found had not been described,
the diagnosis reached had been left unexplained and no toxicological analyses had been carried out.
Moreover, no photographs had been taken, although this was crucial for the thorough documentation of
autopsy findings.
The applicant concluded that the Government had failed to provide any plausible or satisfactory
explanation for the death of the victim, a healthy 27-year-old, in police custody. He referred in that
connection to the Court's case-law (Tanli v. Turkey, no. 26129/95, ECHR 2001-III, and Salman v. Turkey
[GC], no. 21986/93, ECHR 2000-VII).
The applicant further contended that the whole range of traumatic lesions found on the victim's body
had been consistent with his allegations – made when he had met members of his family in hospital – of
torture and other physical violence during his time in police custody. He alleged that the beating
techniques described by the victim, as well as the high frequency of ill-treatment in police custody, had
been confirmed by the findings of the Committee for the Prevention of Torture (CPT) in its report on
Romania published on 19 February 1998 following a 1995 visit (see “Relevant international reports”
above).
The applicant further claimed that the authorities had failed to provide the victim with adequate
medical care following his arrest, resulting in his death, in breach of Article 2. He pointed out that the
first medical examination had taken place 72 hours after the arrest, in violation of Romanian law, which
required all detainees to undergo a medical examination within the first 24 hours of detention, irrespective
of their state of health or symptoms. By the time the victim was examined, he had been in a state of
shock, with blood pressure of 5 and a pulse of 100. Despite the deterioration in his condition, not only had
he been taken to five different medical units on the same day (police dispensary, Ministry of Interior
Hospital, Jilava Penitentiary Hospital, St. John's Hospital and Fundeni Hospital), but also, prior to
receiving medical treatment at 5 p.m. in Jilava Penitentiary Hospital, he had been taken to the public
prosecutor, thus unduly delaying the medical treatment for more than three hours. The applicant stated
that, contrary to the Government's allegations, there had been no need to take the victim to the
prosecutor's office immediately after his medical examination at the Ministry of the Interior Hospital in

303
Jilava, as an arrest warrant was not and could not have been necessary in order to admit the victim to
hospital. Despite his condition, on 16 April 1996 the victim had been transported between the various
places in a police car lacking any medical assistance in terms of qualified personnel or medical
equipment.
The applicant submitted that the differences between the diagnoses issued at each of the medical units
indicated their failure – whether intentional or not – to properly and completely identify the victim's
illnesses and provide him with urgent and adequate treatment. The attendance by the police officers at all
the medical examinations and at discussions between the victim and the doctors, had definitely
contributed to the incorrect and/or incomplete diagnoses and had prevented the victim from freely
revealing the causes of his symptoms. The applicant also complained that both the police officers and the
medical staff had kept the victim's family away from him and that the medical staff had avoided any
discussion and had refused to inform the family about the victim's state of health.
The applicant alleged that the domestic authorities had failed to carry out an effective, prompt and
impartial investigation. The prosecutor had had a duty to investigate of his own motion Gabriel
Carabulea's death in custody, irrespective of the criminal complaint lodged by the victim's family.
The applicant submitted that the prosecutor had failed to check all the discrepancies in the medical
documents, to examine why the victim had felt sick at the lock-up, to question the medical staff in the
institutions where the victim had been taken, to identify the reasons why the victim had had to be taken to
four different hospitals and – even more damaging for his state of health – to the police lock-up and to the
prosecutor's office. In his on-site report of 3 May 1996, he had recorded false medical information about
the lack of any external lesions; he had not informed the family of the victim's death; and he had failed to
question important witnesses – all the police officers who had guarded the victim during his stay in the
hospitals, the victim's family, the persons who had talked to him before his death, the driver of the vehicle
with which the victim's car collided on 13 April 1996, and all persons with whom the victim had come
into contact since his arrest, including police officers, prosecutors, lawyers, etc.
The applicant submitted that the investigation had not been prompt, as it had started in May 1996 and
did not end until March 1998.
He further alleged that the investigation had lacked impartiality. Forensic experts were closely linked
to the police, prosecutors and the executive branch in general. According to Decree no. 446/1966, as in
force at the time of events, it was for the local councils to bear the expenses and the transport costs of
forensic doctors, and instructions issued by the Ministry of Health on forensic activities and services had
to receive the prior approval of the Ministry of the Interior, Ministry of Justice and the Procurator-
General's Office. Police, prosecutors and forensic experts saw each other as State agents and colleagues.
Generally speaking, investigators and the courts could only resort to the services of forensic experts
belonging to forensic institutes.
Relying on the Hugh Jordan v. United Kingdom judgment (no. 24746/94, ECHR 2001-III, annex to
the McKerr judgment), the applicant claimed that military prosecutors lacked independence. In the
present case, not only had the investigating military prosecutor lacked independence from the police
officers owing to their institutional connection, but he had also failed to demonstrate his independence in
practice. The applicant submitted that, by virtue of Law no. 54/1993 on the Organisation of Military
Courts and Prosecutor's Offices, military prosecutors had military grades and enjoyed all the privileges of
military officers, including promotion in accordance with the military system. Military prosecutors were
accountable for violations of military disciplinary rules, and their salaries were paid by the Ministry of
Defence and were higher than those paid to civilian prosecutors. As serving officers, they were subject to
promotion or demotion by the Ministry of Defence, which, in addition, was empowered to end the judicial
career of a military prosecutor.
The police, at the time of the events, had also been a military body, and as members of the military
“family”, military prosecutors often displayed solidarity to their “brethren”. Moreover, the police assisted
military prosecutors in investigations concerning the police. The applicant claimed that such a system of
investigation raised doubts as to the independence and impartiality of the prosecutors and referred to the
report by Sir Nigel Rodley, Special Rapporteur of the United Nations Commission on Human Rights on
the Question of Torture (see “Relevant international reports” above).

304
 The Court considers, in the light of the parties' submissions, that the complaint raises serious issues of
fact and law under the Convention, the determination of which requires an examination of the merits. The
Court concludes therefore that this complaint is not manifestly ill-founded within the meaning of Article
35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring it inadmissible has been established.
2. The applicant complained under Article 3 of the Convention that his brother had been subjected to
torture, inhuman and degrading treatment during his stay in police custody until 16 April 1996, and that
he had been subjected to inhuman and degrading treatment during his period in hospital from 16 April to
3 May 1996. He also complained that the Romanian authorities had failed to satisfy their obligation to
carry out a prompt, impartial and effective investigation into the allegations of ill-treatment (see
“Relevant international reports” above).
Article 3 reads as follows:
“No one shall be subjected to torture or to inhuman or degrading treatment or punishment.”
The Government submitted that the investigation to establish the cause of death had ruled out the
possibility of any police violence. As for the allegation of a lack of effective investigation, they pointed
out that the reasoning developed above under Article 2 held true for Article 3.
The Government denied any wilful intention to separate the detainee from his family during his stay in
hospital, and pointed out that, since he was under arrest, visits had had to be approved by the investigating
authority and had to be recorded in the prison file. No such request for a visit had been made in this case.
Therefore, the authorities had lawfully refused his family the right to visit him.
The applicant alleged that the whole range of traumatic lesions found on the victim's body and
mentioned above under Article 2, as well as the Government's failure to provide a credible alternative
explanation for the victim's death, proved that he had been subjected to physical violence in police
custody, and that some of the mistreatment had clearly attained the level of torture.
He further alleged that the permanent presence of the police in the victim's hospital ward, despite his
great pain, and the absence of free contact with his family at a time when he had needed great care and
support, amounted to inhuman and degrading treatment. The applicant disputed the Government's
argument that no official request for a visit had been made and pointed out that the oral requests by the
family members and friends who had gone to Fundeni Hospital to see the victim should have been treated
as official requests.
The Court considers, in the light of the parties' submissions, that the complaint raises serious issues of
fact and law under the Convention, the determination of which requires an examination of the merits. The
Court concludes therefore that this complaint is not manifestly ill-founded within the meaning of Article
35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring it inadmissible has been established.
3. The applicant claimed that the decision of the prosecuting authorities not to open a criminal
investigation in respect of the police officers responsible for the mistreatment of his brother had denied
him effective access to a court, in breach of Article 6 § 1 of the Convention, which in its relevant part
provides:
“1. In the determination of his civil rights and obligations or of any criminal charge against him,
everyone is entitled to a fair and public hearing within a reasonable time by an independent and
impartial tribunal established by law ...”
The Government raised a preliminary exception of non-exhaustion of domestic remedies and
contended that, despite the prosecutor's decision of non-indictment, the applicant could have brought a
civil action, under Articles 999 and 1000 of the Civil Code, against the police officers allegedly
responsible for the ill-treatment of his brother if the police were shown to have caused damage for which
they could be held liable. They also contended that Article 22 of the Code of Criminal Procedure was not
an obstacle preventing the applicant from bringing such an action. Moreover, the right of access to court
did not include a right to bring criminal proceedings against a third person and relied in this respect on the
case of Assenov and Others v. Bulgaria (judgment of 28 October 1998, Reports of Judgments and
Decisions 1998-VIII).

305
 The Government stressed that Romanian law distinguished between criminal and civil liability and
pointed out that, whereas carelessness or negligence could give rise to civil liability, liability under the
criminal law concerned only the most serious forms of fault. In contrast, civil liability was incurred even
in the case of the least significant fault. The Government submitted some examples of domestic case law
where, despite an acquittal by a criminal court, the civil courts had examined civil liability having regard
to the damage sustained, to the liability of the person who had caused it and to the causal link between
these elements.
The applicant stated that filing a civil action in accordance with Articles 998-999 and 1000 § 3 of the
Civil Code would have been neither accessible nor effective. The decision of non-indictment had been
based on Article 10 (a) (the facts do not exist) and (b) (the facts are not punishable under the criminal
law) of the Code of Criminal Procedure, and had stated explicitly that the victim's death had resulted from
natural and non-violent causes, for which no one could be held responsible. As the police officers had
been found innocent on the legal ground that the facts “did not exist”, there had been no facts capable of
giving rise to civil damages.
The applicant alleged that the domestic case-law put forward by the Government was irrelevant. While
in the instant case the prosecutor had considered that “the facts did not exist”, in the cases submitted by
the Government the “facts” had been confirmed by the decisions of non-indictment and the responsible
individuals had been identified.
The applicant stressed that the Government had admitted in their observations in the case of Notar v.
Romania (no. 42860/98, decision of 13 November 2003) that the issue of civil liability could only be
raised where the facts had been found to exist.
He indicated that this was also the opinion of various specialists in criminal procedural law and
referred to the “Treatise on criminal procedural law” by N. Volonciu, professor at the Bucharest Faculty
of Law.
Finally, the applicant submitted that the Court's findings in the cases of Hamer v. France (judgment of
7 August 1996, Reports 1996-III) and Assenov v. Bulgaria (cited above), invoked by the Government, did
not apply in the instant case. On the one hand, Romanian law differed from French law, and in the instant
case the applicant had had no opportunity to seek damages during a trial, as the decision of non-
indictment had precluded that. On the other hand, contrary to the Bulgarian legal system, where a Law on
State Responsibility for Damage provided for the right to sue the police in the civil courts following
alleged ill-treatment, the Romanian legal system had no such legislation.
The Court reiterates that the rule of exhaustion of domestic remedies referred to in Article 35 § 1 of
the Convention obliges applicants to use first the remedies that are normally available and sufficient in
the domestic legal system to enable them to obtain redress for the breaches alleged. The existence of the
remedies must be sufficiently certain, in practice as in theory, failing which they will lack the requisite
accessibility and effectiveness (see, amongst other authorities, Aksoy v. Turkey, judgment of 18 December
1996, Reports 1996-VI, p. 2276, § 52).
In its approach to the application of this rule, the Court must make due allowance for the fact that it is
being applied in the context of machinery for the protection of human rights. Moreover, Article 35 must
be applied with some degree of flexibility and without excessive formalism, the rule of exhaustion being
neither absolute nor capable of being applied automatically. For the purposes of reviewing whether it has
been observed, it is essential to have regard to the circumstances of the individual case. This means, in
particular, that the Court must take realistic account not only of the existence of formal remedies in the
legal system of the Contracting State concerned, but also of the general context in which they operate, as
well as the personal circumstances of the applicant. It must then examine whether, in all the
circumstances of the case, the applicant did everything that could reasonably be expected of him or her to
exhaust domestic remedies (see Salman v. Turkey, cited above, p. 393, § 86).
The Court considers that the Government's preliminary objection raises issues concerning the
effectiveness of the civil remedy to which they referred that are closely linked to the merits of the
applicant's complaint. Consequently, it joins the preliminary objection to the merits.
The Court considers, in the light of the parties' submissions, that the complaint raises serious issues of
fact and law under the Convention, the determination of which requires an examination of the merits. The

306
Court concludes therefore that this complaint is not manifestly ill-founded within the meaning of Article
35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring it inadmissible has been established.
4. The applicant also complained that the authorities' failure to carry out a thorough and effective
investigation of the violations of Articles 2 and 3 constituted a violation of his right to an effective
remedy before a national authority, in breach of Article 13 of the Convention, which reads as follows:
“Everyone whose rights and freedoms as set forth in [the] Convention are violated shall have an
effective remedy before a national authority notwithstanding that the violation has been committed
by persons acting in an official capacity.”
The Government submitted that the prosecutor had conducted an effective investigation into the
circumstances of Gabriel Carabulea's death and referred to their reasoning above under Article 2. They
also referred to the arguments submitted under Article 6 of the Convention and contended that the
relatives of the victim had also had the possibility of initiating a civil claim for compensation before a
civil court.
Invoking the Salman v. Turkey judgment cited above, the applicant alleged that the Romanian
authorities had failed to carry out a thorough and effective investigation capable of leading to the
identification and punishment of those responsible for the deprivation of life of his brother, and that he
had thus been denied access to any other available remedies, including a claim for compensation.
The Court considers, in the light of the parties' submissions, that the complaint raises serious issues of
fact and law under the Convention, the determination of which requires an examination of the merits. The
Court concludes therefore that this complaint is not manifestly ill-founded within the meaning of Article
35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring it inadmissible has been established.
5. Lastly, the applicant complained that his brother's death in custody, the ill-treatment to which he
had been subjected and the refusal of the military prosecution authorities to open an investigation in
respect of the police officers responsible, had been partly due to his Roma ethnicity, and had therefore
been inconsistent with the requirement of non-discrimination set forth in Article 14, taken together with
Articles 2, 3, and 13 of the Convention. Article 14 of the Convention provides:
“The enjoyment of the rights and freedoms set forth in [the] Convention shall be secured without
discrimination on any ground such as sex, race, colour, language, religion, political or other opinion,
national or social origin, association with a national minority, property, birth or other status.”
The Government submitted in the first place that the Court was not called upon to examine the general
situation of the Roma minority in Romania. In the present case, they contended that the complaint was
unsubstantiated and pointed out that the prosecution and police files contained no indication of the
victim's ethnicity, which had become known to the Government only after the present application had
been filed with the Court.
The applicant claimed that the Court should consider the difficulty in proving a psychological attitude
such as discrimination. Therefore, he submitted that his claim should be assessed within the context of the
well-documented (by Amnesty International, the European Roma Rights Centre and other non-
governmental organisations) and repeated failure by the Romanian authorities to remedy instances of anti-
Roma violence and to provide redress for discrimination.
He alleged that there was deep-rooted intolerance towards Roma in Romania, and that the failure of
the authorities to act where Roma were victims of State agents' misconduct was one particular area where
such intolerance was obvious.
The Court considers, in the light of the parties' submissions, that the complaint raises serious issues of
fact and law under the Convention, the determination of which requires an examination of the merits. The
Court concludes therefore that this complaint is not manifestly ill-founded within the meaning of Article
35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring it inadmissible has been established.
For these reasons, the Court unanimously
Declares the application admissible, without prejudicing the merits of the case.
S. DOLLÉ J.-P. COSTA
Registrar President

307
Metode didactice

Lennart Rem

308
 Notiuni generale privind metodele didactice, evolutia curiculei si moderarea

1. Introducere

Didactica, capacităţile didactice, reprezintă o disciplină care se concentrează asupra procesului de

transmitere a informaţiei dintre un expert şi un student. Într-un sens mai larg, aceasta poate fi legată de
alte relaţii de învăţare, cum ar fi cea dintre părinţi şi copii, experţi şi studenţi, doctori şi pacienţi,
judecători şi justiţiabili etc. Deşi conţinutul procesului de învăţare diferă foarte mult de la un caz la altul,
procesul de transmitere a informaţiei şi de învăţare are multe asemănări.

În toate situaţiile „profesorul” trebuie să pregătească informaţiile conform nevoilor „învăţăcelului”, care
trebuie să fie receptiv la mesajele profesorului.

Deci, didactica de concentrează asupra unui proces de învăţare eficient şi eficace între profesor/instructor
şi student.

Didactica modernă s-a schimbat foarte mult faţă de situaţia de acum 50 de ani. A crescut foarte mult
numărul de metode didactice: pe lângă cele tradiţionale, au apărut studiul de caz, simularea/jocul de rol şi
altele. Ultimele evoluţii din domeniul tehnologiei informaţiei stimulează noi forme de învăţare cum ar fi
învăţământul la distanţă, folosirea internetului pentru cercetare etc.

Una dintre principalele evoluţii în domeniul didactic se referă la rolurile şi responsabilităţile

„profesorului”. Acesta nu mai este expertul, ci moderatorul în cadrul procesului de învăţare. Există câteva
ipoteze în acest sens: studenţii trebuie să înveţe cum să înveţe, iar noile forme de învăţare, prin mijloace
electronice, au nevoie mai degrabă de un îndrumător decât de un expert. Să vedem care este rolul
instructorului/moderator.

2. Ce se aşteaptă de la un instructor/moderator

Este interesant de urmărit procesul de învăţare a trei judecători care au urmat cursurile proiectului NIM
anterior (proiectul Matra). Aceste observaţii ilustrează foarte bine rolul didacticii moderne şi, mai ales,
rolul unui instructor/moderator:

- un instructor/moderator trebuie să fie foarte practic şi concret. Nu sunt necesare introduceri

teoretice lungi. Co prezentări scurte, care să sublinieze punctele importante. După aceea, discuţii
moderate, studii de caz, exerciţii etc., la care participanţii îşi împărtăşesc opiniile.

- un instructor/moderator nu trebuie să devină expertul principal, care are ultimul cuvânt. Trebuie
să se pună accentul pe întrebări şi opinii. Principala provocare pentru un moderator este aceea de
a nu răspunde, chiar dacă participanţii se aşteaptă ca el să o facă. Moderatorul trebuie să
împărtăşească experienţe din alte grupuri cu participanţii, să evalueze critic opinii, dar să nu
pretindă a avea răspunsul corect.

- un instructor/moderator trebuie să stimuleze procesul de învăţare, să încurajeze participanţii să

exprime opinii (contradictorii) şi să-i facă pe participanţi conştienţi de faptul că nu există un
răspuns corect. Expertiza/autoritatea moderatorului depinde de modul în care poate îndruma
procesul.

309
- un instructor/moderator trebuie să găsească echilibrul între respectarea programului pe de o parte,
şi flexibilitatea în relaţia cu dorinţele specifice care pot schimba programul, pe de alta.

- un instructor/moderator trebuie să fie flexibil şi să-şi adapteze stilul la diferitele niveluri de

grupuri şi participanţi. Aceasta presupune şi o cunoaştere bună a participanţilor şi atitudinii
acestora.

- un instructor/moderator trebuie să se pregătească cu grijă pentru condiţiile materiale ale cursului.

Materialele didactice (flipchart, retroproiector, markere), poziţia meselor şi scaunelor (pentru
simularea unei săli de judecată trebuie o configuraţie specială), folosirea unor săli mici pentru
grupurile de lucru etc.

În acest scurt articol nu putem intra în prea multe detalii didactice. Aceasta se va realiza în manualul care
va fi elaborat pentru cursul de capacităţi didactice. Pe lângă subiectele deja menţionate, dorim să ne
concentrăm şi asupra următoarelor trei subiecte:

- elemente de bază în învăţare

- elaborarea sistematică a cursului
- capacităţile de bază ale instructorului

3. Elemente de bază în învăţare

Se poate face o distincţie folositoare între cele trei niveluri de învăţare: învăţarea de cunoştinţe, atitudini
şi capacităţi. Educaţia tradiţională, de exemplu, se concentrează asupra cunoştinţelor. Cunoştinţele sunt
formate din concepte, reguli, logică şi cuvinte (noi) care trebuie învăţate pe dinafară.

Atitudinea poate fi descrisă ca modul în care studenţii îşi folosesc cunoştinţele învăţate, modul în care
evaluează aceste cunoştinţe şi modul în care abordează problemele.

În fine, capacităţile reprezintă comportamentele concrete şi vizibile care trebuie să fie folosite pentru
atingerea unui anumit scop.

Un curs de instruire asupra Convenţiei Europene a Drepturilor Omului trebuie să se concentreze pe

cunoştinţe (legislaţie, proceduri de admitere, cazuistică, interpretare), atitudine (raţionamente logice,
formularea unei sentinţe, dilema între Convenţie şi legislaţia naţională) şi capacităţi (căutare pe
Internet…).

Este clar că pentru fiecare nivel este nevoie de abordări diferite:

- Cunoştinţele pot fi obţinute prin lectură, text şi cercetare pe internet
- Atitudinea poate fi abordată printr-un schimb de experienţă şi învăţarea unor perspective diferite,
simularea unei săli de judecată pentru a antrena participanţii pentru diferite roluri etc.
- Comportamentul poate fi abordat prin scrierea de exerciţii, strângerea de informaţii etc.
Unele dintre aceste metode de învăţare sunt descrise în paragraful următor.

Wilf Ratzburg (2002, Proiect Phare pentru NIM şi TCC) a scris un articol de 3 pagini despre învăţarea
pentru adulţi. El spune că adulţii învaţă în mod diferit faţă de copii. Consecinţele pot fi evidenţiate prin
următoarele 6 principii:
1. Adulţii sunt autonomi şi au interese proprii
2. Adulţii au acumulat experienţe şi cunoştinţe de viaţă
3. Adulţii sunt orientaţi spre scopuri.
4. Adulţii sunt orientaţi spre relevanţă

310
5. Adulţii sunt practici
6. Adulţii au nevoie de respect
Aceste principii arată importanţa şi dorinţa participanţilor de a interacţiona cu instructorul şi colegii lor.
Interacţiunea, întrebările şi răspunsurile, discuţiile etc., le dau participanţilor posibilitatea de a-şi atinge
propriile scopuri de învăţare, legate de problemele practice cu care se confruntă în activitatea zilnică.

Pe lângă aceasta, împărtăşirea experienţelor profesionale şi de viaţă, cu respect pentru ceilalţi, duce la
crearea unui climat de învăţare propice pentru discuţii fructuoase şi relevante.

O altă noţiune importantă este cea elaborată de David Kolb (1974), o descriere a curbei individuale de
învăţare.

Adulţii încep să înveţe din experienţă, după o problemă sau un eveniment care creează nevoia de mai
bună înţelegere. Majoritatea celor care învaţă reflectează asupra a ceea ce s-a întâmplat, de ce s-a
întâmplat şi care sunt consecinţele. După această analiză reflectivă, ei trec mai departe la cadrul
teoretic/conceptual, prin cercetarea literaturii de specialitate, conceptualizarea unei probleme sau găsirea
unei reguli/concluzii generale. Ca atare, adulţii învaţă să aplice structuri, scheme, proceduri sau
comportamente noi.

Acest model are mai multe implicaţii:

- Oamenii pot „digera” şi integra ceva atunci când au finalizat un ciclu. Prin aceasta se explică de
ce un curs numai cu prezentări (pentru conceptualizare şi, uneori, pentru aplicare) nu este de ajuns
pentru studenţii care înţeleg şi pot folosi acea informaţie nouă. Un curs de instruire (sau modul)
trebuie să ofere toate nivelurile de învăţare pentru a fi considerat complet.
- oamenii au preferinţe pentru un anumit stil de învăţare. Unii participanţi preferă să înveţe prin
concepte şi teorii, alţii de la reflecţii asupra unui subiect sau direct din experienţă, pentru a învăţa
efectele.

4. Elaborarea sistematică a cursului

4.1. Introducere
Etapele de elaborare sistematică a cursului sunt descrise în Manualul „Elaborarea cursului şi Învăţare”
(Phare, 2002):

- Analiză: analiza nevoilor de instruire

- Design: obiectivele generale de învăţare
- Elaborare: scopurile şi programul concret
- Implementare şi evaluare:

În acest paragraf ne vom concentra mai ales asupra organizării unui seminar concret. În manualul de
pregătire pentru capacităţi didactice vor fi discutate detaliat şi celelalte subiecte.

Elaborarea unui program de seminar/atelier începe cu descrierea scopurilor de învăţare; ce se aşteaptă să

înveţe participanţii. Mai mult, ce fel de cunoştinţe, atitudini şi capacităţi trebuie să acumuleze aceştia pe
parcursul seminarului.

Trebuie avute în vedere patru criterii:

- Eficienţa: metoda prezentată reflectă cel mai bine o situaţie reală în care se vor folosi cunoştinţele
respective.

311
- Variaţia: folosirea de mai multe metode de învăţare, pentru cunoştinţe, atitudini şi capacităţi şi
considerarea ciclului de învăţare.
- Fezabilitate: disponibilitatea metodelor de predare, cum ar fi timpul, sălile de curs, echipamentele.
- Grup ţintă: folosirea cunoştinţelor existente echilibrată de expertiză.

Pe baza criteriilor menţionate se pot lua în considerare următoarele metode de predare:

4.2. Diferite metode de învăţare

Studiu de caz: cazul este o descriere a unei probleme practice. Studenţii trebuie să analizeze şi să rezolve
această problemă printr-un număr de sarcini individuale sau de grup. Moderatorul dă instrucţiuni şi
conduce discuţiile de grup.

Discuţii de grup: în timpul discuţiilor, nu au loc conversaţii numai între instructor şi participanţi, ci şi
între participanţi. Participanţii îşi pun unii altora întrebări, se completează reciproc, răspund etc. Esenţa
este ca participanţii să se invite la discuţii despre subiecte, puncte de vedere şi experienţe.

Prezentare: instructorul explică ceva participantului. Instructorul este activ, iar participantul mai mult sau
mai puţin pasiv. Instructorul trebuie să ia în considerare faptul că participanţii au o capacitate redusă de a
asculta şi stoca informaţii; după 15-20 de minute nu se mai pot concentra şi „pierd contactul”. Exemplele
vi, întrebărilor şi afirmaţiile care să stârnească reacţii, demonstraţii/diapozitive/filme etc. fac prezentarea
mai atractivă.

Sesiuni de învăţare: o sesiune în care profesorul îl conştientizează pe student de o anumită problemă sau
subiect folosind întrebări, pas cu pas (dialog socratic)

Simulare: experimentarea unei situaţii care imită realitatea sau reprezintă o simplificare intenţionată a
realităţi, de exemplu simularea unei săli de judecată.

Joc de rol: un număr de persoane joacă o situaţie, de exemplu o şedinţă, interviu sau conversaţie dintre
director şi angajat. În unele situaţii, se folosesc actori profesionişti pentru a juca rolurile unor personaje
dificile, cum ar fi un client dificil, avocat dominator sau student tăcut. Actorul dă feedback din experienţa
sa (rolul pe care îl joacă) persoanei care doreşte să fie instruită.

Lucrul în grup: participanţii colaborează pentru o sarcină de grup. De multe ori se împarte grupul de
participanţi în subgrupuri. După sarcină, se alege un raportor care să prezinte rezultatele în grupul mare.
Câteodată se folosesc observatori care să dea feedback asupra cooperării din grupul mic.

În fine, este esenţială buna pregătire a materialelor. Trebuie să ne gândim la materialele de învăţare
(manuale, coli de hârtie), materialele didactice (video, microfon, echipament de translaţie, lumini) şi
aşezarea sălii. Sunt absolut necesare sălile cu mese şi scaune, care pot fi aranjate să formeze un cerc
(pentru grupul de lucru).

Concluzia cea mai importantă este aceea că trebuie să existe un echilibru între respectarea designului de
curs, pe de o parte, şi atenţia care trebuie acordată dorinţelor participanţilor pe de alta. Moderatorul
elaborează un program pentru a preda participanţilor anumite cunoştinţe, capacităţi şi atitudini şi alege
metode de predare conforma cestor scopuri.

Cadrul didactic trebuie să garanteze, în acelaşi timp, flexibilitatea şi posibilitatea ca participanţii să

discute problemele pe care le au pentru a-şi putea împărtăşi experienţele şi expertiza.

312
4.3. Exemplu de program

În paginile următoare veţi găsi un exemplu de program. Acesta este menit să sublinieze principiile
discutate în paragrafele anterioare.

Programul „Rolul magistratului într-o societate democratică”, subiectul de relaţii cu presa (sesiune de 4
ore)

1. Nevoi de instruire: cunoştinţe, capacităţi şi atitudini

Cunoştinţe:
Participanţi au identificat diferite cazuri în care rolul magistratului este miza relaţiilor cu presa
Participanţii au înţeles principalele argumente juridice; articolele şi implicaţiile juridice pentru rolul
magistratului

Atitudine:
- Participanţii au înţeles că se pot ocupa de dilema relaţiei cu presa
Participanţii pot discuta între ei scandalurile de presă legate de domeniul judecătoresc
Participanţii sunt conştienţi de importanţa informării presei în anumite momente

Capacităţi
Participanţii pot da feedback colegilor cu privire la comportamentul lor faţă de presă
Participanţii pot conduce o conferinţă de presă.

Program (4 ore):

30 min scurtă introducere teoretică;cadrul legal principal (Cunoştinţe/Conceptualizare)

30 min Întrebări în grupul mare, discuţii (Cunoştinţe/Atitudini, Conceptualizare /Reflecţii)

60 min Participanţii discută în subgrupuri despre diferite subiecte

+ identificarea exemplelor de către participanţi
+ argumentele juridice implicate
+ diferite dileme şi cum trebuie abordate (Capacităţi, Planificare)

30 min Pauză

30 min Prezentări în grupul mare

60 min Joc de rol: vicepreşedinţii se întâlnesc cu un coleg şi discută cu el despre un articol din ziar cu
privire la o anumită şedinţă de judecată. (Capacităţi/ Atitudini, Planificare/Experienţă/Reflecţii)

Joc de rol: vicepreşedinţii conduc o conferinţă de presă la care participă jurnalişti critici

5. Capacităţile de bază ale instructorului

Moderarea unui grup, obţinerea rezultatelor de învăţare dorite, respectarea cadrului de timp, crearea unor
forme deschise de discuţii, abordarea unor participanţi dominatori sau tăcuţi, toate aceste sarcini trebuie
rezolvate în cadrul unui design de curs. La sfârşit se obţine şi rezultatele, pe baza stilului moderatorului.

313
Poate fi folositoare distincţia dintre două seturi de capacităţi de moderare, cele folosite pentru
controlul/conducerea grupului şi cele folosite pentru sprijinirea grupului şi învăţare.

Capacităţile şi intervenţiile de control sunt menite să realizeze transferul de expertiză de la moderator spre
grup şi să păstreze scopurile şi structura programului. Acestea sunt legate de conţinut şi procedurile de
comunicare (vezi capitolul pe comunicare).

Capacităţile şi intervenţiile de sprijin sunt menite să încurajeze persoanele şi grupurile să înveţe şi să

elimine posibilele bariere sau rezistenţă în calea învăţării. Acestea sunt în principal legate de proces şi
sentimente, ca nivel de comunicare. Iată câteva exemple de intervenţii/capacităţi pentru ambele categorii.

Control:

Transfer de cunoştinţe; introducere, explicaţii, prezentarea programului

Respectarea programului: respectarea timpului, corectarea participanţilor care vorbesc prea mult,
introducerea unui nou subiect
Argumentaţii logice pentru a convinge participanţii de un anumit punct de vedere, model etc.
Legarea argumentelor participanţilor de un cadru teoretic
Întrebări de control, pentru a verifica dacă studentul a înţeles ce i s-a explicat

Suport:

Puneţi întrebări deschise şi ascultaţi pentru a vă stimula interlocutorii să se exprime (care este părerea dvs.
cu privire

314
 Analiza unui proces simulat, comunicarea în cadrul procesului

Introducere

Una dintre cele mai importante capacităţi ale unui magistrat ar trebui să fie capacitatea de
comunicare. Profesiunea juridică modernă se bazează mult pe o bună informare şi capacitatea de a
transmite mesajele. Dacă magistratul nu poate obţine informaţii corecte prin comunicare (sau dacă nu-şi
poate transmite mesajul), toate activitatea de cercetare juridică este ca o sămânţă aruncată în deşert.

Încă din anii 70, a devenit important studiul proceselor de comunicare. Au fost elaborate şi
aplicate idei, tehnici şi modele noi în diferite domenii, cum ar fi educaţia, managementul, sănătatea şi
justiţia. A devenit limpede faptul că aceste capacităţi de comunicare sunt esenţiale pentru îmbunătăţirea
performanţelor. Procesele de comunicare pot fi astfel influenţate şi eficientizate.

În ultimii ani, a subliniat Daniel Goleman în cartea sa intitulată „Inteligenţa emoţională”,

importanţa capacităţilor sociale şi emoţionale în dezvoltarea profesională şi personală. El argumentează,
pe baza unor cercetări empirice, că inteligenţa emoţională poate explica în sfârşit diferenţa dintre
profesioniştii de succes şi cei cu mai puţin succes. (Inteligenţa emoţională, D. Goleman, Bucureşti,
Editura Curtea Veche, 2001, aproximativ 10 Euro, disponibilă în librăriile universitare din România).

Comunicarea devine o problemă atunci când societatea se schimbă de la una autoritară, cu o

economie centralizată şi planificată, la una mai democratică şi mai deschisă, cu grupuri de interese mai
bine informate şi salariaţi mai bine pregătiţi profesional. Una dintre ipotezele principale ale comunicării
moderne este importanţa comunicării (interacţiunii) în ambele sensuri, între persoanele şi factorii de
interes implicaţi. Ca atare, autoritatea nu mai înseamnă prin ea însăşi adevăr, dreptate şi aşa mai departe.
Expertul sau persoana într-o poziţie de autoritate trebuie să comunice cu persoanele implicate şi să ia în
considerare sentimentele şi expertiza partenerilor, înainte de a lua o decizie sau de a planifica o acţiune.

Comunicarea nu este un proces automat, care are loc cu mai multe sau mai puţine greşeli. Poţi
studia şi te poţi pregăti pentru acest proces, în care se pot dezvolta capacităţile de comunicare.
Profesioniştii, de exemplu, pot avea beneficii dacă se instruiesc în ascultare empatică şi comunicare non-
verbală, deoarece comunicarea non-verbală reprezintă mai mult de 70% dintr-o comunicare eficientă.

Profesioniştii răspund pentru înţelegerea foarte bună a subiectului sau domeniului în care sunt
specializaţi, dar, pe de altă parte, răspund şi pentru înţelegerea corectă a mesajelor transmise de ei către
clienţi, colegi, studenţi etc. efectul comunicării este la fel de important ca substanţa acesteia.

Profesioniştii pot îmbunătăţi efectul comunicării dacă sunt conştienţi şi dacă se preocupă de
posibilele surse de neînţelegeri în comunicarea cu omologii lor.

Capitolul următor prezintă un model practic şi folositor de comunicare, cu implicaţii pentru

profesia de magistrat.

Comunicarea de bază: modelul emiţător-receptor

315
 Teoria comunicării foloseşte de multe ori un model derivat din evoluţiile din domeniul
telecomunicaţiilor. Comunicarea dintre două peroane este ilustrată printr-o schemă, în care emiţătorul
transmite un mesaj receptorului. Emiţătorul transpune mesajul în cuvinte, cuvintele sunt codificate în
semnale şi decodificate de receptor. Receptorul formulează apoi răspunsul, care este din nou codificat şi
decodificat de fostul emiţător.

Într-o formă ideală de comunicare, emiţătorul şi receptorul se înţeleg perfect, iar comunicarea
dintre ei este eficientă. Totuşi, modelul se referă şi la câteva posibile greşeli în acest proces:

Toate sursele de influenţe externe (zgomote, întreruperi) care tulbură procesul de comunicare. În
timpul unei şedinţe de judecată, acestea pot fi telefoanele mobile care sună, publicul care şopteşte, lumina
difuză şi atmosfera apăsătoare. Alte obstacole în procesul de comunicare se referă la lipsa de confort
pentru cei prezenţi, de exemplu dacă nu sunt scaune destule sau nu există apă de băut. Ca atare,
comunicarea între părţi suferă din cauza distragerilor, iar persoanele respective nu se pot concentra asupra
eficienţei comunicării.

Procesul de codificare şi decodificare nu este nici pe departe perfect. De exemplu, emiţătorul

vorbeşte în limba engleză, receptorul decodifică în română şi răspunde din nou în engleză, eventual cu
ajutorul uni terţ, interpretul. Într-un alt exemplu, judecătorul formulează hotărârea finală în terminologie
juridică, iar justiţiabilul nu înţelege ce înseamnă aceasta.

Părţile din procesul de comunicare nu sunt obişnuite să dea feedback, să verifice dacă au înţeles
ce informaţii au primit, să pună întrebări clarificatoare atunci când nu înţeleg mesajul.

Emiţătorul şi receptorul nu sunt pe aceeaşi lungime de undă, deoarece au origini diferite, sau stări
de spirit diferite, ceea ce îi împiedică să se înţeleagă.

În toate aceste situaţii, comunicarea eficientă presupune îndepărtarea obstacolelor dintre parteneri
sau folosirea capacităţilor sociale pentru încurajarea înţelegerii între părţi. Din nou, aceasta înseamnă
influenţarea eficientă a receptorului, care este tot atât de importantă ca transmiterea uni mesaj clar de
către emiţător.

MODELUL EMIŢĂTOR - RECEPTOR

CONŢINUT

RECEPTOR
EMIŢĂTOR

Procedură

Proces

316
 Sentimente

Modelul emiţător-receptor poate fi elaborat în mai multe dimensiuni de comunicare. Dacă

analizaţi şi observaţi procesul de comunicare, puteţi „decoji” procesul strat cu strat, descoperind, de
fiecare dată, un nou nivel de comunicare.

Cel mai adesea, conversaţia se referă la conţinutul unui subiect. Grefierul explică judecătorului
procedura juridică aplicată, instructorul interpretează rezultatele unui studiu de caz pentru studenţii săi.
Profesioniştii sunt învăţaţi să folosească concepte profesionale şi, în acest sens, se concentrează deseori
asupra conţinutului.

Totuşi, există trei niveluri suplimentare care sunt decisive pentru o bună comunicare: conversaţia,
interacţiunea din timpul conversaţiei şi sentimentele exprimate în timpul conversaţiei. Comunicarea
eşuează de multe ori deoarece nu se rezolvă neînţelegerile apărute la unul dintre aceste niveluri de
comunicare.

Procedura de comunicare
Procedura de comunicare se leagă de structura întâlnirii şi de poziţia oficială a partenerilor.
Oamenii sunt atenţi la acest nivel, de exemplu atunci când se prezintă, sau când stabilesc o limită de timp
şi un program, scopurile şi rezultatele aşteptate de pe urma întâlnirii etc. Apar situaţii stânjenitoare atunci
când partenerii nu respectă structura (participanţii întârzie) sau când au aşteptări diferite (neexprimate) cu
privire la aceste structuri.

Procesul de comunicare
Procesul de comunicare este legat de modul în care interacţionează partenerii. Oamenii se
stimulează unii pe alţii, se întrerup, sunt tensionaţi, deschişi sau ostili unii faţă de alţii. Părţile
interacţionează pe baza percepţiilor reciproce. Oamenii care îşi percep statutul ca fiind mai înalt decât al
interlocutorului vor încerca să-l domine şi să-l controleze pe acesta. Totuşi, problemele vor apărea dacă
dominarea va duce la întreruperi, tensiuni sau comportamente diferite de aşteptările celorlalţi.

Sentimentele în comunicare
Sentimentele joacă un rol important în comunicare. Ne putem gândi la entuziasm, mânie sau
îngrijorare. Unii parteneri îşi exprimă sentimentele, alţii nu. Mai ales în cazul acestora din urmă,
sentimentele pot fi deduse din limbajul non-verbal, cum ar fi o privire uimită, gesticulaţie largă, refuzul
contactului vizual sau o voce tremurătoare.

Meta-limbajul; un instrument pentru îmbunătăţirea comunicării

Meta-limbajul înseamnă atenţia acordată nivelului de procedură, proces şi sentimente, numele

acestora şi găsirea de soluţii pentru neînţelegerile de la acest nivel. Meta-limbajul este un feedback, o
reflectare a nivelurilor mai ascunse („dedesubturile”) ale comunicării.

Regula generală a comunicării este acea că trebuie rezolvate „dedesubturile” comunicării înainte
să poată continua discuţia despre conţinut. După această intervenţie, discuţia se poate concentra din nou
pe conţinut. În multe cazuri, profesionistul răspunde de identificarea barierelor. Meta-limbajul poate
clarifica discuţia şi poate ajuta la conducerea comunicării.

Câteva exemple:

317
Grefierul (către coleg, cu o voce tremurată): dosarul acesta penal este atât de dificil ….… (conţinut).
Colegul: când trebuie să-l termini? (procedură)
Grefierul: da, trebuie să-l termin într-o oră (procedură).
Colegul: trebuie să dau un telefon scurt, şi pe urmă te ajut (procedură)
Grefierul: mulţumesc pentru sprijin (proces).

Instructorul: văd că nu toţi participanţii şi-au exprimat opiniile, deşi acesta era scopul exerciţiului
(procedură)
Participantul: eu sunt începător şi cred că ceilalţi colegi au mai multă experienţă decât mine (proces).
Instructorul: vă înţeleg (proces), dar acest exerciţiu are ca scop împărtăşirea de atitudini şi exemple
personale şi, de aceea, toate contribuţiile sunt relevante (procedură).

Judecătorul (către justiţiabilul emoţionat care vorbeşte într-una): trebuie să vă spun că mai aveţi numai
câteva minute (procedură), deşi înţeleg de ce sunteţi supărat (sentiment),
Reclamantul: da, aşa este, sunt foarte supărat, vreau să fie totul clar, am impresia cp nu mă luaţi în
serios (sentimente).
Judecătorul: folosiţi-vă timpul care a mai rămas pentru a ne explica exact de s-a întâmplat (procedură)
Reclamantul (mai calm): bine …

Meta-limbajul poate înrăutăţi o relaţie, mai ales dacă nu apare la momentul oportun, sau dacă se
emit judecăţi de valoare. Trebuie avute în vedere următoarele reguli de aur:
Faceţi diferenţa între:
Nivelul de conţinut
Nivelul de procedură (structură)
Nivelul de proces (interacţiune)
Nivelul de sentimente (emoţional)

Identificaţi nivelul de început al omologului

Începeţi să vă corelaţi mişcările cu cele ale omologului
Luaţi iniţiativa comunicării la acel nivel
Treceţi întotdeauna prin nivelul de procedură către cel de conţinut
Fiecare secundă petrecută la nivelul de procedură va economisi timp preţios de la nivelul de conţinut
Dacă omologul alunecă spre un alt nivel, duceţi-l întotdeauna prin nivelul de procedură spre cel dorit de
dvs.
Nu treceţi niciodată brusc de la nivelul emoţional la cel de conţinut
Întotdeauna terminaţi cu observaţii despre nivelul de procedură
Atunci când abordaţi nivelurile, folosiţi un limbaj descriptiv, fără a emite judecăţi

Capacităţi de comunicare

Modelul emiţător-receptor şi cele 10 goluri de aur sunt instrumente pentru înţelegerea şi

intervenţia în situaţii sociale. Totuşi, mai sunt necesare capacităţi suplimentare de comunicare pentru a
transmite mesajul. După cum se poate vedea din exemplele anterioare, profesioniştii pot folosi un număr
de capacităţi cum ar fi cele de a pune întrebări şi de a da feedback pentru a stabili legătura cu omologul.

Este folositoare distincţia dintre două seturi diferite de capacităţi de comunicare, cele care sunt folosite la
conducerea unei situaţii sociale şi cele care sunt folosite în sprijinul omologilor.
Capacităţile şi intervenţiile legate de control sunt menite să transfere expertiza profesioniştilor şi să
respecte scopurile şi structura întâlnirii. Acestea sunt legate de nivelul procedural şi cel de conţinut.

318
 Capacităţile şi intervenţiile de sprijin sunt menite să încurajeze persoanele să se exprime. Acestea
se referă mai mut la nivelurile de proces şi sentimente. Comportamentul de sprijin se bazează foarte mult
pe capacitatea de empatie dintre parteneri. Persoanele cu un comportament empatic sunt la acelaşi nivel
cu interlocutorul, arată acelaşi comportament non-verbal şi răspund emoţiilor partenerilor. În general, o
„atitudine deschisă” faţă de interlocutor este esenţială.

Iată câteva exemple de folosire a acestor capacităţi în timpul unei şedinţe de judecată:

Control:

Informarea interlocutorilor cu privire la procedura de şedinţă, stabilirea subiectelor de discuţie.

Întreruperea unui avocat care vorbeşte prea mult şi preluarea discuţiei
Argumentaţie logică pentru a convinge participanţii de hotărârea dvs.
Întrebări de confruntare, confruntarea unui justiţiabil cu explicaţiile anterioare
Întrebări de control, pentru a verifica dacă justiţiabilul a înţeles explicaţiile

Sprijin:

Puneţi întrebări deschise şi ascultaţi pentru a vă stimula interlocutorii să se exprime (care este părerea dvs.
cu privire la ... ?)
Încurajarea participanţilor prin mijloace non-verbale cum ar fi semne din cap
Folosirea momentelor de linişte pentru a da justiţiabilului ocazia să se gândească la răspuns
Rezumarea opiniilor unuia sau mai multor interlocutori
Observare şi feedback; “fiecare dintre voi aţi exprimat opinii divergente, cum putem rezolva această
problemă”
Reflectarea sentimentelor: “Înţeleg că nu v-aţi simţit bine în această situaţie, dar cum aţi rezolvat-o?”
Numiţi reacţiile pozitive .

În general, la începutul şi sfârşitul unei şedinţe, sunt folosite capacităţile de control pentru a se
conduce discuţiile într-o anumită direcţie. Între timp, se folosesc capacităţile de sprijin, pentru a stimula
justiţiabilul să-şi exprime opiniile şi experienţele. Dacă participantul se află într-o stare emoţională
puternică, este bine să se folosească la început capacităţile de sprijin pentru a se ajunge la o înţelegere cu
interlocutorul şi să se conducă apoi discuţiile în direcţia dorită.

Concluzie

Profesioniştii pot deveni eficienţi dacă sunt mai atenţi la barierele de comunicare, meta-limbaj şi
capacităţile de comunicare. Comunicarea mai bună duce la o mai mare acceptare a hotărârilor
judecătoreşti şi o mai bună înţelegere între interlocutori şi un mod mai eficient de a rezolva problemele în
instanţă. În paragraful următor se dau mai multe exemple de comunicare.

319
Pagini de internet

320
 Lista site-urilor relevante

www.echr.coe.int
www.humanrights.coe.int
www.cpt.coe.int
www.scj.ro

321