RC

Adrian Bucurescu

DALBII DE PRIBEGI

Sat de câmp, sat de melancolii,

mult mã dor ciulini si colilii,
dar mã doare si mai abitir
linistea din vechiul cimitir.

Nu mai cântã dalbii-n miez de noapte,

nu se-aud nici fosnituri, nici soapte.
Nu cumva s-or fi mutat de tot,
trecând seara Ialomita-not?

Fãrã ei pe lume e pustiu,

doar din moarte creste tot ce-i viu.
De-ar seca deodatã cimitirele,
nu s-ar pârgui nici amintirile.

Amintirile din când în când ne dor

Si de morþii nostri ne e dor.
Ci pe unde-or fi, de sânge goi,
le-o fi poate si lor dor de noi.
 MÂNZUL CU COAMA DE AUR

Mânz sãlbatic, goanã suplã, voievod de luncã verde,

fãrã frâu, fãrã potcoave, coama galbenã-ncordând.
Respirând vãzduh albastru, gravitatia o pierde
Si nu stie de zãbalã si de pinteni n-are gând.

De se lasã noaptea rece, stele-i lunecã pe greabãn,

Luna-l cheamã ca o roibã peste deal, la rãsãrit.
Uriasii ochi roteste, mãsurând drumeagul reavãn
Si nu-l poate prinde nimeni, niciun lat mestesugit.

Mânzule, coamã de aur, tu, poet fãrã de grai,

De m-as tine dupã tine, poate c-am ajunge-n Rai!

RADU SÂNGER

Nu-n hrisoave, ci-n legende mi-am aflat strãbun de slavã,

care-mpãrãtea câmpia fãrã niciun bob zãbavã.
Era cruce de voinic si-o fi avut ochi de înger,
de-l iubeau mândrele toate pe haiducul Radu Sânger.

Mi-l închipui noaptea-n codru, cu hangerul plin de sânge,

pe când Luna sub bãrbie o basma-nfloratã-si strânge,
iar pe nori, într-o trãsurã trasã de nãvalnici cai,
chiar Valahia grãbeste cu o jalbã cãtre Rai _

cã-ndrãcitu-s-au turcimea, Fanarul si Sfetagora,

Si prea des strigoii, noaptea, la rãspântii încing hora,
ci sã-i ierte Milostiva, Neprihãnita Mãrie
pe românii ce ales-au sã petreacã-n haiducie.

Radule, poate în ceruri ti-o fi stepena * de înger.

De la tine am mândria, Radule, Radule Sânger,
cã-n miraza cea de gheatã eu mã vãd mostenitorul
care-nfruntã cu haiducii potera si imbrohorul...**

cã si eu, chiar din pruncie, Rãzvrãtirii îi duc dorul.

 *STÉPENĂ, stepene, s. f. (Înv.) Treaptă, rang. – Din sl. stepenĭ.
**IMBROHÓR, imbrohori, s. m. Persoană trimisă de sultan în țările noastre cu înalte misiuni
politice. – Din tc. imbrohor.

BUCURESTI

Mãi oras de fum si pulberi, târg de Soare si de Lunã,

nu se-nghesuie poeþii sã-þi ridice osanale,
parc-ai fi chiar Babilonul, unde relele se-adunã,
fluierându-ti slãbiciunea pentru bâlci si mahalale.

Giuvaier valah de zestre, ochi de sarpe belaliu,

tragedia-n veselie tu mereu o pritocesti,
de când Tepes Vlad te-nscrise în vãleatul sângeriu,
cu cernealã fistichie-n soarta Tãrii Românesti.

Bucuros de-acelasi nume, într-o toamnã ruginie,

am pornit si eu spre tine, din tinutul cu scaieti,
în nãdejdea rãsplãtirii cu-o cununã aurie,
grozãvindu-mã cã-s unul dintre cei nãscuti poeti.

Si-am împãrtãsit cu tine visuri si dezamãgire,

hanurile din vechime mi-au mai alinat tristetea,
când în chefuri, când în versuri, iatã, nici n-am prins de stire,
cum, ca fumul, ca nãluca mi s-a dus si tineretea.

Slava-ntârzie, cununa încã n-a fost poleitã...

Nu-i nimic, oras de pulberi, te iubesc oricând, oricum.
Totdeauna soarta noastrã va rãmâne împletitã
Si spre lumea cealaltã vom avea acelasi drum.
Bucureștiul văzut de pe dealul Filaretului, 1869

Târgul Moșilor, 1869

București, Strada Bărăției, 1868