Sei sulla pagina 1di 8

Maria, l'attesa di un popolo

Appare chiaro nel racconto evangelico dell’Annunciazione che la Vergine Maria vive l’attesa
del Messia, poiché diversamente le parole dell’Angelo sarebbero per lei incomprensibili.

Ciò che appare certo dal punto di vista storico è che all’inizio dell’era cristiana, nella "pienezza dei
tempi" [cfr. Gal 4,1], l’atmosfera spirituale del Giudaismo era abitata da fremiti che la proiettavano non
già al passato, con le sue delusioni, o al presente, con le sue contraddizioni, ma all’avvenire nella
speranza di un intervento salvifico e risolutore dall’alto.

Infatti, a questa gente di Palestina […] interessava l’avvenire: e non nel senso di futuro [ciò che si
sviluppa dal "basso", a partire dall’uomo e dal mondo, ma in quello di avvento: ciò che proviene, irrompe
dall’ "alto", a partire da Dio].

"Porte regali" – Icona della prima metà del sec. XVII, regione del Volga: l’Annunciazione sulle porte del presbiterio
ha un significato profetico, dogmatico e liturgico profondo, legato sia al mistero dell’Incarnazione e del sacrificio sulla
Croce di Cristo-Sapienza, sia all’annuncio della Buona Novella della salvezza futura [espressa dai quattro Evangelisti].

E già nel II secolo a.C., di fronte alla grande delusione per la decadenza e il tramonto dei Maccabei, si era
giunti alla convinzione che la salvezza non può giungere da un terreno "Messia" ["Unto"] davidico, ma
soltanto da un inviato di Dio, proveniente direttamente dal cielo, quindi dal Messia celeste, dalla figura di
giudice e salvatore preesistente e trascendente del "Figlio dell’Uomo". E incontestabile è anche il fatto che
la comunità primitiva, l’intero suo pensare e agire, l’intera sua mentalità sono improntate a idee
apocalittiche.
Un’ipotesi di lavoro potrebbe essere quella di vedere concentrata e riproposta in Maria l’attesa messianica
del popolo d’Israele. Essa sorge dall’esperienza dell’Alleanza, in cui Dio si manifesta come salvatore
escatologico, e si concretizza nell’attesa del Messia-re, poi del Mediatore-profeta che assume i connotati
della figura misteriosa del Servo di JHWH, infine passa all’esigenza di una "teocrazia diretta" in cui opera
un’altra figura misteriosa: il figlio dell’uomo annunciato da Daniele, segno di un messianismo
trascendente.

Il Messia davidico

Ciò che appare chiaro nel racconto dell’annuncio a Maria, è che lei vive l’attesa del Messia, senza cui le
parole dell’Angelo non sarebbero state afferrate. Infatti, il Figlio che le è annunciato assume i tratti di una
figura regale, presentata con espressioni vetero-testamentarie: "Egli sarà grande e verrà chiamato figlio
dell’Altissimo. Il Signore Dio gli darà il trono di Davide suo padre e regnerà in eterno sulla casa di
Giacobbe e il suo regno non avrà mai fine" [Lc 1, 32-33].

Qui è chiaramente delineato il Messia-re, germoglio della casa di Davide secondo la profezia di Natan. Si
annuncia la sua grandezza, la sua qualità di Figlio dell’Altissimo e la sua condizione di successore di
Davide in un regno eterno. Ma già dal saluto: "Rallegrati, colmata di grazia, il Signore è con te" [Lc 1, 28]
Maria ha potuto capire che erano giunti per lei i tempi messianici.

"Madre di Dio, Sorgente di Vita" – Icona del Museo Andrej Rublev, Mosca: le prefigurazioni di Maria
nell’Antico Testamento come "sorgente sigillata che contiene la vita", ove "nasce l’acqua della salvezza"
legano le attese messianiche alla realizzazione della storia della salvezza nel Nuovo Testamento.

Il parallelismo con la profezia di Sofonia è innegabile e non può essere casuale: "Gioisci, Figlia di Sion,
esulta, Israele, e rallegrati con tutto il cuore, figlia di Gerusalemme! […] Non temere, Sion, non lasciarti
cadere le braccia! Il Signore tuo Dio in mezzo a te è un salvatore potente" [Sof 3, 14-17].

In realtà, "nell’annuncio a Maria l’angelo utilizza quindi la formula che i Profeti usavano per invitare la
Figlia di Sion escatologica a rallegrarsi della salvezza che Dio stava per accordarle". E Lyonnet nel 1939,
seguito da altri esegeti, tra cui l’anglicano Herbert e il protestante Sahlin, anche se contrastato da altri,
spiega il turbamento di Maria proprio in ragione di questo pensiero messianico: dunque, è giunto per me e
per il popolo l’evento della venuta del Messia!
Ma c’è un fatto strano e indecifrabile: la condizione verginale di Maria, che gli Autori non riescono a
spiegare e che forse l’attesa della venuta del Messia in proiezione escatologica potrebbe rendere
verosimile. Ma purtroppo le fonti del tempo non offrono pezzi di appoggio per questa tesi.

Infatti, le Comunità degli Esseni, tra cui si può forse annoverare Qumrân, "hanno eliminato il matrimonio
e hanno deliberato di praticare una continenza perfetta"; ma il motivo di questa determinazione non è la
venuta del Messia ma la natura ingannevole della "donna".

Inoltre, si discute sulla presenza delle donne nella Comunità in prossimità del Mar Morto, contrastando
l’affermazione di Plinio, secondo cui "non vi sono donne, ma il popolo rinasce di giorno in giorno in ugual
numero grazie alla folla dei nuovi venuti". Sicché l’obiezione di Maria all’Angelo:"Non conosco uomo" [Lc
1, 34] non può essere interpretata come un voto o proposito di verginità, perché cozza con l’ambiente
giudaico "che concepiva la fecondità come dono di Dio e la sua carenza un obbrobrio"; e non si armonizza
"con il matrimonio contratto da Maria".

Per cui - conclude S. Muñoz Iglesias - le parole di Maria non sono che un "artificio letterario", cioè una
espressione per far avanzare il discorso dell’Angelo sulla verginità. In se stessa, l’obiezione della Vergine
rimane una "strana e non necessaria dichiarazione".

Interpretazione tutt’altro che convincente, perché risolve l’obiezione della Vergine negandola e
riducendone la forza, senza pensare che altrettanto bisogna fare con quella di Zaccaria, il quale non
risulterebbe più vecchio e senza figli, perché anche questa situazione sarebbe un "artificio letterario". In
questo caso, la storicità del Vangelo di Luca, su cui l’Autore sacro insiste nel Prologo, svanirebbe nel nulla.
Noi pensiamo - salvo meliori iudicio - che sarà l’archeologia o scoperte del tipo di Qumrân a produrre una
documentazione più adeguata circa i movimenti ascetici od escatologici che prendevano le distanze dal
matrimonio proprio in ragione della venuta del Messia.

"Madre di Dio con Bambino in trono, con i Profeti Davide e Salomone" – Icona degli Anni Sessanta
del sec. XVI, Mosca: al centro della composizione la Madre di Dio dell’Incarnazione futura di Cristo annunciata
dai Profeti dell’Antico Testamento: i Re-Profeti Davide [cantore dei Salmi e avo della Vergine Maria],
e Salomone [costruttore del Tempio di Gerusalemme, nel cui Santuario fu educata la Vergine, personificazione
della Chiesa nel Nuovo Testamento], testimoniano come Maria sia la realizzazione delle attese profetiche d’Israele.

Il Messia atteso da Maria


L’affermazione della nascita di Gesù a Betlemme vuole mostrare e sottolineare in primo luogo che Gesù è
il "Figlio di Davide" messianico. Il tema dell’adozione appare in modo chiarissimo nella profezia di
Natan: "Io sarò per lui un padre ed egli sarà per me un figlio" [2Sam 7, 12-16]. Qumrân, pur aspettando
un Messia sacerdotale, "non poteva chiudersi alle speranze davidiche largamente diffuse".

La citazione della profezia sulla vergine che concepirà e partorirà l’Emanuele [ cfr. Is 7,14] serve a Matteo
per interpretare la concezione verginale per opera dello Spirito, ma essa illumina la vocazione di Gesù,
Messia spirituale che libererà il popolo dai suoi peccati: l’espressione "lo chiamerai Gesù" [Lc 1, 31]
equivale al Messia davidico che realizzerà la presenza salvatrice e liberatrice del Dio-con-noi ["…un figlio
che chiamerà Emanuele", Is 7, 14].

Nella profezia la zona dell’ombra non cede mai il posto a quella della luce, e tuttavia l’ombra non è mai
tale da offuscare "la speranza di Isaia nella venuta di un re ideale" (J. Coppens). Perciò, l’interpretazione
che Matteo dà della profezia isaiana risulta del tutto credibile.

Nel Vangelo ritornerà questa attesa nelle invocazioni di due ciechi: "Figlio di Davide, abbi pietà di noi"[Mt
20, 31] o della folla, che grida: "Osanna al Figlio di Davide!" [Gv 12, 13] o in Giuseppe da Arimatea
che "aspettava il regno di Dio" [Lc 23, 51]. Indubbiamente, Gesù accetta di essere il Messia, per esempio
quando Giovanni Battista lo fa interrogare: "Sei tu colui che deve venire?" e rimanda ai segni dell’era
messianica [cfr. Mt 11, 2-6; Lc 7, 18-23]. Tuttavia, egli non lascia occasione per richiamare al vero senso
della sua missione che è di tipo spirituale: "Il mio regno non è di questo mondo" [Gv 18, 36] e fugge
quando vogliono farlo re [cfr. Gv 6, 15].

Più difficile determinare il tipo di Messia atteso da Maria. È certamente il germoglio di Davide [ cfr. Ger 23,
5; Zac 6, 12] che regnerà per sempre, ma non necessariamente avrà i connotati del guerriero politico e
nazionale desiderato dagli Zeloti, perché nel gruppo dei "poveri di JHWH" si attende un Messia non
arrogante ma mite, che presterà particolare attenzione ai devoti indigenti.

Nel Magnificat Maria mostra di appartenere a determinate cerchie del popolo ebraico, che vivevano
poveramente e piamente in fervente attesa messianica, in totale confidenza in Dio e nella sua
misericordia. Potremmo dire, in una parola, che essa era nel numero di coloro che coltivavano una
interiore "pietà da poveri". è evidente che anche Maria faceva parte di quei tali "poveri" che aspettavano
la salvezza messianica, e il Magnificat è una espressione della pietà prosperante in quelle cerchie. Non
concentrati e appartati come quelli di Qumrân, questi uomini vivevano in un ardente desiderio del Messia,
in schietto spirito di attesa e di accoglienza della salvezza escatologica di Dio.

Il messianismo della cerchia di Zaccaria, come si esprime nel Benedictus [cfr. Lc 1, 68-79], vede la venuta
del Messia come una "visita", cioè un intervento libero e gratuito di Dio, che dice relazione ai concetti
di redenzione, salvezza, liberazione dai nemici, remissione dei peccati…

La prospettiva sembra nazionalista, ma non nega la destinazione universale della salvezza messianica né i
contenuti spirituali dell’opera del Messia. Tutto è collocato nel ricordo "della santa alleanza" di Abramo e
di Mosè [cfr. Lc 1, 72].

Stefano De Fiores
așteptarea unui popor
Este clar în povestirea Evangheliei despre Buna Vestire că Fecioara Maria trăiește așteptarea
Mesiei, pentru că altfel cuvintele Îngerului ar fi neînțeles pentru ea.

C iO apare sigur din punct de vedere istoric este că la începutul erei creștine, „plinirea
timpului“ [vezi . Gal 4.1), atmosfera spirituală a iudaismului a fost locuită de emoții care nu au proiectat-o
în trecut, cu dezamăgirile sale sau în prezent, cu contradicțiile sale, ci spre viitor, în speranța unei
intervenții și solveri mântuitoare Valori crescute.

De fapt, acești oameni din Palestina [...] erau interesați de viitor: nu în sensul viitorului [ceea ce se
dezvoltă de la "scăzut", plecând de la om și de la lume, până la cea a aparenței: ceea ce vine, izbucnește
de la "înalt", începând de la Dumnezeu].

"Porți de cadou" - Icon din prima jumătate a secolului XVII, regiunea Volga: Buna Vestire pe ușile presbiterii
are o semnificație profetică profundă, dogmatică și liturgică, legată atât de misterul întrupării, cât și de sacrificiul pe
Cruce al Înțelepciunii Hristos și de anunțarea Vestelui Bună a mântuirii viitoare [exprimat de cei patru evangheliști].

Și deja în secolul al II-lea î.Hr., în fața marelui dezamăgire pentru decadența și declinul Macabei, am ajuns
la convingerea că mântuirea nu poate veni de la un teren "David", dar numai de la un trimis a lui
Dumnezeu, venind direct din cer, apoi din Mesia cerească, din figura pretextualului și transcendentului
judecător și salvator al "Fiului omului". De asemenea, este incontestabil faptul că comunitatea primitivă,
întreaga ei gândire și acțiune, întreaga sa mentalitate se bazează pe idei apocaliptice.
O ipoteză de lucru ar putea fi aceea de a observa așteptările mesianice ale poporului Israel concentrate și
re-propuse în Maria. Ea rezultă din experiența Legământului, în care Dumnezeu se manifestă ca un
salvator eshatologic și devine concret în așteptarea Împăratului Mesia, apoi a profetului Mediator care își
asumă conotațiile misterioasei figuri a slujitorului lui JHWH , în cele din urmă trece la nevoia unei
"teocrații directe" în care funcționează o altă figură misterioasă: fiul omuluianunțat de Daniel, un semn al
unui mesianism transcendent.

Mesia Davidică

Ceea ce pare clar în povestea anunțului către Maria este că ea trăiește așteptările lui Mesia, fără de care
cuvintele Îngerului nu ar fi fost înțelese. De fapt, Fiul care ia fost anunțat ia caracteristicile unei figuri
regale, prezentată cu vechile expresii testamentare: "El va fi mare și va fi numit fiul Celui Prea
Înalt . Domnul Dumnezeu îi va da tronul tatălui său David și el va domni pentru totdeauna pe casa lui
Iacov și a împărăției sale nu se va sfârși niciodată " [Lc 1, 32-33].

Aici, regele Mesia, spărtătorul casei lui David conform profeției lui Nathan, este clar evidențiat. Sa
mărturisit măreția Sa, calitatea Sa Fiul Celui Prea Înalt și statutul său de succesor al lui David într-o
împărăție veșnică. Dar deja de la salut : "Bucură-te, plină de har, Domnul este cu tine" [Lc 1, 28] Maria a
putut înțelege că vremurile mesianice au venit pentru ea.

"Mama lui Dumnezeu, sursa vieții" - Icoana Muzeului Andrei Rublev, Moscova: prefigurarea Mariei
în Vechiul Testament ca "sursă închisă care conține viață", în care se naște "apa mântuirii",
așteaptă așteptări mesianice către realizarea istoriei mântuirii în Noul Testament.

Paralelismul cu profeția lui Țefania este incontestabil și nu poate fi întâmplător: " Bucură-te, fiică Sionului,
bucură-te, Israel, și bucură-te cu toată inima ta, fiica Ierusalimului ... Nu te teme , Sion, !Domnul
, Dumnezeul tău este în mijlocul tău , un salvator puternic „[Țefania 3: 14-17].

În realitate, "în anunțul adresat Mariei, îngerul folosește apoi formula pe care profeții l-au invitat pe Fiica
Sionului escatologic să se bucure de mântuirea pe care Dumnezeu urma să o acorde". Și Lyonnet în 1939,
urmată de alți exegeți, inclusiv Herbertul anglican și Sahlinul protestant, deși opuși de alții, explică
tulburarea Mariei tocmai din cauza acestui gând mesianic: prin urmare, a venit pentru mine și pentru
popor evenimentul venirea lui Mesia!
Dar există un fapt ciudat și indescifrabil: starea virgină a Mariei, pe care autorii nu o explică și care,
probabil, așteptarea venirea lui Mesia într-o proiecție eshatologică ar putea face plauzibilă. Dar, din
păcate, sursele timpului nu oferă piese de sprijin pentru această teză.

De fapt, Comunitățile Eseenilor, dintre care se poate număra Qumrân, "au eliminat căsătoria și au hotărât
să practice o continuitate perfectă"; dar motivul acestei determinări nu este venirea lui Mesia, ci natura
înșelătoare a "femeii".

În plus, există o discuție cu privire la prezența femeilor din Comunitate în apropierea Mării Moarte, care se
opune afirmației lui Pliny potrivit căreia "nu există femei, dar oamenii se renaște din zi în zi în număr egal
datorită mulțimii de noii veniți". Astfel, obiecția Mariei față de Înger: "Nu știu un om" [Lc 1, 34] nu poate
fi interpretată ca un jurământ sau scop al virginității, pentru că se ciocnește cu mediul evreiesc "care a
conceput rodnicia ca dar al lui Dumnezeu și lipsa lui este o rușine "; și nu armonizează "cu căsătoria
contractată de Maria".

Prin urmare - concluzionează S. Muñoz Iglesias - cuvintele Mariei nu sunt altceva decât un "artificiu
literar", adică o expresie pentru avansarea discursului îngerului despre virginitate. În sine, obiecția
Fecioarei rămâne o "declarație ciudată și inutilă".

Interpretarea este departe de a fi convingătoare, deoarece rezolvă obiecția Fecioarei negând-o și


reducându-și puterea, fără să se gândească că este necesar să facem același lucru cu cel al lui Zachariah,
care nu ar fi mai în vârstă și fără copii, deoarece această situație ar fi de asemenea un " “.În acest caz,
istoricitatea Evangheliei lui Luca, asupra căreia autorul sacru insistă în Prolog, ar dispărea în aer
subțire. Credem că, cu excepția meliorilor iudici , arheologia sau descoperirile de tip Qumrân vor produce
o documentație mai adecvată despre mișcările ascetice sau escatologice care s-au distanțat de căsătorie
tocmai din cauza venirea lui Mesia.

"Mama lui Dumnezeu cu copilul pe tron, cu profeții David și Solomon" - Iconul anilor șaizeci
ai secolului XVI, Moscova: în centrul compoziției, Maica lui Dumnezeu a viitoarei Întrupări a lui Hristos anunțată
de profeții din Vechiul Testament: Împăratul-Profeții David [solist al Psalmilor și strămoșul Fecioarei Maria]
și Solomon [constructorul Templului Ierusalimului , în a cărui sanctuar era personificată Fecioara, personificarea
Bisericii în Noul Testament], ei mărturisesc că Maria este împlinirea așteptărilor profetice ale lui Israel.

Mesia așteptată de Maria


Afirmarea nașterii lui Isus în Betleem vrea să demonstreze și să sublinieze, în primul rând, că Isus este
"Fiul lui David" mesianic. Tema adoptării apare foarte clar în profeția lui Nathan: "Voi fi tatăl lui și el va fi
un fiu pentru mine" [2Sam 7,12-16]. Qumrân, în timp ce aștepta un Mesia preoțesc, "nu sa putut închide
la speranțele Davidice pe larg".

Citatul profeției din fecioara va rămâne însărcinată și va naște Emmanuel [ vezi . Este 7,14] Matei servește
pentru a interpreta concepția virginală prin lucrarea Duhului, dar luminează vocația lui Isus, Mesia
spirituală, care va elibera poporul de păcatele sale: expresia "îl vei numi Isus" [Lc 1, 31] este echivalent
cu Mesia lui Davidic, care va realiza prezența mântuitoare și eliberatoare a lui Dumnezeu cu noi ( "... un
fiu care îl va numi pe Emmanuel" , Is. 7, 14).

În profeție, zona de umbră nu dă niciodată loc lumii, și totuși umbra nu este niciodată astfel încât să
ascundă "speranța lui Isaia în venirea unui rege ideal" (J. Coppens). Prin urmare, interpretarea pe care
Matei o oferă despre profeția israeliană este complet credibilă.

În Evanghelie, această așteptare se va întoarce în invocările a doi orbi: "Fiul lui David, milă de noi"[Mt
20,31] sau din mulțimea care strigă: "Osana Fiului lui David!" [Ioan 12,13] sau în Iosif din Arimatea,
care "a așteptat împărăția lui Dumnezeu" [Lc 23, 51]. Fără îndoială, Isus este de acord cu faptul că este
Mesia, de exemplu, când Ioan Botezătorul îi cere să se întrebe: "Tu ești cel care trebuie să vină?" și se
referă la semnele erei mesianice [ vezi . Mt 11: 2-6; Lk 7,18-23]. Cu toate acestea, el nu lasă nici o ocazie
de a trage în adevăratul sens al misiunii sale , care este de natură spirituală:„Împărăția Mea nu este din
lumea aceasta“ [Ioan 18, 36] și fuge atunci când doresc să-l facă rege [vezi . Jn 6,15].

Mai dificil de determinat tipul de Mesia așteptat de Maria. Este cu siguranță lăstarul lui David [ vezi .Ier
23, 5; Zech 6,12], care va domni pentru totdeauna, dar nu va avea neapărat conotațiile războinicului
politic și național dorit de Zealot, deoarece în grupul "săracilor lui JHWH" se așteaptă un Mesia ne-arogant
dar ușor, care va acorda o atenție specială adepților în nevoie .

În Magnificat Maria arată că aparține anumitor cercuri ale poporului evreu, care trăiau prost și plin de
bucurie în așteptarea mesianică ferventă, în totală încredere în Dumnezeu și în mila Lui. Am putea spune,
într-un cuvânt, că în numărul celor care au cultivat un "miros rău" interior. este evident că și Maria era
parte a acelor "săraci" care așteptau mântuirea mesianică, iar Magnificatul este o expresie a evlaviei
prosperă din acele cercuri. Nu sunt concentrate și izolate ca cele ale lui Qumrân, acești oameni au trăit
într-o dorință arzătoare a lui Mesia, într-un spirit sincer de așteptare și acceptare a mântuirii eshatologice
a lui Dumnezeu.

Mesianismul cercului lui Zachariah, așa cum este exprimat în Benedictus [ vezi . Lk 1: 68-79], vede
venirea lui Mesia ca o "vizită", adică o intervenție gratuită și gratuită a lui Dumnezeu, care se referă la
conceptele de răscumpărare, mântuire, eliberare de dușmani, iertarea păcatelor ...

Perspectiva pare a fi naționalistă, dar nu neagă destinația universală a mântuirii mesianice și nici
conținutul spiritual al lucrării lui Mesia. Totul este plasat în memoria „Sfintei Alianțe“ lui Avraam și Moise
[ vezi . Lk 1, 72].

Stefano De Fiores