CONSERVATORISMUL

Asemenea liberalismului, si conservatorismul desemneaza, pe

de o parte, într-un sens larg, o atitudine general-umana – în acest caz,
orientata spre pastrarea, conservarea unei stari de fapt, a ideilor si
institutiilor existente – iar, pe de alta parte, o ideologie si practica
politica. Sensurile politice s-au conturat initial prin opozitie cu
liberalismul, pentru ca apoi oponentii principali sa devina socialismul,
respectiv comunismul. Ideologia conservatoare a fost mai ales
rezultatul unui fenomen de reactie la Revolutia franceza. De la
început, a avut cel putin doua variante, care s-au perpetuat în secolul
urmator.

Prima expresie a fost conservatorismul “moderat”, asociat cu

traditia britanica inaugurata de Ed. Burke, îndeosebi prin Reflections
on the Revolution in France (1790), în care a criticat radicalismul
revolutionar, pledând pentru reforma, ca modalitate de schimbare;

Principalele elemente ale gândirii conservatoare sunt:

1.Omul ca fiinta eminamente religioasa, întruchipare a ratiunii, a

instinctului si a emotiei, iar religia element fundamental al societatii
civile.

2. Comunitatea ca element teleologic anterior individului.

3. Drepturile ca urmare fireasca a obligatiilor individuale.

4. Raul considerat înradacinat în fiinta umana si nu în institutiile

statale.

5. Inegalitatea umana (nu si din punct de vedere moral, însa) ca

urmare a organizarii sociale complexe.

În concretizarea lui Edmund Burke, statul conservator trebuie sa instituie urmatoarele

principii1[1]:

 Suprematia legii. Conservatorii resping însa conceptul

burghez de egalitate, inclusiv în fata legii. Pentru
conservatori, oamenii sunt prin natura lor intimǎ inegali si
adevarata libertate consistǎ în posibilitatea ce se acordǎ
fiecǎruia de a dezvolta ceea ce are particular. Altfel, un
concept exterior de libertate distruge întreaga sferǎ de
individualitate datǎ de naturǎ. Cu alte cuvinte, conservatorii

1
 resping „libertatea atomisticǎ”, libertatea abstractǎ si
egalitatea fortatǎ a indivizilor, care nu au cum sǎ fie egali.
Acceptǎ însǎ libertatea unor comunitǎti organice. Inevitabil,
aceastǎ libertate presupune si anumite privilegii, care, tot
inevitabil, creazǎ alte inegalitǎti. Sunt mai mari aceste
inegalitǎti decât celelalte? Conservatorii spun cǎ nu.

 Independenta justitiei;

 Sistem de guvernare reprezentativ;

 Institutia propritatii private. Conservatorismul respinge însa

conceptia burghezǎ a proprietǎtii. Dezvoltǎ conceptul unei
„proprietǎti genuine”. Potrivit acestuia, proprietatea de mai
înainte era legatǎ de proprietar prin alte legǎturi decât cea
modernǎ. Ea conferea proprietarului anumite privilegii si
prerogative, consfintindu-i de pildǎ, dreptul de a avea un
cuvânt în afacerile statului, dreptul de vânatoare,
apartenenta la jurii s.a. Era deci o proprietate strâns legatǎ
de onoarea personala a proprietarului. Dacǎ, de exemplu,
proprietarul îsi înstrǎina posesia, dreptul de vânatoare nu
putea fi înstrǎinat, era semnul distinctiv cǎ noul proprietar nu
era cel „autentic”. Onoarea nu era transferabilǎ. Era deci, o
relatie non fungibilǎ între o determinatǎ proprietate si un
determinat proprietar si orice proprietate era impregnatǎ de
acest raport personal. Declinul acestui raport, considerǎ
conservatorismul, s-a datorat dreptului roman, de fapt
„revolutiei romano-franceze”.

 O politica externa menita sa apere indepenta politica.

Echilibrul de putere este singurul principiu realist pentru
pastrarea pacii internationale.

În analiza conservatorismului trebuie mai întâi fǎcutǎ distinctia

între conservatorism si traditionalism. Cel din urmǎ termen
desemneazǎ „o caracteristicǎ universal umanǎ”, exprimǎ tendinta de a
se tine tenace de traditie, tendinta de neaderare decât cu greutate la
nou. A mai fost numitǎ aceastǎ tendintǎ si „conservatorism natural”. S-
a încetǎtenit însǎ denumirea de traditionalism, preferatǎ de Max
Weber. Traditionalismul este comportamentul contrapus oricǎrui
reformism, este rezistenta dintâi la orice nou.

O altǎ trǎsǎturǎ esentialǎ a gândirii conservatoare este aderenta

la la concret. Întelegerea particularului de cǎtre conservatorism este
fǎcutǎ prin continuarea trecutului. Semnificatul unui fapt particular
deriva din ceea ce e în spatele lui, în trecut, din ceea ce e prefigurat
în germene. Progresistul trǎieste prezentul ca început al viitorului, în
timp ce pentru conservator prezentul e ultima etapǎ a trecutului. De
aici toate programele conservatoare în toatǎ lumea si în România,
care toate voiau sǎ amelioreze, nu sǎ schimbe dintr-o datǎ.

Conservatorismul se manifestǎ si ca o reactie a elitei împotriva

unor stǎri de fapt. „Cu slǎbirea legǎturilor de castǎ, de clasǎ, de
corporatie, de familie între oameni, ei primesc un important impuls de
a se ocupa de nimic altceva decât de interesele lor particulare, de a
nu se gândi decât la ei însisi, de a se închide într-un feroce
individualism unde orice virtute publicǎ e destinatǎ sa piarǎ“. Sunt
afirmatiile lui Alexis de Tocqueville. Tot el considerǎ societatea
modernǎ ca pe o societate în care „nimic nu este sǎnǎtos“, în care
„fiecare se simte fǎrǎ încetare asediat de frica de a coborî si de mania
de a se ridica; si aceasta pentru cǎ banul, care a devenit semnul
distinctiv de categorisire a fiecǎruia, a cucerit o extraordinarǎ
mobilitate trecând neîncetat dintr-o mâna într-alta, transformând
conditia individului, înselând si dǎrâmând familii...” si Tocqueville
acuzǎ frenezia de îmbogatire cu orice pret, cǎutarea doar a bucuriilor
materiale, chemând elita conservatore sǎ reactioneze.

Acelasi Tocqueville observǎ si o altǎ caracteristicǎ a epocii

moderne, care este conformismul. El constatǎ cum încet, încet, în
aceastǎ epocǎ, cetǎtenii devin tot mai egali si mai asemǎnǎtori si
fiecare doreste sǎ fie asa cum sunt toti ceilalti, constatǎ „gigantica
presiune a spiritului tuturor asupra inteligentei fiecǎruia“, felul în care
încrederea în opinia publicǎ devine o altǎ specie de religie, în care
profetul e majoritatea. Apare astfel pericolul unui nou despotism, cu
atât mai periculos, cu cât nu controleazǎ numai autonomia actiunilor
exterioare, dar anihileazǎ autonomia spiritului si loveste în
creativitatea inteligentei.

În conteporaneitate, curentele conservatoare care dezvolta în

mod specific mostenirea lui Edmund Burke sunt urmatoarele:2[2]

1. Conservatorismul individualist. Spre deosebire de consevatorii

traditionalisti, care considera oamenii legati inevitabil într-o
retea a interdependentelor, individualistii vorbesc despre
oameni care urca în societate prin efort propriu. Este ideologia
unor oameni politici precum Ronald Reagan si Margaret
Thatcher. Pentru acestia, probleme sociale apar din “prea mult
guvernamânt”; solutiile ar fi reducerea cheltuielilor pentru

2
 asistenta sociala si dezvoltarea pietei libere, mergând pâna la
privatizarea unor sectoare vitale pentru economia nationala.

2. Neoconservatorismul. Initial, neoconservatorii au reprezentat

un grup restrâns, alcaauit mai ales din intelectuali evrei de
stânga. În anii '60 si '70, acestia au fost dezgustati de ceea ce
considerau excesele sociale de stânga ale Americii si refuzul ei
de a cheltui sume adecvate pentru sectorul apararii. În anii '70,
multi dintre ei lucrau pentru senatorul democrat Henry "Scoop"
Jackson, un adversar categoric al comunismului. În anii '80,
multi neconservatori au devenit deja republicani, gasind în
presedintele Ronald Reagan un mijloc de a-si exprima
abordarea lor agresiva, care consta într-o atitudine îndrazneata
fata de Uniunea Sovietica si cresteri mari ale cheltuielilor
militare. Care este diferenta dintre un neoconservator si un
conservator? Adeptii stângii au folosit la început prefixul "neo"
pentru a se referi la camarazii lor care au încalcat ordinul si
care în anii '60 si '70 au devenit astfel mai conservatori.
Defectorii au ramas mai liberali în ceea ce priveste unele
chestiuni de politica interna. Dar neoconservatorismul a fost
întotdeauna definit de politica externa adoptata. Spre
deosebire de alti conservatori, neoconservatorii propuneau
confruntarea directa cu Uniunea Sovietica, aceasta devenind
miza lor în anii '70 si '80. În administratia George Bush jr., au
preluat posturile cheie, si sunt principalii artizani ai “razboiului
împotriva terorismului”. “Parintele neoconsevatorismului” este
considerat Irving Kristol.

3. Dreapta Religioasa. Îsi are originea în gândirea clericala a unui

grup de pastori protestanti din Statele Unite ale Americii, în anii
de dupa al doilea razboi mondial. În anii '70, grupul s-a
institutionalizat sub numele “Dreapta Religioasa”, predicând un
fundamentalism crestin care protesteaza împotriva predarii
evoluztionismului în scoli împotriva avorturilor si anumitor
practici sexuale. Sustine ca este o grupare democratica,
întrucât “majoritatea morala” în Amerca este crestina, si este
îndreptatita sa impuna organizarea social-politica. Liderii
recunoscuti sunt Jerra Falwell, Pat Robertson si Jimmz
Swaggart.

Cealalta varianta a fost conservatorismul “reactionar”, de

nuanta teologica, al carei protagonist, Joseph de Maistre, a sustinut
restaurarea monarhiei absolute, care sa fie temperata însa de
aristocratie, traditie si crestinism. În secolul al XX-lea s-au manifestat
doua curente în cadrul conservatorismului:
 Unul traditionalist, inspirat din opera lui Burke si a altor
conservatori clasici;

Celalalt, preocupat de revigorarea valorilor liberale ale secolelor

anterioare.

“Neoconservatorismul” este denumirea aplicata uneori tuturor

expresiilor conservatorismului din secolul XX, dar s-a consacrat
îndeosebi pentru a desemna orientarea cristalizata în a doua jumatate
a anilor ’70 (apropiata de liberalismul “conservator”). I. Kristol,
exponent remarcabil al Noii Drepte, stabilea ca principale
caracteristici ale acesteia: atitudinea critica fata de “statul
bunastarii”; respectul pentru piata; respectul pentru valorile si
institutiile traditionale; afirmarea egalitatii sanselor, dar respingerea
egalitarismului. Aceste idei si-au gasit reflectarea în politica practicata
în anii ’80 de R. Reagan, în SUA, respectiv M Thatcher, în Regatul Unit.

Criticând atât individualismul cât si colectivismul, a sustinut

solidaritatea ce decurge din faptul ca individul este rezultatul
dezvoltarii în cadrul comunitatii (familie, biserica, natiune);
inegalitatea are radacini naturale si politice; libertatea apare ca un
drept legal, în cadrul parametrilor traditiei si ai legii.

Partidele conservatoare au aparut dupa revolutiile moderne, pe

parcursul secolului al XIX-lea aflându-se între principalii competitori
politici. Acum, exceptând Regatul Unit si alte câteva tari, sunt într-o
pozitie minoritara. În unele cazuri, au fost absorbite de partide
crestin-democrate. Nu întotdeauna partidele de orientare
conservatoare sunt si denumite ca atare (de pilda, Partidul Republican
din SUA).

Bibliografie

1.Terence Ball, Richard Dagger, Ideologii politice si idealul

democratic, Iasi, Polirom, 2000, pp.99-124.

2.Adrian Paul Iliescu, Conservatorismul anglo-saxon, Bucuresti, Ed.

ALL, 1994.

3.Adrian Paul Iliescu, “Conservatorismul”, în Alina Mungiu-Pippidi

(coord.), Doctrine politice, Iasi, Polirom, 1998, pp. 73-83.

4.Robert Nisbet, Conservatorismul, Bucuresti, Editura DU Style, 1998.

5.Edmund Burke, Reflections on the Revolution on France, Ed. The

Liberal Arts Press, New York, 1995.
6.Michael Joseph Oakeshott, Rationalismul în politica, Ed. All, Bucresti,
1995.

7.Ronald Reagan, An Amrican Life: The Autobiography, Ed, Pocket

Books, New York, 1998

8.Irving Kristol, Neoconservatorsim: The Autobiography of an Idea,

1995

9.Ovidiu Traznea, Filosofia sociala si politica a neoconservatorismului,

Ed. Politica, Bucuresti, 1995