Etica Juridica - Suport Curs ID - Unitatea 1 PDF

UNIVERSITATEA „TITU MAIORESCU “ BUCUREŞTI
ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ
FACULTATEA DE DREPT
ETICĂ JURIDICĂ
Anul I, semestrul I
Lector. univ. dr. DANIEL FODOREAN
2016
© Toate drepturile pentru această lucrare sunt rezervate autorului. Reproducerea ei
integrală sau fragmentară este interzisă.
Daniel Fodorean Etică Juridică
CUPRINS
Unitatea de învățare 1 : Etica Personală

 Noțiuni introductive
 Distincții fundamentale și relații inter- și trans- disciplinare ale eticii juridice
 Drept și Morală
 Responsabilitatea și răspunderea morală și juridică
 Sisteme etice. Analiză comparativă
 Test de autoevaluare
 Bibliografie minimală
Unitatea de învățare 2 : Etica Profesională

 Codul deontologic al Avocaților din Uniunea Europeană
 Codul deontologic al Judecătorilor și Procurorilor
 Codul deontologic al Consilierului Juridic
 Codul deontologic al Notarului
 Standardele internaționale de conduită etică în justiție
 Test de autoevaluare
 Bibliografie minimală
Etică Juridică 3
NOŢIUNI INTRODUCTIVE
 Etimologie şi Definţii
 Etică şi Morală
Notiunea de etică provine de la cuvîntul grecesc ethos (obicei, morav,

caracter). Pornind de la cuvîntul ethos în sensul lui de caracter, Aristotel, marele
filozof al Greciei antice, a creat adjectivul etic pentru a elucida o clasă specifică
de calităţi umane, numite de el virtuţi etice. Aceste virtuţi reprezintă nişte
facultăţi, caracteristici ale caracterului şi temperamentului omului, care mai sunt
numite şi calităţi spirituale.
Urmărind scopul de a traduce exact noţiunea de etică din limba greacă în

limba latină, Cicero marele filozof al Romei antice, a creat noţiunea de moralis
(morav, obicei, caracter). Cicero scria despre filozofia morală înţelegînd prin ea
aceeaşi sferă a cunoaşterii pe care Aristotel o numea etică.
Hegel este primul care face distincţie între aceşti termeni şi anume filozoful
tratează morala ca fiind felul în care sunt percepute acţiunile de către individ,
manifestată prin trăirea vinovăţiei, iar moralitatea felul în care se manifestă în
realitate faptele omului.
Potrivit primei tradiţii de definire a eticii, aceasta este considerată: ştiinţă a

comportamentului, moravurilor; studiu teoretic al principiilor care
guvernează problemele practice, iar morala este socotită: totalitatea
mijloacelor pe care le folosim pentru ca să trăim într-un mod omenesc;
ansamblul prescripţiilor concrete adoptate de către agenţi individuali sau
colectivi.
Potrivit celei de-a doua tradiţii de definire, etica este ansamblul regulilor
de conduită împărtăşite de către o comunitate anumită, reguli care sunt
fundamentate pe distincţia între bine şi rău. Morala este ansamblul
principiilor de dimensiune universal-normativă (adeseori dogmatică),
bazate pe distincţia între bine şi rău.
Etică Juridică 4
Astfel au fost formulate două teorii cu privire la înţelegerea conceptelor

de etică şi morală:
 Teoria similarităţii – cei doi termini au înţeles similar

 Teoria complementarităţii – cei doi termeni cu toate că se referă la
acelaş domeniu al vieţii sociale au semnificaţie diferită, dar
completându-se reciproc.
Tendinţa actuală în politică, administraţie publică, afaceri, media, educaţie,

medicină ş.a evidenţiază că termenul preferat este cel de etică. S-a conturat
persectiva că termenul morală este legat de viaţa privată. Respectăm morala în
viaţa privată şi etica în viaţa publică (politică, civică, profesională).
Astfel etica şi morală, doi termeni diferiţi, se completează reciproc prin

semnificaţiile individuale care le au, nefiind izolaţi în domeniul lor de aplicare,
doar public sau doar privat, ci împreună contribuind la construirea, sub aspect
teorectic şi practic, a unei filozofii de viaţă ancorată în principii morale.
 Etic şi Juridic
La fel de important pentru studiul nostru sunt conceptele de justiţie, de
just şi de injust raportate la comportamentul oamenilor în serviciu, în societate
sau în propria familie. Aici nu ne referim exclusiv nici la idea de justiţie şi nici la
idea de instituţie judiciară, ci mai mult la ceea ce este just, adică în
conformitate cu adevărul, cu realitatea socială la un moment dat. Opusul lui
just ne conduce la ideea de nedrept, incorect, nelegitim, nepermis, inechitabil,
nelegal, imoral ş.a.
La fel, noi abordăm justiţia şi ca virtute morală. Denumirea de justiţie o
regăsim în latinescul Justiţia, care derivă din justus = conform dreptului, la
rîndul lui provenit din jus/juris=drept. Sensul originar al lui jus este religios,
având conotaţia de jurare, de angajare printr-o formulă sacră; drept
consecinţă, în antichitate jurământul era sacru, reprezentând angajamentul de
a suporta o pedeapsă în cazul încălcării sau a nerespectării acestuia. Justiţia
latină a separat chestiunea binelui de lumea religioasă, începând cu cele
douăsprezece table, afirmând că ea este construită pentru a face bine şi nu rău
în societate.
Etică Juridică 5
Justiţia este virtutea prin care fiecăruia i se acordă drepturile. Ea se

întemeiază pe respectarea drepturilor altuia. Instituţiile judiciare fac dreptul şi
impun respectarea acestuia în numele legii şi al adevărului. Din punct de
vedere moral şi filozofic justiţia este, totuşi, un termen ambiguu, întrucât
poate desemna justiţia care există într-o societate (ca instituţie judiciară) sau
justiţia ca trăsătură de caracter a fiecărui individ, deci ca virtute moral-etică.
Diferenţa dintre cele două sensuri este evidentă.
 Datorie si Deontologie
„ Datoria” este una dintre categoriile fundamentale ale eticii şi desemnează
conceperea de către personalitate a necesităţii imperioase a îndeplinirii a ceea ce
porunceşte idealul moral, a ceea ce reiese din idealul moral. Datoria omului este
de a urma calea virtuţii, de a face bine altor oameni în dependenţă de
posibilităţile sale, de a nu permite ca în sine să existe vicii, să se opună răului.
Filozofii au meditat asupra problemei: în ce constă datoria noastră, adică
obligaţia ce ni se impune în mod natural de a tinde spre bine. Această obligaţie
ne îndeamnă să ne conducem neapărat după principiile justiţiei, egalităţii şi
carităţii, adică să nu luăm din binele general decât partea ce ni se cuvine, potrivit
meritelor noastre şi în proporţie cu dreptul.
Deontologia (în sens restrâns) reprezintă ansamblul regulilor după care
se ghidează o organizaţie, instituţie,profesie sau o parte a acesteia, prin
intermediul organizaţiilor profesionale care devin instanţa de elaborare,
aplicare şi supraveghere a aplicării acestor reguli (H. Isaac, 1996).
Se consideră că etica studiază relaţia între mijloacele utilizate într-o
instituţie (organizaţie, asociaţie) şi scopurile pe care şi le propune acea instituţie
(organizaţie, asociaţie).
Scopul demersurilor etice îl reprezintă moralitatea.
DEONTOLOGÍE s.f. 1. Parte a eticii care studiază normele și obligațiile specifice unei
activități profesionale. ◊ Deontologie medicală = totalitatea regulilor și uzanțelor care
reglementează relațiile dintre medici sau dintre aceștia și bolnavii lor; etică
medicală. 2. Teorie despre datorie, despre originea, caracterul și normele obligației morale în
general. [Gen. -iei. / < fr. déontologie, cf. gr. deon – ceea ce trebuie făcut, logos – studiu].
Dicționar de neologisme - 1986
Etică Juridică 6
DEONTOLOGÍE s. f. 1. parte a eticii care studiază normele și obligațiile specifice unei

anumite profesiuni. ♦ ~ medicală = totalitatea regulilor și uzanțelor care reglementează
relațiile dintre medici sau dintre aceștia și bolnavi. 2. teorie despre datorie, despre obligațiile
morale. (< fr. déontologie)
Marele dicționar de neologisme -2000
Etica juridică este o ramură a ştiinţelor juridice care studiază conduita

personală şi profesională a juristului pentru a-şi dobândi şi menţine respectul
şi încrederea societăţii, cât şi manifestă preopcupare pentru etica normelor
juridice.
 Obiectul Eticii Juridice
Obiectivul eticii juridice îl constituie studiul eticii personale, eticii
profesionale şi etica normelor juridice, cât şi raporturile dintre ele.
Menţinerea echilibrată a focalizării asupra acestor trei aspecte conferă
următoarele avantaje:
a) Asigurarea unei abordări holistice a eticii prin evitarea dihotomiei
comportamentale
b) Evitarea, creşterea gradului de coruptibilitate la diferite nivele ale
societăţii
c) Conferirea autenticității personale şi profesionale
d) Elaborarea unor norme juridice bine fundamentate din punct de vedere
moral şi care contribuie la păstrarea şi promovarea eticii în societate
Cele trei domenii ale studiului eticii juridice se află, pe de-o parte atât într-
un raport de condiţionare reciprocă, fiecare dintre ele contribuind la existenţa
celeilalte, cât şi într-un raport de complementaritate prin aceea că fiecare în
parte adaugă dimensiuni şi sprijină dezvoltarea celeilalte.
Etică Juridică 7
DISTINCŢII FUNDAMENTALE ŞI RELAŢII INTER- SI TRANS- DISCIPLINARE ALE

ETICII JURIDICE
I. Caracterul Eticii Juridice
Noţiunea de caracter reprezintă trăsătura distinctivă care constituie

specificul unui lucru, al unui fenomen sau a unui domeniu de cercetare.
a) Caracter ştiinţific
Etica juridică este o ramură a ştiinţelor juridice, fiind tratată ca o

ştiinţă independentă; un sistem de norme morale aplicat la activitatea
juridică . În special se cercetează normele morale şi se propune
codificarea lor în standarde de conduită.
Ştiinţa este un ansamblu de cunoştinţe despre natură, societate şi
gândire obţinut prin metode adecvate şi exprimat în concepte, categorii,
principii şi noţiuni.
Ştiinţele care studiază societatea au ca scop cunoaşterea legităţilor
generale de existenţă şi dezvoltare a societăţii, studierea formelor şi stărilor de
organizare socială şi a modalităţilor specifice de manifestare a diverselor
componente ale realităţii politice, sociale, juridice, etice, etc.
Ştiinţa dreptului face parte din sfera ştiinţelor sociale şi aceasta se
reflectă prin conţinut, obiect şi tradiţie. Ulpian, unul din marii jurişti romani,
definea dreptul ca fiind ˝CUNOAŞTEREA LUCRURILOR DIVINE ŞI UMANE,
ŞTIINŢA DE A DEOSEBI CEEA CE ESTE DREPT DE CEEA CE ESTE NEDREPT˝.
Etica este o disciplină ştiinţifică deoarece în cadrul ei sunt elucidate două
categorii de probleme:
 Teoretice - natura şi esenţa morală
 Practice – principiile şi normele după care omul ar trebui să se conducă
în viaţă
Pentru a se constitui, o ştiinţă are nevoie de anumite metode de cercetare
care să ducă la rezultatele adecvate pe care le cercetează.
Pe parcursul dezvoltării eticii un rol important l-a avut metoda speculativă
– legile morale sunt ceva înnăscut, ca ceva de la început dat, atribuindu-le
origine divină.
Etică Juridică 8
Metoda empirică – prin analizarea faptelor, din perspectivă morală, în

baza experiențelor avute te poţi ridica până la formularea unor legi cauzale ale
moralităţii. În etică trebuie plecat de la faptele morale deoarece acestea
alcătuiesc realitatea morală. Aplicând această metodă descoperim idealul
moral.
Metoda prospectivă – elaborarea unor norme etico-deontologice în baza
vectorilor sau tendinţelor din societatea europeană.
b) Caracter interdisciplinar
Mai multe discipline cu care etica juridică se intersectează:
 Etica juridică nu este un curs de filozofie cu toate că filozofia este

preocupată cu aflarea adevărului, a binelui.
Filozofia (filosofia) (gr. φιλοσοφια, philein şi sophia, dragoste de

înţelepciune) este disciplina autonomă a culturii având ca obiect
cunoaşterea formelor şi proceselor gândirii. Filozofia este o modalitate
de gândire şi investigare, formată dintr-un ansamblu de noţiuni şi idei,
care tinde să cunoască şi să înţeleagă sensul existenţei sub aspectele sale
cele mai generale, o concepţie generală despre lume şi viaţă.
Juriştii elaborează noţiuni generale ca izvor de drept, normă juridică,
raport juridic, act juridic, fapt juridic, subiect de drept, legalitate, iar
filosofii elaborează noţiuni de maximă generalitate ca normă, raport
social, act, fapt, subiect, esenţă, fenomen, sistem, structură, cauză, efect,
principiu.
 Etica juridică nu este un curs de teologie, cu toate că se raportează la

norma morală şi virtuţile morale
Teologia este discursul raţional despre Dumnezeu. În sens literal, termenul

înseamnă ştiinţă sau cuvântul despre Dumnezeu (din greceşte θεος, theos,
"Dumnezeu" + λογος, logos, "cuvânt", "ştiinţă"). Prin extensie, se referă şi la
studiul altor subiecte religioase. Din acest punct de vedere este interesant faptul
că în teologie sunt cuprinse şi religii care, de fapt, nu vorbesc despre Dumnezeu
(e.g. budism).
Faţă de ştiintele comune, teologia se deosebeşte întrucât include în

cercetarea sa, pe lângă realitatea imediată - numită şi imanentă - ce se poate
observa prin simţuri, şi realitatea transcendentă.
Etică Juridică 9
 Etica juridică nu este un curs de sociologie
Analiza aspectelor morale ale colectivităților sau publice cad în sfera eticii
economice şi sociale .
Sociologia este ştiinţa socială ce studiază regulile sociale şi procesele care

leagă şi separă oamenii, nu numai ca indivizi, dar şi ca membri ai asociaţiilor,
grupurilor şi instituţiilor. Termenul a fost propus de către Auguste Comte.
Sociologia constă în studiul vieţii sociale umane, a grupurilor şi societăţilor.

Este un demers îndrăzneţ şi de mare responsabilitate, întrucât subiectul ei este
rezultatul propriului nostru comportament ca fiinţe sociale. Sociologia poate fi
definită ca fiind studiul sistematic al societăţilor umane, punând accent în
special pe sistemele moderne industrializate.
Sociologia este o disciplină socială bazată pe metoda inductivă. Dreptul

este o disciplină normativă- metoda deductivă. Sociologia cercetează „dreptul
viu”, adică rolul faptelor şi stărilor juridice în viaţa socială. În timp ce dreptul
este o ştiinţă normativă, sociologia este o ştiinţă a realităţii sociale. Eugen
Erlich consideră că centrul de greutate al apariţiei şi funcţionării dreptului nu
rezidă în legi, coduri, jurisprudenţă, ci în însăşi societatea care, prin grupurile
sociale, creează şi aplică dreptul.
c) Caracter Holistic/ Integrator
1. ţinteşte la o integrare a vieţii publice cu cea particulară; persoana

juristului cu profesia juristului
2. ţinteşte la o integrare a aspectelor teoretice cu cele practice
3. ţineşte la o integrare a convingerilor cu conduita; aspectele interne cu
cele externe;
4. ţinteşte la integrarea culturii juridice cu conştiinţa juridică
d) Caracter Particular / Specific (Disciplinar Specific)
Etica prin natura ei are un caracter omniprezent şi universal. Cu

toate acestea etica juridică ca ştiinţa are un domeniu propriu de
cercetare ce presupune un sistem conceptual specific : personalitatea
juristului cu totalitatea calităţilor omeneşti şi profesionale, conceptul
datoriei în conduita juristului, categoriile generale ale deontologiei ca
Etică Juridică 10
bine şi rău, dreptate, adevăr, onoare, cinste, demnitate, libertate şi

responsabilitate.
e) Caracter normativ
Profesorului Mihai Bădescu analizează concepţia lui Mircea Djuvara cu

privire la raportul morală şi drept apreciind că:
Cea mai importantă trăsătură comună dreptului şi moralei, este cea care
determină specificitatea acestor două ştiinţe în raport cu celelalte ştiinţe
sociale: normativitatea etică şi juridică. Atât regulile morale cât şi cele
juridice sunt reguli normative, care se aplică în mod prescriptiv realităţii
sociale. Aceste reguli au un caracter necesar şi constrângător, care trebuie să
fie conştientizat de către orice fiinţă raţională. Normele morale şi cele
juridice nu sunt rezultatul unor simple constatări factual, ci fie sunt
imperative categorice (pe care raţiunea şi le prescrie singură), fie sunt
deduse, în mod logic, din acestea.1
Astfel nu doar norma juridică are un caracter normativ, ci şi norma

morală, şi acest fapt nu este argumentat prin asocierea acestora, ci datorită
aspectului de fiinţă umană raţională. Posibil că o aprofundare şi extindere a
argumentului normativ al eticii ar fi necesar.
II. Locul şi funcţiile eticii juridice în sistemul ştiinţelor juridice
Subsistem al ştiinţelor sociale, ştiinţele juridice pot fi considerate sistem în

raport cu componentele sale, respectiv:
 Ştiinţele juridice istorice
 Stiinţele juridice de ramură
 Ştiinţele ajutătoare
Ştiinţele ajutătoare, deşi nu fac parte din sistemul propriu-zis al ştiinţelor

dreptului, sunt indispensabile unor fenomene de drept şi pentru aplicarea în
practică a normelor juridice: criminalistica, criminologia, statistica judiciară,
logica şi retorica juridică, medicina legală, etica, etc.
1 file:///C:/Users/faith/Documents/Postliceala/Etica%20Juridic%C4%83/raportul-dintre-drept-si-etica-in-
conceptia-lui-mircea-djuvara.htm
Etică Juridică 11
III. Funcţiile eticii juridice
Funcţiile eticii juridice sunt aliniate funcţiilor dreptului care sunt acele
orientări fundamentale ale acţiunii mecanismului juridic la îndeplinirea cărora
participă întregul sistem al dreptului – ramurile, instituţiile, normele dreptului –
precum şi instanţele sociale special abilitate cu atribuţii în domeniul realizării
dreptului, dar au anumit grad de indivitualitate şi specificitate, rezultat tocmai
din caracterul specific al disciplinei de studiu.
Aceste funcţii sunt:
1. Funcţia de conservare, apărare şi garantare a prezenţei valorilor etice
fundamentale atât în conţinutul normelor juridice, cât şi la nivelul profesiilor
juridice. Acest fapt se realizează prin raportarea continuă a normelor juridice la
normele morale.
2. Funcţia cognitivă
Etica juridică contribuie la sistematizarea, analizarea şi explicarea
fenomenului moral în întreaga complexitate a lui prin studiul structurilor şi
dezvoltarea caracterelor, a conexiunilor interne şi externe ale diferitelor
fenomene morale, cât şi a factorilor cauzali şi ai progresului moral.
3. Funcţia normativă
Aceasta nu prespune crearea de norme, deoarece normele morale nu pot
fi decretate precum normele juridice de către legiuitor, ele sunt un ”dat” şi sunt
articulate în viaţa reală a colectivităţii. Dacă este vorba de elaborarea unor
coduri morale, acestă elaborare constă doar într-o explicare şi sistematizare a
unor norme elaborate deja în sfera vieţii şi experienţei morale.
4. Funcţia persuasivă exprimă rolul eticii juridice de a convige asupra
internalizării sau interiorizării valorilor morale fundamentale şi a perceptelor
etice profesionale. Persuasiunea se realizează în cadrul discursului etic prin
îndeplinirea funcţiei cognitive şi normative, altfel această poate decade în
constrângere etică şi manipulare.
5. Funcţia educativă constă în modelarea continuă a convingerilor şi
comportamentului personal şi profesional în vederea atingerii idealului moral.
IV. Principii Specifice

Sistemul de drept este format din principiile fundamentale ale dreptului şi
din principiile de ramură. Principiile de ramură au la bază principiile
fundamentale, continuându-le acţiunea, amplificând-o la nivelul fiecărei ramuri
de drept, dar şi asupra ştiinţelor ajutătoare.
Etică Juridică 12
Teoria generală a dreptului rezumă cele mai importante principii ale

dreptului:
1. Asigurarea bazelor legale de funcţionare a statului;
2. Garantarea libertăţii şi egalităţii indivizilor
3. Principiul responsabilităţii sociale a indivizilor;
4. Principiul echităţii şi justiţiei.
Etica juridică marcată de propria individualitate este guvernată de principii

specifice. Aceste principii nu trebuie confundate cu principiile generale ale
dreptului, dar nici cu principiile morale generale care reprezintă nişte forme de
exprimare a cerinţelor morale care dezvăluie în linii generale înţelegerea cu
privire la conţinutul moralităţii ce există la un anumit moment în societate.
Principiile etice conferă suportul pentru principiile generale ale dreptului, dar
sunt şi o reflectare a acestora în perimetrul specific al profesiilor juridice.
 Principiul răspunderii şi responsabilităţii
Responsabilitatea este un fenomen social şi un act de angajare a

individului în procesul interacţiunii sociale. Acţiunea socială este cadrul
nemijlocit de manifestare a responsabilităţii, şi totodată, libertatea este o
condiţie fundamentală a responsabilităţii.
În sens general răspunderea se referă la ”obligaţia de a răspunde de
îndeplinirea unei acţiuni, sarcini”2. Răspunderea poate să fie de natură: politică,
morală, juridică, religioasă, şi are un caracter corelativ, respectiv politic, moral,
juridic, religios ş.a.m.d. Prin declanşarea răspunderii şi suportarea consecinţelor
ce decurgând din ea se restabileşte ordinea de drept încălcată.
În vederea îndeplinirii profesiilor juridice responsabilitatea şi răspunderea
etică şi juridică au un rol determinant.
 Principiul ordinii morale şi sociale

Etimologic, noţiunea de ordine vine din limba latină, de la substanticul
ordo, inis. Tradus în limba română, el înseamnă: ordine, armonie, dar şi normă
sau măsură a lucrurilor3.
2 Dicționarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura
Univers Enciclopedic, 1998
3 Nouveau dictionnaire latin français, Paris 1912, p. 1031.
Etică Juridică 13
Într-o manieră generală şi destul de vagă, ordinea socială desemnează

ansamblul instituţiilor - şi al relaţiilor stabile dintre acestea - existent într-o
societate dată. În limbajul curent, ordinea social semnifică desfăşurarea
normală a vieţii sociale, cu alte cuvinte lipsa „dezordinii" (tulburări,
manifestaţii, mişcări sociale revendicative sau contestatate etc.).
Ordinea morală presupune un dat prealabil, ordinea şi armonia
universului, fără de care omul nu ar putea exista. Existenţa umană nu ar fi
posibilă şi nici nu ar putea fi gândită decât în relaţie cu întregul univers.
„Universul nu conţine nimic întâmplător, afirmă J. Guitton, ci doar diferite
grade ale organizării cărora noi trebuie să le descifrăm ierarhia”4.
 Principiul echităţii şi justiţiei
Cuvântul echitate provine din limba latină: ECVITAS – Nepărtinire,

Cumpătare, DREPTATE.
Acţiunea principiului echităţii trebuie să privească atât activitatea
legiuitorului – în elaborarea actelor normative - cât şi activitatea de
interpretare şi aplicare a dreptului de către organele care aplică legea.
Justiţia reprezintă acea stare generală a societăţii care se realizează prin
asigurarea pentru fiecare individ în parte şi pentru toţi împreună a satisfacerii
drepturilor şi intereselor legitime.
În dreptul roman, justiţia se fundamenta pe principiul moral al dreptăţii –
HONESTE VIVERE. În ierarhia legilor, în vârful piramidei sunt aşezate legile
divine, care dau conţinut legii naturii, iar la baza piramidei stau legile umane.
 Principiul eticii integrate

Etica juridică este preocupată de integrarea eticii personale cu etica
profesională, evidenţiind faptul că abordarea dihotomică rigidă, adică lipsa unui
raport cel puţin mutual, între cele două poate duce la duplicitate şi lipsă de
integritate.
Totodată se are în vedere raportul de conţinut între norma juridică şi
norma morală. O examinare atentă a normei juridice în raport cu morala are ca
scop atenţia acordată exprimării normelor morale prin intermediul normelor
juridice.
4 J. Guitton, G. Bogdanov, I. Bogdanov, Dumnezeu şi ştiinţa, Editura Harisma, Bucureşti, 1992, p. 53.
Etică Juridică 14
DREPT ŞI MORALĂ
În aprecierea raportului între drept şi morală, doctrina juridică

contemporană, aşa cum apreciază numeroşi autori5, a evoluat pe două mari
direcţii: cea care a conceput dreptul ca un minim de morală („justiţie prin drept
şi morală”) şi cea corespunzătoare pozitivismului juridic („ordine de drept fără
morală”).
În cadrul primei orientări (concepţiile moraliste despre drept), dreptul şi
morala sunt înţelese ca două faţete ale unui fenomen: morala este etică
subiectivă, iar dreptul apare ca etică obiectivă. Un reprezentant important al
acestui curent de gândire este neokantianul Giorgio Del Vecchio. Acesta susţine
ideea că dreptul şi morala, fiind deopotrivă norme de conduită, trebuie să aibă
un fundament comun (principiul etic). Conduita umană fiind unică, rezultă că
regulile care o determină trebuie să fie între ele coerente, să nu se contrazică.
Dreptul determină o sferă, un spaţiu al acţiunilor permise într-o societate,
putând fi definit astfel: „Coordonarea obiectivă a acţiunilor posibile între mai
multe subiecte, conform unui principiu etic care le determină, excluzând
împiedicarea lor”.6 Trebuie să observăm că definiţia lui Del Vecchio se
aseamănă izbitor cu cea a lui Kant (prezentată anterior). Ceea ce legea morală
prescrie ca datorie este totdeauna permis de drept, adică licit din punct de
vedere juridic.
Adevărata distincţie se întemeiază pe poziţia logică diversă a celor două
categorii. Morala se referă la subiect în sine, adică confruntă o acţiune cu alta a
aceluiaşi subiect. Dreptul, în schimb, confruntă o acţiune cu alta provenind de
la subiecte diferite. Astfel, morala apare ca unilaterală, iar dreptul ca bilateral.
Esenţa distincţiei între norma juridică şi cea morală, după Del Vecchio, este că
„dreptul constituie Etică obiectivă, iar morala Etică subiectivă”.
Dincolo de această concepţie, Del Vecchio aduce anumite lămuriri în
problema studiată, ce nu au putut fi contestate ulterior în doctrina juridică.
Astfel, se arată că dreptul este mai bine determinat decât morala, în el sunt
inadmisibile incertitudinile. Normele juridice sunt explicit formulate şi au ca
5 Menţionăm doar pe Ion Craiovan, Introducere în filosofia dreptului, Ed. ALL BECK, Bucureşti, 1998,
p. 117 şi pe Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, Bucureşti, 1996, p. 142-143.
6 Giorgio Del Vecchio, op. cit., p. 198.
Etică Juridică 15
obiect de reglementare anumite relaţii sociale clar determinate. Morala, în

schimb, trăieşte mai cu seamă în conştiinţa individuală şi, prin urmare, se
găseşte într-o stare difuză şi nu are voie să fie formulată şi fixată în coduri, ca
dreptul. Mai trebuie să menţionăm respingerea caracterizării normei juridice ca
perfectă în opoziţie cu cea morală, caracterizată ca imperfectă, deoarece acesteia
din urmă i-ar lipsi cu desăvârşire sancţiunea, încât, dacă o datorie morală n-ar fi
îndeplinită de bună voie, nu poate fi adusă la îndeplinire prin constrângere. Del
Vecchio arată că ambele norme sunt perfecte, având sancţiuni proprii, între
sancţiunile specifice normei morale sunt enumerate: sentimentul de satisfacţie
sau de remuşcare ce urmează îndeplinirii sau nesocotirii datoriei morale,
sancţiunea opiniei publice (concretizată prin ironie, batjocură, respingere,
marginalizare a celui ce a încălcat norma morală).
Mircea Djuvara susţinea şi el că „la baza dreptului şi a moralei stă acelaşi
fundament, ideea de obligaţie”7 şi că „morala are ca obiect reglementarea
faptelor interne”, iar „dreptul are drept obiect reglementarea faptelor
materiale externe ale noastre, la lumina intenţiilor”.8
În concepţia aceluiaşi autor, dreptul întreg este punerea în acţiune a
moralităţii în aşa fel încât fiecare personalitate să-şi poată desfăşura activitatea
nestânjenit şi în condiţiile cele mai prielnice în societate, fără să încalce însă
libertăţile celorlalţi. Se vehiculează, chiar, ideea conform căreia progresul în
drept ar consta în armonizarea acestuia cu morala.
În acest curent de gândire, se încadrează şi cunoscutul jurist francez
Georges Ripert, care susţine că nu există nici o diferenţă de domeniu, natură şi
scop între regula morală şi cea juridică. Regula morală ar pătrunde în drept în
mod facil prin intermediul concepţiilor etice ale legiuitorului sau ale
judecătorului sau, în cel mai bun caz, rătăceşte la frontierele dreptului pentru a
pătrunde atunci când se iveşte prilejul (atunci când legile juridice sunt lacunare
sau când sunt contrare legii morale). Culegând exemple din domeniul dreptului
civil, autorul francez indică între obligaţiile morale legiferate: responsabilitatea
civilă, interzicerea îmbogăţirii fără justă cauză, exercitarea cu bună credinţă şi
neabuzivă a drepturilor conferite de lege ş.a. Când legea nu mai este conformă
cu principiile morale, ar cădea în desuetudine, morala apărând ca un criteriu de
verificare a corespondenţei dreptului pozitiv cu dreptatea.
În cadrul celeilalte orientări, dreptul este desprins de orice altă realitate,
el este o construcţie în sine, singura realitate cu care corelează este statul.
Autori binecunoscuţi (M. Waline, Carre de Malberg, Hans Kelsen), plecând de la
7 Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului, Ed. ALL, Bucureşti, 1995, p. 320.
8 Ibidem, p. 321
Etică Juridică 16
teze afirmate şi demonstrate în filosofie de către Hegel, ajung la concluzia că

normele de drept au o existenţă, o valabilitate în sine, dincolo de orice raport s-
ar putea stabili cu morala. Kelsen respinge explicit teoria conform căreia
„dreptul ar reprezenta prin natura sa un minim moral”, căci aceasta presupune
existenţa moral absolută sau cel puţin un conţinut comun tuturor sistemelor
morale pozitive. Valorile morale absolute nu pot fi concepute decât „pe baza
unei credinţe religioase în autoritatea absolută şi transcendentă a unei
existenţe divine”, însă „de pe poziţiile unei cunoaşteri ştiinţifice”9 asemenea
valori morale nu pot fi acceptate, iar în ceea ce priveşte valoare comună
tuturor sistemelor morale, Kelsen afirmă că aceasta este de negăsit. „Ceea ce le
este în mod necesar comun tuturor sistemelor morale posibile nu este altceva
decât că sunt norme sociale, adică norme care statuează un anumit
comportament al oamenilor faţă de alţi oameni, deci îl consideră obligatoriu
[…] Este bine din punct de vedere moral ceea ce corespunde normei”.10
Normele morale sunt, deci, doar norme sociale, cu nimic superioare normelor
juridice, neexistând nici o raţiune pentru care dreptul ar trebui să respecte
morala şi să nu o contrazică în nici o parte a ei.
După argumentele reprezentanţilor celor două orientări („dreptul ca
minim de morală” şi „ordinea de drept fără morală”), un răspuns univoc la
problema raportului între drept şi morală apare ca imposibil. Aşa cum am
arătat (vezi subcapitolul anterior), relaţia între cele două sisteme normative
este concepută în funcţie de definiţia dată moralei. Filosofia moralei are două
extreme: morala ca principiu imuabil, ce poate fi doar cunoscut, nu şi
determinat (volitiv) de om, şi morala ca normă empirică, supusă schimbărilor în
funcţie de societate, timpul istoric, clasa socială ş.a. avute în vedere. Între
aceste extreme se situează multe variante complicate şi subtile pe care filosofii
le-au dezvoltat în efortul de a elucida natura moralei. Pretenţia ca dreptul să
aibă un minim de conţinut moral, ca norma juridică să poată fi judecată din
perspectiva celei morale, presupune o morală absolută şi unică. Dimpotrivă,
dacă morala este concepută ca relativă, atunci norma juridică nu va mai putea
fi judecată din perspectiva celei morale, ambele având aceeaşi legitimitate, fără
a se putea stabili vreo ierarhie. Se observă astfel corespondenţa între
concepţiile asupra moralei şi cele asupra raportului între morală şi drept.
Un posibil răspuns se poate obţine prin analiza celor patru trăsături ale
normei morale stabilite de H. Hart: Importanţa, Imunitate la modificarea
deliberată, Caracterul intenţionat al infracţiunilor morale şi Formele presiunii
9 Hans Kelsen, Doctrina pură a dreptului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 87-88.
10 Ibidem, p. 89.
Etică Juridică 17
morale. Hart se rezumă doar la aceste patru trăsături deoarece ele sunt
acceptate de marea majoritate a sistemelor filosofice şi au în vedere mai mult
interacţiunea între etică şi societate decât un ideal abstract.11
 Importanţa. Se manifestă multiplu: mai întâi, în simplul fapt că
standardele morale sunt menţinute în pofida puternicelor pasiuni pe care le
limitează cu preţul sacrificării unor interese personale considerabile; în al doilea
rând, în formele serioase de presiune socială, exercitată nu doar pentru a
obţine conformare în cazurile individuale, ci pentru a face totul ca standardele
morale să fie în continuare înţelese şi învăţate de societate în ansamblu ca fiind
lucruri fireşti; în al treilea rând, în recunoaşterea generală că dacă standardele
morale nu ar mai fi acceptate, în viaţa oamenilor ar avea loc schimbări
neplăcute. Importanţa este esenţială pentru norma morală, este raţiunea
existenţei acesteia, norma juridică, însă, se aplică până la abrogarea sau
modificarea ei, indiferent de importanţa ce îi este atribuită.
 Imunitate la modificarea deliberată. Un sistem juridic se
caracterizează prin faptul că normele juridice noi pot fi introduse, iar cele vechi
modificate sau anulate doar printr-un act deliberat; dimpotrivă, normele
morale nu au un asemenea regim. Ar fi astfel absurd să se afirme, de exemplu:
„De pe data de 1 ianuarie trecut, a devenit imoral să …”. Deşi normele morale
nu pot fi anulate sau modificate printr-o opţiune deliberată, anularea sau
adoptarea unor anumite legi ar putea deveni cauze ale modificării sau decăderii
unor standarde morale. În felul acesta, actele juridice pot stabili norme de
onestitate sau omenie care, până la urmă, modifică şi înalţă morala curentă
(morala unei societăţi) şi, viceversa, reprimarea juridică a unor practici
considerate obligatorii din punct de vedere moral poate ştirbi senzaţia de
importanţă a acestora şi, astfel, statutul lor de morală. Totuşi, legile pierd
adeseori bătălia cu morala înrădăcinată, pe când o normă morală continuă să
fie în deplină vigoare alături de legile care interzic ceea ce ea porunceşte.
 Caracterul intenţionat al infracţiunii morale. Blamul este exclus atunci
când cel care a încălcat norma morală dovedeşte că a făcut acest lucru
neintenţionat şi împotriva oricărei precauţii pe care a fost posibil să o ia. În
orice sistem juridic dezvoltat, până la un moment, este adevărat acelaşi lucru.
Cu toate acestea, dificultăţile de a dovedi faptele psihologice pot conduce un
sistem juridic la refuzul de a investiga stările sau capacităţile mentale reale ale
indivizilor, în loc de aceasta folosind „terţe obiective” prin intermediul cărora
indivizii acuzaţi de o infracţiune sunt consideraţi că au capacitatea de control şi
abilitatea de a lua măsuri de precauţie ale unui om normal şi rezonabil.12 Din
11 H. L. A. Hart, Conceptul de drept, Ed. Sigma, Chişinău, 1999, p. 167
Etică Juridică 18
punct de vedere moral, cel care dovedeşte că nu a încălcat norma voit,

neprevăzând pericolul în acel caz particular, chiar dacă în mod abstract ar fi
putut să o facă, nu este supus blamului (moral). Dimpotrivă, din punct de
vedere juridic, el va rămâne vinovat (chiar dacă se vorbeşte de culpă), avându-
se în vedere modelul abstract al omului normal care putea şi trebuia să
prevadă, în situaţia dată, pericolul acţiunii sale. Având în vedere toate acestea,
se poate susţine că infracţiunea morală este exclusiv intenţionată.
 Formele presiunii morale. O altă particularitate a moralei o constituie
forma caracteristică de presiune care se exercită în sprijinul ei. Această
particularitate este strâns legată de cea precedentă şi a contribuit substanţial la
senzaţia vagă că morala vizează ceea ce este „intern”. În cazul moralei, formele
tipice de presiune constau din apeluri la respectarea normelor ca lucrări
importante în sine şi care se presupune că sunt împărtăşite de cei cărora li se
adresează. În felul acesta, presiunea morală este în mod caracteristic, deşi nu
exclusiv, exercitată nu prin ameninţare sau prin apel la frică sau interes, ci prin
invocarea specificului moral al acţiunii vizate şi ale cerinţelor morale. Aceasta
nu înseamnă că norma morală nu ar avea şi o sancţiune aplicată din exterior de
comunitate. Dar invocarea insistentă a normei, apelurile la conştiinţă şi
căutarea de sprijin în sentimentul de vină sunt formele cele mai pronunţate,
cele mai caracteristice de presiune folosite pentru a susţine norma morală.
Faptul că ea trebuie sprijinită anume pe aceste căi este o consecinţă simplă a
acceptării normelor şi standardelor morale ca lucruri pe care, în mod evident,
este extrem de important să le menţinem. Cu alte cuvinte, gradul de
interiorizare al normei morale este mai mare decât cel al normei juridice.
Cele patru trăsături ale normelor morale, folosite anterior, sunt, într-un
sens, criterii formale. Ele nu se referă direct la conţinutul pe care trebuie să-l
aibă normele şi standardele pentru a fi morale şi nici nu răspund la întrebarea
asupra posibilităţii unei morale imuabile. Prin aceste trăsături, am situat
demersul nostru la nivelul unei morale comune, recunoscută în practica reală a
grupurilor sociale, am insistat mai mult asupra utilului decât asupra idealului.
Este adevărat şi important că morala include mult mai mult decât obligaţii şi
îndatoriri utile din punct de vedere social, existând forme de morală care se
extind dincolo de morala acceptată şi împărtăşită de o societate anume.13 Aşa
este, de exemplu, imperativul categoric al lui Immanuel Kant: „Acţionează
astfel încât maxima voinţei tale să poată oricând valora în acelaşi timp ca
principiu al unei legislaţii universale”. Exigenţa moralei kantiene i-a determinat
pe unii filosofi să afirme că aceasta ar fi destinată mai degrabă îngerilor decât
oamenilor.

Etică Juridică 19
Realizarea idealurilor morale nu este văzută ca ceva de la sine înţeles, ci ca

o performanţă care merită elogii. Eroul şi sfântul sunt exemplele extreme ale
celor ce fac mai mult decât le cere morala comună. Ceea ce fac ei nu este o
obligaţie, o îndatorire socială, iar nereuşita lor nu este considerată un păcat sau
ceva ce trebuie cenzurat. Exclusivitatea idealelor morale i-a determinat pe unii
filosofi să susţină prioritatea moralei în faţa dreptului şi necesitatea unui minim
conţinut moral în sistemul normativ juridic.
Pe de altă parte, prin relativizarea valorilor şi normelor morale, alţi
teoreticieni au susţinut legitimitatea egală a celor două sisteme normative şi,
de aici, independenţa dreptului faţă de morală.
Am putea transforma complexitatea problemei într-o liniştitoare
univocitate, oferind în final soluţia reconcilierii sau a eternei incompatibilităţi.
Considerăm că nu putem aduce, însă, discuţiile legate de relaţia dintre drept şi
morală într-un punct terminus care să eludeze detaliile pentru a se instala într-
o iluzorie şi comodă victorie cognitivă. Dorim să menţinem pluriperspectiva ca
răspuns dezamăgitor dar ataşat naturii conceptelor diseminate.
Etică Juridică 20
RESPONSABILITATEA ŞI RĂSPUNDEREA MORALĂ ŞI JURIDICĂ
I. Definiţii şi Distincţii
II. Răspunderea juridică
III.Răspunderea morală
IV. Concluzii
Sfera răspunderii sociale este deosebit de largă şi de cuprinzătoare. Ea

include răspunderea morală, răspunderea politică, răspunderea juridică, precum
şi diferite alte modalităţi sub care, într-o formă sau alta, membrii societăţii sunt
chemaţi să dea socoteală pentru modul în care se comportă în viaţa socială.
I. Definiţii și Distincții
1. Definiții
a) Răspundere
În sens general răspunderea se referă la ”obligaţia de a răspunde de
îndeplinirea unei acţiuni, sarcini”14. Dicţionarul limbii române moderne şi
Dicţionarul explicativ al limbii româe, pun semnul egalităţ între
"responsabilitate" şi "răspundere", definind "responsabilitatea" ca o obligaţie
de a efectua un lucru, de a răspunde, de a da socoteală de ceva , definiţie
destul de imprecisă .
Răspunderea juridică este complexul de drepturi şi obligaţii conexe, care,
potrivit legii, se nasc ca urmare a savârşirii unor fapte ilicite, constituind cadrul
de realizare a constrângerii de stat prin aplicarea sancţiunilor juridice în scopul
asigurării stabilităţii raporturilor sociale şi a îndrumării membrilor societăţii în
spiritul respectării ordinii de drept15.
Profesorul Gheorghe Bobos defineşte răspunderea juridică ca ”un raport
juridic de constrângere, iar sancţiunea juridică reprezintă obiectul acestui
raport”16.
15 M.N. Costin, O încercare de definire a noțiunii răspunderii juridice, în R.R.D. nr. 5/1970, p. 83
16 Ghe. Boboş, Teoria generală a dreptului,Edit. Argonaut, Cluj-Napoca,2005, p. 2
Etică Juridică 21
Răspunderea juridică este definită ca un instrument clasic de realizare a

prescripţiilor normelor juridice 17.
Răspunderea poate să fie de natură: politică, morală, juridică, religioasă,
etc.; şi are un caracter corelativ, respectiv politic, moral, juridic, religios ş.a.m.d.
Prin declanşarea răspunderii şi suportarea consecinţelor ce decurg din ea se
restabileşte ordinea de drept încălcată.
b) Responsabilitate
Într-o lucrare de drept civil francez din perioada interbelică, găsim o
explicaţie etimologică a noţiunii de responsabilitate precizându-se că termenul
cuprinde latinescul "spondeo", ceea ce în contractul verbis din vechiul drept
roman semnifică legarea solemnă a debitorului faţă de creditorul său, pentru a
executa o anumită obligaţie asumată prin contract18. În limba latină, spondeo,
respondeo, sponsum, sponsa, sponsio, înseamnă a promite, a se obliga faţă de
zei.
De fapt, termenul "responsabilitate" include două cuvinte latine: verbul
"spondeo", care înseamnă a promite solemn, a garanta, a răspunde pentru
cineva şi substantivul "res", care înseamnă lucru motiv, cauza, realitate,
afacere, chestiune, interes,avantaj.
Desprindem de aici concluzia că noţiunea de responsabilitate juridică
înseamnă legătura stabilită printr-o promisiune solemnă sau prin lege, să facă
sau să nu facă ceva, ori să suporte ceva într-o afacere, chestiune, lucrare,
realitate etc., ca urmare a încălcării unor obligaţii anterioare.
Astfel, responsabilitatea, reprezentând o modalitate activă de raportare a
individului şi colectivităţii la o anumită cauză, implică asumarea unor răspunderi
şi riscuri, acţionînd uneori dincolo de sistemul de norme care le generează
drepturile şi obligaţiile. Responsabilitatea se referă deci la autoangajarea liber
consimţită, obligaţia izvorîtă din sistemul de norme devenind o datorie pe care
şi-o impune individul sau colectivitatea prin autoconstrîngere” 19.
17 Duţu M.: Dreptul mediului. Editura C.H. Beck, Bucureşti. 2007. pp. 238-243.
18 http://www.preferatele.com/docs/drept/2/responsabilitatea-ju6.php
19 Dmitrii Baltaga, Teoria răspunderii juridice: aspecte doctrinare, metodologice şi practice,
referat teză de doctorat, 2008 p.16
Etică Juridică 22
c) Responsabilitate morală
Comparativ cu instituţia răspunerii juridice, răspunderea morală nu a fost
la fel de mult studiată, fiind definită în principal în raport cu răspunderea
socială, mai precis prin sancţiunile de natură socială pentru un comportament
antisocial, ilicit.
Constrângerea venită din partea societăţii, corespunzătoare normei
morale, se poate concretiza în oprobiul public, prin ironizare, marginalizare etc.
Diminuarea antrenării răspunderii morale s-a datorat lipsei identificării reale a
instituţiei faţă de care are loc răspunderea morală şi gradul scăzut al severităţii
sancţiunilor impuse de societate. Conştientizând nevoia creşterii
responsabilităţii morale şi a formalizării răspunderii morale au fost introduse în
diferite sfere a societăţii diferite structuri sociale (comitete, agenţii,etc.) în
vederea creşterii responsabilităţii şi răspunderii morale şi a conştientizării
sancţiunilor. Prin aceste acţiuni s-a încercat eliminarea aspectului aleatoriu care
plana cu privire la răspunderea morală.
Prin raportarea răspunderii morale la divintate aceasta dobândeşte noi
valenţe. Teologia morală fără a face o distincţie clară între răspundere şi
responsabilitate, defineşte responsabilitate ca ”obligaţia ce-i revine unei
persoane de a se recunoaşte ca autor liber al faptelor sale şi de a lua asupra sa
urmările acestora”20. În strânsă legătură cu responsabilitatea stă imputaţia
morală, care este ”judecata prin care o persoană este declarată drept autor
liber al unei fapte, dimpreună cu urmările ei”21. Cu toate că au existat şi există
opinii care neagă existenţa răspunderii morale, existenţa ei este ”strâns legată
de conştiinţa noastră morală şi înainte de a fi declaraţi responsabili din punct
de vedere moral din partea altor foruri, propria noastră conştiinţă este forul cel
dintîi care ne declară responsabili”22.
Cu referire la etica în afaceri profesorul Mureşan susţine că
”responsabilităţile etice obligă societăţile comerciale de a întreprinde ceea ce
este just, corect şi echitabil chiar dacă nu sunt silite să procedeze astfel de
actele normative existente la un moment dat23. Prin aceasta se sugerează
indirect că răspunderea morală preexistă răspunderii juridice şi este prezentă
în societate chiar în absenţa unor norme juridice.
20 E. Baudin, Cours de Philosophie, p. 187-189

21 Nicolae Mladin, Teologia Morală Ortodoxă, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, p. 280
22 Idem, p. 281
23 Mureşan L., Poţincu C.: Etica în afaceri. Editura Universităţii Transilvania din Braşov, 2007, p. 36
Etică Juridică 23
2. Distincţii
În teoria dreptului, referitor la instituţia răspunderii juridice, s-au conturat
două curente: adepţii primului curent consideră că răspunderea este o
sancţiune, o constrîngere ce apare doar în urma încălcării normelor juridice, iar
susţinătorii celui de-al doilea curent prezintă răspunderea juridică sub două
aspecte: pozitiv – responsabilitatea juridică, şi retrospectiv, negativ –
răspunderea juridică propriu-zisă. Făcînd abstracţie de unele nuanţe, aceste
curente acoperă, practic, întreg conţinutul teoriei răspunderii juridice.
Astfel s-au conturat două categorii de relaţii conceptuale între răspundere
şi responsabilitate, un raport de independentă şi un raport de interdependenţă.
a) Răspundere şi responsabilitate – un raport de independenţă
Această perspectivă susţine că ”responsabilitatea nu îşi are fundamentul în
norma juridică şi nu presupune aplicarea constrângerilor statale”, pentru că
”responsabilitatea este una din coordonatele existenţei sociale a omului şi îşi
are fundamentul în liberul său arbitru”24. Astfel responsabilitatea este liberă de
orice condiţionare a normelor juridice fiind prezentă în orice tip de răspundere
din conglomeratul răspunderii sociale. Potrivit acestei viziunii responsabilitatea
este mult mai legată de natura umană decât de norma juridică. Cu toate acestea
datorită degradării naturii umane de-a lungul vremurilor afectându-i până şi
libertatea se ridică legitima întrebare în ce măsură se mai poate exercita un grad
ridicat de responsabilitate?
b) Răspundere şi responsabilitate – un raport de interdependenţă
Răspunderea reprezentă nu doar o consecinţă negativă a unui
comportament ilicit, ci şi o atitudine conştientă faţă de reglementările legale, o
responsabilitate sporită faţă de comportamentul propriu al individului, faţă de
societate şi valorile sale, atitudine care serveşte drept premisă pentru
excluderea încălcării literei legii.
Răspunderea derivă din responsabilitate, răspunderea juridică este
consecinţa săvârşirii responsabile a unei fapte juridice, tragerea la răspundere
juridică este urmarea săvârşirii cu răspundere a unei fapte ilicite, adică a
încălcării unei dispoziţii legale actuale printr-un comportament acţional
concret, în cunoştinţă de cauză.25
24 Constantin Jurcă, Curs de Drept Civil, Editura Bren, București, 2007, p. 231
25 Mihai C. Gh.: Fundamentele dreptului. Teoria răspunderii juridice. Editura C. H. Beck, Bucureşti,
2006, p. 34.
Etică Juridică 24
Adepţii responsabilităţii juridice (răspunderii pozitive) se bazează pe faptul

că dreptul are rolul de stimulator al poziţiei active a subiectului de drept şi
contribuie la aceea ca statul, în cele din urmă, să fie transformat într-o societate
cu autocontrol, fundamentată pe reglementări de natură morală. Răspunderea
reprezintă un mecanism nu doar de a anihila încălcarea normelor juridice, dar şi
unul de stimulare a comportamentului activ pozitiv al subiectului, mecanism de
educare juridică ce ar avea drept temelie reglementatori interni de natură
morală în calitate de garanţi ai unei societăţi exemplare.
Responsabilitatea juridică nu apare din neant. Ea trebuie să fie
reglementată de norma juridică, determinată de ea. Din acest motiv, nici
răspunderea juridică nu există fără o obligaţie prescrisă de lege. Existenţa
obligaţiilor concrete stipulate de norma juridică reprezintă statica
responsabilităţii juridice, pe cînd realizarea acestora reprezintă dinamica ei.
Comportamentul legal şi raportul juridic nu se pot ivi fără modelul de
comportament prevăzut de lege. În evoluţia sa, responsabilitatea parcurge
cîteva etape: încorporarea regulii în norma juridică, existenţa obligaţiilor
corespunzătoare, determinarea statutului juridic; conştientizarea obligaţiilor cu
luarea unei atitudini psihice faţă de ele şi găsirea motivaţiei comportamentului;
comportamentul legal.
Răspunderea şi responsabilitatea juridică sînt două categorii distincte, dar
care au multe trăsături comune, interacţionînd şi determinîndu-se reciproc,
deoarece nu poate să existe răspundere decît numai între persoane
responsabile şi libere să-şi aleagă un anumit tip de comportament conformat
sau neconformat legii.
Răspunderea şi responsabilitatea nu coincid, deoarece se întemeiază pe
factori externi diferiţi, precum diverse sînt şi obiectivele la care se raportează.
Noţiunile nu coincid nici în ce priveşte natura lor: răspunderea este mai mult de
ordin normativ, în timp ce responsabilitatea, preponderent şi direct este mai
mult de ordin valoric.
II. Răspunderea Juridică
Răspunderea juridică trebuie studiată în strînsă conexiune cu cea socială,
adăugând ultimei specificul juridic, întrucât foarte mulţi savanţi, filozofi,
sociologi, definind răspunderea socială, dezvăluie doar caracterele specifice
răspunderii morale, politice şi altele, fără a evidenţia în special semnele
răspunderii juridice.
Etică Juridică 25
Din perspectiva juriştilor răspunderea juridică este forma cea mai gravă a
răspunderii sociale şi are următoarele caracteristici:
a) Legalitatea
Răspunderea juridică ”are, întotdeauna, ca temei încălcarea sau
nerespectarea unei norme de drept”26. În absenţa încălcării dovedite a unei
norme juridice nu poate fi vorba de o răspundere juridică.
b) Instituţionalitatea
În stabilirea răspunderii juridice este, întotdeauna, necesar existenţa unei
instituţii cu competenţă specifică în acest domeniu, răspunderea juridică fiind
”legată de activitatea exclusivă a unor organe de stat care au competenţa de a
constata în mod oficial nerespectarea sau încălcarea normei de drept, de a
aprecia gradul de vinovăţie şi de a stabili şi aplica sancţiunea prevăzută de
norma juridică”27.
c) Obligativitatea
Aceasta este o răspundere general-obligatorie, izvorând din
imperativitatea dreptului şi capacitatea coercitivă a aparatului de stat de a
interveni şi aplica, la nevoie, constrângerea juridică;
d) Punitivă
Orice răspundere juridică aduce cu sine sancţiunea pentru faptele ilicite,
proporţional cu gravitatea acestora, ”putând antrena chiar sancţiuni privative
de libertate sau (în unele state) pedeapsa capitală”28
e) Complexă
În procesul stabilirii concrete a răspunderii juridice acesta ” nu este un act
sau demers strict juridic, ci cu valoare multiplă...de ordin moral, social,
economic, etc.”29. Astfel răspunderea juridică antreneză şi celelalte forme de
răspundere existente în societate, şi chiar, în unele situaţii, dinamizează
acţiunea lor.
26 http://idd.euro.ubbcluj.ro/interactiv/cursuri/AdrianGorun/Cap7.htm#_ftnref36
27 Idem
29 Idem
Etică Juridică 26
Literatura de speciale consacrării principii generale ale răspunderii juridice:
a. Principiul răspunderii personale- răspunderea juridică acţionează în

mod direct numai faţă de persoana vinovată de săvârşirea faptei ilicite, iar
întinderea răspunderii juridice este stabilită în funcţie de circumstanţele
personale ale autorului faptei. În virtutea acestui principiu funcţionează regula
conform căreia numai cel care a comis o încălcare a legii este pasibil de
răspundere, iar pentru o singură faptă ilicită se poate aplica o singură pedeapsă
şi o singură dată
b. Principiul prezumtiei de nevinovaţie. Până la momentul rămânerii
definitive şi executori a unei hotărâri judecătoreşti de angajare a răspunderii, cel
în cauză este considerat nevinovat.
c. Principiul justetei sancţiunii sau al răspunderii, proporţional cu fapta
săvârşită.
Răspunderea juridică presupune o corectă corelare a gravităţii faptei cu

sancţiunea aplicată, astfel încât sancţiunea aplicată să fie proporţională cu fapta;
de aici necesitatea alegerii corecte a normei ce se aplică şi necesitatea
individualizării corecte a faptei şi sancţiunilor.
d. Principiul operativităţii şi celerităţii în tragere la răspundere.
Celeritatea reprezintă rapiditate, repeziciune, viteză. Persoanelor ce se fac

vinovate de săvârşirea unor fapte ilicite trebuie să li se aplice sancţiunile cât mai
rapid posibil după săvârşirea faptelor, pentru ca sancţiunile să-şi atingă scopul
urmărit, atât faţă de făptuitor, cât şi scopul reparatoriu educativ şi preventiv (faţă
de societate).
e. Principiul răspunderii unice pentru o faptă
Pentru o faptă, o persoană, făptuitorul, răspunde o singură dată. Dar, pot

exista şi situaţii când, prin aceeaşi faptă, au fost încălcate mai multe norme
juridice, deci, fapta ca atare constituie obiect de reglementare pentru mai multe
ramuri de drept.
În doctrina juridică, sunt reţinute două categorii de condiţii, subiective şi

obicetive, fiind necesară, potrivit profesorului Adrian Gorun30, întrunirea
cumulativă a următoarelor elemente:
Etică Juridică 27
- existenţa subiectului răspunderii juridice;

- existenţa unei conduite ilicite a subiectului;
- existenţa vinovăţiei;
- existenţa unei legături de cauzalitate între fapta ilicită şi rezultatul
dăunător.
Subiectul răspunderii juridice poate fi persoane fizice şi persoane juridice.

Pentru ca o persoană fizică să devină subiect al răspunderii juridice,
trebuie să fie îndeplinite două condiţii: să aibă capacitatea de a răspunde şi să
acţioneze în mod liber.
Subiectele colective (instituţii, organizaţii, organe de stat, autorităţi
publice, fundaţii, societăţi comerciale, regii autonome) pot deveni persoane
juridice în baza unor proceduri legale. Acestea pot răspunde numai civil şi
administrativ, (nu pot răspunde penal sau disciplinar). Răspund, în schimb, sub
toate formele, persoanele fizice cuprinse în persoanele juridice.
Conduita ilicită constituie cauza declanşării răspunderii

juridice. Prin conduita omului se înţelege un ansamblu de fapte
ale individului aflate sub controlul voinţei şi raţiunii sale.
Conduita ilicită poate să constea într-o acţiune sau inacţiune
contrară prevederilor normelor juridice; acestea aparţin unei
persoane care are capacitatea de a răspunde de faptele sale.
Inacţiunea constă dintr-o abţinere a persoanei de a face ceva,
reţinerea de la o acţiune la care ar fi fost obligată, o neîndeplinire
a unor fapte stabilite de lege. Omisiunea este în acest caz, un act
conştient şi voluntar de a nu face ceea ce trebuie sa facă, în
virtutea cerinţelor stabilite în norma juridică.
Vinovăţia este o condiţie fundamentală a răspunderii juridice.

Aceasta poate fi definită ca ”starea subiectivă ce caracterizează pe
autorul faptei ilicite în momentul încălcării normelor de drept; ea
constă în atitudinea psihică şi de conştiinţă negative faţă de
interesele şi valorile sociale protejate de normele de drept”31.
Formele în care apare vinovăţia sunt intenţia şi culpa (definite şi de art. 19

C. pen.).
Intenţia- forma vinovăţiei, prin care acţiunea ilicită este orientată în mod
voit, deliberat, spre a produce efectul dorit.
Etică Juridică 28
Culpa -forma uşoară a vinovăţiei în care autorul faptei ilicite nu prevede

consecinţa faptelor sale, deşi trebuia să le prevadă sau, prevăzându-le, spera în
mod superficial că acestea nu se vor produce. Deci, culpa nu conţine dorinţa
realizării scopului nemijlocit ilicit ci acceptarea posibilităţii sau riscului
producerii lui. Pentru faptele săvârşite din culpă, răspunderea juridică este mai
uşoară.
Legătura cauzală dintre fapta ilicită si rezultatul dăunător. Apare ca

raport cauzal între cauză si efect; cauza, fiind fenomenul care generează,
produce efectul. Se distinge de condiţie - complex de împrejurări care
favorizează sau frânează evoluţia cauzei spre efect.
Răspunderea juridică poate fi penală, civilă, (delictuală, contractuală),

administrativă (contravenţională) şi disciplinară.
C. Răspunderea Morală
La fel ca și răspunderea juridică, răspunderea morală este guvernată de

principii generale și speciale, cele speciale fiind următoarele32:
 Actele săvârșite de o persoană ca urmare a unei presiuni externe nu sunt

imputabile și, deci, nu atrag după sine răspunderea morală.
 Actele săvârșite de o persoană fără nici o intenție sau deliberare și deci,
fără
participarea voinței libere nu implică răspunderea morală.
 Omiterile în general sunt imputabile și atrag răspunderea morală, dacă
sunt
săvârșite în mod liber și conștient.
 Urmările faptelor sunt imputabile și atrag după ele răspunderea, dacă au
fost
intenționate și premeditate.
 Cooperarea împreună cu alții la săvârșirea unor fapte ilicite atrage după
sine
răspunderea în măsura în care s-a participat voluntar la aceste fapte. În această
situație culpabilitatea cea mai mare revine autorului principal, iar în caz de
vinovăție egală, răspunderea e solidară.
 Răspunderea morală este spirituală și atemporală. Din perspectiva moralei
32 Nicolae Mladin, Orest Bucevschi,Constantin Pavel, Ioan Zăgrean, Teologia Morală Ortodoxă, Reîntregirea,
Alba Iulia, 2003, p. 284
Etică Juridică 29
religioase instanța ultimă în fața căruia va răspunde fiecare om este Dumnezeu,

iar hotărârea este definitivă și veșnică. Prin căință fiecare om poate schimba
cursul viitorului mare proces și să primească iertarea lui Dumnezeu.
În multe privințe răspunderea morală și cea juridică sunt asemănătoare,
dar există și diferențe, în special în ceea ce privește instanțele față de care are loc
răspunderea morală, cât și caracterul atemporal al răspunderii morale.
Etică Juridică 30
SISTEME ETICE. ANALIZĂ COMPARATIVĂ
Sistemele etice se diferențiază în funcție de răspunsul la doua categorii

de probleme:
 Legitimitatea normatorului/legiuitorului
Cine sunt eu să-I judec pe alții? Cine le dă dreptul oamenilor să îmi
impune propriile lor despre bine sau rău?
 Legitimitatea normei
Oamenii au fost făcuți pentru principii și reguli sau regulile pentru
oameni?
Din aceste probleme derivă relativismul și absolutismul, obiectivitatea și
subiectivismul rezultând două mari categorii de sisteme etice:
1) Sisteme relativiste numite și sisteme filozofice
2) Sisteme absolutiste sau sisteme religioase
Relativismul se referă la ceva ”care are o valoare dependentă de
anumite condiții, de un sistem de referință etc.”33. Relativiști susțin că nu există
standarde absolute, universale. Standardele etice, în opinia relativiștilor, diferă
în funcție de comunitate și istorie.
Absolutismul în contrast cu relativismul se referă la ceva ”care este
independent de orice condiții si relații, care nu este supus nici unei restricții,
care nu are limite; necondiționat, perfect, desăvârșit”34. Absolutiștii susțin că
standardele etice vin din intuiția, conștiința și revelația divină și au un caracter
universal și obligatoriu.
I. Sisteme etice relativiste
Cele mai cunoscute și des utilizate sisteme etice, atât în etica personală, cât
și în etica aplicată:
1)Relativismul Cultural
2)Utilitarismul
Etică Juridică 31
3) Etica Situațională
1. Relativismul Cultural
Relativismul cultural susține că adevărul etic este condiționat de sistemul

de valori și obiceiuri morale determinate de o anumită cultură. Esența
relativismului cultural constă în faptul că binele și răul pot fi judecate în mod
subiectiv sau relativ numai prin raportarea la o anumită societate și fiecare
societate își are propriul sistem moral. Astfel, relativismul susține că nu exista
standard ultim sau absolut de bine sau rău prin care sa poată fii judecată o
anumită cultura.
John Dewey, părintele educației Americane, un promoter important al
acestei teorii, afirmă că etica sau eticile, un plural intenționat care exprimă
perfect tocmai esența acestei teorii, au fost produsul unui proces evolutiv.
Existența mai multor etici este pur și simplu rezultatul particular al culturilor
care le-au generat prin organizarea valorilor și virtuților morale într-un set de
principii morale, acesta fapt fiind posibil datorită inexistenței unor norme etice
fixe. Implicit Dewey suține că nu există un standard ultim de bine sau rău.
O figură importantă care a extins ideile lui Dewey a fost William Graham
Sumner de la Universitatea Yale. El a argumentat faptul că ceea ce ne spune
conștiința noastra este în strânsă dependență de grupul social căruia îi
aparținem, valorile morale pe care le posedăm fiind parte a naturii noastre
morale, chiar mai mult un rezultat al creșterii și educației.
Lucrarea fundamentală a lui Sumner este Folkways în care susține că ”
filozofia lumii, stilurile de viață, binele, drepturile și moralitatea sunt produsul
tradițiilor (unui grup social)”35. În cercetarea efectuată Sumner a studiat
diferite tipuri de societăți , de la societăți primitive, la societăți moderne, fiind
în măsură să demonstreze relativismul cultural. Concluzia lui, la fel ca a lui
Dewey , este că nu exista principii etice universale, ci pur și simplu diferite
condiționări culturale.
Sumner a fost convins că această diversitate a valorilor morale în mod clar
demonstrează că singură cultura determină standardele noastre etice. În
esență cultura determină ce este bine sau rău.
35 William Graham Sumner, Folkways, Ginn and Company, Boston, 1906, p.76
Etică Juridică 32
Un alt exponent al relativismului cultural a fost Melville J. Herskovits care în

cartea Cultural Relativism suține că ”judecățile sunt bazate pe experiență și
experiența este interpretatș de fiecare în mod individual în termenii propriei lui
culturi”36. Herskovits argumentează, chiar mai mult, că până și definiția a ceea
ce este normal și anormal este relativă cultural. Acceptarea sau respingerea de
către o anumită societate a unor prinicipii morale se datorează de fapt
standardului moral al indivizilor din acea societate .
Anthony Flew a scris cartea Evolutionary Ethics în care sugerează că într-un
fel ”toate ideile și idealurile morale își au originea în această lume … și
evoluează în mod continu”37. Acest aspect ridică întrebarea: Unde și când s-a
născut prima valoare morală? Răspunsul lui Few la acestă întrebare a fost
tocmai argumentarea faptului că o valoare vine dintr-o non-valuare.
Flew neagă existența lui Dumnezeu și implicit orice autoritate morală
obiectivă și absolută, dar în același timp el crede într-o autoritatea a unui
sistem valoric.
Presupoziția lui este că valorile prin natura lor sunt în mod constant
schimbabile sau evolutive.
O altă formă de etică evolutivă este socio-biologia care l-a avut ca și

susținător pe E.O. Wilson de la Harvard University. Un principiu fundamental
al soci-biologiei este imperativul reproducerii. În opinia socio-biologiei ultimul
scop al oricărui organism viu este să supraviețuiască și să se reproducă. Astfel
sistemul moral există pentru că în cele din urmă promovează supraviețuirea și
reproducerea umană.
Un alt principiu fundamental al socio-biologiei este că întreg
comportamentul omului este egoist la nivelul cel mai de bază și promovează o
perspectivă foarte cinică asupra naturii umane și societății.
Promotorii relativismului cultural susțin că ceea ce noi percepem ca și
convingeri sau conștiință morală sunt produse ale culturii, singură cultura este
responsabilă de moralitatea noastră.
Într-un anumit sens ideea de relativism cultural a încurajat
multiculturalismul si postmodernismul. Potrivit acestora dacă adevărul este
36 Melville J. Herskovits, Cultural Relativism, Random House, New York, 1973, p.15
37 Anthony Flew, Evolutionary Ethics, St. Martin’s Press, New York, 1973, p. 55
Etică Juridică 33
creat și nu descoperit, atunci toate adevărurile create de o anumită cultura

sunt în mod egal adevăruri, însemnând că normele și instituțiile trebuie să fie
considerate în mod egal valide dacă sunt folositoare unui anumit grup de
oameni într-o anumită cultură.
Avnatajele și dezavantajele relativismului cultural ar putea fi printre
altele următoarele:
 Un punct tare al acestui sistem etic este că nici o cultură nu deține
monopolul asupra adevărului. Relativsimul cultural ne permite nouă să
fim reținuți în judecați morale cu privire la practicile sociale ale altei
culturi.
 Slabiciunea relativismul cultural constă în faptul că nu dorește să
evalueze valorile și practicile morale ale unei altei culturi, alunecând
într-o toleranță excesivă.
 Relativismul cultural nu a reușit să explice afirmația paradoxală că
valoarea
și-ar găsi originea în non valoare deci, nu a reusit să explice care este
prima cauză care a generat sistemul valorilor morale.
 Relativismul cultural ridică următaorea întrebare: Dacă valorile absolute
nu există transcultural sau extern unui grup , cum poate o cultură diferită
formată din diferite grupuri sociale să-și păstreze unitatea fără a se
dezintegra?
2. Utilitarismul
Filozofii se referă la utilitarism ca la un sistem ”teleologic”. Conceptul

provine de la cuvântul grecesc telos care înseamnă ”sfârșit”, ”scop”. În esență
acest sistem etic determină moralitatea prin intermediul rezultatelor.
Conceptul central este cel al “utilităţii”, având la bază percepţia noastră cu
privire la beneficiile nete asociate unei acţiuni, cât și dezavantajele care pot fi
predictibile. Întrebarea fundamentală pe care o ridică o abordare utilitarită a
morale este: Care este beneficiul unei acțiuni?
Utilitarismul a fost fondat de filozoful Jeremy Bentham (1748-1832) și
dezvoltat de John Stuart Mill (1806-1873). Bentham a dezvoltat un sistem etic
in jurul ideii de placere, zidind acest sistem pe hedonismul antic, care căuta
împlinirea plăcerii și evitarea durerii fizice. Cele mai morale acțiuni sunt acelea
Etică Juridică 34
care maximizează plăcerea și minimalizează durerea, numit și ”calculus

utilitarian”.
În lucrarea sa Introduction to the Principles of Morals and Legislation (1781),
Bentham , argumentează ideea că natura a fost plasată sub guvernarea a doi
stăpâni suverani: durerea și plăcerea. Durerea și plăcerea nu numai că explică
acțiunile noastre, dar de asemenea ne ajută să definim ceea ce este bine și
ceea ce este rău.
Astfel etica așa cum a fost concepută de Bentham se fundamentează pe
faptul că valoarea morală a conduitei unei persoane poate fi determinată
numai prin consecinţele comportamentului acesteia, respectiv beneficiile şi
satisfacţiile sufleteşti pe care aceasta le poate procura.
Stuart Mill modifică utilitarismul lui Bentham, folosind același ”calculus
utilitarist”, fără a se focalize, în schimb, pe aspectul cantitativ (maximizarea
bucuriei), el are un utilitarism al regulii sau normei. Potrivit lui Mill noi putem
dezvolta norme care să determine ceea ce este bine bazat pe ceea ce a produs
cele mai bune consecințe pentru oameni în trecut. Cu alte cuvinte el face
distincţia între diferite tipuri de plăcere, considerând că, în evaluarea morală, ar
trebui luate în considerare preferinţele, mai degrabă decât plăcerile.
Cu toate că utilitarismul este un sistem etic atractiv pentru cei mai

mulți oameni acesta ridică următoare probleme:
a) Utilitarismul a condus la mentalitatea ”scopul scuză mijloacele”. Dacă
această abordare este adevărată atunci Holocaustul a fost un lucru bun pentru
că scop ultim a fost purificarea rasei umane.
b) Utilitarismul nu poate să faciliteze promovarea și protejarea dreptului
minorităților datorită orientării spre obținerea celui mai mare bine pentru cei
mai mulți, iar cei cei mai puțini nu mai contează.
c) Utilitarismul nu poate prevedea consecințele. Dacă moralitatea se
bazează pe
rezultate atunci noi ar trebui să fim omniscienți pentru a putea cu acuratețe să
anticipăm rezultatele unei acțiuni.
d) Utilitarismul nu asigură o temelie obiectivă și consistentă pentru a judeca
rezultatele pentru că rezultatele sunt mecanismul folosit pentru a judeca
acțiunea în sine.
Etică Juridică 35
3. Etica situațională
Etica situațională este o formă destul de populară a utilitarismului
avându-l ca și promotor pe Joseph Fletcher (1905-1991) prin cartea sa
Situation Ethics: The New Morality. Cu toate că a stiut faptul că etica
situațională este în esența ei o etică utilitaristă el a înlocuit principiul plăcerii cu
principiul dragostei.
Fletcher a dezvoltat acest sistem etic ca o alternativă la legalismul sau
antinomianismul38 vremurilor sale susținând că nici o lege nu poate fi mai
universală ca această lege a iubirii. Iubirea la care se referă el este acel agape al
grecilor prin care descrieau iubirea divină totalmente distinctă de iubirea
umană. Această iubire a devenit esențială în creștinism.
Pentru Fletcher această lege a iubirii se va aplica diferit in functie de
contextele diferite, iar semnificația iubirii este determinată de situație. Ceea ce
într-o anumită situație poate să constituie o expresie a iubirii, aceiași acțiune
într-o altă situație poate să fie percepută ca o lipsă a iubirii.
O analiză a acestui sistem etic a condus la următoarele concluzii:
a) La fel ca utilitarismul etica situațională tinde să definească
moralitatea
după mentalitate ”scopul scuză mijloacele”.
b) Cea mai mare problemă a eticii situaționale este că legea iubirii este
un
concept prea general, iubirea fiind definită diferit de fiecare persoană sau grup.
c) Etica situațională suferă de aceeași problemă a faptului că nu
poate fii predictibilă în mod absolut cu privire la consecințe sau rezultate. Chiar
Fletcher a recunoscut că ”noi nu putem întotdeauna să ghicim viitorul, dar chiar
și așa noi suntem forțați să încercăm”39.
II. Sisteme etice absolutiste
Absolutiștii, în contrast cu relativiști, susțin existența unui adevăr universal

și
38 Respingerea toată a legilor
39 Joseph Fletcher, Situation Ethics: The New Morality, Westminster, Philadelphia, 1966, p.
136
Etică Juridică 36
supranatural, moralitatea fiind în strânsă legătură cu religia. Întrebarea

principal ridicată de-a lungul secolelor a fost: Depinde moralitata de religie?
Una dintre opiniile conturate a fost că etica este idependentă de religie,
această teorie purtând numele de teza autonomiei 40, fiind fundamentată pe
următoarele afirmații:
a) Moralitatea nu își are originea în Dumezeu.
b) Dreptatea și nedreptatea nu sunt bazate doar pur și simplu pe voia lui
Dumnezeu .
c) În esență sunt argumente pentru a acționa fie într-un mod, fie în alt
mod, care ar putea fi percepute ca independent de voia lui Dumnezeu
O altă opinie conturată față de raportul moralitate – religie este teoria
Poruncii Divine41 (Divine Command Theory - DCT), principiile etice ne fiind
altceva decât poruncile lui Dumnezeu. Astfel moralitatea, în sens universal și
authentic,nu poate să existe fără Dumnezeu.
Tezele principale al teoriei Poruncii Divine sunt:
 Moralitatea își are originea în Dumnezeu
 Dreptatea morală înseamnă în mod simplu ”voința lui Dumnezeu”, iar
nedreptatea morală înseamnă ”fiind împotriva voiei lui Dumnezeu”.
 În mod esențial moralitatea se bazează pe voința divină și nu pe
argument independente pentru acțiune.
Cele trei mari religii monoteiste (iudaism, creștinism și islamul) sunt
promotarele sistemului etic absolutist. Fundamental pentru religia iudaică sunt
trei convingeri42: a) Dumnezeu este unul singur, creator al cerurilor și
pământului și conduce lumea cu milă și dreptate; b) Torah este Cuvântului lui
Dumnezeu către omenire; c) Cuvântul lui Dumnezeu a venit mai întîi la poporul
Israel.
În Isalam principiile morale se găsesc în Koran care, în opinia
musulmanilor, nu trebuie privit ca și o lucrarea a lui Mohamed, ci ca pe o
revelație de la Allah prin Mohamend. Fazlur Rahman oferă două argumente
pentru urmarea eticii din Koran: ”Mai întâi musulmanii cred faptul că Koranul
40 Louis P. Pojman, Ethics, Thomson Wadsworth, Belmont, CA, 2006, p. 194

41 Ibidem, p. 193
42 Roger H. Crook, An introducion to Christian ethics, Person Prentince Hall, New Jersey, 2007, p.13
Etică Juridică 37
este Cuvântul lui Dumnezeu. În al doilea rând ei cred faptul că Koranul conține
răspunsuri la toate problemele actuale și potențiale”43 .
Înțelegerea cu privire la etică a creștinismului are ca punct de plecare
ipoteza că Dumnezeu există și s-a revelat (descoperit) pe sine umanității. El a
ales să se reveleze pe sine în natură, conștiința umană și în persoana
Mântuitorului Iisus. Caracterul lui Dumnezeu este standardul ultim de bine și
rău, iar Biblia, cu toate că a fost scrisă cu mult timp înainte, conține principii
actuale și universale de evaluare a moralității.
43 Fazlur Rahman, Law and Ethics in Islam, in Hovannisian, Ethics in Islam,p. 14

Etică Juridică 38
TEST AUTOEVALUARE
Definiți etica juridica și explicați principalele domenii de studiu așa cum rezultă ele din definiție.
BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ
Craiovan, Ion, Introducere în filosofia dreptului, Ed. ALL BECK, Bucureşti, 1998
Djuvara, Mircea, Teoria generală a dreptului, Ed. ALL, Bucureşti, 1995,
Jurcă, Constantin, Curs de Drept Civil, Editura Bren, București, 2007
Mladin, Nicolae, Teologia Morală Ortodoxă, Editura Reîntregirea, Alba Iulia,

2003
Popa, Ioan Irineu, Substanța Morală a Dreptului, Editura Universul Juridic,

București 2009
Etică Juridică 39

Etica Juridica - Suport Curs ID - Unitatea 1 PDF

Caricato da

Informazioni sul documento

Titolo originale

Copyright

Formati disponibili

Condividi questo documento

Condividi o incorpora il documento

Opzioni di condivisione

Hai trovato utile questo documento?

Questo contenuto è inappropriato?

Copyright:

Formati disponibili

Etica Juridica - Suport Curs ID - Unitatea 1 PDF

Caricato da

Copyright:

Formati disponibili

UNIVERSITATEA „TITU MAIORESCU “ BUCUREŞTI

Lector. univ. dr. DANIEL FODOREAN

Unitatea de învățare 1 : Etica Personală

Unitatea de învățare 2 : Etica Profesională

Notiunea de etică provine de la cuvîntul grecesc ethos (obicei, morav,

Urmărind scopul de a traduce exact noţiunea de etică din limba greacă în

Potrivit primei tradiţii de definire a eticii, aceasta este considerată: ştiinţă a

Astfel au fost formulate două teorii cu privire la înţelegerea conceptelor

 Teoria similarităţii – cei doi termini au înţeles similar

Tendinţa actuală în politică, administraţie publică, afaceri, media, educaţie,

Astfel etica şi morală, doi termeni diferiţi, se completează reciproc prin

Justiţia este virtutea prin care fiecăruia i se acordă drepturile. Ea se

Dicționar de neologisme - 1986

DEONTOLOGÍE s. f. 1. parte a eticii care studiază normele și obligațiile specifice unei

Marele dicționar de neologisme -2000

Etica juridică este o ramură a ştiinţelor juridice care studiază conduita

DISTINCŢII FUNDAMENTALE ŞI RELAŢII INTER- SI TRANS- DISCIPLINARE ALE

I. Caracterul Eticii Juridice

Noţiunea de caracter reprezintă trăsătura distinctivă care constituie

Etica juridică este o ramură a ştiinţelor juridice, fiind tratată ca o

Metoda empirică – prin analizarea faptelor, din perspectivă morală, în

 Etica juridică nu este un curs de filozofie cu toate că filozofia este

Filozofia (filosofia) (gr. φιλοσοφια, philein şi sophia, dragoste de

 Etica juridică nu este un curs de teologie, cu toate că se raportează la

Teologia este discursul raţional despre Dumnezeu. În sens literal, termenul

Faţă de ştiintele comune, teologia se deosebeşte întrucât include în

 Etica juridică nu este un curs de sociologie

Sociologia este ştiinţa socială ce studiază regulile sociale şi procesele care

Sociologia constă în studiul vieţii sociale umane, a grupurilor şi societăţilor.

Sociologia este o disciplină socială bazată pe metoda inductivă. Dreptul

c) Caracter Holistic/ Integrator

1. ţinteşte la o integrare a vieţii publice cu cea particulară; persoana

d) Caracter Particular / Specific (Disciplinar Specific)

Etica prin natura ei are un caracter omniprezent şi universal. Cu

bine şi rău, dreptate, adevăr, onoare, cinste, demnitate, libertate şi

Profesorului Mihai Bădescu analizează concepţia lui Mircea Djuvara cu

Astfel nu doar norma juridică are un caracter normativ, ci şi norma

II. Locul şi funcţiile eticii juridice în sistemul ştiinţelor juridice

Subsistem al ştiinţelor sociale, ştiinţele juridice pot fi considerate sistem în

Ştiinţele ajutătoare, deşi nu fac parte din sistemul propriu-zis al ştiinţelor

III. Funcţiile eticii juridice

IV. Principii Specifice

Teoria generală a dreptului rezumă cele mai importante principii ale

Etica juridică marcată de propria individualitate este guvernată de principii

 Principiul răspunderii şi responsabilităţii

Responsabilitatea este un fenomen social şi un act de angajare a

 Principiul ordinii morale şi sociale

Într-o manieră generală şi destul de vagă, ordinea socială desemnează

 Principiul echităţii şi justiţiei

Cuvântul echitate provine din limba latină: ECVITAS – Nepărtinire,

 Principiul eticii integrate

În aprecierea raportului între drept şi morală, doctrina juridică

obiect de reglementare anumite relaţii sociale clar determinate. Morala, în

teze afirmate şi demonstrate în filosofie de către Hegel, ajung la concluzia că

punct de vedere moral, cel care dovedeşte că nu a încălcat norma voit,

13 H. L. A. Hart, Conceptul de drept, Ed. Sigma, Chişinău, 1999, p. 179

Realizarea idealurilor morale nu este văzută ca ceva de la sine înţeles, ci ca

RESPONSABILITATEA ŞI RĂSPUNDEREA MORALĂ ŞI JURIDICĂ

Sfera răspunderii sociale este deosebit de largă şi de cuprinzătoare. Ea

Răspunderea juridică este definită ca un instrument clasic de realizare a

20 E. Baudin, Cours de Philosophie, p. 187-189

Adepţii responsabilităţii juridice (răspunderii pozitive) se bazează pe faptul

Literatura de speciale consacrării principii generale ale răspunderii juridice: