Adrian Lungu – „Omul din ferestre”

Nu aș putea spune că l-am descoperit pe Adrian Lungu odată cu

ultimul său roman, „Omul din ferestre”, Editura Timpul, Iași, 2018 – îl
știam din volumele anterioare, anunțându-se încă de pe atunci un scriitor
rotund, interesat de o formulă aparte, care combină și acum, pe mai
departe și în cuvenită măsură, notele unui realism temperat cu
deschideri către simbol și alegorie. Într-adevăr, s-a mai spus, Adrian
Lungu rămâne un fin cunoscător al firii umane, încercând pe cât posibil
să caute răspunsuri la o serie de întrebări cu impact imediat în sfera
ontologicului.
Sunt convins asupra faptului că și în ultima carte asistăm la același
joc, mai precis la glisarea permanentă între soliditatea unui clasic și
refugiile unui romantic. Sigur, cineva grăbit mi-ar putea reproșa tocmai
apropierea autorului de principalele curente artistice, însă, vrând-
nevrând, am datoria de a-l aprecia pe Adrian Lungu după coordonate
tangibile, fără a-i refuza, desigur, doza de insolit. Păstrând proporțiile,
personajele lui Adrian Lungu par să vină în linia unor temerari ai
singurătății. Nu știu în ce măsură am putea vorbi de un destin potrivnic,
tocmai pentru că spre final îți este îngăduit să vezi pe de-a-ntregul lupta
în-și-dincolo-de-limite a unui protagonist care uimește prin finețea
constatărilor, dar și prin curajul de a-și asuma alegerile până la capăt.
Mai mult, amintind de construcția camilpetresciană, poate întrucâtva de
chiar datele romanului de analiză psihologică, personajul evadează din
destinul livresc trunchiat și își întâlnește avatarurile la nivelul intertextului.
Da, deși rămâne un risc, aș afirma cu hotărâre că Tudor – protagonistul
ultimului volum - e un Ulise reclădit, asumându-și până la un punct chiar
parte din vina tragică. El încearcă de-a lungul unui quest pentru propria
eliberare să învingă contingentul și să înalțe – de ce nu? – însăși ființa
umană către Ipostasul ei dintâi. Pașii personajului sunt dublați de pașii
autorului, umbrele devenind de multe ori capcane în răspărul falsității.
Altfel, omul din ferestre își conturează existența în datele unui
registru grav, care nu acceptă compromisuri. Punctual, cititorul îl
însoțește pe Tudor de-a lungul evenimentelor trăite. Am amintit de
analiza psihologică, pe care mi-aș dori să o subsumez unei arhitecturi,
așa cum am afirmat mai sus, de ordin clasic. Având patru părți ce cresc
în intensitate – „Fuga”, „Singur”, „Vinovat” și „Tăcere”, romanul seamănă
cu simfonia unui destin.
La rândul său, parțial detectivistic, urmându-și personajul, Adrian
Lungu face un dublu joc – pe de o parte, mimează firescul (iar în acest
plan, se consumă episoade pasagere în destinul liniar, precum o
căsnicie și cel puțin o slujbă ratate, o aventură pasageră cu una dintre
fostele eleve, excursii către ținuturi și culturi mai puțin cunoscute), în timp
ce în planul de profunzime autorul e interesat să își ancoreze eroul nu
într-un no man’s land, ci într-o lume care să se lasă recuperată, ale cărei
sensuri de odinioară suferă schimbări de ordin ontologic. Această
metaforă generoasă a omului dintre ferestre încearcă cumva să ne
inducă ideea că protagonistul, în ciuda tuturor evenimentelor potrivnice,
este condamnat la reușită – de văzut finalul, doar parțial în cheie
simbolică, un final demn de filmele de la Hollywood. Evident, nu voi lăsa
cititorul să aibă acces odată cu prezenta micro-recenzie la desfășurarea
evenimentelor; îl asigur însă că va întâlni în paginile cărții subiecte-
grave, la modă: Revoluția, colaborarea cu Securitatea, falsa democrație,
o lume subordonată banului și relațiilor sociale, o lume în care aproape
totul are un preț și care „falsează” când te aștepți mai puțin. Cât de
nimerit-profetic anunță Adrian Lungu scindarea eului, chiar de la primele
pagini – mai întâi, aflăm că viața „era un întreg amalgam de stări,
halucinații, emoții și voință în care era de căutat omul spre a construi
întregul”, pentru ca mai apoi să devenim chip al neputinței: „Spre cimitir,
convoiul mortuar trecea prin fața societății și, pentru una din pomeniri, s-
a oprit chiar în față, la intrarea principală. […] Nu ai vrut să mergi prin
spate, nu ai putut, revoltat pentru finalul unui semen atât de tânăr.
Priveai la mort prin partea din față a mașinii, emoționat, încordat, cu
fălcile încleștate de la efortul făcut să nu plângi”.
Peste toate, va rămâne însă invitația de a intra în sfera unui
bildungsroman, de a explora treptele conștientizării unui destin, de a trăi
– fie și în parte! – „mirarea” protagonistului.

Marius Manta