Sei sulla pagina 1di 3

Dificultăţile de învăţare sunt des întâlnite în copilăria mică şi mijlocie, dar pot fi

recunoscute şi în adolescenţă ori în perioada adultă. Aceste dificultăţi apar în


activitatea de rezolvare a sarcinilor de învăţare şi desemnează un comportament
inadecvat, ineficient, cu randament scăzut. Aceşti copii prezintă întârzieri
semnificative (înregistrează întârzieri cu mai mult de un an) faţă de nivelul obişnuit
al achiziţiilor şcolare, cu toate că nu prezintă deficienţe fizice, intelectuale sau
senzoriale.

Cauzele dificultăţilor de învăţare


Se presupune că dificultăţile de învăţare sunt cauzate de incapacitatea sistemului
nervos în a primi informaţia corectă (percepţie) sau în a prelucra corect informaţia
(cogniţie/gândire) sau în a da un răspuns corect în urma prelucrării informaţiei
(răspuns motor, verbal, scris, coordonare etc.).

De asemenea, dificultăţile de învăţare pot fi determinate de anumiţi factori psiho-


sociali, şi anume: nivel economic scăzut, sărăcie, lipsa experienţelor adecvate de
învăţare care împiedică copilul să îşi formeze strategii corespunzătoare de învăţare
în vederea integrării sale în şcoală şi în societate.

Manifestări
Aceste dificultăţi de învăţare se manifestă, cu predilecţie, în zona capacităţilor
instrumentale: vorbit, scris, citit, calcul, disfuncţii uşoare perceptive şi
psihomotorii, recunoaşterea părţilor corpului, orientare spaţială deficitară,
orientarea temporală deficitară, deficitele de atenţie şi motivaţie, întârziere în
dezvoltarea limbajului.
Dificultăţile de învăţare pot fi împărţite în două categorii: dificultăţi specifice şi
dificultăţi nespecifice de învăţare.
Dificultăţile specifice pot fi de tip verbal, non-verbal şi de orientare. Cele de tip
verbal sunt atunci când se pot evidenţia probleme de pronunţie, de ritm şi fluenţă a
vorbirii sau de voce. Tulburări ale limbajului de tip citit-scris, unde apar disgrafii
(dificultăţi în învăţarea scrierii), dislexii (tulburări de învăţare a citirii), agrafii
(incapacitatea de a comunica prin scris în mod lizibil).

Dificultăţile de tip neverbal sunt matematice, psihometrice, perceptive (auditive,


vizuale), cele de orientare-spaţială, temporală, ritmică.

Dificultăţi nespecifice sunt deficitul de atenţie, care se caracterizează prin


hiperactivitate şi deficitul motivaţional-afectiv.
Cum recunoaşteţi copiii cu dificultăţi de învăţare
Următoarele simptome sunt considerate ca fiind cele mai frecvente printre copiii cu
dificultăţi de învăţare:

 hiperactivitate;
 capacitate de concentrare redusă;
 greutăţi în prelucrarea semnelor;
 greutăţi în gândirea abstractă;
 discriminare auditivă slabă/încetinită;
 memorie slabă - incapabil de a reţine;
 coordonarea motorie fină - slabă;
 incapabil de generalizare;
 performanţă în învăţare fluctuantă de-a lungul diverselor testări;
 abilităţi matematice slabe/reduse;
 inversiunea literelor şi a cuvintelor la citire;
 greutăţi la scrierea în linie dreaptă;
 scris indescifrabil sau spasmodic;
 greşeli repetate în silabisirea cuvintelor;
 dificultăţi în legarea liniilor orizontale şi verticale;
 greşirea direcţiei şi lateralităţii;
 nesiguranţă continuă în privinţa orientării spre dreapta sau spre stânga;
 supunere exagerată sau exprimare agresivă;
 inteligenţă normală cu greşeli ale capacităţii de organizare a părţilor;
 dificultăţi de găsire a cuvântului „potrivit” în timpul vorbirii;
 tendinţe de a avea probleme familiale;
 căscat şi somnolenţă exagerată la ore.
Trebuie precizat faptul că un singur copil nu manifestă toate greşelile descrise mai
sus. Unor copii care se confruntă cu dificultăţi de învăţare le lipseşte încrederea în
sine, capacitatea de iniţiativă şi cea de autocontrol. De aceea, deşi copilul cu
dificultăţi de învăţare are, în mod tipic, un IQ normal sau peste medie, dificultăţile
lui de învăţare continuă să persiste, atrăgând după sine şi diferite probleme
comportamentale sau emoţionale.
În mod tipic, profesorii care nu sunt la curent cu simptomele ce însoţesc
concomitent dificultăţile de învăţare adesea îi consideră pe aceşti elevi ca fiind
lenţi în învăţare, imaturi, răsfăţaţi sau chiar leneşi.
Părinţii, factor-cheie în terapia dificultăţilor de învăţare
Implicarea părinţilor în terapia dificultăţilor de învăţare este necesară şi foarte
importantă, atât specialistul, cât şi părinţii având un rol important în intervenţia
terapeutică. Cunoscând particularităţile copiilor cu ajutorul informaţiilor date de
părinţi şi al celor obţinute în urma evaluării, terapeutul va putea contura modelul
terapeutic şi strategiile utilizate. De asemenea, părinţii, cunoscând rezultatele
evaluării şi modalităţile terapeutice posibile prezentate de specialist, vor putea şti
cauza pentru care s-a ales acel tip de strategie sau de model terapeutic. Astfel,
terapeutul va putea construi cu uşurinţă exerciţii sau jocuri care vor fi aplicate
acasă cu copiii, existând o continuitate în ceea ce priveşte intervenţia terapeutică.

O dată ce fiecare factor implicat în procesul de recuperare îşi cunoaşte


responsabilităţile, dar şi drepturile celuilalt, colaborarea părinte-terapeut va deveni
mult mai eficientă, iar beneficiul ultim îl va avea copilul.

Copiii cu dificultăţi de învăţare sunt mai inteligenţi


În mod tipic, copiii care prezintă dificultăţi de învăţare au o inteligenţă medie sau
peste medie. Totuşi, prezintă unul sau mai multe simptome, considerate astăzi ca
imaturitate perceptivă sau o dezvoltare întârziată a limbajului. Se pare că aceşti
copii sunt incapabili de a învăţa prin metodele educaţionale clasice. Ei au nevoie
de condiţii care accentuează mai bine învăţarea individuală, direct, faţă de acel tip
de învăţare cerut de media elevilor.
Pe parcursul vieţii, tulburările amintite pot influenţa stima de sine a individului,
învăţarea, vocaţia, socializarea şi/sau dinamica activităţii acestuia.