Sei sulla pagina 1di 101

Dorian Dron

Amurgul unui vis

Roman desprins din legi nescrise de iubire


Motto :

„ Lumea e minunată şi în afara ei nu există mântuire ”

„ Puţini sunt cei ce înţeleg că un om nu renunţă niciodată din


disperare la ceea ce înseamnă viaţa lui.”

Albert Camus
Mulţumiri
Cui îi e frică de amintiri să nu privească în urmă. Astfel aş eticheta eu
regretul... Să trăieşti cu groază durerea unei zile apuse... Mă nasc şi respir.
Iubesc şi renasc. Dar azi sunt fericit... Cu buricele degetelor am pipăit pentru
întâia oară luciul coperţii denumită simplist „În spatele măştii”. Litere iscălite în
adolescenţa timpurie... M-am simţit liber, doar eu şi vidul din mine. Am căpătat
nume prin paginile mate ale unui volum de eseuri. Tot ce am creat le-am datorat
lor, oamenilor care m-au ajutat să-mi privesc numele înscris pe o carte. Iar pe
această cale aş dori să mulţumesc următorilor:
În primul rând, părinţilor şi bunicilor care m-au susţinut întotdeauna şi care
mi-au acordat încredere în momente de agonie..., Doamnei Director a
Colegiului „Nicolae Titulescu”, prof. Dana Mircea pentru sprijinul acordat la
publicarea cărţii „ În spatele măştii”...
În al doilea rând, doamnei profesor-coordonator de la cenaclul „ Elena
Văcărescu”, Alexandrina Dinu, fără de care nu aş fi putut pătrunde în cercurile
naţionale ale tinerilor scriitori, domnului prof. Dr. Tudor Opriş, membru al
Uniunii Scriitorilor din România şi preşedinte al cenaclului şi doamnei Rodica
Cojocaru, de la Centrul Cultural „I. Al. Brătesscu-Voineşti”, Pucioasa...
În al treilea rând, tuturor profesorilor de limba şi literatura română pe care i-
am avut pe parcursul anilor, doamnei Aurelia Stănescu, domnului Mircea
Bădoiu care m-a propulsat şi mi-a acordat încrederea în propriile forţe, doamnei
Bădescu Eugenia, care mi-a propus pentru întâia oară să-mi public ideile,
doamnei Stan Sorina, cea care mi-a deschis orizontul cunoaşterii şi mi-a oferit
„hrană” spirituală prin cărţile oferite, domnişoarei Aura Băjan, pentru că m-a
susţinut atât material cât şi spiritual la publicarea cărţii anterioare. De asemenea
doamnei Iuliana Ancuţa, pentru cuvintele frumoase şi înţelegerea de care a dat
dovadă. Tot aici, editorului meu, domnului Mihai I. Vlad, de la editura
„Macarie”, pentru înţelegere şi structurare deosebită a cărţii „În spatele măştii”.
Dumnezeu să-l aibă în pază, şi să-l odihnească acolo sus.
Şi nu în ultimul rând, Primăriei şi Consiliului Local pentru sprijin financiar,
graficianului meu de la prima carte, Costea Maria, pentru iscălirea lumii în glas
de sentiment şi nu numai... tuturor prietenilor mei şi, în plus, celei care m-a
înţeles şi mi-a mângâiat creştetul atunci când timpul devenise prea întunecat.
Amurgul unui vis

Uneori clipele apuse spun mai mult decât orice, de gândurile ce ni se păreau
nepotrivite contextului ori de senzaţiile confuze ce ne răpeau din cotidian.
Amintirea este cea care, fie îmbrăcat în haine de S.H., fie în cele de firmă, îi
conferă omului unicitatea adevărului. „Cât este de trist când pierzi ori când
simţi că nu mai ai putere să te ridici din nămolul în care ai intrat”, îmi spunea
cineva. „Amurul unui vis”, este răspunsul dureri... Povestea celor ce au învăţat
să trăiască cu focul dragostei în suflet, şi cu chinul realităţii în priviri. Visul este
dincolo de somn... Dincolo chiar şi de fericire... Platonicul ne îndeamnă la
despărţire. Însă cât să suferim...
„Amurgul unui vis” este romanul adolescentului neînţeles, ce nu-şi găseşte
pacea interioară şi caută să se descopere în priviri străine. Chiar dacă trece pe
lângă iubire „cu mână întinsă ca a regelui Lear”, cerşetorul de pe stradă îi va
oferi moneda împlinirii. Anii tinereţii voi învia în suflet, ca bobocii trandafirilor
păcatului, amintind că ea sau el te vor privi din umbră, zâmbindu-ţi ca prima
dată...
Cap. I
La un pahar de amintire

- A fost frumos... Ţin minte şi acum cât de fericiţi eram în bătaia adierii
de mai. Parcă timpul devenea pe zi ce trece un spic de grâu somnoros ce-şi
unduia prezenţa către pământul ros de vreme... Da, pot spune că am fost fericit
şi asta nu mi-o poate contesta nimeni, nici chiar vechii prieteni ce în trecut mă
priveau cu alţi ochi. Nici chiar tu nu ţi-ai dat seama de ce am simţit cu
adevărat... Am preferat să mă ascund şi să trăiesc în mine. Aici poate am greşit,
dar uneori greşeala îţi trădează personalitatea.
- Te cred, Andrei, dar spune-mi, descarcă-te omule, nu-ţi mai ruina
sufletul cu amintire. Spune-mi ce te doare. Îţi aminteşti de câte ori ne făceai să
surâdem când eram trişti ? Mai ţii minte ? Ne simţeam ca nişte bolnavi pe
scaunul cabinetului tău de psihologie. Şi reuşeai să ne dobori tristeţea. Vreau ca
acum să fiu eu cel care să te înţeleagă. Inversează un pic rolurile şi fă ca această
stare de melancolie să piară... Dezleagă-ţi povestea...
În vechiul local situat nu departe de inima oraşului tăcerea urma să-şi
dezlege misterul. Un enigmatic fum dansa dintr-o ţigară împrumutată, în timp
ce muzica îşi înceta trăirea...
- Nu ştiu de ce, dar am impresia că te voi întrista şi nu vreau. Este greu
să transpui în cuvinte ceea ce atunci ai visat, este foarte greu... Nu ştiu dacă am
forţa necesară pentru a mă elibera. Toate trăirile şi amintirile vreau să le păstrez
în mine. Iar altarul pe care l-am creat va dăinui mereu. Aş vrea să nu-l întinez...
- Ştiu că îţi este greu. Nu-ţi cer să-mi spui lucruri care te dor, îţi cer doar
să alungi trecutul. Atât... Priveşte astăzi la tine şi spune-mi ce vezi. Eu văd în
faţa un om resemnat, un suflet ce nu-şi mai caută menirea şi un prieten care şi-a
pierdut încrederea în el. Asta văd. Spune-mi că mă înşel şi îţi promit că nu voi
mai sufla nici măcar un cuvânt.
- Posibil. Dar voi încerca pentru tine să fiu altfel. Să mă ascund ca până
acum...
- Nu-ţi cer să fii altfel... Fii tu, prietenul, fratele ori părintele ce-mi erai
până acum. Alungă zbuciumul din tine şi...
- Voi încerca. Însă nu-mi permit să te întristez. Poate vor mai fi câteva
lacrimi ce-mi vor mângâia obrajii. Lasă-le să cadă şi nu-mi spune nimic...
- Sunt lângă tine, bunul meu.
Pentru Ionuţ, Andrei reprezenta mai mult decât un prieten. Ori de câte ori
aveau ocazia rememorau împreună timpurile apuse, când erau acei copii în
căutare de necunoscut. Da, trebuie să spun că i-am văzut crescând sub ochii
mei, două fascicule de lumină dornice în permanenţă de reculegere şi visare.
Erau frumoşi încă de mici. O imagine inedită, a celor doi, mă pune în situaţia de

6
a recunoaşte supremaţia sentimentului. Se jucau ca de obicei împreună, de-a
prinselea, când din neatenţie unul din ei a căzut şi şi-a fracturat piciorul. Andrei
s-a înspăimântat, dar nu a fugit de lângă prietenul său. A încercat să strige, să
cheme pe cineva în ajutor, oricine ar fi fost acela, pentru ai alina suferinţa, dar
glasul îi era prea domol. În singurătate a recurs la raţiunea sa de copil cu suflet
mare şi cu mânuţa i-a mângâiat piciorul fracturat, încercând să-i stopeze durerea
şi să-i readucă zâmbetul copilăriei pe faţă. Şi au adormit îmbrăţişaţi, uitând de
înjunghiata suferinţă. Nu ştiu de ce mă gândesc şi acum la acea întâmplare, dar
m-a îndemnat la meditaţie şi răspuns, mi-a oferit senzaţia mistică şi unică în
acelaşi timp de a mă considera om, nu o frunză în bătaia vântului ori o cârpă
lipsită de sentiment. Şi m-am schimbat doar privind bucuria lor, de parcă niciun
gând ori vreo barieră putea despărţi două suflete unite frăţeşte într-unul... Şi mi-
a păsat.
- Andrei, te rog vorbeşte, nu te mai ascunde, îţi vei face şi mai mult rău.
Mă gândeam acum la noi cei de atunci, la copilăria noastră când visam că vom
descoperi comori nebănuite în pământ sau când ne prefăceam că suntem fraţi,
doar pentru a scăpa de gura profesorului. Ne-am avut ca fraţii dar ne-a despărţit
timpul. Însă oricât ar fi de străin cu noi, nu poate să-mi şteargă din suflet
momentul în care mi-ai întins o mână de ajutor, ştii tu, când alergam pe dealuri
chiar şi de propriile umbre şi mi-am accidentat piciorul. Toată viaţa îţi voi fi
recunoscător... Şi nu spunea acestea doar de dragul de a o face.
- Da, a fost un moment special, răspunse Andrei, cu sufletul copleşit de
amintiri timpurii...
Deja în atmosfera încărcată de fum se distingea o urmă de regret şi
melancolie.
A fost un moment ciudat, dar însăşi viaţa a însemnat pentru ei un motiv de
durere...
- Şi totuşi, nici acum nu îmi pot explica ce s-a întâmplat cu tine. De ce
ai plecat când aveai aici totul. De ce a trebuit să pleci de lângă mine. Te-am
iubit atât de mult, iar tu...
Gândurile lui însă pluteau undeva departe, nepăsătoare la ceea ce se
discuta...
- Vorbeşti cu mine, Andrei ?! Nu am vrut să plec, dar nu am avut
încotro. Ştii bine că mamei i-a fost rău şi am fost nevoiţi să părăsim oraşul. Nu
puteam găsi în apropiere un spital pentru problemele ei. Crezi că nu m-a durut
să abandonez acest colţ de lume, să uit de şcoala în care am crescut şi am
învăţat să descoperim frumosul ce ne înconjura, să uit de trăznăile noastre şi de
prietenele pe care ni le făceam, ori de ziua în care am sărutat-o pe Mihaela, ştii
tu, tipa aceea ce-şi împletea codiţele şi purta un rucsac verde. Ţi-o mai aminteşti
? Cât de frumos a fost atunci. Am ieşit de la cursuri ori de la o serbare, căci
amintirea locului nu-mi mai este exactă, iar afară ningea cu stropi de vis. Era o
zi deosebită de noiembrie. Nici frig, nici cald. Tocmai bine. Trupurile
îmbătrânite de gerul din priviri aveau nevoie de relaxare şi recreere. Iar acea zi

7
ne învelea în pasiune. Stelele erau acoperite de umbra fulgilor de nea iar noi ne
îndreptam spre case. I-am spus doar să mai stea puţin şi să căute luna. Ea,
inocentă, a ridicat privirea spre cer şi a văzut-o. Picăturile îi sărutau faţa în mii
şi mii de locuri, scăldându-se pe buzele dureros de albe. Şi cu degetele mâinii
stângi mi-a desenat chipul soarelui nocturn, fără a ştii că în acea seară îi va fi
atât de aproape. Atunci i-am atins părul şi ea s-a întors. Buzele mele i le-au atins
pe ale ei într-un sărut ce culmina cu un nou început. A roşit, dar nu acest lucru o
făcea să pară tânără, desprinsă parcă dintr-un vis, ci felul ei de a contempla
visarea. Drept să spun, nici eu nu aveam o altă culoare în obraji, dar noroc că nu
mă privea... Şi acum visez la acea seară, a fost primul meu sărut...
Paşii lui Andrei însă cutreierau alte timpuri mult prea îndepărtate. Scrumul
ajunse la filtru, dar nu avea timp pentru el. Genele lui, deşi deschise, visau...
- Andrei, te-am întrebat ceva ?
Ridicându-şi privirea contemplativă din scrumiera îndesată cu regrete, răspunse
pierdut.
- Ce..., despre ce vorbeşti ?! scuză-mă. Sper că nu am spus între timp vreo
prostie, dar nu mă simt bine, nu ştiu ce am, parcă port un blestem în suflet. Tot
felul de gânduri îmi inundă privirea şi mă ţin parcă, pironit, în trecut. Iartă-mă...
Ionuţ şi-a dat seama că prietenul său nu-l ascultase, însă nu era afectat de
acest lucru. Tot ceea ce îşi dorea era să-l scoată din starea în care s-a închis, din
lumea care i-a devenit refugiu şi condamnare. Aflase de la nişte aşa-zişi prieteni
apropiaţi lui Andrei că acesta nu le mai vorbeşte de ceva timp şi e mereu trist,
acaparat de gânduri şi vise spulberate. Dar nu credea în vorbele lor, el îl
cunoştea mai bine decât ceilalţi şi încerca să-l ajute...
- Nu-i nimic prietenul meu. Vorbeam şi eu nişte lucruri despre şcoală şi
despre timpurile noastre.
Adevărul era cu totul altul, dar simţea că nu-l putea spune. Nu ar fi putut
suporta să-şi vadă prietenul suspinând. Îl minţise pentru prima oară de când îl
cunoştea, dar era minciuna ce îi putea fi de folos.
- Nu vreau să te văd aşa, înţelegi. Descarcă-te odată omule. Spune-mi ce te
apasă, ce gânduri ai. De ce te ascunzi de mine ?
După un moment de tăcere, Andrei s-a decis să vorbească. Până şi ticăitul
ceasului şi-a încetat zbaterea...

8
Cap. II
Noapte de Halloween

- Nu mă ascund de tine, Ionuţ, nu am de ce. Dar s-au adunat mult prea


multe lucruri triste în sufletul meu. Sunt clipe şi trăiri care nu-mi dau pace, sunt
sentimente care nu se vor a fi uitate, chiar dacă totul s-a scurs în amintire. Şi e
greu, e foarte greu...
Şi cu mâinile împreunate, a încercat să-şi ascundă lacrimile. Nu-l putea privi
nici măcar pe prietenul său.
- Ai ţinut la o fată, nu-i aşa...?
Primind însă tăcerea, Ionuţ se simţea dator să continuie.
- Stai liniştit, sunt o grămadă de fete în lumea asta care merită mai mult
decât ea. Nu mai fi trist. Ce naiba.
Cu sufletul cât un purice prietenul lui Andrei aştepta un răspuns, oricare ar
fi fost acela. Numai aşa putea începe marea conversaţie.
- Poate ai dreptate, dar.... ea este altfel. Da, este adevărat, m-am
îndrăgostit de un ideal, de o persoană care făcea din întuneric ziuă şi din lacrimă
surâs. Poate sună metaforic, prosteşte chiar, dar asta simt. Poţi spune ce vrei,
poţi să mă condamni cât vrei, dar ăsta sunt. Ştii bine că ţin prea mult la
persoane. În cazul ei am ţinut poate prea mult şi iată-mă acum, o umbră a celui
ce am fost, injectat cu alcoolul din faţa mea şi drogat cu fumul acesta
insuportabil. Tu chiar crezi că e atât de uşor să te îndrăgosteşti ? Ţii minte când
îmi povesteai cum te-ai simţit cu fata aceea, parcă Mihaela o chema, când erai
fericit şi vedeai totul în roz. Îţi spun eu, nu vedeai lucrurile întocmai cum ţi se
păreau, ci pentru că erai îndrăgostit... dar ţi-a trecut. Ei, pentru mine e altfel.
Nu-i uşor să uiţi de fericirea ta şi mai ales atunci când ştii că ai descoperit-o
după multe alte căutări.
- Te înţeleg, dar parcă e prea mult. Ce a avut oare atât de deosebit încât
te-a schimbat dintr-un vânător de fete, într-un sentimentalist ?
- Drept să-ţi spun am căutat, nu de puţine ori, să găsesc o persoană care
să simtă ceea ce este frumos în jurul ei, să interpreteze, să gândească şi să poată
vorbi despre orice. Îmi doream o fiinţă naturală, fără măşti, care să mă iubească
pentru ceea ce eram şi atât. Celelalte nu au reuşit. Dar cu ea a fost altfel...
- O fi fost altfel, nu zic nu, dar te uiţi la tine? În fine, povesteşte-mi,
spune-mi cum era, ce te-a atras la persoana ei, descarcă-te şi aruncă-ţi amarul în
paharul din faţa ta. Nu uita să fii tu! Ştii prea bine că aceasta era deviza ta.
- Da, aşa este. Să-ţi vorbesc despre ea ? Sunt atâtea de spus încât s-ar
pierde seri întregi şi tot n-aş termina.
Pentru Ionuţ acest mic amănunt nu conta. Ţinea prea mult la prietenul său
pentru a-l vedea suferind.

9
- Vom sta, vreau să-ţi aflu povestea, vreau să o cunosc prin tine pe
această ea care ţi-a făcut posibilă visarea.
- A fost frumos... Nici chiar o zi sau o oră nu am regretat din toată
această perioadă, nici chiar un minut.
Totul a început într-o seară de Halloween, când se spune că îngerii
întunericului coboară pe pământ. Eram la liceu şi organizam împreună cu alte
clase marea serbare a nemuririi. Pregătirile erau în toi, iar noi ne doream o seară
pe cinste. Însă farmecul cel mare al petrecerii atârna de un biet creion
dermatograf pe care îl manevram cu uşurinţă, căci drept să-ţi spun adoram să le
pictez feţele adolescenţilor invitaţi. Tocmai de aceea reuşeam, cu succes, să mă
pierd în zeci şi zeci de figuri ce doreau o aşa-zisă „mască a întunericului”. Iar ei
intrau zâmbind în templul adâncului, neştiind că de undeva de sus aripile
întunecate ale păcatului le vor îmbrăţişa sufletul. Erau trei probe:
spânzurătoarea, proba cu mâncarea şi ghicitul în cărţi. Cel mai interesant
moment a fost când victimile, neinspirate la aflarea cuvintelor, primeau în dar
un pumn de făină şi o cană de apă, semn că îngerii le-au abandonat trupurile.
Apoi trebuiau să treacă prin focul condimentelor şi ale legumelor presărate într-
o linguriţă de fier înroşit. Râdeam de ei cu tot sufletul. Unii înjurau, alţii cântau
de durere, într-un haos ce te binedispunea. Până şi profesorii zâmbeau printre
mustăţi la petrecerea noastră nocturnă, până şi ei, cei care până nu demult ne
priveau ciudat atunci când greşeam pe la cursuri. Aveau de data aceasta sarcina
de a ne ajuta sa visăm. Însă s-a ţinut cineva de cuvânt ? Toţi dansau pe muzica
morbidă şi erau nepăsători la ceea ce urma. Se alegeau şi ei cu o diplomă de
participare şi cu nişte bomboane, semn că petrecerea noastră nu era cu nimic
mai prejos decât cea a americanilor.
- Din câte îmi spui tu a fost o zi de neuitat, dar...
- Stai un pic...
Ionuţ îşi dădea seama că Andrei trăia la intensitate maximă orice amănunt şi
îl lăsa să vorbească. Chiar reuşise să-i descreţească fruntea brăzdată de ridurile
durerii. Iar acum îl asculta nerăbdător.
- Pe tot parcursul serii am aşteptat invitaţii. Stăteam la uşă nemişcat,
doar doar o mai pica cineva în plasă şi mă va lăsa să îi pot modifica culoarea din
obraji şi să îi pot fura zâmbetul de pe buze. Şi chiar reuşeam, fără prea mare
efort. Dar spre surprinderea mea pe uşa din clasa au intrat două persoane,
chinuite parcă de un sentiment spulberat şi m-am apropiat. Pe una din ele o
cunoşteam, îmi fusese colegă de bancă în generală. Pe cealaltă nu o mai
văzusem. Norocul era că învăţa în acelaşi liceu cu mine. Nu mai ştiu exact ce mi
s-a întâmplat în clipa aceea, dar cert e că am devenit serios fără nici un motiv.
- Doriţi să vă pictez obrazul ? le-am întrebat cu inima chircită de
necunoscut.
- Nu, mi-a răspuns prietena Anei, poate vrea ea.
M-am simţit o clipă mic printre cei din jur. Nu-mi îndeplinisem menirea de
„iscălitor de chipuri”, şi mă durea. Dar n-am renunţat. Ca dovadă, fosta colegă

10
mi-a zâmbit amar şi şi-a lăsat obazul pictat într-o lacrimă. Şi m-am întristat de
durerea ei.
- Ce ai păţit Ana, de ce eşti atât de tristă ?
Întrebarea însă nu viza direct un răspuns de la ea, ci un motiv de a o
descoperi pe cealaltă.
- N-am nimic, sunt un pic îngândurată, atât.
Începusem sa mă plictisesc de permanetele stări de îngândurare ale Anei,
dar am fost trezit din „oboseală” .
- Am uitat să vă prezint. Diana, el este Andrei, un bun coleg de clasă şi
un adorabil prieten. E singurul cu care aş putea vorbi deschis despre orice fără
frică de a mă condamna sau judeca. În plus m-a ajutat de nenumărate ori să mă
regăsesc când îmi pierdeam încrederea în forţele proprii. Şi îi multumesc că nu
m-a uitat.
- Lasă laudele pentru altădată, i-am spus, nu vreau să creadă lumea
despre mine că sunt un vindecător de suflete. Încântat, Diana.
Eram îmbătat de parfumul ei. Devenise o fantasmagorie, îmbrăcată într-un
costum negru, cadavristic şi machiată perfect cu nonculoarea iadului. Totuşi,
printre atâtea ciudăţenii am avut curajul de a-i privi ochii. Două nestemate
căprui îmi dereglau sufletul, îmi măcineau existenţa interioară. Şi acum când mă
gândesc îmi bate inima în ritmul infernal al acelui timp. Nu ştiu exact ce m-a
atras la ea, dar cu siguranţă nu erau lucrurile sau faptul că asculta un gen de
muzică asemănator cu al meu. Nu, cu siguranţă nu aceste lucruri. Fiinţa ei
degaja încredere, siguranţă, sentiment. Stăteai de drag în preajma ei. A fost
singurul moment de până atunci când m-am simţit împăcat cu mine, când am
simţit că mă pot exprima, că-i pot da frâu liber sentimentului ce căuta iubirea, că
dincolo de nebunia adolescentului tipic acelei vremi pot să fiu eu. Ochii ei...
Doamne, cât de frumoşi erau, mi-i aduc perfect aminte. Nu-i puteai privi de
frică să nu te îndrăgosteşti, nu aveai curajul să-i întrebi sau să le răspunzi, să
taci ori să le vorbeşti. Te pierdeai în lumina lor şi îţi era teamă să-i pătrunzi.
Ajungeai la sufletul stâpânei. Dar acum erau doar umbriţi de o durere, o durere
pe care cu timpul am înţeles-o şi am reuşit să i-o alung. Din toate încheieturile
trupului meu am dorit să o îmbrăţişez şi să-i sărut buzele perfect desenate, toate
glasurile inimii mele au tânjit după o strângere catifelată de mână ori o atingere
ce mă putea face să renasc. Dar am preferat să tac.
- Totuşi nu ai vrea să mă laşi să-ţi desenez obrazul, te rog ?
Nu ştiu ce mă apucase de-i cerusem acest lucru. Cert este că nu mai
suportam tăcerea din exterior şi hărmălaia din suflet. Simţeam că-mi pierd
cumpătul, raţiunea şi tot ce aveam mai de preţ în mine, în faţa unei necunoscute
de care mă îndrăgostisem la prima vedere.
După un moment mi-a răspuns...
- Dacă insişti...
Nimic din aceste cuvinte nu exprima latura aceea sarcastică, dureroasă
chiar, pe care mulţi sau multe o folosesc. Nu. Acele cuvinte desemnau într-un

11
fel dorinţa ei de a vedea dacă simt, dacă fac totul cu pasiune, dacă pun mai
presus de orice inima mea şi nu o simplă seară de Halloween. Şi am luat
creionul... L-am luat tremurând de pe masa cu diplome şi l-am apropiat de
obrazul ei. Degeaba încercam să-mi ascund emoţiile, nu puteam. Cu cât mă
credeam mai sigur pe mine, cu atât eram mai pueril. Şi i-am atins faţa de copil
jucăuş în bătaia soarelui, dar nu i-am putut desena nimic. Am dat vina pe creion,
pe mâna mea obosită de alte chipuri comune, pe stângăcia mea de a desena; nu
am avut însă curajul să dau vina pe mine, pe faptul că simţeam ceva pentru
reveria ce mă privea cu ochi de înger.
- Lasă-ţi mâna moale şi mişc-o în ritmul ideilor tale. Atât mi-a spus şi
deja era prea mult. Desenul e lesne de înţeles că a decurs de la sine, pentru că
mă interesa prea puţin ce cream, ce melodie iscăleau degetele mele pe şevaletul
din faţă. Acum mă fascina doar sufletul ce-mi privea chipul. Ca mărturie poate
sta timpul ce şi-a ascuns privirea de noi, când mergeam amândoi de mână seara
şi ne întrebam de întâia noastră vedere şi de desenul de pe faţa ei. I-am luat până
şi jurnalul în care obişnuia să-şi scrie viaţa, numai de dragul de a mă convinge.
Scria acolo: ,,şi el mi-a atins obrazul în ritmul inimii lui. Mi-a desenat o lacrimă,
semn că-mi descifrase misterul inimii, dar nu a avut curajul să mă întrebe, să-mi
spună ce simte în acel moment. I-am ascultat vocile interioare şi i-am văzut
mâna tremurând. Cât de drag îmi era. Parcă îl cunoşteam de mult, parcă îl mai
văzusem undeva, iar acum mă confruntam cu memoria. Am vrut să-l îmbrăţişez,
dar ştiam că nu-mi aparţine. Chiar o invidiam pe prietena lui; cât de fericită
putea fi ? ”
Însă despre acest aspect îţi povestesc mai încolo.
Şi i-am privit faţa pictată. O tarantulă se mişca spre adâncul ochilor ei, fără
să arunce vreo privire în urmă. Am găsit rapid explicaţie pentru desen: pentru
unii o tarantulă exprimă dezgustul, frica, urâtul... însă pentru mine semnifica
ceva mult mai pătrunzător. Pe cât de rea o consideră unii, pe atât de inofensivă
îi este menirea. Îi este frică şi de propria umbră. Ea doar se apără, nu vrea să
facă rău. Aşa şi eu. Eram văzut în ochii celorlalţi ca un nepăsător fără suflet,
care nu se uită în adâncul unei fiinţe care îl iubeşte şi îşi continuă drumul.
Adevărul, asemeni celui cu tarantule, era cu totul altul. Îmi căutam fericirea în
fiecare persoană pe care o vedeam şi neîntâlnind-o fugeam fără urmă.
Acest lucru l-a aflat şi Diana...
- Şi te-ai interesat de ea ? Ai aflat dacă avea prieten ? Spune-mi, spune-
mi mai multe despre ea.
Lui Ionuţ poveste începea să-i placă, începea să-i schimbe părerea formulată
iniţial şi conta. Uneori îţi creezi o imagine greşită faţă de o persoană pe care nu
o cunoşti. Chiar dacă a greşit în vreun fel faţă de un bun prieten de-al tău, nu ai
dreptul să o judeci dacă nu o cunoşti, pentru că dincolo de fapta ei, se pot
ascunde sentimente... şi sentimentele nu mor.
Este ciudat să iubeşti, nu ? Să simţi că orice lucru minuscul îţi poate defini
trăirea, să conştientizezi că fără persoana de lângă tine nu te simţi tu, copilul cu

12
suflet inocent care ţi-a hrănit copilăria în armonie şi frumos. Să aflii că fără ea
nu poţi merge pe drumul tău sau să crezi că fără mângâierea ei caldă nu poţi
visa. Să nu se numească oare aceasta, iubire ?
Nu ştiu, dar îmi voi întreba sufletul. Numai măria sa are dreptul de a vorbi.
Poate nu o să-ţi spună multe lucruri, poate nici măcar nu-ţi va vorbi. Este prea
întristat, dar îl roade. Îl roade neputinţa aceasta şi încearcă stângaci să vorbească
despre fericire, acea senzaţie pe care a simţit-o nu cu mult timp în urmă... şi
cere, totuşi cere să fie ascultat, cere să-i scriu povestea aşa imperfect cum sună.
Cere ca aceste amărâte sentimente să fie visate şi de alţi oameni... Îl voi lăsa să
vorbească.
Nu am avut curajul nici măcar de ai atinge mâna, degetele cu care mi-a
iscălit imaginea fericirii sau unghiile care mi-au alungat blestemaţii nori din
visare. Nu am avut tăria în mine de a trece peste frica interioară, peste acea
ciudată senzaţie de apăsare, în care simţi că nu poţi respira şi te înăbuşi în
suferinţă. Şi toate, pentru că îmi era teamă. Da, îmi era teamă să nu pierd ceea
ce încercam să cuceresc, ceea ce sufletul meu visa de un amar de timp. Poate
aceste lucruri ţi se par rupte dintr-un altfel de decor, în care pentru a obţine o
şoaptă de iubire ajungi să-ţi mături trupul prin tot felul de ciulini impertinenţi.
Dar nu e chiar aşa. Oricât de mult ai lupta pentru un lucru şi oricât de chinuitor
ţi se va părea, cu siguranţă vei fi mulţumit, ba chiar împăcat atunci când îl vei
avea. Şi de ce spun lucrul acesta ? E simplu... Pentru că m-am simţit împăcat cu
mine după o grea luptă împotriva gândurilor excentrice.
Dar am şoptit... Mi-am ascultat inima şi am izbit tăcere pereţilor din jur.
Credeam că pot înlătura tremurul din mine, ciocnirile acelea dintre fericire şi
teamă, însă doar am gânguit. Deja începeam să-mi fac griji. Unde se duce, cu
cine se va întâlni, ce urma să facă după ce va pleca din clasa în care noaptea
căpăta umbre morbide. Deveneam invidios pe toţi, chiar şi pe cei de lângă ea, pe
prietene... Ana, din amica mea cea bună, colega cu care am împărţit aceeaşi
bancă şi totodată aceleaşi trăiri, clipe frumoase şi ore de vis în preajma
colegilor, îşi schimba lumina în ochii mei. Devenise o necunoscută pe care din
tot sufletul o doream înlăturată din peisaj. Pur şi simplu nu mă mai controlam.
Nici acum după atâta timp, cred să fie vreo trei ani, nu-mi dau seama ce s-a
întâmplat cu mine. Ce furtuni ori ploi îmi spovedeau trăirile încât am reacţionat
aşa sau cât de mult îmi doream să fug de prezenţa mea doar pentru a o visa. În
acelaşi timp mă simţeam împietrit, unit pe vecie cu o persoană pe care doar o
privisem în ochi. Până şi cea mai întunecată fiinţă, care din motive greu de
explicat şi-a închis sufletul într-un cub de melancolie, ce poate a împăturit
morminte întregi cu lacrimile genelor ei, până şi ea îşi alunga vualul durerii în
faţa ei. Era un înger. Şi am continuat s-o privesc.
Şi-a dat seama că fac lucrul acesta, dar nu m-a respins. Îmi amintesc de
acele vorbe. Mi-a spus în acea zi de mai, când sărbătoream două luni de
prietenie, că la început nu mă putea accepta, considerându-mă doar imaginea
unui tânăr rebel în căutare de distracţie. Timpul nu şi-a scurs prea mult firicelele

13
de nisip pentru a mă putea cunoaşte aşa cum eram cu adevărat. Nici acum nu m-
am schimbat prea mult. Poate sunt doar un pic suspicios la ceea ce înseamnă
încredere în persoane şi la ceea ce se poate ascunde sub o faţă necunoscută dar
înşelătoare.
- Şi de ce nu, rău voită, adăugă indulgent Ionuţ. Ce fel de sărbătoare
ciudată mai aveaţi şi voi, vă cunoşteaţi posibile prietene şi după aceea vă
îndrăgosteaţi de ele. Ce ciudat, dar cât de plăcut. În fine... Diana a participat la
întrecerile voastre ?
- A participat, desigur, la jocurile noastre, dacă asta vrei să întrebi, căci
nu era propriu-zis o întrecere. Şi chiar s-a descurcat. Mai interesantă a fost
proba de ghicit în cărţi în care ,,vrăjitoarea noastră” i-a prezis: ,,vei întâlni o
mare iubire în scurt timp, o persoană care te va urma oriunde şi-ţi va vindeca
sufletul de durere. Vei reprezenta totul pentru el. Ai însă grijă la prieteni şi
cunoştiinţe, căci vă vor sta în cale şi va veni un moment în care veţi plânge
amândoi”. Cuvintele spuse i-au zdruncinat inima şi i-au amintit mereu de
imposibilitatea de a-şi duce la bun sfârşit visul. Şi asta a afectat-o mai presus de
orice.
Se spune de cele mai multe ori că noi suntem copii destinului şi că mânaţi
de plăcerea lui ajungem să privim un răsărit de soare sau un apus de stele. Ce
vor toate astea să spună. Fiecare are un drum în această viaţă oricât de greu i s-
ar părea la început. Cu siguranţă va găsi lumina, va descoperi că i se va oferi o
mână întinsă pe care, dacă o va respinge, nu o va mai primi şi va renunţa astfel
la un ideal. Şi e dureros...

În difuzoarele boxelor din bar o piesă cunoscută îmi macină sufletul. Parcă
şi acum îi văd ţinându-se de mână şi cântând piesa lor de suflet. Suna ceva de
genul ,,îţi voi aduce-n vis comori, şi vom zbura sus printre nori, ascultă-mă şi
crede-mă acum: te voi iubi, te voi iubi, oricât de greu ţi-ar fi să crezi, aşteaptă şi
ai să vezi... şi orice chip din jurul tău, voi fi chiar eu, te voi iubi”. La început mi
s-a părut ciudat această conversaţie prin refrene de piese, dar am conştientizat
că ei chiar se iubesc şi vor să trăiască la intensitate maximă orice moment. I-am
cunoscut fără să vreau într-o zi de primăvară. Nu mai ştiu exact momentul dar
m-au impresioanat. Pentru vârsta mea, ce am văzut mi s-a părut de-a dreptul o
nebunie, cum doi tineri reuşesc să facă din ploaie senin ori din gânduri cenuşii,
zâmbet. Dar asta-i adolescenţa....

- Asculţi această piesă, Ionuţ ? Îmi aminteşte de ea. Prima oară tot la
serbarea aceea ciudată am auzit-o. Este adevărat că a devenit oarecum şi imnul
nostru...

14
- Dar piesa şi-a încheiat şi ultimul acord, completă Ionuţ cu glasul
tremurând. Noi însă am rămas aici... şi vom rămâne. Vreau să ştiu povestea
voastră...
Despre serbare nu aş spune prea multe. A fost superbă, dar mai ales finalul.
Tot coridorul liceului a fost îmbălsămat în alb de la zecile de kilograme de făină
aruncate în joacă. Păream ca-ntr-un război, năvăleam unii peste alţii şi ne
turnam în cap pungi întregi de „nea de copt”. Cât despre frumoasa noastră clasă
s-a ales praful şi pulberea. Parchetul cimentuit în cocă îmbăcsită de praf şi făină
a fost lustruit de mâinile mele, ore în şir, dar tot nu a ieşit. Mocheta ce să mai
spun, plină de ceară de la lumânări. Noroc cu cealaltă clasă organizatoare că a
venit cu fierul de călcat şi cu aspiratorul, căci nici a doua zi nu mai plecam din
liceu. A fost o debandadă generală, însă o nebunie care m-a făcut să trăiesc fără
să cunosc. M-a făcut să iubesc o străină...
Acea seară mi-a rămas în suflet... Tânjesc şi acum după privirea ei, privire
ce mi-a răstălmăcit legile interioare, după zâmbetul şi pielea delicată a feţei ce
mi-a îngăduit să o pictez... Tânjesc după tot. Iar după ce am cunoscut-o am
învăţat să apreciez valoarea sufletului.
Drept să-ţi spun nu m-am aşteptat nicio secundă că voi putea fi cu ea, că îi
voi putea cuprinde trupul tremurând de emoţie sau îi voi alina gândurile ivite pe
chipul ei drag. Din acea seară, după ce părăsise sala de curs am crezut-o
pierdută pe vecie. Dar nu a fost aşa...

15
Cap. III
Visul

Se spune că atunci când te îndrăgosteşti uiţi de tot, de prieteni ce ţi-au fost


alături, când ai surâs ori ai fost îngheţat de frigul de afară, de părinţi pe care
doar dacă îi mai priveşti când ajungi acasă, obosit de prea mult frumos sau pur
şi simplu de tine şi ale tale griji cotidiene. La început nu mă identificam cu
aceste lucruri, nu-mi defineau trăirile. Dar decât să mint, mai bine spun că nu
erau atât de intense pe cât le credeam. De cele mai multe ori ai impresia că
iubeşti pe cineva de la prima vedere, însă nu ai curajul să i-o spui. Unii cred că
de teamă. De teamă că nu te poate înţelege şi nu te poate hrăni cu acea visare şi
înţelegere dorită cu ardoare. Şi mulţi sunt cei care se înşeală crezând că au
întâlnit o rază de lumină pe care o cereau. Destinul nu face nimic la întâmplare.
Tocmai atunci când te simţi incapabil de a mai reacţiona şi de a mai lupta pentru
vreun ţel vei descoperi că la uşa camerei tale va bate cineva. Din reflex îi
deschizi şi o inviţi. Este o rază cenuşie, umbrită de nonşalanţa căutării, ce şi-a
încetat zbaterea într-un destin ursit. Îi vezi lacrimile, îi atingi sufletul şi te
cutremuri. Nu e nici măcar pe jumătate din ce credeai că poţi vedea în infinitul
tău interior, nu e nici chiar un pic. O vezi melancolică şi prăbuşită în coşmarul
ei. Nu mai ţii cont de iubirea apusă şi o îmbrăţişezi. Curios, nu te respinge. E
prea slăbită pentru a o face, dar îţi zâmbeşte trist. Şi atunci intervine
imprevizibilul. Începi să o priveşti, să-i înţelegi frământările şi să o accepţi
treptat pentru ceea ce este. Îţi dai seama apoi, mai mult intuitiv că în urma ei
vualul de durere ce i-a înnegrit o bună parte din viaţă îşi pierde din esenţă. Şi
toate acestea datorită ţie. Când înţelegi într-un final că ai reuşit să faci un bine
doar prin prezenţa ta ajungi să te accepţi ca fiinţă iubitoare. Zâmbeşti mai mult,
ţi se pare că tot paradisul din jurul tău, nevăzut până atunci, îi poartă urma. Şi
eşti tu, descoperit după nenumărate chinuri sufleteşti.
Uşa clasei şi-a închis zbaterea... A lăsat în urmă doar seara unui sentiment
născut. Tăcerea din noi a fost repede acoperită de gândurile fulgilor de nea ce în
jocul lor paridisiac ne sărutau chipurile dureros de întunecate. Rimelul
machiajului se scurgea atent pe obrajii decoloraţi amintindu-ne că de fapt
suntem oameni iar toată acea seară a fost doar o petrecere nocturnă. Şi se
scurgea, picătură cu picătură pe lespedea imaculată a potecii, delimitând viaţa
de iad. Iar noi mergeam în căutarea idealului fără a privi în urmă.

16
- Hai s-o continuam la mine, mi-a spus un bun prieten. Să facem din
această seară, ziua întunericului. Vom fi îngerii iadului şi vom bea cu o cupă
ruginită de credinţă sângele vărsat pe cruce.
Eram prea obosit să ascult astfel de tâmpenii. Nu-mi ardea de glume
morbide şi nu datorită oboselii trupeşti. Exista în mine o oboseală spirituală ce
devenea reticientă la lucruri banale. Îmi era ruşine de propria persoană, de
masca corbului de pe faţă, de femeia de la magazin care râdea de jocul nostru,
îmi era ruşine de felul în care eram în acea seară. În minte, imaginea ei îmi
desena fericirea. Şi am visat-o...
Am visat că eram în liceu, la etajul doi. Peste tot inimi decupate de carton,
agătate de bolurile becurilor cu halogen. Probabil era ziua îndrăgostiţilor iar pe
mine mă urmărea doar umbra trupului. Nu-mi păsa că eram singur. Doar
mergeam. Zgomotul paşilor ruinau tăcera din jur, izbindu-se sfâşietor de pereţii
impertinenţi. Uşile claselor erau închise. Aminteau doar de elevii ce încă mai
studiau pe la ore şi aşteptau cu nerăbdare o pauză binemeritată. Dar am văzut...
La geamul din capătul coridorului o siluetă mângâia vidul din faţa proprilor
ochi. Şi plângea... Plângea cu lacrimi de copil, cu lacrimi care ar fi putut sfâşia
şi cel mai crud suflet întâlnit în cale. Şi nu avea nicio susţinere ori vreun umăr
pe care să-şi verse amarul. Nici măcar un strop de optimism. Parcă dorea să-şi ia
rămas bun de la iarna de afară. Dar iarnă purta şi în suflet. M-am apropiat şi am
privit... Mi-am fixat axele vizuale către clasa opusă coridorului nostru. La
început nu am putut repera nimic. După, am rămas uimit... El îi oferea o floare
şi zâmbea printre cuvinte neînţelese. Stătea în genunchi în faţa iubitei şi-i
vorbea, ascunzându-şi emoţia şi bâlbâiala. Ea zâmbea şi-l îmbrăţişa,
inimaginabil, pur, fără urmă de falsitate.
Plângea văzându-i. Ar fi vrut să fugă de acea imagine, să-l urască, să-l facă
să regrete, dar se ura pe sine. Şi a fugit, măturând coridorul cu o frumoasa
rochie de bal, a fugit de prezenţa lui bolnavă, de acea fericire visată. Nu a văzut-
o cât suferea, cât de frumos se îmbrăcase pentru el, cât de ... ? Gândurile o luase
razna în mintea ei, bătăile inimii atingeau imperfecţiunea iar respiraţia îi
devenea greoaie. S-a prăbuşit în fuga-i nebună de vidul zidului imaginar, dar nu
a căzut. Braţele unui necunoscut i-au amortizat căderea. Şi ne-am lăsat trupurile
lunecând pe cimentul lustruit de sub picioare. I-am cuprins capul între mâini şi i
l-am odihnit pe piept. Mi-a simţit frisoanele inimii, dar nu a schiţat nici un gest,
nici măcar un surâs. Lacrimile, blestematele trăiri care ieşeau la suprafaţă i se
scurgeau orbeşte pe obraz. Temător, cu degetele ca două jeleuri în mâna unui
copil jucăuş, i-am atins faţa. Nu ştiu ce desenam sau încercam să fac, căci brusc
totul devenise miracol. O ultimă picătură s-a desprins absentă din geana stângă
şi ea a surâs...
Din lacrimile curse pe obrajii umezi s-a desprins melancolic prezentul. Aşa
jos cum stăteam aşteptam parcă unul de la celălalt o vorbă, o mângâiere ce ne-ar
fi putut desprinde din melancolia ivită. Iar ea a tăcut. Dar din această tăcerea am
înţeles. Îşi dorea un braţ pe care să poată lăcrima, o mână care temătoare să-i

17
salveze sufletul pierdut printre cărămizi de iad prăfuit şi s-o înţeleagă pentru
ceea ce era. Nu se putea schimba pentru nimeni, nici chiar pentru persoana
iubită, era ceva împotriva firii ei. Nu dorea să-şi murdărească puritatea
sufletului făcând vreun gest înjositor pe care alţii l-ar aplauda, nu dorea nici
măcar o clipă să învinuiască pe cineva, cu toate că asta simţea. Era prea bună
pentru a o face. Iar pe oamenii buni nu îi găseşti la orice colţ de stradă.
- Priveşte spre zorii unei zile noi.
Atât i-am putut şopti printre lacrimi de fericire bolnavă. Şi cu mâna părăsită
pe obrazul umed i-am mângâiat zbuciumul interior. Bătăile neregulate ale inimii
au început să-şi găsească sens. Nu se întreba, doar aştepta... Dar cel ce s-a
întrebat am fost eu. Ce simţea în acel moment, ce valuri îi loveau ţărmul inimii
sau ce umbre părăsite de trupuri îi ameninţau visarea.
- Îţi mulţumesc mult, străine.
Cuvintele erau prea mari pentru a fi spuse. Falsitatea din glasul ei dorea a fi
ascultată. Însă nu de mine...
Faţa scăldată în sudoare căpăta o aură de vis în zugrăveala obosită a soarelui
de mai. Pe coridor doar liniştea zdruncina speranţa din noi fără teama de a
însufleţii suferinţa.
- De ce plângi...?
Tăcere doar...
- Ştiu că nu poţi avea încredere într-o persoană pe care nu ai mai
întâlnit-o. Îţi dau dreptate dar nu uita că eşti un om, o fiinţă cu sentimente şi
gânduri măreţe care nu merită suferinţa. Nu te închide în tine... Vorbeşte... Te
voi asculta. Priveşte în jur şi încearcă să te înţelegi. Afară e primăvară... Lasă ca
şi în sufletul tău să fie. Te poţi regăsi... trebuie doar să-ţi doreşti. Te poţi
vindeca. Vei vedea că lumea nu e chiar atât de tristă.
- Nu pot să vorbesc, îmi este mult prea greu. Nu te supăra străine... Poţi
să mă laşi aici, singură printre esenţe de fericire, poţi să îmi dai drumu’ la mână,
căci nu voi suferi. Durerea m-a făcut imună. Cred că ar fi mai bine să pleci, să
uiţi că ai întâlnit vreodată o fiinţă nehotărâtă şi cu vise spulberate. Te rog
pleacă, străine. Nu vreau să-ţi faci singur un rău. Pleacă...
Eram ca doi copii, ce în durerea lor îşi îmbrăţişau trupurile golaşe, uitând de
lumea de afară.
- Uită-mă străine. Nu are rost să-mi înţelegi zbuciumul. Pentru ce să te
întristezi, pentru nişte blestemate de sentimente ce oricum nu îşi pot atinge
menirea. Pentru ce ?
Lacrimile îi ropoteau genele obosite. Nu mai avea putere nici măcar de a
ridica privirea către porumbelul ce-i zâmbea ocrotitor de la geamul de deasupra
caloriferului.
O ascultam cu sufletul cât un purice, dar nimic din interiorul meu nu mă
obliga să o părăsesc, să abandonez această mână întinsă dar zdruncinată de
lovituri de cuţit. Poate dacă schimbam decorul, iar în braţele mele domnea o
persoană ruptă din această realitate crudă, fără sentimente ori vise, renunţam.

18
Dar aşa nu. Vroiam să o înţeleg şi s-o ajut. Aici cred că am greşit, m-am
implicat poate prea mult într-un vis în care credeam... câtuşi de puţin înţelegeam
din tot ceea ce spunea, dar simţeam că o pot ajuta să treacă peste acest hop
dureros, pe care viaţa i l-a pus în cale.
- Nu pot să fac ceea ce îmi spui. Întotdeauna am încercat să fac un bine
celor din jur, întotdeauna am căutat să videc suferinţa celor răpuşi de ea, dar de
cele mai mule ori, eu am fost cel neglijat. Aşa că nu îmi cere să plec, pentru că
nu o voi face.
- De ce nu înţelegi. Nici măcar nu te cunosc, nici măcar nu poţi spune
ceva despre mine. Îţi sunt la fel de străină ca tu mie. Nu am vrut să mă
prăbuşesc în braţele tale. Mai bine mă lăsai să cad, să simt răcoarea podelei pe
care alergam, poate doar aşa îmi mai reveneam. De ce ai apărut în faţa mea?
Mi-e bine acum. Fugi şi uită de această clipă. Lângă sufletul tău trebuie să fie o
persoană care să ştie să te înţeleagă şi să te iubească pentru ce eşti cu adevărat.
Însă fără să vrea se descria, îşi etala sufletul pe o tavă din care puteam gusta.
Iar acest lucru m-a ambiţionat.
- Dar nu vreau nimic de la tine, nu-ţi cer nici măcar o petală sau o
frunză ruginită dintr-un copac, ce în căderea ei atinge pământul. Vreau doar să
te ajut. Atât... De ce nu încerci să faci ceva pentru a ieşi din starea asta, orice.
Nu ai o plăcere, nu îţi place să citeşti, să scrii, să pictezi ori să asculţi muzică ?
Trebuie să existe ceva care să te facă să uiţi de resentimente ori de gânduri
dureroase. Trebuie să fii tu, regăsindu-te într-un lucru obişnuit, trebuie....
Un scurt fior i-a cutremurat trupul secătuit de putere.
- Îmi plac multe lucruri banale, dar ştiu că nu voi avea parte de ele. Tot
ce visez ştiu că se va nărui a doua zi, îmi place să.....
Printre lacrimile adormite, pe obrajii cruzi de suferinţă, i-am întâlnit o urmă
de surâs. Atât de jucăuşi, dar parcă prea melancolic pentru fiinţa ei... Şi am
continuat să visez. M-a despărţit doar întunericul de după, ce nu mi-a mai
acordat nici măcar o secundă de fericire iluzorie...
Stropi de patimă am simţit a doua zi, ca şi când trupu-mi fusese pus pe rug,
de nu ştiu ce mână diabolică ce-mi dorea moartea. Însă nu ele mi-au atras
atenţia, privind marea oglindă a camerei mele, ci zbuciumul interior pentru care
nu aveam leac. Ce vis... atât de real dar totuşi izbitor de depărtat de prezent.
Pentru o clipă am fost împreună. I-am mângâiat faţa înzăpezită de gheaţa ploii
interioare, fără teamă, doar cu un strop mai mare de sentiment şi i-am cuprins
trupul firav într-o îmbrăţişare ce ne unise nedefiniturile interioare. Acest deja-vu
ciudat, a surâs inimii mele şi i-a dat posibilitatea de a visa. Întâia oară i se oferea
dreptul la imaginaţie, la crearea unei noi lumi făurită pe refren de muzică
bisericească. Visam, iar acest lucru mă înălţa acolo sus, lângă făuritorii
idealurilor nocturne, acolo unde infinitul defineşte trăirea în cadrane de iubire
iar nonsensul se scaldă în fericire.
Am deschis uşa camerei şi am căutat absent parfumul zeiţei din vis. Aveam
speranţa că îl pot găsi, credeam că prin el voi putea ajunge la obrazul pictat de o

19
mână tremurândă. Mi se instalase în vene o stare de nesiguranţă la vederea
idealului spulberat.
Cât de mult am vrut să mă pierd printre moleculele vidului din jur, atât de
mult încât îmi doream respiraţia ei, să mă mângâie cu degetele-i firave într-un
mers absent, să mă sărute atunci când era nevoită să vorbească.
Eram complet dezorientat, rupt de realitatea zilnică, de griji, de senzaţii
ciudate ori repulsii, şi acest lucru mă durea. Trupul meu îmbrăţişa definitul ei,
mâna tremurândă ce a desenat, cu un dermatograf neascuţit obrazul ei, era tot
acolo, lângă geana gândului ei. Şi mă simţeam împlinit...

Şi cum spuneam, i-am cunoscut într-o zi de mai ţinându-se de mână, atât de


frumos şi graţios, încât toţi cei din parc se uitau la ei miraţi. În mâna stânga, ea
purta un mănunchi de flori, probabil le-a cules împreună cu prietenul ei pe
dealul din apropiere. Ţin minte şi acum culoarea, erau de un roşu aprins,
asemeni obrajilor catifelaţi ai stăpânei. Mergeau atât de frumos, uniţi în
dragostea lor, încât am crezut pe moment că nu se vor uita la cei din jur. Poate
că nici nu au făcut-o, dar în drumul lor către fericire, au poposit în faţa unei
persoane. Nu ştiu de ce au făcut-o, probabil i-a impresionat ceva la el, căci drept
să-ţi spun era o persoană în vârstă, aşa cam ca mine care, abandonat pe o bancă
înjunghiată de iniţiale groteşti, privea spre nicăieri. Ea i-a întins buchetul de
flori şi i-a zâmbit pur, fără aroganţa adolescenţilor rebeli. I-a urat sănătate şi din
puţinul lor i-au oferit o sumă de bani. Am şi acum florile acelea presate în
jurnalul vieţii mele, alături de bagnotele învechite. Le voi păstra atâtea zile cât o
să mai am pe acest meleag şi poate pe patul morţii îi voi chema să-mi închidă
genele...

Fumul de ţigară devenea insuportabil în atmosfera încărcată de prea multe


sentimente.
- Încă o bere ! Lacrimile lui Ionuţ începeau să prindă contur, dar nu ştia
de ce, povestea încă nu începuse. Vă rog, puteţi să ne mai aduceţi o bere, se
adresă politicos, de data aceasta, băiatul, chelneriţei.
- Doamne ce vis ciudat ai avut în acea seară. Povesteşte-mi ce s-a mai
întâmplat, te-ai întâlnit cu ea, ai vorbit, cum a început totul ?
- Da, Ionuţe, a fost un vis ciudat, dar totodată şi unul care m-a îndemnat
la meditaţie. Cine era El, de ce îi făcuse rău, de ce privea totul cu atâta
pesimism. La început, aceste întrebări mi se păreau banale. Cum puteam
răspunde la nişte întrebări născute dintr-un vis, mă credeam chiar obsedat, dar
aflasem de fapt, tocmai contrariul. Întrebările mele îşi găseau soluţii chiar în
viaţa ei, captuşite firav de o pătură transparentă a memoriei, pe care însăşi

20
voinţa-i nestrămutată a dorit-o. Dar despre acest aspect te vei lămuri singur pe
parcurs.
- Of, cât de misterios poţi fi câteodată, nici nu ştiu cum te-am suportat
atâta amar de vreme.
Se pare că această glumă i-a readus un pic din zâmbetul acela fermecător al
unor vremuri apuse. Iar acest lucru îl bucura nespus pe Ionuţ.
- Şi cum spuneam m-am trezit cuprins de sudori. Parcă trăiam un vis
întunecat, ce-mi îngreuna trăirea şi nu mă lăsa să mă ridic spre lumină. Acea
senzaţie ciudată, care îţi ridică părul de pe ceafă, nu mi-a oferit posibilitatea de a
visa în continuare cu ochii deschişi şi acest lucru mă ofensa. Îmi era dor de visul
recent apus, îmi era dor de privirea aceea pierdută, de mângâierea şi parfumul
inconfundabil al trupului ei. Mi-e atât de dor...
A fost ciudat când am ajuns la liceu şi mi-am aruncat ochii la întâmplare pe
băncile altădată pline de adolescenţi nerăbdători. Pe una din ele, strategic
ascunsă sub un zarzăr, şedeau doi tineri. La început nu le-am distins chipurile,
probabil din lipsă de claritate a vederii, dar cu greu, am reuşit să desluşesc. Era
ea, alături de o persoană. Am simţit că ceva din mine s-a zdruncinat, ca şi cum
lama unui cuţit perfect ascuţit, îmi pătrundea în inima suferindă... Şi am preferat
doar să salut şi să merg mai departe, cu a mea amară durere. De abia acum
conştientizam că visul încetase cu adevărat. Mi-a fost greu, dar am ridicat
privirea către cer şi mi-am spus: ,,voi continua”.
- De ce mi-ai spus că este singură ? De ce mi-ai spus că voi putea fi
împreună cu ea ? De ce ?
- Ce ai păţit Andrei ? Ana mă privea mirată dar în acelaşi timp speriată.
- Mi-ai spus că este singură. M-am îndrăgostit fără să vreau de ea, iar
acum îmi-e greu.
Pentru Ana vorbeam o cu totul altă limbă, dar cum priveam spre geam, şi-a
dat seama.
- Îmi pare rău Andrei, nu am ştiut. Este Daniel, un bun prieten de-al ei.
Îşi împărtăşesc aceleaşi visuri, amândoi pictează lumea aceasta plină de răutate,
în culori de speranţă. Ştii cât de frumos reproduc...
- Nu mă interesează acest aspect, poate să picteze ce o vrea, mie îmi
place de ea şi cu asta basta.
Nici acum nu ştiu de ce am spus cuvintele astea radicale. Probabil mă
simţeam rănit fără să fac ceva anume, probabil eram prea îndrăgostit de
imaginea ei din vis, în care mă îmbrăţişa, nici nu mai ştiu... Cu timpul mi-am
dat seama că lumea ei colorată îmi reprezenta atât de bine sufletul încât, pentru
a mă putea reculege, nu trebuia decât să-i privesc trăirile iscălite pe o coală de
hârtie.
- Nu am vrut să te rănesc. Te voi anunţa dacă s-a schimbat ceva...
- Mersi mult... dar raţiunea şi umanul din mine respingea categoric
această prefăcătorie. Nu am nevoie să renunţe la el pentru mine. Las-o să fie
fericită...

21
În suflet, ploaia inunda acea sclipire bolnavă a speranţei, fără ca măcar să-i
pese de rănile lăsate. Mergeam absent printre nori de ploaie, către acel nicăieri
idolarizat. Nu îmi păsa că dincolo de ele se ascundeau cursurile la care trebuia
să intru ori colegii, ce nerăbdători aşteptau absenţa mea. Mă simţeam înfrânt.
Din ce, nici acum nu îmi pot imagina. Melancolia era unica care nu uita să mă
părăsească şi mă veghea cu puritatea ei. Doream să pot uita de tot, de trecutul
îndepărtat, în care speram la posibile ,,jumătăţi”, de imagini ori locuri care, prin
frumuseţea lor lumească, mă încântau şi mă făceau să plutesc, de promisiunile
copilăreşti, spuse în momente de reverie, ce nu şi-au găsit niciodată temeinicia.
Am crezut că pot uita de mine doar pentru a fi cu ea. Se pare că m-am înşelat...
Visam prin ploaie iar de acest lucru nu-mi era ruşine, visam că eram din nou
împreună. Mâna, îi desena acelaşi obraz catifelat, iar buzele îi şopteau cântece
iluzorii. O strângeam atât de puternic în braţe, încât îmi era frică să nu o pierd,
asemeni realităţii crude.
- M-am întors, i-am şoptit cu buzele aproape îngheţate. Nu te pot părăsi,
lasă-mă, mai lasă-mă măcar o secundă să te privesc. Eşti atât de frumoasă...
- De ce nu renunţi străine, de ce ? Ce vezi la mine. Sunt o biată fată
visătoare, un biet băţ de chibrit arzând în degetele unui copil inocent. Cu ce ţi-
am greşit de nu mă laşi să-mi veghez durerea?
- Nu îţi pot da drumul la mână !...
Din depărtări se auzeau voci, ca un ecou prelung, drag, după o stare de
covalescenţă. Era atât de fericit că îi putea auzi, din nou, glasul încât ar fi făcut
orice pentru a o păstra. Dar...
- Andrei, Andrei, ce-i cu tine ? Arăţi ca naiba. Vino în clasă şi usucă-te,
vei răci. Mai vine şi profa, uite-o pe coridor.
- Ce, ce se întâmplă...? Desprins din visul mirific, am simţit cimentul
crud al zidului prezent, printre buzele stoarse de putere. Cei doi erau tot acolo.
Dar ceva mi s-a părut ciudat la ei, ca doi îndrăgostiţi, dar ca nişte prieteni. Pe
faţa ei se culegeau stropi de dragoste pură, pe ai lui doar amiciţia. Ce se
întâmpla ? Doi străini pe o bancă comună, asta erau, dar nu recunoşteau...
Atât de confuz mă simţeam, încât am uitat ce oră de curs aveam. Habar am,
cel puţin ştiu că profesorul m-a lăsat în pace. Cu capul aplecat pe banca ruginită,
a atâtor zeci de suflete silitoare, am închis ochii absent. Imaginea îmi dansa
printre gene de ploaie scursă. Ea era tot acolo, singură, ruptă de a ei speranţă.
M-am apropiat, dar mi-a oprit incursiunea, cu un semn obosit de mână.
- Stai acolo, nu te apropia.
În jurul ei, o mică parte din coridor era pictată într-un roşu crud, asemeni
picăturilor de sânge curse fără încetare pe crucea mântuirii. Nu mi-am imaginat
că cineva a avut curajul să-mi picteze visul cu culoarea tăieturii, sau că
acuarelele învechite mai pot desena un trup cules în durere. Nu am ascultat-o şi
am prins-o de mână, cu gândul de ai săruta buzele. Pe degete însă, ceva călduţ
se scurgea, picătură cu picătură, asemeni unei straşini de casă abandonată. I-am

22
ridicat braţul, de unde ca un fluviu, se scurgea furibund sângele ei neîntinat.
Trei tăieturi, nici o urmă de vindecare. Atâta durere pentru ce ?
- Ce ai făcut, suflet chinuit ? Ce e cu tine oare ? De ce, Doamne,
întotdeauna cei drepţi au de suferit, de ce ? Cu lacrimi în ochi i-am cuprins
mâna. Tricoul meu preferat, a ajuns doar o cârpă pentru persoana la care ţineam.
Aveam şi de ce.
- Te voi iubi. Atât mi-a spus şi totul luase sfârşit.
Da, spun totul, pentru că de atunci nu am mai visat-o, nu în acel mod. Mă
trezeam cu ea în gând, dar nu o mai vedeam suferind. Iar acest lucru îmi
conferea liniştea de care aveam nevoie pentru a renaşte...

23
Cap. IV
Prima întâlnire şi seara de colind

Se spune că atunci când visezi lucrurile se pot adeveri doar având credinţă şi
speranţă. Să spun că am avut şi eu, mi se pare o prostie. Eu doar am aşteptat ca
timpul sau destinul să facă ceva. Iar de această dată nu m-am înşelat...
Zilele au curs fără ca ceva să se schimbe în bine. Aceeaşi monotonie
nedefinită, aceleaşi feţe de adolescenţi grăbiţi către casele lor, după cursuri
infernal de grele şi aceleaşi sentimente. Parcă nimic nu vroia să se schimbe în
bine. Nici Ana nu-mi mai spunea ceva în legătură cu Diana. Mă simţeam ca un
bolnav în căutare de medicament, însă pentru boala mea leacul nu exista în
pastile ori injecţii, ci depăşea cu mult aceste bariere.
- În sfârşit te-am găsit, te-am căutat în tot liceul. Nu mai poate da omul
de tine, că ai o groază de treburi. Nu vin eu să vorbesc cu tine, tu nu te
deranjezi.
Pentru Ana, ziua începuse nespus de bine.
- Dar ce e cu tine de eşti atât de fericită? Pe cine ai mai văzut azi de
surâzi atât de fermecător. Nici chiar în prezenţa ei, nu mă puteam abţine de la
vorbele frumoase.
- Hei lasă-mă pe mine, eu am venit pentru tine.
- Pentru mine ? Ce ai, tu nu eşti în toate minţile, doar nu vrei să fiu
iubitul tău ?
- Prostuţule, nu despre mine e vorba. Altcineva te aşteaptă. Tu doar
trebuie să baţi la poartă. Cu siguranţă îţi va răspunde.
- Tu nu ştii că sunt pretenţios şi nu aleg pe oricine. Nu ştii ?
- Nici chiar dacă vine vorba de Diana ?
- Ce tot spui acolo, Diana are prieten. Ţi l-am arătat doar săptămâna
trecută. Nu i-ai văzut pe bancă. Eu ce să fac ? am răspuns oarecum revoltat.
- Stai măi că nu e aşa. Tipul acela era un bun prieten, atât. Of, Doamne,
cât de repede renunţi, nici măcar nu cunoşti şi deja spui că e prea mult. Da, e
adevărat că îi place de el, dar prietena lui este cu totul alta. Ce naiba?
În sufletul meu înviase soarele speranţei. În sfârşit ziua cea mare sosise, iar
visul nu mai părea atât de îndepărtat ca prima oară, sau cel puţin aşa credeam pe
moment.
- Vrea să-şi facă şi ea o casetă la cineva şi cum nu prea cunoaşte pe
nimeni în liceu, a apelat la mine, iar eu la tine. Ce zici poţi să o ajuţi? Trebuie
doar să-i faci o copie după o casetă originală, atât.

24
Cât de fericit am fost în acea zi, parcă îl prinsesem pe Dumnezeu de picior,
şi-L obligam să mă facă fericit. Nimic nu a mai contat în clipa aceea, decât să
lupt pentru împlinirea mea...
Am ajuns mai mult visător decât realist la clasa ei de la parter şi am întâlnit-
o. Chipul ei divin surâdea, radia a frumuseţe şi esenţă, a mister şi puritate. Am
vrut să o strâng în braţe, să uit de mine şi de cei din jurul doar pentru a fi cu ea,
dar toate aceste dorinţe îndrăzneţe s-au redus la o simplă conversaţie.
- Îmi poţi copia şi mie caseta aceasta ? Îţi plătesc, numai fă-mi-o şi mie,
te rog.
- Stai liniştită cu partea cu plătitul, că nu sunt genul care să ia bani.
Mâine vei avea caseta.
Sincer să fiu nu îmi aduc aminte numele formaţiei, dar suna bine, era un
rock plăcut. Parcă ieri purtam în mâini caseta ce-i fredonase inima, într-o seară
de iarnă crudă. Atât eram de entuziasmat ascultându-i o formaţie de suflet, încât
zilele ce au urmat i-am mai cerut acest serviciu. Ajunsesem să mă rog de ea să-i
copiez muzica, să aflu cât mai mult despre ea, despre gândurile şi trăirile ei.
Muzica îmi conferea liniştea aceea ciudată, pe care bătrânii o au la capătul
vieţii, când cu o carte în mână ascultă simfonia multicoloră a trilurilor de păsări
şi se leagănă pe un balansoar mâncat de vreme... Aşa mă simţeam şi eu...
Mă obseda gândul că nu pot fi aproape de ea, de sufletul ei pur. Şi tocmai de
aceea, îmi doream tot mai mult lumea în care trăia, visele, speranţele, credinţele.
A fost ciudată clipa în care am ajuns să o înţeleg, deosebit de complexă. Dar
povestea doar a început.
Şi cum spuneam, ajungeam să-i cer casete, doar pentru a-i fi aproape
sufleteşte, să o pot privi printre rânduri de bandă neagră melodioase. Era ceva
inedit. Până şi carcasele casetelor miroseau a puritate, a esenţă delicată de mâini
sfinţite. Toate acestea m-au făcut să trăiesc cu adevărat şi nu din prisma
cunoaşterii unei lumi noi, ci din umbra unei posibile fericiri.
- Da, poate aşa o fi, dar ai ajuns tu să-i ceri casete, tu care priveai
nepăsător la orice nimic din acesta. Cât de mult te schimbase şi tu nici nu-ţi
dădeai seama.
- Da, cred că aşa a şi fost, însă mă simţeam foarte bine făcând un gest
ce-i reda zâmbetul pe buze. Ajungeam chiar să-i înţeleg gândurile, trăirile, parcă
combina din faţa ochilor mei mi-o descria în amănunt, cântând refrene de vis.
Îmi plăceau piesele, erau deosebite de ceea ce ascultam până atunci. Şi mi-am
spus să risc, să încep să cunosc alte lucruri de care nu avusesem parte, să
experimentez alte trăiri şi senzaţii. Poate că aici am greşit, poate de aici mi se
trage şi îndoiala şi întrebarea. Fără să vreau, am început să mă întreb de orice
lucru pe care îl vedeam, căutam răspunsuri, născoceam premise. Eram un altul,
un necunoscut.
Am avut de-a face cu multe nume de formaţii străine, care mi-au încântat
plăcerea sufletească, dar parcă doream din ce în ce mai mult. Doream
intensitate, duritate, metalul acela întunecat, muzica pe care niciodată nu o

25
credeam înrădăcinată în mine. Şi am făcut toate acestea pentru ea, doar pentru a
nu fi mai prejos de gândurile şi sentimentele sale. Mi-a trebuit ceva timp pentru
a afla tocmai contrariul, exact opusul acestor lucruri pe care mi le doream, dar
pe care ea le purta în interior.
Cultura mea muzicală suferise astfel modificări importante, numai pentru a
fi spiritual mai aproape de ea. Despre muzică sunt multe de spus, dar le vei afla
răspuns pe parcurs, ai puţină răbdare.
- Andrei, mă interesează prea puţin muzica, pe mine mă fascinează
povestea voastră, nu o blestemată muzică în care aţi căzut răpuşi.
- Te cred Ionuţ, dar şi ea are o parte frumoasă în acest miracol. Vei
vedea...
- Te ascult prietene...
Într-o zi, cred să fii fost aproape de vacanţa de iarnă, m-am dus la ea la
clasă. Aveam eu ceva născocit în minte, căci altfel nu îndrăzneam, ceva legat de
muzică ori alte lucruri care păreau interesante pentru ea şi am intrat hotărât în
clasa plină de sunete stridente. Printre hărmălaia iscată, am privit către rândul
din mijloc, către banca în care speram că stătea. Nu am găsit-o. Cunoştiinţele
din generală, m-au primit cu braţele deschise în clasă. Nu mă uitaseră, iar acest
lucru îmi oferea siguranţă. Dar nu pentru curiozitatea lor venisem ori pentru
întrebări stereotipe, îmi erau chiar indiferente. În spirit de glumă am apucat o
bucată de cretă şi am iscălit pe tablă un nume de formaţie. Nu ştiu de ce o
făcusem, dar cert o spun, eram înnebunit să am un mod de a scrie pur original,
unic, propriul meu stil de a născoci litere, de a le contura şi de a le personaliza.
Liniile lor, pe cât de dur le construiam, pe atât de profund le exprimam. Şi tabla
suferise modificări din partea unei persoane visătoare, indiferentă la glasurile
celor din jur. Când să plec i-am întâlnit privirea; atât de frumoasă în bătaia
inocentelor raze de soare iernatice, încât un ciudat fior mi-a cutremurat
nedefinitul uman. Şi-a îndreptat privirea către tabla izbitor de neagră şi a văzut
scrisul...
- Tu l-ai făcut ? întrebă Diana mirată.
- Cred că da, sau cel puţin creta pe care o am în mână. Eu nu am nici o
vină. Şi ea a surâs..
- Îmi place mult scrisul acesta gotic. E desprins parcă dintr-un vechi
document biblic, de atunci de când apostolii scrijeleau psalmii pe table de
piatră. Inspiră credinţă şi meditaţie...
- Aşa este, Diana. N-am avut ce face şi am zis să vă ,,personalizez”, un
pic, clasa.
- Îţi place Nightwish ?
- Aş spune că da. Este ceva nou, aduc o altfel de concepţie în interiorul
muzicii rock. O soprană cu o formaţie de metal... s-au îmbinat perfect aceste
două stiluri inconfundabile, dar în acelaşi timp total opuse: opereta cu rockul.
De aceea le ascult muzica, sunt unici.
- Da, ai dreptate.

26
- Ţie nu-ţi plac?
- Nu pot spune că nu-mi plac ca şi formaţie, dar stilul meu muzical este
îndreptat oarecum spre metal. Atât...
Rămăsesem uluit. Luam parte la primul dialog cu ea, despre muzică. Mă
fascina orice moment în preajma ei, orice cuvânt şoptit din glasul ei mă făcea să
vibrez. Parcă eram o chitară în braţele unui magician al muzicii. Şi mă simţeam
liber, nepăsător la ceea ce guverna în jur. Însăşi această libertate mi-a oferit
iubirea şi frumosul etern, încât şi acum o cerşesc şi o regret cu toată inima.
- Mai vorbim, Andrei. Acum vine profa. Şi colegii alergau ca nebunii către
băncile lor aducătoare de reverii.
- Bine, Diana. În cazul în care nu ne vom mai vedea, îţi urez vacanţă
plăcută. Fie ca Sfânta sărbătoare a Crăciunului să-ţi lumineze inima şi să ai
parte numai de căldură sufletească.
- Şi ţie la fel. Vacanţă plăcută !
M-am detaşat de acea clipă mai sărac cu ceva sentimente. Parcă toată esenţa
mea se scursese în preajma ei, atât era de mirifică. Şi m-am îndreptat spre acele
ore care încă îmi mai aşteptau prezenţa, obosit parcă de gândurile ce nu-mi
dădeau pace.
Vacanţa nu mi-a oferit nimic nou. Aceeaşi plictiseală generală, culminată cu
un anotimp răcoros şi distant, aceleaşi trăiri reci, desprinse din amintiri
spulberate şi acelaşi eu. Parcă nimic nu se schimbase în comparaţie cu vacanţa
trecută, dar nu ştiam de ce. Posibil să fii fost prea melancolic ? Se prea poate.
Zilele curgeau triste ca dintr-un nor blestemat, nepăsătoare la neliniştile mele
interioare. Se zbăteau atât de haotic, în eliberarea cerului plumburiu, încât venea
clipa în care te întrebai, dacă eşti tu sau nonculoarea din tine. Iar fulgii de
zăpadă, copleşiţi de amintiri prea intense, udau feţele adolescenţilor dornici de
recreere, ca într-un început de roman de dragoste. Se împleteau cu buzele
sfioase ale copilelor uitate de vreme, printre bătăile cu zăpadă, se împăcau cu
tinerii doritori de canicula binecuvântătoare a verii şi mistic spovedeau frunţile
înăsprite de durere ale trecătorilor.
Tot timpul mă gândeam la ea, doar la ea. Telefon încă nu aveam şi chiar
dacă îl aveam nu îi cunoşteam numărul să-i vorbesc. Dar minunea se
întâmplase.
M-am întâlnit într-una din aceste zile mohorâte cu o bună prietenă de a mea.
Am întrebat-o de Diana şi i-am cerut numărul de telefon. Mi l-a oferit cu
sufletul deschis, ca şi când ceva din interiorul ei îi spunea să o facă, îi spunea să
ne unească pe mine şi pe fiinţa aceea deosebită. A fost întâia zi în care am surâs
cu adevărat într-o vacanţă cumplit de apăsătoare. Şi am aşteptat seara, doar
pentru a-i auzi vocea.
- Ce faci Diana, nu am mai vorbit de mult. Cum e în vacanţă ?
- Salut. Dar... cu cine vorbesc la telefon ?
- Ăaa... nu mă cunoşti ?
- Nu... Cine eşti ? adăugă Diana cu o voce neliniştită.

27
Am aşteptat un timp, să văd cum reacţionează. Vroiam să-i acaparez atenţia,
să se bucure că cineva străin o suna şi dorea să-i vorbească.
- Ăaa... păi sunt tipul care a scris la voi pe tablă, într-o zi, un nume de
formaţie. După o scurtă pauză...
- Îmi pare rău, ai greşit numărul, nu cunosc pe nimeni care să fii scris pe
tablă ceva.
- Nu, nu am greşit, nu eşti tu Diana ? şi insistam cu sufletul cât un purice...
- Ba da, dar sincer nu te cunosc.
- Pe bune mă ştii. Am venit într-o zi şi am scris un nume de formaţie pe
tabla voastră din clasă.
- Nu ştiu, îmi pare rău. La revedere...
- Stai, nu închide. Nightwish nu îţi spune nimic, scrisul gotic...?
- ....
- Sunt eu, Andrei.
- Tu eşti ? Of Doamne, m-ai speriat ! Într-adevăr, parcă răsufla uşurat după
o luptă cu propria ei persoană.
- E... cam aşa este, dar... ce să-i faci. Cum nu mai ştii, când am scris pe
tablă, ştii tu creta, literele acelea gotice religioase... ?!
- Aaa..., ba da. Uitasem. Tu erai, desigur...
- Cum e în vacanţă ? Pusesem şi eu o întrebare, mai mult de formă, doar
pentru a o mai ţine un pic de vorbă.
- Aşa şi aşa.
Ceva din glasul ei îmi spunea că lucrurile nu erau tocmai frumoase şi că
ceva se întâmplase.
- Ce ai păţit, mi se pare că eşti un pic tristă ? Ce ţi s-a întâmplat?
După o scurtă pauză, cu o voce coborâtă mi-a răspuns.
- N-am nimic. Nu mă simt prea bine. Atâta tot. Cred că e de la timpul ăsta.
Tu ce faci ?
- Nici eu nu o duc prea bine. Cred că e ceva general. Nu-mi prieşte deloc
vacanţa asta. Şi aici îi spuneam adevărul...
- Lasă, că mai e un pic. Acum, îmi pare rău, nu mai pot vorbi la telefon, am
un pic de treabă. Vorbim altă dată, bine ?
- Da, niciun fel de problemă. Îţi urez în continuare vacanţă plăcută, mai
frumoasă decât până acum. Noapte bună.
- Şi ţie la fel. Pa, pa.
Nu pot să uit această primă conversaţie, era atât de prietenească, încât
pentru un moment am crezut că suntem împreună, că ne cunoaştem de un amar
de timp şi ne iubim mai presus de orice. Atât de fericit m-am simţit în acea
seară...
Eram nerăbdător să aflu cât mai multe lucruri despre ea, despre viaţa şi
idealurile ei. I-am cunoscut formaţia preferată, ştiam că pictează deosebit de
frumos, într-un colţ de natură iubit, că iubeşte florile şi frumosul ceresc, că ştie

28
să atribuie naturii înţelesul ei profund şi că ştie să viseze. Şi toate acestea le-am
aflat de la vechia mea prietenă.
Cât de îmbătat am fost de aceste gânduri. Totul mi s-a părut un vis prea
frumos din care nu doream să plec. Ştiu că am fost prea visător, dar puţin îmi
pasă de acest lucru. Printre atâtea lucruri frumoase spuse despre ea, gândul că
era bolnavă mă obseda. Mă întrebam tot timpul ce are, de ce suferă, cum
puteam să o ajut... Doar pe parcurs aflasem, iar lucrurile nu erau întocmai
strălucite. Dar nu au contat, ne iubeam prea mult pentru a fi despărţiţi. Sau cel
puţin ştiam că o ador mai presus de zeităţi, iar de asta am fost mereu sigur, în
fiecare zi, oră sau minut înăsprit în trecut.
- Şi cum, tot timpul te gândeai la ea ? Înseamnă că aveai şi de ce. Poate te
simţeai trist într-un anotimp ce îţi picura în suflet doar ţurţuri de regret, poate
pur şi simplu nu te regăseai, când doreai să visezi. Dar puteai să apelezi la
prieteni, la mine, de ce nu ai făcut-o ? a întrerupt Ionuţ povestirea.
- Nu ştiu, pur şi simplu îmi doream să stau singur şi să meditez asupra
acestei vieţi şi asupra fericirii pe care mi-o doream. Atât. Dar stai să-ţi spun...
Zilele treceau hoinare, lăsând în urmă doar tristeţea neregăsirii, fără ca
vreunul din noi să se bucure de acel prezent. Iar suferinţa provocată, atingea
cote infernale. Şi toate aceste lucruri, din absenţa noastră de la întâlnirea cu
fericirea.
Trist, mângâiam fereastra camerei, iscălind pe ea cuvinte de dor necules.
Speram că mă va auzi, că fulgii de nea împrăştiaţi pe pervaz îi vor săruta
sufletul în cântecul eliberării şi îi vor oferi încrederea în forţele proprii. Şi cum
stăteam aşa, lipit cu obrazul de îngheţata oglindă transparentă, parcă am văzut-
o. Era în grădina preferată, îmbrăţişând trupul bătrânului copac, ce i-a alinat
plânsul copilăresc şi i-a legănat trupşorul într-un vals melodios; şi în dansul ei
ritmat, se lăsa răcorită pe gene de fulgii norocoşi de nea. Visa, trăia şi picta o
lume cumplit de tristă în culori de speranţă. Aşa îmi păruse acea fantasmagorie.
Crăciunul se apropia cu paşi hotărâţi, iar blestemul meu interior nu-şi înceta
intesitatea. Priveam absent la miile de glasuri zglobii, ce aşteptau nerăbdătoare
să ningă pe pârtia în care îşi plimbau fericirea cu sănii ruginite de vreme sau la
copacii îmbătrâniţi, care aşteptau cu speranţă venirea verii. Şi eu aşteptam ceva.
Aşteptam ca visul să devină realitate. Iar firişoarele din care se năşteau
rădăcinile împlinirii, le-am cunoscut exact în ajunul Sfintei Sărbători...
- De ce, ce s-a întâmplat atunci ? Te-ai întâlnit cu ea ? Precis te-ai întâlnit
cu ea ? Spune că da, nu-mi ascunde...
Ionuţ trăia aceste clipe la intensitatea sentimentelor mele. Pacă povestea
mea, îl făcea să creadă în minuni, în vise imposibil de realizat şi în idealuri la
care nu spera. Şi astfel văzând bucuria din ochii săi, nu am încetat să-i ascund
povestea fericirii mele; sentimentele erau prea intense pentru a fi ascunse. Nu
acum..., nu acum. Poate când povestea va fi spusă, va fi dată şi pagina cărţii
vieţii mele, urmând un prezent cu totul nou, dar izbitor de riscant.

29
- Îţi voi spune prietenul meu, îţi voi spune tot. De multă vreme aşteptam pe
cineva căruia să-i împărtăşesc aceste gânduri ascunse în inima mea bolnavă. Şi
nu mă voi opri aici. Sper ca la sfârşitul acestui „vis ucis” să pot să mă trezesc,
mâine de dimineaţă, şi să privesc cu încredere la zorii unei zile noi. Aştept
ceasul acesta, dar oare îl voi găsi... ?
- Cu siguranţă îl vei întâlni, speră şi nu mai privi tot timpul în umbra
pesimismului tău. Vei avea de învăţat... acum nu face din această clipă un
moment de melacolie sfâşietoare. Vorbeşte-mi despre clipa în care ai întâlnit-o;
eşti cu ea acum, o revezi în mintea şi sufletul tău. Descrie-o şi încearcă să o
îngropi în amintire. Aşa vei birui...
- Voi putea oare ? Dar gata cu aceste înjositoarele sentimente. Unde
rămăsesem ?!
- La faza din ajunul Crăciunului.
- A da. Am aşteptat acea zi la fel ca pe oricare, nepăsător, răpit într-o lume
prea întunecată pentru prezentul care urma. Ceasurile treceau, iar scaunul de la
biroul meu se plictisise de un trup covalescent. Nici bradul ce-mi insufla
altădată credinţa în divinitate, nu mai avea puterea de a mă binecuvâta. Doar
telefonul se pare că mă trezise oarecum la viaţă din nostalgia creată.
- Alo, Andrei, sunt Ana. Ce faci diseară, vrei să mergi cu noi, cu colindul?
Haide, te rog mult, suntem mulţi sau mai bine zis multe şi ne trebuie şi o voce
de băiat.
- Păi... am ezitat eu.
- Nici un păi. La şase ne întâlnim în faţă la troiţă ? Bine ?
- În fine. Cred că o să merg.
- Rămâne la şase. Pa.
M-am întrebat, pe moment, ce o fi apucat-o pe Ana să mă sune. Pe altcineva
nu găsise ? Dar răspunsul nu conta prea mult, eram hotărât să mă duc. Gata cu
întrebările.
La început mi se păruse o mare prostie să aştept să mă întâlnesc cu ele, dar
cum orele se scurgeau, ceva din interiorul meu începea să ardă izbitor. Era o
senzaţie ciudată, asemănătoare cu aceea în care aştepţi un lucru mare, un cadou
ori un rezultat important. Poate ora şase devenea pentru mine o nouă schimbare.
Şi eram nerăbdator. Până şi glasurile colindătorilor, pe care le detestam în zile
de crudă suferinţă, mă atrăgeau în frumosul lor, spunându-mi un călduros „bine
ai venit” la sărbătoarea fericirii. Parcă era invitată toată lumea la visare, la
frumos şi la împlinire spirituală. Dar sincer să-ţi spun, am vrut să renunţ de vreo
două ori la seara de colind. Mă simteam mic printre glasuri credincioase şi
sentimente desprinse din suflete prea iubăreţe. Dar m-am dus...
Zeci de feţe cunoscute mă aşteptau la vechea troiţă din ,,valea morţi” cum o
numisem întâia oară. Şi ea are o poveste, dar nu de mituri avem acum nevoie.
Prietene de generală, colege de liceu, toate mă aşteptau cu glasurile pregătite de
simfonia naşterii Mântuitorului. Printre ele, un chip mirific, împărtăşea un

30
sentiment de linişte, de adevărată reculegere, între atâtea suflete lipsite de
importanţa iubirii. Era ea...

O lacrimă ivită din neant, ce pierdută se scurgea pe obrazul lui Andrei, a


zdruncinat tăcerea umbritului local. Atât de mare şi de tristă, încât îţi era greu să
nu te întrebi, oare iubirea lor a fost pământească sau au fost uniţi, undeva în
sferele îngereşti, de o mană dumnezeiască ?

Era ea... Emana înţelepciune, luciditate, adevăr şi puritate. Rareori mi-a fost
dat să întâlnesc o persoană atât de deosebită ca Diana. Însăşi colţul unde se
odihnea ori părticica de pământ pe care se afla, se cutremura de frumuseţea ei
spirituală. Dar totuşi era prea melancolică într-o seară atât de inocentă, şi cu
siguranţă nu merita acest lucru. Nu mai ştiu exact cum am reacţionat, ce am
simţit în acea clipă, dar pot spune că mi-era frică să nu greşesc, să nu spulber
prin vorbele mele, o posibilă stare de împlinire. Nu i-am putut vorbi, parcă eram
amorţit de prezenţa ei, de farmecul ei nedescifrat, de gândurile ce-i ascundea
inima.
- În sfârşit ai sosit, mi-a spus Ana nerăbdătoare. Primul profesor,
domnişoara de engleză. Ambarcarea. Şi am pornit la drum...
Cine mai ştie dacă eram pregătiţi sau nu să cântăm, dacă aveam habar sau
nu de colind ori de versuri. Important era că ne distram şi puteam face din
Sfânta seară, una de împăcare sufletească.
Am colindat toată seara, pe la toţi profesorii, până am ajuns undeva departe
de oraş, la profa de franceză. Aleile parcă erau nesfârşite, dar cât de nesfârşită
să fie oare iubirea din sufletul meu, încât să cutreiere zi de zi acele locuri, doar
pentru a-i vedea privirea ori sentimentele din suflet. Şi pentru acestea, mă
luptam cu împotrivirea, cu raţiunea, care nu de puţine ori era în contradicţie cu
spiritul meu visător.
,, Domn-Domn să-nălţăm...
Iată vin colindători,
Domn-Domn să-nălţăm,
Când boieri nu-s acasă,
Domn-Domn, să-nălţăm,...
Vocile ni se auzeau de la cinci case depărtare, fără să ne deranjeze vreun
pic. Eram fericiţi, dar nu ştiam de ce. Probabil, frumoasa seară îşi pusese
amprenta adânc pe sufletele noastre, iar acum trăiam cu adevărat, la intensitate,
crezul iubirii.
Am intrat într-o casă ce emana căldură, sentiment, şi ani de studiu profund.
Ne-am aşezat, fiecare pe unde am putut, unii pe fotolii ori pe jos, alţii pe

31
canapea ori tocuri de uşă, nu ne interesa prea mult unde. Ne simţeam bine,
atmosfera ne-o permitea, iar ca nişte devoratori ce eram am sorbit-o cu plăcere.
Trăiam prin prisma bucuriei profesoarei noastre.
- Bine aţi venit. În sfârşit vine şi liceul pe la mine. Anul ăsta au cam uitat
de profa lor, dar văd ei pe semestru doi.
Hohote de râs în jur. O cunoşteam de mult timp pe profa noastră de francă,
o persoană deosebită din toate punctele de vedere, un suflet de om care nu a
făcut niciodată un rău unui elev, oricât de nepregătit ar fi fost. Prin acest fapt
devenise iubită şi simpatizată de toţi, dar o simpatie venită din inimă, nu falsă.
Dacă elevii dragi dânsei veneau de la facultate doar pentru a-i ura Sărbători
Fericite, îţi dai seama cât de iubită era, este şi va fi.
- Poate ai dreptate Andrei, după câte spui, dar sincer nu o cunosc.
- Nici nu ai de unde, dar nu te mint...
- Ei, mai lasă profesorii, că nu vreau să vorbim acum despre şcoală,
vorbeşte-mi de voi, de tine şi de Diana.
- Măi, dar nerăbdător mai eşti...
Discuţiile începuseră până în momentul în care profa ne-a prezentat sorei
dumneaiei. Ea este Ana, una din elevele mele preferate, el este Andrei, adică eu,
un elev deosebit şi un devorator de nou, iar ea este Diana, pictoriţa noastră şi
sufletul clasei, o persoană inteligentă şi un suflet visător. La auzirea numelui ei,
un fior rece mi-a străbătut şira spinării. Parcă era desprins din gândul şi trăirea
mea, din visul şi speranţa pe care le trăiam intens. Nu îmi dau seama, dar parcă
numele ei îmi întărea legătura în fericire, şi îl adoram. Diana... Muzicalitatea lui
mă fascina.
După o oră petrecută într-o atmosferă de vis, a trebuit să ne îndreptăm paşii
grăbiţi către o altă locuinţă cunoscută. Din păcate, pentru mine, ceasul era prea
târziu în noapte iar persoana pe care o adoram a fost nevoită să schimbe traseul
către casă.
- O să trebuiască să-l sun pe tatăl meu. E prea târziu să plec acum şi mai
ales singură, se vedea neliniştea pe chipul ei.
- Nu-ţi face griji, voi merge eu cu tine, a spus profa de francă. Voi merge
cu sora mea.
- Nu trebuie doamna profesoară, mă descurc, se apăra Diana.
Avea un glas atât de melodios şi sensibil încât îţi venea să plângi auzindu-l.
- Stai liniştită, adică ce, noi nu putem merge cu colindul ? Avem vreo
câteva case de colindat în seara aceasta...
Întotdeauna pusă pe glume, profa a condus-o pe Diana spre casă. M-am
simţit pueril că nu am putut spune nimic, că nu am luat iniţiativa, să o conduc,
să-i vorbesc, să o liniştesc, încât şi acum simt acea stare de vinovăţie. Nu am
avut curajul să spun ceva, pentru că ţineam prea mult la ea şi nu-i puteam
divulga secretul. Şi am plecat cu privirea îngropată în asfaltul dureros de crud,
fără să privesc în jur, fără să le aud glasurile prietenilor mei, fără să-mi aud
vocea interioară. Pentru mine, seara luase sfârşit cu acea despărţire... Din trupul

32
nevătămat de alte despărţiri, acel rămas-bun din noapte mă sfâşiase. Mi-era frică
că nu o voi mai vedea, că nu îi voi mai putea auzi glasul liniştitor printre sute de
voci comune, că nu voi avea niciodată curajul să-i spun că o iubesc şi multe
astfel de gânduri cenuşii ce nu-mi dădeau pace.
Orele care au urmat au fost prea umbrite ca să mi le mai aduc aminte. Am
mai fost la o casă şi atât. Iar seara devenise rece peste înfierbânţeala sufletului
meu, retrăgându-mă spre visare...
- A fost, se pare, o seară pe cinste. Ionuţ încerca zadarnic să-mi insufle un
pic din stare de bine cu care începusem povestea. Îşi dorea să îngrop trecutul, iar
eu asta încercam să fac. Dar nu pot spune că a fost uşor să trec cu vederea peste
amintiri frumoase. Filele însă doreau a fi mâgâiate şi uitate...
- Da, a fost o seară pe cinste... Numai vocea însă îl trăda pe Andrei...
A fost o seară de care îmi amintesc cu drag. Primele ore din noapte în
compania ei. Chiar dacă nu eram decât prieteni, conştientizam că prezenţa ei îmi
facea bine. Însăşi relaţia care a urmat mi-a făcut un bine şi îi multumesc.
- E izbitor de dureros să pierzi pe cineva, dar gândeşte-te cât de frumos este
momentul în care cunoşti pe altcineva, în sufletul căruia poţi descoperi câte
ceva din fiinţa pierdută.
Cuvintele lui Ionuţ mi-au dat de gândit. Dacă întâlneam după un timp o
persoană la fel de deosebită ca Diana ? Cu siguranţă nu era ea, dar dacă printre
miile de calităţi ale persoanei dragi, găseam în altcineva măcar două ? Puteam
deveni fericit doar cu gândul şi sufletul că un pic din nedefinitul ei se regăsea în
străina din faţa mea. Poate voi reuşi chiar să o iubesc.
- Mersi mult, Ionuţ, pentru această cugetare, chiar îmi face bine. Mersi
mult...
- Lasă, Andrei, că nu vorbim acum în metafore şi aforisme... Vorbim
despre viaţa asta, despre acest prezent care trebuie trăit intens, nu din amintiri
ori sentimente prea puternice ce-ţi îngreunează progresul. Nu uita prietene să
trăieşti. Poate ea, la ora asta, deja te-a uitat iar tu îţi faci griji în zadar.
- Aş vrea să mă poată uita, dar simt că nu o poate face. Dacă ar reuşi aş fi şi
eu liber. Iubirea noastră a fost jurată într-un loc sfânt, iar dacă nici unu dintre
noi nu-l va uita pe celălalt, sentimentele reciproce ne vor urma pe tot parcursul
vieţii. Tu pricepi ceva din ce-ţi spun eu ?
Cu lacrimi în ochi îi spusesem şi secretul nostru.
- Atât de mult v-aţi iubit ?! Nici măcar nu v-aţi oferit posibilitatea ca în
cazul în care vă veţi despărţi, să fiţi liberi să faceţi ce vreţi ?
- Nu a crezut nimeni că ne vom despărţi. Nici chiar cel mai aprig duşman
al nostru nu îşi imagina vreodată că vom spulbera un ,,cuplu perfect”, după cum
aveam plăcerea de a ne alinta atunci când stăteam îmbrăţişaţi. Dar totul din vina
mea.
- Tu ori eşti prost ori eşti tâmpit. Nimeni nu are vreo vină. V-aţi iubit prea
mult iar din această sufocantă iubire aţi cules doar sufocarea. Aţi vrut să fiţi
liberi, aţi vrut ca măcar pentru o oră sau o zi sau, nici măcar nu ştiu ce să mai

33
cred, pentru o lună, să staţi depărtaţi unu de celălalt să vedeţi dacă reuşiţi. Dar în
marea voastră iubire nu v-aţi gândit că vă puteţi face rău. Nu puteaţi rezista nici
măcar o secundă unu fără celălalt, dar de... dracul tot drac rămâne, chiar dacă îl
personalizezi tu în înger.
O lacrimă, oare a câtă, îi brăzda faţa obosită a lui Andrei. Nu mai avea
puterea nici să clipească. Cu un murmur sfâşietor de abia a putut să spună:
- Ai dreptate...
- Mai du-te încolo de nebun iubăreţ. Trezeşte-te o dată, copil pierdut ce
eşti.
- Tu chiar ai chef să mă faci să râd. Bine măi. Numai de-al naibii îţi spun
mai departe să te oftic, că nu ai trăit şi tu o poveste mai frumoasă ca a mea.
- Ce să spun... adăugă Ionuţ, dar oarecum cu regret.
- Ce să spun ai ?! Bine...
Cu mâneca hainei, Andrei şi-a şters picătura din ochi şi a continuat...
- Chelner, mai adu o bere că ni s-a uscat gâtlejul, spuse condamnat de o
nelinişte interioară Ionuţ...
- Tu eşti întreg, măi omule ?
- Ce vrei frate, o dată te întâlnesc şi atunci tot trist eşti. Ei lasă, dacă nu te
trezeşti în seara asta, din beţia asta de iubire a ta, joci cu tine ţonţoroiu, ai auzit ?
- S-ar putea să nu mă mai trezesc mâine din beţia asta în care cad, nu de
iubire, şi ştiu eu apoi pe cine să mă răzbun.
- Ăăăă... ăsta sunt eu ? zâmbi satisfăcut prietenul lui Andrei.
- Nu tu, Doamne fereşte, persoana ta, drac mic ce eşti. Mă faci pe mine
rockăr, dar tu eşti mai rău.
- Ei lasă, că după aia trecem pe latura cu muzica şi mi-e frică că iar mă cert
cu tine.
- Bine, fie, am cedat eu.
Andrei începea să zâmbească. Avea un zâmbet nou, parcă redescoperit după
o lungă absenţă. Şi Ionuţ era încântat că îşi privea în ochi adevăratul prietenul,
cel regăsit.
O parte din povestea iubirii lui Andrei a fost îngropată. Urma ce era mai
important şi anume ea. O va putea uita ?! Să sperăm... Ionuţ gândea atât de
profund încât i se vedeau borboane de transpiraţie pe frunte.
- La ce naiba te mai gândeşti ? Mi-am revenit eu şi te-a luat pe tine. Om
mai eşti şi tu Ionuţe.
- Eu mă gândesc la ce o să facem mâine. Ştii e un chef super tare...
- Tu îţi baţi joc de mine nu ? Adică mă provoci să încep ceva şi nu mă laşi
să termin. Nu te las eu acum.
- Aşa te vreau prietene. Spune-mi tot omule, descarcă-te...

34
Cap. V
Seri de visare...
Când începi să crezi cu adevărat în tine şi în sentimentele tale se spune că
reuşeşti să zdrobeşti orice barieră, oricât de dur ar fi construită. Şi toate acestea
pentru că îţi doreşti cu orice preţ să-ţi vezi iubita fericită, împărtăşind cu tine
aceleaşi gânduri şi frumuseţi interioare. Atunci, cu adevărat te poţi numi
împlinit. Eşti împlinit pentru că cea de lângă tine este împlinită. Şi nu ceri decât
atât... să poţi să-i vezi surâsul de copil fericit într-o zi de ploaie mohorâtă, să
crezi că fără tine nu poate fi ea. Să arunci haina de pe tine atunci când frigul îţi
îngreunează mersul şi să strigi „te iubesc visul meu frumos”, nepăsător la cei
din jur. Asta înseamnă credinţa. Iubirea este pur şi simplu noi, atât. Când auzi
cuvântul „noi”, te gândeşti la unu şi acelaşi lucru, fericire, împlinire, unire în
sentiment. Noi pe vasul fericirii, noi în lupta cu viaţa... Noi şi atât...
- Aşa am fost şi noi. Dar până la noi, am fost doar eu şi ea... Vacanţa se
sfârşise spre bucuria multora. Am fost fericit doar la gândul că o voi putea
revedea. Eram atât de derutat încât nu-mi dau seama exact dacă i-am salutat sau
nu pe colegii de clasă, dacă i-am întrebat ceva ori nu de vacanţa care a trecut.
Nu mă interesa...
Şi am ajuns printre ei absent. Mii şi mii de întrebări: ce am făcut, cum a fost
în această perioadă de reculegere, cum am petrecut revelionul... ? Mă oboseau
cu impertinenţa lor. Poate eram un altul şi nu puteam să mă privesc.
- Salut Andrei. Luptă pentru Diana, luptă pentru ceea ce speri şi visezi
trebuie doar să crezi în tine. Vei reuşi, nu este cu nimeni şi chiar îi place de
tine...
Am zis că visez din nou. Ce naiba, chiar trăiam doar din vise şi nu aveam
niciodată îndemânarea de a culege roadele prezentului. Chiar atât de laş să fie
destinul încât să mă facă doar să trăiesc din reverii ?
- Mersi mult Ana, dar nu-i deloc uşor să ajungi la inima unei persoane ca
ea. Voi încerca... însă nu credeam cu adevărat în mine, la fel ca şi acum...
- Nu te da bătut. O să fie greu, dar după ce va ajunge să te cunoască, te va
îndrăgi.
- Da da, cu siguranţă.
Sarcasmul meu îi neliniştise un pic gândurile. Şi ce dacă, mi-am spus, ce
aveam de pierdut. Mă săturasem de atâtea sentimente spulberate în vânt şi de
atâtea suflete vindecate ori jurâminte încălcate.
Mă bucuram dar totuşi mă întristam. Mă situam la două poluri total diferite,
care, cu siguranţă nu ajungeau vreodată să se împace, iar acest gând îmi
îngreuna sentimentul. Nu ştiam ce trebuie să fac, cum să pot ajunge să-i fiu
aproape. Nu ştiam... Dar gândul de a lăsa totul să vină de la sine m-a făcut să
prind aripi de încredere. Şi aşa am şi făcut, am lăsat timpul să decidă în locul
meu. Poate această decizie îmi afecta, într-un final, în bine fericirea interioară.

35
Şi nu m-am înşelat. Am lăsat totul la voia sorţii... După un timp îmi dăduse
poate prea mult pentru a putea duce... Dar am continuat.
Şcoala devenise extrem de plictisitoare, orele se îngreunau treptat iar noi nu
mai credeam în forţele proprii. Ne lăsam pur şi simplu purtaţi de val, încotro va
merge el, acolo ne vom aţinti şi noi trăirea. Nu conta că ieşeam din acest joc
vătămaţi sau cu un pic de inteligenţă în plus, pentru că starea de spirit generală
era una de regres. Şi cum să faci performaţă cu nişte oameni care nu doreau
acest lucru... Eu doar aşteptam ceasurile de după orele de curs. Iar ele m-au
făcut fericit...
Vorbeam mult când ne întâlneam, vorbeam despre orice ne venea în minte.
Ne completam reciproc, omitea unul o idee, o completa celălalt... era frumos,
totul avea o esenţă de magie...
Într-o seară, cred să fii fost primăvară, i-am propus să o conduc până la
parcul oraşului. Mereu avea lângă ea prietene dragi, colege cu care îşi urma, în
fiecare zi, acelaşi drum nesfârşit de amintiri. Şi i-am spus:
- Diana, stai că merg şi eu în sus.
- Nu trebuie să te deranjezi, pe bune, poate ai treabă, stai liniştit, mi-a
răspuns ea cu o urmă de speranţă nedefinită.
- Dar nu e nici un fel de deranj, am insistat eu...
- ... , bine dacă tu vrei, a adăugat cu glasul doar o şoaptă.
În faţa parcului ne-am oprit. Scăldat în lumini de vis, giganticul cu suflet de
om privea abandonat la urmele paşilor hoinari. Acum era doar prea întristat...
- Vezi cât de melancolic este parcul în această perioadă ?
- Este trist... Lumea a uitat de el. Dar însăşi anotimpul i-a făurit această
reculegere în adormire. Va învia, vei vedea, aşteaptă doar. Poate şi sufletul
multora din noi va învia o dată cu natura. Şi în aceste gânduri îmi puneam
speranţa...
- Da, poate vom învia...
Cât de trist au sunat cuvintele ei... Dar însăşi tristeţea glasului, m-a făcut să
visez. Credeam în iluzia că suntem undeva deasupra pământului, într-un loc de
vis, unde Domnul îşi unea cerul cu realul într-o armonie cutremurătoare. Şi
priveam. Priveam la lumea grăbită în căutarea idealului, atât de numeroasă dar
parcă robită de durere...
- Eu trebuie să plec, mi-a spus cu glasul înecat într-un plâns nevăzut.
- Bine, Diana, păi... ne vedem mâine.
Am simţit în clipa aceea un ciudat fior în interior, ceva care îmi spunea să-i
ating buzele într-o sărutare divină... Mă înşelasem. Cu o seriozitate ieşită din
comun mi-a răspuns:
- Iartă-mă Andrei, dar concepţia mea este un pic învechită. Multe dintre
prietenele mele spun să schimb ceva în mine, pentru că altfel nu voi avea pe
nimeni lângă sufletul meu, nici un prieten adevărat, dar nu le-am ascultat şi nu o
voi face curând. Aşa că nu te supăra. A urmat o scurtă pauză ce m-a îndemnat la
meditaţie.

36
- Apreciez acest lucru la tine. Nu eşti ca celelalte, iar asta contează... Ne
vedem mâine.
Şi calitatea ei îmi conferea stabilitate. Dacă puteam să ajung la inima ei, să-i
arăt frumosul iubirii pure, să o descopăr şi să mă las descoperit de sentimentele
ei, reuşeam să înving legile ce îngrădesc împlinirea...
În seara aceea am plecat spre casă trist, gânditor la persoana şi trăirile ei. M-
am întrebat de nenumărate ori dacă a iubit pe cineva, dacă a visat într-o
îmbrăţişare tăcută frumosul lumii, locuri de întâlnire romantică sub clar de lună,
dacă... Şi mă obsedau răspunsurile.
În ziua care a urmat nu am mai condus-o, poate îmi era frică, poate aveam
nevoie de meditaţie, nici eu nu ştiu. Vroiam să renunţ, să-mi abandonez visul cu
greu început, parcă mă lovisem prea tare de primul hop ieşit în cale şi nu aveam
onoarea de a continua. Mă simţeam un laş. Şi însăşi laşitatea mea m-a făcut să
lupt şi să nu mă retrag. Dintr-a treia seară lucrurile începeau să se unească într-o
poveste de neuitat.
Acelaşi parc, aceleaşi personaje, un alt moment. Fetele au înaintat rugate
parcă de o forţă nevăzută, şi am rămas singuri. Nu mai ştiu exact ce ne-am spus
în acea clipă, dar la sfârşit, când a fost nevoită să plece, mi-a sărutat obrajii. A
fost un sărut inocent, parcă desprins dintr-o poveste de dragoste cu un final trist,
însă spre deosebire de ea, nimeni nu a plâns. Sufletul meu căpătase valenţe de
fericire timpurie. Şi aceasta m-a ambiţionat să lupt, să caut libertatea pe un
drum nou, nelipsit fără doar şi poate de piedici şi necazuri. Iar drumul se vedea
a fi lung până la inima ei. Dar eram hotărât...
Serile se scurgeau atât de nebune, încât îmi era frică că le voi pierde mersul.
O conduceam după fiecare apus tot mai aproape de locuinţa ei. Ce îmi amintesc
din acest început de drum, a fost momentul de la biserică. Ne-am plecat capetele
amândoi pentru câteva secunde în faţa altarului, şi ne-am făcut cruce. Din
acoperişul bisericii, născut ca din neant, un porumbel ne-a liniştit trăirea. Parcă
ne spunea ,,iubiţi-vă mult”, atât de încântat era de noi în mersul său ceresc.
- Poate este un semn, zise Diana prevăzătoare.
- Sincer nu cred, dar cu siguranţă cineva sus doreşte să ne spună ceva.
- Aşa este... Dumnezeu nu ne-a uitat...
- Şi nu ne va uita, am completat eu, cu sufletul împăcat.

Au urmat apoi cele mai pure trăiri pe care le-am cunoscut vreodată...

37
Cap. VI
... Eseuri de chemare

Se spune că atunci când vrei să exprimi ceva frumos, un sentiment, un gând


sau o trăire, să apelezi la scris. El te ajută să te descarci, să născoceşti idei pe
care mintea ţi le spune ori să transpui un vis apus în noapte. Când am descoperit
că lucrurile pot fi exprimate atât de clar şi cu atât de multă trăire prin scris, m-
am aflat pe mine însumi. Toate acele locuri descoperite, sunt însă azi doar
împăienjenite de durere, pentru că am iubit-o...
Pe fiecare seară ne scriam gânduri pe care nu apucam să ni le spunem la
şcoală, gânduri pe care şi acum când le citesc mă fac să trăiesc timpul acela.
Erau idei desprinse din suflet, ce doreau a fi expuse în faţa unei coli, nu conta
cum, câte, ori cât de intense erau. Aveam nevoie unul de celălalt şi găsisem
soluţia. Eseurile ne-au apropiat... Ne scriam zeci de pagini, până la epuizare,
adormeam, lăsam totul baltă pe a doua zi, iar în zori ne apucam iar de lucru,
abandonam cursurile doar pentru „a vorbi” prin scris, ne recream desenând
cuvinte pe coală. Era ceva unic...
- Privesc paginile ce le am în mâini, sunt ale ei, şi aş vrea să-ţi citesc ceva
dacă nu te superi...
- Andrei, cum să mă supăr, spune-mi cum eraţi, cum v-aţi descoperit
interiorul, ce simţeaţi, nu ştiu, spune-mi orice, spune-mi prieten drag.
,, Am spus că vreau să mă schimb... acum stau şi mă gândesc la cum sunt şi
am ajuns la concluzia că este necesar să mă schimb. Pun suflet în tot ceea ce fac
şi mă ataşez foarte repede de persoanele care-mi sunt prieteni şi astfel ajung să
fiu dezamăgită de nenumărate ori, fără a mă învăţa minte.
Mi-au plăcut mult eseurile tale dar trebuie să-ţi spun că nu pot fi de acord cu
unele idei... ai spus că ,,o iubire sau mai bine zis o legătură durabilă se leagă în
anii facultăţii, dar nici atunci”, ei bine... eu cred că în anii adolescenţei se leagă
cele mai inocente relaţii, iubirea este pură, neîntinată căci, atunci eşti copil
iubeşti cu sufletul. Dacă nu ai prima iubire în anii adolescenţei, la facultate vei
fi doar un copil maturizat prea curând.
Am mai înţeles din cuvintele tale că suferi... îmi pare rău... chiar nu meriţi,
eşti special şi cine nu şi-a dat seama de asta nu te-a meritat nici măcar o
secundă... aşa că nu are rost să păstrezi în suflet resentimente şi durere, umbre
ale trecutului, trebuie să te ridici din întuneric şi să respiri aerul schimbării.
Hm... uite cine vorbeşte ?! Eu ştiu să dau sfaturi şi să ajut pe alţii, să le ofer
un umăr pe care să plângă dar pe mine nu pot să mă ajut. Mă lupt să-mi şterg
sentimentele pentru că sunt conştientă că nu interesează pe nimeni ce simt. M-
am săturat să fiu mereu alături de cei care au nevoie de mine, pentru că eu...
sunt singură şi ştiu asta.”

38
De abia acum mi-am dat seama câtă dreptate avea. O iubire mare
întotdeauna se leagă în anii adolescenţei. Atunci iubeşti sincer, din tot sufletul,
fără pretenţii ori interese.
- Ai dreptate Andrei...
- Nu e vorba aici de dreptate Ionuţ, este cu mult mai mult decât atât. Ai
iubit până acum din tot sufletul tău, să simţi că fără pesoana dragă nu eşti tu, că
fără acele minute care îţi răpesc din timpul tău liber alături de ea, nu te poţi
identifica ? Ai simţit vreodată aceste lucruri.
- Nu, Andrei... Dar spune-mi despre voi.
Nu ştiu ce mă apucase. Parcă Ionuţ era de vină pentru tot ce mi se
întâmplase. De ce i-am spus cuvintele acelea, de ce ?
- Iartă-mă prietene, nu am vrut. M-a copleşit această scrisoare. Iartă-mă
pentru cuvintele pe care ţi le-am zis.
- Stai liniştit Andrei, ai dreptate, eu nu am iubit niciodată. Tocmai de aceea
vreau să vă ascult povestea.
Cât de cutremurătoare îi erau cuvintele, plângea spiritual alături de mine, şi
eu nici nu-mi dădeam seama...
M-au suprins gândurile ei. Nu credeam că suferă atât de mult. Îmi era
identică, ajuta persoanele dragi, dar nu se putea ajuta pe sine. Nu avea nici cum.
O veche poruncă dumnezeiască spunea „să-ţi ajuţi aproapele ca pe tine însuţi”,
dar Dumnezeu nu a prevăzut oare în codul Său de legi şi faptul că unii ajută pe
alţii mai mult ca pe propiile persoane ? De ce ?
Dar răspunsul la întrebare se afla ascuns în noi. A trebuit doar ca timpul să-l
scoată la iveală.
,, Pix nou... foaie nouă... o nouă zi. Nici nu mai ştiu ce am scris aseară aşa
că iartă-mă dacă mă repet sau dacă încep cu alte idei.
Afară soarele mă necăjeşte pentru că el e auriu iar eu sunt în negru, dar până
la 17:00 el o să fie gri şi o să dispară... în schimb eu o să rămân la fel. Dar acum
vine şi întrebarea : la fel cum ? Cum sunt eu ? da... în fine trecem peste
întrebările fără răspuns... azi vreau să fiu o umbră, sunt obosită şi n-am chef să
zâmbesc mecanic, vreau doar să merg la ore, să treacă şi ziua de azi şi să încep
cu noi forţe de luni... aşa că vreau să fiu lăsată să dorm un somn adânc şi fără
vise, pur şi simplu să-nchid ochii şi să respir puţin în întuneric, aşa că azi o să
fiu o somnambulă care şi-a uitat patul acasă... nu mă trezeşte nimeni ? Cred că
nu... a... am uitat că nu vreau să fiu trezită.”
Însăşi cuvintele ei mi-au întărit voinţa. Şi mi-am spus : am nevoie de ea, am
nevoie ca cineva atât de special să descopere lumea împreună cu mine. Simţeam
că am puterea de a o face să zâmbească, de a uita de resentimente şi gânduri
prea întunecate. Şi nu te mint. Aceste lucruri le simt şi acum, numai că am greşit
prea mult pentru a o mai putea face să zâmbească. Răspunsul la întrebarea ei ,,
cine sunt eu ? ” se afla ascunsă în interiorul sufletului meu. Prin mine am văzut-
o fericită şi iubită, fără gândurile ce-i făceau chipul brăzdat de lacrimi, prin
mine am fost noi, prin ea am ajuns acolo unde ne era locul. „Cuplul perfect”- ce

39
cuvânt... Cerea o mână de ajutor dar în acelaşi timp o respingea, pentru că îi era
frică şi simţeam că i-o pot întinde, fără a-i da drumul. O iubeam mai presus de
orice, dar nu i-am spus decât târziu ce simţeam şi chiar şi în acel moment am
ezitat. Nu merita nefericirea, nu ea, nu Diana, persoana pentru care luptam.
Însăşi nehotărârea ei, lupta dintre gânduri şi sentimente, zbuciumul său interior
care vroia să vorbească, dar care nu putea, m-a făcut să privesc dintr-o altă
perspectivă lucrurile. Nu tot ceea ce este frumos în lumea asta este şi împlinit.
Nici chiar copacul care i-a legănat trupul, cât de fericit a fost la naşterea ei, nu
este împlinit. Şi nu este, pentru că stăpâna lui este ancorată într-un coşmar din
care îi este frică să iasă. Şi-a găsit acolo un loc de unde priveşte spre exterior şi
aşteaptă, aşteaptă ca cineva să aibă răbdarea să o descopere aşa cum este, fără
măştile create peste ziuă. De ele nu avea nevoie. Era prea frumoasă. Nu avea
nevoie de nimic altceva, decât de un suflet care să-i asculte inima şi să o ajute să
privească spre partea frumoasă a vieţii. Era prea pură pentru a suferi. Nu greşise
cu nimic, nici chiar în faţa Domnului. De ce nu o ajuta ... ?
Cele mai pure cuvinte pe care le-am auzit vreodată au fost scrise tot într-un
eseu şi sunau ceva de genul...
,, În eseul de aseară ai scris că ai vrea să poţi învăţa din nou să iubeşti. Aici
am să te contrazic (te-ai obişnuit nu ?) şi îţi spun imediat de ce : primul pas pe
care trebuie să-l faci pentru a te îndrăgostii cu adevărat este acela de a ignora
riscul, de a nu-l pune în calcul, pentru că numai gândul că suferinţa e doar la un
pas (poate nici atât) de dragoste strică tot, te aduce cu picioarele pe pământ şi nu
te lasă să visezi. Aşadar vrei dar nu vrei să te îndrăgosteşti din nou...
Şi acum vine întrebarea: dacă un „copil inocent” învaţă să se îndrăgostească
de tine, tu ce faci ? rămâi în continuare neclintit şi rece sau mai rău, vei lua
dragostea sa ca pe un joc ?! Singura soluţie rămasă este următoarea : nu mai
încerca să cucereşti pe nimeni ci încearcă să te cucereşti pe tine însuţi, câştigă
bătălia cu inima ta pentru a o elibera de tot întunericul şi umbrele rămase şi
apoi... vei fi liber să iubeşti şi te vei simţi renăscut...”
- Vezi Andrei, de ce nu asculţi vorbele ei, de ce nu încerci să te regăseşti în
acest prezent şi cauţi tot timpul o lume a ta, în care soarele se fereşte să răsară
de prea mult întuneric. Fă şi tu o dată ca noi.
- Cât de mult aş vrea să fac ce îmi spui, Ionuţ, cât de mult aş vrea. Dar
închipuie-ţi, totul a fost spus în momentul în care eram doar prieteni, ce încet
încet căpătau încredere unul în celălalt. Eu nu mă simţeam prea bine şi cu
adevărat, începusem să nu mai cred în blestemata asta de iubire. Ea a venit cu o
nouă concepţie, cu noi idei şi sentimente despre iubire şi fericire. Sufletul îi
plutea undeva aproape de îngeri, pe când al meu dăinuia undeva în apropierea
solului, mereu ancorat la realitate. La realitate şi atât. Nimic mai mult. Ea m-a
schimbat, înţelegi... ?
E prima oară când încerc acum, aici cu tine să răspund la întrebarea ei. Ce aş
face dacă un copil inocent s-ar îndrăgosti de mine ? Cu toate că mi-e greu voi
căuta răspuns. Aş încerca să-i arăt lumea în adevăratul ei sens, să descopere

40
împreună cu mine legea nescrisă a fericirii, ascunsă undeva în vreun colţ de
natură părăsit, i-aş strânge mâna într-o atingere delicată, fără a privi înapoi la
timpul ce şi-a îngropat existenţa şi i-aş îmbrăţişa trupul împarfumat în esenţă de
cireş înflorit, fără ai cere nimic în schimb. Am dansa rugaţi de cetele îngereşti,
udaţi de stropi banali de ploaie, într-un loc de vis, şi ne-am cânta sufletul într-un
refren de melodie preferată. Cu privirile rugătoare, am implora soarele să nu-şi
ascundă binecuvântata lumină, ce ne venera sufletele, şi ne-am lăsa purtaţi de
val, îngânaţi de noaptea liniştii, într-un vals nemuritor. Asta aş face...
- Cât de sensibil poţi fi omule, pe cuvânt. Gândurile tale m-au copleşit, mi-
au schimbat ceva în trăirea mea melancolică. Asemenea lucruri le-ai face dacă
ai întâlnii un astfel de suflet... ?
- Nu Ionuţ, aceste lucruri chiar le-am trăit...

*
,, Şi crezi că nu mai ştii cum mă cheamă,
Şi crezi că nu mai ştii cine sunt,
Şi crezi că dragostea se destramă,
Am fost atâta timp fără tine,
Dar vremea trece oricum fără noi,
Culorile se duc de la sine,
Dacă a fost să fie aşa, nu e vina ta şi te-aş întreba :
E dimineaţa, dimineaţă, în altă viaţă...
Se întâmplă o singură dată,
Şi cauţi toată viaţa apoi,
Dar nu mai găseşti niciodată,
Ne umplem apoi de durere,
Ne închidem în suflet de tot,
Dar tot mai visăm în tăcere...
Versurile celor de la Holograf încântau puţinele umbre din vechiul local,
fără ca măcar cineva să modifice conversaţia începută. Fiecare era preocupat de
gândurile sale, şi de noua zi care se apropia cu paşi grăbiţi. Doar sentimentele
lui Andrei îi măcinau sufletul crispat de durere.
- Bine zis... se întâmplă o singură dată, şi cauţi toată viaţa apoi, dar nu-l
mai găseşti niciodată... bine zis. De ce bagă piesa asta, de ce ?!
- Poate că e timpul ca tu să-ţi răspunzi singur la întrebare şi să nu mai cauţi
răspunsuri... Va fi dimineaţă şi pentru sufletul tău, aşteaptă ceasul în care ea îţi
va surâde, aşteaptă doar şi nu te mai chinui...
- Iartă-mă, Ionuţ, dar piesa era una din preferatele noastre. Când eram doar
nişte prieteni, ne-o dedicam reciproc, doar în speranţa că ceva se va schimba în
bine şi ne vom putea cunoaşte mai bine trăirile. Şi dimineaţa ne-a surâs într-o zi
de martie, o zi specială de martie.
Să-ţi mai zic un lucru. În lungile noastre eseuri ne povesteam ce îndrăgeam
cel mai mult în acest ,,paradis terestru”. Nu mai ştiu exact ce i-am răspuns dar

41
ea mi-a liniştit zbuciumurile sufleteşti. Iubea un copac din grădina ei, acel
părinte care i-a legănat trupşorul când avea câţiva ani, spunându-i poveşti cu
zâne, până când adormea în îmbrăţişare caldă a braţelor sale. Era atât de frumos,
încât fără să-l cunosc i l-am descris. Şi m-am transpus în „pielea lui”. M-am
apropiat de sufletul ei şi i-am şters lacrimile întâlnite. Erau multe şi sărate... Am
îmbrăţişat-o şi i-am mângâiat părul inelat, spunându-i aceeaşi poveste învechită
dar plăcută. Şi am adormit în îmbrăţişarea ei caldă. Mi-a învelit trupul cu eşarfa
ei de copil jucăuş şi mi-a cântat o melodie inocentă ,,te voi iubi”.
Ştii cât de mult i-a plăcut această povestioară. Parcă ceva se potrivea şi în
realitate. Însă nimeni nu avea curajul s-o citească de frica adevărului ceresc.
Iar în joaca noastră, a eseurilor, am întrebat-o ce ar vrea să afle de la
bătrânul ei părinte ocrotitor... Şi mi-a răspuns...
,, Mi-am adus aminte de copacul meu şi implicit de întrebarea ta de ieri,
dacă aş fi un copac ce întrebări mi-ai pune ? ” Ei bine uite şi întrebările : unde
se duc copacii atunci când mor, ce visezi tu când te-adoarme noaptea, cum
priveşti copila care încearcă să-ţi planteze flori de primăvară la rădăcini; dacă ai
fi liber şi ai putea să părăseşti pământul din care ai fost creat şi pe care ai suferit,
unde te-ai duce, dacă ai putea să ştergi cu un burete iniţialele scrijelite în
sufletul tău, ce ai scrie în loc; dacă termitele vor veni să-ţi roadă carcasa
trupului pe cine ai chema în ajutor, dacă ai putea să întorci timpul din fuga lui
nebună ce ai face ? ” Întrebările mi-au foat adresate, eu trebuia doar să le
privesc...
- Dar despre ce iniţiale este vorba ?
- Nu ţi-ai dat seama ? iniţialele numelui ei ce au fost scrijelite pe scoarţa
copacului, la naştere.
- Şi cu ce le-ai schimba dacă ai putea ?
- Ei bine la întrebarea asta i-am răspuns cât am putut de serios : cu
iniţialele numelui nostru, cu noi ca unu singur.
- Şi ea ce a zis...
- Spre surprinderea mea nu a râs, ci a privit melancolică spre geamul
preferat de la calorifer. Mi-a spus doar... „mi-ar plăcea”. Atât şi nimic mai
mult...
- Se vede că te iubea, dar nu ţi-o putea spune...
- Să nu mai zici niciodată lucrul ăsta. A trebuit mult timp până când a putut
măcar să-mi spună ce simte, poate prea mult timp. Dar am avut răbdare pentru
că sentimentele mele nu cunoşteau delăsarea. Şi în această clipă, dacă mă uit
atent la mine nu văd vreo schimbare, dar drumul s-a bifurcat când ne aşteptam
mai puţin... şi e greu...
- Iartă-mă, nu am ştiut...
- Nu-ţi cere iertare pentru un lucru atât de infim, cere iertare numai atunci
când trebuie să o faci, pentru că vei suferi apoi...
- Andrei, de ce tot timpul laşi impresia că ascuzi ceva în adâncul sufletului
tău ?

42
- E greu să mă înţelegi, Ionuţ, aşa-i nu ? I-au trebuit luni bune să mă
înţeleagă, să-mi cunoască fiecare părticică din interiorul ăsta melancolic. După
aceea totul avea sens, îmi alina durerea când aveam nevoie şi îi mângâiam
genele plânse când suferea. Ne completam reciproc, fără să ne pese de sfaturile
celor din jur, pentru că ne iubeam prea mult. După o scurtă pauză, Andrei a
adăugat.
- Şi acum cu eseurile, cea mai frumoasă parte din viaţa mea de adolescent.
Parcă eram un cuplu desprins din cărţile anticariate ale unor autori legendari,
care îşi trimiteau sentimentele prin corespundenţă. Şi miroseau a primăvară, a
speranţă şi visare, parcă mâna atinsă de coala zugrăvită în nea, semăna cu a unei
zeiţe din egiptul antic... Simt şi în prezent esenţa paridisiatică a mâinilor ei.
Niciodată nu m-am săturat de îmbătarea timpului trecut, niciodată.
- Atunci Andrei, priveşte în mine ca la un frate ce-ţi vrea binele, de ce nu
încerci să fii mai deschis. Lumea te va înţelege mai bine şi poate te va ajuta...
- Pentru că astfel nu aş mai fi eu, nu aş mai avea personalitate iar toţi m-ar
juca pe degete, ca pe un biet degetar găurit. Vorba ei, dacă vrei să mă înţelegi, ai
răbdare şi mă vei înţelege. Cine nu vrea, să nu o facă şi atât...
- Dar nu crezi că ai putea pierde ? Adică mă refer la persoane importante ce
îşi crează o imagine falsă despre tine, la persoanele...
- Ce aş mai putea pierde, oare ce aş mai putea pierde ? Speranţa, credinţa,
refugiul în natură... ce ? Pe astea le-am pierdut de mult. Nu mă mai regăsesc în
nimic. Nici chiar în aceste bule de bere. În nimic. Sau stai un pic, poate ai
dreptate, mă regăsesc într-o melodie veche pe care, doar cine simte cu adevărat
o poate asculta. Da, în ea mă regăsesc, cu hainele sfâşiate de durere. Visul meu
se află prins într-o frumoasă poveste de dragoste în care nimeni nu pierde şi
nimeni nu câştigă...
Ce am pierdut eu, dacă asta vrei să întrebi, ce am pierdut oare de sufăr atât.
Poate nu am pierdut un ceva anume, poate doar m-am pierdut pe mine într-o
iubire perfectă. ,, Am fost doi copii care am avut iubirea între degete, dar fiind
prea mare şi noi prea mici nu am ştiut ce să facem cu ea”. Imaginea ei era
regăsirea mea şi ne oglindeam amândoi trăirile ca într-o frumoasă reflectare de
soare, într-un ciob aruncat haotic de un biet orb...
- Ştii ce mi-a spus într-o „ scrisoare de bun rămas ” ?
- Nu...
- Mi-a spus aşa : „ cine se va mai bucura de un nor rătăcit pe cerul limpede,
de concertul asurzitor al broscuţelor, de câteva frunze de cireş... de întreaga
natură, de întregul suflet al celuilalt. Cine... ? ” Dar lasă, aceste lucruri le vei
afla mai încolo, ai răbdare. Nu ştiu de ce am devenit atât de melancolic la
gândurile ei poate prea „ recente ”. Scuză-mă... Îţi voi spune povestea. De abia
acum începe frumosul.
- Oare vei fi în stare să o faci ?! întrebă Ionuţ, nesigur pe vorbele mele.

43
- Taci, nu-mi spune că nu pot, nu-mi spune te rog. Lasă-mă să-ţi descriu
ziua unui colţ de cer, a unui sentiment, a unei îmbrăţisări... Lasă-mă te rog... Şi
lacrimile curgeau abundent.
- Aş vrea să pot descoperi această tărie în tine... Dar sincer nu o prea văd.
Revenind la iubire, căci aceasta era tema noastră cel mai des abordată:
„ Iubirea pură este acel sentiment care te face să zâmbeşti chiar şi atunci
când nimic din jurul tău nu este vesel, te face să roşeşti când întâlneşti fiinţa ta
oglindită în ochii jumătăţii tale, te face să tremuri de emoţie cu gândul la primul
sărut, te face să pluteşti într-un abur mai uşor ca cerul, care este euforia, te face
să-ţi măsori timpul în minutele petrecute cu fiinţa dragă, îţi înobilează sufletul şi
te îmbrăţişează cu o aură asemeni acelora purtate doar de îngeri.
Asta e iubirea adevărată, păcat că alţii se folosesc de numele ei pentru a
rănii, pentru a minţii şi pentru a întina ceva perfect. Aşadar, te rog să nu mai
condamni dragostea pentru ceva ce n-a făcut. Sunt sigură că într-o zi te vei
îndrăgosti cu adevărat şi vei fi o altă persoană, vei dori să-ţi vezi iubita în
fiecare zi, în fiecare secundă, te vei trezi zâmbind fără să ştii motivul, îţi vei
abandona propria fiinţă pentru a face loc în universul tău doar pentru fiinţa ei,
vei simţi că timpul ori trece nebun în ritmul bătăilor inimii tale, ori trece încet,
lin precum ţi se scurge melancolia din suflet. Trebuie să fie tare frumos să
iubeşti şi să fii iubit... de aceea noi ne simţim atât de singuri şi neînsemnaţi...”
M-a rugat în final „ aş vrea să mă regăseşti printre rândurile acestea scrise
cu stângăcie pentru că aici sunt eu, eu cea adevărată, fără nici o mască... dacă
cineva, măcar o singură persoană mă va poate descoperi aici, nu mă va mai
interesa ce gândesc alţii despre mine... cei ce nu mă cunosc nu m-au căutat unde
trebuia...
Acesta a fost eseul care să spunem m-a întristat oarecum. Mi-a spus „sunt
sigură că te vei îndrăgosti cu adevărat” şi cele ce au mai urmat. Ei bine m-au
durut cuvintele ei, parcă îmi spuneau că nu vom fi niciodată împreună. Erau atât
de pătrunzătoare dar totuşi prea dureroase, încât parcă doreau să construiască un
zid împotriva mea, lăsându-mă undeva dincolo de baricadă.
Da, e adevărat tot ce a spus. Chiar aşa m-am simţit când m-am îndrăgostit
cu adevărat. Nu aveam timp să privesc la nonculorile din jur, nu aveam
posibilitatea de a vedea lumea care se certa din nimicuri şi nu observam
întunericul izbitor al nopţii mele. Şi toate pentru că mie îmi era bine, iar noi
deveneam unul, unit cu fericirea. Aceasta i-a oferit libertate sufletului.
Libertatea mea se numea Diana...
În clipa în care am auzit-o cerând ca măcar o persoană, o singură persoană
să o poată descoperi, m-am gândit instinctiv la mine. Dacă reuşeam, dacă
ajungeam să o înţeleg şi să o ajut, deveneam cuceritorul văzduhului. Chiar toate
gândurile celorlalţi nu ar mai conta ?...
De fapt aşa a şi fost, nu au contat câtuşi de puţin ideile celorlaţi dar spre
surprinderea noastră ne-au influenţat trăirile...

44
- Dar tu ce i-ai scris Andrei, căci văd că nu-mi spui nimic despre rândurile
tale.
- Ei, mă bucur că ai întrebat... Ştii prea bine că nu vorbesc despre mine şi
despre gândurile mele. În fine, îţi voi spune. I-am scris un frumos citat dintr-o
carte de suflet a mea. Se numea ,, Vara ultimei iubiri ” de Pavel Coruţ şi suna
ceva de genul:
,, Când pierzi dragostea, pierzi totul. Pierzi visele, speranţa, încrederea,
demnitatea, respectul de sine, dorinţa de viaţă... Altarele din suflet se prăbuşesc
cu zgomot, iar icoanele la care te închinai cu credinţă şi veneraţie se scufundă în
mocirlă. Lumea moare sub ochii tăi şi nimic nu pare s-o mai poată slava.
Totuşi, în adâncul sufletului, rămâne o minusculă sămânţă de lumină, din
care poate izbucni oricând, din nou, focul dragostei...” Aceste rânduri mi-au
inspirat trăirea, m-au făcut să respir puritatea şi frumosul unei iubiri de neuitat.
Chiar dacă titlul părea un pic ciudat, nu am conştientizat vreodată că aşa se va
întâmpla, că vom avea parte de o dragoste de vară şi tot în acelaşi timp de o
despărţire de vară. A fost o carte plăcută, să spunem o deschidere de orizont
pentru iniţierea în iubire. Am învăţat să iubesc...
Alteori ne scriam rânduri din cărţile noastre preferate. Singura, cartea care
ne-a făcut să plângem atât spiritual cât şi fizic a fost ,, Lorelai ”, cartea care ne
va îndruma toată viaţa paşii spre iubirea pură şi nu ne va da posibilitatea de a ne
juca cu sentimentele...
- Măi, dar citeaţi cam mult pentru doi rebeli ciudaţi, şi ce cărţi, numai una
şi una. Aveaţi pasiuni ieşite din comun pentru generaţia asta de indiferenţi...
- Cam aşa este referitor la partea cu generaţia. La partea cu cititul nu era
nevoie să citim pentru că însăşi povestea noastră se afla scrisă într-o carte
nescrisă de mână de om.
- Mai uşor cu metaforele că mă ia ameţeala. Ce naiba că nu sunt eminent,
sunt doar eu.
- Nu trebuie să fi eminent să înţelegi nişte sentimente, dar tu, dacă eşti
nepăsător şi al naibii de încăpăţânat, n-ai de unde să ştii...
- Ce să spun. Stai aşa că-ţi zic şi eu povestea mea de dragoste. M-am
întâlnit o dată cu... stai măi cum o cheamă că am uitat. În fine m-am întâlnit cu
ea şi...
- Ia stai un pic, cine povesteşte aici, eu sau tu ?
- Păi...
- Păi să îmi reiau idea că în preajma ta uit şi de ce am făcut ieri...

Îl vezi cât de frumos vorbeşte despre povestea lui de dragoste. Nu are sens
să-ţi povestesc tot ce a zis el, dar îţi pot spune o altă întâmplare care mi-a dat de
gândit. Să fi fost iunie sau iulie, nici nu mai ştiu, dar nu asta contează. Eram la
biserică şi aşteptam sfârşitul slujbei, pentru a închina un pahar de vin în cinstea

45
adormiţilor cu prietenii mei, când i-am văzut. În faţa altarului, amândoi în
genunchi, îşi spuneau rugăciunea. Atâta sentiment şi credinţă nu am mai întâlnit
la nişte adolescenţi grăbiţi pe drumul vieţii. Se ţineau de mână şi cântau
verseturile biblice, fără sfială sau emoţie, de parcă însuşi Dumnezeu le ceruse să
o facă. Ea avea flori în mână, el lumânări aprinse din suflet. Şi au păşit spre
liturghie cu sufletele împăcate. Cum eram prin apropiere le-am auzit glasurile în
faţa altarului. El s-a rugat pentru fericire, împlinire şi noroc, ea a spus cuvântul
iubire, şi amândoi şi-au rostit numele în faţa preotului.
- La voi nu se obişnuieşte să duceţi flori la biserică...
- Ba da, dar cred că sunt mai importante trăirile şi modul în care crezi în
Dumnezeu. Cel puţin aşa fac eu, a adăugat Andrei cu bucurie în suflet.
- Aş vrea să merg la biserica ta, să văd locul în care îţi spui rugăciunea, să
văd sfinţii iscăliţi pe pereţii izbitor de reci şi să cunosc spiritualitatea din locul
tău de venerare. M-ar inspira mult...
- Vom merge... poate duminica viitoare, cine ştie...
Acest dialog încă îl mai reţin prin profunzimea lui. El la biserica unde copilă
fiind s-a botezat şi unde a cunoscut divinitatea, ea duminica viitoare la a lui. Dar
nu acest fapt mi-a atras atenţia ci momentul ce i-a urmat. Au luat parte la slujbă
la fel ca şi celelalte persoane, fără ca ceva să pară ridicol sau ieşit din comun. Şi
cum ascultau visători la evanghelie, de undeva de sus, printr-un geam învechit
de trecerea timpului, o rază de soare le-a împreunat trupul. Feţele le erau
binecuvântate, parcă se desprindeau de undeva din vreo scenă biblică din trecut.
Şi a ridicat mâna, i-a arătat fasciculul de lumină care inocent se juca cu un altul
puţin mai îndepărtat. Ce a fost ciudat, a fost clipa în care, după ce s-au ridicat
din genunchi, au privit spre icoana lui Iisus de pe turla bisericii. De acolo, raza
de lumină ce le surâdea chipurile, s-a împletit, curios, cu trupul unei rândunele,
ivită din necunoscut. Poate iubirea lor i-a atras, într-o împăcare a omului cu
divinul. Şi atunci am înţeles, se iubeau mai presus de noi, pământenii, iar lumea
lor nu era aici, ci undeva sus. De acolo veneau.
Pentru bătrânelul de la masă acea secvenţă însemna mai mult decât o
binecuvântare ori un zâmbet din partea oamenilor ce-i întâlnea pe stradă. Noi
reprezentam imaginea visaţilor săi copii, care impertinenţi şi dornici de libertate
l-au abandonat. Ne avea doar pe noi, dar nu ştiam...

*
- Păi, cred că ai rămas la faza cu eseurile în care vă spuneaţi gândurile
frumoase întâlnite în cărţi.
- Aaa..., da. Despre lucrurile acelea magice ale scriitorilor preferaţi. Cât de
frumos a fost. Am plâns amândoi, ca doi copii visători, când am citit Lorelai,
dar spre surprinderea noastră ne-a unit mai mult decât îţi poţi imagina...
Capitolul cu Lorelai ţi-l voi spune însă mai încolo. Este un capitol trist. Din el
am învăţat că aveam nevoie unul de celălalt.

46
- Dar ce are atât de interesant cartea asta de tot îmi spui de ea, parcă ar fi o
biblie ce trebuie neapărat citită...
- Chiar a fost o biblie, dar nu una de rugăciuni ci una de rugăminţi. Da, ai
auzit bine, de rugăminţi. De ce... ? E simplu, ne ruga să facem contrariul a ceea
ce s-a întâmplat pe parcusul poveşti ei de dragoste. Atât. Citeşte-o şi vei vedea.
Multe lucruri îţi poţi însuşi de acolo, şi nu mă refer numai la tine ci la om în
general.
- Cred că o s-o citesc, să văd numai ce putea fi atât de frumos în cărţile
voastre de suflet, sunt curios... Voi vedea...
- Dar dacă te va lua plânsul, să nu dai vina pe mine, te-am sfătuit din prima
clipă. Vei vedea ce înseamnă iubirea nespusă la timp, ascunsă într-o blestemată
lume a scrisului. Citeşte-o, te rog...
- O voi face...
- Ne scriam mult, în speranţa că poate uitam de singurătatea noastră. Iar
sentimentele mele se înţelegeau de minune cu ale ei, ca şi când nici o barieră nu
le stătea în cale, nici chiar cea timpului. Ele erau puternice, poate prea puternice
faţă de noi. De aici şi greşeala. Să nu te îndrăgosteşti niciodată mai mult cu
sufletul decât fizic, pentru că într-un final, dacă va exista unul, vei suferi enorm.
Aici m-ai învins, te invidiez pentru lipsa ta de sentimente sau, de ce să fiu rău,
de neimplicarea ta emoţională într-o aventură. Eşti tare frate...
- De ce spui acestea Andrei, de ce ? Însăşi povestea voastră mi-a dat de
gândit. Chiar ai luptat pentru voi, lucru pe care niciodată nu l-am făcut...
- Da, e adevărat, dar nu l-am făcut doar pentru mine ci pentru noi. Ne
căutam de un amar de timp şi nu ne găseam, iar în clipa în care am dat unu de
celălalt ne-am îmbrăţişat atât de puternic în sentimente, încât am fost respinşi de
destin. Cam asta s-a întâmplat...
- Şi cum a fost prima strângere de mână, primul sărut, prima îmbrăţişare,
cum a început acest vis frumos al vostru ? întrebă curios Ionuţ
- Vei vedea..., aşteaptă puţin

47
Cap. VII
Prima îmbrăţişare...

Uneori sufletele se caută reciproc iar în clipa în care se găsesc nu ştiu cum
să reacţioneze, li se pare totul un simplu vis, grandios pentru ei, poate
nesemnificativ pentru alţii. Şi se privesc în ochi neîncetat, sperând ca măcar unu
să spună ceva. Şi aşteaptă, aşteaptă... Iar totul se termină cu un sărut, ca un
jurământ al trupului cu sufletul, al iubirii cu fericirea şi împlinirea.
Poate aşa să fii fost şi povestea mea. Nu am avut ochi pentru a vedea
reacţiile celorlalţi, eram prea concentraţi la lumea noastră.
Totul a început într-o frumoasă zi de martie, nu ştiu exact data, în orice caz
până în 13. Un sfârşit de săptămână însorit ne alina fricile interioare,
încurajându-ne să ne lăsăm nesustraşi de lume şi să facem ceea ce inima ne
spunea. Am ajuns într-un loc de vis, în inima unui ocean de trăire, de unde
păsările atingeau cu ciocul luciul inexplicabil ai apei, adăpându-şi setea de
viaţă. Pe lângă ele, dansul iluzoriu al raţelor în cercuri multicolore oferea
peisajului viaţă, trăire intensă. De sus, norii cenuşii nu doreau încă despărţirea
de omenire şi pictau sufletele îndrăgostiţilor. Am urcat temători şi am privit.
Am privit la lume şi la creaţia ei, la măreaţa cruce din înaltul dealului, la
biserica ce ne spovedise greşelile, la bătrâna salcie ce în mângâierea ei amară
săruta pământul, la tot ce creaţia ne inspira.
- Şi am ajuns... am spus cu glasul doar o şoaptă.
- Cât de frumos este lacul în această perioadă, uite şi raţele. Uite cum se
joacă, cât de nepăsătoare sunt la tot ceea ce le înconjoară, se simt libere. Oare
cum am fi noi, oamenii, liberi, fără grijile cotidiene sau dezamăgiri ? Ele sunt
nesustrase de la lumea în care trăiesc, fac ce doresc, făra ca cineva să le
interzică.
- Poate că nu e chiar atât de frumos să fii liber. Şi ştii de ce zic lucrul
acesta? A fi liber înseamnă a nu te uita la cei din jur, a nu le vedea calităţile şi
defectele, a nu încerca să te implici în vreun lucru, oricât de minor ar fi... De
exemplu într-o relaţie, dacă unu din cei doi este libertin, el poate face orice fără
să-i pese de sentimentele celuilalt. Şi iar revenim la vechea noastră poveste cu
iubirea.
- Într-un fel ai dreptate, dar sufletul oamenilor trebuie să fie liber să aleagă,
să poată să deosebească singur de ce are nevoie ori nu ? Corect... ? a completat
Diana.
- Aş spune da, dar... sufletul oricum e liber să facă ce vrea. Dacă mintea
acceptă un lucru şi îl consideră bun, sufletul poate fi, uneori ce-i drept, în
contradicţie. Şi atunci se creează ceea ce se numeşte neconcordanţă. Nici nu ştii
cum e mai bine. Important este să crezi în tine ca persoană şi apoi să deosebeşti

48
binele de rău. Sufletul nu face decât să aleagă. Mai intervine însă şi raţiunea... şi
nu de puţine ori are ceva de spus...
- Cred că aici ai dreptate.
- În sfârşit am şi eu dreptate. Am 1- 0 la pauză, că cine ştie, poate îşi revine
liliacul din visare.
- M-ai făcut şi liliac mai nou, mersi mult. Oare câte complimente mai ai în
mintea aia a ta creaţa ? a răbufnit Diana
- Îmi pare rău dar mintea mea e netedă, că nu sunt creţ...
- Da da să i-o spui lu’ mutu.
- Dar vai ce limbaj de mahala combinat cu politeţuri. Cum poate o
persoană atât de deosebită, ca tine, să rostească asemenea grozăvii... şi am surâs
cu poftă, minute bune, de parcă veselia noastră era molipsitoare. Ne-a oprit însă
vântul hoinar, ce se pornise împotriva stării noastre de spirit. Iar atunci s-a
produs inevitabilul.
I-am cuprins trupul în braţe şi i-am mângâiat tremurul din suflet. Nu m-a
respins ci m-a strâns şi mai tare. Ceva în interiorul ei se frânse...
- Ţi-e friguţ, i-am spus cu glasul mai mult un tremur ? Adevărul era că
cerul avea o culoare monstruoasă, de un negru cadavristic, dar nu ne-am speriat.
Ne aveam unu pe celălalt.
- Îmi este un pic, dar stai liniştit, am pluoverul la mine.
- Vino încoace, i-am cerut.
Şi i-am strâns trupul într-o îmbrăţişare de vis. I-am proptit capul în jurul
gâtului meu şi i-am mângâiat părul umbrit de singurătate. Fără să vreau i-am
privit ochii, ... ,erau umezi.
- Ce ai păţit Diana, ţi-e rău ? Spune-mi te rog ce ai, te-ai albit toată...
- Taci... Este deja prea mult ce am primit. Şi m-a strâns în braţe asemeni
unui copil ce îşi strănge la piept bunicul iubit.
- Ce ai suflet chinuit ? Nu ştiu de ce i-am spus aşa, poate că aceste lucruri
chiar le simţeam.
- Îmi este bine în braţele tale... şi a început să plângă. Mi-a sfâşiat sufletul.
Eram prea străin de mine pentru a mai putea înţelege ceva.
- Nu îţi face griji nu am nimic... doar... a fost... a fost prima mea
îmbrăţişare. Iartă-mă că mă port ca un copil, dar...
Şi am strâns-o şi mai tare, izbitor, de sufletul meu; îmi era frică să nu o
pierd. Semăna cu un copil căruia i se oferea o floare din partea unui părinte. Şi
i-am sărutat obrajii înroşiţi. Chiar în acea clipă de sus, din înaltul cerului unde
îngerii dănţuiau, lacrimile cereşti ne-au atins trupurile.
- A început să plouă, hai măcar să ne punem ceva pe noi, i-am spus eu.
- Nu..., lasă ploaia să ne sărute, nu face nici un gest...
Şi în strângerea mea plină de sentiment i-am şters lacrimi de fericire.
- Lasă-le acolo, sunt lacrimile fericirii mele, nu le şterge.
- Nu le voi şterge, îngerul meu...

49
Mâinile îi mângâiau trupul ud, dar ea tăcea. Ceea ce trăia era unic,
inimaginabil, parcă visa şi de frică nu dorea să se mai trezească.
- Spune-mi că nu e doar un vis, spune-mi te rog...
- Nu e nici un vis, suntem amândoi aici, în lumea noastră...
- Minţi, mi-a spus. Este un vis...
- Atunci nu mai deschide ochii şi priveşte în tine...
Hainele începeau să capete greutate din cauza miilor de lacrimi cereşti, dar
noi ne împietrisem sufletele în seva fericirii. Iar o alintare plăpândă a
sentimentului neexteriorizat ce ne unea, ne-a îndrumat paşii spre un vals
deosebit.
,, Am nimic fără tine,
Şi tot ce-i mai frumos în viaţa mea, e doar din vina ta...
E un pic ciudat cum poate cineva să alunge toate,
Ploile ce au curs întruna în viaţa ta,
E un pic ciudat cum oare,
O secundă fără el te doare,
Şi ajunge să te atingă să poţi zbura... ”
Aceasta a fost prima piesă pe care ne-am dedicat-o în eseurile noastre
ciudate, piesa Danei- „Am nimic fără tine”. Ea mi-a spus „ dacă tot nu avem pe
cineva care să ne iubească pur, măcar să ne-o putem dedica reciproc, ce numai
îndrăgostiţii să o facă ? Voi învăţa şi eu să dedic piesele mele preferate cuiva
drag . ”
Am simţit-o moale în îmbrăţişarea mea, inertă. Pe moment mi-a fost frică să
nu i se întâmple ceva, dar dragostea nu cunoştea limitele... şi am continuat să-i
cânt melodii de suflet, acompaniat doar de ploaia binecuvântătoare. Stropii săi
reci ne-au trezit la realitate din coşmarul neîncrederii şi fricii interioare... Şi am
visat... atât de frumos a fost... dansam în ritmul propriilor bătăi de inimă, fără ca
ceva să ne despartă din îmbrăţişarea noastră...
- Atât de mirifică să fie o îmbrăţişare ? Chiar atât ?...
Nu ştiam ce să zic, îmi era imposibil să cred că nu mai întâlnise până acum
o astfel de trăire. Dar ochii nu o trădeau, ei, singurii care îmi spuneau dacă e
fericită sau nu, ori dacă visează sau trăieşte în realitatea crudă. Şi s-a pierdut în
ochii mei, eu doar m-am îmbătat îngrozitor. Cât de mic mă simţeam în preajma
ei, mă credeam undeva într-un pătuţ de copil răsfăţat la care vine mama cu o
jucărie nouă.
Timpul a trecut ca un nebun ce îşi caută liniştea, alergând din ce în ce mai
mult. Nu ştiu ce m-a apucat cu comparaţia asta fără logică, dar nu contează.
Important era că sufletul meu trăia ceva unic, irepetabil.
- Oare câte persoane s-au oglindit în faţa ochilor tăi, oare câte zeci de
suflete şi-au găsit alinarea în braţele tale ? Pe toate le-ai cuprins într-o astfel de
trăire, pe toate ?! iar lacrimile atingeau abundenţa...
- Nu îngerul meu. Această îmbrăţişare a fost deosebită, pentru că...

50
Mi-a fost frică să rostesc cuvântul pe care inima mi-l cerea nerăbdător. Şi
am preferat să-i spun alte cuvinte, că ţin la ea şi îmi este dragă, că sunt fericit în
preajma ei şi mă regăsesc. Dar ceva mai profund îmi rodea sufletul, mai pur şi
mai divin. O iubeam şi îmi era imposibil să îi mărturisesc sentimentul... Îmi
furase umanul din mine, raţiunea, totul se închina într-o plecăciune adâncă
fiinţei ei. Atât era de specială...
- Vezi că afară plouă ? Oare ce o fi vrând să însemne acest lucru. Ştiu că
ploaia nu aduce împăcarea sufletească ci doar un puhoi de nelinişti interioare, ce
nu fac altceva decât să ruineze sentimentul dar totuşi, în acest moment pare
deosebită... mi-a liniştit Diana gândurile.
- Nu privii chiar atât de întunecat lucrurile. Da e adevărat, când plouă
sufletul uman parcă se închide în propriul său univers, de unde îi este frică să
păşească spre lumină. Da, ai dreptate aici, dar nu compara un sentiment
spovedit în lacrimi divine cu un suflet care plânge. Un sentiment adevărat, este
răsplătit pe măsură. Ce reprezintă ploaia pentru pământ într-o zi toridă de vară ?
Viaţă, nu ? Aşa şi pentru trăirile interioare ale omului, ea le oferă visare şi
împlinire. Sau să-ţi mai spun un lucru, că sunt inspirat în clipa asta, ploaia poate
reprezenta un nou început, adică tot ce a fost a trecut sub plecăciunea sărată a
lacrimilor împărăteşti, ca un botez, ţi se iartă toată întinăciunea din suflet şi
devii liber, fără ca cineva să te condamne... Şi astfel te recâştigi, îţi regăseşti
încrederea în tine şi poţi iubi din toată inima. Sau măcar vei învăţa cum să o
faci...
- Stai un pic, nu e corect, ultimele gânduri îmi aparţin, plagiatorule. Ţi le-
am scris într-un eseu, de asta îmi eşti... a răspuns cu fericire în glas.
- Nu ai uitat, firar. Ştii, am vrut să-ţi demonstrez că ştiu ce ai scris în eseuri
şi chiar ce am reţinut din ele...
- Da, da, şi eu am faţă de credulă. Mai taci odată, nu te crezi nici când
vorbeşti...
O făcusem oarecum să râdă după marea împăcare a sufletului cu bătăile
nebune ale inimii ei. Râdea din toată suflarea, râdea chiar şi dacă ploaia îi izbea
faţa în mii şi mii de atingeri calde. Râdea atât de frumos, şi se învârtea într-un
dans nepământesc, cu mâinile ridicate spre cer, încât nu-ţi imagineai că cineva
va putea vreodată înţelege lumea în care trăia, mai bine decât ea... Şi m-a
îmbrăţişat din nou. Nicio clipă nu am simţit vreun fior de repulsie faţă de
persoana ei, niciodată. Totul îmi plăcea, nu mă mai săturam urmărind-o,
cuprinzându-i fiece mişcare cu sufletul meu, într-un joc deosebit al
sentimentelor, o sărutam din priviri şi îmi plăcea. Atât de mult îmi plăcea..., dar
acesta este destinul, te face să crezi în momentul în care întâlneşti o persoană că
ea îţi este ursita, pentru ca după o perioadă să îl condamni pentru înşelăciune.
Dar nu aş da prea multă importanţă destinului dacă ar face lucrurile astea, însă
să nu mai existe suferinţă de pe urma sa... cer prea mult ? Cu siguranţă nu...
- E atât de plăcut să priveşti ploaia... Nu ştiu de ce dar am o stare ciudată în
suflet când privesc norii morocănoşti ce acoperă cerul. Vreau să mă exprim dar

51
nu pot. Încerc să pictez şi constat, după ce termin, că nu am transpus exact ceea
ce gândeam şi simţeam. Nu ţi s-a întâmplat niciodată să simţi că vrei să faci
ceva şi să nu poţi...
- Ba da... au fost momente când simţeam nevoia să creez dar nu ştiam ce
doream să exprim, să îmi golesc sufletul de trăiri prea intense, însă nu puteam.
Vezi tu, omul este prea complex şi însăşi din această complexitate se naşte
nesiguranţa, incapacitatea de a lua uneori deciziile importante sau de a crede
într-un viitor visat. De aici şi regretul că nu este împlinit... am concluzionat eu.
- Gândurile tale degajă un pic de melancolie, de ce ? m-a întrebat curioasă,
Diana.
- Probabil, sau mai mult ca sigur, de la ploaia aceasta. Sincer să-ţi spun nu
m-a prins niciodată ploaia cu cineva la care să ţin, undeva pe un lac, într-un loc
de vis, atinşi pe gene de briza dezordonată a timpului fugar.
Şi am rămas aşa, pur şi simplu înlăcrimaţi de picăturile cereşti într-un dans
de vis. Până şi pomii se legănau în ritmul nostru, un ritm inspirat din povestea
inimii, până şi ei, cei care trăiesc doar prin prisma fericirii omeneşti. Atât de
frumos devenise totul... Toate imperfecţiunile pe care cineva le-ar fi putut
observa în acea clipă, pentru noi nu existau şi ştii de ce... totul trăia prin noi iar
sufletul ei, îmbrăţişat de al meu, visa atins de îngeri.
- Cât de frumos descrii un sentiment, Andrei. Erai atât de fericit cu
persoana ei... Dar lasă-mă să-ţi adresez o întrebare: cum puteai trăi asemenea
lucruri cu o străină, pentru că, după câte îmi spui, a fost prima voastră întâlnire ?
Atât de mult te-a fermecat ?
- Ei, vezi tu, Ionuţ, când începi să cunoşti o persoană, să-ţi dai seama de
calităţile şi de mentalitatea ei, să-i accepţi defectele pe care nu le conştientizezi,
devii fericit. Iar eu eram fericit că o descoperisem.
- Te cred, Andu, te cred. Continuă ceea ce ai început, continuă prietene, am
nevoie de povestea voastră. Dar stai, mai am un lucru de spus: povestea ta încă
nu s-a terminat. Nu se va sfârşi atât de uşor, presimt lucrul acesta. Sunteţi prea
buni şi potriviţi unul pentru celălalt, pentru a fi despărţiţi. Şi sunt sigur de ceea
ce spun.
- Cât de mult aş vrea să te cred, dar prezentul este cu totul altul. Nu te poţi
împotrivii lui.
- Dar îl poţi schimba. Iată cuvântul de care îţi este frică. Te cunosc Andrei.
Îţi este frică să schimbi ceva în bine şi eşti incapabil să mai reacţionezi în vreun
fel. Parcă acest prezent ţi-a luat tot sporul şi demnitatea. Nu te lăsa răpus...
luptă.
- Pentru ce să lupt Ionuţ, pentru greşelile mele ? Pentru clipele în care am
renunţat la visul meu doar ca să mă regăsesc un pic, pentru ce ? Ori stai, pentru
orele în care îi promiteam o groază de lucruri şi nu m-am ţinut de ele ? Eram
revoltat şi asta mă epuiza...
- Nu te mai învinovăţii degeaba. Ea nu este aici să te audă... Te condamni
ca un învins la spânzurătoare şi mă întreb de ce. Poate ea se distrează şi te-a

52
uitat, a uitat de clipele voastre frumose, de peisajele pe care le-aţi vizitat ori de
locuri preferate. Poate a uitat de tot iar tu te frămânţi degeaba.
- Poate ai dreptate, dar pentru altă persoană. Ea este deosebită, o fiinţă care
simte şi trăieşte intens orice lucru minor întâlnit în cale. Nu a uitat, nu... Sper ca
măcar în această privinţă să nu mă înşel. Cred prea mult în mentalitatea şi
personalitatea ei. Ştiu, a greşit şi ea, dar mai degrabă arunc vina asupra mea.
Vor fi toţi împliniţi astfel. Poate şi eu. Dar să revin...
- Acum gândeşti ca un copil. Câte lucruri deosebite ascunde mintea ta, în
această privinţă se înşeală. De unde ştii că nu s-a schimbat, de unde ? De unde
ştii că mai ţine la tine din moment ce e în braţele altcuiva, de unde ?
- Poate vrea să mă rănească, să-mi ofere acea suferinţă crudă, pe care i-am
oferit-o şi eu la rându-mi. Poate că vrea să se răzbune.
- Cât de naiv eşti. Tu ai apărut cu o prietenă de nenumărate ori în faţa ei, i-
ai arătat că ai uitat-o şi te-ai afundat în îmbrăţişarea alteia ? Spune-mi ?
- Am apărut şi eu, dar întotdeauna am vrut să nu-i provoc o durere şi mai
mare, am preferat să stau mai retras.
- Fraier, pot să-ţi spun aşa ? eşti un fraier dus de nas de o adiere de vânt.
- Cred că ai dreptate.
- Cum să nu am, ea cade în braţele altuia doar să te uite pe tine, dar nu, tu
nu vezi şi îţi închipui că puiul de Diana, Dana, Lorena sau cum o chema-o te
iubeşte nespus. Hai că m-am enervat, ce naiba te credeam un luptator. Te-ai
împotmolit în jurul propriilor tale sentimente. Fă ceva cu tine omule. Iar
gândurile lui Ionuţ m-au întârit.
- Voi face, însă acum caut să scot din suflet toată această poveste. Lasă-mă
să dau pagina la carte şi să încep o alta mai frumoasă, sper că mâine dimineaţa
îmi va surâde.
- Cu siguranţă îţi va surâde, urât nu eşti, chior nu eşti, defecte fizice nu ai,
ce mai vrei. Ba da, ai un defect mare, crezi prea mult în persoane.
- Asta am învăţat-o de la ea. A fost prima în care am avut încredere
deplină... şi aici nu minţeam.
- Da, vai, ce să spun...
- Mă laşi să continui sau vrei să sfârşesc aici ? i-am răspuns mai mult
revoltat.
- Nu, asta cu siguranţă nu, nu te voi lăsa până nu îmi spui tot de această
fericire a ta. Există riscul ca pe parcurs să mă fii înşelat în privinţa ei. Dar tare
mie frică că e doar contrariul.
- Vei vedea...
- Iar norii nu aveau formă decât pentru sufletele noastre libere din războiul
tristeţii. Nu contau câţi erau, ori câţi urmau să ne ucidă cu iubirea lor, chiar nu
conta. Îi iubeam în felul nostru de muritori, de fiinţe raţionale cu sentimente
pure, pentru că ni se păreau desprinşi din visarea noastră. Îi cuprindeam în
îmbrăţişare, unic şi le vorbeam, iar ei ca nişte copii curioşi ne ascultau fiecare
şoaptă, sorbind-o în plăcere interioară.

53
Cât de frumos a fost momentul acela, cât de... Nu mai am cuvinte să-l
descriu. Ţi s-a întâmplat vreodată să trăieşti un sentiment de împlinire, de
bucurie imensă, să simţi că eşti fericit aşa pur şi simplu fără un motiv anume ?
Nu vorbesc aici de iubire, vorbesc aşa în general ? Când ai câştigat un concurs
sau ai fost premiat la sfârşit de an, ori când poate ai primit o diplomă sau te-a
felicitat cineva... ei bine o astfel de senzaţie de înălţare, de rupere de realitate şi
de plutire undeva în genele gândului fericit, am simţit atunci. Ne cuprindeam în
braţe şi ne ridicam sufletele la cer într-o rugă divină. Iar surâsul Tatălui se
năştea pe un colţ de cer, pictat într-un violet roşiatic, îngânat de un porumbel
visător. Cât de mult tânjesc după acea zi de primăvară, cât de mult... Mi-e
imposibil să mă văd aici la masa, cu blestemata asta de licoare ce-mi
înveninează sufletul şi cu gândurile acestea dureroase, mi-e imposibil. Locul
meu e acolo, uitat de gânduri, într-o îmbrăţişare iluzorie şi mângâiat pe gene de
răsuflarea stângace a vântului înţepător. Acolo e locul meu. Prezentul reprezintă
o altă lume, o lume de coşmar în care m-am înrolat fără să-i cunosc efectele. Şi
iată-mă, un soldat fără muniţii, într-un război al trăirilor interioare... cât de mult
doare să te ştii biruit, înfrânt de prezent, dar acesta este destinul cu povestea lui
fericită cuprinsă în alintări de suferinţă epuizabilă. Ce poţi să-i faci ? Să te
împotriveşti lui nu poţi, să-l rogi nu ai puterea necesara, să-l minţi nu ţi-ar fi
permis... oare ce ar mai trebui să facem pentru împlinirea noastră, a tuturor în
această lume lipsită de vină... Şi-ţi spuneam de acea trăire... mă uit pe străzile ce
ne vegheau visarea şi văd cupluri care, spre surprinderea mea, trăiesc o poveste
unică de iubire. De ce spun spre surprinderea mea, pentru că în acest cotidian,
nu te mai întâlneşti cu astfel de ciudăţenii, cu ghilimelele de rigoare. Nu mai are
nimeni timpul necesar de a visa şi trăiesc pur şi simplu la întâmplare, doar el sau
ea şi fericirea lor multiplă. Dar să lăsăm filozofia şi să-ţi spun lucruri simple
care valorează cât toate metaforele, aforismele sau cugetările la un loc... este
vorba aici de fericire. Sper că îţi vei da seama.
- Şi am zburat undeva sus, răpiţi de norii visători ai închipuirii noastre. Era
atât de frumos în acel loc sfinţit, mântuit de mărturia inimii noastre, încât nici
dacă aş vrea, nu aş putea să-i uit vreun colţişor. A fost un vis ce cu greu se mai
poate naşte...
- Am citit undeva că omul, când întâlneşte o mare dragoste şi o pierde nu
mai are dreptul sau mai bine zis nu mai poate simţii aceleaşi sentimente
puternice decât pentru alte două posibile jumătăţi... deci s-ar putea ca la tine să
se fii dus de mult cele trei mari iubiri...
Pentru Diana această superstiţie chiar reprezenta ceva, un început de drum
nou alături de o persoană nouă...
- Dacă ţi-aş spune că nu am întâlnit încă marea iubire ce ai spune ? Dacă
spre exemplu ţi-aş spune că mă simt atras sufleteşte de tine şi ai reprezenta
marea iubire şi de ce nu unica ?
- Pai n-ai cum, pentru că tu deja ai iubit, e altcineva, deci nu are cum, aşa
că...

54
- Aşa că, tot nu mă interesează de trecut, mă interesează doar de tine, să te
văd fericită şi iubită...
- Acest lucru pare greu, dar ai dreptate, reuşeşti să mă binedispui şi să mă
faci să uit, cum nimeni nu a mai reuşit până acum şi pentru acest lucru îţi
mulţumesc...
- Să-mi mulţumeşti tu mie... ?! cred că rolurile sunt inversate. Eu ar trebui
să-ţi mulţumesc pentru că ai apărut în calea mea şi mi-ai născut fericirea în
suflet; pentru acest lucru ar trebui să-ţi mulţumesc...
- Nu-mi mulţumi încă, acum sunt prea visătoare şi mi-e frică de ziua de
mâine când totul se va spulbera. De aceea vreau să fiu cu tine aici, în această
secundă, şi să privim cerul îngândurat... atât îţi cer.
Şi mi-a cuprins sufletul în mâinile sale delicate. Până şi crucea bătrânei
biserici din orizont sclipea a împlinire, de parcă acolo sus, printre străvechile
clopote ce unduiesc zarea într-o rugăciune crudă, un suflet îşi găsise menirea pe
pământ. Şi în îmbrăţişarea celuilalt se sărutau, aruncând sclipiri de vis peste
meleagurile bătute de bruma necazului.
- Vezi lumina aceea ciudată ? Oare ce o fi acolo ? Este atât de puternică...
- ...şi tristă în acelaşi timp... am adăugat eu.
- Tristă ?! De ce tristă... ?
- Păi, este crucea de deasupra oraşului, giganticul monstru de fier care
priveşte absent spre oraşul somnambul...
- De ce vezi lucrurile atât de reci şi întunecate, de ce ? Uite, imaginează-ţi
că ne priveşte şi ne ocroteşte ca pe nişte copii, ca pe proprii ei copii. Zi şi noapte
ne priveşte şi ne veghează. De ce crezi că nu sunt prea multe calamnităţi pe la
noi, oare nu suntem protejaţi de minunea ei şi nu ştim ?
- Ei, uite că la asta nu m-am gândit... Dar să lăsăm crucea pe altădată, că
poate vom ajunge într-o zi la ea. Vreau să-ţi spun ceva...
- Să mergem la ea ?! Cât de mult mi-aş dori... Şi în sufletul ei un impuls
ciudat o făcea să tremure de bucurie.
- Cum, nu ai fost niciodată ?
- Nu...
- Îmi pare rău. O să avem ocazia, pe cuvântul meu. Ştii cât de frumos poate
fi acolo sus, excluzând crucea care pare a fi prea rece pentru oameni ? Zici că
eşti într-un colţ de paradis de unde priveşti spre marele muşuroi de viaţă al
oraşului. În plus, vezi şi colţul unde viaţa a luat sfâşit, doar pentru a continua
acolo sus, mă refer la cimitir, şi multe alte locuri de reverie. Îţi promit că te voi
duce printre îngeri...
- Cât de frumos vorbeşti acum, nu mai eşti întunecat... Îţi place natura
mult, aşa e nu ? Iar întrebarea m-a dezarmat...
- Da, e singura slăbiciune pe care o port cu mândrie şi de asemenea
singurul loc unde mă simt cu adevărat eu, fără măşti de ocazie ori false
sentimente, e locul în care uit de grijile cotidiene şi mă afund în beatitudinea
începutului de viaţă. Parcă ea îmi conferă esenţa de care am nevoie pentru a mă

55
renaşte. Când mă simt lovit de nonşalanţă prezentului, mă refugiez în visarea
naturii, crezând în tâlcurile spiritelor fericirii.
- În sfârşit pot vorbi şi eu cu cineva despre frumosul, cu adevărat frumosul
acestei lumi. Şi mie îmi place natura, să ascult cum muzicanţii, adunaţi toţi într-
un cerc imaginar, îşi încep recitalul într-o simfonie de vis şi culoare, vântul să-
mi mângâie obrajii plânşi de durere şi regret, să-mi sărute genele dezlipite de
suflet cu o atingere sinistră... Să vorbesc cu un copac sub care îmi potolesc
frigurile şi sub a cărui îmbrăţişare încerc să adorm, să uit pur şi simplu de mine
şi de lumea asta murdară...
- Avem un punct comun. Poate nu doar unu, dar totuşi e un început...
- Sper să fie, dar...
- Ia mai lasă darurile că ţi se apleacă. Numai daruri, tot timpul daruri, ce
naiba vrei să te îmbogăţeşti...
Un surâs copilăros se auzi atunci printre miile de lacrimi cereşti...
- Mă faci să râd şi nu e corect... eu doar te întristez cu tâmpeniile mele iar
tu ai puterea de a mă face să râd...
- Nu mă întristezi cu nici o tâmpenie, chiar îmi place şi nu spun asta doar
de dragul de a o face... înţelegi ?!
- Poate că nu înţeleg sau nu vreau să înţeleg. E prea frumos ca să înţeleg
ceva. Nu pot să spun nimic despre ce se petrece cu mine acum, nu pot. Sper să
nu mă întrebi...
- Ştiu că în sufletul tău sentimentele sau mai bine zis trăirile se confruntă,
sunt neclare, dar cum te simţi în această secundă, aici, cu mine... ? am întrebat
curios.
- Nu mă întreba, te rog... Şi cu regret în suflet şi-a îndreptat privirea către
pământul bolnav... Pot spune doar că îmi este bine şi mi-ai împlinit un vis, atât...
mai mult nu pot pentru că aş spune minciuni.
Nu ştiu ce simţea în acel moment, dar bănuiam...
În interiorul ei un sentiment de libertate îi descătuşa lanţurile ce-i opreau
calea spre împlinire. Acum avea posibilitatea de a evada din prezentul umbros,
de a simţii că totul îi aparţine fără restricţii... Şi a evadat... pentru câteva ore a
evadat din cuşca care îi îngreuna bucuria interioară... Cât despre mine, a fost cea
mai pură clipă pe care am trăit-o vreodată. Am simţit în suflet o căldură
năbuşitoare şi o stare de comfort maxim, ceva în mine se bucura şi râdea în
hohote, de parcă mă născusem şi îmi priveam trupuşorul îmbrăcat într-o
salopetă albastră, fâcând primii paşi în viaţă. Cât de mult mi-a plăcut... cât de
mult... O secundă dacă ţi-ai imagina cum e să fii picurat pe gene de ploaia rece
iar trupului tău să nu-i fie frig, alinat de o îmbrăţişare de copil ce emană căldură,
ai descoperi viaţa de după cuvânt. Ai văzut tricoul acela cu un înger ce
îmbrăţişa un trup de femeie ? Ei bine, ea era îngerul, iar eu eram doar pruncul
sărutat la piept... şi mă simţeam ocrotit. Era mai mult decât o prietenă, o soră ori
o iubită... şi asta am aflat-o în acea zi, când sufletul a luat foc în îmbrăţişarea
ei...

56
- Dar stai un pic, până acum când ai îmbrăţişat o altă fată, cum ţi s-a părut.
Chiar atât de special să fii fost momentul de care tot îmi vorbeşti de minute
bune... ?
- Dacă nu ar fi fost special nu ţi-l mai spuneam şi preferam să ţi-l ascund ca
şi pe celelalte lucruri minore pe care le-am trăit. O îmbrăţişare adevărată nu
reprezintă doar o cuprindere în braţe şi o mângâiere gingaşă, ci cu mult mai
mult. Era singura apropiere vizibilă a două suflete, ca într-o sărutare în care de
plăcere îţi uiţi şi numele, şi îţi simţi seva interioară, a fericirii, scurgându-se în
fluviul neuitat al iubirii... şi atunci eşti tu, cel adevărat, fiinţa lăsată de
Dumnezeu pentru a fi împlinită şi împăcată cu ea însăşi. Iar în secunda
predestinată, se nasc sentimentele faţă de cea de lângă tine, fără ca măcar să
conştientizezi... şi te îndrăgoşteşti... Spre exemplu dacă vezi un suflet plângând
şi-i oferi braţul tău pentru a plânge el îşi varsă amarul, dar curios, nu pleaca ci
doreşte să rămână cu tine, chiar şi pentru o secundă, să ştie că e ocrotit şi iubit.
Poate a suferit mult, poate îşi plânge trecutul şi vrea să-l uite în braţele unui trup
străin, cine ştie. Dar când te-a găsit, vrea să fie cu tine, să primească o strângere
la piept ce i-ar putea readuce încrederea şi o mângâiere caldă. Vrea să-i aşezi un
fir de păr fugar pe după ureche, şi vrea, vrea enorm de mult să stea cu tine... Ei
bine, aşa s-a întâmplat şi cu noi, am avut nevoie unu de altul ca două picături de
apă într-un ţinut secetos. Devenisem unul şi acelaşi trup, o lacrimă şi un zâmbet
îşi dădeau noroc în armonia cunoaşterii, iar noi, cupinşi în nemurire, visam. Şi
speram în credinţa noastră. Ştii cât de aproape am fost de lumină ? Nici nu îţi
poţi imagina, să simţi că o rază îţi venerează interiorul iar tu, ca un doritor de
absolut şi inedit, să-i săruţi mâna. Ne aveam unul pe celălalt şi nu ne doream
nimic altceva. Vroiam să fim doar noi...
- Îmi dau lacrimile Andrei, mai schimbă şi tu un pic decorul, de ce te legi
într-una de acel moment... ?
- Mă leg pentru că mi-e greu să-l las în amintire, mi-e imposibil să-l înfăşor
într-o cârpă şi să-l arunc într-un tomberon al uitării. Nu pot să fac lucrul de care
îţi tot spun...
- Atunci nu-l uita, păstrează-l în inimă ca pe un orizont, ca pe o deschidere
de drumuri, imaginează-ţi că întotdeauna va fi ea sau mai bine zis veţi fi voi, dar
într-o altă împrejurare. Descoper-o în alte persoane şi cu siguranţă va zâmbii în
visul ei...
- Ai început să vorbeşti frumos, Ionuţ, tu care nu concepeai astfel de
lucruri. Ce te-a apucat... în fine lăsând gluma la o parte, ai dreptate omule, chiar
ai dreptate. Ştii, mă gândesc acum la tine şi la cuvintele pe care le-ai spus: ai
vorbit din inimă, nu raţional sau de dragul de a o face, ai vorbit ceea ce ai simţit.
Iar cu aceste lucruri nu e de jucat... dar să trec la următorul moment că basmele
vor să fie apuse...
- Dar ai grijă... !
- Niciun fel de problemă, de-abia m-am obişnuit să dau drumu’ la vorbă...

57
Cap. VIII
...Întâiul sărut

După momentul de pe lacul visării mi-am spus sau, să fiu mai clar, mi-am
întărit convingerea de a lupta pentru ceea ce doream a fi al meu şi anume iluzia.
Nu-mi doream nimic altceva decât iluzia, să pot să mă trezesc în zorii unei zile
noi cu gândul că ea este aici cu mine şi mă îmbată cu parfumul fericirii, că fără
atingerea ei nu îmi pot începe ziua canicular de grea. Că fără un sărut desprins
din sufletul ei „mic şi negru”, cum avea plăcerea de a spune, nu mă pot mântui
şi fără iubirea dintre noi, nu pot alerga pe terenul vieţii. Asta înseamnă iubire
adevărată... păcat că mulţi nu o cunosc în profunzime şi se adapă doar cu
nonşalanţa, când pot de fapt avea totul la picioare...
Zilele treceau în pas grăbit fără ca vreunul din noi să constate. Şi astfel s-a
apropiat ajunul zilei ei de naştere iar eu, ca un împătimit al concertelor plecasem
în Constanţa. Sincer, sper să nu mă întrebi la ce formaţii am fost că nu-mi mai
aduc aminte. Tot ce ştiu este că am fost primul sau cel puţin simţeam că sunt
primul care la miezul nopţii îi spunea „La Mulţi Ani!” Ea într-un hohot de râs,
ce apoi a degenerat într-un fericit plâns, mi-a mulţumit din toată inima de copil
inocent.
- La mulţi ani îngeraş, fie ca destinul ce mi te-a scos în cale să ne unească
pentru todeauna şi să ne protejeze cu puterea lui nemărginită. Fie ca în acest
moment să zâmbeşti cu toată inima la împlinirea vârstei speranţei şi încrederii.
Sunt lângă tine draga mea, sunt lângă tine... miroase florile pe care le-am cules
împreună şi mă vei regăsi, atinge firele stropite în rouă ale ierbii şi mă vei
culege, sărută vântul căci prin el îţi voi săruta inima în bătaia razelor de soare.
- Mersi mult puiuţ, îţi mulţumesc din toată inima pentru că-mi eşti alături,
îmi dai putere atunci când sunt lovită şi-mi oferi încrederea. În plus mă simt
liberă în preajma ta, liberă să fac tot ceea ce-mi place. Nu aş putea înţelege
natura ori tot ceea ce este frumos în jur fără o persoană atât de specială ca tine...
- Ei şi cu tine, mai lasă complimentele pe altă dată... ştii aş vrea să te rog şi
eu ceva dacă nu te superi, mâine ai putea ieşi prin oraş ?
Aveam sufletul cât un purice când am întrebat-o, de parcă întâlneam o mare
iubire după mulţi ani...
- Nu ştiu sigur dacă pot veni. Vreau să stau şi eu un pic cu familia, mă simt
bine cu ei, dar nu se ştie. Te voi anunţa mâine. Până atunci ai grijă de tine să vii
întreg de la concert.
- Voi veni pentru tine oricând.
A, am uitat un lucru importantă să-ţi spun, a fost întâia oară când mi-a spus
puiuţ. Ştii cât de mult ador cuvântul acesta, îl iubesc ca pe fiinţa din al cărui glas
a ieşit. Dar doar din glasul ei. Nu am suportat să-l aud din vocea altcuiva străin

58
de sufletul meu. A fost emoţionant momentul acela, am râs ca un nebun toată
noaptea, îmbătat de fericire şi de prezenţa ei în suflet.
- Voi aştepta, voi aştepta telefonul tău...
- Îl vei primi, stai liniştit şi să te odihneşti, ai înţeles ? m-a sfătuit ea,
grijulie.
- Lasă că am eu timp să mă odihnesc, stai liniştită, tu să fii bine şi să visezi
frumos sărutată pe gene de îngeri divini.
- Mulţumesc mult încă o dată... pup, pe obraz...
- Şi eu... şi am închis o covorbire bazată de data aceasta pe sentimente.
Cuvintele simple ne defineau trăirile. Cred că niciodată, când am fost
împreună, nu am folosit cuvinte mari, adică mă refer la acele sintagme pe care
le foloseşti numai atunci când vrei să impresionezi pe cineva. Ei bine, la noi nu
s-a întâmplat aşa, am trăit orice secundă şi orice moment la intensitate maximă,
de parcă ar fi fost ultima noastră zi împreună şi ne bucuram de orice lucru infim
întâlnit în cale. Dacă ne-am bucurat noi şi de nişte biete vaci care treceau pe
lângă noi, cu ugerele pline cu lapte pe care şi le unduiau într-un balans perfect.
Toate lucrurile ne încântau... dar stai un pic, căci eu vorbeam despre acea stare
de euforie pe care am trăit-o de ziua ei...
Aşa că mi-am adus aminte... ştii cât de frumos a putut fi şi în ziua aceea, ştii
oare cât de împlinit mi-am simţit sufletul când am văzut-o râzând din toată
inima, cuprinsă până atunci de chingi dureroase de amintire, ştii tu oare ?
Ne-am întâlnit întâmplător pe drumul ce ducea spre locul nostru de
rugăciune, amândoi cu sufletul cât un pai, mângâiat de degetele calde ale unui
vânt de martie. Mergeam unu lângă altul, ca doi străini ce abia se cunoscuseră la
un capăt de pod străvechi, fără să ne privim ochii. Dar i-am sărutat obrajii şi i-
am urat un călduros „La Mulţi Ani !”. Braţele i-au cuprins trupul într-o
îmbrăţişare desprinsă din icoanele sfinte ale bisericii şi am învârtit-o într-un
dans regesc ştiut numai de sufletul meu... Am decis să mergem la înalta
plecăciune a sufletului şi trupului, la jertfa fiului lui Dumnezeu ce şi-a spovedit
sufletul imaculat pentru noi muritorii de rând, la crucea de deasupra oraşului
doar pentru ai arăta frumuseţea paradisului natal...
- Unde mergem pui creţ ?
- Nu îţi voi spune acum, am o surpriză pentru tine. Ştii, într-o zi ţi-am
promis ceva, că vom merge într-un loc deosebit unde doar noi şi cerul
cunoaştem libertatea. Ei bine, ziua cea mare a sosit şi pentru a-mi îndeplinii
promisiunea, îţi voi cere doar să ai încredere în mine, doar atât îţi cer şi vei
vedea cât de frumos este acolo...
- Am încredere dar... şi a avut pe moment o reţinere.
Nu ştiu dacă aici a spus adevărul pentru că încrederea în mine şi-a căpătat-o
cu mult timp după, când am avut nefericirea de a trece peste un moment
special... dar este prea trist aşa că prefer să-l las undeva ascuns în inima mea,
acolo unde doar lacrimile pot ajunge.

59
- Nu vreau să te întreb, chiar dacă curiozitatea îmi frământă sufletul, dar
prefer decât să te întristezi să-mi povesteşti partea frumoasă a iubirii voastre...
- Mă bucur enorm că mă înţelegi bunul meu prieten, îmi pare extrem de
bine că nu insişti asupra unor lucruri triste... îţi mulţumesc că mă asculţi în
ceasul acesta târziu în noapte...
- Nu-mi mulţumii pentru că eu te-am rugat. Vreau ca odată pentru
totdeauna să realizezi că eşti liber să faci ce vrei, dar acest „să faci ce vrei” să
fie în folosul tău. Eşti liber să alegi, eşti liber să iubeşti, chiar dacă ai avut o
mare iubire şi încă o mai ai în suflet, să te recreezi şi să vezi, din nou, partea
frumoasă a vieţii... îţi cer acum exact ceea ce ţi-a cerut ea atunci. Ascultă-mă şi
pe mine, nu doar pe ea. Îţi va fi bine din nou, ai încredere în tine şi în forţele
proprii. Eşti un om cu caracter şi cu multă bunătate, chiar dacă te ascunzi în
spatele unei măşti de om dur... nu eşti aşa, eşti doar un copil, la fel ca şi mine şi
ca toţi ceilalţi... sufletele noastre sunt visătoare, dornice de aventură şi frumos,
de iubire şi împlinire, înţelegi ?! Nu te mai condamna pentru ceea ce nu eşti... Ia
aminte la ce îţi spun...
- Ai dreptate omule, dar anumite lucruri după ce le trăieşti intens nu ţi se
mai par ascunse în colivii ferecate ci ţi se par unice, irepetabile. Tocmai de
aceea nu pot lăsa în urmă amintiri ce dor, tocmai de aceea nu îţi pot spune
anumite lucruri care prin melancolia lor ne-au făcut sufletele incolore... dar stai,
am omis un lucru, toate aceste clipe dureroase ne-au unit sufletele mai mult
decât îţi poţi imagina, dar să revenim la acea zi că nici măcar nu ştiu de ce am
ocolit-o atât de mult...
Am coborât amândoi, ca două lacrimi pe un obraz îmbătrânit de durere, pe
drumul visării noastre, pe drumul ce lega împlinirea de locuinţa sa, şi am mers
pur şi simplu mânaţi de un dor nebun către un loc paridisiac... Cu obrajii arşi de
sentiment, am plecat spre marea noastră visare cu sufletele legate în parfum de
sărbătoare...
- Cum a fost ieri la concert ? m-a întrebat Diana.
- Păi, cam plictisitor ţinând cont că nu au venit toate formaţiile pe care
iniţial le anunţaseră. În rest mai nimic... dar lasă concertul şi spune-mi cum te
simţi luând în calcul că astăzi e o zi importantă pentru tine ?
- Până acum fiecare zi a mea de naştere mi-am petrecut-o în familie, lângă
cei dragi... Aşa că nici aceasta nu a fost o excepţie până acum...
- Dar la un moment dat nu te săturai pur şi simplu să stai în casă, nu doreai
să evadezi un pic din anonimat ?
- Ba da, mă refungiam lângă copacul meu şi pictam, mă lăsam inspirată de
vocea naturii şi desenam ceea ce ea îmi şoptea... Era atât de plăcut să te simţi
liberă, fără gânduri, fără durere ori chiar fără persoanele dragi... Doar eu şi cu
mine în mii şi mii de bucăţi de fericire...
- Chiar şi aşa, nu te-ai imaginat în vreo astfel de zi mergând cu cineva într-
un loc deosebit?
- Nu, sincer nu, dar am visat...

60
- Şi visul va deveni realitate... şi de acest aspect aveam eu grijă.
- De ce spui lucruri mari ?
- Pentru că azi vom ajunge sus, acolo sus unde ţi-am promis în prima
noastră zi sub duşul picăturilor de ploaie...
- Ştii, nu prea aş vrea să merg, e prea departe şi...
- Şi nimic, vei merge ! Te asigur că nu vei regreta. Va fi o zi specială
pentru că însăşi vremea ţine cu noi... şi speram să se decidă.
- Şi vom putea fi liberi, vom putea visa la umbra tristă a unui copac
îmbătrânit care şi-a aplecat trupul într-o sărutare cu pământul ? vom putea fi
liberi cu adevărat ?
- Da, îngerul meu... vom putea fi liberi.
A ezitat mult timp până când s-a hotărât să meargă, iar după... Dar stai mai
întâi să-ţi spun cum a fost.
- Hai să mergem...
- Hai puiuţ...
Însăşi lumina zilei ne surâdea cuprinsă de extazul bucuriei. Un suflet cald se
apropia de înţelepciunea Împăratului Ceresc fără vreo umbră de întinare. Şi ne-
am apropiat de baza dealului pe al cărui vârf trona gicantica cruce de fier.
- Nu mai avem mult. O vezi cât de impunătoare este de aici, de la poalele
dealului, parcă ne ţinţeşte cu beneficul ei şi ne izbeşte cu privirea ei
melancolică.
- Da, aşa ţi se pare de aici... oare cum o fi acolo sus, de ai spus că este atât
de frumos. Şi nerăbdarea Dianei atingea apogeul.
- Ai răbdare şi vei vedea... timpul se va opri doar pentru noi şi pentru a
noastră fericire.
- Cât de mult mi-aş dori lucrul acesta, ca măcar pentru o secundă timpul să
nu ne mai fie duşman şi să fim împăcaţi cu sentimentele noastre.
- Acolo sus nu există timp, ci doar emoţia şi iluzia. Acolo sus nu există
decât eu, crucea şi tu. A, stai că am mai omis ceva, şi doi brazi care te îmbată cu
parfumul lor. Eşti ca într-un colţ de paradis...
- Poate că ne aşteaptă. Hai să ne grăbim, zburda ea de emoţie.
- Dă-mi mâna şi hai să zburăm, i-am cerut în joacă.
- ...
- Hai, întinde mâna şi..., să păşim spre frumos !!!
- ...
- Ce ai, de ce taci ? S-a întâmplat ceva ?
- ... nu, doar că...
Şi mi-a dat mâna. Tremura toată şi parcă ceva în interiorul ei se zbătea în
bătăi nebune, ca într-un ritm preferat de baterie într-un concert infernal.
- Ce este cu tine Diana ? Ţi s-a întâmplat ceva. Mă nelinişteşte gândul că
poate ţi se va întâmpla ceva din cauza mea şi în special tocmai de ziua ta.
- Taci... nu am nimic... sunt doar un pic emotivă, atât.

61
Sincer îţi spun că m-a neliniştit comportamentul ei, ceva în ea se răsucea ca
un resort rupt, producându-i o senzaţie ciudată. Dar toate acestea s-au întâmplat
până la prima platformă acolo de unde lacul fără margini al oraşului se vedea ca
o oglindire ciudată de cuţit în raze de soare. Şi am aflat ce s-a întâmplat cu ea,
dar nu atunci, nu pe moment, ci după zile bune sau mai bine zis săptămâni, când
am avut posibilitatea de ai citi jurnalul. A fost prima strângere de mână, primul
drum în care alături de cineva îşi împreuna mâna, ca într-un legământ de
dragoste. Şi m-a întrebat:
- Te întreb ceva, e pentru prima dată când o fac şi prima oară când întreb
pe cineva un astfel de lucru, nu-i aşa că nu-mi vei da drumul la mână... ? Iar
cuvintele rostite parcă se desprideau de trupul ei, cu tot cu sentimentele pe care
le trăia.
- Nu îngerul meu, nu... cu siguranţă nu îţi voi da.
Ceea ce la început mi s-a părut o nerozie, pe parcurs a devenit ceva serios.
Legământul se referea la relaţia şi la iubirea noastre, la unirea sentimetală. Dacă
îi dădeam drumul însemna ruperea legăturii ce încet încet se clădea pe temelia
sufletului nostru.
- Uite, ne apropiem de primul platou al dealului. Te rog şi eu ceva, închide
ochii şi lasă-te condusă. Vei vedea un sfert din minunea oraşului în care ne
trăim adolescenţa.
- Bine, dar ai grijă să nu nimereşti cu mine în vreun copac, căci după s-ar
putea să mă iei cu taga. Şi cine are curajul să vină cu o targă până aici sus...
Îşi revenise. Râdea din toată inima şi cu tot sufletul ei visător, parcă acum
dechisese cu adevărat ochii într-o lume de minuni. Trăia la intensitate maximă
orice lucru, oricât de minor ar fi fost.
- Deschide ochii şi priveşte...
În jurul nostru zeci de păsări ne oficiau cununia, formând cercuri în semne
de iertare. De iertare a vieţii ce se scursese fără noi, fără îmbrăţişarea şi iubirea
noastră pură.
- Vezi, e doar o parte din frumosul ce te aşteaptă în această zi. Crede în
miracolul acestei zile sfinte şi fi tu, în sfârşit tu cea adevărată, fără măşti, fără
farduri... Nu ştiu exact de ce am rugat-o, pesemne puterea mea de a crede în
minuni.
- Poate că ai dreptate. Da, e superb aici, în partea sfântă a oraşului în care
am copilărit, este cel mai frumos loc pe care l-am întâlnit până acum.
- Hai să mergem, nu mai e mult până sus.
- Da...
Şi am mers uniţi, mână lângă mână, deget lângă deget, ca într-un botez în
care sufletul se uneşte cu trupul purificat, fără gânduri sau amintiri. Doar emoţia
regăsirii domnea pretutindeni. Şi ne era bine, poate prea bine pentru a fi
adevărat.
După ce am trecut de al doilea platou, am avut parte de un lucru deosebit
din partea ei, un lucru care mi-a încălzit inima cu respect şi devotare. Alături de

62
desenele şi jurnalul nelipsit ce dormitau în rucsacul ei drag, Diana a mai adăugat
un con.
- Ce faci cu el, înger drag ?
- Îl voi păstra, îmi va aminti de această minunată zi. Oricum nu o voi uita
vreodată, dar vreau să o trăiesc şi acasa, vreau să o simt permanent lângă mine...
- Of, Doamne, cât de mult îmi placi. Aveam nevoie, ca de apă, de cineva
care să mă înveţe ceea ce îmi plăcea la nebunie şi uite că te-am găsit.
- Lasă cuvintele mari, spune ceea ce simţi cu adevărat. Nu le face să pară
doar nişte simple complimene.
- Dar asta simt, de ce nu crezi... îmi apăram eu trăirile.
- ... nu acum voi crede.
- Dar eu... şi încercam pentru prima oară să-i vorbesc de ceea ce simt cu
adevărat.
- Lasă totul cum este, trăiesc un vis acum, aici cu tine, înţelegi. Nu am
nevoie de nimic altceva, nici de gânduri, nici de amintiri, de nimic. Mi-ai făcut
o zi de vis şi îţi mulţumesc din inimă.
- Şi încă nu s-a terminat... mai ai de văzut multe.
- Este deja prea mult ce am văzut şi până acum... spunea ea, împlinită cu
orele ce tocmai trecuseră.
- Nu, încă nu ai văzut ceea ce era mai important. Şi nu am renunţat, eram
hotărât să-i arăt mult mai mult din minunea lumii.
- Cum spui tu.
Şi am ajuns lângă marea împăcare, locul ce a devenit după acea zi de vis
refugiul sufletelor noastre. Chiar şi în acest prezent lipsit de farmec, dacă dorim
să înlăturăm negura ce se adună peste trăirea noastră sau să ştergem un pic din
praful depus pe memoria îmbătrânită, apelăm la acest refugiu pentru că suntem
conştienţi că întotdeauna vom fi împreună acolo sus, precum sunt şi cei doi
coniferi ce plâng după îmbrăţişarea noastră apusă. Da, copacul meu şi-a aplecat
trupul spre pământ într-o rugă de implorare, a căzut în genunchi în faţa iubirii
lui... dar a greşit prea mult pentru a se mai putea ridica... şi aşa au murit două
suflete lângă altarul făgăduinţei iubirii...
- Hei, iar te-ai ţăcănit, despre ce copaci vorbeşti, ce rugă, ce implorare, ce
ai... ? Andrei visa fără să-şi dea seama. Trupul lui dansa lângă al ei, în acea
vreme de binecuvântată regăsire.
- Lasă-mă şi îţi voi spune...
Şi am ajuns în vârful înţelepciunii, sub umbra marelui înţelept. Până şi
atmosfera radia a fericire şi împlinire, până şi copacii în valsul lor primăvăratic
ne urmăreau sufletele cuprinse de o linişte instantanee şi nu ştiu de ce... Era
singura întrebare care reuşea să-mi mai bântuie interiorul, dar răspunsul cu
siguranţă nu se afla la mine. Undeva, lipit de inima ei, stătea agăţat privindu-
mă... Ea era răspunsul... eu doar întrebarea. Şi mi-am simţit sufletul mugur de
fluier înaripat într-un zbor măreţ spre înaltul paradis uman, printre norii visători
ai răstignirii. Acolo sus, lumea s-a schimbat, a căpătat o altfel de conotaţie prin

63
imaginea noastră. Doi copaci, aplecaţi în durere, aşteptau ca cineva să le
viziteze locaşul. Nu le cereau nimic în schimb, decât alinarea durerii provocată
de suspinul protectorilor, acelora pe care zi de zi îi priveau de pe înaltul vârf de
deal... Şi suspinau... Deasupra, undeva agăţat de o ramură a copacului din
stânga, am găsit o lumânare. Înmormântarea era pregătită, doar slujba întârzia să
înceapă. Dar am făcut din imposibil certitudine şi i-am înviat sufletul. M-a
răsplătit în schimb cu o picătură de răşină ivită din încheieturi. Mi-am dat
seama, într-un final, că viaţa îi mai pâlpâie în interior... Iar lumânarea a fost
aprinsă în lăcaşul destinat celor vii... Şi a surâs.
- Vezi cât de trist este copacul acesta, Andrei ? Câtă durere o fi văzut oare
pe pământul ce-i sălăsluieşte sub privire ? Îl văd trist, îmbătrânit de vreme ori de
resentimente, de timpuri ce şi-au apus mângâierea ori de alintări ce întârzie să
apară... nu crezi ?
- Este trist, îngerul meu, chiar este trist. Este pentru prima oară când văd un
copac atât de trist, parcă îi este frică să mai trăiască sau de ce nu, îl doare ceea
ce îi este dat să vadă şi vrea să-şi pună capăt zilelor. De abia acum îl înţeleg. Îţi
imaginezi cum era Iisus răstigit şi privea spre haoticele suflete bolnave care îi
doreau moartea ? Aşa şi el...
- Ce crezi, a mai fost cineva aici sus, nu mă refer la turişti propriu-zis sau
curioşi, ci la un cuplu care se spovedeşte în iubire ? şi-a întrebat ea sufetul.
- Sincer nu ştiu, dar mi-ar plăcea să cred că suntem singurii care vin aici,
ţinuţi de mână unu de celălalt, cu sentimente, oricare le-ar fi direcţia sau
menirea, ori cu gândurile aţintite spre frumos... mi-ar plăcea să fim noi,
singurii... Dar stai, chiar suntem singurii în acest moment care vizitează măreaţa
cruce, deci să profităm de ocazie şi să ne bucurăm de ceea ce peisajul ne oferă...
După cuvintele spuse, a urmat cea mai frumoasă exteriorizare în fericire a
unei persoane pe care am întâlnit-o...
- Uite peisajul de care vroiam să-ţi vorbesc, uite lumea ce trăieşte ca într-
un muşuroi de furnică, priveşte-le trupurile, urmăreşte-le sentimentele şi spune-
mi despre ei... uite frumosul acestei lumi...
În josul văii oraşul somnambul se trezea la viaţă. Feţe triste ori orfane de
iubire se priveau de la distanţă fără a îndrăzni să se întrebe ceva. Doar adierea
unui vânt plictisit le frământa obrajii crispaţi şi îi îndemna să se trezească din
coşmar şi să lupte, să încerce să privească cu optimism la noul din zare. Să uite
de amintirile prea vii şi de gândurile ce nu-i lasă să respire un nou început. Şi i-
am privit şi m-am întristat... atâta tristeţe şi totuşi atâta visare... oare cine să-i
mai înţeleagă pe oameni ?!
Pe faţa îngerului meu lacrimile dansau, asemeni zilei în care ne-am
îmbrăţişat pentru prima oară. Erau atât de inocente şi de tulburătoare încât am
plâns şi eu, am lăcrimat ca doi copii ce se regăsesc după un amar de ani, sau ca
doi îndrăgostiţi ce se revăd după un an în care i-a despărţit comandamentul şi se
sărută, înlăturând un dor sfâşietor... Aşa eram şi noi, dar lacrimile noastre nu
erau de dor, încă nu devenise, nu aveam nevoie de ele pentru o astfel de trăire,

64
ci de bucurie pentru libertate, pentru posibilitatea noastră de a vedea ceea ce
alţii pot lua foarte uşor în derâdere şi pentru visul nostru. Bucuria fiinţei de
lângă mine atinsese cote maxime...
- Iartă-mă că plâng, te rog iartă-mă. Nu vreau să te întristez, dar...
- Nu-ţi cere iertare, lasă-te pur şi simplu purtată de senzaţiile pe care le
trăieşti, de ceea ce sufletul îţi spune să faci. Îţi cer acelaşi lucru pe care mi l-ai
cerut în seara când îmi tremura mâna cu tot cu dermatograf. Nu te ferii de
mine... mă bucur alături de tine şi mi-e bine. Mă simt împlinit şi liber să găsesc
sens tuturor lucurilor pe care le întâlnesc. Eşti o persoană deosebită...
- Lacrimile m-au dat de gol, ţi-au spus cât de fericită sunt cu tine în acest
moment, aici sus, printre atâtea miracole naturale... dar asta sunt. Emoţiile devin
prea mari şi deseori se transformă într-un puhoi de lacrimi... unii nu înţeleg ce
simt în astfel de momente, dar...
- Eu te înţeleg, eşti poate singura persoană care reuşeşte să mai treacă peste
graniţele împânzite de prostie ale acestei ere prăfuite... şi îmi place cu tine, îmi
place să privesc un apus de soare, un colţ de natură în care greierii îşi cântă
piesa preferată, să mă bucur din tot sufletul când, într-un zbor misterios de
pasăre, pe o creangă de copac se întâlnesc două suflete, ador totul...
- Acelaşi lucru îmi place şi la tine, că nu eşti ca ceilalţi... a finalizat ea
ideea începută de mine.
Şi ne-am aşezat la umbra celor doi copaci, ea în dreapta, eu în stânga, ea la
copacul înflorit şi dornic de viaţa, eu la cel ce-şi aştepta moartea. Şi astfel i-am
unit într-o îmbrăţişare pe care şi azi, dacă te duci să o cauţi o vei întâlni. Ne-au
iubit prea mult, iar acum au rămas doar ei continuând visul şi speranţa noastră.
- Uite, am o mică surpriză pentru tine.
Şi am scos de sub tricou, o mapă de plastic plină cu nişte lucruri de suflet pe
care doream să i le ofer.
- Ai aşa : una bucată de poster cu formaţia ta preferată, tocmai l-am dezlipit
de pe perete, sincer să-ţi spun era preferatul meu, două bucăţi de casete cu
melodii speciale, piese care mi-au făcut copilăria şi adolescenţa toată un vis, şi
parcă mai este ceva... vezi acasă. A, am uitat, şi tot sufletul meu...
- Tot ceea ce mi-ai arătat în această zi face mai mult decât orice... ceea ce
îmi oferi reprezintă cu mult mai mult decât ceea ce îmi doream...
- Auzi, stai un pic, cine e sărbătoritul azi ? Doar nu eu. Şi în plus ai ieşit cu
mine şi chiar vreau ca totul să fie special, la fel ca şi sufletul tău...
- Dar nu conştientizezi că mi-ai făcut cea mai frumoasă zi de naştere din
viaţa mea, ce mai vrei să-mi mai oferi ?
- Stai că încă nu e totul...
- Doamne prin câte minuni trebuie să mai trec pe ziua de azi... ?
- Nu sunt minuni, sunt realităţi, şi dacă te referi la câte, te asigur, multe...
Nici nu ştii câte mai am prin minte... aşa că pregăteşte-te spiritual şi hai să îţi
mai arăt ceva...
- Nu, cu siguranţă nu... ce ai, nu eşti întreg...

65
- Vino cu mine... atât îţi spun. Ai regretat ceva până acum ?
- Nu, ţi-am zis, dar...
- Atunci hai... i-am grăbit eu gândurile.
- Bine afurisit să fii, bine. Unde vrei să mai mergem ?
- Urcă după mine...
Şi am pornit pe o potecă întortocheată, plină de spini şi crengi. Dar nimeni
nu a regretat, nici chiar trupurile noastre supuse, înjunghiate de marii ţepi ai
răstignirii.
- Mei, tu un alt drum mai omenesc nu găseai. Ce ţi-a venit să mergi pe o
astfel de potecă plină de ţepi...
- Vei vedea, numai răbdarea să fie cu tine...
- Ei, tocmai asta e, că am cam pierdut-o pe drum.
- Dă-mi mâna şi hai să urcăm...
- Bine, tu eşti ghidul, dar dacă ne rătăcim strig în gura mare de se aude
până în oraş...
- Fie ca tine... dar până atunci fă-ţi încălzire la corzi, că nu se ştie
niciodată... i-am speriat, în joacă, gândurile.
- A...!! de asta îmi eşti, cutră mică...
Un alt cuvânt de care îmi amintesc cu drag. L-a formulat la întâmplare, i-a
venit pur şi simplu în minte, dar explicaţia făcea referire la timpuri ce au apus,
la relaţii care au murit, fără ca măcar să capete scânteia ce putea aprinde lampa
sufletului meu...
Şi am urcat către un loc sfânt, deasupră tuturor, ciar şi a visului.
Mână în mână, nedezlipiţi ca doi copii ce se bucură împreună de un cadou
oferit de ziua lor, mergeam spre un zenit al pământului, spre locul în care dacă
eşti visător înseamnă că eşti conştient de cea mai mare plăcere oferită vreodată
de divinitate şi anume libertatea... să fii liber, să crezi şi să speri în tot ceea ce
realul îţi oferă, acesta este răspunsul întrebării numite nemurire...
- Tu nu eşti întreg, măi omule. Nu vezi cât de greu este drumul, unde vrei
să ajungi ?
- Vei vedea... Până atunci priveşte în jurul tău şi vei vedea frumuseţea
vieţii în care sălăsluim. Şi i-am arătat florile, copacii, orizontul...
- Da este superb locul acesta, dar totuşi prea greu...
- Nu mai este mult...
Mergeam pe un drum inacesibil, pe o potecă pe care am format-o doar prin
înlăturarea crengilor şi mărăcinilor. Dar locul de sus era prea frumos pentru a fi
ratat. Aşa că am continuat să urcăm...
- Uite, pe dâmbul acela sunt flori... Hai să le culegem...
- Bine dacă tu doreşti...
- Păi ce, numai dumneata să îmi faci o după amiază de vis, eu ce am. Vino
să le culegem, să le purtăm în sufletul nostru ca pe o înviere, ca pe o zi de vis în
care am fost apropiaţi în sentimente...

66
- Hai să mergem, să vedem care face buchetul cel mai mare... am adăugat
eu ca pe o provocare.
Şi am pornit în căutarea liniştii noastre, adunând petală după petală din
sentimentele ce doreau să vorbească. Am cules nepăsători de natura ce dănţuia
în jur şi ne-am adunat iluziile pe care apoi ni le-am oferit...
- Uite, vezi ce buchet de turturele am format ? Le voi păstra în amintirea
acestei zile, asemeni şi înlăcrimatului con... le voi păstra.
- Eşti un înger... Dar hai că mai avem doar un pic, lasă ţepii de pe tine şi să
urcăm... vei vedea ceva ce nu ţi-ai imaginat vreodată.
- Hai că m-ai făcut curiosă, de abia aştept să văd...
Şi am ajuns în acel loc sfânt. Eram mai presus de tot ceea ce se numea
palpabil, de suflarea omenească ce ne fredona visele şi nu ne lăsa să trăim şi de
toată creaţia dumnezeiască. Atingeam norii în îmbrăţişarea noastră, uitând că de
fapt suntem doar nişte oameni... eram printre îngeri, alături de ei... acolo i-am
promis că ne vom întâlni după ce ne-am îndepărtat unul de celălalt, pentru că
acolo fericirea nu atingea limita.
- Priveşte suflet drag, eşti mai sus de tot ceea ce se numeşte viaţă pe acest
pământ iscălit în amintire, eşti mai presus de orice. Priveşte crucea, cât e de
mare, a devenit doar o aşteptare cu braţele deschise sub trupul tău. Ne priveşte
de jos... noi însă suntem mai sus... Poate nu avem dreptul să fim aici, poate am
încălcat legământul ceresc de a fi mai presus de ea, dar am vrut ca în sfârşit să
fim liberi...
- Nu mai pot puiuţ, mi-ai arătat prea multe minuni azi. Este un loc pe care
chiar dacă l-aş fi văzut, de jos, şi mi-l imaginam sau îl visam într-o noapte cu
lună plină, nu aveam curajul să-l vizitez. Şi asta tocmai de frica de a vedea o
astfel de minune...
- Poate că nici nu mă cunoşti,
Poate n-ai nici cum să mă recunoşti,
Până acum pentru mine ai fost o zână bună,
Poate că va veni o zi când voi şti cum să îţi pot vorbi...
Până atunci fiecare ceas e o săptamână.
Îţi voi aduce în vis comori
şi vom zbura sus printre nori
Ascultă-mă şi crede-mă acum...

Te voi iubi, te voi iubi...


Oricât de greu ţi-ar fi să crezi, aşteaptă şi ai să vezi,
Te voi iubi, te voi iubi...
Şi orice chip din jurul tau voi fi chiar eu...
Te voi iubi mereu...

Zilele vor veni zâmbind, nopţile vor fi de argint,


Şi orice nor va fi doar un semn de vreme bună,

67
Orice lucru pe care-l vrei, îl găseşti doar în ochii mei,
Şi orice clipă ne va găsi doar împreună...

- „Te voi iubi”- Holograf... cât de mult îmi place piesa, este atât de bine
concepută şi exprimă atât de multe stări şi sentimente umane încât nu voi putea
vreodată să o urăsc... chiar şi în ziua în care voi pierde iubirea, nu o voi detesta,
pentru că, dacă nu pentru mine, atunci cu siguranţă pentru altcineva va fi o piesă
de suflet, iar el i-o va oferi în dar sau pur şi simplu i-o va putea fredona... Îţi
mulţumesc mult de tot, ai făcut din ziua mea de naştere un vis pe care nu-l voi
putea uita niciodată. Îţi mulţumesc.
- Nu-mi mulţumi, te rog. Am făcut doar ceea ce am simţit cu gândul că
poate şi tu vei trăi la fel... mi-a fost într-un fel frică că nu îţi va plăcea; dar
undeva în concepţia mea negaţia îşi impunea prezenţa.
- Cum să nu-mi placă în acest vis puiuţul meu mic, cum, când totul se
joacă împreună cu noi şi se lasă coordonat de imaginaţia noastră...
- Ei am zis şi eu aşa, eram sigur că îţi va plăcea. Tocmai de aceea te-am
adus aici. Acum vezi cum te întorci, dacă mai poţi, ai văzut cum e drumul...
- Lasă-l încolo de drum, ajungem noi. Ne cumpărăm ghips şi ne dăm cu
săniuţa... a spus ea cu zâmbetul larg ivit pe buze.
Şi cu degetele zugrăvite în culorile fericirii a început să-mi ciupească trupul,
într-un joc copilăresc, ce făcea din participanţi un cor de râsete şi voie bună.
Dansam iar într-o îmbrăţişarea de vis şi atunci s-a întâmplat minunea ce mi-a
incendiat sufletul. În jocul nostru lipsit de întinăciune ne-am sărutat, rupând
barierele tuturor legăturilor ce ne despărţeau sufletele. A fost atât de... nu vreau
să îi întinez magia cu cuvinte inventate, pentru că nu l-aş putea descrie... a fost
atât de... crede-mă, mi-e greu să-ţi spun...
- Vorbeşte simplu Andrei, foloseşte cuvinte care să spună mai mult decât o
mie de metafore...
- Tu nu ştii ce spui acum, dar spui bine. Şi ştii de ce îţi spun, pentru că o
dată ea mi le-a adresat într-o formă asemănătoare dar în alt context. Tocmai de
aceea ţi-o spun... dar ai dreptate, voi încerca să ţi-l descriu simplu, dacă voi
putea bineînţeles. A fost desprins de undeva din sufletul nostru de copii-
adolescenţi, tulburător de senzual şi în acelaş timp impresionant de pătrunzător.
Mi-am simţit toată fiinţa răscolită, umplută de o căldură dătătoare de speranţă şi
iubire, o senzaţie pe care sincer nu am mai trăit-o. Era rupt de realitate, încât
privesc cu durere în suflet la locul pe care azi îl mai vizitez abandonat de mine
şi de noi. Şi în acea clipă de plutire am reuşit pentru prima oară să-i înţeleg
sufletul, să ajung să văd dincolo de măştile pe care le purta în fiecare zi, după
cum ea însăşi spunea, şi i-am gustat din dulceaţa adevăratei persoane numite
Diana... Am visat şi am luptat cu timpul pentru a fi cu o persoană după care
neliniştea mea interioară tânjea. Şi am luptat, învingând multiplele stări de
abandonare ce nu-mi dădeau pace, de parcă un demon îmi spunea, cu vocea lui
piţigăiată, las-o, nu e pentru tine... Dar nu l-am ascultat şi am continuat, fără

68
regret ori delăsare, şi mi-am întrebat sufletul. El m-a ajutat să trec peste toate
scăpările pe care le puteam avea, peste gândurile deloc liniştitoare ori întâmplări
mai puţin fericite.
Am simţit că ceva sau cineva îmi mângâie sufletul iar căldura unei zile de
vară îmi topea zăpada din inimă. Mi-era bine. Nu mai trăiam singur, doar cu a
mea proprie umbră, ce începea să se sature de golul de lângă mine... Şi a fost un
sărut divin, de parcă două sentimente ce îşi căutau trupurile despăţite de pătura
timpului se întâlnise pe strada fericirii mână în mână, fără sprijinul vocilor
necontrolate ale mulţimii ori gândurile lor rău voitoare. Erau doar ei şi
nemurirea... aşa am fost şi noi, ocrotiţi de nori, într-o îmbrăţişare ce ar face
gelos orice înger privitor le spectacolul iubirii noastre, şi într-un sărut desprins
din cărţile nescrise ale destinului, ce de data aceasta, ne-a oferit o poveste
desprinsă din cele mai frumoase file ale sale. În sfârşit a avut şi el bunăvoinţa de
a privii la două suflete ce se potriveau mai mult decât credeau, dar trăiau
despărţite de o peliculă de ceaţă pe care nu o puteau înlătura...
De undeva de pe catapeteasma răsăritului am observat împreună cu Diana
corul paradisiac de rândunele ce ne oficia cununia... şi nu vorbesc prostii, pentru
că aşa a şi fost... Am coborât fericiţi de pe înaltul pisc, cu sufletele atinse de
divinitate într-o îmbrăţişare, ca atunci când Iisus l-a înviat pe Lazăr din
mormânt şi l-a cuprins în braţe ca pe un frate. Atinsesem incandescenţa unui
nou început, fără vreo vină, doar noi şi povestea noastră. Trecutul devenea un
bob de mei, ce cules de un peruş într-o colivie potolea pe moment foamea de
viaţă... şi se stingea treptat...
- Asta am visat într-o noapte cu lună plină, că voi fi împreună cu cineva
într-un colţ de lume, privind un apus de soare. Se pare că uneori visele pot
deveni realitate... şi acesta a fost singurul vis în care am crezut. Şi uite că s-a
împlinit...
- Diana, nu eu ţi-am făcut ziua fericită ci tu, cu al tău farmec şi mister
interior ai reuşit să faci din mine, cel ce ieri nu mai credea în poveşti de adormit
copii, un visător... Mă faci fericit numai privindu-mi ochii...
- Întotdeauna ai fost un visător, o persoană care trăieşte din cărţi, dar nu ţi-
ai dat seama că şi noi trăim o poveste la fel de frumoasă, poate chiar mai
frumoasă, pentru că cel puţin ea este reală, nu file de carte...
Pentru Ionuţ, ultimele gânduri desprinse de Andrei din amintire nu păreau
potrivite contextului.
- Nu ştiu de ce, Andrei, dar parcă cuvintele astea nu se potrivesc în tocmai
cu ceea ce a-ţi trăit voi atunci, în acea secundă de vis...
- Aşa şi este de fapt. Ele nu au fost spuse atunci, ci acum recent, când dorul
de noi a mai ciupit un pic din peretele idealurilor rătăcite. Ne-am întâlnit, pur şi
simplu, pe stradă şi ne-am vorbit. Atât mi-a spus... sau atât am reţinut eu... Eram
prea îmbătat de privirea ei regăsită...
Iubirea noastră a fost specială din toate punctele de vedere, niciodată sau să
nu condamn pe cineva, mai rar o să întâlneşti două suflete care se înţeleg atât de

69
bine, care prin viziune şi prin sentimente înţeleg frumosul creaţiei ori se luptă
pentru fericire cu destinul crud... Am crezut în fiecare zi în care am fost cu ea că
lumea nu va reuşi niciodată să ne despartă, dar cuvintele ce au fost spuse dureau
prea mult: „lumea asta moartă a reuşit să ne fure dragostea pui scump... ce
rămâne de făcut...”, dar în fine... să-ţi povestesc mai departe colţul meu de vis
furat...
Şi am rămas mult timp în acea îmbrăţişare, uitaţi pe creasta unui deal străin
privirilor noastre, fără întrebări ori răspunsuri, fără nelinişti sau regrete, doar noi
şi al nostru vis frumos. Pentru ei, oamenii ce ne priveau ciudat ori pentru
prieteni ce se uitau cu invidie, nu existam şi asta ne şi doream. Sentimentele
noastre nu erau de vânzare, nu le expuneam pe o tarabă din care oricine putea
cumpăra un strop de fericire, pentru că însăşi fericirea nu este un dar de
cumpărat. Cu greu, poate după ani în şir de căutări ajungi să iubeşti pe cineva
din tot sufletul şi să fii fericit, ori cerşind fericire nu primeşti nimic în schimb
decât amăgire, pentru că ea vine numai atunci când te simţi răpus, fără putere de
a continua ceea ce o dată ai visat. Şi când încerci din nou să viseziafundându-te
de fapt tot mai mult în lumea coşmarului, atunci apare ea, cea care te face liber
spiritual, fără măşti, fără farduri...
Iar fericirea noastră a început într-o zi de martie când am învins tăcerea din
noi şi am vorbit în mii de limbi cât de mult credeam unul în celălalt, cât de mult
trăiam fiecare lucru neinteresant pe care îl vedeam sau cât de mult ne bucuram
la un răsărit de soare şi cât de melancolici eram la un apus de nori... Dar iubirea
noastră a rămas acolo sus, într-un loc de vis ce ne-a unit trăirile şi ne-a
îmbrăţişat în visare, nepătată, neîntinată. Poate că noi am greşit prea mult, poate
am crezut prea mult în altceva, poate nu ştiu... Dar ea a rămas intactă, ca un
sfânt ce îşi păstrează trupul înmiresmat şi neschimbat pe pământul ros de păcat.
Ea, cea care ne-a cunoscut atât de mult şi ne-a descris în amânunt sufletul, ea
care fără să vrea a făcut din noi un altfel de început pentru acest prezent lipsit de
farmec, un început pe care mulţi îl visează dar pe care nu îl pot atinge, ea ne-a
făcut să fim ceea ce trebuia să fim încă de la naştere, iubiţi.
Da, şi ne-am luat rămas-bun în acea frumoasă zi de încântare, de la lumea în
care sălăsluisem, doar cu regretul despărţirii în suflet dar cu o iubire şi o
împăcare de nestrămutat în inimă.
- Hai să mergem îngerul meu, un apus de vis ne aşteptă pe lac. Haide să
privim la lumea aceasta de vis şi să ne aducem aminte cu drag peste amarul
timpului.
- Vom merge puiul meu, vom merge, dar mai avem un lucru de făcut.
Din rucsacul său îmbătat de parfum de primăvară, a scos o cariocă...
- Vreau ca această zi să fie iscălită pe piatra de la poalele crucii, ca data
următoare când vom veni, să gustăm un pic din bucuria acestei zile de vis...
Cu sufletul bătând de emoţie i-am luat carioca din mână şi m-am avânat
primul să scriu... Şi am scris două cuvinte pe care sufletul meu măcinat de trecut
le spunea cu glas tare... „te iubesc”

70
- Te iubesc îngerul meu frumos, te iubesc mai presus de orice... Fie ca
această trăire să ne alinte mereu sufletul, chiar şi atunci când nu vom mai fi iar
peste povestea noastră se va lăsa înserarea. Ea să ne ocrotească mereu şi să ne
aducă aminte de noi şi de visul nostru ce a devenit realitate într-o frumoasă zi de
martie...
- Şi eu simt acelaşi lucru pentru tine...
Nu mi-a spus în acea clipă decât atât, nimic mai mult. Simţea dar nu dorea
să spună lucruri mari. Eu mi-am descărcat sentimentele fără să mint...
- Andrei, dar parcă le-ai mai spus şi altora acelaşi lucru şi...
- Da, ai dreptate Ionuţ, dar ea a fost prima mea iubire, la fel cum şi eu am
fost pentru sufletul ei. Celelalte au fost... şi atât. Pentru ele amintirile s-au oprit
din clipa în care ne-am despărţit... pentru Diana vor fi veşnice...
- „ vom fi două suflete unite, ce într-un refren de piesă preferată îşi vor
învinge trecutul şi vor trăi doar din fericirea prezentului, fără de care nu vor
putea păşii spre genele unui timp pe care îl vedem în zare... vom fi mereu uniţi
în iubire, mereu noi şi al nostru vis... lumea ne va uita dar în sufletul nostru
pentru totdeauna vom fi doar noi, indiferent dacă în stânga sau în dreapta
noastră, mână în mână, vom fi alături de altcineva.”
Acesta a fost legământul pe care şi în această secundă, chiar dacă oboseala
sau nesomnul îşi fac simţită prezenţa, îl resimt, şi mă face să-mi aduc aminte de
cine sunt cu adevărat. Aici, cu tine, nu sunt decât imaginea unui adolescent
pierdut, atât.
Ne-am îndreptat apoi paşii spre lucirea unui lac de vis, lăsând în urmă
iubirea unei zile de martie împreună cu crezul inimii noastre...
- Îţi mulţumesc, puiuţul meu, pentru ziua ce tocmai vrea să-şi ia rămas bun
de la noi, îţi mulţumesc că ai readus-o pe Diana cea de atunci şi pentru că m-ai
făcut să renunţ la măşti. A fost o zi de vis...
- Nu mai spune, te rog, că a fost, pentru că încă nu s-a terminat. Poate or să
mai fie momente frumoase în această seară, nu poţi şti niciodată...
- Sunt prea fericită pentru a mai vedea ceva mai frumos... cred că a fost
mult, prea mult pentru o singură zi, mult prea mult...
- Nu a fost deloc. A fost şi încă mai este ziua ta, aşa că bucură-te de ea şi fii
fericită... Meriţi.
- ...
Şi a căzut pe gânduri, furată de peisajul unui apus grandios... Stăteam
amândoi îmbrăţişaţi şi priveam la cerul pictat în mii şi mii de bucăţi de
sentimente care formau totul, fiinţa umană ce respira nemurirea împlinirii. Iar
soarele, încă sclipitor, mai avea puterea necesară pentru a ne mai mângâia o
dată genele răpuse de oboseală. Dar nu ea era cea care ne neliniştea, ci faptul că
întâlnirea noastră se apropia de final... şi durea...

71
Ştii cât de frumoşi erau. Ţin minte că mă plimbam pe marginea râului şi i-
am întâlnit. Stăteau îmbrăţişaţi pe o lespede din apropierea apei şi priveau spre
cerul pictat de nori, fără gânduri, fără griji. Stăteau aşa, pur şi simplu şi priveau
spre înaltul cerului. Deodată el a ridicat mână şi i-a arătat o inimă decupată din
împărăţia cerului, tremurând tot de emoţia regăsirii, dar sincer nu l-am înţeles.
Probabil o iubea prea mult şi încerca să-i deseneze sentimentele cu o pensulă
imaginară, ţinută într-o mână tremurândă. Doar stropii de apă rătăcitori, aruncaţi
în aer, le mai brăzdau faţa umplută de iubire. Nu le mai trebuia nimic, nimic din
ceea ce un om avea nevoie. Erau împliniţi în lumea în care domneau. Singuri
ştiau ce să facă, pentru că nu aveau nevoie de nimic. Râul le oferea alinarea
setei de dragoste, ce încet încet le îmbălsăma sufletele, cerul le mângâia
frisonele desculţe ale amintirii şi îi ancora în prezentul visului lor, iar natura le
era casă. Nimeni şi nimic nu-i putea trezi din romanul lor de împlinire, pentru că
nu aveau nici puterea şi nici dreptul să o facă. Şi se jucau, se jucau ca doi
îndrăgostiţi, ca doi adolescenţi ce păreau a uita de lumea în care trăiau. Se jucau
cu apa, furându-i cursul firesc şi oglindindu-l în ochi reciproci, îşi spovedeau
trupurile într-un botez desprins din cărţile religioase. El îi mângâia faţa de copil,
ea îi săruta degetele vindecătoare. Erau două suflete ce se jucau de-a iubirea şi
reuşeau să o înţeleagă. Până şi malul râului plângea de fericire văzându-i. Dacă
te duci să-l observi vei vedea pe faţa lui lacrimi şi nu sunt de la râu, cu siguranţă
nu. Parcă timpul le-a schimbat şi culoarea, acum sunt violet. Au desenat
probabil o icoană în stâncă, pentru a o putea privi cei doi îndrăgostiţi, dar e o
icoană diferită de cele reale, exprimă fericirea unei zile de iulie când s-au regăsit
după o perioadă de rătăcire. Iar atunci s-au îmbrăţişat. Se iubeau atât de mult,
încât toţi cei de lângă ei păreau nişte simple tablouri pe care dacă doreau ori nu
le priveau. În lumea lor se vedeau doar pe ei şi atât. Şi radiau de fericire... Să-i
fii văzut bătându-se cu apă, cât de inocenţi erau ori gâdilându-se în joacă. Se
priveau în ochi şi se pierdeau reciproc, după care se regăseau în aceleaşi trăiri,
de parcă nici o secundă nu uita că ei se iubeau...
Ei erau fericiţi, au ajuns să atingă stadiul acela al împlinirii sufleteşti şi nu
mai cereau nimic... Prin ei trăiam şi eu, dar acum respir doar iubirea lor apusă,
ce mă mai menţine un pic pe covorul aceasta cu denumire de pământ... Şi vreau
ca ei să-mi viziteze mormântul, să fie din nou ei, să se regăsească undeva într-
un cimitir. Poate ţi se pare că am o imaginaţie morbidă, dar nu e aşa. Acolo e
locul unde sufletele trăiesc. Ei sunt vii şi puri. Dacă s-ar întâlni, pur şi simplu la
un mormânt, cu o lumânare în mână şi cu sufletul zbuciumat, îţi spun mai mult
ca sigur că se vor îmbrăţişa şi vor continua povestea de acolo de unde au lăsat-o,
fără să privească în urmă. Ei înţeleg până şi lumea morţilor pentru că tăcerea şi
ploaia i-a unit. Tot ele să-i despartă dacă pot... dar timpul este prea dur cu noi...
Întotdeauna vor fi în suflet meu...

72
Nu conştienizam că întâlnirea noastră se sfârşise, mai mult decât
frământările de după. Mi-aş fi dorit ca tot timpul să fiu în preajma ei, să fac
parte din lumea ei deosebită, s-o îmbrăţişez în iubire şi să nu-i dau drumul
niciodată. Ne aveam unul pe celălalt şi din această simbioză nu putea renaşte
decât fericirea de care aveam nevoie pe fiecare zi pentru a trăi. Până în Diana
lumea era de neînţeles, acum cu ea, totul îşi recăpăta farmecul.
Regret că timpul mi-a fost duşman, regret că nu am ştiut cum să mă opun
lui şi regret că nu am crezut mai mult în iubirea noastră... Dar acum, cu
siguranţă nu e timpul regretelor, nu e vremea poveştilor apuse sau a viselor
spulberate... vine vremea unui nou început, care din păcate e legat tot de trecut.

Paharele începeau a fi strânse de pe mesele părăsite de consumatori, dar nu


doream încă să părăsim localul. Poate doar norii unei ploi interioare să mă facă
să-mi ridic trupul bolnav de la masa în care am încercat să-mi spun povestea.
Dar nu, nimeni nu va interveni, nu le voi mai permite să facă lucrul acesta, şi
voi continua, voi citi din romanul pe care l-am iscălit cu jertfa sufletului meu
doar pentru a întoarce paginile destinului... mâine, cu siguranţă mă va aştepta o
nouă zi, poate o zi mai bună decât aceasta, cu mai mult soare şi sentiment... şi
poate voi râde din nou la nori, mă voi afunda din nou în marea de verde uscat a
ierbii de vară şi poate, de ce nu, voi avea lângă mine un nou suflet care să mă
înveţe să visez din nou... însă nu fac altceva acum decât să mă amăgesc şi să-mi
înveninez sufletul şi aşa cârpit de bandaje ale rănii invincibilităţii... doar mă
amăgesc...

73
Cap. IX
Dealul cu dor

Se spune că locul unde ai fost în copilărie, alături de cineva drag, îţi va


rămâne în suflet ca o vie şi neîncetată amintire. Oricât de mult ai vrea să-l uiţi
nu vei putea, pentru că paşii ascunşi din noapte te vor duce mereu spre locul
cunoscut. Şi de aceea în momentul în care te regăseşti cu natura te vei simţi
liber, împăcat cu tine însuţi şi vei uita pentru o clipă de durere. În minte îţi va
veni cu siguranţă momente dragi din copilărie ori sentimente puternice pentru
persoana pe care ai iubit-o... şi atunci, cu lacrimi în ochi, vei mângâia un copac
în amintirea îmbrăţişării apuse şi vei săruta o floare în glasul sărutului vostru
etern...
- A fost o zi de neuitat pe care o visez... nu mă pot trezi dis-de-dimineaţă
decât cu gândul la frumosul acelei zile magice în care, împreună cu îngerul
meu, am atins culmile cele mai înalte ale împlinirii spirituale. Atât mai pot spera
din ce a fost amintirea unui vis frumos ce s-a scurs la umbra marelui cireş. A
fost o zi deosebită după care tânjim cu toţii în momente de melancolie... şi e
ciudat să speri în ceva ce cu siguranţă nu se va mai întoarce. Şi buzele noastre
vor fi străine într-o sărutare ce nu o va descifra sufletul. Dar să lăsăm un pic
sentimentalismele şi să-ţi descriu încă un moment care a contribuit la aflarea
identităţii noastre, la inocentul sentiment ce ne-a unit într-o frumoasă poveste de
viaţă... Şi noaptea s-a lăsat peste seara unui vis de martie...
- Priveşte apusul îngerul meu, priveşte-l şi uită de resentimente, ele nu fac
altceva decât să ne întristeze. Merităm mai mult pe acest pământ secătuit de
trăire, merităm să fim fericiţi şi merităm ca cineva să se bucure de pe urma
noastră, măcar o pană dintr-o aripă frântă a unui porumbel sau un viers de dor al
unui canar. Merităm să fim ancoraţi în acest sentiment...
- Este minunat puiuţul meu, este minunat. Parcă în furtuna lui s-ar aduna
toate gândurile negativiste şi ar apune într-un ungher de paradis pierdut. De
acolo ele se vor destrăma şi nu vor mai avea puterea de a ne atinge. Este atât de
frumos... priveşte acolo sus, în stânga, uite doi îndrăgostiţi ce se privesc, parcă
soarele obosit le-a luminat feţele... uite şi puţin mai sus, două aripi de înger într-
o îmbrăţişare de împăcare... ce vor toate acestea să exprime ?! şi-a fixat Diana
privirea către cer.
- Viaţa, copila mea frumoasă, asta vor să exprime... viaţa. Ce-ţi poţi dori
mai mult decât o iubire sinceră asemeni unor aripi de înger împreunate. Ele se
roagă pentru fericirea celor doi şi în meditaţia lor invocă fericirea eternă... Cât
de frumos poate fi să interpretezi norii după bunul plac al inimii tale, cât de
deosebit poate fi acel sentiment de a trăi o imagine sau un lucru aşa cum ţi-l poţi
imagina şi interpreta...

74
- E adevărat ce spui dar poate nu suntem noi cei care interpretăm, ci poate
aceste lucuri se doresc a fi arătate. Iar noi doar le înţelegem...
- Da, dar imaginează-ţi că ei sunt acolo doar pentru noi, doar pentru a ne
înţelege sufletele ce doresc să exprime viaţa în fericirea ei... am adăugat eu.
- Aici ai şi tu dreptate, nu te contrazic, dar iubirea este pentru toţi, nu
numai pentru două suflete visătoare care privesc un apus de soare de pe
marginea unui lac de vis... toţi au dreptul la a visa şi toţi au nevoie de o iubire
pură... a răspuns Diana cu convingere.
- Da, dar nu toţi pot visa atât de frumos, unii adorm doar în coşmarul unui
prezent şi se trezesc plini de sudori...
- Poate că este şi greşeala lor, nu îşi fac viaţa mai bună şi nu reuşesc să-şi
alunge durerea. Unii îşi crează şi singuri coşmarurile din care nu mai pot sau nu
mai vor să iasă... şi e destul de dificil să salvezi o persoană din lumea ei, mai
ales că acolo s-a obişnuit cu iluzia...
- Nu e bine să trăiască numai din vise pentru că va veni o zi în care va
trebui să se întâlnească cu concretul, cu palpabilul şi realul, iar atunci greul îi va
apăsa pe umeri, nu visul care îi conferea aşa-zisă siguranţă, ci imposibilitatea de
a rezolva dilema în care singur a căzut... Iar atunci pe strada viselor vei vedea
cadavre ce încep să se descompună, am concluzionat ferm şi sigur pe mine.
- Dar cu viaţa suntem obişnuiţi, în fiecare zi vedem ce are mai bun pentru
noi: necazuri, greutăţi ori piedici. Singura noastră posibilitate de evadare o
reprezintă tot visarea, acea clipă în care crezi şi vezi ceea ce doreşti, fără ca
vreun lucru, oricât de minor ar fi, să îţi îngreuneze mersul. Atunci speri şi crezi
atât în tine cât şi în lucrurile pe care le doreşti, în idealuri greu de atins ori în
sentimente pe care nici cu gândul nu le clipeai pentru că eşti liber să alegi... eşti
un visător iar totul se rezumă la visul tău. Şi ea punea certitudinea pe prim plan.
- Cât aş vrea să fiu de acord cu tine dar nu poţi privi numai din latura asta.
Ai şi tu dreptate, cu siguranţă, atunci când visezi toate lucrurile ţi se par uşoare,
dar pune-te în faţa unei probleme, spre exemplu ai de ales un loc de muncă şi ţi
se ivesc două oferte: una, cea a idealului pentru care lupţi, ce este extrem de
preţios, dar care nu are continuitate şi nu îţi poate garanta împlinirea pe care o
doreşti pe viitor şi una cu contract ce îţi oferă toate facilităţile dar pe care să
spunem nu o prea ai la inimă. Pe care o alegi ?
- Cu riscul de a fi condamnată de tine, pe cea visată, pentru că acel sau
acest lucru, depinde cum vrei să-i spui, mi-l doream. Nu contrează că nu va
avea continuitate, eu voi fi împlinită. După ce se va termina, nu ştiu sigur... voi
încerca în altă parte, dar important e că am trăit un vis la care speram.
- Te apreciez pentru ce ai spus, pentru simplul fapt că nu renunţi. Eşti
foarte hotărâtă în materie de împlinire a idealului... Bravo !!!
- Gata, să lăsăm o dată conversaţia asta, că ne-am abătut prea mult de la
discuţie. Am plecat de la nori şi am ajuns tocmai la locuri de muncă. Să
revenim.

75
Vezi tu, Ionuţ, câte lucruri aveam de discutat împreună, câte probleme
minore ajungeau să fie rezolvate cu ajutorul ei şi câte întrebări ne mureau pe
buze ştiindu-le dinainte rezolvarea. Totul avea sens, nimic nu scăpa fără
răspuns. Dar hai să-ţi povestesc o altă întâmplare...
O altă zi, aceleaşi sentimente. Ne-am întâlnit întâmplător de parcă ne
cunoşteam de ani buni dar nu ne văzusem de un secol. Era împreună cu
prietenele sale şi zâmbea, se citea pe buzele ei că era fericită. I-am întâlnit
privirea de la distanţă şi am aşteptat-o. Îmbrăţişaţi i-am sărutat ochiul stâng... şi
am simţit-o moale, la fel ca în ziua întâiului sărut.
- Ce ai păţit, îngerul meu ? Ce ai, ţi-e rău ? Vino să ne aşezăm un pic pe o
bancă... i-am spus mai mult ca o rugămine.
- Taci, nu spune nimic...
- Bine, dar totuşi ce e cu tine. Vorbeşte... Eram atât de speriat încât nu mai
ştiam cum să reacţionez.
- Linişteşte-te, nu am nimic... şi a surâs atât de frumos, de parcă întreaga
copilărie, cu jocurile şi trăirile ei spirituale, s-a adunat în privirea sa. Sunt doar...
doar...
- Fericită ??
- Da... am simţit pe moment că nu sunt aici cu tine, că sora mea îmi
mângâie părul auriu, împletit în mii de codiţe, şi îmi sărută ochii plânşi de roua
dimineţii. Mă simţeam atât de bine când făcea gestul acesta, încât acum, când
cineva la care ţin o face mă gândesc la acea vremea... şi mi-e bine.
- Ei atunci mai ia unul... şi i-am sărutat din nou ochiul. Poate va ajunge la
inima ta şi o va încălzi... Atunci a închis ochii şi a ridicat mâinile către cer,
dansând un vals învăţat demult...
- Mulţumesc, puiuţ mic, mulţumesc pentru că îmi eşti aproape şi nu ai
renunţat...
- Nicio clipă nu am vrut să renunţ, nicio secundă nu m-am gândit că voi
lăsa în urmă un suflet atât de pur şi visător ca al tău. Nu pot renunţa la ceva la
care ţin cu adevărat, nu pot...
- ...
- Unde mergem azi, copil frumos ? Întrebam mai mult din curiozitate decât
din obişnuinţă.
- Nu ştiu puiuţ, chiar nu ştiu... poate...
- Niciun poate, vom merge într-un loc pot spune melancolic dar care oferă
liniştea sufletelor şi învierea vieţii de pe urmă... vom merge, dacă eşti şi tu de
acord, în cimitir, la mormântul bunicii şi naşei mele...
- Da, vom merge. Nu am fost niciodată într-un cimitir cu cineva drag, cu
persoana pe care o strâng în braţe şi îi ofer căldura mea sufletească...
- Lasă că nu e timpul pierdut...
Şi am mers în locul unde viaţa îşi continuă mersul în incomensurabil, acolo
unde sufletele se reunesc într-o mare familie. În acest loc am descifrat împreună

76
cu ea sensul nemuririi sufletului, acela de a visa. Iar tăcerea ne-a cuprins într-o
mare comuniune a rugăciunilor. Şi eram fericiţi...
- Se spune că atunci când intrii într-un loc unde viaţa îşi sfârşeşte cursul
firesc, îndrumată de destin spre alte meleaguri necunoscute de ochiul şi trăirea
omenească, să aprinzi o lumânare pentru sufletele care poate se chinuiesc în
negura păcatului şi au nevoie de un strop de lumină din partea muritorilor. Atât
aşteaptă, doar o rază de lumină...
- Da, aşa se spune încă din bătrâni, dar mă întreb oare chiar pot fi salvate
acele suflete care se chinuiesc în păcatul iadului, oare chiar o rază de lumină le
poate alunga din negura aşternută pe feţe ?
- Pui, sincer nu ştiu, dar cu o lumânare azi, mâine una şi poimâine alta,
cred că pot primii mântuirea şi acceptarea în rai...
- Însă te-ai gândit şi la varianta în care ele, sufletele aflate în această
ipostură, poate meritată ori nu, că sunt lipsite de putere. Au greşit prea mult într-
o viaţă pe care o puteau face un vis. Şi dacă nu au nicio putere presupun că nici
oamenii nu o au. Sau poate mă înşel...
- Aici ai dreptate. Noi, muritorii de rând, care ne plimbăm trupurile încă vii
pe acest meleag avem datoria de a ne ajuta semenii şi implicit pe ale lor suflete.
Aşa vom ajunge să facem un bine de care vom avea parte probabil şi noi pe
celălalt tărâm... Le vom aprinde astfel şi noi o lumânare pentru iertarea
păcatelor şi viaţa veşnică...
- Să aprindem...
În timp ce lumina aprindea candelabrul vechi de lângă capelă, bătrânul
zarzăr se cutremura ca într-un frison de febră nemiloasă. Până şi frunzele şi le-a
plecat spre pământ dorind intuitiv să mângâie sufletele rătăcite ce domneau în
împărăţia tăcerii veşnice. Era trist în acea după-amiază, parcă îşi plângea morţii
apuşi în încrâncenări dure, parcă îşi aştepta şi el sfârşitul, fără vreun scop, fără
vreun vis de împlinit...
- Îl vezi cât de trist este ? Mă simt ciudat, parcă ceva mă apasă, aici, în
interior. Simt un zbucium de copil ce îşi pierde mama. Oare câte trupuri fără de
glas i-a trecut prin faţa ochilor, câte sute sau mii de suflete au plâns în faţa lui,
doborâte de durerea la care luau parte, oare câte ?
- Multe puiul meu, poate prea multe, dar Dumnezeu a lăsat pe lume uitarea,
sau mai bine zis abandonarea în amintire a unor lucruri frumoase pe care le-au
trăit împreună cu sufletul acum liber de trup. El trăieşte doar pentru ai vedea pe
cei vii alături de sufletele celor morţi. Şi îi vede. Tocmai de aceea se întristează
şi îşi lasă frunzele aplecate spre pământ... nenumărate ploi i-au atins trupul
chircit de durere la apariţia unui trup adormit ce îşi aşteaptă îngroparea, dar a
înghiţit ani de-a rândul suferinţa, înlocuind-o cu clipe de neuitat în sufletul celor
ce plâng.
- Ai dreptate, îngerul meu, vorbele tale mi-au răscolit fiinţa dăruindu-i
dragostea şi mă întreb, de ce nu toate persoanele pe care le vezi pe stradă simt
incandescenţă aceasta a iubirii... de ce nu sunt toţi fericiţi... ?

77
*

Iar acum îmi răspund singur la întrebare: pentru că nu au ştiut să o păstreze


şi să o valorifice, să facă din fiecare clipă un nou început, să lupte pentru ce era
al lor, pentru iubire şi farmecul lor. Sau poate că au ştiut; da... au ştiut, poate
prea mult, dar s-au irosit. Erau fericiţi... dar doar au fost iar acum se caută
reciproc, călcându-şi în picioare umbrele ce încă se mai ţin de mână, străzile ce
le urmăreau paşii şi tot raiul în care au trăit până acum... şi îmi pare rău, pentru
că îi iubeam, îi iubeam mai mult decât pe proprii copii care au avut bunăvoinţa
de a mă părăsii, mai mult decât pe nevasta care mi-a trădat sufletul din simplul
motiv că eram şi încă sunt prea îndrăgostit de lumea aceasta, îi iubeam mai mult
decât pe oricine. Va veni şi vremea când îmi voi lua rămas bun de la acest
prezent, dar nu acum, nu încă... vreau să trăiesc clipa în care să-i văd din nou de
mână, să-i privesc cum se joacă cu lumea în care trăiesc, cum se bucură de
sentimentele reciproce şi cum uită de ei, printre norii de ploaie ce i-au unit...

- Nu sunt pentru că nu pot sau nu vreau, preferă riscul, nu se uită în jurul


lor, la frumosul ce le surâde în fiecare zi fără vreun motiv anume... Sunt unii ce
se iubesc doar teoretic, nu văd esenţa din spatele măştii umane, pe care acea
persoană a fost nevoită, de împrejurări, să o poarte. Se adun multe resentimente
în momentul în care, îţi doreşti să fii cu cineva şi nu poţi din diferite cauze.
Atunci iubirea capătă valenţe mobide şi îngroapă, puţin câte puţin, copilul de
ieri ce zâmbea şi privea totul în frumos... Şi astfel devine un copil cu suflet de
matur. E trist...
- Iar în interiorul lui se formează regretul, acel sentiment ucis încă prunc
fiind, fără viaţă ori vreun ţel. Iar omul devine un mecanism pus în mişcare de
nimicul din interior, lipsit de vreo rază de lumină ori sclipire de iubire... a
adăugat Diana.
- Aşa este înger mic... dar să lăsăm lumea cu problemele ei şi să mergem
să aprindem o lumină la mormântul bunicii mele...
- Da, cu siguranţă, vreau să-ţi fiu alături şi să te strâng în braţe în clipa în
care aprinzi candela nemuririi, să-ţi şterg lacrimile ce ţi s-au scurs atâta timp pe
faţă şi să reuşesc să te binedispun. Asta îmi doresc...
- Îţi mulţumesc... i-am răspuns cu recunoştinţă.
- Să nu pleci niciodată pui mic, să nu-mi dai drumul la mână orice ar fi, te
rog. Mă simt atât de bine cu tine încât nu îmi pasă de nimic din jur... Te iubesc
puiul meu mic...
A fost pentru prima oară când mi-a spus aceste cuvinte ce leagă sufletele în
fericire. Printre lacrimi de sentiment a reuşit să-şi spovedească inima în faţa
noastră, în faţa sufletelor pierdute ce încă se mai plimbau pe aleea cimitirului.
Şi-a deschis inima pentru întâia oară şi a plâns de bucurie, a vărsat lacrimi de

78
sentiment pe lespedea mormântului bunicii mele, ca într-un roman de dragoste
apusă. Până şi bătrânul nuc de la căpătâiul adormiţilor mei şi-a vărsat durerea în
faţa iubirii noastre, protejându-ne de viscolul neîncrederii şi de ploaia
deşărtăciunilor. Şi am stat... Ne-am aşezat, amândoi îmbrăţişaţi într-un vals fără
sfârşit, pe gărduleţul ce îngrădea lutul adormit de viaţa de zi cu zi şi ne-am
privit. Aveam pe gene lacrimi de bucurie şi ne simţeam bine...
- Cum te simţi acum, ţi-e mai bine ? şi m-a sărutat.
- Nu ştiu ce am dar simt în suflet ceva ciudat, ca o adâncă şi împăcată
tăcere, de parcă mâna bunicii îmi mângâie şi acum trupşorul de copil,
îmbrăcându-mă cu acea salopetă pe care, cu ultimele puteri, a ţesut-o pentru
mine. Da, a murit lasându-mi în dar o salopetă. Din păcate nu am apucat să o
văd. Eram prea mic, aveam doar un an, iar nemilosul timp mi-a furat şi cea din
urmă amintire legată de ea. Şi îmi pare rău, dar ştiu că, de undeva de sus, îmi
zâmbeşte şi mă priveşte cu mândrie... Îţi mulţumesc pentru că îmi eşti alături şi
pentru că mă faci fericit. Te iubesc enorm îngerul meu divin...
Nu am minţit-o când i-am spus ce simţeam. Fiecare trăire de-a mea i-o
împărtăşeam, ca într-un crez din care sufletele au ce învăţa... nu am minţit-o, dar
i-am greşit. Nu era seară în care să nu mă rog pentru fericirea noastră ori pentru
a fi sănătoasă şi fericită alături de mine, nu era duminică în care să nu fi rostit
numele alături de sfinţii pictaţi pe pereţii izbitor de cutremurători. Mă aplecam
în faţa evangheliei din centrul bisericii şi pe buze cu numele ei sărutam icoana
Mântuitorului, simţind marea împăcare. Eram atât de liniştit şi de fericit... acum
doar mă ascund de biserica în care mi-am cunoscut fericirea, pentru că mi-e
frică. Da, mi-e frică că voi reîntâlni aceeaşi linişte şi pace interioară, aceleaşi
trăiri şi sentimente, iar când voi păşi spre poarta de la ieşire, totul mi se va
nărui, izbucnind în lacrimile unei despărţiri nedorite. Şi nu mai am putere să
trăiesc din nou aceleaşi clipe... am iubit-o prea mult.
Am rămas în acelaşi loc pentru mult timp, de parcă nimeni şi nimic nu ne
mai aştepta sau dorea să ne vorbească. Eram doar noi şi sufletele adormiţilor pe
un gard după care trupurile îşi dau mâna cu marea împăcare, cu lutul din care au
fost create, cu viaţa pe care o las în urmă... Şi eram fericiţi. I-am mângâiat
obrajii copţi de soarele arzător şi i-am sărutat genele, de parcă copilăria ce se
dorea apusă ar fi înviat pentru noi pe neaşteptate.
- Spune-mi îngerul meu că te simţi bine şi că visul nostru va continua
oricât de greu ar fi prezentul, spune-mi că vom fi mereu fericiţi şi că vom şti
întotdeauna, împreună, să descifrăm tainele ascunse ale acestei vieţi. Spune-mi
că vom fi împreună pentru totdeauna... şi tremuram spunându-i aceste cuvinte.
- Vom fi, puiul meu, vom fi, pentru că tu mi-ai fost, încă mai eşti şi vei fi,
pentru veşnicie întâia mea iubire, unicul meu sentiment puternic... vom fi...
Dar doar am fost... Cuvintele mi-au rămas în suflet, după ultima noastră
vedere, ca o nestrămutată şi vie amintire.
Vom fi uitaţi de toţi ar mai urma, de toţi pe care i-am iubit, de natura ce ne-a
oferit adăpostul în războaiele purtate împotriva minciunii, de locurile ce ne-au

79
încântat privirile şi pe care luni în şir le-am visat, vom fi uitaţi de noi, într-o
îmbrăţişare stăină şi într-un refren de piesă necunoscută. „Te voi iubi”- piesa ce
ne-a unit sufletele va muri pe alte buze, decât cele ce le-au fredonat versurile, şi
se va stinge, încet, încet, ca într-un vis ce a ajuns la final. Iar noi vom fi în altă
parte, lângă alte personaje, cu măşti şi farduri noi, neregăsiţi prin mulţime,
numai cu lacrimi în priviri. Doar ele vor mai aminti de visul nostru.
- Vom fi... trişti şi fără speranţe, lipsiţi de imaginaţie şi de optimism,
delăsători în visul şi lupta cu voi înşişi... asta veţi fi... a punctat Ionuţ stăpân pe
sine.
- Ai dreptate, Ionuţ, dar aceştia suntem. Nu ne putem modifica structura
interioară, oricât de mult ne-am dori...
- Atunci luptaţi pentru voi, nu vă abandonaţi iubirea... Întâlniţi-vă şi rupeţi
tot ceea ce ţine de ceilalţi prieteni sau prietene pe care vi le-aţi făcut, pentru că
nu merită. Mai rău vă amăgiţi decât să vă resemnaţi. Mă cutremură poveste
voastră. Sunt mulţi cei ce au nevoie de povestea voastră, inclusiv eu, doar
pentru a învăţa ce înseamnă cu adevărat iubirea. Iar voi v-aţi oprit...
- Ştiu, dar asta e... nu mă ruga să lupt, pentru că ar fi în zadar...
- Dacă la început îţi spuneam din tot sufletul că nu merită, acum mi-am
schimbat complet decizia, vă meritaţi unu pe celălalt, sunteţi morţi unul fără
altul şi nu vă veţi trezi din coşmar decât atunci când lângă mâna ta se va afla a
ei. Până în acea zi, degeaba voi încerc eu să te înviorez, nu voi putea.
- Ba vei putea, mă vei face să fiu din nou cel ce am fost... dar credeam doar
pe jumătate ceea ce spuneam.
- Nu vei reuşi... vei fi întotdeauna „tu” în preajma ei... nu vei avea cum
altfel...
- Taci !!! ce fel de prieten îmi eşti dacă nu mă poţi ajuta ?! Ma bine nu îţi
spuneam nimic. Îmi era mai bine văzându-te pe tine fericit...
- Scuză-mă Andrei, dar insist să lupţi, să înlături, împreună cu ea, tot răul
pe care vi l-aţi făcut şi să încercaţi să reluaţi totul de acolo de unde l-aţi lăsat.
Sunteţi făcuţi unul pentru celălalt...
- Ai dreptate... scuză-mă că m-am răstit la tine, dar mă doare enorm. Ştiu
că nu vom mai putea fi împreună.
- Dar nu ai învăţat nici acum că minunile există şi oricât de imposibile ar fi
tot le vei întâlni odată. Deci nu uita să speri, vei avea de câştigat de pe urma
visului tău.
- Bine Ionuţ, lasă asta acum, vreau să îţi mai spun ceva, vreau să cunoşti,
dacă tot am început, toată povestea mea, până în clipa în care n-am călcat în
picioare visul.
- Da Andrei, te ascult, chiar am nevoie de sfaturile şi trăirile tale pentru a
învăţa cât de uşor poţi cunoaşte iubirea, dar cât de greu o poţi păstra, să pot şi eu
schimba ceva în mine, în bine... mă poţi ajuta ştiu asta...
- Îmi pare bine, Ionuţ...

80
Şi am stat aşa, ca doi copii care se iubesc mai presus de orice şi care fără să
vrea au descoperit iubirea întâmplător pe strada adormirii veşnice. Am stat mult
timp fără să vorbim, doar noi şi liniştea noastră. Am stat pur şi simplu îngânaţi
de florile de pe mormintele pustii, ori de îngerii ce priveau la capul
adormiţilor... după care ne-am îndreptat spre ieşirea din cimitir, acolo unde
umbra zarzărului se împletea cu umbra trupurilor vii. Iar în mersul nostru
melancolic am zărit necuvintele din spatele tăcerii. Şi ne-am aşezat trupurile,
ostenite de atâtea lacrimi, pe banca ce-i odihnea umbra...
- Hai să ne aşezăm două minute la umbra zarzărului şi să ne îndulcim cu
fructele lui. Poate vom reuşi astfel să ne îndulcim sufletele plânse de
despărţire...
- Ne vom aşeza Andrei...
Însăşi prezenţa noastră, la căpătâiul marelui zarzăr, l-a făcut să ne
binecuvânteze. Parcă totul îi purta numele, de la mormintele cu povestea lor
nespusă până la coroanele ofilite, ce cu regret priveau una la alta în groapa vieţii
apuse. Şi se simţea împlinit, ascultându-ne povestea inimi. Dar tot i-am gustat
din fructul dulce-amărui.
- Ştii ce se spune din bătrâni, Andu ?
- Nu îngerul meu...
- Se spune că în cimitir sufletele se îndulcesc din fructele unui pom roditor,
ori noi nu avem dreptul să luăm din ceea ce este al lor.
- Poate ai dreptate, dar cu siguranţă nu se va supăra nimeni dacă voi mânca
câteva zarzăre.
- Dar totuşi...
- Nimic. Să încheiem subiectul acesta, că eu oricum mă dezleg de ceea ce e
în jur şi tot gust. Dar lasă asta, vreau să îţi spun ceva. Vreau să te duc într-un loc
măreţ, într-un loc în care nu am mai fost din copilărie... vrei să mergi alături de
mine pe poteca copilăriei ? Cu siguranţă îţi va plăcea...
- ... vom merge ! da, vom merge acolo unde copilăria ta şi-a urmat cursul
firesc... vreau să văd locul tău de vis...
- Atunci să mergem... să mergem să numărăm sentimentele pe câmpul
iubirii noastre... să mergem. Iar în suflet purtam marea senzaţie de reîntoarcere
la origini.
Şi am alergat, ca doi copii ce învăţau treptat să se bucure de magia lumii în
care trăiau, pe un drum în care visele se năşteau la tot pasul. Şi am mers, am
mers până când ne-am simţit istoviţi şi îngreunaţi de realul cotidian, dar nu ne-
am abătut de la drumul copilăriei ce mi-a mângâiat trupul firav şi bolnăvicios.
Eram atât de fericit ştiind că lângă mine se află bunicul ce m-a crescut, încât
orice gând, sentiment ori dorinţă pe care o aveam, devenea posibilă datorită lui
şi visării cu care m-a înzestrat şi pe mine. Îmi aduc aminte, privindu-te în ochi,
cât de liber mă simţeam în braţele lui. Orice gând ori necaz, ce se putea ivi în
cale, mă ocolea datorită înţelepciuni şi iubiri de care dădea dovadă, de parcă
însăşi lumea se ascundea într-o mângâiere dorită pe creştetul meu de copil

81
visător. O ţineam atât de strâns de mână, pe Diana, de parcă eram tot copilul de
ieri, ce cu degetele minuscule visa la o strângere bărbătească de salut... Prin
mine visa şi ea, visa şi se plimba alături de Andu cel cu părul sărutat de soarele
unei zile de mai, ce culegea bureţii împreună cu bunicul lui şi îi asculta
bancurile cu curiozitate. În plus, învăţa alături de mine farmecul primei nuci
desfăcute de un briceag vechi, mirosul ei îmbătător şi gustul dulceag al unui
altfel de trecut... Zâmbea din toată inima privindu-mă cât eram de fericit, cât de
mult mă abandonasem de prezent şi mă piteam în braţele unui trecut de vis. Cât
de mult aşteptam clipa în care ajungeam acasa iar bunica îmi pregătea mâncarea
preferată. Deseori avea obiceiul să-şi certe soţul. Motivul era unul întemeiat:
„iar l-ai dus pe Andu prea departe în natură ? ”, ori „ iar ai întârziat la masa; nu
vezi că îi este foame copilului ? ”. A fost frumos acel timp... Dacă aş putea, l-aş
întoarce doar pentru a mă face, încă o zi, copil, răzgâiat de bunicii ce-mi doreau
împlinirea. Îngerul meu trăia, prin mine, toate aceste momente, fără să mă
întrebe vreun lucru. Trăia pentru a mă face fericit şi pentru a-mi aminti cât de
încântat eram de lume, în vremea inocenţei. Mă ajuta să iubesc, să sper şi să
visez, ca în copilărie. Dar nu semnificativ era visul, ci felul ei de al face real.
Ne-am plimbat astfel trupurile până aproape de un pod, pe care urma paşilor
mei pierduţi se mai vedea impregnată. Am ajuns pe podul după care priveam,
ţinut strâns de ţevile protectoare, la mângâierea dulce a râului. Şi acum când mă
mai duc în acel loc mă aşez în genunchi şi încerc să privesc, la fel ca la acea
vârstă fragedă, la cursul secătuit al apei... Şi m-am oprit...
- Ce ai păţit Andrei, ce e cu tine ? Arăţi cam rău, nu îţi este bine puiul meu
mic ? Ce ai ?
- ... n-am, n-am nimic, mă gândesc doar... Mă privesc, ca într-o poză la cât
de mic eram şi cât de mult iubeam acest râu peste care stăm acum. Mi-am adus
aminte de vremuri apuse ce m-au legat de frumuseţile naturii şi de această stare
de împlinire.
- Visează puiul meu, visează, eşti alături de bunicul tău şi înveţi să-ţi
cunoşti şi să-ţi deprinzi moştenirea pe care ai primit-o la naştere... visează căci
nimeni nu a murit visând, din contră toţi au găsit ceva folositor în el...
- Sunt alături de tine, iubita mea, nu de bunicul meu. Prin tine îmi văd
viaţa, pe părinţii care m-au învăţat să zâmbesc când din greşeală dărâmam o
statuie sau spărgeam vreun geam. Prin tine cunosc taina lumii în care mă aflam,
clipele pe care le petreceam alături de bunicii mei ori prima zi de şcoală... totul,
înţelegi, totul. Tu mă ajuţi să fiu ce îmi doream să fiu din totdeauna. Nu pleca,
să nu pleci niciodată...
- Nu voi pleca puiul meu, nu voi pleca. Voi fi alături de inima ta visătoare
şi te voi ajuta... vreau să trăim o poveste frumoasă, asemeni celor din romanele
noastre preferate „Lorelei”, „Invitaţie la vals”, „Vara ultimei iubiri” şi „Să vii ca
o părere”. Întotdeauna ne vor aminti de noi, de noi cei de acum, două suflete ce
se iubesc, să nu uiţi niciodată aceste lucruri, să nu uiţi că te iubesc şi te voi iubi
mereu...

82
- Şi eu te voi iubi îngerul meu, orice s-ar întâmpla în acest prezent lipsit de
raţiune, te voi iubi... în sufletele noastre va fi în fiecare zi dimineaţă...
Şi am început să cântăm, ţinuţi de mână într-un vals fără de sfârşit, uitând că
suntem la doar doi paşi de oraş şi de grijile apăsătoare, uitând că suntem născuţi
pentru a lupta. Nu vreau să te pierd pentru nimic... Şi aşa mă simt destul de
sărac în clipele în care nu suntem împreună, dar altminteri o despărţire...
- Nu mă vei pierde... dar hai să vorbim şi de lucruri mai senine, nu numai
de gânduri pesimiste, să vorbim de noi în această clipă, de cum suntem acum,
nu de cum vom fi...
- Aşa este îngerul meu...
Şi am coborât la malul râului cuprinşi într-o stare de linişte dumnezeiască.
Însuşi râul părea să ne cheme, la braţele căruia să ascultăm povestea aducerii
aminte, de parcă ceva dintr-un trecut deosebit dorea să-mi picure în suflet
încrederea şi speranţa de care aveam nevoie... dar de data aceasta nu l-am mai
ascultat, mi-am ascultat inima care mă privea cu ochii înlăcrimaţi de
sentiment... Şi ne-am aşezat pe o piatră, o lespede de vreo doi metri parcă
sculptată de mână de om, ce cu siguranţă putea odihnii trupurile a doi visători ce
se iubeau sincer. Iar aici ne-am spus povestea, privindu-ne ochi în ochi, de parcă
atunci ne vedeam pentru prima oară după amiaza unui dor nebun...
- Cât de frumoasă poţi fi, îngerul meu, cât de jucăuşi îţi pot fi ochii în
relectarea ciudată a râului sub care ne scăldăm privirile... Cât de...
- Nehotărâtă sunt, cât de schimbătoare şi delăsătoare pot fi în momente de
fericire dorită... asta vroiai să adaugi... ?
- Stai un pic, Andrei, cuvintele acestea sunt prea radicale şi nu aparţin
cadrului în care voi vă îmbrăţişaţi iubirea... a adăugat un pic supărat Ionuţ din
pricina întreruperii visului pe care şi el îl trăia.
- Au fost spuse recent, în ziua în care ne-am întâlnit pentru ultima data şi
ne-am îmbrăţişat, atât de puternic, încât mi-a fost frică să nu se întâmple ceva cu
noi după. Dar măcar amintirea va rămâne vie, urmele se vor şterge, dar nu şi din
suflet, acolo unde vor dăinui pentru totdeauna...
- Lasă Andu complimentele, ştiu că nu sunt adevărate, cum te poţi uita la o
urâtă ca mine, care nici măcar dimineaţa nu se poate trezi fără ca să nu dea
drumul la televizor ori care desenează doar pentru a uita de sentimente gri...
- Ei bine, tu mai ai ce face, dar eu ? Mă plictisesc toată ziua aşteptând
marea întâlnire şi în rest mă pierd printre cărţi descoperite la întâmplare... cum
poţi tu să te uiţi la mine, asta e întrebarea...
- Aşa cum poţi tu, pot şi eu şi fără comentarii... m-a liniştit ea.
Au urmat cuvinte frumoase, gânduri care pur şi simplu izvorau întâmplător
din minţile noastre, parcă râul ne crea un izvoraş în suflet de unde scoteam urme
de fericire şi esenţe de împlinire necunoscute. Eram ca doi necunoscuţi care se
cautau de ani în şir şi din atâtea deziluzii uitaseră să mai spere. Iar în momentul
întâlnirii au izbucnit în lacrimi. Aşa s-a întâmplat şi cu noi, numai că lacrimile
noastre calde şi pline de trăire le vărsam pentru zilele apuse. Nici o zi nu

83
semăna cu cealalta, la fel cum niciun ateu nu se poate înţelege cu un creştin.
Povestea noastră nu avea limite în viaţa de zi cu zi şi nici în cea de pe urmă,
numai undeva sus, ea dăinuia şi ne lega pe veşnicie. Şi i-am mulţumit Domnului
pentru că am întâlnit-o şi pentru că mi-a oferit-o prietenă.
A urmat, după câteva minute, celebra bătaie cu apă, în care urmele de
neîncredere şi pierdere a iluziei se scurgeau de pe frunţile noastre spovedite în
apa Iordanului, sau cum s-o numi chestia aia unde am făcut pentru prima oară
baie, vara trecută... Doamne cât de frumos a fost momentul în care Diana a
căzut în apa, iar de furie s-a răzbunat pe mine, îmbrăcându-mă în mii şi mii de
picături reci. La sfârşit ne măsuram din priviri greutatea hainelor ude, de la
ultimul deget al picioarelor până la întâiul vârf de păr, de pe căpşorul nostru
rătăcitor pe alte meleaguri...
- Dacă tot suntem uzi din cap până în picioare, măcar să ştim un lucru, să
mergem totuşi să ne uscăm. Şi lasă că ştiu eu un loc deosebit şi expus la
ultraviolete, numai bune pentru trupul tău udat pentru bronzeală... i-am spus în
glumă.
Şi am început un lanţ întreg de glume ce a durat în jur de vreo până când ne-
am hotărât, într-un final, să mergem şi noi să ne uscăm pe dealul de lângă râul
visării mele...
- Vezi înger mic cât de frumoasă poate fi lumea în care trăim, natura, piatra
aceasta de sub tine, râul în care mi-am scăldat trupul amintirii... vezi tu câte
minuni poate ascunde o singură clipă ce îmi însufleţeşte trăirea ? Oare chiar
simţi lumea aceasta a mea, clipa în care mi-am frământat pentru întâia oară
sufletul cu fericire ori primul meu răsărit de soare şi apus de nori... înţelegi ce
simte sufletul meu în aceste momente... ?
- Da, puiul meu, aceleaşi lucruri le simt şi eu... Se petrec lucruri ciudate cu
fiinţa mea, lucruri pe care nu le-am mai simţit, care îmi conferă libertatea de a
visa, de a trăi din plin frumuseţea şi liniştea vieţii în care respirăm şi de a-mi
oferi siguranţa că destinul ce ne coordonează paşii nu este atât de crud pe cât îl
vedeam. Mă simt bine, poate prea bine pentru a mă putea exprima în aceste
sărăcăcioase cuvinte, aşa că prefer să le păstrez în suflet, oricât de puternice ar
fi... În inima mea sunt multe lucruri acum, lucruri pe care nu ştiu dacă vei reuşi
să le înţelegi... uită-te la acest râu, ce îţi spune...
- Visare, contemplare, scurgerea timpului... am indicat eu.
- Eu aş adăuga îngroparea resentimentelor, scurgerea gândurilor cenuşii şi
a neîncrederii, iertarea greşelilor şi esenţa ce ne conferă fericirea...
- Da îngerul meu, ai dreptate... pe fiecare zi am câte ceva de învăţat de la
tine, în fiecare secundă descifrez un altfel de înţeles pe care nu-l vedeam până
acum. Şi pe această cale îţi mulţumesc din nou, îţi mulţumesc că-mi eşti
aproape într-un destin pe care îl credeam cenuşiu...
- Însăşi prezenţa ta îmi face bine, îmi dă forţa aceea necesară pentru a
lupta. Nu ştiu de ce, dar în interiorul tău stă ascunsă dorinţa de biruire, ceea ce
mă trezeşte din desele evadări... şi-a exteriorizat ea rugăciunea interioară.

84
- Ne trezim reciproc, doar atunci când suntem împreună, doar în clipa în
care suntem strânşi legaţi de mână şi de suflete...
- Da, puiul meu... aşa este.
- Dar dacă tot aşa este, hai să mergem şi noi un pic să ne uscăm, că în halul
ăsta să te duci acasă tu şi cu prietenul tău, care o fi ăla, că eu cu tine nu o să
merg...
- Deci de asta îmi eşti... bine cutră ce eşti. Mişcă-ţi trupul de pe piatra asta
prea frumoasă pentru tine şi hai să botezăm natura cu lacrimile de pe hainele
noastre... Hai, mai repede, mai cu talent. Şi m-a împins ea în joacă către platoul
dealului din preajmă.
Şi ne-am îndepărtat, pentru puţin timp, de locul unde am cunoscut minunea
lumii alături de bunicul meu. Am urcat către dealul cu dor... Ascuns după o
serpentină, mărunţit în mii şi mii de pulberi de sentiment şi stropit în culori de
speranţă, se vedea mentorul inimii mele, părintele natural al înţelepciunii şi tată
al credinţei, locul unde am gustat întâiul miez de nucă verzuie scobit de
briceagul bunului meu... şi mi s-a părut că ating o altfel de stare metafizică.
Locul părea descris din biblie, poate şi din cauza prietenei mele... Până şi florile,
ce se credeau veştejite, s-au trezit la realitate când le-am păşit împărăţia, până şi
vechiul cireş după care mă furişam, când doream să nu fiu găsit de bunicul meu,
şi-a deschis braţele bolnave de singurătate... şi m-a cuprins împreună cu ea, de
parcă nu cunoştiinţa îl interesa, ci fericirea... şi ne-am aşezat la poalele lui,
aşteptând ceva... da aşteptând ca ceva din jurul nostru să se modifice, măcar un
nor să-şi răstoarne privirea ori vreun strop de ploaie să ne ude feţele coapte de
transpiraţie sau măcar o cireaşă necoaptă să cadă din braţele părintelui nostru...
dar nu s-a întâmplat nimic, de parcă timpul îşi întorsese faţa de la noi şi doar
priveam spre golul pe care îl lăsese în urmă... Eram doar eu, ea, marele înţelept
şi natura... atât, şi ne simţeam ca în paradisul mult râvnit... Dar noi doar priveam
în jur, stăteam întinşi pe spate şi imitam mersul norilor atribuindu-le noi şi noi
conotaţii ori pur şi simplu speram să-i putem înţelege. Şi visând, privind la norii
jucăuşi, ne trezeam instantaneu când bătrânul cireş, dornic de conversaţie, ne
făcea atenţi cu câte o palmă copilărească de frunze...
- Uite, sufletul meu, o inimă pe cer... Priveşte cât este de frumoasă lebăda
şi cât de perfect se naşte vaca aceea... priveşte şi semnul nostru preferat, inima
între raze de fericire... vezi... ?!
- Da pui mic, sunt speciale, parcă vor să ne spună ceva, poate vor să ne
cumunice că...
- Că ne iubim prea mult şi că suntem împliniţi, că nu avem nevoie de nici
un sfat şi nici o teorie, că suntem fericiţi şi ne simţim bine împreună... ? am
intervenit fără ai da posibilitatea de a continua, aşteptând doar replica.
- Să ne comunice că avem nevoie unul de celălalt şi să nu renunţăm la ceva
la care am avut acces destul de greu şi anume fericirea. Mulţi nu îşi dau seama
cât de mult contează aceste lucruri, pe care le consideră banale la început, dar ei
sunt prea orbiţi de lumea în care sălăsluiesc... şi e dor şi doare...

85
Iar umbra marelui înţelept ne îndruma către meditaţie, oferindu-ne pe lângă
sentimente şi trăiri intense şi senzaţia eliberării. Dar ne-am aşezat trupurile,
biruite de oboseală, pe braţul pământului, la capul unui muşuroi de furnici ce cu
sfială, din pricina prezeţei noastre, îşi continua viaţa. Însă nu le-am făcut
nimic... Un greier, pitit după o frunză rătăcită de toamnă, ne privea îngândurat.
Nici măcar picioruşele nu-i mai cântau, probabil durerea îşi pusese amprenta pe
viaţa sa de lăutar sărac... Dar nu ne-a păsat şi i-am oferit o îmbrăţişare de palmă
călduroasă, mutându-i cuibul, ce de viespi dărâmat îi oferea sălaş, într-unul ferit
de războaie şi pericole. L-am aşezat la umbra marelui protector, la rădăcina ce-i
putea oferii continuitatea... Şi astfel l-am salvat, l-am salvat asemeni sufletelor
noastre care erau expuse la frisoane deşarte...
- Ce simţi în momentul acesta înger mic, cum vezi tu lucrurile prezente, ce
ai vrea să schimbi, ce ai vrea să laşi, ce să păstrezi şi ce să uiţi...
- Simt că sunt eu cu adevărat, simt că orice aş face, când sunt cu tine, mă
va face fericită, fără resentimente ori gânduri cenuşii. De regretat până acum n-
am ce să regret, decât poate că ne-am cunoscut atât de târziu... şi-a mărturisit ea
gândurile.
- Niciodată să nu mai spui lucrul acesta, şi o viaţa de om dacă aştepţi, iar în
ultimul moment, în care îţi pierzi tot cumpătul şi el sau ea te întâlnesc, atunci nu
ar mai conta timpul apus, eşti prea fericit spre a mai vedea ce a fost. Şi eşti
fericit, lucru care se întâmplă mult prea rar.
- Da, scuză-mă că am zis lucrul acela, nu ştiu ce m-a apucat...
- Bine că am reuşit să ne cunoaştem şi nu am renunţat după prima
deziluzie... dar lasă lucrurile acestea nesemnificative şi hai să ne uităm la
sentimentele noastre...
Apoi a urmat o scurta pauză de reculegere şi meditaţie, în care ne-am privit
şi ne-am potolit măruntele frământări. Priveam până în abisul interiorului nostru
uman, acolo unde se vedea o flacără a sentimentului, dar pe care niciodată nu o
vom putea atinge, decât simţi. Şi ne uitam, unu de celălalt, pierduţi de prezentul
ce ne devenea pedeapsă şi ajungeam în lumea noastră bună, în cotidianulul pe
care ni-l doream... Iar degetele, bolnave acum de fiinţa ei, îi mângâiau obrajii
roşiatici, potolindu-i grijile nesemnificativ studenţeşti, în timp ce buzele îi
sărutau fruntea înlăcrimată de emoţie...
- Te iubesc îngerul meu... Te iubesc mult, poate prea mult... şi mi-e frică,
mi-e frică să nu se întâmple ceva cu noi, din care vom avea de suferit...
- Nu vom avea niciodată de suferit dacă ne iubim, niciodată... mi-a liniştit,
Diana, zbuciumul.
Dar neprevăzutul s-a întâmplat... După cum e lege greşeala nu se iartă
definitiv, ci rămân în urmă resentimente ce dor...
Natura însă ne înţelegea gândurile şi ne potolea deziluzile cu o îmbrăţişare
binecuvântătoare a adierii unui vânt călduţ de vară... Iar atunci ne-am visat
pentru prima oară în faţa unui altar...
- Ia zi copila mea, cum vrei să fie nunta ta ?

86
- ... păi ştii, m-am cam gândit şi înainte şi am ajuns la concluzia că va fi
una frumoasă. Voi fi îmbrăcată într-o rochie de vis, care să-mi reflecte
personalitaea, într-un loc liniştit, ferit de zgomotul asurzitor al oamenilor,
undeva unde cerul se împacă cu pământul. Acolo, biserica ce-mi va potoli
coşmarurile îmi va aprinde focul din inimă... iar spre sfârşitul ceremoniei vor
cânta numai pentru mine Metallica, iar tu vei fi doar invitat. Vei veni la nunta
mea ??
- Cu siguranţă...
Nu am ştiut şi nici acum nu ştiu, când noaptea se lasă peste visarea noastră,
de ce am avut un sentiment ciudat de înfrigurare şi singurătate când a pronunţat
cuvintele : „vei fi invitatul meu”, poate gelozia, poate neîncrederea ei faţă de
mine... nici nu ştiu ce să cred... poate doar a glumit pe seama mea. Acum însă
prezentul mi-a lămurit dilema... „Da, voi veni la nunta ta înger mic, voi veni
doar să te văd şi să te ştiu pe mai departe fericită, să descoperi în privirile şi în
sentimentele celui de langă tine măcar un fragment din cele pe care ţi le-am
purtat ţie... voi veni, voi veni doar pentru tine.”
Acestea sunt cuvintele pe care i le-aş spune acum; atunci... nu îmi pot aduce
aminte, pentru că nu erau adevărate, le spuneam doar aşa, pentru a-mi linişti
durerea din mine, ce creştea ca o furtună... Şi asta a fost greşeala mea, că o
iubeam enorm, gândindu-mă nopţi întregi la cum ar fi mai bine pentru noi... şi a
fost. Mă agăţ cu gândul şi cu fiinţa de acel timp, în speranţa că noi suntem din
nou împreună, că nimeni şi nimic nu a putut interveni între noi, iar acea lume
crudă nu a reuşit şi nu va reuşi vreodată să ne fure visele.
Mai reuşesc câteodată să mă pierd în acele timpuri, cuprins de refrenul
piesei noastre de suflet, de parcă el mă priveşte şi acum din locul primului sărut,
când însăşi crucea devenise un lucru existent din visul denumit iubire... Iar când
mă trezesc, doar amintirea mă mai cruţă de la miile de lacrimi din suflet...
- Voi veni la nunta ta, numai cu condiţia de a fi fericită, de a vedea
lucrurile aşa cum sunt ele, în minunăţia şi puritatea lor, de a nu te încrede în
deziluzii şi amintiri deşarte... am fost eu obligat să spun.
- Dar tu chiar ai luat-o în serios... a încercat Diana să mă lămurească.
- Nu este vorba aici de seriozitate, pentru că destinul nu este întotdeauna la
fel cum îl vezi în prezent, la un singur pas găseşti deziluzia şi durerea... totul
depinde de noi şi de dorinţa noastră... Nu se ştie niciodată... Poate că mâine
lângă mâna noastră nu se va mai afla sentimentul pentru care ţi-ai vărsat
lacrimile, poate că cel sau cea pe care o iubeşti va fi prea departe de tine, iar tu
nu îţi vei găsi niciodată împăcarea... Acesta e omul...
- Poate că ai dreptate, dar orice s-ar întâmpla te voi purta în inima mea
până când genele îmi vor apune în această lume crudă în care ne trăim visele...
Vei fi parte din mine orice s-ar întâmpla, iar nimeni nu va reuşi să umple golul
lăsat de lipsa ta...
Iar prezentul a tras cu urechea la vorba noastră neiertând nimic, ucigând şi
dezlipind sentiment cu sentiment din iubirea noastră fragedă...

87
*

Iar de acum totul s-a sfârşit... Când i-am văzut trecând unul pe lângă celălalt
am crezut că bătrâneţea îmi joacă feste, că ceea ce văd nu poate fi decât o
fantasmagorie ce nu-mi doreşte decât adormirea. Dar de fapt eu nu visam, ci
totul era pe cât se poate de real... Însă oricât de liberi i-ai vedea sau oricât de
iubitori ţi s-ar părea, faţă de cei de lângă sufletele ce odată s-au crezut
nemuritoare, te vei înşela. În inimile lor toamna şi-a instalat mandatul,
crispându-le feţele renăscute, ce doresc acum să se ascundă sub o mască de
zâmbet inocent. S-au înşelat şi aşa se va întâmpla şi pe mai departe, până în
secunda în care îşi vor da din nou întâlnire la locul lor de vis, la locul în care şi-
au sărutat pentru întâia oară sufletele şi şi-au împărtăşit sentimentele. Până
atunci tot se vor căuta, neregăsindu-se în nici un loc şi în nici o imagine pe care
o consideră familiară. Şi îţi spun, cu toată sinceritatea de care dau dovadă, că se
vor căuta mult şi vor schimba multe suflete în dorinţa ca măcar pentru o
secundă să găsească ceea ce odată au cunoscut... Dar s-a întâmplat odată să se
întâlnească faţă în faţă şi să-şi vorbească...
- Ce faci Diana... ? am spus eu cu privirea în pământ. Ne-a despărţit de tot
timpul ăsta crud... nu ne-a mai acordat nici o şansă, nici măcar o singură şansă...
- Nu ne-a mai acordat pentru că tu nu ai vrut, tu ai greşit de atâtea ori iar eu
te aşteptam, gândindu-mă că puiul meu drag se va reîntoarce şi va deveni el,
sufletul de care am reuşit să mă îndrăgostesc şi pe care nu îl voi putea să-l uit...
- Am greşit... şi îmi pare rău, dar oricât de mult aş vrea să fug de mine şi de
noi, de atâtea ori mă lovesc de amintiri ce dor, de clipe în care ne simţeam liberi
să facem ce vrem, să visăm atunci când sufletul o dorea şi să ne simţim sufletele
aproape de îngeri... Mă dor locurile noastre, mă îngroapă lipsa ta, dar ce pot
face...
- Ce poţi face ?! Nu ai ştiut niciodată ce vrei şi ce simţi, nu ai ştiut că prin
simplele tale cuvinte poţi răni un suflet ce cerşea o mângâiere şi o alinare... m-ai
rănit, tu, singurul în care aveam încredere şi în care îmi puneam toată speranţa...
- Îmi pare rău...
Nu a putut spune mai mult... Îl durea prea mult, dar pentru ea cuvintele sale
nu mai reprezentau o certitudine... în ochii ei, Andu, cel pe care îl iubea, dorea
să moară cât mai repede... Dar s-au înşelat... niciodată nu-l va putea uita...
- Ştiu că nu ne vom putea împăca dar vreau doar să rămânem prieteni, să
nu ne privim ca doi străini când trecem unu pe lângă celălalt şi să ţinem dacă se
poate, şi nu te superi, legătura, să ne spunem trăirile şi sentimentele şi să
încercăm atunci când e nevoie, dacă este cu adevărat nevoie, să ne ajutăm cu o
vorbă ori cu un gest.
- Dacă ai şti cât de mult doare ceea ce îmi spui... de ai ştii câte lacrimi am
vărsat pentru tine şi câte lucruri delăsătoare am făcut din cauza ta, nu ai rezista,
şi te-ai detesta...

88
- Mă detest din prima clipă în care am renunţat la visul meu. De atunci şi
până acum caut să mă regăsesc... oare cât voi mai căuta de aici înainte până
când voi întâlni din nou privrea ta... oare cât ? am regretat eu cu lacrimi în ochi.
- Dacă vroiai cu adevărat ştiai unde să mă găseşti. Nu îţi închideam uşa, nu
te alungam, ci doar te aşteptam... acum doar mă doare totul. Aş vrea din tot
sufletul să te strâng în braţe şi să te sărut, să-ţi mângâi faţa de copil frumos şi să
te alint, dar îmi este mult prea greu să o fac. Mi-ai îngenunchiat sufletul... iar
acum cauţi ce era al nostru ?
- Atunci rămâne doar să... şi am dat să plec.
- Să te trezeşti odată la realitate şi să fii cel pe care l-am cunoscut, cel de
care m-am îndrăgostit pentru întâia oară şi cel pe care îl amăgeam eu cu
discuţiile contradictorii... unde este ? Va mai veni vreodată la întâlnire şi va mai
alege el traseurile, fără ca cineva să-i spună ?
- Va veni... Cu siguranţă va veni, pentru el, pentru visul lui şi pentru
fericirea lor...
Iar atunci ea l-a cuprins în braţe şi i-a sărutat buzele ninse de singurătatea
fericirii. I-a mângâiat părul ciufulit de mâna diabolică a despărţirii şi l-a
îmbrăţişat. Însă din ochii ei trişti lacrimile i-au trădat trăirile, scurgându-se pe
obrajii cruzi de paloare...
- Să nu-mi mai dai drumu’ la mână puiul meu, să nu-mi mai dai vreodată
drumul la mână... nu mai pot îndura durerea aceasta crudă. Am nevoie de tine
mai mult ca oricând...
- Iartă-mă îngerul meu, iartă-mă.
Şi sufletul s-a ridicat la ceruri într-o împăcare de care şi îngerii erau
invidioşi. Dar o meritau şi o vor merita pentru totdeauna, orice s-ar întâmpla...

Şi am cutreierat în după-amiaza aceea toată natura, admirând fiecare colţ de


visare ce ne putea bineface trăirile, fără vreun regret ori cuvânt de durere. Totul
ni se părea desprins din cărţile noastre de suflet din care am vărsat lacrimi
abundente... După care am plecat, am plecat spre casele noastre, în dorinţa ca
seara să visăm şi să ne continuăm drumeţia spre meleagul fericirii... Iar pe
strada visării ne-am oprit la izvorul nesecat de amintiri de unde ne-am răcorit
chemarea. O altă zi de vis luase sfârşit, lăsând în urmă sufletele împlinite... Iar
seara am visat totul, de parcă nimic nu ne despărţea, nici chiar somnul. Ea era
lângă inima mea la fel ca întâia oară, fără să se sature de ceva...

89
Cap. X
Marea împăcare...
...Visul primului pas

Despărţirea este cea mai crudă suferinţă ce poate vreodată atinge sufletele a
doi îndrăgostiţi ce cu credinţă şi visare îşi împărtăşesc sentimentele. Atunci
printre zeci şi zeci de lacrimi se cunosc cu adevărat trăirile, ce porţi în interiorul
tău pentru cel sau cea de lângă tine, ce gânduri ori amintiri te mustră când vezi
că nu mai este al tău să te poată ajuta atunci când te pierzi printre nonculori. Şi
în clipa aceea îţi dai seama dacă ai pierdut cu adevărat pe cineva. Te vei vedea
în postura unui nimic, care se priveşte în oglindă şi îşi smulge firele de păr din
cap de un dor nebun. Dar nu mai poate face nimic... i s-a oferit posibilitatea iar
în încăpăţânarea sa nu a acceptat, continuând să spere în tăcere. Însă a pierdut,
iar acum regretă... iar printre lacrimi, ce curg pe obraji storşi de sentimente,
ascultă versuri de dor, versuri ce îi potolesc bocetul... oare va fi din nou
dimineaţă... ?
Sufletele se vor întâlni însă undeva sus, acolo unde durerea şi regretul nu
vor cunoaşte fiinţă, şi se vor împăca într-un vals ce le-a unit idealurile.
Am greşit mult faţă de prietena mea în speranţa că voi dobândi reculegerea.
Dar m-am înşelat, linişte mai mare şi sentimente mai puternice ca în relaţia
noastră nu voi mai găsi, cel puţin nu acum când vârsta ne dă libertatea de a
zbura, necondamnaţi fiind de vreun gest. Însă pentru mine, va domni pe veci în
suflet un regret... acela că am renunţat la un vis... Treptat, îmi voi goli locul
destinat fericirii şi mă voi afunda într-un lac fără de sfârşit de lacrimi... dar
poate destinul nu va fi atât de crud...
- Mă impresionează cuvintele tale, Andrei, eşti cu totul alt om faţă de cel
pe care îl cunoşteam acum câţiva ani. Te-a schimbat şi nici nu ţi-ai dat seama.
Ai început să iubeşti un suflet, nu un om care arată bine ori este îmbrăcat
frumos, ai iubit un ideal la care ai sperat încă din copilărie şi încă mai iubeşti un
refugiu, o amintire în care ţi-ai cunoscut sentimentele şi sufletul cu adevărat.
Cât de frumos este oare, Doamne, să poţi iubi cu adevărat, cât de frumos o fi
oare să ai lângă tine un suflet care să te ajute şi să te iubească pentru ceea ce
eşti, fără să-ţi cere nimic în schimb, cât... ? oare cât ?
- Şi la ce bun Ionuţ, la ce bun. Să pierzi totul într-o secundă, iar peste câtva
timp să-ţi înroşeşti sufletul cu întrebări la care nu găseşti răspuns, sau dacă îl
găseşti să-ţi fie ruşine de tine ca om şi ca intelect... dar lasă concluziile pentru
final, mai am un capitol de povestit din viaţa noastră de vis... sper că mă vei
asculta... e însă prea dureros...

90
- Te ascult bunul meu prieten, te ascult chiar şi cu riscul de a plânge aici, la
această masă, cu tine... îţi dau dreptate în totalitate referitor la ea, chiar este un
înger...
- Am fost certaţi mult timp, au existat mii de ore în care nici măcar nu ne-
am privit pe stradă, eu vroiam, pentru ea devenea prea mult... nici măcar la
telefon nu îmi mai răspundea... atât de mult am rănit-o. Până şi venele prin care
i-a curs iubirea au fost tăiate de o lamă a incapacităţii de a visa împreună, până
şi ele pe care i le sărutam cu atâta poftă şi credinţă... Nu ştiu, Doamne, ce am
avut în cap când am renunţat la idealul meu, dar merit să fiu judecat. Spuneţi
despre mine ce doriţi, poate voi învăţa şi eu să mă opresc la timp atunci când
sunt fericit... Pentru că e dor şi doare... Treceam ca doi străini, ce odată se
iubeau mai presus de îngeri, unu pe lângă altul, schiţand un gest amar pe buzele
ce şi-au împărtăşit povestea... A trebuit doar să sper într-o posibilă revenire, atât
şi nimic mai mult. Nu aveam curajul nici măcar de ai privi ochii umpluţi de
lacrimi sărate, nu puteam ridica privirea din pământul delăsării mele de teamă
că mă voi cufunda într-un nimic şi mai mare... Explicaţii niciodată nu am putut
da, pentru că raţiunea tot timpul mi-a jucat feste, chiar şi atunci când mă
simţeam mai liber ca oricând. Iar în marea luptă, dintre suflet şi ea, a învins
regretul... şi plâng ca un străin de tot ce îmi fusese culcuş şi alinare, iubire şi
sentiment... acum doar plâng... Şi toate acestea până într-o zi când am reuşit să
zdrobim bariera dintre noi...
- Am greşit, poate prea mult pentru a-ţi vorbi acum, dar încearcă să nu te
închizi în tine şi încearcă să lupţi pentru un ultim vis... încearcă, timpul n-a
apus...
- Cu ce să mai lupt mi-ai tăiat şi ultimele puteri, cu ce să mai pot lupta, cu
nimicul din mine ce se vrea iubit ?
- Cu el vei reuşi să visezi din nou... i-am spus mai mult visător decât
realist.
- Am greşit şi eu, ai greşit şi tu, am greşit amândoi în cea mai frumoasă
pereche pe care o întâlneai pe stradă, iar acum ce-i de făcut... aştepta ea un
răspuns.
- Să lăsăm în trecut tot ce a fost şi să încercăm să luăm totul de unde l-am
lăsat ultima oară...
- Oare vom mai putea... ? Vom mai putea să refacem vreodată ceea ce ne-a
unit şi ne-a mângâiat în momente de agonie sufletească... ?
- Vom putea. Cine a fost între noi va muri în amintire şi atât... Ne vom
ridica iar din mocirla în care am căzut şi vom putea din nou visa...
- Atunci vom încerca...
Conversaţia mi s-a părut simplistă, de parcă nimic nu se întâmplase. Totuşi
rănile nu mai apucau să spună ceva... A fost ciudat, a fost singura discuţie a
noastră un pic ciudată, de parcă ascundea ceva cu toată fiinţa şi nu dorea să
scoată la iveală... După un timp aflasem, ... nu puteam fi decât nişte prieteni,
atât... Iubirea mea se răzbunase mângâindu-mi sufletul în cele mai crude chingi

91
ale durerii... dar am meritat... Însă tot acelaşi timp şi-a mai scurs din petalele
sale dătătoare de speranţă şi destinul şi-a schimbat, din nou, traiectoria brusc.
Ne-am întâlnit pentru a doua oară şi ne-am vorbit, cu sufletele cât un purice...
- Ce mai este de făcut, puiul meu, lumea asta toată ne-a furat visul iar acum
regretăm ?
- Ce am mai putea face... am greşit amândoi, să ne rezolvăm tot amândoi
problemele... am gândit cu tristeţe în suflet.
- Crezi că vom putea ?
- Asta nu depinde numai de mine... dacă vrei cu adevărat să faci ceva, cu
siguranţă îl vei face, oricât de greu ţi s-ar părea şi oricât de mult ai suferi...
- Deci ar mai fi o soluţie, să mai putem fi noi, cei care ne-am iubit atât de
mult... ? a sperat Diana.
- Dacă asta îţi doreşti în străfundul sufletului tău, atunci aşa să fie...
- ...
- Măcar o dată să nu mai renunţ şi să fim fericiţi aşa cum am fost... Iartă-
mă că ţi-am greşit... şi chiar mă căiam pentru gestul apus.
Împăcarea s-a concretizat cu două săptămâni înaintea vacanţei de primăvară,
atunci când sufletele, moarte de îngheţul de afară, cerşesc milă şi speranţă... A
fost o zi mohorâtă pe cer, până când sufletele au avut curajul să-şi mai
vorbească după marea despărţire ce a cutremurat fiinţele lipsite de iubire. Iar în
clipa în care i-am strâns trupul în braţe am simţit, am simţit încă o dată că
aveam nevoie de ea mai mult ca oricând şi că orice speranţă a mea sau a ei de a
ne uita se zdrobea de un ecou surd ce se întorcea, de fapt, tot la origine, de unde
nimic nu se uită, dar se iartă. Şi aşa am reuşit să ne alungăm din nou duhurile
întunecate ce ne doreau pieirea... Ce a urmat după ce s-a terminat şcoala, sunt
lucruri care îmi vor rememora întotdeauna sufletul într-o plecăciune de vis, într-
un sentiment ce nu va cunoaşte niciodată pierirea. El va dăinui în sufletul meu
ca o vie şi nestemată comoară, din care clipele şi speranţa vor încolţi şi vor face
să mă simt împlinit, orice s-ar întâmpla. Prin această amintire, imaginea Dianei
va fi pururi prezentă, renăscând zilnic din cenuşa durerii ce ne-a cuprins fără de
ideal... Şi cum spuneam, au urmat zile de zenit spiritual, în care am fost poate
prea diferiţi de cei din jur, care ne priveau cu admiraţie dar totodată şi cu
curiozitate... Eram speciali pentru că ne înţelegeam şi ne iubeam, pentru că
niciodată nu ne-am spus lucruri care dureau în momente de fericire ori gânduri
izvorâte din inconştient... Şi de ce spun că au fost nişte zile de vis din moment
ce toate lucrurile parcă păreau închise în inimile ce ne ofereau iubire... Tocmai
acestea ne ofereau împlinirea şi chiar aşa au fost, nu mint, nu ar avea farmec să-
ţi înşel curiozitatea... am zburat amândoi pe un patinuar al visării de unde doar
îngerii puteau să clipească spre raza noastră de fericire, ce radia din două feţe
îmbujorate şi am cuprins marea într-un pumn de cristal... primii paşi, întâiul
mers pe un ocean de dezechilibru şi unicul sentiment pe care l-am simţit
împreună, mângâiaţi de o strângere sufocantă de mână ce ne conferea
certitudinea şi siguranţa... aveam atâta încredere unu în celălalt şi atâtea lucruri

92
ce ne făceau să zâmbim şi să ignorăm tăcerea din jur încât de-aş cerşi undeva, la
podul ce separă iadul de rai, n-aş mai întâlni o zi ca aceea... eram ca doi pui,
legănaţi pe picioarele mamei, numai că mama acum dispăruse, lăsându-ne să ne
descurcăm singuri, să depindem unul de celălalt şi să ne completăm. Eu un pas
greşit... un sprijin din partea ei, ea o căzătură... o îmbrăţişare şi o mângâiere din
partea mea. Dar nimic nu ne-a oprit să continuăm, nimic... dar stai că te-am luat
prea repede, să-ţi povestesc cu începutul...
- Aşa mai merge că nu înţelegeam nimic, dar mi totuşi se părea, din această
mică descriere, că aţi trăit nişte momente unice, ce vă vor aduce mereu aminte
de evadarea voastră şi nu în ultimul rând de voi.
- Cu siguranţă a fost o zi de neuitat, cu siguranţă... Oricâte lucruri frumoase
port în suflet împreună cu Diana, unu şi cel mai mare rămâne tot acela în care
am învăţat să patinuam împreună, să ne învingem limitele şi să ne lăsăm purtaţi
de libertatea de care aveam nevoie pentru a visa...
- Oricât de mult ai dori să pierzi această amintire în genele trecutului nu vei
reuşi pentru că, poate totul a fost prea frumos... a adăugat, ca o completare a
gândului meu, Ionuţ.
- Nu voi dori niciodată să mai pierd ceva care m-a legat de inima ei
iubitoare, nici o secundă din visul nostru nu o voi lepăda din sufletul amintirii
mele, pentru că m-aş ruina. Voi încerca să păstrez toate momentele ce m-au
făcut fericit, oricine ar fi lângă mâna mea şi mi-ar strânge trupul...
- Păstrează-le Andrei, păstrează-le pentru că ai de ce. Mulţi uită şi de cum
o chema pe fosta lor iubire, mulţi îngroapă tot ce i-a făcut fericiţi doar de dorul
de a face pe altcineva să viseze, poate la fel ca cea dintâi... puţini mai sunt cei
care nu au uitat cine le-a deschis inimile spre visare şi cine le-a alungat
coşmarurile în miezul nopţii reci, ori cine le-a fost la căpătâi în zile de febră ori
boală ce se vedea nevindecată...
- Nu voi putea şi nici nu voi încerca să uit ceva. Măcar atâta să ne rămână...
Dar stai să-ţi spun... Ne-am hotârât instantaneu să plecăm într-un oraş de vis,
doar noi şi bagajele noastre, dar cei drept la o rudă. Treziţi cu noaptea în cap,
ne-am privit ochii îmbujoraţi de lacrimi şi de frigul de afara, fără ca vreunu să
se vaite de ceva. Libertatea noastră începea să cunoască supunere din partea
trupurilor dornice de evadare. Iar la patru dimineaţa, înfofoliţi de parcă
mergeam la polul nord, ne-am întâlnit...
- Îngerul meu mic, te-ai trezit. Mamă ce faţă ai, parcă te-a călcat trenul astă
noapte, aşa zici, pe bune... am încercat eu să-i redau zâmbetul de dimineaţă.
- Cine vorbea, tu te-ai uitat în oglindă când ai plecat de acasă... ?
- Păi cine a mai nimerit-o. La cât eram de chiaun fii sigură că nu nimeream
nici clanţa de la bucătărie să mănânc, dar altminteri să mă şi privesc în oglindă...
- Se vede. Dar lasă asta, că te iubesc şi aşa cum eşti, numai al meu să fii.
Că eşti urât asta e, nimeni nu e perfect...

93
S-a pornit atunci un râs, dar nu un râs din acelea forţate, ci pur, din adâncul
inimii, încât am trezit toţi vecinii de pe stradă ce doreau încă să mai viseze poate
la lumea lor bogată, în zorii unei zile noi... însă nu i-am lăsat...
- Doamne, ce e în spatele tău, tu eşti întreagă măi fato ?!
- Ce e, spune-mi ce e, e vreo gânganie... dă-o jos, te rog, dă-o jos.
- La cât e de mare, nu cred că aş putea, i-am răspuns.
- Dă-o jos, te rog ! Şi începuse să tremure de frică.
- Stai calmă că nu ai nimic, ce naiba. Tu nu te-ai uitat când ai ieşit pe uşă
că ceva îţi îngreunează mersul ? Ce naiba e rucsacul ăla, te-ai ţăcănit de tot ?
Unde, Doamne iartă-mă, te duci cu ală, la polul nord ? Şi a respirat uşurată.
- Păi nu, dar îmi trebuiau vreo câteva tricouri cu formaţii, pantaloni vreo
trei perechi, plus hanorace şi accesorii...
- Mamă dar cât stăm acolo... ?
- Trei zile...
- Şi pentru trei zile cari tot şifonierul ? m-am mirat mai ceva ca la primul
război mondal.
- ... păi.. ştii...
- E bine. Ţi-a spus cineva că nu eşti întreagă... ?
- Da, mai acum câteva minute tu...
- Atunci am dreptate...
- Bine măi, dacă nu-ţi place, asta e...
- Of supărăcioaso cât de dragă îmi eşti şi cât de mult te iubesc... dar ia o
gură din sticla asta, îţi va face bine... Şi i-am întins o sticlă cu o licoare
preferată.
- Votcă ?? Tu nu eşti întreg ?
- Păi dacă nici tu, nici eu nu suntem întregi, măcar să ştim şi noi să ne
distrăm. Hai ia că e frig rău...
Şi am ajuns atât de bine dispuşi la sora Dianei, încât mă mir cum am nimerit
autobuzul... ei bine nici chiar aşa, că va crede lumea că ne-am afumat... Iar după
un drum obositor, am ajuns în sfârşit. Ne număram apoi pe gecile înfrigurate
miile de lacrimi îngheţate, care curgeau într-un joc copilăresc... dar nimeni nu
vedea altceva în jur decât împlinire şi iubire, de parcă pe faţa fiecărui om se
zugrăvea zâmbetul unui nou început... iar totul căpăta în ochii noştri valenţe de
infinit, pentru că însăşi iubirea era un infinit din care nu puteam desprinde nici o
bucată... aveam totul, tot ce ne puteam dori, de la vise la împliniri, de la dorinţe
la realizări. Nici chiar sora Dianei, Maria, nu a ştiut ce se întâmplase cu noi, cât
de mult ne îmbătase dorinţa de viaţă şi de frumos, cât de săraci eram unu fără
celălalt, fără îmbrăţişarea şi lumea noastră, fără clipele şi locurile noastre de vis,
în care credeam mai mult ca oricând. Dar nici ea nu a renunţat, luptând şi
izgonind demonii ce se instalaseră între noi şi sentimentele ce ne uneau... iar
pentru asta îi mulţumesc, că a ştiut să facă din povestea noastră un vis, un vis pe
care am avut şi am onoarea să ţi-l povestesc şi ţie, aici, la un pahar de vorbă...
dar stai să continui...

94
Am ajuns în oraşul ce ne-a colorat matul din inimi, ce devenea pe zi ce trece
tot mai de nepătruns, prin despărţirea ce ne înlăturase liniştea. Şi primul impuls
pe care l-am avut a fost să-mi ridic privirea către cer şi cu ochii închişi, semn că
sufletul se vedea plutind într-o mare de beatitudine, am respirat aerul înţepător,
blocându-l undeva între inimă şi raţiune, pentru a-l păstra viu şi de nestrămutat.
Avea un gust de victorie, de parcă după atâta timp de încordare şi regret venise
vremea în care puteam să ridic mâinile spre cer şi să ţip cât de tare mă ţineau
plămânii, că sunt liber să iubesc aceeaşi fiinţă de care m-am îndrăgostit cu
adevărat şi cu care am cunoscut ce înseamnă acela un zbor... Şi eram fericit...
Când am atins bordura rece de sub talpă mi-am pus o singură dorinţă în gând, să
fiu fericit împreună cu ea, să nu mai existe nimeni între noi care să ne facă rău
ori să ne fure visele... dar a fost doar o iluzie ce s-a spulberat după o săptămână
în care nici timpul şi nici somnul nu mai cunoşteau satisfacţia de care dădeam
dovadă, fiind prea neiertători cu împlinirea şi cu fericirea de care aveam nevoie.
Nu căminul unde am întâlnit o îmbrăţişare şi o sărutare părintească, nici chiar
vremea care se arăta dătătoare de speranţă, nu ne-au făcut să fim atât de visători,
ci faptul că puteam împreună, toţi trei, să ne simţim liberi să facem tot ceea ce
ne doream şi tot ce inimile ne spunea. Dacă prieteni vechi, pe care nu-i
cunoşteam, ne-au vizitat şi s-au mirat de cât eram de energici şi puşi pe glume,
de cât de bine ne stătea împreună, îţi dai şi tu seama... Dar vremuri ca acelea nu
vor mai cunoaşte identitate pentru inimile noastre sau cel puţin nu pentru mine.
Pentru ea visul poate continua. Eu doar voi mai căuta o secundă din ce a fost...
şi voi risca, mă voi afunda tot mai mult în labirintul denumit iluzie pierdută.
Acum pot fi la un metru de împlinire, acum mă văd pierdut fără urmă de
soluţie... dar poate cu timpul, drumurile să se niveleze şi să mai am şi eu curajul
să privesc un apus fără să mă gândesc la persoana ei sau să mă oglidesc în
liniştea unei mări fără ca imaginea din stânga să fie a ei... Nu că acest lucru mi-l
doresc dar mă mint şi îmi fac mult prea mult rău... e o parte din mine ce nu o pot
rupe, ce nu o pot lăsa să plece din locul pe care l-a câştigat prin sentiment... şi
nu faptul că am întâlnit locuri de vis, pe care poate o să mi le amintesc peste
vremuri, m-au făcut să fiu atât de melancolic, ci poate o singură secundă din
trăirea aceea puternică a primului mers, de parcă mă născusem şi învăţam
împreună cu îngerul meu să păşesc într-o lume plină de ură şi nostalgii...
Aceasta a fost ziua în care am plutit mână lângă mână, trup lângă trup, pe
patinuarul împlinirii noastre. Poate această clipă, chiar dacă a fost ultima din
visul care s-a născut din inimile noastre, va rămâne pentru eternitate în capitolul
ce poartă denumirea de prima iubire a adolescenţei. Chiar dacă a fost ultima, cu
siguranţă ne va rememora sufletul, oricât de îndrăgostit va fi de altă persoană şi
oricât de liber s-ar simţi...
- Ce zici, pui scump, mergem la patinuar în după amiaza aceasta ? Şi aşa
mâine plecăm, măcar să păstrăm vie în memorie această secundă...

95
- Da îngerul meu, toată această excursie ne va aminti cât de împliniţi am
fost şi vom fi... Vreau să alunecăm împreună pe patinuarul dansului nostru, pe
melodia ce ne fredonează sufletele... te voi iubi...
- Sigur că mergem la patinuar, să vedeţi şi voi cât de complicat, dar
totodată cât de frumos este patinajul... Dar totuşi mie îmi este frică, am patinuat
o dată şi credeţi-mă că nu a mai vrut să o fac, dar acum, văzându-vă cât sunteţi
de fericiţi, mă resemnez, a spus-o Maria, sora Dianei...
- Deci hai, călare pe patine... am adăugat cu toţi.
Şi am ajuns în locul în care, dacă eşti posomorât ori îngândurat de prezent şi
îţi pui o pereche de patine în picioare şi păşeşti cu teamă în suflet pe marea
oglindă de gheaţă, garantat vei uita de frigurile ce-ţi făceau secunda un chin...
pentru că niciunde nu te vei simţi mai liber şi mai încrezător în puterile tale, ca
aici, ca în acest loc unde nici divinul nici demonicul nu intervin... sau cel puţin
aşa spun eu... doar îngerii aveau acces în lumea visării noastre... şi am păşit...
Nicicând nu m-am simţit mai bine într-un loc, ca la acel patinuar, de parcă
ceva ascuns în privirile şi sentimentele noastre ne făcea să depindem unul de
celălalt mai mult ca oricând. Dar în acelaşi timp ne dădea posibilitatea de a pluti
în sentiment, de a ne simţi stăpâni în această lume...
- Vezi că nu ţi-ai pus bine patinele, nu observi că sunt cu un număr mai
mare, Diana ?!
- Păi, nu sunt bune ? lasă-le aşa, Maria, că îmi sunt bune...
- Măi fato, tu nu eşti sănătoasă la cap, îţi trebuiesc fixe, înţelegi, fixe, că pe
patinuar nu te întreabă nimeni dacă te simţi în largul tău sau te strâng ori
jenează patinele...
- Bine... un 36 aş vrea şi eu dacă se poate, s-a adresat Diana directorului de
la patinuar...
- Ei vezi, aşa mai merge, i-am spus cu glasul entuziasmat de primul pas pe
patinele grele, ca nişte păcate nespovedite, ce îmi împiedicau mersul... însă nu
m-am dat bătut... hai sus, păseşte şi nu-ţi fie frică. Sincer, nu îmi era frică, eram
încă pe pământ, atâta doar că mai aveam în jur de doi metrii până la patinuar...
Ţine-te de mine şi hai să păşim spre distracţie.
- Mi-e frică pui, mi-e frică rău. Nu cred că pot să fac pasul ăsta, a spus
tremurând de frică şi de emoţie în acelaşi timp, Diana.
- Taci şi uită-te în ochii mei. Ai încredere că vom reuşi, că vom dansa uniţi
într-un vals pe care l-am fredonat zi şi noapte în gând, ai încredere şi păşeşte. Şi
mie îmi este frică dar hai să ne învingem limitele... i-am încurajat eu gândurile
temătoare.
- Hai puiul meu...
Şi am ajuns pe lacul de gheaţă strânşi de mână mai ceva ca la o despărţire
nedorită. Prima a păşit Maria, după care eu.
- Dă-mi mâna, îngerul meu, şi nu-ţi fie frică... dacă e să picăm, picăm
amândoi... deci fii tare şi stăpână pe gândurile tale... alungă-ţi senzaţia că vei
cădea, că altfel nu vei reuşi...

96
- Dar nu pot, îmi este prea frică...
Iar atunci am luat-o încet, de parcă am fi mers pe o stradă a visării noastre,
unde nimic nu ne deranja din reverie şi am încercat să ne lăsăm purtaţi de valul
de adrenalină... Şi am început, pas cu pas, să dezlegăm taina ce se ascundea
dincolo de frică, lăsând în urmă interiorizările şi gândurile ce nu ne ajutau la
nimic.
- Haideţi să facem un trenuleţ, i-am spus Mariei şi Dianei, haideţi să ne
lăsăm duşi de val, este atât de frumos să pluteşti...
- Bine, dar dacă cădem vei primi un frecuş din partea noastră la gard... au
adăugat fetele.
- Fie, dar dacă e să cădem vom cădea toţi, nu unu da şi altu ba... mai lăsaţi
frica şi hai...
Şi hai am fost eu, pe jos. Fusese întâia căzătură după minute bune în care
mă considerasem profesionist. De fapt era întâia oară când puneam piciorul pe
un patinuar şi purtam în picioare nişte patine atât de grele...
- Hai că nu doare chiar atât de rău... le-am potolit eu privirile întrebătoare.
- Nu, nu, asta să i-o spui lu’ mutu... a zis Diana.
- Ce să spun... las că vedem noi...
Şi am făcut trenuleţul... a fost atât de plăcut, alunecam toţi la unison de
parcă nimic nu ne despărţea, iar legătura rezista mai mult ca oricând... până
când am luat-o pe Diana dintre toţi şi ne-am lăsaţi purtaţi de vârtej şi de refrenul
din noi...
- Stai mai încet pui, stai mai încet că vom cădea...
- Şi ce dacă... asta e cheia succesului, să îţi rupi gâtul fără să mori...
- Ce ai zis !!! s-a revoltat Diana.
- Nimic, doar am glumit. Ce naiba gheaţa asta nu are nevoie şi de noi
cunoştiinţe, nu trebuie şi noi să cădem de câteva ori până când s-o plictisi de
trupurile noastre...
- Hai, mai zi tu multe că vezi după aia, mătăluţă, cădere...
- Ei, las că-ţi dau eu drumu la mână să vedem, poţi să zbori şi fără ajutor...
Şi atunci i-am privit chipul care căpătase o urmă de tristeţe.
- Ai spus că nu-mi vei mai da drumu’ niciodată... şi a început să plângă.
- Am glumit îngerul meu, nu îţi voi da drumul, nu te voi mai lăsa să fii
tristă pe acest meleag... dar totuşi, hai să vedem dacă rezişti pe gheaţă... ce
naiba, am încredere că vei reuşi.
- Bine, dar mi-e frică rău...
- Ştiu, iubirea mea, dar vreau doar să vezi care este senzaţia...
Şi a stat vreo câteva secunde, până când, pierdută printre gânduri de frică, a
căzut...
- Îmi pare rău, hai vino, nu te voi mai lăsa singură... şi am cuprins-o în
braţe într-o fugă nebună.
- Stai liniştit că nu mă doare, mi s-au împiedicat picioarele, atât. Ce naiba e
aşa grav...

97
Şi s-a pornit un hohot de râs pe patinuar de s-a uitat lumea ca la nişte
ciudaţi. Dar de fapt toţi eram extaziaţi de ceea ce trăiam...
- Hai vino, îngerul meu mic, vino să te strâng în braţe să-ţi treacă...
- Dar promiţi că nu îmi vei mai da drumul...
- Promit...
Iar de atunci nici că nu i-am mai dat drumul, chit că mi-o cerea. Şi am
dansat într-un vals fără de sfârşit, de parcă eram pe o arenă a viselor în care
protagonişti eram noi iar publicul ne urmărea fiecare pas. Şi am dansat, am
dansat ca doi nebuni ce se iubeau mai presus de orice. Nu ne păsa că lângă noi
erau copii ce încă se pierdeau printre jocuri ori păpuşi, nu ne păsa că printre noi
erau suflete ce cerşeau din tot sufletul o îmbrăţişare ori un sărut, nu ne păsa de
nimic... eram doar noi şi visul nostru pe un patinuar al visării din care nici azi
nu ne-am trezit... iar la ureche i-am cântat versuri dragi, versuri ce completeau
frumuseţea unui paradis regăsit pe pământ...

„ În ziua ce vine, poate mă vei asculta...


Am ales şi rău şi bine, o parte din mine las în grija ta,
Nopţi fără vise, întrebări fără răspuns,
Îmi trezesc din amintire, sufletul ascuns...

Dincolo de nori, e-o rază de lumină,


Dincolo de nori, e lumea mea, e lumea...

Nu cer iertare pentru tot ce am făcut,


Cer o rază de iubire, să o iau de la-nceput...
Am putere acum să schimb ceva în lume, am puterea de a visa...”

Sufletul plutea undeva dincolo de nori, acolo de unde niciodată vreun regret
ori vreun gând întunecat nu va reuşi să despartă ceea ce destinul a legat. Sufletul
nostru visa şi trăia frumos, lăgănat într-o îmbrăţişare şi un dans copilăresc, de
parcă versurile celor de la Holograf ne atinsese până în cel mai întunecat
colţişor de suflet...
- Cântă cu mine, iubirea mea, hai să cântăm în îmbrăţişarea visului nostru...
dincolo de nori... şi am continuat să recit versuri dragi.
- E lumea mea, e lumea mea...
- Aşa înger mic, aşa. Fie ca iubirea noastră să ne facă fericiţi pe veci, iar
legământul de la cruce să nu fie niciodată dezlegat...
- Aşa să fie, puiul meu scump şi drag, aşa să fie... Să fim mereu noi, orice
ar fi...
*

În vechiul bar un bocet neprevăzut a curmat tăcerea. Un suflet îşi cerşea


dragostea înapoi... Până şi lacrimile zguduiau în căderea lor masa pe care mai

98
domnea o sticlă de bere pe jumătate golită... Însă nimic nu mai era ca atunci;
lumea lor s-a pierdut într-un vas cu regrete. Întâiul lor mers, primul lor pas spre
fericire, tot acest vis început demult, a devenit un scrum de ţigară fumat de un
suflet pustiit... vorbele nu-şi mai aveau rostul... Filtrul ţigării ajunsese la final...
nici măcar un fum nu se mai năştea din sufletul rupt de jumătate, nici măcar un
strigăt... Lacrimile i-au înăbuşit viaţa într-un refren de muzică preferată. Şi
ultimul pahar a fost strâns, zdrobind o poveste ce tocmai s-a încheiat...
Şi totul a fost doar un vis...

99
Epilog

- Nu mi-e bine puiul meu, chiar nu-mi e bine deloc. Mă simt din ce în ce
mai încolţită, fără posibilitatea de a visa, de a fi liberă în sentimente şi gândire...
Parcă ceva din mine s-a schimbat şi m-a transformat în cenuşa celei ce am fost.
Ziua noastră, colţurile noastre de fericire şi iubire, crucea ce ne-a legat inimile şi
trupurile, dealul cu dor, totul va râmâne doar o amintire, pentru că nu mai pot
schimba nimic... şi îmi pare rău...
Dar în vechiul cimitir, în care speranţele îşi găseau împlinire şi farmec, s-a
lăsat tăcerea peste sufletul ei... Andu nu mai era... dar o aştepta undeva sus...

100
DORIAN
Imaginea ei era regăsirea mea şi ne
oglindeam amândoi trăirile într-un
ciobDRON
aruncat haotic de un biet orb...
AMURGUL UNUI
VIS

101