Moartea.

Înmormântarea în Transilvania
Carmen Câmpean

Ceremonialul înmormântării păstrează în cuprinsul său puţine obiceiuri populare,

dar foarte valoroase, ce depăşesc canoanele cultelor religioase, fiind de multe ori mai
vechi decât acestea şi mai semnificative pentru psihologia poporului nostru.

Bocetul1 este un obicei exclusiv feminin, deoarece, de-a lungul istoriei omenirii,
femeile au rămas de cele mai multe ori fără soţi, datorită primejdiilor pe care aceştia erau
nevoiţi să le înflunte (vânătoarea, războaiele, muncile mai grele). Obiceiul cuprinde două
elemente artistice: cel poetic şi cel muzical. Femeile de la Rîşca 2 spuneau că se cântă
după mort sau se cântă la mort. Dar nu partea muzicală este cea mai importantă în
ritualul bocetului, ci elementul poetic, care dă adevărata valoare. Bocitoarele nu erau
femei pregătite pentru aşa ceva şi, în niciun caz nu erau plătite, se spunea că ar fi o ruşine
să-ţi bocească o străină după mortul din familia ta, că fiecare îşi boceşte neamurile
apropiate, ce-au murit, aşa cum se pricepe. Cu alte cuvinte, bocetul este ceva obligatoriu,
o datorie pe care o au femeile din familia mortului. Cei ce asistă la înmormântare judecă
reuşita ritualului (a comândării) şi după cum a fost cântat mortul de către bocitoare. În
cântările lor, femeile vor menţiona întotdeauna următoarele: Nu te ştim cînta/ Cum ai
merita,/ Nu te ştim hori/ Cum ar trebui (I. Vitcă, 1978).

Moartea era prevestitǎ prin semne: pocnirea neaşteptatǎ a meselor, a scaunelor, a

laiţelor, a paturilor, grinzilor, uşilor, a oglinzilor, prin spargerea unor vase, semne din
partea animalelor de casǎ: când pocnesc grinzile, moare cineva (Nǎsǎud); semn de
moarte e şi fenomenul miraculos de a se strica ceva, fǎrǎ a contribui cineva la aceea.
Aşa, de cumva vreun vas sau vreun ochi de fereastrǎ se stricǎ de la sine; Când la casa
gospodarului mor mâţele ori fug, e semn rǎu; Când urlǎ cânele, iar e sǎmn de moarte;
Când se fac pete negre pǎ mânǎ, moare cineva din neamuri; Visarea de arǎturi, gropi şi
morminte proaspete, apǎi, apǎ tulbure, lumânǎri stinse, vite tǎiate, sau când în vis îl vez’
pǎ unu’ îmbrǎcat în veşminte negre; Cǎderea dinţâlor în vis; cu cât sâmţǎşti cǎ te doare

1
Gogitul (Reteag – Valea Someşului), glasitul (Orlat – Sibiu).
2
Comuna Rîşca este aşezată pe malul stâng al Someşului Cald, între două lacuri de acumulare, pe o
suprafaţă de 45 km².

1
mai tare dintele, ce-l visǎz’ cǎţ’ cade, şî cu cât ţî sǎ pare cǎ-ţ’ curǎ mai mult sânge, cu
atâta mai de aproape îţ’ va fi cel ce are sǎ moarǎ (S.F. Marian, 2009). Românii din
Transilvania, însǎ, nu se tem de nimic mai tare decât de cântecul cucuvelei3 sau al
bufniţei, mai ales ziua, pe casǎ sau în apropierea casei, pe gard, copac, sau în grǎdinǎ.

Odatǎ ce o persoanǎ se îmbolnǎvea şi se credea cǎ urmeazǎ sǎ moarǎ, rudele rar îl

duceau la doctor, dar încercau prin diverse metode sǎ-l vindece acasǎ. Când leacurile nu
dau roade, se recurge la descântat. Româncele din Ardeal, pe lângǎ descântece, îi dau
celui bolnav sǎ bea un praf, pe care-l preparǎ dintr-o rǎdǎcinǎ sǎpatǎ de pe mormântul
unui copil în Vinerea Mare. Dacǎ nici aşa bolnavul nu se însǎnǎtoşeşte, familia cheamǎ
preotul satului, pentru a-l mǎrturisi şi a-l împǎrtǎşi. Cei mai avuţi, fac şi sfânta tainǎ a
maslului sau ungerea din urmǎ. Se spunea cǎ, cine dormea în timpul maslului, dar şi cine
se simţea mai bine dupǎ acest procedeu, urma sǎ moarǎ în curând.

Un alt semn prevestitor al morţii era momentul în care o persoanǎ avea

halucinaţii4, când devenea paranoic, i se împǎienjenau ochii, i se învineţeau unghiile. Se
pregǎteşte o lumânare de cearǎ galbenǎ, pentru a o pune în mâna celui bolnav. Se spunea
cǎ nu e bine sǎ ţinǎ lumina cineva din familie, pentru cǎ se vedea pe chipul sǎu durerea, şi
atunci bolnavul se chinuia şi mai mult. În Ţinutul Nǎsǎudului, când cineva stǎ sǎ moarǎ,
cei de lângǎ el aprind o lumânare şi o pun în mâna dreaptǎ a bolnavului, apoi, i-o apropie
de gurǎ, cu tot cu mânǎ. Se spunea cǎ de câte ori bolnavul respira, de atâtea ori flacǎra
lumânǎrii se ducea într-o parte în alta, iar când flacǎra nu se mai mişca, însemna cǎ a
murit. În alte pǎrţi ale Transilvaniei, odatǎ ce bolnavul începea sǎ se lupte cu moartea, i
se acoperea faţa cu un tulpan negru, pentru a nu-şi putea vedea pǎcatele. I se punea o
lumânare aprinsǎ în mânǎ, pentru cǎ nimic nu e mai înfiorǎtor pentru românii
transilvǎneni decât aceea când moare cineva fǎrǎ de luminǎ, şi niciun pǎcat nu e mai
mare decât a lǎsa pre un om, fie chiar şi cel mai înverşunat duşman, sǎ moarǎ fǎrǎ
luminǎ (S.F. Marian, 2009). În Orlat (Sibiu), se credea că lumânarea aprinsă avea rolul
de a îndepărta duhurile necurate. Cei care mureau fără o lumânare aprinsă, se credea că
sunt foarte păcătoşi, şi că vor ajunge în iad. Excepţie fac cei care mor pe frontal de luptă,
cărora le erau iertate toate păcatele. Pentru cei care mureau fără o lumânare aprinsă, li se

3
Cucoveicei sau a pǎsǎrii morţilor, în ţinutul Nǎsǎudului.
4
Daţi-mi strainele sǎ mǎ îmbrac şî opinicle sǎ mǎ încalţ, cǎ vreu sǎ mǎ duc (S.F. Marian, 2009).

2
făceau o lumină lungă, care se aprindea de amândouă capetele şi, astfel, se lipeşte în uşa
dintre despărţîmentul bărbaţâlor şî al femeilor în beserică, când iesă preotul la Paşti cu
Domnu’ Hristos (S.F. Marian, 2009). În faţa casei celui aflat în agonie i se pune o faţă de
masă, iar două femei făceau mătanii în forma crucii înspre faţa de masă sau în faţa unui
ştergar, apoi se punea pe cel bolnav. În partea Năsăudului, mătăniile erau făcute de
neamuri sau de femei străine. De obicei, se făceau de nouă persoane, de tot atâtea ori, în
podul casei, chiar deasupra celui bolnav, unde se întind două sau trei feţe de masă. Se
spunea chiar, că dacă bolnavul se chinuia, se foloseau şi descântece pentru a trece mai
uşor pe lumea cealaltă. Se lua o cofă cu apă proaspătă, în care se afla un struţ (o legătură,
un buchet) de busuioc legat cu un fir de bumbac roşu şi, după ce se descânta, se uda
trupul bolnavului de trei ori pe zi: lângă masă, înainte de răsăritul soarelui, la amiază, în
mijlocul casei şi la uşă, lângă prag. Se credea că e de foarte mare ajutor dacă bolnavul era
scos şi în faţa casei, pe pământ: Năfrămuţă ruptă-n cinci, Plin e codru’ de voinici,/ La tăt
fagu’ câte cinci,/ Dar la fagu’ cel mai mare/ Zace-un voinic de lungoare/ Cu drăguţa la
piciore/ Şî drăguţa mi-l priveşte/ Şî din gură-aşă-i vorbeşte:/ Ori mori, bade, ori te
scoală,/ Ori îmi dă şî mie bolă,/ Că mi-am urât zâlele/ Mutând căpătâiele,/ De la cap, de
la piciore,/ De la umbră, de la sore,/ De la cald, de la răcore (S.F. Marian, 2009), ţinutul
Bârgăului.

După moarte, imediat după ce s-a aprins lumânarea, un membru al familiei pleacă
să anunţe clopotarul, pentru a trage clopotele şi, în acest timp, femeile care locuiesc în
aceeaşi casă cu mortul, ies în curte şi se cântă, dând de veste vecinilor de evenimentul
nefericit din familia lor: O, tătuţu’ nost, (O, frătiuţu nost),/ Clopile-ţ bat,/ Tu eşti mort în
pat,/ Păstă noi o dat/ jele şi Bănat, sau Hai să ne cîntăm, soruţă,/ Că nu mai avem
măicuţă,/ C-o vinit moarte, vinitu/ De la noi uo celuitu (M.D. Drăgoi, 2005) sau Trageţi,
trageţi, clopoţăle,/ Să margă rasunurele/ Peste multe dealurele,/ la tăte neamurile,/ Să
ştie că-mi pare rău,/ Să margă la Dumnezău./ Vai, mamucă, draga me,/ Că n-am ştiut că
te duci,/ că-ţi făcem turtă cu nuci,/ La tătuca să i-o duci;/ Şî-ţi făcem turtă cu miere,/ La
tătuca pa placere./ El, mîndru te-a întreba:/ Cum îi rîndu p-aicea,/ Rîndu-i bun, băugăt
de rău,/ C-amu i-am lăsat şî eu,/ Cu lacrămi pînă-n pămînt,/ Şî cu sufleţălu frînt (M.D.
Drăgoi, 2005)

3
 Dacă mortul era tânăr, bocitoarele se adresau morţii cu bocetele: O, moarte, o,
moarte,/ Pă unde-ai vinit,/ O’ pă su’ pămînt,/ De nu te-am văzut?/ Că de te vedem,/ Noi
te fugărem./ O, cum te-ai îndurat/ Şi frătiuţu (pruncuţu) ne-ai luat?/ O, moarte pogană/
Rău ţ-ai tras de samă,/ De nu ţ-ai aflat/ On bătrîn în sat/ Mai fără bănat (I. Vitcă, 1978).

După ce o persoană şi-a dat obştescul sfârşit, i se închid ochii şi se deschid

ferestrele şi uşa, pentru a avea pe unde ieşi moartea cu sufletul. În Ţinutul Năsăudului se
spunea că, cei care mureau de Paşte sau în preajma Paştelui erau norocoşi, pentru că
mergeau cu dreptul în Rai. Cel mort urma să fie scăldat; se aducea apă curată de izvor
sau de la o făntână limpede, se punea într-o oală nouă, în care se turna şi puţină apă
sfinţită, busuioc, româniţă (romaniţă), peliniţă, lemnul-Domnului, mintă (mentă), iar
după scăldare, se punea la picioarele celui decedat, pentru ca sufletul să se poată şi el
scălda. În Transilvania, mortul nu se spală într-un anumit vas, ci se pune jos, pe pământ,
pe un aşternut de paie sau pe o scândură lungă şi lată. După ce mortul a fost spălat, i se
taie unghiile cu grijă, pentru ca, pe lumea cealaltă, să nu fie recunoscut de cel necurat,
după pământul de sub ele. Corpul, după ce era scăldat, era şi uns cu unsori frumos
mirositoare. Apa în care a fost scăldat mortul era aruncată, iar oala, îngropată. Paiele pe
care a fost pus cel decedat se aruncau noaptea în râu, iar unde nu există un râu, se
îngroapă în pământ, ca să nu calce nimeni pe ele. În Transilvania, cei care au ajutat la
pregătirea mortului, primesc anumite lucruri de pomană. Exista obiceiul şi ca, înainte de
a-l scălda pe cel mort, să-l cheme de nume de trei ori, tocmai în ideea în care acesta se va
trezi.

Bărbaţii erau bărbieriţi, pentru a rămâne tineri şi dincolo de moarte. Părul

femeilor mai în vârstă era împletit, iar a celor tinere sau a fetelor nemăritate, era lăsat
despletit. În zona Năsăudului, mortului i se tăia un smoc de păr, înaintea scoaterii lui din
casă, crezându-se că atât timp cât se va păstra acel smoc de păr, norocul va fi prezent.

După pregătire, cel mort era îmbrăcat cu cele mai bune haine pe care le avea sau
cu cele care-i plăceau cel mai mult: Îndată, la încetarea din viaţă, decedatul se spală şi
se îmbracă în hainele cele mai bune. Dacă a fost însurat, se îmbracă cu hainele cu care
s-a cununat (Munţii Apuseni). Cei necăsătoriţi erau îmbrăcaţi în miri. Fata mare rămânea
cu capul descoperit, cu o cunună împletită din flori, bărbănoc sau frunză de iederă. În

4
zona Năsăudului, fetele mari sărace erau împodobite cu câte un şir de mărgele, iar cele
mai avute, cu o salbă făcută din taleri de argint, înşiraţi pe fire groase de mătase, care
ajung până la piept. Copiii sub şapte ani erau îmbrăcaţi cu cămaşa botez. După pregătire,
cel mort este legat la picioare cu o basma sau cu o aţă roşie, şi este aşezat pe o masă sau o
laiţă, cu picioarele înspre uşă, cu faţa în sus, i se încrucişează mâinile la piept,
întotdeauna, mâna dreaptă peste cea stângă. În cazul în care ochii îi sunt deschişi şi nu
stau închişi, se aşează peste ei două monede de argint. Pe piept se aşeza o cruce 5 de lemn
sau o icoană; în zona Năsăudului se obişnuia ca, în locul acelei cruci să se aşeze o turtiţă
din ceară, între cele trei degete de la mâna dreaptă, cu care-şi facea cruce. În mijlocul
acelei turtiţe se punea şi un bănuţ de aramă, argint sau aur, după posibilităţi,
considerându-se că acel ban îl va ajuta pe decedat să plătească vămile în drumul său spre
lumea cealaltă. Un alt obicei era acela de a-i pune celui mort un ban în gură, în crăpătura
unui băţ care urma a fi pus în sicriu, direct în sicriu sau în groapă. Urma aplicarea
giulgiului6, o bucată de pânză albă şi curată, de lungimea corpului sau uşor mai mare,
ajungând până peste sicriu, cu care este acoperit mortul de la mâini în jos (în cazul în care
decedatul a suferit accidente sau este diform, i se acoperea şi faţa). La capul acestuia se
aprindea o lumânare sau două, care ardea ziua şi noaptea, atât timp cât mortul era în casă.
Lumina lumânârilor avea rolul de a-i face mai uşor drumul acestuia către Dumnezeu.
Mortul este ţinut în casă trei zile, pentru a fi văzut şi plâns de rude şi vecini. Toate
oglinzile din casă se acopereau cu o pânză neagră, iar dacă era numai una, se întorcea
către perete sau se punea într-o ladă.

Ritualul tinerilor decedaţi era unul important. Dacă murea un fecior sau o fată,
erau îmbrăcaţi în costum de mire, respectiv, de mireasă şi li se făcea un ceremonial
fastuos. În Ţinutul Năsăudului, când murea un tânăr, i se făcea un steag alb, sub formă
pătrată, împodobit cu flori şi bărbănoc şi se ridica în turnul bisericii. După ridicarea
steagului, se trăgeau şi clopotele după cel mort, de trei ori pe zi.

5
În unele localităţi ale Transilvaniei, crucea se lega la încheietoarea cămăşii, ţinând la distanţă duhurile
necurate.
6
Un bocet din districtul Năsăudului suna aşa: Puişorul meu iubit,/ De trăit ai fi trăit,/ Moartea nu te-a-
ngăduit;/ Ie-ţ’ pânza de pă obraz./ De vez’ moartea cu năcaz,/ Ie-ţ’ pânza de pă piciore,/ De vez’ moartea-
nşelătore.

5
 În Ardeal, exista tradiţia conform căreia, la înmormântare, se împodobea un brad
cu flori, năframe, fructe, mai apoi, aşezat în faţa casei celui trecut spre cele veşnice. Patru
feciori mergeau în pădure, pentru a tăia un brad tânăr, pe care-l aduceau la casa mortului
şi-l aşezau pe fereastră. Fetele care au fost prietene cu mortul împodobeau bradul
(suliţa), cu flori şi ciucuri din lână, în diferite culori, iar în vârf se lega o batistă sau
năframă7. Bradul simboliza mirele sau mireasa mortului, şi era aşezat în capătul
mormântului, lângă cruce: O, dragă Mărioară,/ O, fata me fecioară,/ Cît am aşteptat/ A
tău măritat./ O, buna maichii,/ O, de amaru mni/ Ce floare-ai cules,/ Ai, ce mnire-ai
ales./ O, că mnirele-i de brad/ Tu eşti moartă-n pat./ Ai şi-n loc de nuntă,/ Clopotile-ţ
cîntă./ O, soruţa me/ O, la a tău măritat/ N-aflaşi un fecior în sat,/ Ai, numa-n pădure un
brad./ Şi pă umeri l-o purtat./ fetile ţî l-o-mpănat,/ Ai, de casă l-o răzîmat/ Ai, mnirile ţî
la fereastră,/ Şi tu eşti culcată-n casă./ Ai, mnirele ţî de brad/ Ai, şi tu eşti moartă-n pat./
Ai, soruţa me,/ Ai, dulcuţa me,/ Că noi am aşteptat/ On mnire din sat,/ Ai, da tu ţ-ai aflat/
On mnire de brad./ Ai, mnire din pădure/ tăt cu haine sure./ Ai, cum ţ-ai luat/ Curună de
brad/ Nu cunună albă,/ Să ne hie dragă (M.D. Drăgoi, 2005). În Spermezeu, jud.
Bistriţa-Năsăud, bocetul pentru tineri suna aşa: Cine-o mai văzut aşă/ Mireasă mîndru
gătită/ Dupa lume suparată,/ Mireasa mîndru gătită/ Dupa lume banuită./ O fată de-atîţa
ani/ Să să ducă dup-on Crai,/ Da Craiu care o ie/ Noi nunta nu om vede./ Şî Craiu-i din
ceia lume/ Şî nu-l poate vede nime (M.D. Drăgoi, 2005).

În Orlat (Sibiu), pentru tineri se făcea un stâlp, în vârful căruia se punea un

porumb cioplit din lemn şi o cârpă nouă – dacă mortul era un tânar neînsurat; în cazul în
care era cioban, se adăuga şi o bucată de lână. În cazul în care în apropiere nu existau
brazi, se obişnuia ca un anumit număr de călăreţi să meargă în localităţi mai îndepărtate
pentru a căuta un brad, cântând din fluier cântece de jale (cântecul bradului8). La Cugir
(Orăştie), când moare un tânăr, bradul se aducea de la munte cu multă ceremonie. După
tăiere, bradul este adus în sat pe mâini, iar fetele care-i urmau ţineau mâinile după cap.
După ce bradul a ajuns la casa celui mort, se cânta: Voinice, voinice!/ Nu-mi place, nu-mi
7
Chişcheneu roşu, în care se agăţa un clopoţel (Ţara Haţegului).
8
Tinerelule,/ Voinicelule,/ Cine ţ-a poruncit/ De te-ai coborât/ Din brădui mai mulţ’,/ Din cei munţ’
cărunţ’./ Tăt mi-au poruncit/ De m-am coborât/ La mijloc de ţară,/ Unde-i apa-amară,/ Unde-i apă lină/ Şî
apă sulcină./ Dar ei m-au minţât/ Şî m-au coborât,/ Că, iată, mă duc/ La cap de voinic./ Vânturi să mă
bată,/ Soare să mă ardă/ Nime să nu-mi creadă./ Brădete, brădete!/ Brad încetinat/ Rău te-au blăstămat,/
Cin’ te-a-mpodobit/ Şî cin’ te-a cusut,/ Vânturi să te bată,/ Nime să nu-ţ’ creadă (S.F. Marian, 2009),
Ţinutul Haţegului.

6
place,/ Ce nevasta mi-ai!/ Naltă, minunată,/ Naltă şî subţâre,/ Crescută-n padure,/
Taiată-n sacure./ Voinice, voinice!/ Nu-mi place, nu, nu/ Cu ce-i îmbrăcată,/ Cu haină
uscată,/ Voinice, voinice!/ Nu-mi place, nu, nu!/ Cu ce-i învelită,/ Cu frunză-ncreţâtă!, iar
în cazul unei fete, se spunea: Brad încetinat,/ Nu fi supărat,/ Că nevasta ta/ Ea s-a
mâneca/ De mi te-a uda,/ De nu te-i usca (S.F. Marian, 2009). În Munţii Apuseni ai
Transilvaniei, mortul era dus la mormânt cu un car, iar bradul era dus pe umeri de doi
feciori, care merg înaintea carului; fetele din familia celui decedat îl plângeau, deasupra
sicriului.

După ce persoana care a murit se aşează pe o masă sau laiţă, femeile, fără nicio
bijuterie, îşi despletesc părul şi, aplecându-se asupra celui mort, încep a-l boci, strigându-
l mai întâi pe nume: Te-aş cânta ca clop(otul,/ Da’ mă doare sufletu’;/ Te-aş cânta ca
cetera,/ Da’ mă doare inima/ Că mi-i neagră ca tina./ Cân’ aş duce-o la fântână/ Na-i
şti: inimă-i ori tină./ Cân’ aş duce-o la izvor/ N-ai şti: inimă-i ori mol (S.F. Marian,
2009), ţinutul Năsăudului. Mortul se bocea de trei ori pe zi, tot de atâtea ori de câte se
băteau şi clopotele. Dacă cel decedat era tânăr, în Munţii Apuseni, câteva fete mari îi
cântau de trei ori pe zi la fereastră. Oricine venea la priveghi aducea ceva, o lumânare
aprinsă, un ban, săruta crucea de la pieptul mortului. Pe lângă lumânările obişnuite, se
obişnuia să se aducă şi o lumânare mai deosebită, numită toiag9, de dimensiunea celui din
sicriu, pus într-un sfeşnic. Toiagul avea rolulde a-i arăta mortului calea spre Rai, dar se
considera şi că arzând, îi va arde şi acestuia toate păcatele, pentru a ajunge curat dincolo.
Se aprindea în momentul în care băteau clopotele, şi era lăsat aprins doar pe timpul cât
băteau clopotele, de trei ori pe zi, dar şi în momentul când era scos din casă, înainte de
înmormântare. Toiagul era aşezat la capul celui decedat. În biserică, era scos din sfeşnic
şi aşezat pe sicriu, la capul mortului, şi lăsat să ardă pe tot timpul prohodului: Această
lumină arde şi când se face pomenirea mortului la pomene. Lumina aceasta o are mortul
în cealaltă lume (S.F. Marian, 2009), Orlat, Sibiu. După înmormăntare, toiagul este stins
şi dus acasă. Se mai obişnuia ca, o bucată din acesta să rămână acasă şi să se aprindă în
fiecare dintre cele trei seri de după înmormântare, crezându-se că atât timp cât aceasta va
arde, sufletul mortului se va întoarce acasă. În unele părţi ale Transilvaniei, după
înmormântare, două sau trei neamuri mergeau, încă de cu noapte, la mormânt, şi-l

9
Privighetoare sau lumină de stat (S.F. Marian, 2009).

7
stropeau cu apă adusă într-un ulcior, apoi aprindeau toiagul, care stă aprins cât fac 15
metanii, zicând că, prin aceasta, se îmblânzeşte căţelul pământului, ca să nu latre pe
noul oaspete venit între celelalte mormânturi (S.F. Marian, 2009), apoi toiagul era dus la
biserică. Pausul, un alt element important în ritualul înmormântării, era vinul cu care se
stropea mortul (în Săcădate, Sibiu) sau apa care, după înmormântare, se duce ape la case
şi se dădea de pomană pentru sufletul celui mort, sau se punea pe la drumuri unde nu
existau fântâni (distictul Năsăudului, Munţii Abrudului).

Sicriul10 se realiza în funcţie de dimensiunile celui mort şi după situaţia materială

a familiei şi nu trebuia să fie mai lung, crezându-se că, în acest fel, va lua după el şi un alt
membru al familiei. Aţa cu care erau luate măsurile se agăta, ulterior, desupra uşii de la
casa defunctului, pentru ca norocul să nu plece din casă.

Pe fundul sicriului se aşternea fân sau paie, iar deasupra, o bucată de pânză nouă
de casă. Perna era şi ea umplută cu fân, otavă, paie. Cel care a murit urmează a fi aşezat
în sicriu cu grijă. În Munţii Apuseni se pune, de-a lungul trupului, şi o aţă albastră de
lână, dar şi o bâtă lungă, cu un ban în vârf, pentru plta vămii şi pentru sprijin în călătoria
înspre lumea de apoi. După ce mortul s-a acoperit cu un giulgiu, şi după ce s-au pus şi
flori, sicriul era închis.

Înmormântarea avea loc a treia zi după ce o persoană a murit, cu excepţia zilei de

luni, considerându-se că, a îngropa pe cineva în ziua de luni, era semn rău pentru cei în
viaţă. Cel mai tare se boceşte acum. Înainte cu cel puţin o oră înainte de slujba religioasă
(prohod), cetăţenii se adunau la casa mortului, să vadă cum este cântat, cum este aranjată
camera în care se afla acesta. Femeile din familia decedatului stateau în jurul sicriului şi
boceau. Când sunt mai multe femei în aceeaşi familie, toate bocesc în acelaşi mod şi cu
aceleaşi cuvinte: O, măicuţă dragă,/ Mai scoală-te o dată/ Şi te uită roată/ Cîtă lume-i
adunată, sau (Tătuţule dragă,/ O, soruţă dragă/ Frătiuţule dragă) […] Lume o vinit la
tine/ Şi tu nu grăieşti cu nime. […] O, scoală-te, scoală/ Şi ‘tinde-ţ’ mîna dreaptă/ Şi cu
noi te iartă. […] Hai să mnezăzîm,/ Că ne despărţîm./ C-apoi tu te duci/ Drumu’ să-l
apuci./ O, nu drum să-l treci,/ Drumu cel de veci (M.D. Drăgoi, 2005).

10
În cazul în care caparul era drept şi copârşeu, dacă acel capac era sub forma acoperişului caselor. Se mai
numea şi: sălaş, coşciug, tron, casă de brad, sghiab.

8
 Dar intensitatea bocetelor atinge punctul culminant în momentul când mortul este
scos din casă. Bocitoarele se adresează nu numai mortului, ci şi lucrurilorcare i-au
aparţinut şi de care se desparte definitiv: O, tu, casă, casă,/ Cum rămîi fără de gazdă./ O,
ocol, ocol,/ Cum rămîi de gol./ O, tu, şură, şură,/ Cum rămîi singură./ O, păreţi, păreţi,/
Cum de nu cădeţi/ Ce jele videţi./ O, pruncuţî mnei,/ O, drăguţî mnei,/ Hai să ne-
mbărbătăm/ Şi să nu-l lăsăm/ Că-l duc, drajii mnei,/ Şi rămînem sîngurei. […] Boii
borăiesc,/ Vacile răjesc,/ Oiţîle zdiară/ Că te scot afară,/ Înapoi nu-i întruna (M.D.
Drăgoi, 2005), sau Nu ieşi, mamă, afară,/ Că-napoi nu mai vii iară;/ Mamă, afară nu
ieşi,/ Că altu nu-i mai vini./ Dragii mamii copilaşi,/ Haidaţ tăţ p-îngă sălaş,/ Să va sarut
pa obraz,/ C-apoi ma duc şî v alas,/ Cu guriţa mea-ngheţată,/ Să va mai sarut o dată./ Te
sarut, mamă, vu drag/ Nut e-oi mai vede în prag,/ C-amu meri în ceea lume;/ Şî nu-i mai
vini pînă-i lume,/ Şî te duci la judecată,/ Şî nu mai vii niciodată,/ C-acolo cine s-o dus,/
N-o trimis niciun răspuns;/ Acolo cine-o plecat/ Altu n-o mai înturnat (M.D. Drăgoi,
2005).

La Rîşca, după ce mortul a fost scos şi în casă nu mai rămâne niciun sătean, se
obişnuia ca membrii familiei să închidă uşa şi să rămână câteva momente singure în casă.
Se aşează toţi pe scaune, iar unul dintre ei sparge un vas din lut (cel din care s-a turnat
apă pentru spălarea mrotului), lovindu-l de prahul uşii, pentru a putea fi uitat mortul.
Apoi, ies afară, iar femeile îşi continuă bocetele, adresându-se mortului: O, măicuţă
dragă,/ Cum te-ai indurate,/ De-aşe ne-ai lăsat?/ O nu ţ-o plăcut,/ Ce casă-ai avut?/ Ţ-ai
temat meşteri din sat,/ Să-ţ facă una de brad,/ Fără uşi, fără fereşti/ Pă noi să nun e mai
vezi,/ Din casă să nu mai ieşi,/ Cu noi să nu voroveşti./ O, cînd în casă-ai fost băgată,/
Pă gură ţ-ai pus lacată/ Şi Pă inimă o ptiatră. […] O, casa t ace nouă,/ Şi de-amar ni-a
hi/ Cît om mai trăi (I. Vitcă, 1978). În Transilvania (districtul Năsăudului), mortul era
dus la biserică cu năsălia (carul morţilor). În Munţii Apuseni, dacă cel care a murit era
tânăr şi avut, car se legau patru boi, crengi de brad şi năframe colorate la coarne, iar la
gât, clopote. Cei care duc mortul primeau câte un colac, o lumânare şi ceva de pomană.
Înainte de slujbă, preotul şi dascălul primeau câte o lumânare legată de o năframă.

În biserică, înainte de a se închide sicriul, cei prezenţi îşi cereau iertare, trecând pe
lângă copârşeu, sărutând crucea, bând paus şi spunând: Dumnezeu să-l ierte! În cazul
tinerilor, se bocea: Ie’ţi … ziua bună/ De la soare, de la lună,/ De la fie de mătrăgună,/

9
De la maica ta cea bună;/ De la soare, de la nori,/ De la grădina cu flori,/ De la fraţ’, de
la surori’/ De la fir de busuioc,/ De la feciori, de la joc,/ De la păhăraş cu miere,/ De la
ficiori, de la bere,/ De la fir de tămâiţă,/ De la fete din uliţă…(S.F. Marian, 2009). Sicriul
se închidea, dar nu înainte de a-i deznoda toate nodurile de la haine., apoi se băteau
cuiele. În unele părţi ale Transilvaniei, după ce mortul a fost scos din casă, cei care rămân
în urmă răstoarnă scaunele şi mesele, arătând, astfel, haosul produs de moarte, apoi se
sparte o oală şi un blid în locul unde a stat mortul, pentru a alunga răul.

Alaiul porneşte către cimitir: doi bărbaţi în faţă, care duc stâlpul, năsălia, cu
mortul, familia, cu capetele descoperite, bocitoarele, prietenii şi cunoştinţele, iar în urmă,
ceilalţi. În Ţinutul Haţegului, după mort mergea un bătrân, care cânta din fluier doine de
jale. În drumul lui, alaiul mortuar face câteva popasuri (între 3 şi 12), unde toată lumea
stă, doar preotul citeşte Evanghelia.

În districtul Năsăudului, la fiecare oprire, se punea în copârşeu câte un ban, iar la

final, banii se dădeau preotului. În Apuseni, o femeie varsă apă dintr-o oală nouă şi dă
peste sicriu câte un colăcel şi un ban unui sărac. În cazul în care un sǎtean era ucis de un
copac, sau de cǎ cǎderea dintr-o cǎruţǎ, se spunea cǎ nu e bine sǎ fie dus în satul natal
(pentru cǎ bate grindina), ci sǎ fie înmormântat în satul unde a murit. În locul respectiv
sau în apropiere, se punea o cruce de lemn sau de piatrǎ, pentru amintire, dar şi pentru cǎ,
se credea cǎ acel loc era necurat. Sǎtenii din Nǎsǎud fǎceau o slujbǎ simbolicǎ 11 celor
care mureau pe câmp, sau în diverse împrejurǎri unde nu era nimeni care sǎ le ţinǎ
lumina. Orice trup fǎrǎ viaţǎ trebuia îngropat, altfel, sufletul sǎu va plânge împreunǎ cu
îngerul. De aceea, când cineva dă peste cadravrul cuiva, se aruncă peste el cu pământ. În
cazul în care o persoană murea într-o ţară străină sau în război, i se făcea un stâlp care, la
40 de zile, era îmbrăcat cu o ie sau o cămaşă, după care se făcea o slujbă de
înmormântare.

Bocitul continuă până la cimitir: La poartă de ţintirim/ Stai, mamă, să povestim,/

Mamă, să ne desfătăm,/ Din suflet să ne iertăm./ Ţîntirim cu iarbă verde,/ Tătă mila mi să
pierde;/ Ţîntirim, iarbă uscată,/ Tătă mila mi să gată,/ De la mamă, de la tată./ Mamucă,
p-al tău mormînt,/ Pune-om flori, din cînd în cînd,/ Şî le-om uda-n lăcrimioare/ Să nu
11
Fiecare om care trecea pe acolo punea o surcea, iar când grǎmada de surcele era suficient de mare, se
dǎdea foc grǎmezii.

10
veştejească tare;/ Şi le-om uda-n lacrămi calde,/ C-ai fost mamă cu dreptate (M.D.
Drăgoi, 2005). De obicei, cimitirul era împărţit pe grupe de rudenii. Aşa că bocitoarele
cântau şi la mormintele celor din familie, înmormântaţi în acelaşi cimitir: Gată-te,
măicuţă, bine,/ Că şi tata vine/ Pă sară la tine,/ Cu colac făcut de mine./ Cu colac şi cu
mimnină,/ Să mâncaţ’ de cină./ Din colacu’ îţ mînca,/ Lumnina v-a lumina (I. Vitcă,
1978).

Coliva (colibă în Orlat, Sibiu) era o pâine din grâu 12 curat, făcută în felul următor:
grâul se pisa, se curaţa de coajă, apoi era pus la fiert în apă. După ce s-a fiert, era îndulcit
cu miere, apoi se aşeza într-o tavă şi era împodobit cu miez de nucă, stafide, pe margini şi
în mijloc, sub formă de cruce13 (la oraş, se puneau bombonele şi cafea pisată). Coliva se
împărţea, după înmormântare celor prezenţi, acest lucru însemnând că, cei care o primeau
urmau să veselească împreună în viaţa eternă. Unii transilvăneni credeau în colivă
însemnătatea păcatelor celui decedat şi, prin faptul că fiecare sătean prezent primea câte o
bucată din ea, mortului i se iertau din păcate. Se mai credea şi că, cel care a gustat din
colivă lua asupra lui din păcatele celui mort.

De la înmormântare nu lipsea niciodată pomul14, făcut dintr-o ramură de pom

roditor de grădină15 (măr, păr, prun), curăţată de frunze şi împodobită cu fructe (poame),
bomboane, păsărele, covrigi, colăcei, scăruţe, toate făcute din grâu curat. O parte dintre
ele se înfingeau în ramurile pomului, altele se înşirau pe o aţă, care se lega de ramuri. Se
spunea că fiecare mort căruia i s-a făcut un astfel de pom, are de pomană, în cealaltă
lume, un pom verde şi frumos, la umbră căruia se va putea odihni şi răcori.

Pentru mormânt se iau, ca şi la realizarea sicriului, măsurătorile celui decedat, şi

se sapă dar numai de membrii familiei. Bocitoarele îşi intrau în rol: Negrule/ Pământule,/
Lacăt ai/ Şî cheie n-ai,/ Ce încui/ Nu mai descui./ Cine-apucă-a-ntra sub tine,/ Până-i
lumea, nu mai vine./ Negrule/ pământule,/ Mulţ’ omini ai adunat/ Şî nu te-ai mai
săturat./ Mulţ’ omini ai înghiţât/ Şî tot nut e-ai hărănit (S.F. Marian, 2009).

12
Grâul semnifica moartea naturei umane şi învierea morţilor, iar nuca, stafidele, bomboanele, frumuseţea
şi îndulcirea vieţii eterne.
13
Crucea semnifica faptul că cel mort era creştin.
14
Pomul mortului avea câteva semnificaţii: pomul vieţii, trecătoarea din lumea această înspre lumea
cealaltă, umbrirea şi recrearea sufletului după ce a trecut prin toate vămile, pomii Raiului.
15
În zona Sibiului, pomul mortului era făcut din lemn de măr oarzăn (văratic, ale cărui mere se coceau în
preajma Sf. Ilie). Vara se lua creanga cu mere cu tot

11
 Lângă groapă, bocitoarele se opresc din bocit, iar sicriul este aşezat pe doi pari,
puşi perpendicular pe mormânt. În Năsăud, sicriul era stropit cu apă, iar oala în care a
fost apa se dădea de pomană la o tânără. După ce preotul stropeşte sicriul, se închide
(dacă a fost deschis până atunci), şi se lasă în groapă, cu ajutorul funiilor de lângă pari.
Sunt aruncate în gorapă şi bijuterii, o cruce din aramă, cu rolul de a plăti vama. Acum se
aruncau şi florile şi trei lopeţi de pământ. În momentul când groparul începe să acopere
groapa, o femeie dintre neamuri, îi dă peste groapă o găină neagră sau pestriţă sau un
cocoş, o năframă sau un ştergar, o ulcică cu apă, un colac sau o pâine, o bucată de sare, o
lumânare şi o cruce.

După înmormântare, timp de trei seri, sunt chemaţi trei bărbaţi sau trei femei (în
funcţie de cine a murit), cărora li se dă de pomană fiertură de dulce sau de post şi un
colac împletit în trei, pentru iertarea păcatelui delui decedat, dar şi pentru a-i ţine de cald
(Orlat, Sibiu). În Ţinutul Năsăudului, a doua seară după moartea unui sătean, se făcea
cina de apoi, o ceremonie religioasă realizată de preoţi şi funcţionarii bisericeşti.

Timp de 40 de zile se fac slujbe pentru pomenirea celui decedat (aşa-zis-ul

sărindar), apoi pomana, când se credea că sufletul său a trecut de cele 99 de vămi şi a
ajuns la locul de odihnă. Sătenii din zona Năsăudului duceau în tot acest timp apă într-un
ulcior, în locurile unde nu exista apă, pentru a servi trecătorii. Tot aici, se credea că
sufletul celui mort mai stă 40 de zile pe pământ, înainte să petreacă în Câmpii Iudeiului,
până la a doua venire. Alţi năsăudeni cred că sufletul celui decedat nu pleacă îmediat
după înmormântare, ci revine acasă, unde stă în cheietoarea casei dinspre răsărit.

12