Sf.

Constantin cel Mare și Sinodul I Ecumenic

În secolul al IV-lea, împăratul Constantin cel Mare, încercând să soluționeze disputa care
apăruse în Egipt datorită ideilor eretice răspândite de către Arie, le scrie o scrisoare acestuia și
patriarhului Alexandru al Alexandriei. Împăratul intervine pentru a intermedia pacea dintre cei doi.
Acesta își exprimă dorința ca ei să pună capăt dezbinării și îi îndeamnă la unitate.
Constantin găsește pricina neînțelegerii lor ca fiind lipsită de însemnătate și consideră că
nu ar fi trebuit să se ridice astfel de probleme în lipsa unei adevărate necesități, cu atât mai mult să
le facă cunoscute credincioșilor. Dezbaterea unor astfel de teme în fața poporului de rând, care nu
este înzestrat să le priceapă în adâncime, nu poate duce decât fie la hulă, fie la dezbinare.
În opinia împăratului, motivul discordiei dintre Arie și Alexandru nu este bazat pe vreo
diferență de opinii în ceea ce privește conținutul Sfintei Scripturi, ci este cauzat de lucruri mărunte
și neînsemnate. Constantin le dă exemplu filozofilor care deși au uneori teorii diferite asupra unui
anumit aspect, aceștia își pot găsi un numitor comun în virtutea faptului că se afla în slujba aceleiași
învățături. Dojenindu-i, acesta le cere să-și acorde iertare unul altuia, să revină la aceeași credință
și să păstreze măruntele frământări pentru ei înșiși. Împăratul îi roagă pentru liniștea sa ca ei să
revină la unitatea dragostei, astfel încât și poporul să cunoască din nou pacea pierdută în urma
certei lor.
În ciuda bunelor sale intenții, Constantin nu a reușit să rezolve conflictul prin scrisoarea
sa. Astfel, acesta s-a văzut nevoit să convoace un sinod al episcopilor pentru a lămuri definitiv
problemele apărute în sânul Bisericii.
În anul 325, are loc Sinodul I Ecumenic la Niceea. În cuvântarea de deschidere a adunării,
Constantin își exprimă bucuria că se află în prezența ierarhilor, pe care îi numește “prieteni dragi”.
Totodată, acesta își mărturisește recunoștința față de Dumnezeu pentru că a îngăduit organizarea
Sinodului și-i îndeamnă pe participanți să nu-i permită diavolului să-i dezbine cu noi dispute
privitoare la învățătura de credință. Împăratul scoate în evidență faptul că neînțelegirile din sânul
Bisericii sunt mai primejdioase decât orice război. Astfel, el și-a asumat inițiativa de a-i aduna
împreună pentru a clarifica situația. Constantin îi încurajează pe episcopi să dea glas motivelor
care au dus la apariția neînțelegerii pentru ca împreună să pună capăt definitiv disputei.
Sinodul se încheie cu succes. Arie este condamnat împreună cu erezia sa, iar unitatea de
credință este din nou restabilită în Biserică. Pe lângă problema legată de Arie și învățătura sa, la
Sinodul I Ecumenic s-a statornic și modul de calculare a datei prăznuirii Paștelui întrucât acesta
era sărbătorit în zile diferite de către bisericile din Imperiu. Pentru a face cunoscute hotărârile
Sinodului, Constantin le scrie o scrisoare comunităților bisericești și ierarhilor care nu au putut
participat. Acesta le mărturisește scopul său de a realiza unitatea de credință a tuturor popoarelor
din Biserică, precum și bucuria sa în urma rezultatului final al Sinodului. Împăratul argumentează
necesitatea stabilirii unei date comune pentru sărbătoarea Paștelui, îi îndeamnă pe episcopi să
primească cele rânduite în sobor și să le facă cunoscute poporului.
 La sfârșitul Sinodului, Constantin le ține episcopilor o cuvântare în care îi îndeamnă să
renunțe la ambiții și invidii, să evite orice motiv de ceartă, să nu se ridice deasupra celor mai slabi
ca ei și să fie iertători față de cei ce greșesc pentru ca armonia să domnească în Biserică și să nu
fie ocărât creștinismul de către necredincioși datorită neînțelegerilor iscate între ei.
Sf. Constantin cel Mare s-a implicat activ în asigurarea stabilității și unității în Imperiu și
în rezolvarea disputelor bisericești de la începutul secolului al IV-lea. Atât prin calitățile sale
diplomatice și oratorice, cât și prin toate acțiunile pe care le-a întreprins, acesta a reușit să
restabilească pacea în sânul Bisericii și să ofere creștinismului premisele dezvoltării sale ulterioare
ca religie unică a statului.