Capitolul 1: Evoluția, originea și domesticirea păsărilor

1.1.Locul păsărilor în scara zoologică

1.2.Evoluția păsărilor
1.3.Originea și domesticirea păsărilor
1.1. Locul păsărilor în scara zoologică
Regnul: ANIMAL
Subregnul: METAZOARJE
Încrengătura: CHORDATA
Subîncrengătura: CRANIATA
Secţia: AMNIOTA
Clasa: PĂSĂRI(AVES)
Subclasa: ORNITURAE
Supraordinul: CARINATE(VOLANTES)
Ordinul:
ANSERIFORMES:
 Genul ANSER (Anser Cinereus L- gâsca sălbatică comună)
 Genul CYGNOPSIS (Cygnopsis Cygnoides L-gâsca sălbatică din China)
 Genul CHENALOPEX (Chenalopex Aegyptiacus L-gâsca sălbatică din Egipt)
 Genul ANAS (Anas Boschas L-raţa sălbatică numită şi Anas plathyrchyncha)
 Genul CARINA (Cairinia Moschata L-raţa leşească)

GALLIFORMES:
 Genul GALLUS (Gallus Bankiwa L-găina sălbatică)
 Genul MELEAGRIS (Meleagris Galopavo L-curca sălbatică)
 Genul NUMIDA (Numida Meleagris L-bibilica)
 Genul PAVO (Pavo Cristatus L-păunul)
 Genul PHASIANUS (Phasianus Colchicus L-fazanul comun)

COLUMBIFORMES:
 Genul COLUMBA (Columba Livia L-porumbelul sălbatic)-PSITTACIFORMES:
 Genul PSITTACUS(peruşii)
 Genul MELOPSITTACUS (papagalii)

PASSERIFORMES:
  Genul SERlNUS (Serinius Canana L-canarul)

1.2. Evoluţia păsărilor

La întocmirea scării zoologice a speciilor, Ch. Darwin a considerat că este normală plasarea
clasei păsărilor între clasa mamiferelor şi cea a reptilelor deoarece, deşi păsările au caractere
asemănătoare cu reprezentanţii din cele două clase (mai ales cu reptilele), reprezintă o clasă de
sine stătătoare, cu trăsături specifice.
Caracterele care deosebesc păsările de alte vertebrate:
 învelişul exterior al corpului este format din pene;
 existenţa ciocului lipsit de dinti şi acoperit cu un strat cornos;
 prezenţa aripilor rezultate prin transformarea membrelor scapulare;
 toracele foarte musculos şi puternic;
 sternul prevazut cu carena sternală;
 existenţa sacilor aerieni, legaţi de plămâni şi care asigură “respiraţia dublă” necesară la
menţinerea păsărilor în zbor;
 prezenţa oaselor pneumatice (o parte din oasele lungi ale scheletului) şi care comunică cu
sacii aerieni;
 metabolismul foarte intens etc.

Caractere comune păsărilor şi mamiferelor:

 păsările, au sângele cald şi deci o temperatură constantă a corpului;
 inima este tetracamerală (2 atrii şi 2 ventricole), ventricolul stâng fiind locul de origine
al aortei, care are o singura cârjă;
 circulaţia sângelui se face prin două circuite separate (circuitul mare venos şi cel mic
pulmonar), astfel că sângele venos nu se amestecă niciodată cu cel arterial.

Caractere comune păsărilor şi reptilelor:

 tegumentul este lipsit de pori şi glande, cu excepţia glandei uropigiene (situată la nivelul
pigostilului) şi a unui număr redus de glande sudoripare transformate (dispuse în canalele
auditive);
 degetele sunt terminate cu gheare (la păsări, numai la membrele pelvine);
 fluierele şi degetele la păsări sunt acoperite cu solzi cornoşi, dar se consideră că şi penele
derivă din solzii reptilelor;
  rudimentele degetelor de la aripile păsărilor îşi au originea în degetele membrelor
toracale ale reptilelor;
 păsările năpârlesc, asemănator reptilelor;
 lipsa muschiului diafragmatic şi a vezicii urinare, urina eliminându-se odată cu fecalele;
 numărul mare de vertebre coccigiene (13, inclusive cele sudate); căile de excreţie şi
organele sexuale se deschid direct în cloacă;
 stomacul pasarilor, ca şi al crocodililor, are regiunea pilorică foarte musculoasă şi
puternică cu funcţie trituratoare;
 ca şi reptilele, păsările se înmulţesc prin oua de tip “telolecit”;
 fecundarea are loc in interiorul organismului femei, prin polispermie, respectiv
pătrunderea mai multor spermatozoizi în interiorul ovulei;
 dezvoltarea embrionară este extrauterina, iar primele stadii de dezvoltare ale embrionului
la păsări se aseamană cu cele de la reptile.
Datele anterioare întaresc ideea lui Darwin, conform căreia păsările reprezintă o ramură
evoluata a reptilelor, însă materialul paleontologie referitor la evoluţia reptile-păsări este
sărac şi lipsit de continuitate, ceea ce face dificilă reconstituirea primelor stadii ale
acestui proces îndelungat. Totuşi, majoritatea specialiştilor sunt de acord ca separarea
păsărilor de reptile a început în perioada jurasică din era mezozoică, odata cu apariţia
plantelor fanerogame şi implicit a insectelor.
Din perioada amintită datează dovezi ale existenţei unor reptile mici şi bipede numite
Ornitosuchus (fig. 1.2.1), adaptate la viaţa terestră; probabil, datorită unor duşmani de
temut, aceste reptilele au fost nevoite să treacă la viața arboricolă, specializându-se
pentru hrănirea cu insecte şi seminţe.

Fig. 1.2.1 Reptila Ornitosuchus( După Usturoi M. 2008)

Trecerea la viaţa arboricolă a condus la apariţia anumitor modificări de ordin morfologic,
fiziologic şi comportamental, modificări care au avut loc în paralel şi într-o periodă foarte mare
de timp. Astfel, hrănirea exclusivă cu seminţe şi insecte, a făcut ca unele oase ale capului să se
alungească treptat, până au căpătat forma ciocului păsărilor actuale.
Viaţa arboricolă a necesitat şi modificări ale aparatului locomotor al reptilelor Ornitosuchus.
Iniţial, deplasarea se făcea prin căţărare, cu ajutorul membrelor pelvine; în timp, degetele s-au
alungit mult, asigurând stabilitatea în copaci, iar ulterior, degetul mare a căpătat o poziţie opusă
celorlalte, permiţând o mai bună cuprindere a crengilor. Ceva mai târziu, Ornitosuchus a învăţat
să sară, crescându-şi astfel viteza de deplasare, iar pentru a mări lungimea salturilor a început să
bată aerul cu membrele toracice pe care existau pieliţele branhiale (dintre braţ şi trunchi şi
respectiv, dintre braţ şi antebraţ). În paralel, a avut loc alungirea solzilor de pe membrele toracice
şi coadă, ceea ce a condus la creşterea suprafeţei de contact cu aerul şi deci, o eficienţă mult
îmbunătăţită la deplasare. Ulterior, solzii de pe corp s-au transformat în pene, iar membrele
toracice în aripi.
Prima inventariere a numarului de specii de păsări de pe glob a fost făcută de către Karl Linné,
motiv pentru care este considerat ca fiind întemeietorul orintologiei sistematice. În lucrarea
“Sistema naturae”, publicată în anul 1758, Linné susţinea existenţa a 554 specii de păsări.
Evaluările ulterioare au indicat un număr mult mai mare de specii avicole, atfel încât unii
cercetători au constatat că existau multe sinonimii referitoare la speciile de păsări; eliminând
aceste greşeli de sistematică, cei doi cercetători au ajuns la concluzia ca pe glob există 8.600
specii de păsări, la care se pot adăuga si cele aproape 500 specii dispărute.
Diferenţele morfologice puţin evidente al acestui numar imens de specii arată că, păsările
reprezintă cea mai omogenă clasă a vertebratelor.
În seara zoologică, clasa PĂSĂRI (AVES) cuprinde două subclase:
Subclasa Saururae include păsările fosilă din jurasic. Ea a fost stabilită pentru două specii de
pasări, găsite în stadiul de fosilă în calcarele litografice de la Solenhofen din Bavaria, în anii
1860 şi 1877 şi care au primit numele de Archaeopreryx Siemensis şi respectiv Archaeopteryx
Macrura. Studii ulterioare au demonstrat faptul că cele două specii nu erau diferite, ci
reprezentau aceeaşi specie, care a fost denumită Archaeopteryx Litographica (fig. 1.2.2).
Fig. 1.2.2 Archaeopteryx Litographic (După Usturoi M., 2008)

Această pasăre avea o coadă lungă şi mărimea apropiată de cea a unui porumbel sau a unei găini
mici; coloana vertebrală era alcătuită din 50 de vertebre, dintre care 20-21 formau scheletul
cozii. Alte caracteristici:
 craniul asemănător ca formă şi structură cu al păsărilor actuale;
 mandibula constituită din aceleaşi oase;
 dinţi înfipţi în alveole;
 coaste asternale, articulate mobil la coloana vertebrală; cele pectorale nu prezentau
apofize uncinee;
 centura scapulară, membrele anterioare şi cele posterioare fară modificări semnificative
de structură față de speciile actuale;
 remigele şi tectricele cu aceeaşi dispunere ca speciile actuale;
 penele cozii nu erau dispuse în evantai, ci pe plan orizontal, de o parte şi de alta a
acesteia, membrele anterioare erau terminate cu câte trei degete libere;
 atât degetele de la membrele anterioare, cât şi cele patru degete libere de la membrele
posterioare se terminau cu gheare încovoiate şi ascuțite.
Dat fiind faptul că specia Archaeopteryx Litographica prezenta atât caractere aviene, cât şi
reptiliene, ea este considerată de cei mai mulţi autori ca fiind o formă de trecere de la reptile
la păsări.
Subclasa Ornithurae, cu toate celelalte păsări cunoscute din cretacic şi cuprinde cei mai
vechi reprezentanţi incontestabili ai clasei păsărilor; ea este alcătuită din două ordine:
Ordinul Ichtvornis. Are ca reprezentant pasărea Ichtyomis Victor (fig. 1.2.3), de mărimea şi
înfăţişarea unui pescăruş şi care se hrănea, după toate probabilităţile, cu peşte.
 Fig. 1.2.3 lchtyomis Victor( După Usturoi M., 2008)
Această pasăre a păstrat unele caractere reptiliene (cele două jumătăţi ale mandibulei separate
printr-o porțiune cartilaginoasă, dinţi înflpţi în alveole, creier mic, vertebre caudale nesudate, dar
unite printr-un pigostil etc.), dar și caractere de carenate (sternul cu carenă înaltă, ceea ce duce la
concluzia că era o zburătoare bună).
Ordinul Hesperoniformes reprezentat de specia Hesperornis Regalis (fig. 1.3.4), înaltă de cca. 1
m, fiind o bună înotătoare și scufundătoare; avea dinții așezați într-un șanț de-a lungul
maxilarului inferior.

Fig. 1.2.4 Heperornis Regalis( După Usturoi M., 2008)

În prima jumătate a perioadei terţiare(eocenul inferior), pe lânga păsările cu dinţi au apărut şi
păsările asemănătoare celor actuale. La mijlocul terţiarului, prin apariţia reprezentanţilor, acum
dispăruţi, ai ordinelor actuale, clasa păsărilor s-a diferenţiat net de clasa reptilelor (Usuroi M.,
2008).

1.3. Originea şi domesticirea păsarilor

În prezent, sunt crescute şi exploatate în mod rațional aproape 200 de specii de animale din cele
mai diferite clase sistematice, dar procesul transformării animalelor sălbatice în animale „de
cultură” este în continuă desfăşurare. Aşa de exemplu, la păsări nu sunt decât câteva decenii de
când prepeliţele, bibilicile şi potârnichile au început sa fie exploatate pentru producţia de carne
sau de ouă în complexe de tip industrial.
Majoritatea autorilor susţin că cele mai multe animale au fost domesticite în perioada preistorică.
În lucrări foarte vechi este semnalată existenţa atât a animalelor domestice cât şi a rudelor lor
sălbatice; istoricul grec Strabo arată că multe din animalele crescute de români trăiau,
concomitent, în stare sălbatică în Asia.
Din scrierile antice numai 5 au putut stabili cu precizie momentele domesticirii animalelor decât
pentru câteva specii, dar pe baza descoperirilor arheologice s-a reuşit fixarea lor în timp şi în
spaţiu.
Geoffroy de saint-Hilare conideră că domesticirea păsărilor s-a produs într-o perioadă lungă de
timp, astfel:
 În antichitatea îndepărtată: găina și porumbelul;
 În antichitatea greacă: gâsca și fazanul;
 În antichitatea romană: rața comună;
 În evul mediu: gâsca comună;
 În epoca modernă: gâsca carunculată;
 În sec. al XV-lea: curca;
 În sec. al XVI-lea: canarul și rața moscată;
 În sec. al XVIII-lea: fazanul auriu, fazanul argintiu, fazanul gulerat și gâsca de
Canada.
Pe lângă speciile prezentate anterior, pot fi menționate și alte specii de păsări crescute în diferite
scopuri și a căror epocă de decoperire nu este certă, cel puțin pentru unele dintre ele: prepelița,
potârnichea, papagalii, numeroase specii de păsări de volieră și de colivie.