Originea Si Aparitia Dreptului Dimensiunea Istorica A Dreptului

CUPRINS
INTRODUCERE........................................................................................................................... 2
CAPITOLUL I. CONCEPTUL DREPTULUI........................................................................... 7

1.1. Accepţiunile noţiunii de „drept”......................................................................................... 7
1.2. Definiţia dreptului ............................................................................................................. 10
1.3. Definiţia dreptului ca fenomen......................................................................................... 11
CAPITOLUL II. ORIGINEA DREPTULUI ........................................................................... 13

2.1. Ideea dreptului .................................................................................................................. 13
2.2. Trăsăturile sistemului juridic ........................................................................................... 15
2.2.1. Trăsăturile generale ale sistemului ........................................................................... 16
2.2.2. Dreptul ca structură auto-organizată ....................................................................... 20
2.3. Finalităţile dreptului ......................................................................................................... 21
2.3.1. Coexistenţa socială ..................................................................................................... 21
2.3.2. Binele comun.............................................................................................................. 23
2.3.3. Finalitatea internă şi finalitatea externă ale sistemului juridic ............................... 25
CAPITOLUL III. APARIŢIA DREPTULUI. DIMENSIUNEA ISTORICĂ A DREPTULUI

....................................................................................................................................................... 26
3.1. Primele legiuiri (începuturile activităţii normativ-juridice) ............................................ 34
3.2. Dimensiunea socială a dreptului ...................................................................................... 39
3.3. Esenţa dreptului, conţinutul şi forma dreptului .............................................................. 42
CONCLUZII ............................................................................................................................... 45
BIBLIOGRAFIE ......................................................................................................................... 49
Firu Baciu Sofia Introducere
INTRODUCERE
Istoria rămâne „cartea de căpătâi a popoarelor”, cum scria Mihail Kogălniceanu, iar
„trebuinţa de istorie naţională”, spunea tot el în 1843, „ne este neapărată”.
Omenirea se află într-un proces în care, treptat, distanţele dintre popoare se vor reduce,
dar tot astfel cum, statele cele mai avansate s-au încadrat proceselor de apropiere şi unificare
păstrându-şi trăsăturile proprii şi probabil pentru încă o lungă vreme şi noi trebuie să ne
încadrăm lor ca români, intrând cu zestrea noastră spirituală în hora naţiunilor, continentului
european şi a întregii umanităţi.
Istoria are încă menirea, pe care i-o dădea eruditul cronicar Miron Costin, „ca să nu se
uite lucrurile şi cursul ţării”. Lipsiţi de o cunoaştere şi înţelegere clară a propriei lor deveniri,
românii ar fi grav afectaţi de complicatele şi complexele procese în faţa cărora ei se află.
În acest context, utilitatea acestui curs apare evident intr-o logică educaţională ce caută în
permanentă să legitimeze prezentul prin intermediul evocării experienţelor trecutului.
Într-un asemenea context, studiul diferitelor epoci istorice organizate politic şi înzestrate
cu instituţii juridice corespunzătoare ne oferă material de cercetare şi valorificare a tradiţiei în
materie către un sistem juridic mai bun, evitând erorile comise.
Istoria Statului şi Dreptului Românesc are funcţii de studiu şi cercetare, care cu ajutorul
metodelor şi tehnicilor moderne, oferă cunoaşterii sistematice şi ştiinţifice idei, reguli, principii
şi concluzii despre instituţiile politice şi juridice româneşti.
Aparţinând sistemului ştiinţelor sociale contemporane, Istoria Statului şi Dreptului
Românesc are ca obiect de studiu cunoaşterea şi înţelegerea evoluţiei statului şi dreptului
românesc de la origini şi până în prezent.
Având în vedere că studiul instituţiilor juridice în dinamica şi devenirea lor istorică, sunt
strâns legate de organizarea statală, o periodizare a acestora trebuie să ţină seama de evoluţia
istorică a acestei forme de organizare politică pe teritoriul României.
Istoria dreptului românesc a apărut odată cu ştiinţa legilor sau a dreptului în a doua
jumătate a secolului al XVIII-lea.
Începuturile acestei ştiinţe le aflăm în prelegerile juridice ţinute în „academiile”, sau
„liceele domneşti” de jurisconsulţii statului sau avocaţi precum: D. Scheletti, CHr.
Flectenmacher, D. Bojncă, în Moldova; I. Bărbătescu, C. Brăiloiu, C. Moroiu, V. Petroni, LE.
2
Rădulescu, în Ţara Românească; G. Bariţiu, Alexandru Papiu Ilarian, P. Dobra, în Transilvania.

De asemenea, contribuţii de seamă la întemeierea acestei ştiinţe au avut mari personalităţi ca,
Miron Costin, Dimitrie Cantemir şi B.P.Haşdeu, care au lăsat posterităţii lucrări valoroase asupra
originilor vechiului drept românesc.
Aşadar este vorba de sfârşitul epocii medievale româneşti, dominate de ideile iluministe şi
de dezvoltarea societăţii, când istoriografia juridică şi concepţiile despre stat şi drept s-au
amplificat continuu în învăţământul despre „ştiinţele legilor” şi în publicistica vremii, proces
care odată cu răspândirea concepţiilor despre instituţiile politice şi juridice autohtone a creat
treptat o terminologie ştiinţifică adecvată domeniului ştiinţelor juridice româneşti.
Cristalizarea studiului şi dreptului românesc din a doua jumătate a secolului al XlX-lea,
sub influenţa ideilor iluministe progresiste cuprinse în documentele programatice ale Revoluţiei
de la 1848 şi afirmării României după constituirea statului naţional modem, a pus în faţa
istoriografiei juridice româneşti probleme nu numai de ordin ştiinţific, ci şi metodologic.
Depăşind limitele inerente începuturilor, ştiinţa dreptului - înfăptuieşte unirea tuturor
ideilor iluminismului pozitivist cu metodele şi tehnicile necesare studiului sistemului juridic
modern, devenind, astfel, o teorie coerentă a activităţii sociale şi politice, destinată realizării
idealurilor democratice ale poporului român.
Întemeierea şcolii juridice româneşti şi cristalizarea autonomiei fiecărei discipline juridice
în raport cu obiectul său de studiu au determinat creşterea interesului asupra cunoaşterii
vechiului drept românesc, de la care se consideră că trebuie să se pornească în opera de
înzestrare a României cu instituţii juridice modeme.
Astfel, B.P.Haşdeu îşi consacră cercetările asupra obiceiurilor juridice pământene la
români (1866), P.Negulescu asupra instituţiilor politice româneşti (1880), A.D. Xenopol asupra
justiţiei sub fanarioţi (1886), C.D.Dissescu asupra originilor vechiului drept românesc (1890), I
Hodas asupra Constituţiilor Transilvaniei (1871) etc.
Dacă A.D.Xenopol situa fenomenul juridic românesc la intersecţia dintre faptele de
„repetiţie” şi cele de „serie”, marele savant Nicolae Iorga va privii instituţiile juridice din vremea
sa ca o continuare firească, logică, a vechiului drept românesc.
Sub influenţa studiilor marelui istoric Nicolae Iorga consacrate vechiului drept românesc,
precum şi a cercetărilor întreprinse de reputaţi jurişti istorici ca, A.D.Xenopol, I.Tanoviceanu,
A.Rădulescu, M.Djuvara, s.a., în prima jumătate a secolului al XX-lea, istoria dreptului
3
românesc se formează ca disciplină autonomă în cadrul ştiinţelor juridice naţionale contempo-

rane.
În domeniul acestei ştiinţe autonome se remarcă: Ion Peretz autorul primului tratat de
istoria dreptului românesc (4 tomuri, 1921-1925), cu încercări de utilizare a metodei comparate
în studiul instituţiilor juridice autohtone; Andrei Rădulescu, împreună cu colectivul său îşi
continuă activitatea de cercetare în cadrul Academiei Române prin elaborarea unor lucrări asupra
originii vechiului drept românesc, asupra juriştilor din spaţiul românesc, precum şi asupra rapor-
turilor dreptului român modem cu alte sisteme juridice.
Amploarea cercetărilor interdisciplinare realizate în perioada interbelică au condus la
concluzia .ca „dreptul românesc are origini autohtone, pământene, dar. .. este aproape tot aşa de
original ca şi a altor popoare latine”.
La concluzii asemănătoare ajunge şi George Fotino pe o bază metodologică similară celei
aplicate cu un secol în urmă de B.P.Haşdeu, şi anume prin reconstituirea vechilor obiceiuri
juridice româneşti, „care se reflectă însuşi geniul nostru naţional”.
Tot în perioada interbelică se remarcă şi contribuţiile aduse în domeniul acestei ştiinţe
prin cursurile predate în instituţiile de învăţământ superior din România, de ilustre cadre di-
dactice ca: A.Rădulescu, C.A.Spulber, D.C.Arion, V.Onişor, V.Moldovan şi alţii. Alt exemplu îl
constituie marele jurist român S.G.Longinescu care îşi continuă prodigioasa activitate cu două
volume ale cursului său susţinut la Universitatea Bucureşti (1926-1928), căruia îi urmează C.
Stoicescu cu valoroase studii asupra influenţei dreptului român asupra instituţiilor juridice
româneşti (1935).
În perioada postbelică deşi, cercetarea ştiinţifică în acest domeniu a cunoscut constrângeri
impuse de ideologia comunistă, totuşi au fost elaborate o serie de lucrări valoroase, între care se
remarcă Tratatul de istorie a dreptului românesc, (3 tomuri, 1980-1984) sub coordonarea
profesorului doctor docent loan Ceterchi.
Istoria Statului şi Dreptului Românesc are sarcina de a prezenta ramurile dreptului şi a
instituţiilor juridice în legătură cu Statul în cadrul căruia ele există.
Revine istoriei statului şi a dreptului românesc misiunea de a prezenta evoluţia
multimilenară a sistemului statului şi dreptului în întregul său de la origini până în prezent,
parcurgând epocile străvechi şi vechi, medievale, modeme şi contemporane.
4
Pe această bază, definim, Istoria Statului şi Dreptului Românesc ca fiind o disciplină de

bază pentru înţelegerea apariţiei şi evoluţiei statului şi a instituţiilor fundamentale ale dreptului
românesc, în scopul formării juriştilor patrioţi necesari statului de drept.
Istoria Statului şi Dreptului Românesc fiind ştiinţa unui domeniu atât de complex în
sistemul său de idei, concepţii, reguli, metode şi tehnici din cele mai variate ştiinţe, precum:
arheologia, epigrafía, sigilografía, politologia şi altele.
De asemenea, are raporturi interdisciplinare cu ştiinţe juridice ca: Teoria generală a
dreptului, Sociologia juridică, Dreptul penal, Dreptul procesual penal, Dreptul civil, Dreptul
procesual civil, Dreptul constituţional, ş.a.
Ştiinţa autonomă interdisciplinară, Istoria Statului şi Dreptului Românesc există şi se
dezvoltă continuu cu ajutorul metodelor şi tehnicilor sale proprii de cercetare, dar utilizează în
cercetarea sistematică a instituţiilor juridice metode şi tehnici din ştiinţele arătate mai sus.
Dominată de raporturile interacţioniste proprii ştiinţelor modeme contemporane, Istoria Statului
şi Dreptului Românesc dobândeşte din domeniul altor ştiinţe sociale idei, reguli şi concepţii
necesare cunoaşterii adevărului istoric.
În acest sens, sunt relevante raporturile interacţioniste existente între Istoria Statului şi
Dreptului Românesc şi Istoria Românilor, pe de o parte şi pe de alta parte a raporturilor
interacţioniste cu geografia juridică, antropologia ju ridică, filozofia dreptului, sociologia juridică
românească, etc. In virtutea acestor raporturi, proprii ştiinţelor interdisciplinare, la rândul ei,
Istoria Statului şi Dreptului Românesc oferă altor ştiinţe idei, reguli, concepţii şi concluzii despre
domeniul său. În acelaşi cadru al clasificării unor noţiuni generale se impune delimitarea dintre
conceptele de metodă şi tehnică.
Prin „metodă” se înţelege procedeul folosit pentru realizarea unui lucru sau atingerea
unui scop, iar prin „metodologie”, totalitatea procedeelor practice folosite pentru cunoaşterea
unui domeniu care face obiectul unei discipline autonome în sistemul ştiinţelor româneşti.
Aşadar, putem defini metodologia cercetării dreptului românesc ca fiind acea parte a
istoriografiei istorice şi juridice, care cuprinde ansamblul metodelor şi tehnicilor necesare
cunoaşterii sistematice a Istoriei Statului şi Dreptului Românesc.
Tehnica sau procedeul nu constituie, prin urmare, decât o anumită metodă de acţiune.
Felul practic, procedural, în care se realizează o metodă sau alta de cercetare se numeşte tehnică,
conchid specialiştii.
5
Aceasta şi explică de ce aflaţi în faţa unei asemenea panoplii a mijloacelor de cercetare în

ştiinţele sociale, aceeaşi denumire este folosită atât cu privire la metodă, cât şi pentru a desemna
tehnica de realizare a cercetării.
În studierea statului şi dreptului românesc, istoriografia istorică şi juridică foloseşte în
cadrul metodelor generale proprii:
a) metoda raţională permite cercetarea caracterului normativ a instituţiilor juridice în
toate ipostazele sale, cercetătorul utilizând categoriile şi legile logicii;
b) metoda experimentală, cu ajutorul căreia se poate cunoaşte rolul, scopul şi funcţiile
sistemului juridic propriu fiecărei epoci istorice;
c) metoda istorică;
d) metoda comparată.
Utilizarea acestor metode ne permite să cunoaştem trecutul glorios al istoriei statului şi
dreptului românesc, la a cărui evocare avem datoria să fim sensibili şi, totodată să determine pe
oamenii de „drept şi lege” să aibă în vedere la aplicările practice o interpretare tehnico-juridică în
spaţiul românesc.
6
Firu Baciu Sofia Conceptul dreptului
CAPITOLUL I. CONCEPTUL DREPTULUI
1.1. Accepţiunile noţiunii de „drept”
Într-un prim sens1, cuvântul drept desemnează ştiinţa dreptului, adică totalitatea ideilor,
noţiunilor, conceptelor şi principiilor care explică dreptul şi prin intermediul cărora dreptul poate
fi gândit.
În accepţiunea sa de „drept obiectiv”, dreptul2 este definit ca ansamblul normelor
juridice elaborate de stat în scopul desfăşurării normale a vieţii în comun a oamenilor.
Dreptul obiectiv conţine norme juridice obligatorii ce se adresează tuturor oamenilor,
astfel încât societatea să fíe apărată de excese.
Regulile de conduită în acest caz au un caracter general, întrucât ele se adresează fie
tuturor subiecţilor de drept, fie numai unor categorii de subiecte de drept. O altă trăsătură
caracteristică acestor reguli de conduită se referă la faptul că ele sunt obligatorii, putând fi aduse
la îndeplinire prin forţa de constrângere a statului, în cazurile în care nu au fost respectate de
bună voie.
Dreptul obiectiv cuprinde norme juridice impersonale abstracte, care nu se adresează unei
persoane anume.
Dreptul obiectiv3 se clasifică în:
a) Drept public care cuprinde normele juridice aplicabile persoanelor fizice sau juridice
şi raporturile dintre ele.
b) Drept privat - cuprinde normele juridice aplicabile persoanelor fizice sau juridice şi
raporturilor dintre ele.
În accepţiunea de Drept subiectiv, termenul de drept, desemnează prerogativa
(posibilitatea) recunoscută unei persoane fizice sau juridice de a pretinde ceva de la un alt subiect
de drept.
Prezentând câteva exemple de drepturi subiective vom observa că acestea sunt infinite ca
număr, ele sunt recunoscute unei persoane fizice sau juridice şi pot avea o natură juridică
diferită, corespunzătoare unor ramuri de drept.
1
Voicu Costică, Teoria Generală a Dreptului, Curs universitar, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 7.
2
Popa Nicolae, Teoria generală a dreptului, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p.35.
3
Ibidem, p. 36.
7
Astfel, o persoană fizică poate afirma: am dreptul să pretind preţul pentru autoturismul
vândut şi predat (domeniul dreptului civil); am dreptul să mă căsătoresc întrucât am împlinit
vârsta de 18 ani (domeniul dreptului familiei); am dreptul să mă înscriu în anul I de studii,
fiindcă am fost declarat admis la examen (domeniul dreptului administrativ).
Observăm faptul că drepturile subiective sunt legate intrinsec de persoană, iar esenţa
prerogativelor constă în a pretinde ceva de la altcineva.
Între cele două accepţiuni (drept obiectiv şi drept subiectiv) există o legătură logică4, în
sensul că drepturile subiective există şi se pot exercita numai dacă sunt recunoscute şi
reglementate de dreptul obiectiv.
În accepţiunea de Drept pozitiv5 termenul de drept se înfăţişează ca fiind totalitatea
normelor juridice în vigoare la un moment dat, într-o societate dată. Dreptul pozitiv este în
concret dreptul care se aplică imediat şi continuu, obligatoriu şi susceptibil de a fi adus la
îndeplinire, atunci când este nesocotit, prin forţa de coerciţie a statului.
Dreptul naţional este dreptul obiectiv al unui stat anume, aplicat de autorităţile abilitate
ale statului respectiv. Exemple: dreptul american, dreptul român, dreptul italian etc.
Dreptul internaţional desemnează totalitatea normelor juridice cuprinse în tratatele
internaţionale care sunt definite ca acordurile de voinţă realizate între două sau mai multe state
prin care acestea reglementează o anumită sferă a relaţiilor internaţionale.
Dreptul comunitar desemnează normele juridice cuprinse în prevederile tratatelor
Comunităţii Europene şi celorlalte acte fundamentale (legislaţia primară), care reglementează
diferite domenii ale statelor membre ale Comunităţii Europene (economic, politic, militar,
monetar, social etc.).
Dreptul ca artă. Privit ca artă, dreptul ni se înfăţişează ca totalitatea mijloacelor,
procedelor şi instrumentelor pe care le folosesc atât organele care crează dreptul, cât şi cele care
le aplică.
Arta legiuitorului6 rezidă în abilitatea pe care acesta o probează în identificarea şi
selectarea din totalitatea nevoilor societăţii, pe acelea care sunt cu adevărat cele mai importante,
cele mai presante în momentul sau pentru perioada respectivă.
4
5
Djuvara Mircea, Teoria generală a dreptului. Drept raţional, izvoare şi drept pozitiv, Ed. All Beck, Bucureşti,
1999, p. 63.
6
Ceterchi Ioan, Craiovan Ion, Introducere în teoria generală a dreptului, Ed. All, Bucureşti, 1998, p. 15-16.
8
În acest context, pentru exemplificare, vom prezenta câteva din mijloacele şi procedurile
utilizate de legiuitorul român în anul 1990, imediat după răsturnarea regimului politic de
dictatura comunistă, produsă în luna Decembrie 1989, pentru reglemetarea (adoptarea de acte
normative) celor mai stringente probleme ale perioadei respective, astfel încât acestea să
răspundă nevoilor reale ale societăţii. Concret, prin decrete-lege ale Consiliului Provizoriu de
Uniune Naţională, au fost desfiiinţate, respectiv scoase în afara legii, toate autorităţile de putere
ale regimului comunist, respectiv ai Marii Adunări Naţionale (Parlamentul), ai Consiliului de
Miniştri (Guvernul), al Consiliului de Stat. Concomitent au fost regfemetate domeniile vitale
pentru societate, pentru ca mecanismul social să poată fi menţinut în funcţiune, respectiv:
constituirea unui nou guvern, organizarea administraţiei publice centrale şi locale, stimularea
liberei iniţiative şi începerea procesului de privatizare, legea privind partidele politice, legea
electorală etc.
Arta judecătorului7 constă în utilizarea normelor juridice din materia dreptului probator,
astfel încât să stabilescă adevărul în cauzele concrete pe care le judecă şi, bineînţeles să pronunţe
hotărâri drepte, aplicând legea în litera şlspiritul ei.
Arta anchetatorului8 (poliţist, procuror) dezvăluie priceperea acestuia de a investiga, de
a identifica probele necesare stabilirii adevărului, de a administra întregul probatoriu, de a
exploata toate metodele şi mijloacele care-1 pot conduce la finalizarea cazurilor instrumentate.
Dimensiunea morala a dreptului în monumentala lucrare „Psihologia Consonantistă”,
Ştefan Odobleja defineşte morala ca „ştiinţa moravurilor, totalitatea regulilor care guvernează
raporturile dintre oameni Este ştiinţa profilaxiei şi terapeuticii răului. Este ştiinţa echilibrului
social, ştiinţa acordului său, a consonanţei între interesele indivizilor sau între interesele
individului şi interesele societăţii.
Imoralitatea este opusul moralităţii, este prostia de a nu prevedea reacţiile altora,
imprudenţa de a nu prevedea viitorul, este suma viciilor sociale (nedreptate, egoism, răutate,
minciună, dispreţ etc.); este ceea ce dăunează vieţii sociale; ceea ce contrazice interesul general
sau interesul majorităţii; ceea ce face să sporească durerea şi nenorocirea societăţii.
Amoralitatea este o stare neutră, o stare intermediară între moralitate şi imoralitate. Este
gradul cel mai mic de moralitate şi, în acelaşi timp, cel mai mic grad de imoralitate (izolare,
7
Ceterchi Ioan, Craiovan Ion, Introducere în teoria generală a dreptului, Ed. All, Bucureşti, 1998, p. 16.
8
Ibidem, p. 17.
9
individualism, indiferenţă socială).

Acelaşi autor defineşte dreptul ca „rnorală etatizată, codificată, legiferată”.
Morala transmite, încredinţează dreptului, cele mai importante reguli ale sale pentru a le
transforma în reguli juridice obligatorii.
În felul acesta dreptul asigură realizarea scopurilor moralei.
1.2. Definiţia dreptului
Ce este dreptul? lată întrebarea care a brăzdat existenţa milenară a dreptului şi continuă să
fie extrem de actuală.
S-au formulat şi sute de definiţii9. Unele mai simplu exprimate, altele foarte elaborate şi
mai dificil de înţeles de oamenii de rând.
Definiţiile formulate au evoluat în funcţie de realitatea juridică existentă.
Românii au definit dreptul raportat la morala „Jus est ars bani et aequi” (Celsus),
respectiv „arta binelui şi a echităţii”, exprimând faptul că dreptul se află încă sub tutela moralei.
În lucrarea „De Republica”, Marcus Tullius Cicero (106-43 Î.H.)10 celebru filozof, jurist,
orator şi om politic al Romei înţelegea dreptul ca „o lege adevărată, dreaptă raţiune, conformă
cu natura, răspândită în toţi, constanta eternă. Acestă lege nu este permis să fie abrogată şi nici
nu se poate deroga de la ea. Nici nu este alta la Roma, alta la Atena, alta acum, alta mai târziu,
cu o singură lege şi eternă şi neschimbătoare va cârmui pe toţi oamenii în toate timpurile”.
9
Tabacu Adriana, Draghici A., Singh A., Elemente de Drept, Note de curs, Editura Sitech, Craiova, 2010, p. 78.
10
Cicero s-a născut la Arpinum în Latium în data de 3 ianuarie 106 î.Hr., într-o familie de cavaleri şi notabili
municipali. După ce a urmat cursurile şcolare obişnuite la Arpinum, Cicero este dus la Roma de către tatăl său, pe
când avea 17 ani, iar în 88 î.Hr. ascultă expunerile lui Philon din Larissa, exponent al Noii Academii şi elev al lui
Carneade. A debutat ca orator şi avocat în 81 î.Hr. Pentru a-şi desăvârşi formaţia intelectuală, audiază la Atena
prelegerile filosofilor, iar în insula Rhodos devine elevul oratorului Molon. Începe o carieră senatorială şi se
angajează în viaţa politică. În 76 î.Hr., Cicero devine quaestor, iar apoi senator. În iulie 64 î.Hr. este ales consul
pentru anul 63 î.Hr. În timpul consulatului său, Cicero descoperă aşa numita conjuraţie a lui Catilina. El va ordona
arestarea şi executarea complicilor lui Catilina - fapt ce atrage nemulţumirea partidei popularilor în frunte cu Caesar,
care-l va urmări cu înverşunare. După 60 î.Hr., orientarea politică şi existenţa lui Cicero intră într-o adâncă criză.
Începând din martie 58 î.Hr., petrece mai mult de un an de exil în Grecia; este o perioadă foarte dificilă pentru el.
După ce, în 51-50 î.Hr., fusese proconsul în Cilicia, Cicero a încercat în van să-i reconcilieze între ei
pe Caesar şi Pompeius, aflaţi acum în conflict. În cele din urmă trece de partea lui Pompeius şi a optimaţilor
republicani, însă după înfrângerea acestora, se află printre primii care se întorc în Italia şi obţin iertarea din partea lui
Caesar. După asasinarea lui Caesar, în care se prea poate să fi fost implicat, Cicero devine destul de rapid şeful
republicanilor, sperând într-o instaurare a republicii, lucru care atunci era imposibil. A încercat să-l manipuleze pe
tânărul Octavianus (viitorul împărat Augustus, 27 î.Hr.-14 d.Hr.) împotriva lui Marcus Antonius, pe care îl considera
cel mai primejdios duşman al republicii, însă fără succes. În 7 decembrie 43 î.Hr. a fost ucis chiar de către oamenii
lui Marcus Antonius.
10
Observăm că Cicero defineşte: ce este dreptul, ce face dreptul (cârmuieşte pe toţi oamenii...);de
unde vine dreptul, cum trebuie să fie dreptul (etern şi schimbător).
Pentru Cicero, dreptul este mai presus decât raţiunea. Aici, în demersul explicativ al
celebrului orator roman, găsim începuturile şcolii dreptului natural, care a fost dezvoltată de
Hugo Grotius .
Cea mai vehementă contestare a teoriei dreptului natural a reprezentat-o Şcoala istorică
Germană a dreptului, care considera dreptul un produs istoric.
Savigny, principalul artizan al teoriei, scria în anul 1892: „în momentul în care găsim o
istorie bazată pe documete, recunoaştem în ele, un drept cu caracter propriu poporului căruia el
se aplică, ca şi limba şi obiceiurile acelui popor”.
G.Fr. Puchta, profesor la Universitatea din Leipzig, reprezentant al aceleiaşi şcoli istorice,
afirma în lucrarea „Curs asupra instituţiilor” (1875): „precum viaţa popoarelor se schimbă de-a
lungul veacurilor, tot astfel dreptul, ramură a acestei vieţi, se schimbă şi el cu vremea, se
dezvoltă odată cu poporul căruia îi aparţine şi se adaptează diferitelor faze din dezvoltarea lui.
În dreptul român contemporan, prof. Nicolae Popa defineşte Dreptul11 astfel: „ansamblul
regulilor asigurate şi garantate de către stat, care au ca scop organizarea şi disciplinarea
comportamentului uman în principalele relaţii din societate, într-un climat specific manifestării
coexistenţei libertăţilor, apărării drepturilor esenţiale ale omului şi justiţiei sociale” .
Dreptul reprezintă totalitatea normelor juridice elaborate sau recunoscute de puterea de
stat, care au ca scop organizarea şi disciplinarea comportamentului cetăţenilor în cadrul celor mai
importante relaţii din societate, conform valorilor sociale ale societăţii respective, stabilind
drepturi şi obligaţii juridice a căror respectare este asigurată, la nevoie, de forţă coercitivă a
statului.
1.3. Definiţia dreptului ca fenomen
Fenomenul dreptului (fenomen, de la grecescul phainomai, phainomenon, a apărea,

aparenţă) surprinde dreptul în ceea ce el se dezvăluie a fi la prima vedere, cercetarea acestuia
vizând ce ţine de drept în mod evident, ce se relevă imediat a fi de domeniul său. Ideea dreptului
reprezintă ceea ce fundamentează această realitate imediată, ceea ce îi oferă îndreptăţire.
11
Nicolae Popa, Teoria generală a Dreptului, Ed. All Beck, Bucureşti, 1997, pag. 97.
11
Folosim astfel termenul de „drept” când opunem legea, dreptului, când legalitatea nu este
totuna cu justiţia. Deoarece noi avem în vedere aici deocamdată doar o perspectivă practică
simplă, asupra dreptului, nu vom aborda ideea dreptului, mai bine zis, potrivit formulării lui
Pescatore, „ideea critică a dreptului”, rezumându-ne la a arăta care sunt prima facie elementele
distinctive ale fenomenului numit „drept”.
Dreptul este un ansamblu de reguli publice de conduită, generale şi abstracte, având ca
fundament coeziunea grupului social şi fiind susceptibile de regulă de sancţiune, care,
structurând ansamblul raporturilor intersubiective, asigură coexistenţa libertaţilor într-o societate
organizată.
12
Firu Baciu Sofia Originea dreptului
CAPITOLUL II. ORIGINEA DREPTULUI
2.1. Ideea dreptului
Sunt mai bine de două secole de când originea este contrariul începutului în filosofie.
Încă în epoca clasică cercetătorii se întrebau asupra originii limbajului, societăţii, economiei,
reprezentărilor.
Dar ceea ce se numea astfel era începutul ideal, logic şi cronologic simultan, pe care
analiza îl construia pornind de la reprezentarea actuală a obiectului a cărui origine era căutată.
„Origine” voia să zică în acelaşi timp început şi transparenţă a esenţei... Or, începând cu Hegel,
gândirea filosofică a tins să separe în mod riguros începutul istoric pură contingenţă, pură
indiferenţă - de origine, înţeleasă fie ca provenienţă esenţială, fie ca ansamblu de condiţii
obiective şi permanente.
Originea, se referă simultan la existenţa şi esenţa oricărui lucru: originea este simultan
posibilitatea determinată a existenţei unui lucru şi posibilitatea determinantă a esenţei sale.
Când vorbim de originea dreptului avem în vedere un astfel de mod de a înţelege
„originea”.
Nu este vorba aici de a determina începutul istoric al dreptului, ci esenţa sa, ansamblul
condiţiilor obiective şi permanente care îi determină existenţa şi îi constituie esenţa. Dacă scap
această carte din mână, ea va cădea.
Istoric vorbind, originea mişcării ei este faptul că am scăpat-o. În adevăr, originea
mişcării este existenţa gravitaţiei, faţă de care faptul că mişcarea începe pentru că eu scap cartea
este contingent şi indiferent.
Începutul autentic, originea lucrului, sunt prezente continuu în acel lucru, sunt esenţa lui,
şi îi determină existenţa în fiecare moment.
Originea dreptului trebuie deci căutată nu în trecut, ci în dreptul actual, căci principiul
originar există atâta vreme cât există şi lucrul şi lucrul nu există decât atâta vreme cât există
principiul.
Cu alte cuvinte, trebuie ca principiul originar, provenienţa esenţială a dreptului să fie un
ansamblu de condiţii obiective şi permanente care, dacă ar dispărea, ar dispărea dreptul însuşi.
13
Am definit dreptul ca fenomen, ca ansamblu de reguli publice de conduită, generale şi

abstracte, având ca fundament coeziunea grupului social şi, în general, susceptibile de sancţiune,
care, structurând ansamblul raporturilor interaubiective, asigură coexistenţa libertăţilor într-o
societate organizată.
Pentru ca dreptul să existe, trebuie deci reunite anumite condiţii obiective şi permanente:
să existe nevoia de a constitui un grup, acest grup să fie suficient de coerent pentru a putea crea
reguli generale şi abstracte şi pentru a le putea impune prin sancţiuni, dar mai ales să existe
nevoia de a limita libertatea fiecăruia printr-un sistem de reguli externe, pentru că indivizii se
raportează la ceilalţi ca la alterităţi ireconciliabile cu propria lor libertate.
Originea dreptului constă în nevoia unor reguli de raportare intersubiectivă create de un
grup social, prin indiferent ce forme, exterioare conştiinţei individuale. Or, această nevoie
decurge din incapacitatea individului de a înţelege libertatea celuilalt ca pe propria libertate, de a
accepta chiar existenţa celuilalt fără a încerca să-l reducă la sine. În fond, egocentrismul este
originea dreptului.
Centrarea fiecăruia exclusiv pe sine face necesară structura de constrângere exterioară.
Originea dreptului rezidă în afirmarea subiectului ca absolut, afirmare care îl face incompatibil
cu ceilalţi subiecţi în lipsa unui mecanism exterior de limitare.
Este vorba aşadar de un mod de gândire ce împinge spre exteriorizarea regulii de
conduită în raport cu conştiinţa de sine12.
Este evident că suficienţa de sine rezultată dintr-un mod extern de raportare la lume şi la
sine, care duce inevitabil la postularea subiectului, constatat ca relativ, ca fiind absolut este cauza
permanentă a existenţei dreptului, căci dacă individul ar fi capabil să-l accepte pe celălalt ca
subiect egal cu sine, dacă s-ar raporta la celălalt ca la sine, dacă, cu alte cuvinte, şi-ar crea singur
regulile şi deci limitele, nu ar mai avea nevoie de reguli exterioare constrângătoare.
Insuficienţa de sine, pierderea conştiinţei de sine ca certitudine de sine, determină apariţia
structurilor sociale, care tind să realizeze această conştiinţă de sine în locul indivizilor. Aceste
structuri nu profită individului, ci grupului ca o entitate distinctă.
Astfel, la baza dreptului nu stă „natura umană”, ci un fel de „denaturare umană”; la baza
dreptului nu stă raţiunea umană, ci raţiunea structurii.
12
D.C. Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1997, p. 102.
14
Doar câtă vreme indivizii sunt incapabili de moralitate, în sensul său de virtute, dreptul
există; şi, cât există, el tinde să conserve structurile sociale prin păstrarea în anumite limite
minime a moralităţii indivizilor.
O realitate cum este dreptul, bazată pe o insuficientă de sine a indivizilor umanii nu poate
să creeze oameni morali, căci şi-ar pierde fundamentul, autodistrugându-se, ci doar relaţii sociale
funcţionale
Dreptul este o structură externă de reguli de conduită, ce funcţionează ca o ordine de
seducţie sau de constrângere, având, ca fundament esenţial egocentrismul individului uman
rezultat din insuficienţa sa de sine.
2.2. Trăsăturile sistemului juridic
Această problemă este deosebit de complexă, şi lucrarea de faţă, dat fiind caracterul său
de introducere generala în drept, nu are pretenţia să o rezolve. Intenţia este mai degrabă de a
sugera problemele, decât de a oferi soluţiile.
Dificultatea vine, în primul rând, dintr-o anumită lipsă de unitate terminologică a teoriei.
Noţiunile de sistem, structură, ordine sunt înţelese când ca sinonime, când ca opunându-se,
stabilindu-se diverse raporturi între ele, când ca reale, când ca modele de înţelegere, ceea ce face
riscantă utilizarea lor fără o prealabilă definire, care însă nu poate fi aprofundată aici.
În al doilea rând, dificultatea vine din „strania ontologie a dreptului”13, potrivit expresiei
lui Amselek, care provine din natura de instrumente mentale a normelor juridice şi din natura lor
de instrumente de direcţionare a conduitelor umane.
Doar prin extensiune metaforică „ne putem servi de aceste cuvinte ca «regulă» şi
«normă» pentru a desemna instrumente care dau de asemenea măsura unui anumit lucru, dar
instrumente de textură pur mentală, ideală, instrumente constituite din pure conţinuturi de
gândire”.
„Normele juridice nu se prezintă deloc ca instrumente finite, ca instrumente cu contururi
fixe şi definitive, create odată pentru totdeauna şi puse în circulaţie de legiuitor; ele nu ies, pentru
a spune astfel, gata înarmate din mintea, şi gura sau de sub pana legiuitorului, cum zeiţa Atena a
ieşit din capul lui Zeus deja dotată cu ansamblul atributelor sale... Este vorba de obiecte „cu
13
Nicolae Popa, Teoria generală a Dreptului, Ed. All Beck, Bucureşti, 1997, pag. 98.
15
textură deschisă”, potrivit fericitei expresii a lui Herbert Hart: chiar consistenţa lor depinde de
interpretarea care va fi făcută discursului legislativ de către cetăţeni şi mai ales de către organele
oficiale de interpretare, ca tribunalele, această interpretare putând de altfel să varieze la fel de
bine sincronic, de la un individ la altul, cât şi diacronic, de la o epocă la alta.
Prin acest fel de fluiditate sau de elasticitate, normele juridice ne fac să ne gândim nu la
acele rigle de plumb care erau utilizate în arhitectură la Lesbos şi care puteau, prin flexibilitatea
lor, să îmbrăţişeze formele pietrei, ci la instrumente de mercur, acest metal cu textură în mod
particular mişcătoare”.
Această realitate stranie a normelor juridice, de unde rezultă şi stranietatea relaţiilor lor
cu realitatea, face grea generalizarea trăsăturilor unui sistem juridic.
2.2.1. Trăsăturile generale ale sistemului
Trăsăturile generale ale sistemului14 sunt următoarele: claritatea, coerenţa, consistenţa şi

completitudinea. Ca să vedem dacă dreptul este un sistem, trebuie să ne referim mai întâi la
aceste trăsături:
1. Claritatea. Pentru a fi clar, sistemul trebuie să fie logic. Cu alte cuvinte, el trebuie să
fie axiomatic şi formalizat. Pentru a obţine un sistem axiomatic, trebuie urmate principiile:
,,a) se postulează un număr finit de termeni (noţiuni) numiţi termeni primi (noţiuni prime)
şi regulile de definiţie a celorlalţi termeni, numiţi temeni derivaţi (noţiuni derivate);
b) se postulează un număr de propoziţii prime numite axiome şi regulile de deducţie a
celorlalte propoziţii (numite termene)”15.
Pentru a putea analiza logic dreptul, el trebuie formalizat. Prin formalizare înţelegem
„înlocuirea unui proces de gândire intuitiv (bazat pe sensul cuvintelor) cu un proces, de gândire
pur formal (abstracţie făcând de conţinutul cuvintelor, al simbolurilor). Aşadar, formalizarea are
două aspecte:
1) abstractizarea de orice conţinut şi
2) operarea pur formală (desfăşurarea pur formală a proceselor)”16.
14
Djuvara Mircea, Teoria generală a dreptului. Drept raţional, izvoare şi drept pozitiv, Ed. All Beck, Bucureşti,
1999, p. 65.
15
Gh. Enescu, Dicţionar de logică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, p. 26.
16
Idem, p. 118
16
Deşi seducătoare, perspectiva unui drept perfect logic, axiomatizat şi formalizat, este
falsă. Cum un raţionament perfect din punct de vedere formal, poate duce la concluzii inexacte
din punct de vedere material, problema rectitudinii premiselor, este primă în raport cu
corectitudinea formală a deducţie.
Or, premisele în drept - a stabili corect regula de drept şi faptele cărora le este aplicabilă -
presupun nu o axiomatică formală, ci o judecată de valoare, căci ceea ce importă nu este
frumuseţea logică a legilor, ci valoarea socială a rezultatului.
Dacă legea este defectuoasă, inadaptată, antieconomică sau chiar injustă, un raţionament
perfect logic nu va servi decât să amplifice defectul premisei, a regulii iniţiale.
De aceea criteriul material prevalează în drept în raport cu cel formal, chiar dacă pot fi
prezentate ca fiind complementare.
Judecarea normelor şi judecarea în baza lor, interpretarea sunt mai degrabă preponderent
organice şi teleologice, decât mecanice şi formale. Sistematicitatea dreptului este mai degrabă
fundamental materială sau substanţială, adică formată pe baza unei relaţii organice sau
teleologice pe care-o putem caracteriza într-un mod satisfăcător făcând abstracţie de conţinutul
elementelor pe care le uneşte.
Sistemul juridic nu este în fond un sistem de propoziţii teoretice, de axiome, deci de
propoziţii evidente care nu mai cer demonstraţie sau chiar de propoziţii prime luate fără
demonstraţie, dar care nu sunt neapărat evidente, şi care în alt sistem pot fi luate ca teoreme, ci
un sistem de „valorizări” sociale.17
Următorul fragment din Coing este în mod particular semnificativ în acest sens:
„Gândirea juridică nu urmează în mod exclusiv legile logicii, ca de exemplu matematicile; ea
face întotdeauna referinţă la valori (wertbezogen). Clasificarea obiectelor şi faptelor vieţii sociale
la care purcede juristul se face sub unghiul de vedere al valorilor, în scopul de a trata egal
lucrurile egale. Chiar ordinea conceptuală a mijloacelor şi efectelor juridice serveşte, în ultimă
analiză, să faciliteze şi să pună în practică nişte decizii de valoare.
Conceptele juridice, atât timp cât ele însele nu sunt concepte morale, nu au decât o
importanţă secundară: logica juridică ne permite să fixăm mai uşor şi să punem în aplicare
decizii de valoare (Wertentscheidungen); dar ea nu ar putea să le înlocuiască. Ea nu este
autonomă, cí heteronomă; principiile juridice, ca şi deciziile individuale, se bazează nu pe
17
Popa Nicolae, Eremia M., Cristea S., Teoria Generală a Dreptului, Ed.2, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 87.
17
consideraţii logice, ci pe decizii de valoare.

Chiar subsumarea juridică nu este o operaţie pur logică, ci ea serveşte la transpunerea în
cazuri individuale a unei decizii de principiu asupra anumitor conflicte de interese.
Pentru acest motiv, operaţiunea unei subsumări pur logice este insuficientă; judecătorul
trebuie să repete, în cazul individual, decizia de valoare (Wertentscheidungen) a legiuitorului...
Logica juridică rămâne legată de valori; formarea conceptelor juridice serveşte ordinii vieţii
sociale potrivit anumitor concepţii de valoare, dar ea nu are, în ultimă analiză, nici o semnificaţie
în ea însăşi.”
În al doilea rând, „se poate spurie că atunci când logica ar conduce la injustiţie, justiţia
poate rezulta din sofism. Aici întâlnim procedeul paradoxal al interpretării praeter şi contra
legem, fundamentat in genere pe sofismul logic”.
Cum justiţia este finalitatea aplicării dreptului, iar regula de drept poate să nu existe sau
să fie incertă sau inexactă, problema nu este cea a unei deducţii logice, ci, dimpotrivă, a
construirii unui principiu al soluţiei, prin aplicarea unor procedee care sunt mai degrabă
aproximări decât raţionamente stricte şi care pornesc de multe ori de la o concluzie ce pare justă
în mod intuitiv pentru a „aranja” premisele în scopul obţinerii ei.
Aşadar, când spunem că dreptul este un sistem logic, clar, spunem mai degrabă că dreptul
ar trebui să fie un astfel de sistem.
Dacă acest deziderat este posibil, rămâne însă incert, şi dacă avem în vedere modul actual
de progres în drept, chiar improbabil.
2. Coerenţa. Prin coerenţă a sistemului juridic se înţelege non-contradicţia elementelor
sale interne. Coerenţa în drept este particulară: în fond cum putem să afirmăm coerenţa sau
incoerenţa unui act de voinţă? Astfel, antinomiile în drept sunt nu doar frecvente, ci şi în mare
parte, inevitabile. De aceea dreptul însuşi creează anumite „reguli conflictuale” care să „repare”
aceste incoerenţe. În general, aceste reguli reuşesc să facă dreptul coerent.
Totuşi există cazuri în care ele îşi dovedesc limitele, regulile de soluţionare a conflictelor
de norme în timp, în spaţiu şi în ordinea sistematică intrând în conflict chiar între ele: cazul
antinomiei între o normă „anterioară – superioară” şi una „posterioară – inferioară” sau între una
„anterioară – specială” şi alta „posterioară – generală” sau între una „superioară – generală” şi
alta „inferioară – specială”.
Alteori normele conflictuale nu pot fi aplicate: contradicţia există între două norme
18
contemporane situate la acelaşi nivel ierarhic şi cu acelaşi grad de specialitate. În nici un caz însă
judecătorul nu poate refuza judecata, el va trece deci de antinomia pur formală, pentru a judeca
conflictul de norme în echitate; va face în fond o operă de legiuitor.
3. Consistenţa. Un sistem deductiv este consistent dacă toate deducţiile sale sunt corecte.
Dreptul ar fi complet dacă ar fi un sistem axiomatizat şi declarativ. În cazul dreptului această
proprietate este însă mai mult teoretică.
Dreptul este plin de zone inconsistente, el se pierde de multe ori intr-un ocean de „vag”.
Această inconsistenţă rezultă atât din natura sa lingvistică, cât şi din complexitatea realităţii
căreia dreptul trebuie să-i răspundă.
Cuvântul nu este tocmai cel mai potrivit vehicul pentru a transmite comandamente
juridice, căci, prin natura sa abstractă, el comportă cu necesitate o doză de incertitudine, de
inconsistenţă şi în felul acesta este susceptibil de interpretări multiple, divergente uneori, care fac
din drept o ordine puternic subiectivizată, o construcţie flexibilă, cu forme nedefinite clar din
punct de vedere obiectiv, depinzând de interpretarea subiectivă în chiar substanţa sa existenţială.
Conceptele juridice, chiar lăsând la o parte această necesară flexibilitate, nu sunt toate
noţiuni riguroase, dreptul recurgând de multe ori la noţiuni imprecise, chiar voit imprecise
uneori. Aceste concepte nu sunt de nedefinit, dar atributele lor comportă anumite elemente sau
categorii variabile.
Astfel, concepte ca „situaţii excepţionale” sau „cazuri excepţionale”, cum ar fi la noi
formularea art. 114 din Constituţie, conform căruia „în cazuri excepţionale Guvernul poate
adopta ordonanţe de urgenţă” sau „activităţi contrarevoluţionare” şi „moralul armatei”, utilizate
uneori în legislaţia penală sunt intrinsec vagi. La fel se întâmplă cu noţiuni ca „securitate”,
„ordine publică”, „urgenţă”, „stat totalitar”, a căror determinare formală, completă şi absolut
riguroasă din punct de vedere real este imposibilă.
Aceste noţiuni vagi, ducând la prevederi elastice, sunt în mod particular periculoase în
dreptul penal, unde ele înfrâng în fapt principiul nullum crimen sine lege18, dar şi în celelalte
ramuri de drept.
Totuşi, „vagul” acesta poate juca şi un rol de vector de progres al dreptului şi de
adaptabilitate a textelor la situaţii imposibil de avut în vedere de către legiuitor în momentul
reglementării, prin intermediul unei interpretări constructive.
18
I. Dogaru, D.C. Dănişor, Drepturile omului şi libertăţile publice, Zamolxe, Chişinău, 1998, pp. 111-112.
19
4. Completitudinea. Un sistem juridic este complet pentru că nu conţine lacune şi poate

determina cu ajutorul ansamblului elementelor sale statutul juridic al oricărei fapte. Această
completitudine a sistemului juridic este postulată de Codul civil, care arată că judecătorul care va
refuza să judece sub pretext că nu există lege sau că este întunecată va fi răspunzător de denegare
de dreptate.
Cu alte cuvinte, dacă legea poate avea lacune, dreptul nu. În lipsa reglementării, el va
recurge la principiile generale ale dreptului. Or, fapt este că aceste principii nu sunt de multe ori
decât o creaţie jurisprudenţială sau doctrinară şi că acestea două nu sunt, în dreptul romano-
germanic, în principiu, surse de drept deci nu sunt obligatorii.
Este vorba aşadar mai degrabă de un recurs la echitate decât la drept, cel puţin dacă nu
extindem noţiunea de drept şi ne ataşam definiţiei sale ca ansamblu de norme de conduită
generale, obligatorii, publice etc.
Având în vedere cele arătate mai sus, se poate afirma că dreptul poate fi categorisit ca
„sistem” în sens strict doar dacă ne referim la dreptul care ar trebui să fie, la un drept perfect
raţional, altfel el este doar o ordine imperfectă.
2.2.2. Dreptul ca structură auto-organizată
Sistemele auto-orgnizate sunt cele care se autoreînnoiesc. Ele sunt autonome la extrem,
fiecare având identitatea lor proprie, pe care o perpetuează în permanenţă. Ca toate sistemele
deschise, ele sunt legate de mediul lor, dar nu progresează prin acţiunea exteriorului, ci graţie ei.
Sistemul juridic se reproduce singur potrivit identităţii sale. Aceasta înseamnă că
sistemul juridic „reglementează el însuşi crearea şi aplicarea sa".. El se autodetermină, în sensul
că indivizii chemaţi să facă dreptul sau să-l aplice, nu îşi exprimă liber voinţa, ci potrivit
dreptului însuşi.
Totuşi el este permeabil faţă de mediu, însă el tinde să creeze acest mediu, absorbind
şocurile externe prin retroacţiune asupra cauzelor.
El este normativ închis, dar deschis faţă de mediu ca sursă de informaţie. Astfel
închiderea normativă este dublată de o deschidere cognitivă.
Sistemul juridic nu evoluează prin acţiunea mediului ci graţie ei. Coerenţa internă a
sistemului determină schimbarea acestuia. Mediul social este doar generator de perturbaţii pe
20
care sistemul le absoarbe graţie auto-organizării sale. El compensează şocurile externe,

păstrându-şi astfel identitatea, fiind dotat astfel cu un fel de „conştiinţă de sine” sui generis.
Desigur, dacă şocul exogen este prea important, ca în cazul, unei revoluţii, sistemul nu-l
mai poate absorbi şi se produce un salt calitativ, o bifurcaţie a sistemului.
Totuşi trebuie remarcat că acest punct de ruptură neagă o formă a dreptului, nu dreptul în
genere, că Dreptul reformează întrun fel dreptul. Neputinţa oamenilor de a fi „stăpâni” pe o
revoluţie probează acest lucru.
Deşi dreptul este creat, el îşi creează creatorii. Dreptul este, desigur, o creaţie a corpului
social, dar odată creat, el recreează acest corp şi scopul acestuia.
Binele comun nu doar determină dreptul, ci este determinat de el. În ce-i priveşte pe
indivizi, ei rămân scop al dreptului doar printr-o dublă mediere: cea a corpurilor sociale şi cea a
scopurilor intrinseci sistemului juridic.
2.3. Finalităţile dreptului19
Se spune că scopul, finalitatea dreptului este binele coimm. Acesta este denumit şi „scop
social”. Pentru a înţelege noţiunea de scop social trebuie să înţelegem mai întâi ce este
societatea.
2.3.1. Coexistenţa socială
Coexistenţa nu este societate. „Trebuie ca faptului coexistenţei să i se suprapună un alt

fenomen, de ordin psihologic de data aceasta, care să dea grupului caracterul definitiv al unei
societăţi”. Acest fenomen de ordin psihologic este transmiterea conştiinţei de sine de la individ
spre grup, devenirea ce-l face pe primul insuficient sieşi.
Coexistenţa este o simplă alăturare. Suportul ei este un spaţiu. Societatea este o existenţă
intercondiţionată a indivizilor, o existenţă în relaţie, ca relaţie, a relaţiei, o existenţă interumană.
Suportul ei este înstrăinarea, insuficienţa de sine, o stare de slăbiciune.
Apariţia gândirii logico-conceptuale, cum vom vedea, distrage certitudinea de sine.
„Trezirea conştiinţei, raţiunea şi imaginaţia au rupt «armonia» care caracterizează existenţa
19
D.C. Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1997, p. 102.
21
animală. Apariţia lor a făcut din om o anomalie, un fenomen în cadrul universului...

Binecuvântare pentru om, raţiunea (gândirea logico-conceptuală) este în acelaşi timp blestemul
său. Ea îl obligă să se confrunte continuu cu sarcina de a rezolva o dihotomie insolubilă. Din
acest punct de vedere, existenţa umană diferă de cea a tuturor celorlalte organisme; ea se menţine
înir-o stare de dezechilibru inevitabil şi constant.
Această stare de dezechilibru inevitabil şi constant, ce are drept suport faptul esenţial al
pierderii conştiinţei de sine ca certitudine de sine, face coexistenţa să se transforme în existenţă
în sine a relaţiei, în existenţa unei fiinţe colective şi nu a unei lumi de fiinţe. Afirmaţia că
„întregul social este o stare de lucruri şi nu un lucru, o lume de fiinţe şi nu o fiinţă” devine, în
aceste condiţii, caducă.
Coexistenţa înseamnă doar punerea în comun involuntară a două elemente obiective:
spaţiul şi timpul. Societatea presupune că ceea ce leagă are o existenţă autonomă de ceea ce este
legat. Societatea presupune un în-sine al relaţiei.
Factorul creator: societatea sau individul? Societatea este un fenomen de ordin
psihologic intr-un dublu sens.
În primul rând, originea, crearea sa ţine de un fapt ar spiritualităţii umane, mai precis de
un fapt al psihicului.
În al doilea rând, societatea are o psihologie a sa. Am putea spune că ea este un spirit
obiectivat ce se concretizează doar printr-un act psihologic la. nivelul conştiinţei individuale.
Există aşadar o psihologie a fiinţei sociale, a existenţei interumane obiective.
Factorul primordial în relaţia individ-societate este iniţial individul; el crează societatea.
Dar odată aceste forţe descătuşate, creaţia trecând în act, societatea îl crează pe individ. Ea
acţionează printr-un procedeu similar hipnozei.
Este un loc comun să spunem că scopul dreptului este coexistenţa socială. Este evident că
această finalitate socială a dreptului înseamnă afirmarea, prin constrângere dacă este nevoie, a
primordialităţii societăţii ca structură autonomă a relaţiilor intersubiective, în raport cu
individualul.
Finalitatea dreptului este o societate funcţională; el va reduce individul să se plieze în
această structură, uzând de forţă dacă nu va obţine transformarea acesteia într-un individ tip,
uzând de un comportament tipizat.
22
Finalitatea interna a sistemului juridic - adâncirea propriei unităţi şi perpetuarea propriei

existenţe, coincide astfel cu finalitatea sa externă - coexistenţa socială.
2.3.2. Binele comun
O altă finalitate atribuită dreptului este realizarea binelui comun. Bazându-se din nou pe o
inexistentă transparenţă a limbajului, mulţi uită însă că această noţiune este extrem de imprecisă
şi comportă nenumărate discuţii.
Binele comun este o reprezentare a societăţii despre ea însăşi20; el nu exprimă
individualitatea umană, nici vreun scop al acesteia, ci societatea ca entitate distinctă de indivizii
ce o compun, entitate ce are viaţa şi natura sa proprie.
Aşadar, nu de la natura indivizilor trebuie pornit în încercarea de a identifica binele
comun sau scopul social, ci de la natura specifică a societăţii înseşi.
Existenţa structurală are propria materialitate, chiar propria sa corporalitate şi în cazul
structurii sociale, propria viaţă psihică. Dar aceste caractere nu se confundă cu cele individuale.
Termenii sugerează doar o analogie, nu o identificare; ei îşi schimbă substanţa.
Materialitatea şi corporalitatea unei structuri sociale o reprezintă raportul ideilor şi
sentimentelor, deci ceea ce pentru individ este lipsit de orice materialitate şi corporalitate.
La fel, viaţa psihică a colectivităţii constituită ca societate are o altă natură decât cea
individuală. Ea este o formă pură, lipsită de orice conţinut, nu este expresia unei interiorităţi
cuprinzătoare a ceva. Pe de alta parte, expresia obiectivă a vieţii psihice a societăţii, dreptul, nu
creează altceva decât structura însăşi, pe când, în cazul individului, viaţa sa psihică se
obiectivează în ceva distinct de el însuşi, exterior şi opus sieşi.
Obiectivarea spiritului social nu creează ceva exterior societăţii, care să i se opună din
afară ca ceva străin, cum se întâmplă în cazul individului.
Trecerea în act a spiritului social sporeşte şi ordonează societatea însăşi, pe când trecerea
în act a spiritului individual sporeşte şi ordonează realitatea exterioară acestuia.
Nu trebuie, aşadar, confundate, în încercarea de a determina scopul social, binele comun,
cele două planuri existenţiale. Nu trebuie uitat că societatea este o existenţă de sine stătătoare,
chiar, dacă ea nu este ataşată în mintea individului unei reprezentări concrete. Nu trebuie uitat
20
E. Durkheim, Regulile metodei sociologice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, p. 47.
23
nici un moment că schimbarea naturii realităţii cercetate implică o schimbare a criteriului

aprecierii.
Problema binelui comun este extrem de delicată dacă pornim de la asemenea premise.
Dar este preferabilă îngreunarea cercetării şi a expunerii unei atitudini superficiale ce ar căuta,
sub o mască funcţionalistă, să identifice binele comun cu o anume tendinţă particulară.
Problema este foarte grea, căci „pe de o parte, tot ce ştim despre modul în care se îmbină
ideile individuale se reduce la aceste câteva propoziţii foarte generale şi foarte nelămurite care se
numesc de obicei legi ale asociaţiei ideilor.
Cât despre legile ideaţiei colective, ele sunt complet necunoscute. În cele expuse până
aici, am încercat să descoperim câteva principii privind această ideaţie colectivă, rămânând
desigur doar într-o fază de sugestie, fără a intra prea mult în amănuntele unei atât de complexe
probleme filosofice.
Scopul social este individul, realizarea sa, sau scopul unei entităţi transindividuale?
„Omul este cauza eficientă a .ssdelăţli”, dar el nu este şi cauza ei finală. Mulţi au fost şi sunt insă
de altă părere: „În organismul social, spun ei, agregatul are drept scop fericirea unităşilor
componente, în timp ce în organismul individual unităţile există pentru prosperitatea
agregatului”. O astfel de părere este însă mai mult rodul unui impuls orgolios decât rodul unei
reflecţii serioase. Împotrivirea faţă de faptul reducerii individului la o simplă existenţă de atom
social este firească, benefică chiar uneori, dar nerealistă când vrea să impuna opinia potrivit
căreia individul ar fi scopul societăţii.
Societatea este o entitate de sine stătătoare. „Orice existenţă găseşte binele său în
conservarea naturii sale şi a proprietăţilor sale: deci, societatea, ca fiinţă colectivă, are binele său
propriu, care consistă în conservarea unităţii sale”.
Societatea este o ordine formală substanţializată în conştiinţa individuală. A-şi conserva
fiinţa înseamnă pentru ea a nu rupe coerenţa acestei ordini formale. Desigur, individul percepe
ordinea socială ca fiind realizată pentru el, şi, într-un fel, este adevărat şi acest lucru, dar în
primul rând „destinatarul ordinii sociale nu este omul, ci comunitatea”, societatea.
Aşadar, scopul social este un scop al societăţii, ce tinde spre împlinirea fiinţei sale, nu
spre asigurarea bunăstării, siguranţei sau fericirii individuale.
Societatea tinde spre realizarea conştiinţei de sine, ea nu poate avea drept scop
individualitatea ce-i este element.
24
Ar fi o răsturnare a ordinii fireşti, naturale a lucrurilor dacă s-ar întâmpla altfel. Un

organism complex care ar vieţui în vederea binelui părţilor sale şi nu al lui însuşi este în mod
evident un nonsens; or societatea este, în raport cu individul, un organism, complex ce-l are pe
acesta drept element.
2.3.3. Finalitatea internă şi finalitatea externă ale sistemului juridic
Dacă morala este o etică subiectivă, dreptul este o etică obiectivă sau intersubiectivă,
dominată de alteritate. Această orientare a dreptului spre exterioritate îl face constrângător. El nu
poate acţiona prin pârghii sociale, deşi scopul său este, sau ar trebui sa fie, influenţarea
individualităţii.
Individul este transformat, pentru acest drept, ca simplă formă ce poate avea orice
conţinut, într-o abstracţie. El este, pentru drept, imperfectibil; doar relaţia poate fi optimizată. Or,
aceasta înseamnă că individul devine un fel de monadă inafectabilă: „singur în mulţime”. Pentru
drept, doar celălalt are libertate în mod originar; libertatea mea este doar o consecinţă a existenţei
acestei alterităţi libere.
Acest drept apără doar relaţia. Doar ea este liberă, autonomă. Libertatea individului este
doar formală, pentru că el este vidat de propria moralitate. Doar un individ moral ar putea fi liber
in sine şi pentru sine. Or, morala dispărând, devenind acest drept ca etică intersubiectivă,
împiedică progresul moral al individualităţii; ea este doar morală socială, nu şi conţinut al
individului. Individul este liber pentru societate, nu pentru sine; el este liber în relaţie, nu in sine.
25
Firu Baciu Sofia Apariţia dreptului. Dimensiunea istorică a dreptului
CAPITOLUL III. APARIŢIA DREPTULUI. DIMENSIUNEA ISTORICĂ A

DREPTULUI21
Din multitudinea de întrebări la care ştiinţa dreptului a fost chemată să dea răspunsuri,
cea privitoare la apariţia dreptului a generat cele mai aprigi discuţii.
Răspunsul la acestă întrebare este strâns legat, determinat în cele din urmă, de modul în
care este conceput.
Adică: este dreptul doar apanajul statului? sau acceptăm faptul că orice grup social este
capabil să formuleze reguli juridice? În plus, există un drept natural, ideal, emanaţie a divinităţii
şi neschimbat în esenţa sa?
Romanii nu puteau concepe existenţa societăţii fară drept, ei credeau în veşnicia dreptului
roman ca şi în veşnicia societăţii romane.
Studiul conceptului dreptului implică cu necesitate viziunea istorică, legată de descifrarea
originilor (teoria originilor) dreptului.
Ca instituţie ce derivă de la societate şi îşi găseşte suportul în relaţiile reciproce dintre
oameni, dreptul este indisolubil legat de evoluţia generală a societăţii, de particularităţile
societăţii în diferitele sale trepte de dezvoltare istorică.
Întrebarea care se pune este aceea de a şti dacă dreptul este indisolubil legat de societate
de la primele sale forme primitive de organizare sau, dimpotrivă, dacă dreptul apare, că şi statul,
doar la un anumit moment al evoluţiei istorice a omului.
Romanii credeau în veşnicia dreptului. Acolo unde este societate există drept - ubi
societas ibi jus. Ei nu puteau concepe existenţă societăţii fără drept. Din punctul lor de vedere şi
viceversa era exactă: ubi jus ib societas.
Credinţă lor în veşnicia dreptului corespundea celei în veşnicia societăţii - şi anume
societăţii romane şi, bineînţeles, a dreptului roman.
În Egiptul şi Babilonul antic dreptul şi statul erau considerate de origine divină22.
Teza fundamentală a concepţiei lui H. Grotius este aceea că „omul este prin natura sa o
fiinţă socială”.
21
22
Voicu Costică, Amuza Ion, Stanciu Bogdan, Istoria statului şi drepului românesc, curs universitar, Editura Sylvi,
Bucureşti, 2001, p. 17.
26
Adepţii Şcolii Dreptului Natural23 (Hugo Grotius 1583-1645)24 considerau dreptul natural
ca suma principiilor şi regulilor pe care raţiunea le dictează pentru satisfacerea nevoilor sociale
ale omului.
Teza fundamentală a concepţiei lui H. Grotius este aceea că „omul este prin natura sa o
fiinţă socială”.
Dreptul natural recunoaşte tendinţa naturală a omului pentru o viaţă în comun. Natura
este în concepţia lui H. Grotius, cea care obligă pe oameni să intre în anumite raporturi între ei,
adică în raporturi sociale.
Adepţii Şcolii Dreptului Natural, pornesc de la concepţia aristotelică după care omul este
un animal social - „zoon politikon”. Din nevoia instinctivă de a trăi în societate, apare şi nevoia
de a se stabili norme juridice (la baza acestora stând acel appetitus societatis). Legiuitorii
Revoluţiei franceze sunt puternic conduşi de ideile Dreptului Natural. În proiectul de Cod civil al
comisiunii din anul VIII ei notau: „Există un drept universal, imuabil, izvor al tuturor legilor
pozitive; el nu este decât raţiunea naturală, întrucât acesta guvernează pe toţi oamenii”.
Din această perspectivă, întrebarea ce se ridică mai sus (când apare dreptul?) rămâne în
relaţie cu chiar modul în care concepem dreptul. Dacă el este echivalent oricărei reguli de
23
Cernea Emil, Molcuţ E., Istoria Statului şi Dreptului Românesc, Editura Edit Press Mihaela SRL, Bucureşti, 2001,
p. 45-47.
24
Hugo Grotius, Huig van Groot după numele său adevărat (şi-a latinizat numele după obiceiul timpului) s-a
născut la data de 10 aprilie 1583, în oraşul Delft din Olanda, într-o familie de origine burgheză. Tatăl său
„doctor iuris utriusque”, a fost primar în Delft şi curator al Universităţii din Leyda. A decedat la data de 28
august 1645.
Originea sa, educaţia şi cultura primite şi-au pus amprenta asupra activităţilor ştiinţifice desfăşurate de-a
lungul vieţii.
Grotius s-a remarcat de timpuriu ca fiind un tânăr cu un potenţial excepţional. La vârsta de 9 ani scria
poezii în latina, apoi la vârsta de 11 ani se înscria la Universitatea din Leyda, pentru ca mai apoi la data de 05
mai 1598 să îşi i-a doctoratul în drept la Universitatea din Orleans, Franţa.
Hugo Grotius, a activat ca jurist, diplomat, om politic, filolog, filozof, istoric şi teolog în perioada în care
Ţările de Jos treceau de la feudalism la capitalism.
A scris peste 90 de lucrări dintre care cea mai importantă „Despre dreptul războiului şi al păcii” („De iure
belli ac pacis”) scrisă în limba latină în perioada anilor 1622 – 1625.
Lucrarea s-a impus încă de la apariţia sa, ea fiind şi mai mult comentată şi studiată pe scară larg ă, inclusiv
în centrele universitare, după moartea autorului.
Pentru regele Suediei, Gustav Adolf, lucrarea „De iure belli ac pacis” a fost cartea sa de suflet.
Într-o perioadă de timp marcată de lupte fratricide şi războaie endemice, Grotius pledează în lucrarea sa
pentru tratarea cu „umanitate” a războiului, fiind un adept al păcii şi înţelegerii între popoare şi al asigurării
respectului faţă de om şi al ocrotirii demnităţii umane.
Hugo Grotius a fost considerat de unii cercetători în domeniu „părintele” dreptului internaţional, cu toate
că înaintea sa, juristul italian Alberico Gentili (1552 – 1608) a scris lucrarea „Despre război” („De iure belli”)
apărută în anul 1587, în care acesta prezenta o întreagă teorie a dreptului internaţional , fiind considerat de alţii
cercetători ca fiind întemeietorul dreptului internaţional public burghez.
27
conduită, dreptul există nediferenţiat de alte reguli de conduită din momentul apariţiei primelor
forme de organizare socială. Dacă avem în vedere faptul că dreptul nu poate exprimă decât
nevoile sociale ale uneicolectivitati constituite în formă politică, atunci dreptul apare în condiţii
social-istorice determinate, caracterizate prin diferenţieri specifice societăţii politice.
În evoluţia să omul pleacă de la o stare de dependentă totală faţa de natură - omul în
situaţia de culegător, folosind tot ceea ce natură îi pune la dispoziţie în stare brută, fără a prelucra
(şi fără să aibă posibilitatea s-o facă) obiectele înconjurătoare. Hoarda sau Ceata primitivă nu
putea fi o formă socială de organizare, întrucât orice asemenea formă implică conştiinţa unui
criteriu (real sau imaginar), iar Hoarda nu era decât rezultatul unei apropieri instictive
(apropierea omului de om fiind resimţită astfel ca o garanţie a supravieţuirii în faţa unei naturi
atotputernice şi ostile).
Pornind de la aceste considerente, şcoala dreptului natural formulează următoarele
principii25 şi concepte invariabile:
- aliendi abstinentia (obligaţia de a respecta tot ceea ce aparţine altuia);
- promissorum implendorum obligatio (obligaţia de a respecta angajamentele asumate);
- damnum culpa, dati reparatio (obligaţia de a repara pagubele produse altora);
- poenae inter homines meritum (pedeapsa aplicată să fie achitabilă).
Concepţia modernă cu o privire la asigurarea dreptului fundamentează teoria potrivit
căreia dreptul apare în condiţii social-istorice determinate, pe o anumita treaptă de dezvoltare a
societăţii, respectiv odată cu apariţia statului.
Statul şi dreptul sunt strâns legate, se condiţionează reciproc, au apărut în acelaşi timp, în
aceleaşi condiţii şi din aceleaşi cauze şi nu pot fi cercetate şi studiate în mod corespunzător decât
împreună.
Statul este cel care crează dreptul, ei impune reguli de conduită obligatorii pentru toţi26.
Pentru societatea umană statul a apărut ca soluţie unică şi optimă pentru conservarea
valorilor, dezvoltarea materiala şi spirituală a comunităţilor umane.
Leon Duguit menţionează că una din raţiunile pentru care a apărut statul o constiuie
„divizarea societăţii în guvernanţi şi guvernaţi”.
25
Burcin Octavian, Ungureanu David, Chipăilă Silvia-Alexandra, Istoria statului şi dreptului românesc, Editura
Sitech, Craiova, 2009, p. 12.
26
28
Hegel (1770-1830) consideră că adevărata istorie a civilizaţiei umane începe abia odată
cu apariţia Statului şi Dreptului, care reprezintă rezultatul unui proces istoric, logic, care poate fi
înţeles, dar a cărui dezvoltare nu poate fi anticipată. Dreptul este exteriorizarea libertăţii, este
existenţa voinţei libere.
Înainte de apariţia statului, umanitatea a parcurs un drum lung începând de la starea de
dependenţă totală a omului faţă de natură.
La scara devenirii sale istorice, determinate de mari mutaţii economice (descoperirea
focului, domesticirea animalelor, prelucrarea pământului, a unor metale), prima formă de
organizare socială este Ginta27. Constituirea gintei se făcea în temeiul unui criteriu - comunitatea
de sânge (şi, în subsidiar, comunitatea preocupărilor economice).
Ginta a fost forma universală de organizare a societăţii primitive. Ea s-a caracterizat
printr-o diviziune naturală a muncii (după sex şi vârsta) şi prin domnia obiceiului. Democraţia
gentilică însemna proprietatea comună asupra pământului, lipsa unei forţe exterioare de
constrângere (ca prerogativă social-organizată a unei părţi a societăţii), o putere socială ce
aparţinea întregii colectivităţi.
Mai multe ginţi formau Fratrii şi Triburi. În fruntea Tribului se afla Sfatul (bule), alcătuit
din conducătorii ginţilor. Agora era adunarea obştească. În timp de război, tribul avea conducător
militar (basileus), care era după spusele lui Aristotel, şef peste oamenii liberi.
S-a susţinut că iniţial Ginta a fost matriarhală28, fapt datorat poziţiei proeminente a femeii
în gospodărie - ea asigurând mijloacele de subzistenţă statornice în comunitate (întoarcerea
bărbaţilor, ocupaţi cu expediţiile de vânătoare a animalelor sălbatice, fiind în permanentă sub
semnul întrebării).
Căsătoria (în sensul raporturilor dintre sexe) era exogamă - bărbatul fiind din afara gintei-
mamă; la moartea sa, copiii rămâneau în această gintă, iar legăturile de sânge se stabileau în
legătură cu un strămoş feminin. Raporturile sexuale fiind libere (heterism), era exclusă orice
paternitate, descendenţa stabilindu-se în linie feminină.
Trecerea de la ginta matriarhală la cea patriarhală a fost uneori interpretată că un efect al
dezvoltării ideilor religioase, al introducerii unor zeităţi noi.
27
Negoiţă Florin, Istoria Statului şi Dreptului Romanesc, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2000, p.
46-47.
28
29
În realitate, trecerea la Patriarhat îşi are cauzele sale sociale şi economice, determinate de
schimbările importante produse: dezvoltarea agriculturii, a păstoritului, a meşteşugurilor, a
schimbului etc.
Cercetările efectuate de sociologi, istorici, antropologi ai culturii în comunităţi aflate pe
treapta primitivă de dezvoltare au scos la iveală faptul că în aceste comunităţi raporturile
membrilor erau conduse pe baza unor comandamente ce exprimau nevoile elementare ale vieţii
în comun şi care erau cuprinse într-un sistem de norme sociale.
Îndelungata practică a acestor comunităţi, determină apariţia unor tabuuri,
corespunzătoare aşa numitului sistem al totemismului de clan29.
Acest sistem al totemismului de clan se apară printr-un set de reguli - oprelişti (tabuuri),
care vizau cele mai diverse domenii ale vieţii comunităţii. Spre exemplu, se întâlnesc reguli
privind ocrotirea căminului, a conducătorilor, a bătrânilor, copiilor, a armelor, a mijloacelor de
muncă mai importante.
Existau oprelişti cu privire la atingerea anumitor animale sau plante. Bolnavii, cadavrele,
femeia în timpul menstruaţiei constituie, de asemenea, tabu.
Unele reguli30 - oprelişti prezintă uimitoare similitudini cu normele cuprinse în coduri
juridice.
Asemenea cercetări confirmă faptul că regulile sociale sunt indispensabile oricărei forme
de organizare socială; ele sunt determinate în mod necesar de evoluţia socială şi alcătuiesc „un
prim deziderat al oricărei ordini”.
La fel că în cazul sistemului totemisniului de clan şi aceste seturi normative se dezvoltă
treptat, odată cu schimbările sociale. Regulile simple de comportare, care înainte erau împletite
direct cu activitatea materială a comunităţii şi exprimau nemijlocit interesele acesteia, se îmbină
cu elemente de magie.
Anumite mecanisme ale unei false conştiinţe fac adesea ca un tabu să se rupă cu
desăvârşire de împrejurările ce i-au dat naştere şi să treacă la o existenţă de sine stătătoare; unele
oprelişti, având la început elemente raţionale, se pot transforma în contrariul lor şi, în loc să
apere grupul, îi pot fi dăunătoare.
29
49-50.
30
30
Totemismul, de asemenea, se îndepărtează treptat de originea lui, devenind un sistem

coerent de credinţe şi practici. În mod paradoxal, tocmai animalul sau planta devenită totem este,
mai târziu, interzisă a fi omorâtă sau consumată.
S-a stabilit faptul că este de esenţă oricărei comunităţi stabilirea pe cale normativă a unor
criterii de comportament, a unor exigenţe, pe care comunitatea înţelege să le formuleze în
legătură cu conduită oamenilor, în aşa fel încât comunitatea să se prezerve, să nu fie pusă sub
semnul întrebării chiar existenţa sa, în condiţiile unui comportament arbitrar.
Rămâne de demonstrat caracterul juridic sau nejuridic al acestor norme. Suntem de
părere, că aceste norme sunt de natură obştească sau obisnuielnică, religioasă sau morală,
neexistând în această fază de dezvoltare istorică un aparat special care să le asigure din afară sau
de deasupra întregii colectivităţi obligativitatea.
Ele erau respectate ca deprinderi, forţa lor obligatorie fiind rezultatul unei reflectari în
planul conştiinţei individuale a convingerii utilităţii lor.
Nu există încă nici „ierarhia jurisdicţională”. Aceasta este, în esenţă, un fenomen juridico
- administrativ, fenomen neconturat încă în aceste momente ale dezvoltării social-istorice.
Sancţiunile31, în cazul nerespectării opreliştilor stabilite în conţinutul normelor, erau
aplicate de comunitate, putând să se dispună chiar alungarea din trib. Se practică răzbunarea
sângelui (dinte pentru dinte, ochi pentru ochi).
Viaţa în interiorul acestor comunităţi era guvernată de credinţele formate şi consolidate în
timp şi care exprimau nevoile elementare ale vieţii în comun.
Astfel, existau reguli32 privind protecţia bătrânilor, a copiilor, a persoanelor bolnave,
apărarea căminelor, a armelor de luptă sau de vânătoare.
În lucrarea „Bazele formării triburilor” publicată la Gottingen în anul 1956, Schleiser
prezintă următoarele reguli, specifice perioadei de formare a triburilor: interzicerea incestului
între frate şi soră; incestul cu mama eră considerat inacceptabil; se pedepsea raportul sexual cu
fiica ca şi contactul sexual cu fiica surorii mamei etc.
Aceste reguli şi multe altele sunt de natură obişnuielnică, religioasă sau pur morală,
neexistând în acestă fază de organizare gentilico-tribală un organism special care să asigure
respectarea, un organism care să fie plasat deasupra întregii colectivităţi. Existau doar
31
Cernea Emil, Molcuţ E., Istoria Statului şi Dreptului Românesc, Editura Edit Press Mihaela SRL, Bucureşti, 2001.
32
31
standardele obligatorii de comportament a membrilor ginţilor şi triburilor, care atunci când erau
încălcate se sancţionau imediat prin ceea ce istoria ne spune: răzbunarea sângelui, dinte pentru
dinte, ochi pentru ochi etc.
Societatea gentilico-tribală cunoaşte, odată cu trecerea timpului, semnificative schimbări
în structura proprie de organizare, în funcţionarea puterii sociale şi a normelor ce asigurau
consolidarea acestei puteri.
Conducătorii militari ai uniunilor de triburi capătă treptat un rol important, se desprind
din punct de vedere al puterii de comandă şi al forţei financiare de restul populaţiei şi hotărăsc
fără a se mai consulta cu adunările obşeşti.
Homer, în capodoperele sale - lliada şi Odiseea - prezintă aspecte concrete ale societăţii
greceşti în stadiul descompunerii societăţii primitive şi apariţiei statului33.
Mai târziu (sec. VII Î.H.) poetul Hesiod descrie în poemul „Muncile şi zilele” o societate
marcată de proprietatea privată,de clase sociale, de stat şi de drept. Aristrocraţia gentilică deţinea
puterea politică şi economică, avea în stăpânire aproape întregul fond agricol, situaţie care a
generat începutul conflictelor între clasele sociale sărăcite şi pătura dominatoare.
Populaţia nemulţumită cerea eleborarea unor legi scrise, deoarece până atunci legile
existau şi se transmiteau doar pe cale orală, fiind cunoscute doar de aristocraţia care le aplică în
mod arbitrar.
Acesta situaţie a determinat ca aristocraţia unor oraşe-sate din Grecia (Atena, Mitilene) să
desemneze persoane însărcinate cu elaborarea unor legi scrise. Cei mai celebri legislatori au fost
Solon şi Dracon la Atena. Primul (Solon) s-a străduit să demonstreze că legea este supremul
arbitru căruia trebuie să i se supună toţi. Legile întocmite de Solon şi Dracon (legile draconice)
au condus la o restrângere a hegemoniei aristocraţiei, la forme incipiente ale democraţiei.
Cei doi mari legiuitori au introdus principiul administrării justiţiei conform legilor scrise,
au înfiinţat comisii de judecată şi tribunale, au prevăzut posibilitatea de apel în faţa adunării
populare.
În materia dreptului penal se prevede pentru prima dată intervenţia statului prin pedepse
extrem de severe în cazul omuciderilor, care până atunci erau lăsate în rezolvarea (vendeta)
familiei lezate.
33
Albici Mihail, Despre drept şi ştiinţa dreptului, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 7;
32
Este evident faptul că în acestă perioadă societatea a continuat să creeze reguli sociale
(morale, religioase, obişnuielnice etc.) care coexistau cu regulile juridice. Dreptul se desprinde
treptat de obiceiuri şi normele morale, dobândind o arhitectură proprie prin faptul că el crează
norme juridice.
În condiţiile schimbărilor sociale ce au avut loc în societatea gentilico-tribală se produc
modificări în structura şi modul de funcţionare a puterii sociale şi a normelor ce asigurau
eficientă acestei puteri.
Încă pe treaptă înaltă a dezvoltării societăţilor gentilice, paralel cu trecerea la agricultură
şi creşterea vitelor, avusese loc o diferenţiere a intereselor sociale, diferenţiere ce s-a reflectat şi
în plan normativ.
Astfel, o serie de norme obişnuielnice sunt preluate şi adaptate noilor interese (privind
situaţia prizonierilor de război transformaţi în sclavi, situaţia datornicilor, transmiterea prin
moştenire a bunurilor etc.)
Astfel, alături de prelucrarea unora dintre vechile norme de obicei şi sancţionarea lor
(recunoaşterea lor) că norme statale, dreptul apare şi sub formă unor legi noi, edictate de nouă
putere.
În acelaşi timp societatea a continuat să creeze reguli sociale (obişnuielnice, morale,
religioase, etc.) care coexistă cu regulile juridice. Deci, dreptul nu înlătură celelalte norme
sociale, el se alătură acestora, coexistă cu ele. Dreptul se desprinde treptat de morală şi obiceiuri,
în condiţiile prefacerilor structurale din societate.
În concluzie, vechile norme ale comunităţilor gentilice se bazau pe obiceiuri şi tradiţii,
ele erau nemijlocit integrate în viaţa ginţii şi chiar dacă au cunoscut uneori un proces de
deformare, îmbrăcând forme mistice, ele se impuneau prin faptul că reprezentau interesul general
(sau considerat general) al comunităţii. Scindarea societăţii în categorii cu poziţii diferite în viaţa
productivă a dus la apariţia unor situaţii calitativ noi.
Cerinţele care exprimau interesele grupărilor conducătoare nu mai erau considerate de
întreaga societate că interese proprii, ele trebuia introduse, impuse, la caz de nevoie, prin forţă de
constrângere a statului.
Această putere enormă a statului, de a crea dreptul şi a garanta realizarea lui, trebuie să
fie ţărmurită de anumite principii: echitatea, asigurarea drepturilor fundamentale ale omului,
dreptatea socială, progresul social.
33
3.1. Primele legiuiri (începuturile activităţii normativ-juridice)
Istoria Dreptului este la fel de fascinantă ca şi istoria întregii civilizaţii şi culturi

universale; este, în fond, o secvenţă la fel de tulburătoare şi impresionantă ca şi istoria statului,
ca şi istoria militară, arta şi cultura popoarelor lumii.
Dreptul dobândeşte prestigiu şi autoritate prin dimensiunea sa istorică, el are o vârstă
absolut respectabilă, el a evoluat firesc în conjuncţie cu aspiraţiile umanităţii.
Dreptul s-a născut în Orientul Antic34.
Prima mare civilizaţie a antinchităţii s-a format în teritoriul roditor, mărginit de fluviile
Tigru şi Eufrat, în Mesopotamia (teritoriul aproximativ al Irakului de azi), unde s-au întretăiat
trei popoare; sumerienii, akkadienii şi asirienii. Trei mii de ani au coexistat şi s-au împletiti
aceste trei culturi ce şi-au găsit sinteza în civilizaţia mesopotamiană (aproximativ acum 6000 de
ani).
Civilizaţia şi cultura mesopotamiană cunoaşte apogeul său, timp de aproape 2000 de ani,
în cei mai important centru economic, politic şi cultural din Orient: Babilonul35.
Cel mai ilustru reprezentant al dinastiei ce a domnit în Babilon a fost Hammurabi (1728 -
1686 Î.H.) care a rămas în istoria civilizaţiei prin celebrul COD de LEGI (Codul lui
Hammurabi)36, conservat ca printr-o minune şi descoperit în anul 1901 la Sousa.
Acest cod conţine atât norme cu caracter strict juridic, cât şi norme morale, religioase, pe
care le regăsim în cele 282 articole referitoare la norme de drept civil şi penal, de drept
administrativ, comercial şi al familiei.
Pe steaua de diorit negru de la Muzeul Louvre din Paris, înaltă de 2,25 m şi latura bazei
de 1,90 m, pe care sunt gravate articolele Codului său, Hammurabi este reprezentat închinându-şi
opera Zeului Samas (zeul soarelui şi al justiţiei).
Prin urmare, adevăratul legislator era divinitatea care transmitea oamenilor normele
juridice prin intermediul regelui. Dreptul avea un caracter divin.
Codul lui Hammurabi prezintă, pentru civilizaţia umană, un document de o excepţională
34
35
36
27.
34
valoare documentară sub aspect juridic, al legislaţiei epocii respective.

Câteva reglementări din Cod sunt reprezentative pentru statul de tip sclavagist37:
- sclava care dăruia stăpânului său un copil devenea liberă (art.146);
- sclavului îi era îngăduit să se căsătorească cu fiica unui om liber, fără ca fiii din acestă
căsătorie să devină sclavii stăpânului acelui sclav-tată (art.175);
- dacă sclavul a dat o palmă unui om liber, să i se taie o ureche (art. 205);
- o căsătorie încheiată fără un act scris nu este considerată valabilă (art. 128);
- când soţia nu este în stare să conducă un menaj, soţul o putea repudia sau obliga să
rămână ca sclavă (art. 141).
Pe de altă parte însă Codul asigura femeii unele drepturi, situaţie care pune în evidenţă
gradul ridicat de evoluţie a dreptului pentru acea perioadă şi explică influenţa pe care Codul a
avut-o asupra altor state.
Astfel, în privinţa regimului juridic al bunurilor, art. 138 stipulează faptul că „bărbatul
care îşi repudiază fără motiv soţia de la care nu are nici un copil, trebuie să-i restituie integral
zestrea, plus o parte din averea agonisită împreună”.
Art. 148 prevede faptul că „soţul îşi poate repudia soţia numai printr-o hotărâre a
tribunalului, şi numai prin motive serioase: sterilitate, boală gravă sau neglijarea îndatoririlor sale
de soţie”.
Art. 129 sacţionează adulterul soţiei: prinsă în flagrant delict soţia adulterină putea fi
înecată de către soţul său îmreună cu amantul ei.
În Egiptul antic primele norme juridice au fost încorporate în scrierile literar-morale
intitulate: Profeţiile lui Ipuwer38 şi Învăţături pentru Regele Merikare39, apărute în jurul anului
2000 Î.H.
Deşi egiptenii nu au elaborat un cod de legi, de natura Codului Hammurabi, justiţia
constituia o funcţie distinctă dar fără să fie încredinţată unui corp aparte, separat de cel al
administraţiei.
Statul egiptean şi construcţia lui juridică impresionează prin, modul riguros de organizare
administrativ şi judecătorească.
37
Cernea Emil şi Molcuţ E., Istoria statului şi dreptului românesc, Ediţie revizuită şi adăugită, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2006, p. 71.
38
Amuza Ion, Istoria statului şi dreptului românesc, Editura Szlvi, Bucureşti, 2004, p. 22.
39
Ibidem, p. 23.
35
În epoca Regatului Vechi (2600-1990 î.H.) existau şase centre de judecată, fiind, create
ulterior tribunale speciale pentru judecarea delictelor politice, precum şi un tribunal suprem.
Procedura judiciară se derula pe baza unor norme precise şi surprinzător de „moderne".
De exemplu, normele de procedură civilă, prevedeau dreptul persoanei, care aflată în litigiu
fiscal cu statul, să conteste în termen de trei zile hotărârea adoptată.
Orice contestaţie era redactată în scris, înregistrată la grefier, iar judecătorii luau
hotărârile pe baza actelor scrise, a dovezilor şi depoziţiilor martorilor întregul parcurs al judecăţii
era consemnat în scris.
Egiptenii au avut despre familie o concepţie modernă40. Femeia deţinea o poziţie de o
demnitate pe care nu o regăsim la alte state din lumea antică.
Ea era numită „stăpâna casei”, iar văduvă fiind devenea de drept capul familiei. I se
respecta dreptul de proprietate şi de zestre, avea dreptul de a ocupa funcţii publice, îndeplinind
chiar funcţii de preotese ale templelor.
Civilizaţia egipteană rămâne în istorie nu numai prin ceea ce arheologii vor scoate al
iveală după multe secole, ci prin influenţa pe care a exercitat-o asupra popoarelor din lumea
antică.
În anul 30 Î.H. Egiptul va deveni o simplă provincie romană, iar peste aproape 700 de ani
va fi ocupată de arabi.
Cu toate acestea istoria civilizaţiei universale fixează în termeni categorici influenţa
culturii egiptene asupra tuturor popoarelor lumii. Statul şi dreptul egiptean prin modul de
organizare şi funcţionare şi-a pus amprenta pe gândirea juridică a lui Solon şi pe gândirea
politică a lui Platon.
Aristotel afirma că organizarea statului şi legile scrise au fost create de egipteni.
Evreii, care au trăit în Egipt câteva secole, păstrează în cultura lor elemente fundamentale
ale civilizaţiei egiptene (numele de Egipt este menţionat de 680 de ori în Biblie).
În secolul XII Î.H., în timpul domniei faraonului Ramses al II-lea, evreii erau folosiţi la
cele mai grele munci pentru construcţia piramidelor.
Sub conducerea lui Moise se producea „fuga din Egipt” a evreilor, care, timp de aproape
40 de ani, au migrat din Delta Nilului spre răsărit, străbătând nordul Sinaiului, ocolind Marea
40
36
Moartă, trecând apa Iordanului şi stabilindu-se în Canaan.

După moartea lui Moise, rămas în istorie drept un excepţional organizator, legislator şi
conducător spiritual al evreilor, se produce sub comanda lui losua (urmaşul lui Moise) cucerirea
Ierusalimului, care va deveni capitală stabilă a evreilor sub domnia lui David.
În cei 33 de ani de domnie, regele David a realizat un stat puternic centralizat, lăsându-i
fiului său Solomon (961-922 î.H.) să asigure Israelului un înalt grad de dezvoltare economică.
Este util de menţionat în acest context faptul că Solomon a asigurat dezvoltarea fantastică a
comerţului, a construcţiei de nave (corăbii), a mineritului şi agriculturii, reuşind să acumuleze
bogăţii fabuloase care i-au permis să contruiască impresionantul templu din Ierusalim şi să-şi
organizeze o curte fastuoasă cu un numeros personal diplomatic şi auxiliar, cu un harem imens,
cu clădiri de un lux orbitor.
După moartea lui David, Israelul s-a divizat în regatul Israel şi regatul Indeei.
Istoria consemnează evenimentele anului 586 Î.H., când, Nabucodonosor, regele
Babilonului, invadează ludeea, distruge Ierusalimul, incendiază marele Templu construit de
David şi duce în captivitate o parte a populaţiei.
Dreptul ebraic41 din acestă perioadă este profund original, în sensul că Vechiul
Testament (veritabil cod juridic) reglementează dreptul de proprietate, statutul juridic al femeii şi
scavului, protecţia străinilor, a văduvelor, a copiilor şi a săracilor.
Moise a gravat în piatră (Tablele Legii)42 cele zece porunci pe care afirmă că le-a primit
de La lehova (Yahwe) pe muntele Sinai.
Începând cu secolul II de după Hristos, reglementările de drept civil şi drept penal sunt
cuprinse în Talmudul (învăţătură) - o adevărată enciclopedie a evreilor, considerat codul de viaţă
al poporului evreu.
Dreptul persan, constiuie sistemul de norme juridice, caracteristic civilizaţiei originale
create în spaţiul geografic, cuprins între fluviile Tigru şi Indus, Marea Caspică, Golful Persic şi
Oceanul Indian, teritoriul corespunzător Iranului de astăzi.
Începuturile imperiului persan sunt legate de numele regelui Darius (522-486 Î.H.), cel
care cucereşte Egiptul încoronându-se ca faraon, încearcă, fără succes, să-i învingă pe sciţii din
41
42
Bucureşti, 2001.
37
Drobrogea noastră (anul 513 Î.H.), încorporează Macedonia, iar în anul 490 Î.H. eşte zdrobit de
greci la Marathon.
Darius a dat statului persan o structură solidă: a împărţit imperiul în districte, a introdus
moneda unică, a dezvoltat comerţul, a construit cea mai modernă reţea de drumuri, a consolidat
armata şi a înălţat oraşul de reşedinţă Persepoiis.
După moartea lui Darius şi a urmaşului său Xerxe, imperiul persan se prăbuşeşte sub
sabia cuceritorului Alexandru Macedon, care în anul 331 Î.H. incendiază Palatul regal din
Persepoiis, capturează un tezaur impresionant, după care dictează propria lege care viza în esenţă
unirea civilizaţiei persane cu cea greacă.
El însuşi se căsătoreşte cu fiica lui Darius al II-lea, 10.000 de soldaţi şi 80 de ofiţeri din
armata sa se căsătoresc cu fete din Iran, iar 30.000 de tineri iranieni au fost instruiţi şi încorporaţi
în armata sa.
Dreptul persan consfinţeşte faptul că regele era unica sursă a dreptului. Hotărârile regelui
constituiau legi imuabile, „inspirate” de zeul suprem Ahura Mazda.
Urmare acestei situaţii, nu a existat un cod de legi compact şi organic. Darius s-a inspirat
din Codul Hammurabi: textele legilor hotărâte de rege erau redactate de preoţi, care multă vreme
au îndeplinit şi funcţia de judecători. Judecătorul suprem era regele. Oricine putea face apel la
rege. Acesta ţinea, în faţa poporului, scaun de judecată de două ori pe an.
În ordine ierarhică descrescătoare, după rege, Curtea Supremă de Justiţie compusă din
şapte membri reprezintă instanţa ce avea în subordine tribunalele, amplasate în cele mai
importante oraşe ale imperiului.
Este demn de subliniat că în acestă epocă apare instituţia „oratorilor legii”, un fel de
avocaţi la care apelau părţile din proces şi care se ocupau de întregul mers al procesului.
Crimele cele mai grave erau pedepsite cu mutilarea, scoaterea ochilor, însemnarea cu
fierul roşu sau cu moartea şi se refereau la trădare, furt, omor, atentatul la viaţa intimă a
împăratului.
În Îndia antică noţiunea de drept şi cea de cult se confundau. O normă religioasă
devenea şi o normă care reglementa juridic raporturile sociale.
Legile lui Manu au fost redactate între secolele II Î.H. şi II d.H., cuprind 5370 de versuri
şi se referă la norme juridice de drept public şi privat, drept penal şi drept civil. Cauzele penale
erau judecate de brahmani, iar cele civile de către magistraţi laici. În cartea a VIII-a, din acest
38
Cod de legi se preciza: „dacă este distrusă, justiţia distruge; dacă e apărată, ea apără... justiţia
este singurul prieten care îţi rămâne şi după moarte”.
Dreptul chinez din epoca sclavagistă se rezumă la codul penal care viza aproape excusiv
reprimarea crimelor. Cauzele civile se judecau după reguli nescrise, specifice obiceiurilor locale.
Primele coduri de legi au fost redactate în secolul V-IV Î.H., dar dreptul cutumiar era
superior legii scrise.
În Europa primele legiuiri sunt: Legile lui Lycurg în Sparta (sec. X-IX Î.H,), Legile lui
Dracon şi Spion în Atena (sec. VI-V Î.H.), Legea celor XII Table la romani (sec V Î.H.).
3.2. Dimensiunea socială a dreptului
Alături de dimensiunea istorică pe care am prezentat-o în paginile anterioare,

dimensiunea socială a dreptului implică o analiză specială. Acesta analiză se referă la locul
dreptului şi a realităţii juridice în societate, precum şi legăturile acestora cu celelalte componente
ale societăţii.
Dreptul este un produs al societăţii43. Normele juridice intervin în organizarea şi
desfăşurarea tuturor proceselor din societate, de la cele mai simple la cele mai complexe.
Dreptul, prin toate ramurile sale, este interesat de fiecare act al vieţii noastre cotidiene.
Libertatea noastră, a oamenilor, este deplină numai dacă nu afectează libertatea semenilor
noştri.
Dreptul este instrumentul în substanţa căruia se întâlnesc în corelaţie necesară drepturi şi
îndatoriri ale oamenilor. Raporturile simple şi complexe, care se stabilesc şi se derulează între
oameni, trebuie să aibă ca suport legea, astfel că ordinea în societate să fie asigurată.
Dreptul intervine, este prezent, în situaţii care, la o simplă, privire, ni se par banale. De
exemplu, intrând într-o librărie şi cumpărând o carte, cetăţeanul cumpărător se află într-o situaţie
jurifdică. Între el şi vânzător intervine un contract, de vânzare-cumpărare a unui obiect (carte),
un contract care presupune drepturi şi obligaţii reciproce între cele două părţi ale econtractului.
Exemplul dat este un exemplu real, el face parte din ceea ce numim realitatea juridică.
43
Corbeanu Ion, Corbeanu Maria, Teoria generală a dreptului, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 20.
39
Realitatea juridică este o componentă, o secvenţă, a realităţii sociale44.

Realitatea juridică are în componenţa sa următoarele: conştiinţa juridică, dreptul şi
relaţiile juridice (ordinea de drept).
1. Înainte de a fi o realitate normativă, adică de a fi o sumă de norme juridice elaborate
pentru a reglementa un domeniu anume al realităţii sociale, dreptul este o stare de conştiinţă45.
Aceasta înseamnă că înainte de a se elabora o normă juridică referitoare la o anume situaţie
concretă, acestă situaţie este trecută prin conştiinţa legiuitorului, care analizează, evaluează şi
valorizează acea situaţie, după care elaborează efectiv norma sau normele juridice
corespunzătoare.
Conştiinţa juridică a legiuitorului este o conştiinţă specializată, pentru că există şi o
conştiinţă comună, respectiv a poporului.
Conştiinţa juridică, în cele două forme, ni se înfăţişează ca un receptor şi ca un tampon.
Considerăm conştiinţă juridică drept receptor pentru faptul că aceasta primeşte semnalele,
mesajele pe care le emite societatea.
Semnalele şi mesajele sunt sistematizate şi analizate. Rolul de tampon al conştiinţei
juridice se materializează în capacitatea de a opri, de a bloca calea spre reglementare juridică,
spre editarea de norme juridice, a unor aspecte, probleme, situaţii impuse în mod nejustificat de
unele forţe sociologice creatoare ale dreptului.
Cu alte cuvinte, dreptul nu poate să elaboreze norme juridice orbeşte, cedând presiunilor
ce se exercită de unii factori artificiali, de grupuri de presiune sau grupuri de interese ce pot fi
manipulate de forţe ca au interese contrare principiilor dreptului.
Conştiinţa juridică este ajutată să se manifeste în deplinătatea atributelor sale de
conştiinţa omului, privit ca individ, ca actor pe scena realităţii juridice. Conştiinţa individului se
derulează pe trei vectori principali: cognitiv, acţional şi cultural axiologic.
Omul, privit ca individ, are aşadar preferinţe faţă de unele sau altele dintre elementele pe
care le constată în realitatea pe care o supune propriei cunoaşteri.
Valoarea unui lucru, unei situaţii este validată de o comunitate umană. Valorizarea se
constituie nu la nivelul individului, ci la nivelul colectivităţii. Valorizarea răsare din actele de
44
Mazilu Dumitru, Teoria generală a dreptului, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, p.26.
45
Dvoracek V. Maria, Lupu Gheorghe, Teoria generală a dreptului, Ed. Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1996, p. 40-61,
93-102, 124-142;
40
preferinţă individuală. Valorile îi obligă pe indivizi să coopereze, îi intregrează în societate, fiind

în cele din urmă factori care provoacă oamenii să creeze, să acţioneze, să cunoască mai profund
domeniile respectivelor valori şi să anticipeze evoluţia acestora.
Dreptul, prin normele juridice elaborate îi înfăţişează omului valorile pe care le apără, şi
implicit valorile pe care omul trebuie să le respecte.
O primă categorie de valori sunt cele general-umane care răspund unor nevoi şi aspiraţii
universale ale tuturor oamenilor, pe care aceştia le-au preţuit în întreaga istorie (viaţă,
proprietate, sănătate etc.).
Există, de asemenea, un sistem de valori pentru fiecare comunitate umană, care se pot
modifica şi ierarhiza pe firul evoluţiei istorice în funcţie de criteriile de valorizare care operează
într-o anumită epocă şi într-o anumită comunitate.
2. A doua componentă a realităţii juridice o constituie Dreptul46 privit ca sistem de
reglementări şi instituţii. Este în fond substanţa concretă, conţinutul realităţii juridice,
componenţa lui materială, palpabilă. Aici găsim norme juridice aparţinătoare tuturor ramurilor şi
subramurilor dreptului (drept constituţional, drept penal, drept civil, drept administrativ, drept
comercial etc.). Aici identificăm instituţii juridice reglemetate prin norme juridice: instituţia
proprietăţii, a familiei, a căsătoriei, a persoanei juridice, a preşedenţiei etc.)
3. A treia componentă a realităţii juridice o constituie Realităţile juridice47 care cuprind
raporturile juridice şi situaţiile juridice, cele care probează, dovedesc eficienţa dreptului. În acest
segment, regăsim raporturile în care oamenii (ca indivizi sau comunităţi umane) participă în
calitate de subiecţi de drept valorificându-şi sau apărându-şi, pe cale legală, interesele şi
drepturile.
Acestă componentă mai este denumită şi Ordinea de drept48, care poate fi definită ca
rezultat al desfăşurării raporturilor juridice în deplină conformitate cu prevederile legale.
Ordinea de drept este consecinţa, finalitatea derulării armonioase a raporturilor juridice
dintre oameni. Aici trebuie să precizăm un lucru: omul gândeşte, trăieşte şi acţionează într-o
ambianţă socială. Omul intră astfel în numeroase raporturi cu semenii săi, iar suma acestor
raporturi alcătuiesc adevăratul fundament al dretului.
46
Humă Ioan, Teoria generală a dreptului, Ed. Fundaţiei Academice Danubius, Galaţi, 2000, p.12.
47
Ibidem, p. 13.
48
Popa Nicolae, Eremia M., Cristea S., Teoria Generală a Dreptului, Ed.2, Editura All Beck, Bucureşti, 2005.
41
Dreptul aparţine organic realităţii sociale. Dimensiunea socială a dreptului este esenţială
pentru faptul că dreptul suportă influenţe puternice din partea componentelor sistemului social
(economia, politica, morala) a cadrului fizic înconjurător şi a factorului uman.
3.3. Esenţa dreptului49, conţinutul şi forma dreptului
Termenul de Esenţă, potrivii Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, desemnează

„ceea ce exprimă principalul şi stabilul din obiecte şi din fenomene, natura lor internă, ascunsă,
latura lor care nu este dată sau perceptibilă nemijlocit: ceea ce poate fi cunoscut numai trecând
de forma exterioară a lucrurilor, pătrunzând în adâncul lor cu ajutorul gândirii”.
A cerceta esenţa dreptului presupune pătrunderea înlăuntrul său, descoperirea legăturilor
intime care-i conferă relativa stabilitate, identificarea calităţilor sale interne.
Ca orice fenomen, dreptul reprezintă, este expresia, unităţii unor laturi calitative şi
cantitative. A preciza esenţa dreptului înseamnă a pune în evidenţă existenţa acestor laturi.
Astfel, principala calitatea o reprezintă calitatea juridică a voinţei exprimate în drept şi
calitatea interesului care conduce la elaborarea şi adoptarea normelor juridice. Acestă calitate
fundamentală rămâne neschimbată oricât de multe şi profunde modificări ar cunoaşte un sistem
juridic. Operăm, aşadar, cu două categorii: voinţa şi interesul.
Voinţa este o categorie psihologică care în drept are o dublă semnificaţie: mai întâi este
voinţa generală, respectiv a grupurilor sociale sau a întregii societăţi care este determinată de
anumite interese şi care tinde să se oficializeze prin intermediul activităţii statului şi, apoi, de
voinţa individuală respectiv capacitatea omului de a stabili scopuri, de a planifica, organiza,
realiza şi controla activităţile pe care le desfăşoară.
Când cercetăm esenţa dreptului avem în vedere voinţa generală care se exprimă în legi
sau cutume, care au ca scop subordonarea voinţelor individuale.
Voinţa generală nu reprezintă suma aritmetică a voinţelor individuale, ea exprimă poziţia
şi interesele generale ale grupurilor şi structurilor sociale.
Hegel considera că voinţa generală, ca voinţă a statului, este superioară voinţei
individuale şi mai puternică decăt ea. Voinţa generală este formă a libertăţii şi o treaptă
49
Tabacu Adriana, Draghici A., Singh A., Elemente de Drept, Note de curs, Editura Sitech, Craiova, 2010, p. 67.
42
superioară a spiritului.
Esenţa dreptului o constituie voinţa generală oficializată, devenita Voinţa juridică,
exrimată în legi şi apărată de stat50.
Pentru a exista, societatea are nevoie de coordonarea activităţii indivizilor în cadrul unei
cooperări şi a unei ordini care să răspundă interesului general.
Esenţa dreptului consta în calitatea voinţei juridice exprimată liber de electorat
reprezentat de organele legislative în norme juridice şi în interesul în jurul căruia, gravitează
activitatea normativ-juridică într-o anumită etapă.
Cuvântul „interes” desemnează suma de preocupări pentru satisfacerea idealurilor
oamenilor, constituiţi în comunităţi (popor, naţiune, naţionalităţi).
Conţinutul dreptului implică în esenţa sa, dar nu se reduce la aceasta. Conţinutul este mai
stufos, mai mobil şi mai dinamic.
Conţinutul dreptului îl constituie totalitatea elementelor, laturilor şi conexiunilor care
exprimă în mod concret voinţa intereselor sociale care reclamă oficializarea şi garantarea lor de
către stat.
Componenta cea mai importantă a conţinutului dreptului o constituie Sistemul nomelor
juridice, adică totalitatea regulilor de conduită pe care statul le elaborează şi le garantează într-o
anumită perioadă de timp.
Mobilitatea conţinutului dreptului este dată de capacitatea acestuia de a reglemeta noi
aspecte şi domenii ale socialului, care apar şi se dezvoltă în dinamica societăţii. Conţinutul
dreptului nu este imuabil, el. având puterea de a exprima în norme juridice nevoile schimbătoare
ale societăţii.
Aşa de exemplu, conţinutul dreptului român de astăzi, se deosebeşte fundamental de
conţinutul pe care acesta l-a avut în urmă cu 10-15 ani. Esenţa dreptului rămâne aceeaşi, pentru
că este expresia voinţei juridice, dar conţinutul este radical modificat.
Conţinutul dreptului51 are o componentă statică în care sunt plasate constantele dreptului,
respectiv normele juridice şi instituţiile care au continuitate, au o anume vechime (ex. Norme şi
instituţii de drept civil, dreptul familiei, dreptul penal etc.).
50
Voicu Costică, Teoria Generală a Dreptului, Curs universitar, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008.
51
Voicu Costică, Tita C., Savu I., Rascanu A., Ciocoiu M., Teoria Generala a Dreptului, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 2010, p. 112.
43
Cealaltă componentă a conţinutului dreptului o constituie secvenţa dinamică, respectiv

normele juridice noi, elaborate ca expresie a voinţei juridice şi intereselor societăţii faţă de noi
domenii ale realităţii juridice.
Forma dreptului se referă la organizarea interioară a structurii conţinutului său şi aspectul
exterior al acestuia.
Forma internă a dreptului reprezintă interacţiunea ramurilor dreptului, gruparea normelor
juridice pe institeţii, subramuri şi ramuri de drept.
Forma exterioară a dreptului este analizată:
a) din punct de vedere al modalităţilor de exprimare a voinţei legiuitorului: izvoarele
dreptului reprezentate de legi, hotărâri de guvern etc.
b) din punct de vedere al modului în care sistematizează legislaţia: codificări, încorporări.
44
Firu Baciu Sofia Concluzii
CONCLUZII
Prin obiectul de investigaţie, disciplina mai sus precizată se încadrează armonic în

domeniul ştiinţelor sociale şi are ca obiect studiul statului şi dreptului existente pe actualul
teritoriu al ţării noastre, din momentul creării şi până astăzi. Cum dreptul face etern pereche cu
statul, ca, de altfel, şi cu politica, fară îndoială chiar dacă disciplina noastră, potrivit programei
de învăţământ, se numeşte „Istoria statului şi dreptului românesc”, a fost necesar a analiza,
circumscris în temă, şi anume probleme mai importante din existenţa statului, privit ca şi
categorie istorico-filozofică.
Istoria generală a statului şi dreptului are ca obiect de studiu statul şi dreptul istoriei
universale, anume ceea ce este mai tipic în această problemă.
Istoria doctrinelor politico-juridice are ca obiect de cercetare evoluţia ideilor despre stat şi
drept-în decursul istoriei. în studiul problemelor sale, istoria statului şi dreptului românesc se
foloseşte de datele furnizate de alte ştiinţe, dar care sunt considerate ştiinţe auxiliare sau
ajutătoare, din perspectiva disciplinei noastre.
Dintre ştiinţele considerate ştiinţe auxiliare amintim:
- arheologia care se ocupă cu sesizarea, descoperirea, studierea şi valorificarea istorică a
rămăşiţelor păstrate în pământ;
- paleografia, ştiinţa cercetării documentelor în original (forma scrisului, materialul pe
care s-a scris etc);
- epigrafía, ştiinţa descifrării inscripţiilor şi interpretării conţinutului lor;
- sigilografía, ştiinţa studierii peceţilor care s-au aplicat pe actele oficiale;
- heraldica, ştiinţa blazoanelor, a semnelor de nobleţe şi a semnelor distinctive ale
diferitelor oraşe şi cetăţi;
- numismatica, ştiinţa studierii monezilor.
Afirmăm fară emfază sau afecţiune că studiul „Istoria statului şi dreptului românesc”,
inclusiv „Dreptul cutumiar”, pentru studenţii Facultăţilor de drept, este de o importanţă
cardinală, ce poate fi ilustrată din mai multe puncte de vedere.
1. Mai întâi, pentru că, dintr-un suprem unghi de vedere, se pune problema istoriei
poporului nostru şi, în mod deosebit, a istoriei antice şi medievale, care explică etnogeneza
poporului român, iar dreptul, ca fenomen de suprastructură, se împleteşte organic cu viaţa social-
45
economică şi, mai ales, cu cea politică, indiferent de forma sa evolutivă-cutumiară ori legislativă,
ceea ce ilustrează istoria în toată intimitatea sa. Şi întrebăm, întrebându-ne: ce poate fi mai
important decât cunoaşterea istoriei poporului nostru? Poate că viaţa şi nimic mai mult. Un popor
care nu-şi cunoaşte istoria ori nu vrea să şi-o cunoască, indiferent cum este ea, aproape că nu
poate fi imaginat. Iar în privinţa noastră, a românilor, aşa cum spunea Nicolae Iorga în Originea,
firea şi destinul neamului românesc: „este vorba de un popor, care prin strămoşii săi, îşi are
originea de patru ori milenară”; aceasta este mândria şi aceasta este puterea noastră.
Ar fi suficient, pentru a vă înfrumuseţa spiritul, să vă reamintim, într-un prezent marcat
de tinereţea voastră, că dimensiunile majore ale istoriei poporului nostru sunt vechimea ei de
patru milenii şi statornicia sa între aceleaşi hotare: Munţii Carpaţi şi Balcani, apele Tisei, Dunării
şi Nistrului, împreunate cu lupta, am putea spune eternă, pentru apărarea fiinţei şi pământului
străbun.
Razele de istorie în spaţiul Carpato-Danubiano-Pontic sunt la fel de bătrâne ca şi gândul
omenesc, dar este cu prisosinţă dovedit că în urmă cu 2000 ani î.e.n., în teritoriul mai sus
precizat, locuiau triburile geto-dace, ramură a marelui popor trac, care îşi începuseră
particularizarea etnoculturală şi lingvistică în cadrul marii familii a neamurilor trace, desprinse şi
ele definitiv şi demult din noua populaţie născută din amestecul triburilor neolitice cu triburile
păstoreşti şi călăreţe venite din est şi nord ce vorbeau acea generală limbă indo-europeană.
Aşadar, geţii sau dacii rămaşi definitiv în istorie, după cum i-au numit grecii sau romanii, au
făcut parte din grupul etnic al tracilor care, potrivit părintelui istoriei Herodot, cea mai autentică
şi autorizată voce a antichităţii, era cel mai numeros după cel al indienilor.
Chiar dacă am admite că dacii trăiau în arcul Carpaţilor, iar geţii în zona extracarpatică,
esenţial din spusele lui Strabo este faptul că geţii şi dacii vorbeau aceeaşi limbă şi constituiau
acelaşi popor (Geographia, VII, 3,12).
În mersul neostoit al istoriei, a urmat apoi marea confruntare a colosalului Imperiu
Roman cu Dacia vremurilor lui Decebal. „De marea lumină a Romei, rămâne însă pe veci
luminata - Dacia”; a afirmat Pârvan, vrând parcă să adauge că nu erau suficiente învăţăturile lui
Deceneu şi nici infuziile de cultură de pe urma colonizării greceşti, ci mai era nevoie de ceva,
pentru a solidifica mai puternic temelia poporului român.
A fost înfrânt Decebal şi statul său, dar la spiritualitatea geto-dacă s-a adăugat şi cea
romană, şi în ce ne priveşte pe noi, dreptul şi obiceiurile romane. însuşi miracolul spiritualităţii
46
româneşti ulterioare, despre care vom vorbi necontenit în demersul nostru.

Civilizaţia autohtonă a putut fi înfrântă de geniul latin, apoi de suflul slav, sau de
impulsul bizantin, dar în spiritul ei rămâne geto-dacă. Au fost câteva reflecţii care, aşa cum
spunea Constantin Noica, sunt deschiderea care închide sau, parafrazându-l, închiderea care
deschide, de natură a releva, dacă mai era cazul, că strămoşii noştri nu puteau să ajungă la
spiritualitatea şi forţa pe care am precizat-o, dacă nu s-ar fi condus după normele de conduită,
temeinic fundamentate de cutuma vremurilor şi, mai apoi, prin legi edictate de puterea statală. în
tot demersul nostru ne vom strădui să le scoatem la suprafaţa timpului prezent.
2. Un al doilea motiv pentru care se impune studierea istoriei statului şi dreptului
românesc este acela că această disciplină, alături de dreptul roman, este alfabetul ştiinţei
dreptului. Prin intermediul acestei discipline vă familiarizaţi cu terminologia juridică, realizaţi
semnificaţia unor concepte care în ştiinţa dreptului dobândesc alte înţelesuri decât în vorbirea
curentă sau în alte ştiinţe. Veţi face cunoştinţă cu aproape toate ramurile de drept şi cu toate
instituţiile juridice.
3. În al treilea rând, fără a cunoaşte evoluţia istorică a instituţiilor de drept, nu pot fi
înţelese în toată plenitudinea şi temeinicia lor aceste instituţii. Exemple se pot da multe, dar sunt
de prisos.
4. În fine, această disciplină relevă în mare măsură specificul naţional al dreptul roman şi
de elementele de drept comparat de care veţi lua cunoştinţă de la alte discipline, istoria dreptului
românesc vă va descifra singularul şi particularul din generalul universal.
Periodizarea istoriei dreptului românesc este o problemă ce poate fi îndelung
controversată, datorită în principal legăturii indisolubile a dreptului cu instituţia statală, în care
sens, în mod obligatoriu, trebuie să se ţină seama de tipul de stat, pe de o parte, şi pe de altă
parte, de faptul că, deşi nu se contrapune cu periodizarea istoriei României, nu se poate identifica
cu aceasta. Aşa fiind, a face o periodicizare a istoriei dreptului, fară a ţine seama de tipul de stat,
ar fi o poveste a istoriei dreptului şi nu o teorie ştiinţifică.
Plecând de la acest postulat, iată cum periodicizăm istoria dreptului românesc,
călăuzindu-ne fundamental după opiniile exprimate de prof. Vladimir Hanga (Istoria dreptului
românesc), şi de prof. D. Firoiu (Istoria statului şi dreptului românesc), care autori nu numai că
ne-au fost profesori şi le purtăm o consideraţie aparte, dar sunt şi autori de necontestat în această
materie.
47
1. Dreptul monarhiei dacice, care cuprinde perioada de la formarea statului dac

centralizat, culminând cu perioada regelui Burebista şi Decebal şi până la cucerirea Daciei de
către Romani (106 e.n).
2. Dualismul juridic în Dacia - provincie a imperiului Roman (106-272 e.n.).
3. Dreptul feudal, care cuprinde perioada fărâmiţării feudale, respectiv de la retragerea
aureliană până la formarea statelor române centralizate şi în care are loc procesul de formare a
Legii ţării (Ius Valachium - vechiul drept cutumiar - agrar), şi perioada monarhiei centralizate,
care cuprinde perioada de la formarea statelor româneşti şi până la Revoluţia din 1821, în care se
săvârşeşte dreptul cutumiar român (Ius Valachium) şi apar primele legiuiri scrise.
4. Dreptul capitalist, care cuprinde perioada de la revoluţiile burgheze din 1.821 şi 1848,
până în anul 1944, un rol important în răspândirea relaţiilor şi noilor instituţii capitaliste avându-
1 Regulamentele Organice.
5. Dreptul socialist, care aprinde perioada 23 aug. 1944 - 22 decembrie 1989.
Această ultimă perioadă a parcurs 2 etape :
1. etapa 23 august 1944- 30 decembrie 1947 în care, prin măsurile politice de stânga,
către extrema stângă, s-a pregătit terenul pentru trecerea la cea de-a doua etapă.
2. etapa 30 decembrie 1947- 22 decembrie 1989, când în România a fost instaurată
dictatura totalitară de extrema stângă-dictatura comunistă.
Istoria înseamnă cartea de căpătâi a unei naţii şi analiza sine ira et studio a trecutului,
pentru a ne ajuta la perceperea exactă şi reală a prezentului şi pentru prospectarea constructivă a
viitorului.
Istoria statului şi dreptului românesc înseamnă trecutul, prezentul şi viitorul poporului
român, înseamnă conştiinţa morală, politică şi juridică, precum şi instituţiile aferente acestora,
din comuna primitivă şi până astăzi.
48
Firu Baciu Sofia Bibliografie
BIBLIOGRAFIE
1. Albici Mihail, Despre drept şi ştiinţa dreptului, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005.
2. Amuza Ion, Istoria statului şi dreptului românesc, Editura Szlvi, Bucureşti, 2004.
3. Burcin Octavian, Ungureanu David, Chipăilă Silvia-Alexandra, Istoria statului şi
dreptului românesc, Editura Sitech, Craiova, 2009.
4. Cernea Emil şi Molcuţ E., Istoria statului şi dreptului românesc, Ediţie revizuită şi
adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006.
5. Cernea Emil, Molcuţ E., Istoria Statului şi Dreptului Românesc, Editura Edit Press
Mihaela SRL, Bucureşti, 2001.
6. Ceterchi Ioan, Craiovan Ion, Introducere în teoria generală a dreptului, Ed. All,
Bucureşti, 1998.
7. Corbeanu Ion, Corbeanu Maria, Teoria generală a dreptului, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2002.
8. Dănişor D.C., Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1997.
9. Djuvara Mircea, Teoria generală a dreptului. Drept raţional, izvoare şi drept pozitiv,
Ed. All Beck, Bucureşti, 1999.
10. Dogaru Ion, Dănişor D.C., Drepturile omului şi libertăţile publice, Zamolxe,
Chişinău, 1998.
11. Dogaru Ion, Teoria generală a dreptului, Editura Europa, Craiova, 1996.
12. Durkheim E., Regulile metodei sociologice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974.
13. Dvoracek V. Maria, Lupu Gheorghe, Teoria generală a dreptului, Ed. Fundaţiei
Chemarea, Iaşi, 1996.
14. Enescu Gheorghe, Dicţionar de logică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
15. Humă Ioan, Teoria generală a dreptului, Ed. Fundaţiei Academice Danubius, Galaţi,
2000.
16. Mazilu Dumitru, Teoria generală a dreptului, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000.
17. Muraru Ioan, Tănăsescu Elena Simina, Drept constituţional şi instituţii politice, curs
universitar, ediţia 12, vol. I, Editura All Beck, Bucureşti.
49
Firu Baciu Sofia Bibliografie
18. Negoiţă Florin, Istoria Statului şi Dreptului Romanesc, Editura Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti, 2000.
19. Popa Nicolae, Eremia M., Cristea S., Teoria Generală a Dreptului, Ed.2, Editura All
Beck, Bucureşti, 2005.
20. Popa Nicolae, Teoria generală a dreptului, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002.
21. Rădulescu Andrei, Istoria dreptului românesc, Bucureşti, 1939.
22. Tabacu Adriana, Draghici A., Singh A., Elemente de Drept, Note de curs, Editura
Sitech, Craiova, 2010.
23. Voicu Costică, Amuza Ion, Stanciu Bogdan, Istoria statului şi drepului românesc,
curs universitar, Editura Sylvi, Bucureşti, 2001.
24. Voicu Costică, Teoria Generală a Dreptului, Curs universitar, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2008.
25. Voicu Costică, Tita C., Savu I., Rascanu A., Ciocoiu M., Teoria Generala a
Dreptului, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2010.
50

Originea Si Aparitia Dreptului Dimensiunea Istorica A Dreptului

Caricato da

Informazioni sul documento

Titolo originale

Copyright

Formati disponibili

Condividi questo documento

Condividi o incorpora il documento

Opzioni di condivisione

Hai trovato utile questo documento?

Questo contenuto è inappropriato?

Copyright:

Formati disponibili

Originea Si Aparitia Dreptului Dimensiunea Istorica A Dreptului

Caricato da

Copyright:

Formati disponibili

CUPRINS

CAPITOLUL I. CONCEPTUL DREPTULUI........................................................................... 7

CAPITOLUL II. ORIGINEA DREPTULUI ........................................................................... 13

CAPITOLUL III. APARIŢIA DREPTULUI. DIMENSIUNEA ISTORICĂ A DREPTULUI

Rădulescu, în Ţara Românească; G. Bariţiu, Alexandru Papiu Ilarian, P. Dobra, în Transilvania.

românesc se formează ca disciplină autonomă în cadrul ştiinţelor juridice naţionale contempo-

Pe această bază, definim, Istoria Statului şi Dreptului Românesc ca fiind o disciplină de

Aceasta şi explică de ce aflaţi în faţa unei asemenea panoplii a mijloacelor de cercetare în

CAPITOLUL I. CONCEPTUL DREPTULUI

1.1. Accepţiunile noţiunii de „drept”

individualism, indiferenţă socială).

1.2. Definiţia dreptului

1.3. Definiţia dreptului ca fenomen

Fenomenul dreptului (fenomen, de la grecescul phainomai, phainomenon, a apărea,

CAPITOLUL II. ORIGINEA DREPTULUI

2.1. Ideea dreptului

Am definit dreptul ca fenomen, ca ansamblu de reguli publice de conduită, generale şi

2.2. Trăsăturile sistemului juridic

2.2.1. Trăsăturile generale ale sistemului

Trăsăturile generale ale sistemului14 sunt următoarele: claritatea, coerenţa, consistenţa şi

consideraţii logice, ci pe decizii de valoare.

4. Completitudinea. Un sistem juridic este complet pentru că nu conţine lacune şi poate

2.2.2. Dreptul ca structură auto-organizată

care sistemul le absoarbe graţie auto-organizării sale. El compensează şocurile externe,

2.3. Finalităţile dreptului19

2.3.1. Coexistenţa socială

Coexistenţa nu este societate. „Trebuie ca faptului coexistenţei să i se suprapună un alt

animală. Apariţia lor a făcut din om o anomalie, un fenomen în cadrul universului...

Finalitatea interna a sistemului juridic - adâncirea propriei unităţi şi perpetuarea propriei

2.3.2. Binele comun

nici un moment că schimbarea naturii realităţii cercetate implică o schimbare a criteriului

Ar fi o răsturnare a ordinii fireşti, naturale a lucrurilor dacă s-ar întâmpla altfel. Un

2.3.3. Finalitatea internă şi finalitatea externă ale sistemului juridic

CAPITOLUL III. APARIŢIA DREPTULUI. DIMENSIUNEA ISTORICĂ A

Totemismul, de asemenea, se îndepărtează treptat de originea lui, devenind un sistem

3.1. Primele legiuiri (începuturile activităţii normativ-juridice)

Istoria Dreptului este la fel de fascinantă ca şi istoria întregii civilizaţii şi culturi

valoare documentară sub aspect juridic, al legislaţiei epocii respective.

Moartă, trecând apa Iordanului şi stabilindu-se în Canaan.

3.2. Dimensiunea socială a dreptului

Alături de dimensiunea istorică pe care am prezentat-o în paginile anterioare,

Realitatea juridică este o componentă, o secvenţă, a realităţii sociale44.

preferinţă individuală. Valorile îi obligă pe indivizi să coopereze, îi intregrează în societate, fiind

3.3. Esenţa dreptului49, conţinutul şi forma dreptului

Termenul de Esenţă, potrivii Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, desemnează

Cealaltă componentă a conţinutului dreptului o constituie secvenţa dinamică, respectiv

Prin obiectul de investigaţie, disciplina mai sus precizată se încadrează armonic în

româneşti ulterioare, despre care vom vorbi necontenit în demersul nostru.

1. Dreptul monarhiei dacice, care cuprinde perioada de la formarea statului dac

Potrebbero piacerti anche