Cuvânt despre iubirea părinţilor faţă de copiii lor

Duminica a 17-a după Rusalii (I)

Păr. Vasile Sorescu
„Şi iată o femeie cananiancă, din acele ţinuturi, ieşind striga, zi- când: Miluieşte-mă,
Doamne, Fiul lui David! Fiica mea rău este chinuită de un demon" (Matei 15, 22).
În toate evenimentele evanghelice legate de viaţa şi activitatea Domnului Iisus
Hristos pe pământ, cele văzute şi auzite acoperă şi descoperă, în acelaşi timp, pe cele
nevăzute şi nerostite. Astfel, Sfinţii Evanghelişti vorbesc despre mulţimile de oameni
care Îl căutau pe Mântuitorul cu credinţă, fie pentru a se tămădui de bolile lor, fie
pentru a se hrăni sufleteşte şi chiar trupeşte. În realitate însă, nu oamenii au fost primii care
L-au căutat pe Domnul şi L-au strigat cu credinţă, ci El Însuşi, în dragostea Sa nemărginită,
i-a căutat pe aceşti oameni şi i-a adus la Sine prin toate încercările vieţii. Şi în cazul
femeii cananience, Cel atotştiutor a îngăduit demonizarea fiicei ei şi, înainte ca ea să iasă
din acele ţinuturi şi să-L strige, El a ieşit din hotarele Palestinei, întâmpinând-o şi
chemând-o la Sine prin suferinţa copilei demonizate. Şi în momentul în care dragostea
lui Dumnezeu a întâlnit credinţa mamei îndure- rate, s-a produs minunea vindecării fiicei
sale, prin alungarea demonului care o chinuia. Cu toate că era păgână, femeia cananiancă
este lăudată de Domnul pentru credinţa ei, din care odrăslesc şi alte virtuţi, cum ar fi:
răbdarea, smerenia, înţelepciunea, perseverenţa , statornicia în credinţă etc. Toate
virtuţile sale, pentru care Însuşi Fiul lui Dumnezeu întrupat a căutat-o şi a cercetat-o, s-au
întărit, s-au intensificat şi au gravitat în jurul iubirii ei de mamă faţă de fiica bolnavă, ca
dovadă că iubirea părintească, mai ales cea maternă, este cea mai dezinteresată şi mai
curată iubire firească, ce vorbeşte tainic despre iubirea lui Dumnezeu faţă de noi, copiii
Lui. Aşadar, dragostea părinţilor faţă de copiii lor pe cât este de firească, pe atât este şi de
dumnezeiască.
Ca să-i înveţe pe ucenici smerenia şi să le înfrângă dorinţa de putere şi de întâietate,
Mântuitorul Hristos „luând un copil, l-a pus în mijlocul lor şi luându-l în braţe, le-a zis:
Oricine va primi , în numele Meu, pe unul din aceşti copii, pe Mine Mă primeşte; şi oricine
Mă primeşte, nu pe Mine Mă primeşte, ci pe Cel ce M-a trimis pe Mine"( Marcu 9, 36-37).
Îndemnându-i pe ucenici ,,să se întoarcă şi să fie precum pruncii, ca să poată intra în
Împărăţia cerurilor"( Matei 18, 3), Domnul îi învaţă şi pe părinţi că cine naşte, creşte şi
educă pe copii, aceia primesc pe Însuşi Dumnezeu. Întrucât fiecare popor subzistă într-un
prezent istoric în trei generaţii: bunici, părinţi şi copii, dragostea şi grija părinţilor faţă de
copii măsoară grija şi dragostea lor faţă de generaţia de mâine şi faţă de poporul sau
neamul din care fac parte. Iar dacă părinţii nu leagă ramurile copiilor de rădăcinile
moşilor şi strămoşilor lor, educându-i cât mai aproape de linia neamului respectiv, atunci
acel neam sau popor poate să dispară din istorie.
• lui Dumnezeu , căci ori de trăim, ori de murim, toţi
Copiii nu sunt ai părinţilor, ci ai
oamenii ai Domnului suntem. Scriind pagini memorabile despre dragostea părintească şi
despre datoria părinţilor de a educa pe copii, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Pentru ca
părinţii să nu dispreţuiască poruncile lui Dumnezeu prin care li se porunceşte să-şi
crească copiii, El le-a sădit în suflet o necesitate firească, dragostea de copii. Dar pentru
ca nu cumva dragostea de copii să slăbească şi să se frângă din pricina purtării urâte a
acestora faţă de părinţi , Dumnezeu a rânduit pedepse pentru copii, date atât de El, cât şi
de părinţi, ca astfel copiii să se supună părinţilor cu toată luarea-aminte, iar părinţii să
114
capete, prin această rânduială o şi mai mare dragoste de copii" .
Astfel, îngrijindu-Se mult de creşterea copiilor, Creatorul „a sădit în firea omenească o
dragoste atât de mare de copii, încât părinţii să fie constrânşi, ca de o lege peste care nu pot
 115
trece, să se îngrijească de creşterea lor" . Această „lege nescrisă a firii" s-a verificat de-a
lungul timpului în nenumărate cazuri.
Dragostea sădită de Dumnezeu în inimile părinţilor faţă de copii, este mult mai mult
decât simpla datorie de a creşte copii. Numit şi „Noul Gură de Aur", Sfântul Nicolae
Velimirovici, care a trăit mulţi ani în Occident şi în America în secolul trecut şi a
cunoscut foarte bine direcţia spre care urma să se îndrepte lumea de astăzi, spune că numai
atunci când „oboseşte" dragostea, datoria o înlocuieşte. Iar când şi datoria „oboseşte",
abia atunci legea este îndreptăţită să intervină în formarea şi educarea copiilor. Aşadar,
legea este cădere din datorie, iar datoria este cădere din dragoste. Câtă vreme mama arde
de dragoste pentru copilul ei, ea face mult mai mult decât îi cere datoria şi îi impune legea.
Dragostea vine de la Dumnezeu prin suflet. Datoria vine de la suflet prin minte. Iar legea
vine din minte prin ·cuvinte. Şi nu legea, nici datoria, ci dragostea este suma întregii
116
morale .
Cu alte cuvinte,
• morala dragostei este morala omului, aşa cum a fost gândit de
Creator, în timp ce morala datoriei este morala slugii şi a robului. Dragostea dăruiește,
117
iar datoria îndatorează. De aceea, cuvântul „datorie" este izgonirea dragostei .
La rândul lor, copiii n-ar avea dragoste pentru părinţi, dacă n-ar • simţi dragostea
acestora, mai ales a mamei, pentru ei. Despre grija părinţilor pentru sănătatea copiilor,
Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Iar când se îmbolnăveşte unul dintre ei, tatăl înconjoară
patul, sărută ochii copilului, îi strânge mâinile, socoteşte noaptea zi şi lumina întuneric...
La fel şi mama, se plimbă în jurul bolnavului, bătându-se în piept, toată aprinsă şi
cuprinsă de flăcări, caută pute:rea ca să ia asupră-şi o parte din chinul copilului ei, dar, mai
bine spus, şi-ar lua asupra-şi tot chinul numai ca să scape de boală copilul bolnav" 118.
Grija părinţilor pentru sănătatea trupească a copiilor pe cât este de firească, pe atât
este de normală. Dar tot atât de firească şi de normală trebuie să fie şi grija pentru
sănătatea lor sufletească, de care depinde în mare parte nu doar formarea lor ca fii ai
pământului, ci şi ca fii ai cerului. Părinţii care urmăresc numai împlinirea pământească a
copiilor, pe lângă faptul că nu-i iubesc cu adevărat, vor răspunde înaintea lui Dumnezeu
pentru aceasta.
În faţa lui Dumnezeu, în faţa istoriei şi în faţa neamului din care fac parte, părinţii
au o nobilă şi responsabilă misiune de împlinit, aceea de a forma şi educa generaţia de
mâine. Şi în ceea ce priveşte educarea copiilor in duhul dragostei creştine, învăţăturile
Sfântului Ioan Gură de Aur pot fi normative şi de un real folos şi astăzi . Sfântul
Părinte învaţă pe părinţi şi pe educatori să spună copiilor istorisiri adevărate şi nu
imaginare sau fantastice. Aşadar, mare atenţie la cele animate şi virtuale! Să fie folosite
acele mijloace prin care să poţi face pe copil să nu-şi închipuie că merită să fie admirat şi
să iubească frumuseţile naturii. Să nu pună niciun preţ pe bani şi pe slava omenească,
deprinzându-l să rabde dispreţul şi lipsa de consideraţie.
Copilul trebuie crescut în legea lui Dumnezeu şi ferit de neînfrânare şi împrăștiere.
De aceea, atenţie la primejdiile care vin din zona televizualului si a telefonului mobil. În
cazul în care copiii nu ascultă, Dumnezeu a rânduit pedeapsa lor. „Şi dacă-l vezi călcând
legea, pedepseşte-l, uneori cu o privire severă, alteori cu cuvinte mustrătoare, uneori cu
reproşuri, alteori răsfaţă-l şi fă-i făgăduinţe. Nu-l lovi încontinuu, nici nu-l obişnui să
fie pedepsit aşa... ci să se teamă mereu de lovituri, dar să nu le primească; biciul să
119
pocnească, dar să nu lovească. Iar ameninţările să nu fie transpuse în fapte" .
Dumnezeu nu cruţă pe părinţii care se fac vinovaţi de căderile copiilor. Nu te mai
numeşti tată, când trădezi pe fiul tău şi-l laşi să-l strice păcatele sale.
Arhiereul Eli în Vechiul Testament s-a pierdut din cauza fiilor săi şi, pentru că nu i-
a pedepsit pe măsura păcatelor lor, nevoind a-i întrista şi pe ei şi pe el s-a pierdut.
Cruzimea cea mai vinovată este a falsifica educaţia copiilor şi a-i lăsa să se chinuie de
foamea duhovnicească. „Lucrul cel mai cumplit este să daţi sfaturi potrivnice
poruncilor lui Hristos... să înveşmântaţi viciul cu nume strălucitoare ... şi să daţi
virtuţilor nume contrarii lor: înţelepciunii îi spuneţi mojicie, blândeţii - stânjeneală,
dreptăţii - laşitate, smereniei - slugărnicie, renunţării la drepturile tale de dragul păcii
120
- slăbiciune" .
Zalevcuvs împăratul Locrilor a dat o lege prin care celor ce erau prinşi în
preadesfrânare li se scoteau amândoi ochii. Primul care a călcat această lege şi a fost
prins în păcatul preadesfrânării a fost chiar fiul său, ce trebuia să-i urmeze la tron. Tot
poporul şi toţi demnitarii săi l-au rugat să fie milostiv faţă de fiul său, dar împăratul nu i-a
ascultat, ci cugeta în sine cum să împace dreptatea, care cerea pedeapsă, cu dragostea
părintească, care cerea iertare. În cele din urmă, a scos un ochi fiului său, căci se făcuse
vinovat de călcarea legii, apoi a scos şi un ochi de-al lui, căci îşi iubea fiul. În felul
acesta, s-a arătat şi judecător drept şi tată iubitor de fiu. Tot astfel şi Dumnezeu Tatăl a
121
iubit atât de mult lumea, încât şi pe Fiul Său L-a jertfit pe Cruce .

114 Sfântul Ioan Gură de Aur, Antologie, vol. I, p. 671.

l 15 Ibidem, p. 354.
116 Sfântul Nicolae Velimirovici, Gânduri despre bine şi rău, p. 59.
117 Ibidem, p. 131.
118 Sfântul Ioan Gură de Aur, Antologie, voi. I, p. 354.
119 Ibidem, p. 678.
120 Ibidem, p. 702.
121 Protos. Nicodim Măndiţă, op. cit., voi. 3, pp. 19-20.