Studiu de

caz
Titlul : Latinitate şi dacism

Componenţa grupei de elevi :

Latinitate şi
dacism
1
 Cuprins

1. Definitia limbii române

2. Limba româna – Limba romanica

3. Premise istorice si lingvistice ale formarii limbii române

4. Elementul autohton in limba româna

5. Latinitatea limbii române

6. Teritoriul de formare a poporului român si a limbii române

7. Continuitatea românilor in Dacia

8. Scrisul românesc si istoria alfabetului

2
 9. Limba româna actuala

10. Bibliografie

1. Definitia limbii române

Limba româna a fost definita de majoritatea cercetatorilor ca fiind limba latina
populara vorbita neintrerupt timp de doua mii de ani, in nordul si sudul Dunarii, intr-un
mediu trac, grec, turc, slav, adica oriental.
“Limba româna este limba latina vorbita in mod neintrerupt in partea orientala a
Imperiului roman cuprinzand provinciile dunarene romanizate (Dacia, Panonia de sud,
Dardania, Moesia inferioara si superioara) din momentul patrunderii limbii latine in
aceste provincii si pana in zilele noastre.”

(Al. Rosetti, Istoria limbii române, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, 1977, pg. 77)

2. Limba româna – Limba romanica

In perspectiva istorica si culturala, intemeierea Romei a fost un moment crucial.
Cetatea fundata spre mijlocul secolului al VIII-lea i. Cr. (anul 753) este nucleul din care
se va dezvolta Republica Romana (509 i. Cr.) si apoi, prin neincetate razboaie de
cucerire, Imperiul Roman.
La inceputul sec. al II-lea d. Cr., in epoca sa de maxima stabilitate si intindere,
acest puternic stat al lumii antice cuprindea, sub o dominatie ferm centralizata, mare parte
a Europei, precum si vaste teritorii din Asia Mica sau nordul Africii.
Expansiunea politica a Imperiului Roman a fost dublata de expansiune
lingvistica. Latina, initial limba a orasului Roma si a imprejurimilor sale, se impune
treptat ca limba oficiala si de cultura in teritoriile cucerite. Extinderea oficiala a limbii
latine, provocata si inlesnita de conjunctura istorica, incepe o data cu supunerea Italiei si

3
a insulelor din Marea Mediterana (sec. al III-lea i. Cr.) si se incheie cateva veacuri mai
tarziu (in sec. al II-lea d Cr.), prin anexarea Daciei si a unor regiuni asiatice.
In primele secole ale mileniului nostru, in anumite provincii imperiale europene,
din limba vorbita de cuceritori si preluata de populatiile cucerite s-au dezvoltat noi
idiomuri. Descendenta latina comuna, reflectata de asemanarea structurii lexico-
gramaticale, permite gruparea lor in aceeasi familie de limbi, neolatine sau romanice.
Româna, franceza, italiana, spaniola, portugheza, catalana, dialecte reto-romane si
provensale, impreuna cu dalmata (astazi disparuta) alcatuiesc spatiul geografic si cultural
al Romaniei.
Limba româna este unica reprezentanta a Romaniei Orientale; totodata, ea este si
unicul idiom romanic izolat de restul romanitatii moderne printr-o vecinatate complet
nelatina. In consecinta, compararea românei cu celelalte limbi romanice releva:
- identitati sau asemanari esentiale, explicabile genetic prin originea latina
comuna;
- deosebiri, de asemenea importante, produse de fondul lingvistic autohton diferit
si de relativa lipsa de omogenitate a latinei din provinciile apusene si rasaritene ale
fostului Imperiu Roman.
In raport cu celelalte limbi neolatine, româna are o fizionomie proprie sau, altfel
spus, o individualitate conturata de cateva categorii de fapte lingvistice cu caracter
conservator sau, dimpotriva, inovator.
Trasaturile conservatoare se explica prin pozitia de arie izolata si laterala a
românei in spatiul romanic. In fonetica, morfologie, sintaxa sau lexic se gasesc urme de
latinitate, inexistente sau de multa vreme disparute din celelalte limbi romanice:
- in morfologia substantivului supravietuiesc trei clase de declinare, care, dupa
modul primelor trei declinari latinesti, grupeaza substantivele terminate in –ă, consoana,
-e; de asemenea, numai româna mentine forme distincte de genitiv-dativ singular la
substantivele feminine terminate in –ă sau in –e (casa/<unei case>, vulpe/<unei >vulpi)
sau desinenta –e la vocativul singular al substantivelor masculine;
- aproximativ 100 de cuvinte latinesti pastrate exclusiv in vocabularul limbii
române constituie elemente specifice de inventar si de organizare a materialului lexical:
lat. adjutorium > rom. ajutor.
Trasaturile inovatoare ale românei pot fi identificate de asemenea, la diferite
niveluri de limba:
- sistemul fonetic românesc contine vocale si diftongi specifici: ă, î/ea, oa, îi;
- in morfo-sintaxa, dintr-o serie mai larga de fenomene individualizatoare, retinem
dezvoltarea claselor de articol posesiv (al, a, ai, ale) si adjectival (cel, cea, cei, cele) sau
impunerea constructiei verb+verb la conjunctiv si nu la infinitiv, ca in celelalte limbi
romanice (vreau sa cant fata de fr. je veux chanter, it. voglio cantare, sp. quiero cantar,
port. quero cantar);
- in vocabular, stratul lexical nelatin are alte surse decat cele impuse in
romanitatea apuseana; prezenta termenilor de origine traco-daca sau a imprumuturilor de
provenienta slava, maghiara sau turca a fost posibila numai in zona carpato-dunareana.
Privite izolat, fenomenele conservatoare si fenomenele inovatoare specific
românesti sunt pe de o parte semne de rezistenta, iar de pe alta parte semne de dinamism
lingvistic. In ansamblu insa, ele constituie note distinctive ale “personalitatii” limbii
române.

3. Premise istorice si lingvistice ale

4
 formarii limbii române
Etnogeneza româneasca si constituirea limbii române sunt componente solidare
ale unui indelungat proces istoric de sinteza, la care au participat, in proportii si cu
consecinte distincte, doua straturi etnolingvistice fundamentale:
- elementul autohton, geto-dac, ca baza etnica, si
- elementul roman, reprezentat de armata, de administratia romana, precum si de
colonistii Imperiului, deosebiti etnic, dar purtatori ai aceleiasi superioare civilizatii si
limbi latine.
Elementul migrator, compus din valuri succesive de populatii si limbi diferite
(iranice, germanice, turcice, slave), prezinta numai atingeri cu fenomenul genezei
etnolingvistice românesti, fara a fi propriu-zis o componenta a acestuia.
In spatiul carpato-dunarean, cele mai indepartate urme de materiale ale
civilizatiilor stravechi dateaza din paleolitic, devenind mai numeroase in neolitic (c.
7000/5000 – 2700 i. Cr).
Despre traci, ca grup etnic se poate vorbi din epoca bronzului (c. 2000/1800 –
1150 i. Cr.). Tracii au fost un conglomerat de populatii raspandite pe un teritoriu vast,
avand ca limite probabile Carpatii nordici, Asia Mica, regiunea Bugului si vestul Marii
Negre. Geto-dacii, desprinsi din ramura de nord a tracilor, formau, se pare, grupul tracic
cel mai puternic si cel mai evoluat sub raportul civilizatiei.
Dacia era, initial, teritoriul locuit de triburi sau uniuni de triburi geto-dace.
Incepand cu sec al VII-lea i. Cr., emigranti greci stabiliti pe malul Marii Negre
intemeiaza aici importante orase-cetati (Histria, Tomis, Callatis, astazi devenite
Constanta si Mangalia). Se inaugura astfel de timpuriu, in forme profunde si durabile,
contactul cu civilizatia net superioara a Greciei antice. La sfarsitul mileniului I i, Cr, prin
unirea triburilor dace sub dominatia lui Burebista, secondat de marele preot Decebal pun
bazele statului dac (82 i. Cr.), cu centrul in Muntii Orastiei. Incepand cu secolul I i. Cr.,
romanii au construit de-a lungul fluviului castre, fortificatii, cetati, au infiintat o
garnizoana de aparare si importante puncte administrative. La inceputul sec. al II-lea d.
Hr. in timpul lui Decebal, cele doua razboaie de cucerire din anii 101-102 si 105-106,
incheiate cu victoria romanilor, marcheaza disparitia statului dac si inceputul romanizarii.
Romanizarea este consecinta cruciala a expansiunii Imperiului Roman. Teritoriile
si populatiile cucerite, atrase in sfera de influenta si dominatie a Imperiului, parcurg o
evolutie specifica; nota distincta o formeaza tendinta de asimilare a modelului superior,
oferit de cultura si civilizatia romana.
Romanizarea lingvistica, fundamentala si decisiva pentru aparitia limbii române,
a constat in invatarea limbii latine de catre populatia autohtona; generalizarea latinei a
determinat fenomenul contrar, de regres si de eliminare treptata a limbii materne, traco-
daca.
Dovezile romanizarii. Simpla existenta a românilor si a limbii române in zona
nord si sud-dunareana ar fi in masura sa suplineasca orice alt tip de argument. Seria foarte
bogata a dovezilor istorice si arheologice nu trebuie insa ignorata: informatii istorice
cuprinse in texte antice, inscriptii latine, castre, fortificatii, edificii publice, locuinte,
cimitire, drumuri, tezaure monetare, ceramica sunt vestigii durabile ale latinitatii.
Consecinta romanizarii spatiului carpato-dunarean si moesic a fost de natura
etnolingvistica. Interferenta etnica a creat premisa formarii poporului român. Interferenta
lingvistica si in cele din urma inlocuirea limbii traco-dace cu latina au creat premisa
formarii limbii române.
5
 4. Elementul autohton in
limba româna
Limba latina, vorbita si implantata de cuceritorii romani la nordul si sudul
Dunarii, s-a suprapus treptat peste limba populatiei autohtone. Este de presupus ca, intr-o
faza initiala, cele doua idiomuri au coexistat in spatiu daco-moesic; ulterior insa, latina-
expresie a unei civilizatii superioare, dar si a unei autoritati oficiale – a asimilat limba
traco-daca. Au ramas urme care ii probeaza nu numai indepartata existenta, ci si
participarea la procesul complex de construire a limbii române. Situatia se prezinta
asemanator si pentru alte limbi romanice; astfel, in istoria limbii spaniole, vechiul
element iberic continua sa fie o enigma.
Limba traco-dacilor alcatuieste componenta autohtona sau substratul limbii
române.
Acest vechi idiom, disparut de multa vreme, nu a fost conservat si trasnsmis prin
texte. Pentru cunoasterea fondului lingvistic autohton, dispunem de un numar mai mic si
incert de izvoare:
- 57 de nume dacice de plante medicinale incluse in tratate de botanica si
medicina de provenienta greaca si romana, ale unor autori din secolele I si al III-lea
(Dioscoride si Pseudo-apuleius);
- numele proprii (toponime, hidronime si antroponime) conservate de inscriptii si
monede greco-latine: onomastica formeaza un material lingvistic relativ bogat (circa
2000 de cuvinte), dar disparat si greu de analizat ca semnificatie;
- inscriptii traco-dacice sau presupuse ca atare, gravate pe diferite obiecte: inelul
de la Ezerovo (Bulgaria) prezinta un sir continu de 61 de litere grecesti, ordonate pe 8
randuri; acest text ipotetic trac, cu scriptio continua, nu a putut fi inca segmentat in
cuvinte si, fireste, nici citit; inscriptia Decebalus per Scorilo, stampilata cu litere latine pe
un vas de ceramica, descoperit la Gradistea Mucelului, este inca discutabila .
In actualul sediu al cercetarilor, principalul mijloc de identificare a elementului
lingvistic autohton ramane comparatia intre româna si albaneza. Multiplele paralelisme
lexico-gramaticale se justifica, in primul rand, prin substratul comun, traco-dac pentru
limba româna si traco-ilir pentru albaneza.
Investigatia bazata pe metoda comparativa permite stabilirea vocabularului
românesc de origine autohtona, precum si explicarea unor particularitati gramaticale
specifice.
Vocabularul de substrat contine un numar restrans de termeni, iar inventarul lor
este apreciat diferit de specialisti. Cercetari recente confirma si demonstreaza faptul ca
aproximativ 90 de cuvinte din limba actuala continua cu siguranta elemente din limba
populatiei autohtone. De retinut si ideea ca acest strat lexical primar, relativ modest sub
raport cantitativ, nu este nici periferic, nici neglijabil in structura lexicului românesc
modern. Doua fapte sunt graitoare in acest sens:
- aproximativ 40 de termeni autohtoni fac parte din fondul lexical principal, ceea
ce le atesta viabilitatea si forta de circulatie;
- termenii autohtoni dezvolta largi familii de cuvinte si serii de nume proprii, ceea
ce le atesta forta si productivitatea derivativa. Astfel substantivul de substrat copil a fost

6
baza de derivare pentru copilas, copilandru, copila, copilita, copilarie, copilaros,
copilareste si a (se) copilari.
Din punct de vedere morfologic si semantic, termenii de origine autohtona
formeaza cateva serii compacte de substantive concrete, referitoare la:
- om, casa, ocupatie: argea, baci, brau, buza, catun, copil, gard, groapa, grumaz,
gusa, mos, strunga, tara, vatra;
- fauna: balaur, barza, capusa, cioara, manz, naparca, pupaza, rata, soparla, tap;
- natura (relief, flora): balta, brad, brusture, coacaza, copac, mal, mazare, magura,
marar, parau.
Mai saraca este seria verbelor si adjectivelor de substrat (ciupi, scapara; ciunt,
searbad).
Onomastica autohtona se compune mai ales din hidronime: Ampoi, Arges, Cris,
Dunare, Motru, Mures, Olt, Prut, Siret, Somes.
In fonetica si in morfosintaxa româneasca, actiunea subtratului este uneori admisa
ca ipoteza explicativa privind:
- dezvoltarea vocalei specifice ă si a consoanei ş;
- existenta consoanei h;
- structura numeralului cardinal, format prin aditiune, de la 11 la 20 (unsprezece,
doisprezece etc.), si prin multiplicare, in desemnarea zecilor (treizeci, patruzeci); alti
lingvisti pun acelasi mecanism in legatura cu influenta slava;
- postpunerea articolului hotarat.
In pofida fragilitatii sale, elementul autohton – discontinuu si disparat – trimte la
compartimente sau la aspecte importante pentru structura lexico-gramaticala a limbii
române moderne: fondul principal lexical, baza de derivare a vocabularului, structuri
morfologice sau cu capacitate de individualizare a limbii române in raport cu celelalte
idiomuri neolatine.

5. Latinitatea limbii române

Latinitatea limbii române este deopotriva o problema concreta, de geneza si de
structura lingvistica, si una mai abstracta, de constiinta a latinitatii.
L i m b a r o m â n a – L i m b a l a t i n a. Exprimata astfel, relatia intre cele
doua idiomuri pune in lumina originea limbii române si structura sa fundamental latina.
In definitia genealogica a limbii române formulata de Al. Rosetti (1968), se afirma:
“Limba româna este limba vorbita in mod neintrerupt in partea orientala a Imperiului
Roman, cuprinzand provinciile dunarene romanizate, din momentul patrunderii limbii
latine in aceste provincii si pana in zilele noastre.”
Definitia reuneste si rezuma informatiile esentiale privind teritoriul si procesul de
constituire a limbii române. Echivalenta, aparent paradoxala, limba româna este limba
latina, lamurita de seria precizarilor complementare, ofera – sintetic – raspunsul la
intrebarea: cum s-a format limba româna? Aparitia românei ca idiom cu fizionomie
proprie este consecinta directa si concreta a unei evolutii de lunga durata. In esenta, acest
proces a presupus folosirea continua (“in mod neintrerupt”) a latinei, ca instrument de
comunicare, de catre populatia din zonele dunarene romanizate. Orice limba vie, cu
circulatie curenta, in conditii particulare si bine determinate, sufera, in timp, modificari
care ating toate compartimentele ei: fonetica, morfologie, sintaxa, lexic. Asadar, intre
faza initiala si faza cea noua (dar nu si ultima) din dezvoltarea unei limbi, diferentele sunt
7
intotdeauna apreciabile. In acest sens se poate spune ca limba româna reprezinta alta faza
sau alta forma – recenta – de existenta a limbii latine.
Procesul complicat de transformare a limbii latine in limba româna nu a avut
caracter accidental si intamplator; dimpotriva, el a fost guvernat de reguli sau de tendinte
care au conturat directii clare de evolutie.
In fonetica, schimbarile inregistrate formeaza un fascicol de legi. Constatand
faptul ca una si aceeasi secventa fonetica latineasca a avut, in mod constant, acelasi reflex
românesc specialistii au refacut un intreg sistem de corespondente intre sunete din latina
si româna, corespondente care exprima diverse tipuri de modificari.
Sa urmarim cateva grupuri de legi fonetice, selectate dintr-un sistem mult mai
bogat si mai complicat de reguli.
- Vocalele latinesti in evolutia lor catre româna au suferit modificari esentiale
cand erau urmate de: consoana nazala n, de n + alta consoana sau de m + alta consoana.
Aceasta vecinatate, denumita “pozitie nazala”, este principalul factor care explica
transformari de tipul: lat. bonus – bun, lat. frontem – frunte, lat. vendere – vindere, lat.
bene – bine.
- Consoanele latinesti s-au modificat indeosebi cand erau urmate de vocala –i:
t+i>ţ (tibi = ţie), d+i>dz>z (dies – dzi>zi).
- Grupurile consonatice cl, gl, ct s-au modificat spontan, fara interventia unor
conditii suplimentare: ct>pt (octo - opt), cl>chi (oculus>oclus>ochi), gl>ghi (glemus-
ghem).
In liniile sale esentiale si morfologia continua modelul latin. Continuitatea de
structura nu inseamna nici „conservare” pietrificata a sistemului latinesc, nici „transfer”
mecanic de forme dintr-o limba in alta.
In general, asemenea celorlalte idiomuri neolatine, româna a reorganizat si a
simplificat sistemul morfologic mostenit din limba de origine:
-> Substantivul românesc mentine:
- 3 declinari rezultate din remodelarea si din redistribuirea celor 5 declinari
latinesti;
- forme cazuale marcate cu desinente specifice: nominativ – acuzativ, genitiv –
dativ (la substantivele feminine), eventual vocativ; in aceasta privinta fidelitatea românei
fata de latina este mai pronuntata comparativ cu a celorlalte limbi romanice, in care
substantivele, cu unica forma pentru toate cazurile, isi precizeaza valoarea in contextul
sintactic, in special cu ajutorul prepozitiilor specializate.
-> Verbul românesc mentine si continua din latina:
- 4 tipuri de conjugare, avand aceleasi vocale tematice caracteristice: lat.–are, -
ĕre, -ēre, - ire, rom. –a, -ea, -e, -i (lat. cantare>rom. canta, lat. fugire>rom. fugi);
-3 moduri personale (indicativ, conjunctiv, imperativ) si 3 moduri nepersonale
(infinitiv, gerunziu, participiu);
- sistemul de baza al timpurilor verbale;
- sistemul desinentelor personale (partial).
-> Mostenite din latina sunt si pronumele românesti, mare parte a numeralelor,
numeroase adverbe, prepozitiile si conjunctiile.
In limba româna, fondul lexical latin mostenit furnizeaza elementele de baza
pentru terminologii care acopera majoritatea vietii materiale si spirituale. Iata cateva serii
semantice, formate din substantive:
- om si parti ale corpului: barba, barbie, brat, cap, cot, nas, om, ochi, piept, etc.;
- familie: barbat, cumnat, frate, nora, sora, tata, mama, unchi, nepot, femeie, etc.;
- natura: apa, camp, culme, lac, munte, rau, vale, padure, pamant, ses, etc.;
- vegetatie: arbore, castan, ceapa, codru, fag, secara, spic, tei, ulm, varza, etc.;
8
 - animale: albina, animal, lup, miel, oaie, porc, vaca, vitel, ied, iepure, etc.
- timp: an, azi, iarna, ieri, luna, maine, noapte, seara, toamna, vara, etc..
Foarte bogata este seria verbelor care indica actiuni esentiale: aduce, afla, ajunge,
auzi, avea, cere, cunoaste, dormi, fi, fugi, plange, taia, trece, tine, uita, umbla, vedea, etc..
I d e e a l a t i n i t a t i i limbii române este o descoperire medievala, prezentata
initial de carturari straini, apoi de cronicari din Tarile Române.
Incepand cu sec. al XV-lea, eruditi umanisti occidentali afirma, in paralel, atat
originea latina a limbii române, cat si descendenta romana a vorbitorilor. Printre primi
care sesizeaza esenta latina a vocabularului românesc este Enea Silvio Piccolomini
(1405-1464), un timp papa al Romei sub numele de Pius al II-lea, care, in virtutea unor
asemanari evidente, stabileste apropieri intre limba vlahilor si a italienilor.
In cultura româneasca, meritul intaietatii in afirmarea ideii de latinitate a limbii
materne ii revine lui Grigore Ureche (1590-1647). Succinta lui demonstratie se cladeste
pe semnalarea; nu lipsita de erori, unor paralelisme lexicale latino-române: “De la
râmleni, ce le zicem latini, paine, ei zic panis; carne, ei zic caro; gaina, ei zic galina;
muiarea, mulier; fămeia, femina; parinte, pater; al nostru, noster si altele multe den
limba latineasca, ca de ne-am socoti pre amanuntul, toate cuvintele le-am intelege”
(Letopisetul Tarii Moldovei, ed. 1967, p. 73).
Aceeasi teorie, asemanator, dar si superior sustinuta prin sugestia “stramutarii”
(transformarii) latinei in româna, reapare la Miron Costin (1633-1691) in De neamul
moldovenilor. In ultima faza Constantin Cantacuzino si mai ales Dimitrie Cantemir
comenteaza cu remarcabila finete esenta latina a limbii române.
Argumentata si formulata in variante intuitiv-empirice sau riguros stiintifice,
“latinitatea limbii române” este o idee fundamentala, cu aparitie constanta in cultura
romaneasca medievala si moderna.

6. Teritoriul de formare a poporului

român si a limbii române
Teritoriul de formare, „problema cea mai grea in istoria limbii române” dupa
parerea lui Ovid Densusianu, a fost sursa unor indelungate si energice dispute stiintifice.
In principiu discutia ramane inca deschisa, in sensul ca cercetarile istorice, arheologice si
lingvistice furnizeaza permanent noi elemente in masura sa intregeasca si sa nuanteze
opiniile istoricilor si lingvistilor. Teoriile genezei etnolingvistice românesti pot fi
repartizate in trei grupe.
T e o r i a o r i g i n i i n o r d s i s u d d u n a r e n e. Procesul complex,
unitar si inseparabil de constituire a poporului român si al limbii române a avut loc pe un
intins teritoriu romanizat si care cuprindea regiuni situate la nordul si la sudul Dunarii:
Dacia si Dobrogea, sudul Pannoniei, Dardania, Moesia Inferioara si Moesia Superioara.
In aceasta ordine de idei, important este si faptul ca pentru populatia romanizata
din spatiul daco-moesic, Dunarea a fost numai hotar administrativ, „politic si strategic”;
fluviul nu a constituit deci o frontiera etnica, lingvistica, economica sau culturala ceea ce
a permis mobilitatea populatiei si a favorizat mentinerea caracterului unitar de ansamblu
al limbii române.

9
 Ipoteza aparitiei si a dezvoltarii limbii române in spatiul romanizat nord si sud
dunarean este confirmata de diversitatea dovezilor istorice, arheologice si lingvistice.
T e o r i a o r i g i n i i n o r d d u n a r e n e. Avansata de personalitati ilustre
ale culturii românesti vechi si moderne (Dimitrie Cantemir, Petru Maior, Bogdan
Petriceicu Hasdeu), aceasta teorie nu a beneficiat de demonstratii stiintifice
convingatoare; astazi aceasta teza are numai valoare istorica.
T e o r i a o r i g i n i i n o r d d u n a r e n e. Formarea poporului român si a
limbii române la sudul Dunarii, ca urmare a parasirii Daciei prin retragerea aureliana, a
fost sutinuta si de savanti români, dar mai ales de autori straini.
Aceasta ipoteza a fost formulata mai intai de Fr. J. Sulzer, care isi propunea sa
demonstreze că „actualii vlahi nu se trag din volohii ori din bulgarii lui Nestor si inca mai
putin din romanii din Dacia lui Traian, ca, prin urmare, ei nu trebuie considerati
aborigeni, ci ca un popor care a venit aici în timpuri mai tarzii” sau ca „valahii au luat
fiinta în Moesia, Tracia si în regiunile de acolo de primprejur, nu in Dacia”.
În secolul al XIX-lea, Robert Roessler reia aceeasi teorie, fixand trecerea
românilor la nordul Dunării la sfarsitul secolului al XII-lea si in „timpul imediat
urmator”. Mai mult, el cladeste un intreg sistem de ipoteze explicative – istorice si
lingvistice. În lucrarea sa Robert Roessler afirma ca dacii au fost omorati în masa dupa
106. Este evident că acest lucru nu este adevărat datorita faptului ca romanii aveau nevoie
de forta de munca si nu le statea in obicei sa masacreze populatiile din teritoriile nou
cucerite. Au mai fost gasite dovezi ale continuitatii dacilor in peste 1000 de localitati, iar
niste inscriptii din alte provincii romane atesta prezenta soldatilor de origine daca. Din
acea perioada dateaza toponimele şi hidronimele care au fost transmise romanilor si au
ramas pana astazi (Donaris, Maris, Alutus etc).
Toate acestea dovedesc faptul ca dacii nu au disparut dupa anul 106, ba, mai mult,
si-au continuat existenta in acelasi teritoriu.
Teoria roessliana mai sustinea si faptul ca dupa retragerea aureliana dintre anii
271 - 274, teritoriul nord dunarean ar fi ramas pustiu, lucru ilogic avand in vedere ca in
secolul IV un amfiteatru din Sarmizegetuza a fost blocat şi transformat în fortareata: la
Porolisum şi Apullum s-au gasit morminte de inhumatie cu inventar daco-roman; la
Napoca s-au descoperit doua cuptoare de olarit din secolul IV si pe tot spatiul nord
dunarean au fost gasite obiecte paleo-crestine.

7. Continuitatea românilor in Dacia

„Teoria continuitatii”, fondata pe un ansamblu bogat de dovezi stiintifice,
confirma si sustine faptul ca, in perioada cuprinsa intre sfarsitul secolului al III-lea si
secolul al XIII-lea, pe teritoriul romanizat al fostei Dacii, existenta populatiei daco-
romane latinofone, apoi a românilor, a fost neintrerupta.
Dovezile continuitatii, importante cantitativ, diverse si concludente stiintific, sunt
furnizate de istorie, arheologie, etnografie, filologie si chiar de logica. Enumeram selectiv
cateva dintre ele:
Dovezi istorice si arheologice
- Istoriografi antici (Criton, medicul lui Traian sec. II d. Cr., in Getica, si
indeosebi Dio Cassius, c. 155-236, in Istoria romana) mentioneaza, cu referire la cel de-
al doilea razboi de cucerire „pactizari” ale dacilor cu romanii.
10
 - 7 scene sculptate pe Columna lui Traian reprezinta, simbolic, acte de supunere si
nu de nimicire a dacilor.
- 15 corpuri de armata, consemnate istoric, alcatuite din daci, au functionat in
diferite zone ale Imperiului.
- Inscriptiile latine descoperite in Dacia (apromaximativ 4000, mai multe decat in
oricare dintre zonele vecine) ofera informatii directe despre viata sociala a populatiei.
Din perspectiva arheologica, din timpul stapanirii romane si din secolele
urmatoare se pastreaza:
- urme de asezari omenesti, cu locuinte de tip bordel la Obreja, Reci, Verbita, etc.;
- castre si fortificatii numeroase in sudul Munteniei, in Oltenia si Banat;
- ceramica, bine reprezentata si pastrata;
- cetati de pamant intarite, in Transilvania de exemplu, in zona fostelor voievodate
ale lui Gelu si Glad.
- depozite de obiecte de uz casnic, unelte, arme, obiecte de cult crestin;
- morminte si cimitire de rit traditional, dacic la Alba Iulia, Sighisoara, etc..
Dovezile lingvistice ale „staruintei” populatiei romanizate in fosta Dacie sunt
furnizate de diverse aspecte din evolutia si structura limbii române.
- In dacoromâna au supravietuit cuvinte de origine latina care desemnau realitati
specifice Daciei; termeni precum aur (<lat. aurum) sau pacura (<lat. picula) au rezistat
numai in stanga Dunarii, unde auraritul si exploatarea pacurii erau indeletniciri specifice.
- terminologie agricola agru „ogor”<lat. agrum, ara<lat. arare, aratru etc.;
- terminologie pastoreasca si de crestere a vitelor: miel <lat. agnellus, oaie <lat.
ovem, paste <lat. pascere, staul <lat. stabulum, etc..

8. Scrisul românesc si istoria

alfabetului
In istoria scrisului românesc, succedarea a doua tipuri de alfabet separa doua
tipuri de culturi si de mentalitate.
A l f a b e t u l c h i r i l i c este, prin excelenta, alfabetul textelor românesti
vechi. Alfabetul chirilic este un sistem de scriere creat la sfarsitul secolului al IX-lea de
ucenici ai misionarilor crestini de origine bulgara – fratii Chiril si Metodie. La români,
impunerea acestui alfabet se explica prin adoptarea liturghiei slave si prin expansiunea
slavonei ca limba oficiala si de cultura. Gandit si creat pentru un anumit tip de limba ca
structura fonetica, alfabetul chirilic n-a fost niciodata perfect adecvat scrierii românesti.
A l f a b e t u l l a t i n este o achizitie ceva mai tarzie in scrisul românesc. In
cele trei provincii istorice, trecerea la scrierea cu caractere latine si generalizarea ei s-au
realizat pe cai diferite si in momente diferite.
Desi izolate, trebuie amintite, pentru valoarea lor anticipativa, doua texte
românesti cu grafie latina de la sfarsitul sec. al XVI-lea: Carte de cantece (1571-1575?),
in Transilvania, si Tatal nostru, scris de boierul Luca Stroici si tiparit intre 1593-1597.
Trei secole mai tarziu, documente emise in timpul lui Alexandru I. Cuza
legifereaza in grafia latina, in 1859 in Muntenia si in 1862, in Moldova. In perioada
imediat antrioara, a functionat asa-numitul alfabet de tranzitie, fondat pe utilizarea
combinata a literelor chirilice si a celor latine.
11
 In a doua jumatate a sec. al XVII-lea, in regiunea Banat-Hunedoara, deprinderea
de a scrie cu litere latine era, se pare, destul de bine conturata, din moment ce adoptarea
acestui sistem grafic caracteriza un numar relativ important sau reformat-calvin si doua
lexicoane.
In Transilvania, recursul sistematic la alfabetul latin- sensibil mai timpuriu decat
in Principate- dateaza din perioada Scolii Ardelene. Initiativa este concretizata de Samuil
Micu, autorul Cartii de rogacioni pentru evlavia homului chrestin-, cea dintai carte
tiparita in limba româna cu alfabet latin (Viena, 1779); volumul contine si principii ale
sistemului ortografic etimologizant al Scolii Ardelene, elaborat pe baza scrierii cu litere
latine.
Pentru românii ardeleni, noul sistem de scriere avea o semnificatie suplimentara si
superioara: optiunea programatica pentru grafia latina era argument si forma de
demonstrare a latinitatii limbii române.

9. Limba româna actuala

In stadiul actual de evolutie, româna ca limba comuna si oficiala a unui stat
national unitar prezinta o serie de ramificatii socio-culturale si teritoriale. Utilizarea
aceleiasi limbi de catre membrii aceleiasi comunitati nu exclude, ci, dimpotriva, produce
varietate lingvistica, reflectata in structura stilistica a limbii.

Varianta literara

Limba româna literara actuala este o varianta a limbii nationale, care presupune
forme si utilizari specifice. „Normele literare” manifestate la nivel fonetic, morfologic,
sintactic, lexical exprima anumite reguli de utilizare cultivata a limbii. Una dintre regulile
morfo-sintactice impune prezenta prepozitiei pe, marca a acuzativului, in enunturi de
tipul: prietenii p e care ii intalnesc, spectacolul p e care il vezi; in aceeasi serie de
constrangeri, utilizarea adverbului de restrictie decat nu este admisa in afara
constructiilor negative: nu ramanem d e c a t o zi, nu cumpar d e c a t fructe.
Varianta literara a unei limbi este deopotriva conservatoare si inovatoare.
Respectarea generala a normelor ii confera aspect unitar, stabil si conservator, dar, in
acelasi timp, functia de comunicare exercitata in diverse domenii de activitate intretine
tendinta de ameliorare si de modernizare a limbii. Normele românei literare s-au format
in timp, punctul de plecare al acestei evolutii indelungate fiind sec. al XVI-lea, epoca a
primelor monumente de limba româna.

Variantele neliterare

Limbajele cultivate care compun varianta literara a limbii române se opun

varietatilor neliterare. Utilizate cu precadere in comunicarea orala, dar uneori si in cea
scrisa, variantele neliterare se grupeaza diferit in functie de doua criterii esentiale:
geografic si social.
Variantele geografice ale limbii române se deosebesc prin seturi de particularitati
fonetice si lexicale distincte de la o zona la alta a teritoriului de limba româna.

12
 Variantele sociale ale limbii române se definesc in functie de criterii socio-
culturale: ocupatii, varsta, sex, grad de cultura si se fondeaza indeosebi pe vocabulare
specifice si inchise. Limbajele astfel formate constituie mijloace de comunicare pentru
grupuri restranse de vorbitori.

Istoria unei limbi se dovedeste a fi un capitol din istoria, mai cuprinzatoare, a

culturii si a civilizatiei dintr-un anumit spatiu geografic. Principalele faze si forme de
existenta a limbii române oglindesc si acopera aproape doua milenii de evolutie
lingvistica si etnoculturala pe un larg teritoriu cuprins intre Carpati si Dunare, dar si in
zone de pe malul drept al fluviului.
Limba româna si dezvoltarea ei –de la inceputuri pana in prezent- sunt, in esenta,
unitare, definindu-se deopotriva prin mobilitate si rezistenta. Necontenitele schimbari si
tendinte de modernizare ori de imbogatire a limbii s-au manifestat numai in cadrul si in
spiritul aceluiasi sistem lingvistic, durabil si stabil – modelul latin.

10.Bibliografie

1. Cătănescu Cvasnîi Maria, “Limba româna – Origini

si dezvoltare”, Ed. HUMANITAS, Bucuresti, 1996.

2. Bratianu C. Ion, “O enigmă si un miracol istoric”,

Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucuresti, 1988.

3. Alexandrescu Emil, “Analize de sinteză şi

literatură”, Ed. Moldova, Bucuresti, 1994.

13
14