Documenti di Didattica
Documenti di Professioni
Documenti di Cultura
Adrian Niţă
Fran
Curs 22
Filosofia teoretică a lui Kant
3. Sensibilitate şi intelect
Depăşirea de care vorbim se poate arăta cel puţin din două perspective. În primul rând,
[7]
sub aspectul problemei izvoarelor cunoaşterii, Kant afirmă explicit că întreaga noastră
cunoaştere provine din două izvoare fundamentale (,,două tulpini ale cunoaşterii”), şi anume
capacitatea de a primi reprezentări (receptivitatea cunoaşterii) şi capacitatea de a cunoaşte un
obiect cu ajutorul acestor reprezentări (spontaneitatea conceptelor). Prin cel dintâi ne este dat un
obiect, prin cel de-al doilea izvor obiectul cunoaşterii este gândit în relaţie cu acea reprezentare.
Aşadar, elementele cunoaşterii sunt intuiţia şi conceptele. Fiecare dintre ele, luate separat, nu pot
să dea , după Kant, o cunoştinţă. Luată separat, intuiţia pură conţine forma sub care ceva este
intuit, iar conceptul pur conţine forma sub care ceva este gândit. Este deci nevoie ca la ceea ce
este pur, la ceea ce ţine de forma cunoaşterii, să se adauge condiţia empirică; este deci nevoie ca
la forma cunoaşterii (intuiţia pură şi conceptele pure) să se adauge materia cunoaşterii, adică
senzaţia. Vedem astfel cum după Kant facultăţile responsabile de intuiţii şi concepte, adică
facultăţile care pot fi considerate sursele cunoaşterii, sunt sensibilitatea şi intelectul.
Două aspecte mai rămân de elucidat: este lucrul în sine un obiect la fel cum este
fenomenul? Care este relaţia fenomenului cu lucrul în sine? Impresia de dualism ontologic a
acestui fragment este datorată în mare măsură unei urme rămase de la Disertaţia din 1770,
lucrare în care Kant susţine existenţa a două lumi, una sensibilă şi alta inteligibilă. Obiectul
sensibilităţii este sensibil şi se numeşte fenomen, iar obiectul care nu este cunoscut decât prin
intelect se numeşte noumen. Cunoaşterea sensibilă depinde de structura subiectului şi cum în
cunoaşterea sensibilă lucrurile sunt reprezentate aşa cum ne apar , în cunoaşterea intelectuală sunt
reprezentate aşa cum sunt în ele însele.
Lumea este constituită din mai multe substanţe ce sunt în legătură unele cu altele, dar
cum principiul posibil între acestea nu constă din existenţa lor, înseamnă că lipseşte ceva, un
principiu necesar, cauză unică a tuturor obiectelor. Acest principiu trebuie să fie unic , arhitect şi
creator, mai ales dacă avem în vedere că după Kant nu există, într-un sens tare, decât o singură
lume, şi anume lumea actuală. Este evident că aceasta, în condiţiile în care este singura lumea,
nu poate fi lumea cea mai bună dintre toate lumile posibile.
Dacă definiţia negativă a noumenului este că acesta este obiectul intuiţiei nonsensibile
[22]
, din perspectiva unei caracterizări pozitive, acesta apare ca un concept limitativ, arătând
locul până unde se poate întinde cunoaşterea noastră . În acest fel se întemeiază posibilitatea şi
necesitatea conceptului de noumen. Nu este ceva fictiv, inventat în mod arbitrar, ci subliniază
[23]
faptul că singurul fel de intuiţie pentru om este cel sensibil .
Dacă autorul Criticii raţiunii pure admite două feluri de obiecte, atunci rezultă că admite
că lucrul în sine (luat în general, fără a face distincţie între lucru în sine, obiect transcendental,
[24]
noumen şi obiect al ideii transcendentale ) este real? Am ajuns la o adevărată quaestiones
diputates modernă, dezbaterea asupra realităţii lucrului în sine având o lungă istorie. După Kuno
[25]
Fischer, Kant a crezut în realitatea lucrului în sine ca un substrat al aparenţei sensibile .
Există o afectare a sensibilităţii prin lucrul în sine, dar numai a posteriori. Lucrul în sine este a
posteriori deoarece este necesar pentru experienţă în ceea ce priveşte conţinutul său, aşa cum
subiectul face posibilă experienţa prin datele a priori în ceea ce priveşte forma. Lucrul în sine se
manifestă a posteriori, dar nu într-un fel empiric. Per a contrario, dacă lucrul în sine nu este
decât o idee, ce sens are ideea dacă este incognoscibilă? Este incognoscibilă atâta timp cât este
[26]
reală, şi ne-am putea întreba dacă este sau nu un obiect al cunoaşterii noastre .
Într-o lucrare fundamentală dedicată studierii lucrului în sine kantian, Erich Adickes
susţine de asemenea realitatea lucrului în sine pentru Kant: acesta s -a îndoit numai de
cunoaşterea lucrului în sine, nu şi de realitatea sa. Adickes trece în revistă textele kantiene cu
privire la această problemă şi demonstrează că personalitatea lui Kant, adică moralistul,
[28]
metafizicianul şi omul susţin tendinţa realistă cu privire la lucrul în sine .
Pentru H . Cohen lucrul în sine nu poate fi un obiect analog pe care categoriile îl produc
în intuiţie, ci ,,lucrul în sine este un fel de lucru , deci deopotrivă după câte se pare un fel de
[29]
obiect. Astfel, ar exista un lucru care nu poate fi intuit, dar care nu poate fi decât gândit“ .
Lucrul în sine este un obiect, dar numai dacă este luată în calcul întreaga experienţă: ,,lucrul în
sine nu este derivat dintr-o categorie particulară, deci nu am putea găsi un lucru sub fiecare
obiect particular, ci că exigenţa lucrului în sine poate să apară plecând de la ansamblul
[30]
experienţei“ .
[34]
După Constantin Noica , Kant a crezut în realitatea lucrului în sine . În plus, există la
Kant două lucruri în sine: unul pe care Kant îl pune şi care se opune ca existenţă subiectului şi
altul pe care Kant îl caută şi care se opune ca cunoaştere fenomenului. Plecând de aici, Noica
face o distincte între existenţă şi cunoaştere, între planul ontologic şi planul epistemologic.
Pentru a rezolva dificultăţile legate de realitatea lucrului în sine, filosoful de la Păltiniş consideră
că trebuie atribuit un sens ontologic lucrului în sine, putând astfel spune că lucrul în sine este, şi
[35]
un sens epistemologic noumenului .
Dincolo de aceste interpretări, considerăm că textul lui Kant este acela care ne oferă o
soluţie la problema realităţii sau nerealităţii lucrului în sine. Aşadar, înapoi la Kant! O
respingere a unui pretins dualism ontologic se găseşte în capitolul despre distincţia dintre
fenomen şi noumen: împărţirea ,,obiectelor în fenomene şi noumene şi a lumii într -o lume a
simţurilor şi una a intelectului nu poate fi deci admisă deloc (în sens pozitiv), deşi conceptele
admit fără îndoială împărţirea lor în sensibile şi intelectuale; căci celor din urmă nu li se poate
[36]
atribui nici un obiect şi nu pot fi deci prezentate ca obiectiv valabile“ . Soluţia lui Kant este
evidentă: dacă avem trei obiecte date în intuiţia sensibilă şi un obiect ce este temeiul lor, cauza
lor, prin însumarea acestor obiecte nu vom avea mai mult de trei obiecte.
Avem o respingere extrem de clară a ideii că există o lume sensibilă şi o lume
inteligibilă (în acelaşi sens al termenilor ,,lume“, ,,sensibil“, ,,inteligibil“). Am putea acum
afirma că distincţia făcută de Kant între fenomene şi lucru în sine ar trebui respinsă? Ar trebui
renunţat la ideea existenţei fenomenelor şi a existenţei lucrurilor în sine? Pentru a răspunde
trebuie să ne amintim că existenţa (Dasein) este o categorie a modalităţii, şi a cărei schemă este
[37]
existenţa într-un timp determinat, adică actualitate (wirklichkeit) . Dar dacă pentru un
fenomen putem spune că are o existenţă în timp, pentru un lucru în sine nu putem susţine
această afirmaţie, deoarece timpul nu se poate aplica unui obiect care nu este dat în intuiţia
sensibilă. Un adept al realismului lucrului în sine ar putea susţine că lucrul în sine nu există, dar
poate fi real. Să presupunem deci că i s -ar aplica categoria realităţii (realität). Pentru aplicarea la
un obiect este nevoie de schema realităţii, adică de pasajul de la nimic la ceva, adică de un
quantum. Cum cantitatea sau intensitatea presupune o succesiune a stărilor rezultă că obiectul la
care se aplică conceptul pur al realităţii trebuie să fie în timp, ceea ce nu este cazul lucrului în
[38]
sine, după cum am văzut deja . Dacă nu putem spune că lucrul în sine nu este nici real nici
existent, atunci cum am putea să îl caracterizăm? Credem, într-o anumită măsură împreună cu
Noica şi Boutroux, că lucrul în sine este, adică are caracter de fiinţă, spre deosebire de fenomen
care există.
[1 ]
CRP , B 1.
[2 ]
J Locke, Eseu asupra intelectului omenesc, traducere de T Voiculescu, volumul I, Bucureşti, Editura ştiinţifică ,
1961, p. 81.
[3 ]
D Hume, Cercetare asupra intelectului omenesc, traducere de M Flonta et alii, Bucureşti, Editura ştiinţifică ,
1987, p. 99.
[4 ]
CRP , B 1-B 2.
[5 ]
GW Leibniz, Noi eseuri asupra intelectului omenesc, traducere de M Tianu, control ştiinţific şi note Adrian Niţă,
Bucureşti, All , 2003 , p. 24.
[6 ]
GW Leibniz, Scrieri filosofice , traducere de Adrian Niţă, Bucureşti, All, 2001, p. 148.
[7 ]
CRP , A15-16/B 29-30.
[8 ]
CRP , Introducere, par . IV.
[9 ]
Kant, Prolegomene la orice metafizică viitoare care se va putea înfăţişa drept ştiinţă, traducere de M. Flonta, T.
Kleininger, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987, par . 6-13.
[10 ]
Ibidem, par . 14-39.
[11 ]
Vezi Adrian Niţă, Timp şi idealism , Bucureşti, Paideia, 2005, cap. 4.
[12 ]
Kant, Prolegomene, par. 40-44.
[13 ]
CRP, A 311/B 368.
[14 ]
CRP, A 334-335/ B 391-392.
[15 ]
CRP, A 341-347/ B 399-407.
[16 ]
CRP, A 421-461/ B 449-489.
[17 ]
CRP, A 571-583/ B 599-611.
[18 ]
CRP, Ak., IV, 162-163; Iri, p. 246.
[19 ]
CRP, Ak., III, 209; Iri, p. 246.
[20 ]
Prolegomene, § 32, Ak., IV, 314-315; ESE, p. 113.
[21 ]
H. Cohen, La théorie kantienne de l²expérience, trad. F. Dufour, Paris, CERF, 2001, p . 511.
[22 ]
CRP, Ak., III, 209; Iri, p. 246.
[23 ]
CRP, Ak., III, 211-212; Iri, p. 250.
[24 ]
Despre nivelurile lucrului în sine vezi A. Philonenko, L’œuvre de Kant, pp. 127-135 (lucrul în sine este prezentat
ca fiind definit la nivelul Esteticii transcendentale, noumenul la nivelul Analiticii transcendentale iar ideea
transcendentală la nivelul Dialecticii) şi W. Waxman, What are Kant’analogies about?, The review of Metaphysics ,
47 (1993), pp. 65-66 (ce face, în plus, o distincţie la nivelul Analiticii : obiectul transcendental este la nivelul
Analiticii conceptelor, iar noumenul se află la nivelul Analiticii principiilor).
[25 ]
K. Fischer, Geschichte der neuern Philosophie, Band 4, Immanuel Kant und seine Lehre, erster Teil, Heidelberg,
Carl Winters Universitätbuchhandlung, 1909, fünfte Auflage, p. 649.
[26 ]
Idem, Band 5, zweiter Teil, 1899, vierte Auflage, p. 606.
[27 ]
Alois Riehl, Der philosophische Kritizismus , p. 472.
[28 ]
E. Adickes , Kant und das Ding an sich, Berlin , Pan Verlag, 1924 (reimpr. Hildesheim, Georg Olms Verlag,
1977), p. 115, 156 etc.
[29 ]
H. Cohem , op. cit ., p. 500.
[30 ]
Ibidem, p. 511.
[31 ]
H. Vaihinger, Philosophie des Als -Ob, p. 109.
[32 ]
E. Boutroux , La philosophie de Kant, p. 111.
[33 ]
Ibidem, p. 117.
[34 ]
C. Noica, Concepte deschise în istoria filosofiei, Bucureşti, Bucovina, 1936, pp. 178, 184.
[35 ]
Existenţa lucrului în sine este de asemenea susţinută de B. Rousset, La doctrine kantienne de l’objectivité, Paris,
Vrin, 1967, pp. 162-177.
[36 ]
CRP, Ak., III, 212; Iri, p. 251.
[37 ]
Vezi Adrian Niţă, Existenţă şi realitate la Kan t, in Al. Boboc, NI Mariş, Studii de istorie a filosofiei universale ,
vol . XII, Bucureşti, Editura Academiei, 2004, pp. 483-499, în special 493-498.
[38 ]
CRP, Ak., III, 231; Iri, p. 269.