Limba română istorică

Obiectul si metoda cercetării

„Istoria limbii române literare are ca obiect de cercetare procesul constituirii și evoluția normelor
lingvistice ca formă a progresului general al limbii naționale. Istoria limbii este o disciplina lingvistică, și,
în consecință, se sprijină pe principiile teoretice ale științei limbii. Ea ține seama de de evoluția științei, a
filosofiei, și, în general, a culturii, care explica lărgirea sferei de întrebuințare și transformările ce au loc
înăuntrul limbii literare, precum și în întreaga dezvoltare a istorică a societății. ”

Inceputurile limbii
Majoritatea istoricilor români contemporani accept varianta romanizării Daciei. Conform acesteia
Imperiul Roman a colonizat Dacia într-o perioadă scurtă de timp cu o masă de coloniști veniți din tot
Imperiul, dar majoritatea de cultura latină (aproximativ 80%). Datorită dârzeniei dacice, toată populația
de sex masculine s-a aruncat în lupta cu Imperiul Roman, lăsând în urmă o populație decimată. Datorită
acestei colonizari nemaiîntâlnite în Imperiu, limba dacă a dispărut aproape în totalitate.

Doi cronicari bizantini, Teofan Mărturisitorul din secolul al VI-lea și Teofilact din Symocatta din secolul al
VII-lea amintesc faimosul episod al expediției militare contra avarilor, din 587, cunoscut sub numele
de (re)torna, (torna,) fratre. Poate cea mai remarcabilă trimitere va rămâne Patrologiae cursus
completus. Series graeca, vol. 116, J.P. Migne.

Deși supușii voievodatelor se desemnau ca „ardeleni”, „moldoveni” sau „munteni”, numele de „rumână”
sau „rumâniască” pentru limbă este atestat în secolul secolului XVI la mai mulți călători străini 1 precum
și în documente românești ca Palia de la Orǎștie sau Letopisețul Țării Moldovei.

În Palia de la Orǎștie (1581) scrie „...că văzum cum toate limbile au și înfluresc întru cuvintele slǎvite a lui
Dumnezeu numai noi românii pre limbă nu avem. Pentru aceia cu mare muncǎ scoasem de limba
jidoveascǎ si greceascǎ si srâbeascǎ pre limba româneascǎ 5 cărți ale lui Moisi prorocul si patru cărți și le
dăruim voo frați rumâni și le-au scris în cheltuială multǎ... și le-au dăruit voo fraților români,... și le-au
scris voo fraților români” iar în Letopisețul Țării Moldovei al cronicarului Grigore Ureche citim: „În Țara
Ardialului nu lăcuiesc numai unguri, ce și sași peste seamă de mulți și români peste tot locul...”.

Cel mai vechi document păstrat, scris în română, este Scrisoarea lui Neacșu, scrisă cu alfabet chirilic
la 1521, în care Neacșu de Câmpulung îi scria primarului brașovean despre atacurile turcilor.

1
Ștefan Pascu, Documente străine despre români, ed. Arhivelor Statului, București 1992

1 Dragoș DUȚU (L112)

Facultatea de Litere, Specializarea Română – Engleză, An I

Periodizarea istoriei limbii române literare
Nu există un punct de vedere unitar asupra periodizării limbii române literare. Majoritatea cercetătorilor
sunt de acord că trebuie să distingem două epoci fundamentale:

I. Vechea română literară în care nu avem o limbă propriu-zisă, normată unitar și stabilă, ci mai
multe var iante cultivate ale unor subdialecte dacoromâne dintre care nici unul nu tinde, cel
puțin până în 1750, către preponderență. Efortul cărturarilor nu se îndreaptă acum spre
fixarea normelor, ci spre impunerea românei ca limba de cultura în locul slavonei și spre
îmbogățirea ei cu elemente lexicale noi. În acest interval distingem două perioade mai
importante:

a. Cea dintâi începe probabil in secolul al XV-lea și durează până la 1640. În această
perioadă limba română este cultivată prin puține scrieri originale (în special documente
și scrisori) și prin rarele traduceri și tipărituri bisericești apărute mai ales în Transilvania.
Există în această perioadă două variante literare: una de tip nordic (maramureșeană) și
alta de tip sudic (munteană și sud-transilvăneană)

b. A doua perioadă durează de la 1640 până spre sfârșitul secolului al XVIII-lea. În acest
interval, româna înlătură definitiv slavona ca limbă oficială, asumându-și integral
rosturile unei limbi de cultură în toate țările române. Personalități ca Varlaam, Dosoftei,
Miron Constin, Dimitrie Cantemir, Ion Neculce și Constantin Cantacuzino depun eforturi
pentru cultivarea limbii române prin texte originale și traduceri. Variantele literare, mai
ales cea moldoveană si munteană se delimitează. Începe cultivarea valorilor estetice ale
limbii române prin contribuția lui Dosoftei și Cantemir. Totuși, româna cărturărească
este încă foarte apropiatp de româna populară, principalele surse de împrumut externe
fiind cele orientale: slavona, turca și greaca, iar dintre stilurile funcționale, doar cel
administrativ este delimitat mai precis. Epoca veche se încheie pe la 1780, an care
marchează începutul unui lung proces de normare și unificare a exprimării culte, prin
tipărirea primei gramatici a limbii noastre.

II. Limba română modernă cuprinde trei perioade mai importante:

a. Prima perioadă , numită de unii și premodernă sau de tranziție, este delimitată

aproximativ de anii 1780 – 1840. În această etapă, scrierile laice, originale sau traduse,
înlăturp supremația de veacuri a scrierilor religioase. Consecința imediată este
destrămarea unității limbii culte realizată în traducerile bisericești tipărite între 1725 și
1780 și accentuarea diferențierilor dialectale dintre variantele literare. Totuși, în primul
sfert al secolului trecut este evidentă și o tendință de unificare a limbii culte, de data
aceasta integral deliberata, prin cărțile tipărite la Buda sub supravegherea lui Petru

2 Dragoș DUȚU (L112)

Facultatea de Litere, Specializarea Română – Engleză, An I

 Maior. 2 Criteriul fundamental de la care pleacă învățatul transilvănean în selectarea
normelor este cel ,,al maximei apropieri de prototipul latin“. 3 Spre sfărșitul acestei
perioade, însuși Heliade Rădulescu adoptă în mare măsură acest principiu, odată cu cele
mai multe dintre normele propuse de Petru Maior.

b. Cea de-a doua perioadă o situăm între 1840 li 1880 4, reprezintă etapa căutărillor de
soluții privitoare la îmbogățirea și codificarea limbii, etapă caracterizată prin discuții
teoretice și propuneri concrete, în centrul lor situându-se problema împrumuturilor, a
adaptării lor, a bazei populare a limbii literare, a ortografiei cu litere latine și a unificării
formelor. Tot acum Academia Română fixează și principalele norme ale limbii române
literare moderne.

c. Cea de-a treia perioadă o situăm între 1880 și 1900. Acum are are loc, în linii mari,
unificarea variantelor literare. Tot acum se consolidează stilurile limbii literare, inclusiv
stilurile artistice românești prin operele marilor clasici. Această etapă se prelungește
până în jurul anului 1900, în 190, prin modificările aduse de Academia Română
ortografiei, se stabilesc definitiv bazele scrierii noastre fonetice, păstrată, cu unele
retușări ulterioare, până în ziua de astăzi.

Procesul desăvîrșirii unității în exprimarea literară intră în ultima sa fază după formarea statului național
unitar, în 1918. Preocupările din ultimele decenii, mai ales din 1953 (reforma ortografică) și după
apariția, în 1960, a Îndreptarului ortografic, ortoepic și de punctuație, sunt îndreptate spre acțiunea de
cultivare a limbii, de păstrare a unui grad al corectitudinii, cu deschidere spre inovație lexicală și
stilistică, dar fără prea multe concesii facute modei, prețiozității si falsei originalități până în anii 2000.
Limba nu este o convențională și rigidă, ci, este dinamică, susținută de fluxul vieții sociale care îi
temperează excesele.

Bibliografie:

1. [Fundația Soros Moldova]: Manual de istorie română și universală, clasa a V-a, Ed. Știința,
Chișinău 2004

2
Cf. G. Ivănescu, Probleme capitale, p. 132: I Gheție, Baza dialectică, p. 481 – 483.
3
I. Gheție, op. cit., p.482.
4
Anul 1840 marchează apariția revistei „Dacia literară“ și constituirea curentului istoric popular, iar anul 1860
reprezintă momentul adoptării oficiale a scrierii cu alfabet latin în Muntenia (pentru că, în Moldova acest sistem de
scriere s-a adoptat abia în 1862)

3 Dragoș DUȚU (L112)

Facultatea de Litere, Specializarea Română – Engleză, An I

2. Munteanu, Ștefan (coord.): Istoria limbii române literare, privire generală, E.D.P., București
1983

3. Pascu, Ștefan: Documente străine despre români, ed. Arhivelor Statului, București 1992

4. Gheție I.: Baza dialectică

4 Dragoș DUȚU (L112)

Facultatea de Litere, Specializarea Română – Engleză, An I