Maria Stuart

Johann Christoph Friedrich von Schiller (n.10 noiembrie 1759, Marbach

am Neckar, Baden-Württemberg - d. 9 mai 1805, Weimar), înnobilat în anul
1802, a fost un poet și dramaturg german, considerat unul dintre „părinții
poeziei germane”.

Schiller s-a născut în familia unui felcer din Marbach am Neckar în

ducatul Württemberg din sudul Germaniei, care devine mai târziu
administrator al grădinilor curții ducale. În 1773, la vârsta de 14 ani, tânărul
Schiller este înrolat la ordinul ducelui Karl Eugen în Academia Militară,
instituție cu cel mai desăvârșit spirit cazon, unde se va forma spiritul rebel al
viitorului poet. În 1781 publică drama Die Räuber („Hoții”), jucată cu succes
un an mai târziu la teatrul din Mannheim, deschizându-i drumul spre
celebritate. În 1785 editează revista Rheinische Thalia și, sub impulsul unui
elan plin de optimism, scrie poezia Zur Freude („Către bucurie”), care va fi
transpusă muzical de Beethoven în finalul Simfoniei a IX-a, devenită imn al
Uniunei Europene.

În 1787 se stabilește la Weimar, primind funcția de consilier la curtea

ducelui Karl August. Această ultimă perioadă a vieții sale este marcată de
strânsa prietenie cu Goethe, o perioadă clasicistă.

Teoretician al idealismului în estetică, Schiller atribuia artei, literaturii și

teatrului un rol fundamental în emanciparea omului, vorbind despre „cel de
al treilea imperiu vesel al jocului și aparențelor”. Această concepție este
teoretizată în lucrarea Briefe über die ästhetische Erziehung des Menschen (
„Scrisori despre educația estetică a omului”, 1795). Este numit profesor la
Universitatea din Jena (1789).

În 1790 se căsătorește cu Charlotte von Lengefeld, muncește mult și se

îmbolnăvește, devenind incapabil să-și desăvârșească proiectele literare.
Ducele de Weimar îl salvează, asigurându-i o pensie.

În 1794 editează publicația Die Horen, unde va colabora și Goethe.

Prietenia celor doi va rămâne unică în istoria literaturii. Individualitățile lor
puternice se completau reciproc, spiritul speculativ, care pornea de la ideea
de unitate, al lui Goethe și cel intuitiv, pornind de la varietate, al lui Schiller
se întâlneau la jumătatea drumului, cum avea să scrie Schiller în studiul Über
die naive und sentimentalische Dichtung („Despre poezia naivă și cea
sentimentală”, 1796). La îndemnul lui Goethe, Schiller se întoarce - după
zece ani de studii și publicistică - la poezie și dramă.

Opera Maria Stuart este o drama in cinci acte a carei actiune se

desfasoara la sfarsit de secol al XVI-lea in Anglia. Maria este tinuta prizoniera
in castelul Fortheringay de multa vreme deoarece a fost alungata de pe
tronul tarii sale si venise sa ceara ajutor verisoarei sale Elisabetha I care in loc
sa o protejeze a poruncit intemnitarea ei.
 Maria se simte vinovata de moartea sotului ei deoarece stia ce urma
sa se intample cu dansul si nu a intervenit pentru a-l apara, iar fatoma
acestuia vrea razbunare, in ziua aceea implinindu-se chiar un an de la
asasinarea lui. Hanna o compatimeste consoland-o ca e atunci era o fata
tanara care nu stia ce face. Maria a primit o scrisoare de la unchiul ei din
Franta, ea convingandu-se ca a gasit in Anglia un prietenacesta fiind
Mortimer, nepotul temnicierului, pe care dansa il credea “cel mai crunt
dusman”. Mortimer isi ceru scuze pentru comportamentul si masca pe care
le poarta fata de dansa cand sunt si altii prin preajma.

Mortimer era proaspat ajuns din Italia si ii povesti Mariei cum a fost
vizita la episcop si cum acesta i-a detaliat cat de aprigi si cruzi sunt dusmanii
ei. Mortimer i-a marturisit ca de cand a vazut-o si-a dat seam ace comoara
sta ascunsa in acel castel care acum nu mai este o temnita, ci datorita
prezentei ei s-a transformat intr-un castel pentru zei. Tot el i-a spus ca
sentinta ei a fost data si ca cei 40 de judecatori au hotarat ca este vinovata si
cer executarea hotararii, insa singura care sovaie este Elisabetha, asta doar
din viclenie, nu ca doreste sa o salveze cumva, insa Maria nu a fost suprinsa
de vestea adusa deoarece se astepta la aceasta sentinta.

Mortimer i-a promis ca o va ajuta sa scape de acolo cu orice pret ,

Maria realizand totusi ca totul ar fi in zadar si ca doar verisoara sa,
Elisabetha, poate sa o mai scape de la moarte.
 Lord Darnley a venit trimis de curtea judecatoreasca pentru a anunta
sentinta Mariei, sentinta pe care aceasta nu voia sa o ia in calcul deoarece a
spus ca acesti oameni nu sunt de rangul ei si nu o pot judeca, iar ea nu are
pentru ce sa-I fie recunoscatoare Angliei deoarece a venit aici pentru a fi
ocrotita si de fapt este intemnitata. Maria a afirmat ca acum ea este cea
slaba, iar Elisabetha dispune de putere si ca in cazul in care o va ucide sa
specifice ca s-a folosit de putere si nu de dreptate.

Lord Darnley sustinea ca Maria trebuie sa moara cu orice pret, iar Sir
Paulet adauga ca atata vreme cat Maria se afla in grija lui, aceasta nu va
putea face niciun rau nimanui.

La curtea palatului atmosfera era una festiva, deoarece veneau trimisii

Frantei sa ceara mana Elisabethei, care se prefacea ca sufera si nu poate
confirma nimic acum, insa monarhul trimis din Franta i-a cerut acesteia sa ii
dea macar promisiunea ca va accepta Elisabetha dandu-I monarhului un inel
drept dovada si adaugand ca daca Franta vrea o alianta sincera cu Anglia,
atunci trebuie sa imparta cu ea si grijile.

Lord Darnley a spus ca poporul s-a rasculat impotriva Mariei si ca

aceasta nu trebuie sa mai traiasca., Lord Sclusbery intervenind si zicand ca
pot oferi pace si in alta modalitate tarii, fara a o executa pe Maria, dar
Elisabetha enervandu-se a zis ca ea are dreptul sa o ucida pe Maria oricand
deoarece judecatoria i-a dat acest drept, spunandu-I lui Schlusbery ca e
aparatorul dusmanului ei si ca prefer sa auda de la dansul doar sfaturile ce ii
pot fi de folos si care voia sa ii motiveze greseala Mariei zicand ca era prea
tanara sa discearna pe atunci. Elisabetha se hotara sa se mai gandeasca la
ceea ce vrea sa faca privitor la destinul Mariei, deoarece vrea sa aleaga cum
este mai bine. Sir Paulet o instiinta pe regina ca nepotul sau este gata
oricand sa-I ofere serviciile sale, regina zicand ca este bine primit in Anglia,
Mortimer zicandu-I Elisabethei ca scotienii au inghetat cand au aflat ca
Franta i-a parasite si vrea sa incheie o alianta cu Anglia.

Reginei i-a fost inmanata scrisoarea trimisa de Maria si a fost sfatuita

sa faca necesarul, nici sa nu o ierte pe aceasta, dar nici sa nu o omoare,
Elisabetha zicand ca atata timp cat verisoara ei mai traieste, coroana Angliei
este a ei, iar acum ca sentinta a fost rostita ea trebuie sa “savarseasca
uraciunea faptului”, zicand ca s-ar simtit usurata daca intr-o zi cand s-ar
trezi ar auzi ca Maria si-a luat viata. Elisabetha hotara ca Mortimer sa o aiba
de acum in grija pe Maria si nu unchiul sau. Sir Paulet recunoscu in fata
nepotului sau ca el nu a urat-o niciodata pe Maria si ca spera sa poata
impiedica cumva moartea acesteia. Sir Paulet incercand sa-I transmita
cumva juramantul dragostei lui Mariei.

Elisabetha era invidioasa pe Maria deoarece era mai tanara si mai

frumoasa, Lester incercand sa o linisteasca si incurajand-o sa onoreze
intalnirea pe care Maria a rugat-o sa i-o ofere, punand totul la cale.

Maria si doica ei nu intelegeau de ce ieri i-a fost proclamata sentinta Mariei

iar astazi este lasata sa se plimbe libera prin parc, fiind anuntate ca aceasta
libertate este rezultatul scrisorii sale care a ajuns la regina. Cand Maria s-a
intalnit cu Elisabetha , aceasta o ruga pe regina sa ii intinda “regeasca mana”
, aceasta refuzand si zicandu-i ca se afla acolo unde ii este locul si ca doar
din trufia familiei ei este aici, Maria plangandu-se ca a fost tratata ca o
captiva ins ape nedrept. Cele doua au inceput sa se certe, regina acuzand-o
pe Maria ca si ucis si petitorii, nu numai sotii, Maria ripostand zicandu-i
Elisabethei ca este I femeie priceputa la viclesuguri.

Sir Paulet a venit in graba si a ordonat ca Maria sa fie intemnitata

deoarece regina a fost ucisa. Lester insa zicand ca spera ca Maria sa nu fie
judecata doar in baza unor aparente, cu toata ca si el este de accord ca
aceasta sa moara, Lord Barley spunand ca sentinta va fi indeplinita chiar de
el. Poporul era cel care dorea moartea Mariei, iar Elisabetha nestiind ce sa
faca ii dadu sentinta lui Sir Darnley pentru a o indeplini. Maria si-a scris
ultimele dorinte intr-un carnet ce se afla acum la Sir Polet si in care preciza
ca vrea ca slujitorii ei sa fie lasati sa plece in Scotia sau Franta, in functie de
preferintele lor, ceru ca inima sa ii fie scoasa si dusa in Franta deoarece
acolo s-a aflat mereu si a mai vrut ca sa ii fie transmis reginei ca dansa o
iarta.

Elisabetha era bulversata, zicand ca ii este frica si de moartea Mariei,

dar si de libertataea acesteia, insa Maria a fost ucisa. In cele din urma
ajungandu-se la concluzia ca scrisorile ce au inculpate-o pe Maria au fost
false. Afland ca verisoara ei a fost ucisa Elisabetha l-a exilat pe Darnley, cel
caruia i-a plasat sentinta.