The PURPOSE DRIVEN Life – by Rick Warren

VIAŢA CONDUSĂ DE SCOPURI

SCOPUL NUMARUL DOI

AI FOST FĂCUT PENTRU FAMILIA LUI DUMNEZEU

Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele
Ioan 15.5
alcătuim un singur trup în Hristos;
dar, fiecare în parte, suntem mădulare unii altora.
Romani 12.5

18. Experimentând viaţa împreună

aţi fost chemaţi, ca să alcătuiţi un singur trup
Coloseni 3.15
ce plăcut şi ce dulce este să locuiască fraţii împreună!
Psalm 133.1

Însemnătatea vieţii constă în împărtăşire.

Dumnezeu ne-a planificat să experimentăm viaţa împreună. Scriptura numeşte această experienţă
împărtăşită, părtăşie. Astăzi, cuvântul şi-a pierdut mult din însemnătatea lui scripturală. „Părtăşie” mai
nou se referă la o conversaţie de ocazie, socializare, mâncare şi distracţie. Întrebarea „Unde ai tu
părtăşie?”, se foloseşte în locul întrebării: „Unde te duci tu la biserică?”; „Rămâneţi după părtăşie” se
foloseşte în loc de: „Aşteaptă să gustăm ceva împreună, după biserică”.
Adevărata părtăşie este mult mai mult decât programul din timpul serviciului. Este
experimentarea vieţii împreună. Include dragoste altruistă, împărtăşire a onestităţii, slujire practică,
donaţie din sacrificiu, mângâiere înţelegătoare şi toate altele oferite „unii altora” găsite în Noul Testament
ca şi porunci.
Când discutăm de părtăşie, mărimea grupului este importantă: Cu cât mai puţini cu atât mai bine.
Tu nu poţi avea părtăşie cu mulţimea, şi tu nu poţi avea părtăşie de unul singur. Cu cât grupul devine mai
mare de 10 oameni, cineva se va retrage – de obicei persoana mai tăcută - şi puţini oameni vor domina
grupul.
Domnul Isus a lucrat în contextul unui grup mic de ucenici. El ar fi putut alege mai mulţi, dar a
ştiut că doisprezece este numărul maxim care-l poţi avea pentru un grup mic aşa ca fiecare să participe.
Trupul lui Christos, aşa ca şi trupul tău, este în mod real o colecţie de celule mici. Pentru această
raţiune, fiecare creştin are nevoie să fie implicat într-un mic grup în biserică, într-un grup de părtăşie, o
clasă de Şcoală Duminicală, ori o clasă de Studiul Scripturii. Acolo este locul unde comunitatea reală îşi
are locul, nu într-o adunare mare. Dacă ne-am imagina biserica fiind ca un vapor, atunci grupurile mici
sunt bărcile de salvare ataşate la ea.
Dumnezeu a făcut o promisiune incredibilă referitor la grupurile mici de credincioşi: acolo unde
sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor. (Matei 18.20). Cu regrete, uneori, nici
chiar într-un grup mic fiind, nu se garantează experimentarea unei comunităţi reale. Multe grupuri de
şcoală duminicală sau alte grupuri stagnează în superficialitate şi nu au nici o idee cum se experimentează
o adevărată părtăşie. Care e diferenţa între o adevărată şi o falsă părtăşie?
În părtăşia reală oamenii experimentează autenticitatea. Părtăşia autentică nu este superficială,
o flecăreală de suprafaţă. Împărtăşirea adevărată este de la inimă la inimă, şi e o forţă puternică. Părtăşia
reală se realizează când oamenii devin cinstiţi despre nivelul la care sunt şi cu ceea ce se întâmplă în

Page 1 of 100
vieţile lor. Ei împărtăşesc durerile lor, scot la iveală simţirile lor, mărturisesc căderile lor, îndoielile lor,
admit fricile lor, recunosc slăbiciunile lor, şi cer ajutor şi rugăciuni.
Autenticitatea este exact opusul a ceea ce tu vezi în unele biserici. În locul unei atmosfere curate şi
în umilinţă, găseşti uneori ceva prefăcut, joc de teatru, politică, o politeţe superficială, o conversaţie de
suprafaţă.
Cu cât devenim mai deschişi despre vieţile noastre, cu atât experimentăm o reală părtăşie.
Scriptura spune: dacă umblăm în lumină, după cum El însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu
alţii; .... Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri, şi adevărul nu este în noi. (1 Ioan 1.7-8).
Lumea gândeşte că intimitatea se petrece la întuneric, Dumnezeu spune că intimitatea se petrece la
lumină. Întunericul este folosit să ascundem loviturile noastre, căderile, fricile, eşecurile şi defectele. Dar
la lumină, noi le aducem pe toate în mod deschis şi le admitem aşa cum sunt în realitate.
Desigur, pentru a fi autentic se cere atât curaj cât şi umilinţă. Înseamnă să arătăm pe faţă frica de a
expune, respinge şi gata de a fi lovit din nou. De ce cineva trebuie să-şi asume acest risc? Pentru că este o
singură cale să creşti sănătos din punct de vedere spiritual şi emoţional. Scriptura spune: Mărturisiţi-vă
unii altora păcatele, şi rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi. Mare putere are rugăciunea
fierbinte a celui neprihănit. (Iacov 5.16b). Noi creştem numai asumându-ne riscuri, şi cel mai dificil risc
dintre toate este să fii cinstit cu tine însuţi şi cu alţii.
În părtăşia reală oamenii experimentează reciprocitate. Reciprocitatea este arta de a da şi de a
primi. Depinde una de alta. Scriptura spune: Dumnezeu a întocmit trupul în aşa fel ca să dea mai multă
cinste mădularelor lipsite de cinste: pentru ca să nu fie nici o dezbinare în trup: ci mădularele să
îngrijească deopotrivă unele de altele. (1 Corinteni 12.24-25). Reciprocitatea este inima părtăşiei:
construind relaţii reciproce, împărtăşind responsabilităţi şi ajutându-ne unii pe alţii. Pavel a spus: să ne
îmbărbătăm laolaltă în mijlocul vostru, prin credinţa, pe care o avem împreună, şi voi şi eu. (Romani
1.12).
Toţi suntem mai consistenţi în credinţa noastră când alţii merg cu noi şi ne încurajează. Scriptura
porunceşte responsabilitate reciprocă, încurajare reciprocă, slujire reciprocă, şi onoare reciprocă. Iubiţi-vă
unii pe alţii cu o dragoste frăţească. În cinste, fiecare să dea întâietate altuia. (Romani 12.10). De peste
cinzeci de ori în Noul Testament ni se porunceşte să îndeplinim anumite slujbe „unii altora” şi „unii
pentru alţii”. Scriptura spune: să urmărim lucrurile, care duc la pacea şi zidirea noastră. (Romani 14.19).
Tu nu eşti responsabil pentru fiecare din Trupul lui Christos, dar tu eşti responsabil de ce faci
înaintea trupului lui Christos. Dumnezeu aşteaptă de la tine să faci orice poţi ca să-i ajuţi pe alţii.
În părtăşia reală oamenii experimentează simpatie. Simpatia nu este a oferi sfaturi ori un ajutor
rapid, cosmetic; simpatia este pătrunderea înăuntru şi împărtăşirea durerii altora. Simpatia zice: „Eu
înţeleg prin ceea ce treci, şi ceea ce tu simţi nu este nici ceva nebunesc, nici ceva ieşit din comun”. Astăzi
unii numesc aceasta „empatie”, dar cuvântul real este „simpatie”. Scriptura spune: ca nişte aleşi ai lui
Dumnezeu, sfinţi şi preaiubiţi, îmbrăcaţi-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu
blândeţe, cu îndelungă răbdare. (Coloseni 3.12).
Simpatia împlineşte două nevoi umane fundamentale: nevoia de a fi înţeles şi nevoia de a înţelege
simţirile cuiva, şi astfel se construieşte părtăşia. Problema este că noi adesea suntem aşa de grăbiţi să
definim lucrurile că nu avem timp să simpatizăm cu oamenii, ori noi suntem prea ocupaţi cu loviturile
noastre. Mila de noi înşine uscă simpatia pentru alţii.
Sunt nivele diferite de părtăşie, şi fiecare este specific la vremuri diferite. Cel mai simplu nivel de
părtăşie este părtăşia împărtăşirii şi părtăşia studierii Cuvântului lui Dumnezeu împreună. Un nivel
adânc al părtăşiei este părtăşia slujirii unde noi lucrăm împreună în deplasări misionare şi proiecte de
milă. Cel mai adânc nivel al părtăşiei este părtăşia suferinţei unde noi intrăm în durerea, supărarea altuia
şi ne purtăm unii altora sarcinile. Pavel a spus: să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia
suferinţelor Lui, şi să mă fac asemenea cu moartea Lui; (Filipeni 3.10). Iar în Evrei găsim: pe de o parte,
eraţi puşi ca privelişte în mijlocul ocărilor şi necazurilor, şi pe de alta, v-aţi făcut părtaşi cu aceia care
aveau aceeaşi soartă ca voi. În adevăr, aţi avut milă de cei din temniţă şi aţi primit cu bucurie răpirea
averilor voastre, ca unii care ştiţi că aveţi în ceruri o avuţie mai bună, care dăinuieşte. (Evrei 10.33-34).
Page 2 of 100
Creştinii care înţeleg acest nivel cel mai bine sunt oamenii ce au fost şi sunt alături de aceia care în lume
sunt persecutaţi, dispreţuiţi şi chiar martirizaţi pentru credinţa lor. De fiecare dată când tu înţelegi şi afirmi
simţirile cuiva, tu construieşti părtăşie.
Scriptura ne porunceşte: Purtaţi-vă sarcinile unii altora, şi veţi împlini astfel Legea lui Hristos.
(Galateni 6.2). Aceasta se întâmplă în vremuri de criză, necaz, şi nesiguranţă când avem nevoie unii de
alţii cel mai mult. Când circumstanţele ne distrug până la limita unde credinţa noastră se clatină, atunci
este vremea când avem nevoie cel mai mult de prieteni. Noi avem nevoie de grupuri mici de prieteni care
să aibă credinţă în Dumnezeu pentru noi însăşi ca ne scoată afară din situaţie. În grupuri mici, Trupul lui
Christos este real şi tangibil chiar atunci când se pare că Dumnezeu este distant. Aceasta este ceea ce Iov a
avut nevoie disperată în timpul suferinţei lui. El a strigat: Cel ce suferă are drept la mila prietenului,
chiar dacă părăseşte frica de Cel Atotputernic. (Iov 6.14).
În părtăşia reală oamenii experimentează mila. Părtăşia este un loc al harului, unde greşelile nu
sunt jupuite, ci răzuite. Părtăşia se petrece când mila biruieşte dreptatea.
Toţi avem nevoie de milă, pentru că toţi ne împiedicăm şi cădem şi avem nevoie de ajutor să
revenim la normal. Noi trebuie să oferim milă la alţii şi să fim gata să primim milă de la alţii. Dumnezeu
spune: este mai bine să-l iertaţi, şi să-l mângâiaţi, ca să nu fie doborât de prea multă mâhnire. (2
Corinteni 2.7).
Tu nu poţi avea părtăşie fără iertare. Dumnezeu ne avertizează: Îngăduiţi-vă unii pe alţii, şi, dacă
unul are pricină să se plângă de altul, iertaţi-vă unul pe altul. (Coloseni 3.13), pentru că amărăciunea şi
resentimentele întotdeauna distrug părtăşia. Pentru că noi suntem imperfecţi, oameni care păcătuim, în
mod inevitabil ne rănim unii pe alţii când suntem împreună pentru mult timp. Câteodată ne jignim unii pe
alţii în mod intenţionat, alteori neintenţionat, dar indiferent când, e nevoie de o cantitate mare de har şi
milă să creeze şi menţină părtăşia. Scriptura spune: Îngăduiţi-vă unii pe alţii, şi, dacă unul are pricină să
se plângă de altul, iertaţi-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Hristos, aşa iertaţi-vă şi voi. (Coloseni 3.13).
Mila lui Dumnezeu către noi este motivaţia de arăta milă la alţii. Aminteşte-ţi că tu niciodată nu va
trebui să ierţi pe cineva, mai mult cât Dumnezeu te-a iertat pe tine. Indiferent că tu eşti rănit de cineva, tu
ai de făcut o alegere: Vei folosi energia şi emoţiile tale pentru retaliere ori pentru rezoluţie.? Tu nu poţi
face pe amândouă.
Mulţi oameni sunt reluctanţi să arate milă pentru că ei nu înţeleg diferenţa dintre adevăr şi iertare.
Iertarea este lăsarea în urmă a trecutului. Încredera are de a face cu comportarea de viitor.
Iertarea trebuie să aibă loc imediat, indiferent dacă persoana în cauză o cere sau nu. Încrederea
trebuie să fie construită chiar cu un efort suplimentar. Încrederea cere o examinare a recordurilor. Dacă
cineva te răneşte în mod repetat, Dumnezeu îţi porunceşte să-l ierţi imediat, dar tu nu eşti obligat să te
încrezi în el imediat, şi nu eşti obligat să-l laşi să te rănească în continuare. El trebuie să demonstreze că s-
a schimbat, şi aceasta se vede în timp. Cel mai bun loc să restaurezi încrederea este în interiorul unui
context suportiv al unui grup mic care oferă atât încurajare cât şi responsabilitate.
Sunt multe alte beneficii pe care le vei experimenta făcând parte dintr-un grup mic devotat la
părtăşie. Este partea esenţială a vieţii tale creştine care nu poate fi trecută cu vederea. De peste 2000 de
ani creştinii s-au adunat împreună în mod regulat în grupuri mici pentru părtăşie. Dacă tu nu ai făcut parte
dintr-un grup ori clasă de acest fel, tu nu poţi să-ţi dai seama ce-ţi lipseşte.
În meditaţia următoare noi vom privi la ce trebui să facem ca să creem acest tip de comunitate cu
alţi credincioşi, dar eu nădăjduiesc că această meditaţie te-a făcut flămând după o experienţă autentică,
reciprocă, simpatia şi mila unei părtăşii reale. Tu ai fost creat pentru comunitate.

Adu-ţi aminte să: vă purtaţi sarcinile unii altora, şi veţi împlini astfel Legea lui Hristos. (Galateni 6.2)
Tradus şi prelucrat de Nelu Ciorba, Portland - Oregon - USA

Page 3 of 100