CIUDATA SCRISOARE DE

Fericirea în sclavie - Jean Paulhan

DRAGOSTE

Ea spune: „Greşeşti că te miri. Analizează-ţi mai bine iubirea.

S-ar înspăimânta dacă ar înţelege, măcar pentru o clipă, că sunt şi
femeie, şi vie. Nu-ţi vei secătui izvoarele înflăcărate ale sângelui,
uitând de ele.
Gelozia nu te înşală. Sigur că mă bucuri, că mă însănătoşeşti,
că mă faci de o mie de ori mai vie. Totuşi, nu pot împiedica această
bucurie să nu se întoarcă, în curând, împotriva ta. Stânca vibrează
din ce în ce mai tare când sângele se simte în largul lui, iar corpul
e odihnit. Mai degrabă păstrează-mă în cuşcă şi hrăneşte-mă abia-
abia, dacă îndrăzneşti. Tot ceea ce mă apropie de boală şi de
moarte mă face fidelă. Şi doar în momentele în care îmi produci
suferinţe sunt în afara oricărui pericol. Nu ar fi trebuit să accepţi
să fii dumnezeul meu, dacă îndatoririle zeilor te sperie. Cu toţii
ştim că zeii nu sunt prea tandri. M-ai mai văzut plângând. Nu-ţi
rămâne decât să prinzi gust de lacrimile mele. Nu e încântător
gâtul meu când se strangulează şi palpită, în pofida mea, într-un
strigăt pe care încerc să îl reţin? E prea adevărat că musafirul,
atunci când ne vine în vizită, trebuie să ia un bici elastic şi iute ca
o felină. Iar pisica asta sălbatică se cere să aibă nu una, ci nouă
cozi, tari şi zbârlite cu toatele”.
Şi imediat adaugă: „Ce glumă proastă! Păi, nici tu nu
înţelegi nimic. Dacă nu te-aş iubi nebuneşte, îţi închipui cumva
că ţi-aş vorbi astfel? Că mi-aş trăda semenele?”.
Iar apoi: „Imaginaţia mea, visurile-mi nedefinite te înşală în
fiecare clipă. Epuizează-mă. Scapă-mă de ele. Fă-mă să mă predau.
Ia-mi-o înainte ca să nu mai am nici măcar timpul de a-mi da prin
cap că ţi-aş putea fi infidelă. (Realitatea nu mă interesează chiar atât
cât crezi.) Ai însă grijă să mă marchezi cu pecetea proprietăţii. Dacă
voi purta urmele cravaşei sau ale lanţurilor tale, ori inelele tale
trecute prin buzele sexului meu, va fi limpede că îţi aparţin. Atâta
timp cât sunt lovită sau violată în numele tău, nu sunt altceva decât
gândul tău, dorinţa ta, obsesia ta. Cred că asta şi vrei, nu-i aşa? Ei
drăcie, eu te iubesc şi chiar asta vreau!
Dacă o dată pentru totdeauna încetez să fiu eu însămi, dacă
gura, pântecele, sânii mei nu îmi mai aparţin, pot deveni creatura unei
alte lumi, în care toate sensurile sunt schimbate. Poate că aşa, într-o
bună zi, nu voi mai şti nimic despre mine. Din acel moment,
ce-mi vor mai putea spune plăcerea, mângâierile atâtor bărbaţi, trimişii
tăi, pentru ca eu să nu te descopăr în ele şi, prin ele, să nu te compar,
victorios, cu ei?”.
Cam aşa vorbeşte. O ascult şi observ că nu minte. Încerc să
o urmăresc (prostituţia m-a pus multă vreme în încurcătură...).
Este posibil ca haina arzătoare a mitologiilor să nu fie decât o
simplă alegorie, iar prostituţia sacră, o curiozitate a istoriei. E
posibil ca ţesătura cântecelor naive şi acel „te iubesc de mor” să
nu fie o simplă metaforă. Nici ceea ce târfele le spun adevăraţilor
lor iubiţi: „Eşti în carnea mea, poţi să faci ce vrei cu mine”. Ciudat
e că, pentru a ne apăra de un sentiment care ne tulbură, îl punem
doar pe seama golanilor şi a curvelor. Este posibil ca Héloïse,
atunci când îi scria lui Abélard: „O să fiu fata ta uşoară”, să nu fi
vrut doar să alcătuiască o expresie drăguţă. Fără îndoială,
Povestea lui O este cea mai sălbatică scrisoare de dragoste pe
care a primit-o vreodată un bărbat.
Îmi aduc aminte de acel olandez condamnat să zboare pe
deasupra oceanului, fiindcă nu a găsit fata care să accepte să îşi
dea viaţa pentru a-l salva. De cavalerul Guiguemar, care aştepta,
pentru a i se vindeca rănile, o femeie care să sufere pentru el „ceea
ce niciodată o femeie n-a suferit”. Fireşte, Povestea lui O este mai
lungă decât micile poeme medievale şi mai detaliată decât o simplă
scrisoare. Poate că şi ei i-a trebuit timp pentru a reveni din
asemenea depărtări. Poate că niciodată nu a fost aşa de greu ca azi
a înţelege exact ceea ce spun băieţeii şi fetiţele străzii, acelaşi lucru
pe care-l spuneau, presupun, sclavii din Barbados. Trăim vremuri
în care până şi cele mai simple adevăruri nu ni se pot arăta gol-
goluţe (ca O) decât sub masca de cucuvea.
Asta pentru că poţi auzi indivizi aparent normali, ba chiar plini
de bun-simţ, vorbind cu plăcere despre dragoste ca despre un
sentiment lejer, fără consecinţe. Se spune că el oferă varii plăceri, iar
contactul dintre două epiderme nu merge cum trebuie fără a fi pus
sub semnul fascinaţiei. Se adaugă că fascinaţia şi plăcerea îşi dau
prinosul acelora care, în iubire, îşi ştiu păstra fantezia, capriciul şi
libertatea naturale. Le este atât de simplu persoanelor de sexe diferite
(sau de acelaşi sex) să îşi dăruiască unele altora bucuria cea
aducătoare de atâta bine, încât ar greşi flagrant dacă le-ar fi ruşine de
asta. Sunt în toată povestea asta doar unul sau două cuvinte care mă
încurcă: „dragoste” şi „libertate”. Se înţelege de la sine că amândouă
sunt contrare, dragoste este atunci când
depinzi – şi nu mă refer numai la plăcere,
numai la existenţa însăşi, dar şi la ceea ce e
înaintea existenţei: dorinţa de a exista – de o
mie de lucruri baroce: de două buze (şi de
grimasa ori de surâsul lor), de un umăr (şi de
felul în care el se ridică ori se coboară), de
doi ochi (de privirea mai umedă ori mai rece),
în fine, de un corp străin, cu spiritul şi cu
sufletul pe care le duce cu el, de un corp care,
în fiece secundă, poate deveni mai
fermecător decât lumina soarelui sau mai
îngheţat decât câmpia sub zăpadă. Nu are
nici un haz să treci prin aşa ceva, chiar că mă
faceţi să râd cu suferinţele voastre. Tremuraţi
când corpul acela se apleacă pentru a-şi
închide bareta pantofiorului şi când s-ar zice
că toată lumea vă vede tremurând. Păi, nu
sunt mai bune biciul şi inelele înfipte în
carne? Cât despre libertate... Orice bărbat ori
femeie, care a trecut prin aşa ceva, mai
degrabă ar fi urlat contra libertăţii, ar fi dat
drumul tuturor injuriilor şi grozăviilor. Ei, de
grozăvii nu duce lipsă nici Povestea lui O.
Dar am uneori impresia că sunt supuse
torturii mai degrabă o idee, o modă ideatică,
o opinie, decât o femeie.