Adolf Hitler

Adolf Hitler (n. 20 aprilie 1889, Braunau am Inn, Austria – d. 30 aprilie 1945, Berlin) a
fost un om politic, lider al Partidului Muncitoresc German Național-
Socialist (NSDAP), cancelar al Germaniei din 1933, iar din 1934 conducător absolut
(Führer) al Germaniei.

Ajuns la putere în 1933, Hitler, a transformat țara într-o dictatură monopartid bazată pe
ideologia totalitaristă și autoritaristă a național-socialismului. Politica sa expansionistă
agresivă este considerată principala cauză a izbucnirii celui de-al Doilea Război
Mondial, soldat cu pierderi omenești colosale. De numele său sunt legate
numeroase crime împotriva umanității, printre care punerea în aplicare a unui
plan naționalist și rasist de exterminare în masă a evreilorși altor „indezirabili”
din Europa, precum și lichidarea adversarilor politici din Germania. Hitler a fost ales
„omul anului” în 1938 de către revista americană Time.

Origini
Tatăl lui Hitler, Alois Hitler, Sr. (1837–1903), a fost fiu ilegitim al lui Maria Anna
Schicklgruber. Deoarece în registrul baptist nu era indicat numele tatălui său, Alois și-a
luat inițial numele de familie al mamei sale, Schicklgruber. În 1842, Johann Georg
Hiedler s-a căsătorit cu mama lui Alois, Maria Anna. După decesul ei din 1847 și al lui
Johann Georg Hiedler în 1856, Alois a fost crescut în familia fratelui lui Hiedler, Johann
Nepomuk Hiedler. În 1876, Alois a legitimizat și în registrul baptist a fost trecut Johann
Georg Hiedler drept tatăl lui Alois (înregistra ca Georg Hitler). De atunci Alois a preluat
numele de familie Hitler, scris și ca Hiedler, Hüttler sau Huettler.
Mai târziu, oficialul nazist Hans Frank ar fi sugerat că mama lui Alois a fost angajată în
casa unei familii de evrei din Graz și că fiul de 19 ani al familiei, Leopold Frankenberger,
ar fi fost tatăl lui Alois. Deoarece nimeni cu numele de familie Frankenberger nu a fost
înregistrat în Graz în acea perioadă și nu au fost găsite documente care să ateste
existența lui Leopold Frankenberger, istoricii infirmă afirmația că tatăl lui Alois era evreu.

După izbucnirea Primului Război Mondial, Hitler s-a înrolat ca voluntar în armata
germană.
Hitler a fost combatant pe frontul de vest, în Franța și Belgia, în regimentul
bavarez Reserve, în calitate de furier al regimentului. A fost prezent la un număr de
bătălii majore, între care prima bătălie de la Ypres, Bătălia de pe Somme, Bătălia de la
Arras și Bătălia de la Passchendaele. Hitler a fost de două ori decorat pentru vitejie. A
primit Crucea de Fier de clasa a doua în 1914 și Crucea de Fier de clasa întâi pe 4
august 1918 - o decorație acordată foarte rar pentru un militar cu gradul de caporal
(Gefreiter). Pe 18 mai 1918, el a primit Insigna „Pentru rănile
suferite”(Verwundetenabzeichen). Întrucât comandanții regimentului au considerat că
nu avea abilități de conducere, Hitler nu a fost promovat la rangul de Unteroffizier
(„subofițer”).
Sarcinile lui Hitler la sediul central al regimentului i-au permis răgazuri pentru desen și
pictură. A avut contribuții grafice, de ilustrator, pentru o gazetă militară. În octombrie
1916, Hitler a fost rănit în coapsa stângă, în timpul bătăliei de pe Somme. El a petrecut
două luni în spitalul din Beelitz și s-a reîntors pe front pe 5 martie 1917. Pe 15
octombrie 1918, a fost orbit temporar de un atac cu iperită (gaz muștar) și a fost
spitalizat în Pasewalk. În timp ce se afla aici, Hitler a aflat despre înfrângerea
Germaniei, care l-a șocat.
Hitler a descris războiul drept „cea mai mare experință a sa” și a fost lăudat de ofițerii
săi pentru vitejie.
Amarul înfrângerii în război a început să-i modeleze ideologia lui. Ca și alți naționaliști
germani, el credea în Dolchstoßlegende (mitul cuțitului înfipt în spate), care susținea că
armata germană "neînvinsă în câmpul de luptă", a fost „înjunghiată în spate” de marxiști
și civili, mai târziu numiți „criminalii din noiembrie”.
Tratatul de la Versailles stipula că Germania urma să renunțe la mai multe din teritoriile
sale și să demilitarizezeRenania. Tratatul a impus sancțiuni economice și a
perceput reparații grele de război pentru țară. Mulți germani au perceput tratatul ca o
umilire, în special articolul 231, care declara Germania responsabilă pentru război.
Tratatul de la Versailles și condițiile economice, sociale și politice din Germania de după
război au fost ulterior exploatate de Hitler cu scop politic.

Ideologia național-socialismului
Ideologia nazismului s-a bazat inițial pe idei preluate de la unii teoreticieni rasiști care, la
sfârșitul secolului al XIX-lea, lansaseră conceptele rasa ariană, puritate rasială.
Conform acelor idei, omenirea ar fi fost alcătuită în baza unei ierarhii valorice a raselor,
iar viața reprezenta numai „supraviețuirea adaptabililor”. Poporul german era considerat
superior, parte din „rasa ariană” și îi revenea sarcina de a menține puritatea rasei și de
a subordona rasele inferioare: evreii, țiganii, slavii și rasele de culoare. Hitler
considera comunitatea evreiască drept un cancer care distrugea trupul Germaniei.

Ascensiunea la putere
Încă de la începutul carierei sale politice Hitler a fost conștient de capacitatea de
influență a propagandei. În aprilie 1930 l-a desemnat pe Joseph Goebbelsca șef al
aparatului de propagandă pe tot teritoriul Germaniei. Naziștii au folosit cu succes noile
tehnici moderne de îndoctrinare și propagandă, afișele electorale și radioul, în toată
perioada dintre puciul lui Hitler eșuat în München (1923) și acapararea puterii de stat în
1933. Au fost închiriate avioane și automobile de lux pentru deplasarea mai rapidă a lui
Hitler în cât mai multe locuri, în cadrul campaniilor electorale. În cele din urmă naziștii
au obținut rezultatele scontate în alegerile din 1930 și din iulie 1932 (dar procentajul
obținut în alegerile pentru reichstag din 6 noiembrie 1932 s-a diminuat). Reprezentarea
mare în parlamente a partidului nazist, mai ales după 1930, a avut printre cauze slaba
prezentare a electoratului la urne, starea economică gravă cauzată de marea criză
economică (cu peste șase milioane de șomeri), precum și politica deflaționară cu care
guvernul cancelarului Heinrich Brüning (1930-1932) a reacționat la criza economică,
amplificând-o. Succesul obținut de partidul nazist la alegerile din vara lui 1932, după
care naziștii au format cel mai mare grup parlamentar în reichstag după grupul social-
democrat, l-a încurajat pe Hitler să nu accepte altă funcție decât cea de cancelar⁠(en).
Negocierile dintre Hitler și președintele Hindenburg vizând formarea guvernului nu au
dus la nici un rezultat. Au urmat câteva luni de instabilitate politică până la 30
ianuarie 1933, când Hitler a fost numit în funcția de cancelar. Din noul guvern făcea
parte și Franz von Papen, cancelar între 1 iunie și 17 noiembrie 1932, care participase
împreună cu generalul Kurt von Schleicher, cancelar între 4 decembrie 1932 și 28
ianuarie 1933, la aranjamentul din culise, acceptat de președintele Hindenburg, pentru
însărcinarea lui Hitler cu formarea guvernului.
În scurt timp naziștii au preluat toate funcțiile de conducere, atât în parlamentul central
(reichstag) și cele regionale, cât și în economie. În martie 1933 Hitler s-a hotărât să
propună noului parlament Legea de împuternicire(Ermächtigungsgesetz), care
prevedea înlăturarea procedurilor și legislației parlamentare și transferul puterii
depline cancelarului și guvernului său, prin asumarea de prerogative dictatoriale. Cu
ajutorul mulțimii adunate în stradă și a terorii instaurate de „Batalioanele de Asalt”
sau SA (Sturmabteilung) și a celeilalte organizații paramilitare, SS(Schutzstaffel,
„Eșalonul de protecție”), legea a fost adoptată cu 444 de voturi favorabile și 94 contra.
S-a deschis astfel calea spre dictatura totalitară.

Antisemitismul
Axiomele ideologice ale nazismului au fost superioritatea rasială ariană
și antisemitismul. Ura profundă față de evrei a fost tema dominantă a carierei politice a
lui Hitler. S-a speculat foarte mult pe seama motivelor, dar nimeni nu a putut găsi un
răspuns satisfăcător. Cea mai plauzibilă explicație o oferă Geoff Layton în lucrarea
„Germania: Al Treilea Reich, 1933-1945”:
„Hitler a fost produsul, și nu creatorul unei societăți deja infestate. În orice caz, ar
fi eronat să-l considerăm un antisemit oarecare. Ura față de evrei era obsesivă și
vindicativă și i-a influențat întreaga filosofie politică. Că el a fost în stare să o
pună în practică, nu poate fi explicat decât prin circumstanțele specifce ale
Germaniei postbelice: umilința suferită la Versailles și problemele grave de ordin
socio-economic dintre anii 1918-1923 și 1929-1933. Într-o asemenea situație,
Hitler a fost în măsură să exploateze existența unei ostilități latente împotriva
evreilor și să o transforme într-o politică radicală a urii.”
Oricâte explicații s-ar încerca, faptele și cifrele sunt covârșitoare: numărul oamenilor ce
au căzut victime politicii hitleriste este îngrozitor. Șase milioane de evrei au fost
exterminați în lagărele morții de la Auschwitz, Chełmno, Majdanek, Treblinka și în
ghetoul din Varșovia. Pretinsa superioritate rasială ariană a fost introdusă de Hitler în
mod treptat, tocmai pentru a amăgi opinia publică internațională. La 15
septembrie 1935 au fost adoptate primele legi rasiale, cunoscute ca Legile de la
Nürnberg. Aceste legi prevedeau că cetățenia germană putea fi deținută numai de
persoanele de origine germană; de asemeni, au fost interzise căsătoriile mixte dintre
evrei și etnicii germani precum și relațiile extraconjugale mixte. La 9 noiembrie 1938 au
fost adoptate măsuri antisemite fizice prin programul generalizat în toată Germania. În
„noaptea pogromului” (Kristallnacht) au fost distruse case, magazine evreiești și
sinagogi; peste o sută de evrei au fost omorâți și circa 20.000 trimiși în lagăre de
concentrare. Punctul culminant al acestor crime antisemite a fost atins la Conferința de
la Wannsee, în cadrul căreia înalți funcționari de stat din partidul nazist și guvern au
decis "Soluția finală în chestiunea evreiască", la cererea expresă a lui Hitler.

Premiul Nobel pentru Pace

Printr-o scrisoare din 27 ianuarie 1939, adresată Comitetului Norvegian pentru
Acordarea Premiului Nobel pentru Pace, parlamentarul social-democrat suedez Erik
Brandt îl nominaliza pe Adolf Hitler pentru acordarea acestui premiu. Calitatea sa de
„pacifist” era justificată prin faptul că „în aceste momente critice în mod voit nu a lăsat
armele să vorbească, deși ar fi avut puterea să pornească un război mondial”.
Nominalizarea, care a stârnit proteste vehemente în Suedia, a fost retrasă după câteva
zile. Erik Brandt a explicat gestul său ca o ironie în urma nominalizării primului ministru
britanic Neville Chamberlain la acest premiu, pentru „modul în care în care a evitat
izbucnirea unui război mondial după anexarea de către Hitler a Sudetenland, consfințită
prin Acordul de la München”.