Adoratorii Soarelui și ai Pietrelor. Cultul Pietrei. Misterele din „Pietrele Mari”.

RELIGIA primitivă a avut o origine biologică, o dezvoltare evolutivă naturală, făcând abstracţie de
asocierile morale, şi în afară de orice influenţă spirituală. Într-un moment sau altul, tot ceea ce exista
pe faţa pământului a fost obiect de cult pentru om, inclusiv el însuşi.

Primul lucru pe care l-au adorat oamenii a fost Piatra - Omul, de când e pe pământ, a fost fascinat de
pietre, și asta nu doar pentru că erau, ca în zilele noastre, un simbol al bunăstării și al puterii, ci
datorită calităților pe care le găseau în ele – frumusețea, puterile lor, capacitatea de a întări virtuțile
etc. Rolul magic al pietrelor a fost demult luat in considerare. Ele joacau un rol atat in formele
exoterice cat si in cele oculte ale vietii spirituale umane.

„Piatra Vie”

Credința omului în „Piatra Vie” există încă în folclor. În România, frumoasa Dochia, împreună cu oile
sale, a fost transformată în stâncă, pe muntele sacru al dacilor, Ceahlăul, sufletul Dochiei rămânând
în piatra care a salvat-o și făcând parte din munte. O altă legendă este cea a Trovanților, fascinantele
„pietre vii”, care „se nasc” într-un deal nisipos, se desprind dintr-o râpă și cad într-o vale. Sunt bizare,
au forme sferice, elipsoidale sau au aspectul cifrei opt. Au mărimi diferite, de la câțiva centimetri
până la câțiva metri. În credința populară, natura este un organism viu, în care pietrele cresc și se
mișcă, în adevăratul sens al cuvântului.

În foarte multe legende ne sunt povestesite că sub anumite stânci sau în peșteri locuiesc sufletele
binefăcătoare sau nu, ale anumitor zâne, cum este Zâna de la Peştera Muierii, potrivit căreia într-una
din galeriile sale trăia o zână care-i ajuta pe localnici, în special pe femei. Femeile sterpe rămâneau
gravide, iar fetele bătrâne reuşeau să se căsătorească.

Menhirele de la Plouhenik, din Bretania, se îndreaptă în fiecare an de Revelion și se spală în râul Intel,
iar un mit care supraviețuiește încă în Oxfordshire, din Anglia, ne spune că, odată pe an, anumite
pietre devin fecioare, care cutreieră noaptea împrejurimile și se scaldă în albia unui râu.

„Pietrele Vii” din Carnac, Franța, sunt foarte vechi. Unele dintre ele au fost așezate pe poziție în anul
4400 î. Hr. și ulterior sit-ul a fost completat cu numeroase alte pietre. Se crede că aceste pietre
reprezintă oamenii în sine. Cea mai înaltă măsoară 7 metri, iar cea mai mică 90 de centimetri. Ele
sunt poziționate cu fața spre nord și sunt așezate într-o linie ușor curbată. Jerome Penhouet, un
arheolog francez, le-a studiat în 1826 și a ajuns la concluzia că ele au fost așezate în forma unui
șarpe. Legendele locale susțin că aceste pietre sunt misterioase și pe timp de noapte se trezesc la
viață. Ele înmagazinează suflete unor soldați viteji, care se trezesc în miez de noapte, pentru a apăra
Bretania de invadatori și cotropitori.
Toate clanurile şi triburile antice aveau pietrele lor sacre, şi cea mai mare parte a popoarelor
moderne manifestă un oarecare grad de veneraţie pentru anumite tipuri de pietre - bijuteriile lor.

Fortele telurice nu sunt transferate numai metalelor, ci si pietrelor, dintre care unele au jucat si mai
joaca inca un rol deosebit in multe religii. Energiile pietrelor acționează benefic asupra sistemului
nervos central. Ele rezonează cu sufletul și activează procesul de vindecare. In viziunea traditionala,
pietrele, care contin intr-o forma concentrata forta pamântului, forta ce asigura nasterea si
dezvoltarea lor proprie, a metalelor si minereurilor si care da viata plantelor, au si capacitatea magica
de a asigura fertilitatea oamenilor. Unele din ele (menhire, monoliti verticali etc.) evoca un simbolism
falic, altele (pietrele gaurite, "Ring Stones") exprima un simbolism feminin, in jurul lor, in aproape
toate culturile, s-au dezvoltat rituri mai mult sau mai putin complicate, uneori exibitioniste sau
obscene, alteori adevarate orgii care sa asigure fecunditatea barbatilor sau femeilor. Multe dintre
aceste rituri persista evident alterate in folclorul majoritatii popoarelor.

Adorarea dealurilor a urmat celei a pietrelor, şi primele dealuri venerate au fost mari formaţiuni
stâncoase. S-a prins curând obiceiul de a se crede că zeii locuiau în munţi, astfel încât, din acest motiv
suplimentar, s-au adorat înaltele ridicături de teren. Pe măsură ce s-a scurs timpul, anumiţi munţi au
fost asociaţi cu anumiţi zei, şi prin urmare au devenit sfinţi.

Multe din varfurile muntoase ale planetei noastre, cum este cazul si cel al Muntilor Bucegi, au fost
candva, in negura timpului, implicate in forme de cult falic. Ca şi Sfinxul egiptean, Sfinxul de pe
platoul Munţilor Bucegi denumiţi Bacauca, „Vocea Zeilor”, reprezintă principiul Yin, feminin, iar
principiul Yang fiind reprezentat de o stâncă de dimensiuni mai mici, „Falusul”, amplasat paralel cu
Sfinxul, spre valea Ialomiţei, care de multe ori trece neobservat.

Munţii Buzăului, „Țara Luanei” sau „Athosul Românesc” sunt renumiţi pentru misterele care învăluie
ţinutul de la Curbura Carpaţilor. Zona ascunde vestigii tulburătoare, necercetate de arheologi,
precum aşezări şi schituri rupestre, urme străvechi de scrieri necunoscute, încrustate în stânci. Pe
culmea Broscarului, din zona Colţi, se află un megalit pe care a fost imprimată o scriere încă
nedescifrată. Se spune că în arealul ocupat de localităţile Colţi, Bozioru, Aluniş, Ruginoasa, fiecare
vârf de munte e însemnat cu misterioase inscripţii. Pe culmea Broscaru, în noiembrie 1997, fostul
profesor de istorie al localitatii Colţi şi ghid turistic, Dumitru Nica, a făcut o descoperire ce avea să
facă obiectul unor studii, chiar controverse, şi anume o lespede de forma unei inimi, plină cu
pictograme. Au fost imprimate pe această piatră, înfiptă puternic în sol, stele alcătuite din linii
întretăiate, jumătăţi de stele, cruci mărginite de pătrate şi dreptunghiuri, multe simboluri solare,
semne de tipul răbojului, linii care se întretaie şi se frâng, spice sau brăduţi. Unele semne sunt
grupate câte două-trei, altele izolate, sunt semne mai mici, scrijelite mai delicat, altele mai mari şi
mai adâncite, unele sunt încadrate în pătrate sau dreptunghiuri. Lipsesc liniile curbe.

Bucata preţioasă de rocă, denumită „Piatra scrisă Broscaru”, conţine însemne oarecum
asemănătoare celor de pe pereţii aşezării rupestre „Fundul Peşterii”(o deschizătură în munte,
reprezentând principiul Yin, feminin), aflată în aceeaşi zonă. Aici apar peste 200 de simboluri, pentru
care s-a folosit tehnica inciziei şi a zgârierii pe perete a figurii, obiectului sau simbolului. Sunt redate
arme, vârfuri de lance, de săgeţi sau suliţe, cu sau fără coadă de lemn, pumnale (reprezentând
principiul Yang, masculin), dar şi alte semne specifice artei rupestre preistorice.

Anticii aveau o consideraţie specială pentru găurile din pietre. „Pietrelor gaurite” intervin si in riturile
care asigura o nastere usoara. De asemenea sunt folosite in ceremoniile initiatice. Trecerea prin
gaura pietrei simbolizeaza o noua nastere, strabaterea "portii lumii" ("loka-dvara"). Se presupunea
că rocile poroase sunt excepţional de eficace pentru a vindeca bolile. Urechile nu erau îngăurite
pentru a atârna pietrele, ci pietrele erau puse în găuri pentru a le ţine deschise. Chiar şi în epoca
noastră modernă, persoanele superstiţioase au făcut găuri în monezi.

Mên-an-Tol - "Piatra cu Gaură" este o mică formațiune de pietre în picioare în Cornwall, Anglia. Este
la aproximativ trei mile nord-vest de Madron. Este, de asemenea, cunoscută local ca "Crick Stone".
Mên-an-Tol este un site antic cu o piatră specială, cu o gaură în mijloc, asociată cu vindecarea,
fertilitatea și ghicitul viitorului. Oamenii din aceste locuri cred inca ca piatra cu gaura in mijloc,
strajuita de doi monoliti giganti, are puteri supranaturale. Nu se stie daca acest ansamblu de roci, cu
o vechime milenara, a reprezentat intrarea intr-un mormant sau a fost piesa a unui calendar solar.
Cert este ca timp de secole locului i-au fost atribuite puteri supranaturale.

Rolul de mijlocitor intre Pamant si Cer l-a avut, potrivii traditiei biblice, si Piatra pe care isi pusese
capul Iacob cand a visat scara mitica ce lega Pamantul cu Cerul. De altfel, constient de sacralitatea
acestei pietre si a locului respectiv (pe drumul de la Ber-Seba spre Haran), Iacob a infipt in pamant
piatra respectiva, a uns-o cu untdelemn, i-a dat numele de Betel (Casa lui Dumnezeu) si a considerat-
o drept simbolul legamantului dintre el si Dumnezeu. Astăzi, poporul Kateri din sudul Indiei, precum
şi numeroase triburi din nordul Indiei, mai adoră încă pietrele. Astfel sacralitatea pietrelor era
folosita si pentru protectia mortilor. Dealtfel si la Stonehenge s-au gasit morminte. Banala noastra
piatra funerara nu este decat aspectul profan al pietrei sacre ce acoperea sau proteja magic mortul
ingropat. Doar crucile din cimitire mai pastreaza acest aspect sacru.

Tot cu rolul de a crea o conexiune spirituala intre pamant si cer au fost ridicate obeliscurile egiptene
si bine cunoscutele menhire din epoca megalitica. Aceste uriase pietre verticale au adesea un
mormant la baza lor, unde probabil se afla ramasitele unei victime sacrificate, ritual cu prilejul
asezarii pietrei (stancii) sacre respective.

Rolul magic al menhirelor si piramidelor, dupa unii, ar fi fost preluat de marile catedrale de piatra
romanice si gotice care, incepand din preajma anului l000 I.H., au aparut in Europa catolica. Unele
speculatii esoterice le atribuie rolul de a fi uriase antene si cutii de rezonanta ale pietrelor din care
sunt construite aceste edificii, pentru realizarea legaturii magice, in dublu sens, intre cer si pamant.
Piatra devine un simbol, imagine a pământului, reprezentat sub forma unui pătrat, care are ca
valoare cifra patru; cerul, care este domul, cupola, bolta are ca ca simbol cifra trei. Pătratul se leagă
de cerc pentru a arăta că totul aparţine Întregului. Piatra, înainte de a se integra în fastuoasele edificii
gotice, închide în ea însăşi multe secrete şi bogăţii. Această rădăcină a umanităţii este puterea
centrală, ea triumfă peste toate ca într-o operaţie alchimică. Fruct al uniunii cerului şi a pămîntului,
piatra reprezintă viaţa şi sacrul, o realitate absolută care face să vibreze sanctuarele noastre cele mai
hermetice.

Pietrele au mai fost folosite ca sa protejeze drumurile ca acei "hermai" din antichitatea elenica.

Există, de fapt, dovezi convingătoare că mulți megaliți au servit ca repere străvechi și pietre de
graniță care au fost văzute (și așezate) de astronomii antici. Într-adevăr, așa-numita tradiție ermetică
istorică, atât de necorespunzătoare, indică în mod clar originea siturilor megalitice în studiul
terenurilor. De exemplu, Gnosis.org - scrie despre tradiția hermetică după cum urmează:

"Numele Hermes pare să fi apărut în cuvântul"halbă de piatră". Probabil, din vremea preistorică, a
existat în Creta și în alte regiuni grecești, un obicei de a ridica o hermă sau un hermaion, constând
dintr-o piatră verticală, înconjurată la baza ei de o grămadă de pietre mai mici. Aceste monumente
au fost folosite pentru a servi drept granițe sau ca repere pentru călători."

În general, se consideră că megaliții sau „pietrele mari” au avut ceva de-a face cu închinarea la piatră.
Megalitul este un monument religios sau funerar, din piatră brută, de mari dimensiuni.

În linii mari megaliţii sunt de trei feluri: Menhirul (o piatră mare, verticală), Cromlehul (ansamblu de
menhire dispuse circular) şi Dolmenul (o piatră plată orizontală aşezată peste două sau mai multe
menhire).

Acesta este numele unei varietăţi de structuri antice, din piatră, împrăştiate peste tot în lume şi
învăluită într-o aură de mister. Arhitectura neolitică în spațiul european s-a dezvoltat cu precădere la
sfârșitul neoliticului (al treilea mileniu î.Hr.) în zonele de coastă ale Europei, mai ales zona vestică a
continentului. Se caracterizează prin marile ansambluri megalitice (menhire, dolmene, cromlech-uri).

Menhir - este un monument megalitic (funerar sau de cult) de la sfârșitul epocii neolitice, construit
din blocuri de piatră neprelucrată dispuse vertical, în aliniamente sau izolate. Sunt cunoscute
exemple de menhire izolate, datând și din epoca bronzului și epoca fierului.
Potrivit reprezentantei ICEM, Mihaela Iacob, denumirea de „menhir” pentru acest tip de monument
preistoric vine din limba bretonă şi înseamnă, în traducere, „piatră lungă”, deoarece, de regulă, este
construit dintr-un singur bloc de piatră, în general nefasonat, aşezat vertical.

Menhirele prezintă rar vreun tip de decorație cioplită sau gravată. În afara cazului în care ele sunt
părți ale unor monumente mai mari, datarea lor poate fi foarte dificilă, chiar și după efectuarea
cercetărilor arheologice.

Dispunerea în cerc sau semicerc a menhirelor poartă numele de „Cromleh”. Cel mai monumental
este cromlehul de la Stonehenge, lângă Salisbury.

Cromleh - monument megalitic cu caracter sacru din epoca bronzului, alcătuit din mai multe pietre
brute înfipte vertical în pământ, dispuse în cerc, la distanţe egale, în jurul unei pietre mai mari.

Dolmen (fr. dolmen, cf. celt. tolmen – masă de piatră) - este un fel de casă de piatră. Este un
monument funerar megalitic, alcătuit dintr-o piatră plată așezată orizontal pe două sau mai multe
pietre verticale, acoperind o cameră sepulcrală.

În afară de de construcțiile singulare (Keriaval/Carnac, Mane-Groh din Franța), cu sau fără coridor de
acces, compartimentate sau cu transept, există și unele dolmene care se prelungesc de-a lungul a
mai multor zeci de metri, formând așa-numitele „alei acoperite” (în franceză allées couvertes; în
engleză gallery grave), așa cum este marele dolmen de la Antequera, în Andaluzia (Spania). Aceste
morminte monumentale, utilizate în Rusia, Asia și în Europa de vest și nord-vest, erau de multe ori
ridicate în vederea înhumărilor colective, cel mai adesea ale mai marilor vremii, din mileniile V - II î.
Chr. În Crimeea şi în India pot fi întâlnite adesea dolmene alcătuite din mai multe părţi componente,
fiecare perete (sau acoperiş) fiind compus din blocuri mici, astfel obţinându-se construcţii rotunde
sau în formă de potcoavă.

Mai multe cercuri misterioase de piatră au fost descoperite în adâncul unei peşteri din Franţa. Inelele
ciudate au fost realizate din stalagmite şi sunt vechi de aproximativ 176.000 de ani, raportează
oamenii de ştiinţă într-un articol publicat în revista Nature. Iar dacă inelele au fost construite de o
specie bipedă, arheologii suspectează că acestea ar putea fi numai creaţia Neanderthalienilor.

"Această descoperire aduce dovezi clare că oamenii de Neanderthal aveau capacităţi pe deplin
umane în planificarea şi construcţia structurilor de piatră şi că unii dintre ei au pătruns adânc în
peşteri, unde iluminatul artificial ar fi fost esenţial", explică paleontologul Chris Stringer, de la Muzeul
Natural de Istorie din Londra.

Caucazul este o regiune între Marea Neagră și Marea Caspică, incluzând Munții Caucaz și câmpiile
înconjurătoare. Această regiune a fost considerată încă din cele mai vechi timpuri precum una sacră,
un adevărat leagăn al cunoștințelor absolute. Mii de monumente megalitice, a caror vechime este
estimata dupa unii intre 10.000 si 20.000 ani, iar dupa altii intre "doar" 4.000 si 6.000 ani, sunt
imprastiate pe ambii versanti ai muntilor Caucaz, intr-un perimetru delimitat de orasele Telencik,
Tuapse, Novorosiisk si Soci. Impresionantele constructii constau in imense blocuri de piatra,
prelucrate destul de fin pentru ca sa poata fi imbinate fara folosirea mortarului, iar ansamblul
imbinat sa reziste mii de ani. Ele au fost transportate, ridicate si montate, intr-o perioada cand
notiunea de macara nu exista si poate ca harnicii constructori nu cunosteau nici macar roata.

In sudul Turciei, la granita cu Siria, se afla trei cercuri megalitice de piatra, mai vechi cu cateva mii de
ani decat sanctuarul din piatra construit la Stonehenge sau Marile Piramide. Descoperite in mod
accidental de un pastor, in 1994, pietrele misterioase de la Gobekli Tepe au o vechime de peste
12.000 de ani, arheologii datandu-le ca fiind construite acum 11.500 de ani, astfel ele fiind mult mai
vechi decat ansamblul de la Stonehenge, care dateaza din 3.000 i.e.n si Marea Piramida din Giza, care
dateaza aproximativ din 2.500 i.e.n.

Un loc special, cel care conține cea mai mare concentrație de cercuri megalitice de pe Pământ, se
întinde pe teritoriul a două state africane, Senegal și Gambia. Structurile megalitice găsite aici sunt
împărțite în patru mari situri: Sine Ngayene și Wanar în Senegal, și Wassu și Kerbatch în Regiunea
Centrală a Fluviilor din Gambia. Pe circa 30.000 de kilometri pătrați, o civilizație necunoscută crea
structuri megalitice folosind peste 20.000 de pietre, în urmă cu foarte mult timp. Până în prezent,
experții nu au reușit să le dateze cu precizie, dar se consideră că structurile megalitice au fost ridicate
undeva în jurul secolului al III-lea î.Hr.

Stone Circles – „Cercuri de Piatră” – sau ''Marile Cercuri'' - Cercetătorii australieni au descoperit că
monumentele din piatră din Marea Britanie, numite ,,Marile Cercuri", au fost special construite acum
5.000 de ani pentru a se alinia cu mişcarea Soarelui şi a Lunii.

Toate acestea impreuna sunt numite "megalitice", care se traduce pur şi simplu ca "Pietrele Mari".
Megaliţii sunt prezenţi peste tot pe glob, dacă unora dintre ei nu li s-a pierdut deja urma şi aşteaptă
cuminţi, de câteva milenii, să înţelegem ce-i cu ei.
Arheologul francez Eugene Pittard consideră că în România, elemente şi construcţii megalitice
propriu-zise sunt foarte puţine la număr comparative cu alte ţări, interesul fiind cu atât mai mare la
identificarea vreunui „uriaş bloc de piatră”.

Prezenţa unor astfel de „pietre” de dimensiuni foarte mari pe teritoriul Gorjului, asemănătoare celor
de la Stonehenge, suscită în continuare interesul, curiozitatea şi fascinaţia celor care întâmplător, sau
cercetând subiectul, au aflat de existenţa lor.

Consultând o serie de lucrări referitoare la judeţul Gorj, am identificat astfel de monumente

megalitice, adică menhiri, dolmeni, cromlehuri şi camere mortuare rezultate din combinaţia acestora,
în localităţi precum Schela sau Polovragi, vechi de câteva mii de ani.

Misterioasele construcţii megalitice din Gorj s-au aflat de-a lungul timpului în atenţia unor cercetători
precum Alexandru Ştefulescu, cel care în prefaţa uneia dintre cele mai valoroase cărţi de istorie
locală, „Gorjul istoric şi pitoresc”, preciza că „din epoca preistorică abia se află câteva menţiuni
sporadice pe ici pe colea. Între Schela şi Arsuri se află pe un frumos platou ce se numeşte «Hărăboru»
pe care se văd petri înfipte în pământ şi locuitorii le zic «Morminţii Hărăborenilor». Aceşti morminţi
sunt un monument dolmenic din timpul perioadei de peatră lustruită şi de bronz.”

În anul 1897, arheologul Teoharie Antonescu semnalează oficial că acolo exista un monument
megalitic format din numeroase pietre echidistante – menhiri – dispuse în mai multe șiruri de pietre
înfipte în pământ și rânduite la egală distanță una de alta formând un dreptunghi regulat, care la
rândul său închidea un șir de trei cercuri concentrice de piatră de aceași mărime ca cele din
dreptunghiul exterior și tot la aceeași adâncime înfipte în pământ. Sub unele dintre aceste pietre s-a
identificat şi un strat subțire de cenușă amestecată cu cioburi de oale și resturi de cărbuni și obiecte
de piatră.

Acest monument megalitic fusese identificat pe locul numit „Gruiul Muierilor” din apropierea
localităţii Schela şi de autenticitatea lui nu există îndoială, dar trei ani mai târziu, Nicolae Densuşianu
mergând la faţa locului, nu a mai găsit aproape nimic din tot ceea ce anunţase Teoharie Antonescu şi
semnalaseră de altfel şi alţii, ca de exemplu intelectualul Witolld Rolla Piekarski.

Mai târziu, în 1921 savantul C.S. Nicolăescu Plopşor, nepot al deputatului gorjean Dincă Schileru
(originar din Schela Gorjului), nu a mai găsit absolut nimic. Oricum ceva fusese acolo şi chiar Nicolae
Densuşianu identificase câţiva „menhiri” izolaţi care aveau însă o înălţime foarte mică.

Să mai precizăm deasemenea faptul că „Morminţii Hărăborenilor” sunt menţionaţi şi în două

documente (hrisoave) datând din secolul al XVII-lea.
Stranie aşadar prezenţa acestor megaliţi preistorici, posibil cu rol funerar, în localitatea din nordul
Gorjului, dar şi mai inexplicabilă este ulterioara lor dispariţie, în decursul a doar câtorva decenii.

Acelaşi istoric gorjean Alexandru Ştefulescu, semnala existenţa unui alt monument megalitic pe
teritoriul Gorjului în lucrarea „Mânăstirea Polovragi”: „Pe malul stâng (al Olteţului – n.n.) deasupra
peşterii, este o cetate cu ziduri de peatră, iar mai sus este «Oborul Jidovilor», o încăpere săpată
natural în stâncă şi tot mai sus se vede un şir de Petri rotunde fără nici o ordine, ceea ce denotă o
dizlocare a lor”.

Locul indicat de Alexandru Ştefulescu fusese studiat se pare şi de arheologul Teoharie Antonescu, cel
care preciza că identificase pe malul stâng al râului Olteţ, un şir de pietre rotunde considerate a fi „un
misterios dolmen”, alcătuit din pietre „de câte un metru şi mai bine”, purtând numele de Oborul sau
Ocolul Jidovilor.

Să fie acest loc din Munţii Polovragi amintiri ale unor seminţii preistorice?

Să mai precizăm că au fost descoperite aici şi „rămăşiţele unui schelet cu cioburi de peatră şi de lut,
perpendicular în posiţiune sezândă pe pământ, cu bărbia rezemată pe genunchi şi cu mâinile legate
probabil împrejurul capului”. Identificarea unui asemenea monument funerar îl determină pe
istoricul gorjean Alexandru Ştefulescu să afirme: „că acest chip de înmormântare denotă atât
vechimea, cât şi gradul de cultură a popoarelor de odinioară, ce cu mii de ani au locuit aici înaintea
dacilor.”

Obeliscul de la Polovragi - Acelaşi Teoharie Antonescu publica în „Buletinul oficial al Ministerului

Instrucţiunii Publice” din anul 1897 şi date despre un obelisc de granit descoperit pe vârful dealului
situat deasupra Mănăstirii Polovragi, pe malul stâng al Olteţului, despre care Nicolae Densuşianu
scria că reprezintă „un fragment al unui monument arhaic, unic în felul său între monumentele
preistorice ale Europei, ce le cunoaştem până azi”.

Obeliscul, cu patru feţe poleite avea 1,09 metri înălţime, fără nicio inscripţie, a fost desenat în anul
1902 şi publicat în „Dacia Preistorică” de către Nicolae Densuşianu, cel care aprecia că este vorba
despre „o columnă monolitică de granit, tăiată în patru feţe şi terminată la vârf prin o mică piramidă;
un obelisc în formă puţin phallică, ce a fost înfipt într-o bază de lespezi tăiate şi îngropate în pământ.
Obeliscul de la Polovragi este, desigur, unul din monumentele preistorice ale Daciei”.
Distinsul cercetător gorjean Zenovie Cârlugea, afirmă în lucrarea „Dacoromânia profundă” că
„peştera, cetatea de deasupra, de pe Muntele Polovragi, încăperea naturală numită Oborul Jidovilor
situată în apropiere, dolmele preistorice de care vorbeşte Gr. Alexandrescu, obeliscul reconstituit
figurativ şi comentat de Nicolae Densuşianu, alcătuiesc la un loc, un complex de arheologie
preistorică ce se impune a fi mai amănunţit cercetat şi pus în valoare”. Să mai precizăm şi faptul că
potrivit tradiţiei, în peştera de la baza cetăţii, a locuit zeul dacilor, Zalmoxis. În preajma sa se găseau
vraci, medici sau preoţi cunoscători ai secretului cultului, dar şi ai tainelor vindecării bolilor din
trecut.

În Gorj sunt bine reprezentate şi sculpturile megalitice, care în mod sigur faţă de tot ce s-a enumerat
anterior, atestă cea mai mare vechime a activităţii omeneşti. O parte din ele au fost semnalate de
către Nicolae Odobescu şi publicate în „Dacia Preistorică”. Este vorba de o „Babă” aflată la izvorul
Gilortului, de o stâncă numită „Mamă” aflată în aval de Tismana, sau de „Buha” de la Săcelu la baza
căreia cercetătorul Ilie Huică, doctor în geologie, a evidenţiat şi o altă unicitate în România, adică un
ansamblu unitar de găuri săpate regulat între ele în stâncă, de mărimea a adăposti un cadavru –
construcţie asemănătoare cu un columbar pentru urne de incineraţi.

Acestor construcţii misterioase de pe teritoriul Gorjului le putem adaugă şi „Inelul de piatră” din
Cheile Sohodolului. Este greu de apreciat dacă această veritabilă „fereastră” prin care poate fi privit
cerul este un geofact sau un artefact. Scopul este discutabil: de la altar pentru sacrificii, până la vechi
observator astronomice, portal sau poate parte a unui complex megalitic. Pentru a răspunde cât mai
exact, ar trebui studii de teren complexe şi interdisciplinare. Nu întâmplător credem, în partea
superioară, lateral dreaptă, se află un orificiu circular, vizibil şi în cazul altor portaluri, precum cel din
Munţii Trascău, pe platoul Bedeleu.

O serie de cercetători, istorici, arheologi sau documentarişti precum Alexandru Ştefulescu, Teoharie
Antonescu, Nicolae Densuşianu, C.S. Nicolăescu-Plopşor, Constantin N. Zăvoianu, Nicolae Simionescu,
Ilie Huică sau Zenovie Cârlugea s-au aplecat iată cu multă atenţie asupra cercetării acestor
misterioase construcţii a căror monumentalitate continuă să impresioneze şi după dispariţia lor
aproape în întregime. Despre amintirea hărăborenilor şi a jidovilor, a monumentelor megalitice
construite de aceştia pe teritoriul Gorjului, vorbesc iată nu doar legendele. Sunt toate acestea
posibile dovezi şi urme ale existenţei unei civilizaţii de mult dispărute: pelasgii? Ştim sigur însă că
aceste vestigii au existat şi păstrăm regretul că deşi astăzi Gorjul ar fi putut avea cel puţin un
ansamblu megalitic asemănător celui de la Stonehenge, misterios aceste construcţii preistorice au
dispărut pentru totdeauna.

(Mai multe surse)

https://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/capitolul-85-originile-adoratiei

https://andreipopete.com/2014/03/10/misterioase-monumente-megalitice-in-gorj-asemanatoare-
celor-de-la-stonehenge/