Sei sulla pagina 1di 10

FIŞĂ DE CARACTERIZARE A COPILULUI

Grădiniţa/Şcoală ……………

Numele şi prenumele:........................................................

Grupa/clasa ....................................

I. DATE DE INDENTIFICARE

1.Data naşteri : ......................................

2. Locul naşterii ............................................

3.Adresa stabilă ......................

4.Date asupra mediului familial .......................

II. DATE DESPRE FAMILIA COPILULUI

1. Tipul de familie .............................................

2. Numele şi prenumele părinţilor : tata .............................

mama .. ............................
3. Fraţi .............

4. Condiţii de locuit : BUNE

III. CONDIŢII DE VIAŢĂ ŞI EDUCAŢIE ÎN FAMILIE :

IV. CARACTERISITICI PSIHICE ŞI DE PERSONALITATE

PSIHOMOTRICITATEA

GÂNDIREA …………………………………………………………..

LIMBAJUL :...............................................................................................

MEMORIA: ................................................................................
IMAGINAŢIA:........................................................

DEPRINDERI :.............................................................

ATENŢIA :..................................................................................

AFECTIVITATEA:...................................................................

CARACTER: .................................................................................

TEMPERAMENT:....................................................................................

V. ACTIVITATEA COPILULUI ÎN ȘCOALĂ


1.REZULATELE OBŢINUTE DE COPIL ÎN ŞCOALĂ ŞI ÎN AFARA ŞCOLII
Foarte bune Bune Satisfăcătoare Nesatisfăcătoare
a) activităţi intelectuale
observare :foarte buna
povestire…foarte buna
memorizare … foarte buna……
lectură după imagini :foarte buna
convorbire ………foarte buna……
activităţi matematice …foarte bune
limbi străine :bune
iniţiere în informatică … foarte bune
b) activităţi artistice
desen , pictură …………bune
modelaj :bune
muzică:foarte bune
c) activităţi practice, gospodăreşti ;foarte bune
d) activităţi sportive:foarte bune
e) concursuri ;rezultate foarte bune
f) jocuri preferate : jocuri de construcţie, jocuri didactice, jocuri de mişcare, jocuri
distractive

şi VI.CONDUITA COPILULUI ÎN ŞCOALĂ

si-a însuşit deprinderile de comportare civilizată ; le aplică în relaţiile cu adulţii şi copiii

VII. CARACTERISTICI ALE PERSOANEI

1. MOTRICITATE FOARTE BUNĂ BUNĂ SLAB LENT


a) controlul şi coordonarea mişcărilor ………foarte buna……
b) ritmul mişcărilor ………foarte bun
2. CAPACITĂŢI COGNITIVE
a) percepţia formei: foarte buna
culorii :foarte buna
mărimii:foarte buna
b) spirit de obsevaţie :foarte bun
c) orientarea în spaţiu : foarte buna
d) orientarea în timp :foarte buna
3. ATENŢIA
a) în tot timpul activităţii buna
b) în anumite momente ale activităţii :foarte buna
c) în jocul individual :foarte buna
d) în grupuri mici de copii:foarte buna
e) în timpul activităţilor obligatorii :foarte buna
4.MEMORIA Rapidă Medie Lentă Scurtă Fidelă Creatoare Lungă
a) viteza de memorare a cunoştinţelor …………rapida…
b) durata păstrării cunoştinţelor …………lunga
c) reproducerea cunoştinţelor ………fidela
5.IMAGINAŢIA
a) reproductivă ……fidela……
b) creatoare ………creatoare
6.GÂNDIREA Foarte bună Bună Slabă
a)sinteza :foarte buna
b)comparaţia :foarte buna
c) generalizare:buna
d) abstractizarea:buna
7.LIMBAJUL Bogat Mediu Sărac
a) forme de limbaj care predomină : , contextual, dialogat
b) limbajul folosit în activităţi : fonetic , lexical , grammatical
- correct – incorrect ………………corect………
- coerent – incoerent ………………coerent…
- expresiv – inexpresiv …………expresiv
- bogat – sărac ……………bogat

VII. APRECIERI DE ANSAMBLU

GRADUL DE DEZVOLTARE

FIZICĂ :dezvoltare normala pentru varsta lui

PSIHICĂ :rezista la solicitari,nu oboseste

SOCIALĂ:isi nuanteaza comportamentul in functie de situatie

VIII. CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI FINALE


Este un copil cu un comportament corect,adresare politicoasa,atitudine fata de
parinti ,bunici.Da dovada de spirit de ordine,isi indeplineste sarcinile cu placere.Este
pregatit pentru intrarea cu succes in invatamantul primar.
Metode de stimulare cognitivă la elevii cu C.E.S. integrați în
invațământul de masă

Accesul copiilor cu cerinte educaționale speciale în școala de masă, alături și împreună cu


elevii „normali” reprezintă o permanentă provocare pentru toate categoriile de cadre didactice,
manageri de școală, părinți și decidenții de la nivel local sau național. Din această perspectivă orice
întâlnire sau dezbatere pe teme privind integrarea școlară a elevilor cu cerințe speciale și dezvoltarea
de practici incluzive în școlile noastre trebuie salutată și apreciată
Integrarea copiilor cu cerințe educative speciale în școlile publice are rolul de a înlătura
segregarea sau excluderea din diferite motive: apartenența la gen, limbă, statut social, religie, nivel
de cultură, etc.; de asemenea este necesară o reorganizare a școlii în ansamblu, a curriculumului, a
modului în care profesorii predau și a modului în care elevii învață, a modului în care elevii
interacționează între ei, cu sau fără dizabilități de orice fel. Școala incluzivă este deschisă
comunității, tuturor celor care vor să învețe și trebuie să se asigure că elevii din acea școală participă
ei înșiși la procesul instructive-educativ, ca niște actori, nu doar ca produse pasive. Diferențele dintre
elevi sunt văzute în școala incluzivă ca resurse de învățare în sensul că fiecare învață de la celălalt
într-un proces de interacțiune continuă, iar tratarea diferențiată a elevilor este absolut necesară.
Integrarea şcolară a copiilor cu CES permite, sub îndrumarea atentă a cadrelor didactice, perceperea
şi înţelegerea corectă de către elevii fără deficiențe a problematicii şi potenţialului de relaţionare şi
participare la viaţa comunitară a semenilor lor care, din motive independente de voinţa lor, au
nevoie de o abordare diferenţiată a procesului de instruire şi educaţie din şcoală şi de anumite
facilităţi pentru accesul şi participarea lor la serviciile oferite în cadrul comunității; de asemenea
copiii cu CES își dezvoltă competențele sociale alături de copiii “normali” mai mult decât dacă ar fi
separați într-o școală specială. Procesul de integrare a copiilor cu CES depinde în foarte mare
măsură de profesor, de competențele sale pedagogice, organizaționale, psihosociale, deoarece
integrarea este un proces complex, îndelungat și care presupune ca educatorul să fie foarte bine
motivat și să știe exact ce înseamnă integrarea.
Problematica educaţiei copiilor cu CES a devenit în ultimii ani o preocupare aparte în rândul
specialiştilor. Apariţia conceptelor de educaţie integrată şi şcoală incluzivă a determinat modificări
fundamentale în percepţia actului educativ.
Analizând particularităţile specifice procesului de învăţare a copiilor cu diferite tipuri de deficienţă, se
ajunge la concluzia că una dintre calităţile esenţiale ale curriculum-ului şcolar vizează un grad cât mai
m+are de flexibilitate, astfel încât să permită fiecărui copil să avanseze în ritmul său şi să fie tratat în
funcţie de capacităţile sale de învăţare. Pentru aceasta este nevoie ca formularea obiectivelor, stabilirea
conţinuturilor instruirii, modalităţile de transmitere a informaţiilor în clasă şi evaluarea elevilor să se facă
diferenţiat.
Elaborarea unui curriculum flexibil şi uşor de adaptat cerinţelor educaţionale ale fiecărui elev are la
bază mai multe argumente:
- respectarea dreptului fiecărui copil la instrucţie şi educaţie pe măsura potenţialului şi capacităţilor
sale;
- formarea la copilul deficient a unui registru comportamental adecvat care să permită adaptarea şi
integrarea sa socială printr-o experienţă comună de învăţare alături de copiii normali;
- asigurarea legăturii cu faptele reale de viaţă şi familiarizarea cu o serie de obişnuinţe privind
activităţile de utilitate practică şi de timp liber;
- dezvoltarea capacităţilor necesare pentru rezolvarea independentă ( în limitele permise de
gradul deficienţei) a problemelor de viaţă, autocontrol în situaţii dificile şi practicarea unor metode
şi tehnici de muncă intelectuală care să asigure eficienţă în adaptarea şi integrarea şcolară şi
socială.
În scopul eficientizării procesului de învăţare pentru elevii cu CES sunt invocate câteva repere
fundamentale:
- învăţarea interactivă care presupune folosirea unor strategii de învăţare focalizate pe
cooperarea, colaborarea şi comunicarea între elevi la activităţile didactice, precum şi pe
interacţiunea dintre cadre didactice, cadre didactice şi elevi;
- elaborarea în comun a obiectivelor învăţării (educator – elev) deoarece fiecare participant
la actul învăţării are ideile, experienţele şi interesele personale de care trebuie să se ţină seama în
proiectarea activităţilor didactice;
- demonstraţia, aplicaţia şi feedbeckul – orice proces de învăţare (mai ales în cazul elevilor cu
CES) este mai eficient şi mai uşor de înţeles dacă informaţiile prezentate sunt demonstrate şi
aplicate în situaţii reale de viaţă, existând şi un feedbeck continuu de-a lungul întregului proces;
- modalităţile de sprijin în actul învăţării – elevii cu CES au nevoie în anumite momente de un
sprijin activ deînvăţare atât în timpul activităţilor desfăşurate în clasă, cât şi la activităţile din
afara clasei, prin dezvoltarea unui parteneriat educaţional cu anumite categorii de specialişti, cu
familiile elevilor.
Metodele şi procedeele de predare-învăţare trebuie să fie selectate în raport cu scopul şi
obiectivele activităţii didactice, conţinutul lecţiei şi particularităţile elevilor (vârsta, nivelul
dezvoltării psihice, tipul şi gradul deficienţelor/ tulburărilor, tipul de percepţie al elevilor – analitic
sau sintetic) , stilul de lucru al educatorului.
În activităţile didactice destinate elevilor cu CES se pot folosi metodele expozitive, (povestirea,
expunerea, explicaţia, descrierea) dar trebuie respectate anumite cerinţe:
- să se folosească un limbaj adecvat, corespunzător nivelului comunicării verbale;
- prezentarea să fie clară, precisă, concisă;
- ideile să fie sistematizate;
- să se recurgă la procedee şi materiale intuitive;
- să se antreneze elevii prin întrebări de control pentru a verifica nivelul înţelegerii
conţinuturilor de către aceştia şi pentru a interveni cu noi explicaţii atunci când se impune acest
lucru.
Pentru elevii cu deficienţe mintale utilizarea povestirii ca metodă didactică trebuie să fie
însoţită de suporturi ilustrativ - sugestive sau imagini filmate, deoarece se captează mai uşor
atenţia şi este facilitată implicarea afectiv-motivaţională a elevilor în secvenţele lecţiei.
Metodele de simulare (jocul didactic, dramatizare ) pot fi aplicate cu succes atât în ceea ce
priveşte conţinutul unor discipline cât şi în formarea şi dezvoltarea comunicării la elevii cu
deficienţe mintale şi senzoriale. Implicarea lor cât mai directă în situaţii de viaţă simulate, trezesc
motivaţia şi participarea activă, emoţională a elevilor, constituind şi un mijloc de socializare şi
interrelaţionare cu cei din jur.
Metoda demonstraţiei ajută elevii cu dizabilităţi să înţeleagă elementele de bază ale unui
fenomen sau proces . Alături de metoda demonstraţiei, exerciţiul constituie o metodă cu o largă
aplicabilitate în educaţia specială, mai ales în activităţile de consolidare a cunoştinţelor şi de
antrenare a deprinderilor.
În activitatea educativă a copiilor cu cerinţe educative speciale se poate folosi cu maximă
eficienţă învăţarea prin cooperare. Lecţiile bazate pe învăţarea prin cooperare permit evaluarea
frecventă a performanţei fiecărui elev care trebuie să ofere un răspuns în nume personal sau în
numele grupului, elevii se ajută unii pe alţii, încurajându-se şi împărtăşindu-şi ideile, explică
celorlalţi, discută ceea ce ştiu, se învaţă unii pe alţii, realizează că au nevoie unii de alţii pentru a
duce la bun sfârşit o sarcină a grupului.
Educaţia integrată îi va permite copilului cu CES să trăiască alături de ceilalţi copii, să
desfăşoare activităţi comune, dobândind abilităţi, indispensabile pentru o viaţă cât mai apropiată de
cea a valizilor, pentru o adecvată inserţie socială.
Cu certitudine, elevii cu dificultăţi de învăţare au nevoie de ajutor în vederea adaptării,
integrării şi devenirii lorca şi ceilalţi elevi – cu succese şi insuccese, cu realizări şi ratări dar şi cu
rezultate încurajatoare.

BIBLIOGRAFIE
Gherguţ, A., Sinteze de psihopedagogie specială, Editura Polirom, 2005
Stănică, I., Popa, M., Psihopedagogie specială, Editura Pro Humanitas – Bucureşti, 2001
Ionescu, M., Educaţia şi dinamica ei, Editura Tribuna învăţământului – Bucureşti, 1998

Întocmit,Profesor itinerant Blenteș Cătălina

În România, în ceea ce priveşte educaţia copiilor cu nevoi educaţionale speciale sunt


câteva prevederi, dar disparate și adesea contradictorii, lăsând nereglementate cele mai multe
situaţii din realitatea complexă cu care se confruntă copiii și familiile acestora în relația cu
instituțiile care le oferă educaţie sau servicii educaţionale. În consecinţă sunt reduse drastic
şansele acestora de a atinge potenţialul maxim în toate ariile de dezvoltare, un grad cât mai
mare de independenţă la vârsta adultă, de a căpăta abilităţile și deprinderile necesare pentru a
desfăşura o activitate utilă, de a munci potrivit potenţialului, reducându-se în aceeaşi măsură
şi şansele de incluziune socială de participare şi de contribuţie a acestora la dezvoltarea
comunităţii în care trăiesc. În concluzie integrarea copiilor cu CES în școli obișnuite este o
necesitate a prezentului și a viitorului deoarece includerea lor în societate în forma școlară, la
început, asigură o mai bună adaptare la condițiile mediului de mai târziu, ei învață treptat
cum să răspundă solicitărilor tot mai diverse, cunoscând realitatea dintr-o perspectivă mai
largă.
În scopul reuşitei depline a integrării respectivilor copii într-o şcoală de masă, este
nevoie de parcurgerea în timp a mai multor etape distincte prin care se urmăreşte asigurarea
condiţiilor optime pentru o nouă formă de organizare a şcolii şi a curriculumului aplicat în
şcoala respectivă. O primă etapă ar fi sensibilizarea, în care se pregăteşte mediul şcolar
începând cu conducerea şcolii, continuând cu colectivul de cadre didactice, elevii, personalul
administrativ, părinţii elevilor. Această etapă are un caracter special deoarece este primul pas
în încercarea de a modifica/ ameliora o serie de reprezentări/ stereotipuri cognitive cu privire
la educarea şi socializarea copiilor cu C.E.S. De multe ori aceste reprezentări deformate sunt
rezultatul unor dezinformări sau a unor informări unilaterale cu privire la viaţa şi evoluţia
persoanelor cu C.E.S. Trainingul este pasul următor în care persoanele din şcoală implicate
în activităţi didactice şi care manifestă deschidere faţă de ideea integrării sunt incluse într-un
program de trening în care învaţă principii, metode şi tehnici adecvate activităţilor instructiv-
educative cu elevii cu C.E.S., şi în acelaşi timp, modalităţile prin care aceste metode şi
tehnici pot fi adaptate în timpul orelor la clasă pentru fiecare categorie sau tipuri de elevi în
parte, astfel încât fiecare dintre ei să primească cunoştinţele în forme accesibile capacităţilor
şi cerinţelor lor de învăţare. Această etapă include şi o serie de activităţi cu caracter practic
pentru a evidenţia în condiţii reale de activitate dificultăţile speciale care apar într-un astfel
de demers didactic, dar şi pentru identificarea căilor prin care conţinutul învăţământului
poate fi restructurat şi adaptat, cu scopul de a-l face accesibil tuturor elevilor clasei. În acest
mod cadrele didactice îşi dau seama că în condiţiile promovării integrării în învăţământul de
masă nu mai au de a face cu o clasă de elevi de tip tradiţional, ci noua structură a clasei
necesită o abordare diferită, în primul rând ceea ce priveşte relaţionarea cu fiecare elev în
parte, dar şi în privinţa menţinerii unei cooperări/ comuniuni între elevii clasei. Astfel,
profesorul, dintr-o persoană care era privită ca o autoritate în transmiterea cunoştinţelor,
devine în mod necesar o persoană cu rol de mediator în selectarea şi transmiterea
cunoştinţelor. Noi, cadrele didactice din Şcoala Specială, în acest sens am desfăşurat un
amplu proces de mediatizare, promovare a respectivilor copiii prin organizarea de expoziţii
în şcolile de masă, la Casa Corpului Didactic, la Casa Municipală de Cultură, la Biblioteca
Municipală, prin participarea la diferite manifestări cultural artistice organizate în
comunitate, prin campanii de oferire de felicitări, mărţişoare sau alte produse cu diferite
ocazii. Cu alte cuvinte ne-am făcut simţită prezenţa în comunitate, am arătat cine suntem. În
cadrul şcolii s-au organizat cursuri de formare continuă pe tema educaţiei integrate.
Rolul esenţial în educaţia integrată îl deţine învăţătorul clasei, care devine principalul
factor de acţiune şi de coordonare a realizării programului pedagogic individual pentru elevii
cu CES.
Acesta trebuie:
 să-şi îmbogăţească pregătirea pedagogică cu elemente care să-i faciliteze
includerea optimă în clasă a elevilor cu CES şi asigurarea de şanse egale
pentru aceştia la instrucţie şi educaţie;
 să manifeste interes continuu pentru identificarea, evaluarea şi reprogramarea
periodică a conţinuturilor învăţării pentru fiecare elev;
 să coopereze în parteneriat cu profesorul de sprijin şi cu ceilalți membri ai
echipei educaţionale, dar şi cu familia elevului;
 să participe la elaborarea programului pedagogic individualizat pentru fiecare
elev cu CES şi să ţină evidenţa rutei curriculare a acestuia.
Fiecare cadru didactic pus în ipostaza de a avea în colectivitatea sa un copil cu
dizabilităţi acţionează în urma unei reflecţii îndelungate. Un punct important al intervenţiei
cadrelor didactice îl reprezintă colaborarea cu părinţii şi consilierea acestora, implicarea lor
directă în lucrul efectiv cu copiii, nudoar în calitate de observatori ci şi de participanţi activi.
Elevul trebuie să simtă că este apreciat ca individ. Astfel, elevii vor participa la procesul de
învăţământ după posibilităţile fiecăruia, cadrele didactice trebuind să-şi adapteze metodele
pedagogice in consecinţă. Trebuie să existe un parteneriat cat mai strâns între părinţii copiilor
cu dizabilităţi şi cadrele didactice bine pregătite şi informate în legătură cu felul în care pot
interveni pentru consilierea acestora. Acest lucru ajută la reducerea stresului pe care-l resimt
familiile şi micşorează riscul ca părinţii să-şi manifeste frustrările asupra copiilor lor. Trebuie
redusă izolarea părinţilor punându-i în legătură cu alţi părinţi aflaţi în situaţii similare,
promovând o abordare pozitivă a creşterii şi disciplinării copiilor .Măsurile întreprinse
trebuie să se adreseze în mod specific factorilor care contribuie la abuzare şi neglijare,
inclusiv lipsa informaţiilor şi abilităţilor ca părinte, sau caracterul nepotrivit al acestora,
respectul scăzut faţă de sine însuşi, sentimentul de izolare, aşteptările nerealiste şi înţelegerea
greşită a dezvoltării copilului şi al rolului de părinte.
Unii elevi întâmpină dificultăţi de învăţare la clasă pentru că:
 nu au urmat toate etapele în educaţie (neparcurgerea învăţământului preşcolar şi
intrarea direct în clasa I, abandon şcolar sau absenteism crescut);
 prezintă dificultăţi emoţionale, sociale sau de comportament;
 prezintă tulburări senzoriale de auz sau de văz;
 dificultăţi de învăţare a scriscititului(dislexia-disgrafia);
 au dificultăţi perceptiv-motrice (orientare în spaţiu şi timp, schemă corporală);
 au dizabilităţi mintale;
 au dificultăţi de vorbire sau de limbaj şi comunicare;
 au limba maternă diferită de limba în care se desfăşoară procesul de învăţământ;
 procesul de predare – învăţare - evaluare este neadecvat nevoilor educaţionale şi
diferenţelor individuale dintre elevi (sarcini prea grele sau prea uşoare, metode
neparticipative, timp insuficient dozat, material didactic inadecvat sau insuficient).
Adaptarea curriculumului realizat de cadrul didactic la clasă pentru predarea,
învăţarea, evaluarea diferenţiată se poate realiza prin: - adaptarea conţinuturilor având în
vedere atât aspectul cantitativ cât şi aspectul calitativ, planurile şi programele şcolare fiind
adaptate la potenţialul de învăţare al elevului prin extindere, selectarea obiectivelor şi
derularea unor programe de recuperare şi remediere şcolară suplimentare etc. - adaptarea
proceselor didactice având în vederea mărimea şi gradul de dificultate al sarcinii, metodele
de predare (metode de învăţare prin cooperare, metode activparticipative, jocul didactic),
materialul didactic (intuitiv), timpul de lucru alocat, nivelul de sprijin (sprijin suplimentar
prin cadre didactice de sprijin); - adaptarea mediului de învăţare fizic, psihologic şi social; -
adaptarea procesului de evaluare, având în vedere ca finalitate dezvoltarea unor capacitaţi
individuale ce se pot exprima prin diverse proiecte şi produse (scrise, orale, vizuale).
Modalitatea de evaluare poate fi adaptată în funcţie de potenţialul individual. Evaluarea
trebuie să vizeze identificarea progresului realizat de elev luând ca punct de plecare
rezultatele evaluării iniţiale. Aceste rezultate conduc la selectarea obiectivelor pe care le
propunem, la selectarea conţinuturilor şi a activităţilor de învăţare. După o adaptare a
programei şcolare pentru aria curriculară Limbă şi Comunicare clasa a II-a realizată de către
cadrul didactic de la clasă în colaborare cu cadrul didactic de sprijin la potenţialul elevului,
urmează structurarea unui plan de intervenţie personalizat cu un scop (obiective pe termen
lung) şi obiective pe termen scurt. Scopul final al acestuia este de a răspunde cerinţelor
elevului pentru asigurarea dezvoltării sale, coerenţei şi complementarităţii intervenţiilor
ulterioare.
Metode de lucru cu elevii cu nevoi speciale: a) în timp ce clasa lucrează la o
activitate, profesorul se poate ocupa de unul sau doi copii, reluând cu aceştia principalele
puncte ale lecţiei sau ajutându-i să înceapă să rezolve singuri sarcina legată de subiectul
lecţiei respective; b) copiii pot fi organizaţi pe grupe, pe nivele de abilitate. Profesorul poate
trece de la un grup la altul, pentru a oferi asistenţă adecvată necesităţilor celor din fiecare
grup; c) copilul cu cerinţe speciale poate lucra împreună cu un alt coleg mai capabil, care,
după ce şi-a terminat sarcina pe care a avut-o el de rezolvat, îl poate ajuta să-şi organizeze
munca. Ambii elevi sunt angajaţi în acest fel. Acest mod de lucru este cunoscut sub
denumirea de « învăţarea elev-elev » ; d) dacă şcoala are posibilitatea de a lucra cu profesori
resursă sau cu profesori specialişti, aceştia pot fi solicitaţi să ajute profesorii şcolii în
planificarea şi proiectarea lecţiilor şi la stabilirea metodelor de predare-învăţare adecvate.
Aceştia pot fi solicitaţi, din când în când şi pentru a oferi sprijin individual unor elevi din
clasă. Nici un specialist sau cadru didactic nu ar trebui să spună părinţilor că ,,nu mai este
nimic de făcut‘’ pentru copilul lor. Programele de intervenţie şi sprijin ar trebui să implice
familiile la maximum. Ele ar trebui să fie construite încât să satisfacă nevoile copilului în
contextul larg al nevoilor familiei. Părinţii ar trebui să fie recunoscuţi ca fiind cei mai
potriviţi în relatarea istoriei, comportamentului şi nevoilor copiilor. Ei ar trebui să aibă acces
total la toate informaţiile educaţionale şi la, diagnosticele’’ copilului. Forme de colaborare şi
sprijin reciproc (şcoala-familie). Ca şi în cazul copiilor, familiile sunt foarte diferite,
necesităţile lor de a fi sprijinite sau posibilităţile de a oferi sprijin sunt extrem de diverse.
Fiecare familie are potenţialul şi nevoile sale unice, care trebuie valorizate corespunzător de
către şcoală. Comunicarea şi colaborarea eficientă dintre profesori şi părinţi se bazează pe
câteva elemente: - respectul (reciproc) – poate fi modelat adesea de către cadrele didactice.
Este important să se plece de le premisa că părinţii sunt cei mai importanţi „profesori” din
viaţa copilului; respectul și tactul oferit de cadrul didactic faţă de complexitatea unor
probleme poate induce respectul reciproc; - atitudinea imparţială, care solicită gândirea
pozitivă şi deschisă despre familii, evitarea judecăţilor evaluative şi Simpozion județean
„Integrarea copiilor cu CES în școala public: provocări, actualități și perspective” 47 Școala
Specială Pașcani – 7 iunie 2011 dezaprobatoare. Atitudinea imparţială înseamnă încurajarea
familiilor de către profesori să-şi evalueze propriile decizii, fără a influenţa cu propria lor
părere; - empatia faţă de părinte poate fi uşor sesizată de acesta prin deschiderea la dialog şi
comunicare sinceră, sensibilă. Formele de colaborare sunt: - activităţile de oferire a
informaţiilor – în cadrul acestora familiile primesc informaţiile din partea persoanelor
autorizate. Exemple de acest fel de activităţi sunt avizierele, scrisori şi bilete, carneţele de
corespondenţă, telefoane, publicaţii, programe de întâlnire cu părinţii, şedinţe; - activităţile
de împărţire a informaţiilor – cele mai obişnuite activităţi de acest tip sunt şedinţele cu
părinţii – profesor. Informaţiile sunt oferite de asemenea prin intermediul unor carnete în
care se notează istoria devenirii copilului, performanţele acestuia, dar şi problemele
întâmpinate; - sprijinul colaborativ pentru curriculum. Părinţii pot juca rolul de profesori
acasă şi pot supraveghea studiul suplimentar al copilului în scopul sprijinirii; - pregătirea
părinţilor – cere atât părinţilor cât şi specialiştilor să-şi aloce timp pentru pregătirea şi
programele educaţionale ce vor fi aplicate. Situaţiile de non-colaborare dintre familie şi
şcoală sunt frecvente. Ele sunt cauzate de motive diverse, de percepţii diferite ale părinţilor
ca şi cadrelor didactice cu referire la valoarea şcolii, a copiilor, etc.; - grupurile de sprijin
constituite de părinţi (ai copiilor cu CES). Părinţii acestor copii au nevoie de a se întâlni cu
alţi părinţi care au copii cu CES, mai ales dacă este vorba de probleme de acelaşi fel sau
asemănătoare. Aceste grupuri le oferă acestora şansa de a-şi comunica informaţii, de a da şi
de a primi un suport emoţional, de a lucra cu o echipa cu interese comune în favoarea
copiilor. Modalităţile de organizare şi activităţile propuse pot fi foarte diverse în funcţie de
problematica şi potenţialul copiilor, a şcolii, a contextului comunitar. Important şi esenţial în
buna funcţionare a grupului este cultivarea sentimentului de comunitate. - implicarea
părinţilor ca factor de decizie este esenţială. Părinţii copiilor cu CES îşi stabilesc cel mai
adesea anterior venirii la şcoala relaţii cu specialişti şi servicii ale comunităţii. Informaţiile
oferite de părinţi pot fi incluse în luarea deciziilor privitoare la copii cu CES. Instituirea unei
colaborări autentice între cadrele didactice, elevi, familiile lor şi specialişti este un proces
complex, care cere timp, energie, prudenţă, adesea mult bun simţ şi bună credinţă.
Bibliografie:
Gherguţ, Alois (2006), Psihopedagogia persoanelor cu cerinţe speciale. Strategii
diferenţiate şi incluzive în educaţie, Editura Polirom, Iaşi.
Gherguţ, Alois (2005), Sinteze de psihopedagogie specială. Ghid pentru concursuri şi
examene de obţinere a gradelor didactice, Editura Polirom, Iaşi.
Neamţu, Cristina, Gherguţ, Alois (2000), Psihopedagogie specială. Ghid practic
pentru învăţământul deschis la distanţă, Editura Polirom Iași
Cojocaru, Venera Mihaela, 2004, Terapia şi metodologia instruirii, Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti.
Cucoş Constantin, 1996, Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi.
Gherguţ, Alois, 2006, Psihopedagogia persoanelor cu cerinţe speciale, Editura
Polirom, Iaşi.

Potrebbero piacerti anche