UNIVERSITATEA "TITU MAIORESCU"

Facultatea de Medicină
Specializarea Medicină Generală

Lucrare de licență

Laringectomiile parțiale în tratamentul

neoplasmelor laringiene

Coordonator știițific

Conf. Univ. Dr. Vasincă Ioan

Îndrumator

Asist. Univ. Dr. Marcu Andrei

Absolvent

Teodoriu Ionuț – Alexandru

2014
Cuprins

I.Generalități
1.Anantomia laringelui .......................................................................................................... 1
2.Fiziologia laringelui .......................................................................................................... 12
3. Incidența și histologia neoplasmelor laringiene .............................................................. 13
4.Etiopatogenia neoplasmelor laringiene ............................................................................ 17
5. Simptomatologia neoplasmelor laringiene....................................................................... 18
6. Diagnosticul neoplasmelor laringiene ............................................................................. 19
5. Tratamentul prin laringectomie parțilă al neoplasmelor laringiene ................................ 27
6. Complicații și prognostic ................................................................................................ 33
II.Partea specială
1.Introducere ....................................................................................................................... 34
2.Materiale și metodă .......................................................................................................... 35
3.Rezultate ........................................................................................................................... 37
4.Discuții ............................................................................................................................. 69
5.Concluzii .......................................................................................................................... 70

Bibliografie ........................................................................................................................ 71
I. Generalități
1. Anatomia laringelui

Laringele este o porţiune diferenţiată a căilor aeriene care apare la embrion în acelaşi
timp cu traheea, sub forma jgheabului laringo–traheal.
El ia naştere la sfârşitul primei luni dintr–o evaginaţie a peretelui anterior al
proenteronului , iar forma lui generală se observă din luna a patra .
Laringele este un organ tubular aparţinând căilor respiratorii şi în acelaşi timp este şi
organul fonaţiei .
Situare : laringele e situat în regiunea anteromediană a gâtului . Corespunde ultimelor
4 vertebre cervicale . Este situat sub osul hioid cu care este solidar şi deasupra traheei cu care
se continuă .
Situaţia laringelui variază cu vârsta : la nou – născuţi e situat la nivelul primelor 4
vertebre cervicale , pentru ca la vârsta de 12-14 ani să ocupe poziţia lui definitivă ( ultimele 4
vertebre cervicale ) .
Situaţia laringelui variază cu sexul , la femei fiind mai ridicat cu 0,5 –1 cm ; cu
mişcările cervicale , masticaţia , deglutiţia , respiraţia , vorbirea ,cântatul .Cu flexia coloanei
cervicale , laringele coboară , iar cu extensia acesteia se ridică .
Mijloace de fixare . Laringele e fixat prin continuitatea cu faringele şi traheea ,
respectiv prin unirea cu osul hioid .
Dimensiuni – variabile . La nou – născuţi este mic , creşte în ritm rapid cu vârsta până
la 3-4 ani , apoi lent până la pubertate şi din nou în ritm rapid până la vârsta de 20-25 de ani ,
pentru ambele sexe . Caracteristic la bărbat – creşterea diametrului sagital ( anteroposterior )
determină apariţia proeminenţei laringiene (proeminenţa laringea –mărul lui Adam ) şi
alungirea anteroposterioară a glotei .
Laringele este acoperit anteroposterior de foiţa superficială a fasciei cervicale . Se pot
palpa – mărul lui Adam – proeminenţa laringeea , cartilajul cricoid , ligamentul cricoidian .
Laringele adultului are formă de piramidă triunghiulară trunchiată cu baza mare
orientată în sus , iar cu baza mică în jos . I se descrie : baza mare , baza mică sau vârful, două
feţe laterale, o faţă posterioară , o margine anterioară şi două margini posterioare .
Baza orientată în sus , spre endofaringe , prezintă un orificiu mare – aditus laringian
prin care faringele comunică cu cavitatea laringelui .
Aditusul are formă ovală – ax mare orientat anteroposterior cu un diametru de 3 – 3,5
cm situat în plan oblic de sus în jos şi dinainte înapoi .

1
 Limitele aditusului laringian :
-anterior- 1. Epiglotă + 2 . foseta transversală + 3 . plici gloso epiglotice una mediană
şi două laterale delimitează între ele fosetele gloso epiglotice valecule 4 . plici
faringoepiglotice .
-posterior – cartilaje aritenoide şi corniculate .
-lateral – plici ariepligotice .
Baza mică – vârful laringelui –marginea inferioară a cartilajului coincid şi se continuă
cu traheea .
Feţele anterolaterale – de sus în jos : mb. Tirohioidiană , lamele cartilajului cricoid ,
ligamentul cricotraheal .
Faţa posterioară – rotunjită , proeminentă în porţiunea laringiană a faringelui .
Între ea şi feţele laterale ale faringelui se delimitează , de fiecare parte câte un şanţ
vertical – recesul piriform al faringelui – limitat superior de plica faringo – epiglotică şi
inferior se pierde în esofag .
În partea superioară mucoasa recesului prezintă plica laringelui – ridicătură a
mucoasei dată de nervul laringeu superior . Faţa posterioară a laringelui e acoperită de tunica
mucoasă a faringelui şi prezintă de sus în jos :
cartilajele corniculate ;
cartilajele aritenoide ;
lama înaltă a cartilajului cricorn ;
ligamentul cricotraheal
Marginea anterioară – rezultă din unirea feţelor anterolaterale prezintă unghiul
cartilajului cricoid proeminenţa laringelui ( mărul lui Adam ) .
Marginea posterioară – ( dreapta , stânga ) reprezentată de marginea posterioară ale
celor două lame şi de coarnele superioare şi inferioare ale cartilajului tiroid . În raport cu
mănunchiul vasculonervos al gâtului .

Conformaţia inferioară
Cavitatea laringelui nu seamănă cu aspectul exterior de piramidă trunchiată a
organului . Cavitatea poate fi comparată cu două pâlnii care se unesc prin vârful lor ; zona
vârfului e mai îngustată datorită prezenţei plicilor vocale şi a plicilor vestibulare ce proemină
în cavitatea laringelui .

2
 Această zonă îngustă limitată superior de plicile vestibulare şi inferior de cele vocale
reprezintă glota . Porţiunea superioară între aditus şi glotă este vestibulul laringelui ,iar
cavitatea inferioară între glotă şi trahee –este cavitatea infraglotică .
Din cele expuse rezultă divizarea cavităţii laringelui în trei etaje : superior supraglotic
vestibulul laringian ; mijlociu – glotă , inferior –infraglotic .

Glota prezintă o serie de formaţiuni anatomice cu rol în respiraţie şi fonaţie .

Corzile vocale ( plicile vocale ) – dreapta şi stânga - întinse anteroposterior între
unghiul cartilajului tiroid ( anterior ) şi procesul vocal al cartilajului aritenoid ( poterior ) .
Structura – ligament vocal , muşchi vocal – învelite în mucoasă .
Fanta glotică – este spaţiul cuprins între corzile vocale dreapta stânga şi feţele mediale
ale proceselor vocale ale cartilajelor aritenoide .
Prezintă deci o porţiune anterioară 2/3 – membranoasă şi o porţiune posterioară - 1 / 2
intercartilaginoasă .
Plicile vocale sunt mai lungi la bărbat decât la femeie . Lungimea fantei glotice
variază cu vârsta şi sexul : la nou – născuţi are 6 – 7 mm , la femeie atinge lungimea maximă
de 17 – 20 mm în jurul vârstei de 12 – 14 ani , iar la bărbat are în medie 18 mm la pubertate ,
pentru a ajunge la 24 – 26 mm la adult .
Plicile vestibulare sunt două lame orientate anteroposterior , întinse de la unghiul
intrând al cartilajului tiroid ( anterior ) la faţa anterolaterală a cartilajului aritenoid ( posterior )
. Sunt paralele cu plicile vocale , dar situate deasupra acestora .
În grosimea plicii vestibulare se află ligamentul vestibular acoperit de tunica mucoasă
a laringelui .
Marginea medială a celor două plici vestibulare delimitează fanta vestibulară ( rima
vestibuli ) . Fiind situate deasupra plicilor vocale , având direcţie oblică în plan sagital –
împiedică lovirea plicilor vocale de către aerul inspirat prin devierea coloanei de aer către
cavitatea infraglotică a laringelui .
Ventriculii laringelui – ( drept şi stâng ) , orientaţi antero –posterior , limitaţi în jos de
plicile vocale şi în sus de plicile vestibulare . Comunică cu glota prin spaţiul limitat de
marginea medială a coardei vocale şi de plica vestibulară .
Cavitatea laringelui se examinează prin laringoscopie . Examenul laringoscopic se
face atât în inspir cât şi în timpul fonaţiei .
În timpul inspiraţiei se vizualizează aditusul laringian ce apare format din două curburi
. În curbura anterioară găsim epiglota , iar în cea posterolaterală – plicile aritenoepiglotice ,

3
tuberculii cuneiformi şi tuberculii corniculaţi , în aria circumscrisă de aditusul laringian se
găsesc vestibulul iar mai jos formaţiunile glotei .

Structura laringelui
În structura laringelui apar : scheletul cartilaginos , aparatul de unire a cartilajelor , -
articulaţii , aparat ligamentar , membrană fibroelastică , muşchi , tunică mucoasă şi
submucoasă , vase şi nervi.

Cartilajele
1 . Cartilajul tiroid cel mai mare cartilaj al laringelui , vizibil , palpabil ; format din
două lamele laterale ( lamina dextra / sinistra ) , unite anterior într-un unghi , care , la capătul
superior prezintă proeminenţa laringiană ( mărul lui Adam ) – palpabil subcutan .
La locul de unire al laminei dextra cu lamina sinistra , superior se observă , median ,
incizura tiroidiană cranială . De la marginea posterioară a lamelor pornesc superior cornul
hioidian al cartilajului tiroid şi inferior , cornul cricoidian , ce are pe faţa internă o faţetă
articulară – pentru articulaţia cu cartilajul cricoid .

2. Cartilajul cricoid are formă de “ inel cu pecete “ posterioară ce are o formă

patrulateră ( aproximativ ) cu axul mare vertical . Superior prezintă faţete articulare cu
cartilaje aritenoide , iar lateral , aproape de marginea inferioară – faţete articulare pentru
cartilajul tiroid .
3. Cartilajul aritenoid – pereche – are forma unei piramide triunghiulare . Baza –
prezintă faţa articulară pentru cricoid şi două procese - anterior pentru inserţia ligamentelor
vocale , şi lateroposterior pentru inserţia muşchiului intern al faringelui . Vârful (apex )
incubat dorsal se articulează cu cartilajul corniculat .
4. Cartilajul corniculat ( Santorini ) – pereche , simetric , mic , rotund , situat în plica
ariepligotică , formează un tubercul – tuberculul corniculat .
5. Cartilajul cuneiform – ( Wrisberg ) , pereche , mic , aşezat lateral de cartilajele
corniculate , în plica ariepligotică , formează tuberculul cuneiform vizibil laringoscopic .
6. Cartilajele triticee – simetrice , mici în grosimea ligamentului hiotiroidian lateral .
7. Epiglota are forma unei frunze cu partea lată în sus liberă – şi peţiolul inserat în
unghiul diedru tiroidian , deasupra inserţiei coardelor vocale. Prezintă o serie de orificii care
sunt sediul unei glande mucoase .
Aparatul ligamentar al laringelui leagă laringele de organele vecine şi este format din :

4
 Ligament cricotraheal – inelar , uneşte marginea inferioară a cartilajului cricoid cu
primul inel traheal .
Membrana tirohioidiană uneşte tiroidul cu osul hioid . Median – ligamentul
tirohioidian median uneşte partea superioară a cartilajului tiroid cu osul hioid . Cele două
porţiuni laterale ale membranei , numite ligamente tirohioidiene – unesc coarnele superioare
ale tiroidului cu coarnele mari ale hioidului .
Ligamentul hioepiglotic - fixează peţiolul epiglotei cu faţa posterioară a inciziei
tiroidiene .
Ligamentul hioepiglotic - leagă faţa anterioară a cartilajului epiglotic la marginea
superioară a osului hioid .
Ligamentul cricofaringian – un mănunchi de fibre conjunctive ce pornesc de pe
cartilajul corniculat şi se inseră pe lama cartilajului cricoid şi pe mucoasa faringiană ce –l
acoperă .
Ligamentele vestibulare – în grosimea plicilor vestibulare .
Ligamentele vocale – în constituţia plicilor vocale – mucoase – elastice .
Membrana fibroelastică a laringelui . Majoritatea formaţiunilor ligamentare
menţionate contribuie la formarea membranei fibroelastice situată între scheletul cartilaginos
şi tunica mucoasă conferă laringelui proprietăţi rezonatorii şi datorită formei ei – ca şi
cavităţii laringelui – formă de pâlnie .

Muşchii laringelui
Muşchii laringelui sunt următorii : intrinseci şi extrinseci
1.Muşchiul cricotiroidian – originea – marginea inferioară a cornului inferior al
cartilajului tiroid .
Inserţia – marginea superioară a arcului cartilajului tiroid .
porţiuni : pars recta – anterior , pars oblica – posterior .
Acţiunea – ridică arcul cartilajului cricoid , înclină lama cartilajului cricoid , înclină
lama cartilajului tiroid şi întinde corzile vocale .
2. Muşchiul cricoaritenoidian posterior . Cu originea în faţa dorsală a lamei cartilajului
cricoid . Inserţia – procesul muscular al cartilajului aritenoid . Acţiunea – abductor al corzilor
vocale , deschide fanta glotică . În paralizia unilaterală , coarda vocală de aceeaşi parte nu se
deplasează lateral .

5
 3. Muşchiul cricoaritenoidian lateral . Originea – în marginea superioară a feţei
laterale a cartilajului cricoid . Inserţia – procesul muscular al aritanoidului . Acţiunea –
închide orificiul glotei relaxând corzile vocale , adductor al corzilor vocale .
4. Muşchiul tiroaritenoidian ( muşchiul vocal ) . Are originea în faţa laterală a
segmentului inferior al tiroidului . Inserţia pe faţa laterală a aritenoidului – două fascicole –
lateral şi medial . Acţiunea : îngustează fanta glotică relaxând corzile vocale . Contracţia
relaxează plicile vocale – muşchiul vocal , pars medialis .
5. Muşchiul aritenoidian
Pars transversa – origine –faţa posterioară aritenoid . Inserţie – proces muscular .
Pars obliqua – origine proces muscular . Inserţie – vârful aritenoidului opus . Acţiune
– îngustează fanta glotică .
6. Muşchiul tiroepiglotic . Originea în faţa internă tiroid . Inserţia marginile laterale
ale epiglotei şi membranei cvadrangulare .
Muşchiul ariepiglotic . Originea în vârful cartilajului aritenoid . Inserţia marginea
laterală a epiglotei . Acţiunea trage epiglota înapoi şi în jos – închide aditusul laringian .
Musculatura laringelui ,în totalitate , are următoarele funcţii : de apărare reflexă
împotriva pătrunderii unor corpusculi străini în aparatul respirator , micşoreză sau măreşte
fanta glotică şi contractă sau relaxează corzile vocale .
Dintre muşchii intrinseci , sterno – tiroidianul , inervat de o ramură din plexul cervical
, coboară laringele şi îl depărtează de hioid , contribuind la dilatarea glotei . Tiro –hioidianul ,
inervat de o ramură din hipoglos , ridică laringele şi îl apropie de hioid . Constrictorul inferior
al faringelui se fixează pe creasta cartilajului tiroid cu fascicolul oblic şi pe faţa laterală a
arcului cricoidian cu fasciculul transvers . Faringostafilinul şi stilo – faringianul ridică
laringele şi apără căile aeriene superioare . Sternocleido – hioidianul ca şi omohioidianul au
rol în fiziologia laringelui . Stilo – hiodianul şi partea posterioară a digastricului ridică
laringele prin intermediul hioidului . Cei trei muşchi care apropie hioidul de mandibulă :
milohiodianul , jenio – hioidianul şi partea anterioară a digastricului trag hioidul înainte .
Muşchii extrinseci participă atât la actul deglutiţiei cât şi la cel al fonaţiei .
Mucoasa laringiană . Laringele este acoperit de o mucoasă subţire , netedă şi de
culoare gri sau roză . Urmărită de jos în sus , mucoasa traheală se continuă cu cea laringiană ,
a cărei structură nu este uniformă . Epiteliul mucoasei laringiene este de două feluri : epiteliul
cilindric de tip respirator şi epiteliul pavimentos stratificat de tip mucos . Epiteliul cilindric de
tip respirator cuprinde trei straturi : stratul profund bazal sau germinativ , stratul mijlociu cu
celule cuneiforme şi stratul superficial cu celule cilindrice ciliate şi celule mucoase

6
caliciforme cu mult mucus în citoplasmă . Epiteliul pavimentos stratificat prezintă tot trei
straturi celulare : stratul bazal germinativ aşezat pe membrana , cu celule cilindrice ; stratul
mijlociu cu mai multe rânduri de celule spinoase şi stratul superficial cu celule plate
necheratinizate . Iritaţia mecanică sau 8inflamatorie a mucoasei laringiene favorizează
metaplazia epiteliului cilindric ciliat , în epiteliul pavimentos . Corionul mucoasei de sub
membrana bazală este constituit dintr –un strat subţire reticulat , format din fibre conjunctive
şi fibre elastice. Dermul laringian conţine papile vasculare şi foliculi limfatici . Sub stratul
reticular se află un strat de ţesut conjunctiv lax plin cu celule grăsoase şi glande seroase şi
sero – mucoase . Corzile vocale , marginea liberă a benzilor ventriculare , spaţiul inter –
aritenoidian şi partea superioară a feţei laringiene a epiglotei sunt acoperite cu un epiteliu
pavimentos stratificat . În rest laringele este acoperit de un epiteliu cilindric ciliat . Trecerea
de la epiteliu pavimentos spre epiteliu cilindric în zonele de tranziţie se face progresiv : celula
pavimentoasă devine cilindrică apoi cilindric – ciliată . La sexul masculin epiteliul este mai
gros . Mucoasa aderă intim pe faţa laringiană a epiglotei şi pe benzile ventriculare ca şi pe faţa
internă a ligamentului ariteno – epiglotic . În rest sub mucoasă se află ţesutul conjunctiv lax .
Pe toată întinderea ligamentului vocal există un spaţiu virtual între ligament şi
mucoasă – spaţiul decelabil al lui Reinke – fapt ce explică predominanţa edemului glotic la
acest nivel ţi uşurinţa cu care se jupoaie mucoasa edemaţiată în laringita pseudo –
mixedematoasă . În regiunea subglotică mucoasa este în contact intim cu cartilajul , însă este
uşor decolabilă la copii , unde se produce şi edemul subglotic .
Mucoasa în general este bogată în glande seroase şi sero – mucoase . Glandele
mucipare care umezesc corzile , dispersate în corion , îşi excretă produsul pe un canal cu o
dilataţie ampulară unde se reţine mucusul şi se evacuează greu . Această conformaţie a
glandelor este cauza stagnării mucozităţilor pe corzi . Corionul conjunctiv este bogat în fibre
elastice . Cu vârsta epiteliul pavimentos al corzilor se îngroaşă şi ţesutul conjunctiv de
asemenea , în dauna fibrelor musculare care se atrofiază .

Aparatul neuro – vascular

Arterele laringelui sunt în număr de trei de fiecare parte : artera laringiană superioară ;
mijlocie sau inferioară şi posterioară .

Artera laringiană superioară este o ramură a arterei tiroidienei superioare şi are traiect
orizontal , trecând între membrana tirohioidiană înăuntru şi muşchiul tiro – hioidian în afară ;
perforeză apoi membrana tiro – hioidiană la marginea superioară a cartilajului tiroid şi

7
coboară spre muşchiul crico – tiroidian unde se temină . Artera este însoţită de o venă care se
termină în trunchiul tiro – lingo – facial . Dă numeroase ramuri colaterale , unele ascendente
pentru epiglotică , altele descendente pentru plica ariteno – epiglotică , banda ventriculară ,
ventricul , muşchiul tiro – aritenoidian şi ariteno – epiglotic . O ramură descendentă se
anastomozează cu o ramură terminală a laringeei inferioare şi alte cu o ramură terminală a
laringeei inferioare şi alte cu o ramură a laringeei posterioare .
Artera laringiană inferioară sau mijlocie ( externă ) , ia naştere tot din artera tiroidiana
superioară şi descinde pe faţa externă a cartilajului tiroid până la marginea lui inferioară unde
ia o direcţie orizontală şi aproape de linia mediană se divide într – o ramură superioară care
perforează membrana crico – tiroidiană şi se distribuie în regiunea subglotică , iar o ramură
inferioară se anastomozează cu omoloaga de partea opusă , formând arcada arterială crico –
tiroidiană .
Artera laringiană posterioară provine din tiroidiana inferioară sau dintr –o colaterală a
acesteia , înaintea sau înapoia nervului recurent . Alături de acst nerv , artera urcă vertical
între lobul tiroidian şi trahee şi împreună cu nervul se angajează sub constrictorul inferior al
faringelui şi ajunge la laringe sub aripa cartilajului tiroid . Ea se termină în muşchii crico –
aritenoidian posterior şi ari – aritenoidian , anastomozând cu cele două artere superioare şi
inferioare .
Venele urmează traiectului arterelor , fiind în număr de trei de o parte şi de alta a liniei
mediane : vena laringiană superioară , ce ia naştere din regiunea supraglotică , străpunge
membrana tiro – hioidiană şi se varsă în tiroidiana superioară sau în jugulara internă . Această
venă laringiană superioară se anastomozează cu cea de partea opusă , cu venele de la baza
limbii şi cu venele faringiene . Vena laringiană mijlocie , numită şi vena crico – tiroidiană ,
provine din regiunea subglotică şi coarda vocală inferioară , se anastomozează cu cea de
partea opusă şi formează o arcadă crico – tiroidiană . După ce străbate membrana crico –
tiroidiană , alături de artera omonimă , ia o direcţie în sus şi în afară şi se varsă în vena
tiroidiană superioară . Vena laringiană posterioară ia naştere de pe faţa posterioară a laringelui
de unde se îndreaptă în jos şi în afară pentru a se vărsa în tiroidiana inferioară .
Limfaticele iau naştere în partea superficială a corionului mucoasei laringiene şi se
comportă diferit în cele trei etaje ale laringelui .
Reţeaua supraglotică e cea mai bogată , şi înconjurând epiglota se continuă cu
limfaticele limbii şi cu reţeaua de partea opusă . În partea posterioară , la nivelul aritenoizilor ,
limfaticele se continuă cu reţeaua faringiană . Capilarele limfatice sunt mai voluminoase şi
mai dese în teritoriul supraglotic , în special la nivelul benzilor ventriculare , ventriculilor lui

8
Morgagni şi marginii libere a epiglotei . Limfaticele supraglotice nu comunică cu cele
subglotice ( Rouviere ) . Sinusurule piriforme au o bogată reţea capilară limfatică . Teritoriul
limfatic subglotic e mai puţin dezvoltat decât cel supraglotic . În sus reţeaua limfatică se
întrerupe la nivelul corzii vocale adevărate , iar în jos se continuă cu reţeaua traheei . La
nivelul glotei reţeaua limfatică e foarte săracă , fapt ce explică evoluţia atât de înceată a
cancerului corzii vocale , în raport cu cel supraglotic sau subglotic . Reţeaua supraglotică se
constituie în colectoare trunchiulare şi trunchii limfatici în număr de 3-4 la nivelul marginii
laterale a epiglotei , unde se unesc cu reţeaua sinusurile priforme şi traversează membrana –
tirohioidiană prin acelaşi orificiu cu al vaselor şi al nervului laringian superior . Acest punct
este foarte important în chirurgia parţială a laringelui canceros . După ce ies din acest orificiu,
vasele colectoare se îndreaptă în afară pe sub muşchiul tiro – hioidian , de-a lungul cornului
mare al hioidului şi se varsă în ganglionii subdigastrici ; altele , se îndreaptă transversal către
ganglionii trunchiului tiro – limfo –facial , iar ultimele oblic în jos şi în afară la ganglionii
jugularei interne , situaţi între trunchiul tiro – linguo – facial şi muşchiul homohioidian
.Limfaticele subglotice au trei pediculi : unul anterior şi doi postero – laterali . Pediculul
anterior drenează jumătatea interioară a regiunii subglotice şi traversează membrana crico –
tiroidiană , ajungând sub muşchiul sterno – tiroidian şi la ganglionii jugulari şi prelaringieni ,
cuprinşi în spaţiul celor doi muşchi crico – tiroidieni . Limfaticele eferente din ganglionii
prelaringieni se îndreaptă lateral , unde spre lanţul ganglionar jugular , iar altele coboară pe
linia mediană înaintea istmului tiroidian şi ajung la ganglionii pretraheali . Limfaticele
pediculilor postero – laterali iau naştere din regiunea subglotică posterioară , traversează
ligamentul crico – traheal în apropierea porţiunii membranoase a traheei şi se varsă în
ganglionii recurenţiali , înşiraţi de – a lungul nervului recurent . Eferenţele ganglionilor
recurenţiali ajung la ganglionii jugulari şi paraclaviculari .
Nervii . Inervaţia laringelui este foarte complexă . Filetele nervoase primite de laringe
sunt : motorii , senzitive , vasculare şi senzoriale . Toate filetele provin din nervul
pneumogastric şi simpaticul cervical .
Nervul laringeu superior , nerv senziiv şi accesor motor , se detaşează din partea infero
– internă a ganglionului plexiform , mai rar din nervul pneumogastric sau glosofaringian
.Înapoia osului hioid se divide în două ramuri : una superioară – laringeul superior sau intern
– şi alta inferioară – laringeul extern . Laringeul superior sau intern ajunge sub mucoasa
laringiană perforând membrana tiro – hioidiană . La baza plicii ariteno – epiglotoce se divide
în filete terminale , unele anterioare mergând de – a lungul acestei plici până la epiglotă şi se
distribuie pe cele două feţe ale acesteia , iar filetele cele mai din faţă merg la baza limbii şi se

9
anastomozează cu glosofaringianul . Filetele poterioare , mai numeroase , se distribuie la
mucoasa supraglotică , la mucoasa ce tapetează faţa posterioară a inelului cricoidian şi cea a
aritenoizilor , ca şi la faţa superioară a corzii vocale . Un filet se anastomozează cu recurentul
formând “ ansa lui Galien “ . Laringeul superior se anastomozează cu ganglionul simpatic
cervical superior şi cu nervii cardiaci . Laringeul superior se anastomozează cu ganglionul
simpatic cervical superior şi cu nervii cardiaci . Laringeul extern , deschide până la partea
inferioară a cartilajului tiroid , unde trimite câteva filete pentru muşchiul crico – tiroidian ,
apoi perforează membrana crico – tiroidiană şi se ramifică la mucoasa subglotică .
Laringeul inferior sau recurentul , se detaşează din pneumogastric la partea superioară
a toracelui şi după ce recurentul drept înconjoară artera subclaviculară dreaptă şi recurentul
stâng crosa aortei , se urcă între trahee şi esofag , cel din dreapta pe marginea dreaptă a
esofagului , în şanţul esofago – traheal . Ajuns la faţa posterioară a laringelui , recurentul se
divide în cinci ramuri : o ramură se anastomozează cu laringeul superior formând ansa lui
Galien între mucoasa faringiană şi muşchiul crico – aritenoidian posterior sau sub acest
muşchi ; o ramură pentru muşchiul posticus ; a patra ramură ajunge la muşchiul crico –
aritenoidian lateral şi a cincea la muşchiul tiro – aritenoidian . Toate ramurile sunt motorii
afară de ansa lui Galien care este senzitivă .
Simpaticul cervical trimite ramuri la laringe pe două căi : calea nervoasă reprezentată
prin nervul laringeu superior care primeşte ramuri din ganglionul simpatic cervical superior
sau din plexul carotidian sau faringian grupează în plexuri periarteriale , urmând ramurile
arterelor laringiene până în interiorul laringelui . Terminaţiile vasculare şi nervoase ale
laringelui , formaţiuni glomice vasculare , stabilesc comunicarea între arteriolele şi venulele
muşchiului vocal .Aceste anastomoze arterio – venoase îşi schimbă calibrul de la 2 la 12 pe
minut , în emisiunile vocale prelungite. Existenţa unor anastomoze ale recurentului cu lanţul
simpatic cervical este discutată . A doua cale este cea arterială ; filetele simpatice provenind
din ganglionul superior şi din corpusculul retrocarotidian , se.
Reglarea circulaţiei laringiene este asigurată de prezenţa sinusurilor venoase mici
lacuri sanguine , descrise de Curt Elze , în muşchiul corzii vocale şi aşezate la limita dintre
cele două zone ari – vocală şi tiro – vocală . Aceste sinusuri posedă în peretele lor o reţea de
fibre netede de tip sinciţial , cu un mare randament funcţional , ceea ce reaminteşte
morfologia generală a muşchiului cardiac . Kiss a descris aşa – numitele burelete vasculare ,
situate înăuntrul musculaturii circulare a tunicii circulare a tunicii mijlocii arteriale ,
reprezentate printr –o formaţiune musculară netedă şi care constituie un sistem de reglare a
fluxului sanguin , ce micşorează presiunea sanguină în teritoriile precapilare . Fibrele

10
musculare netede de tip fuziform se pot transforma în celule epitelioide , ce se găsesc între
endoteliul vascular şi musculatura netedă a mediei . Aceste celule sunt lipsite de elemente
contractile şi elastice , dându –le posibilitatea să se umfle sau să se retracte în acţiunea
hemoregulatoare , un mecanism de imbibiţie sau de perdiţie apoasă , în variaţiile
metabolismului apei .
Cu privire la vasomotricitatea laringelui , ea este realizată de prezenţa în pereţii
arteriali a centrilor vaso – motorii ( Remak şi Luscha ) . Artera laringiană superioară este cea
mai bogată inervată de simpaticul cervical .
Vasomotricitatea laringelui la om are un grad de perfecţionare care nu există la
animale . Laringele uman ,cu muşchiul său vocal , organ cu un înalt grad de diferenţiere şi cu
un radament funcţional considerabil , are nevoie de o reglare circulatorie perfectă (Leriche ) .
Inervaţia muşchiului cordal este extrem de fină , terminaţiile nervoase motrice ale muşchiului
vocal sunt cu mult mai fine ca ale altor muşchi şi impresionează prin bogăţia aparatului
nervos de recepţie . Structura foarte fină a terminaţiilor nervoase motrice se explică prin
necesitatea de adaptare a corzilor vocale la variaţiile continue ale limbajului uman .
Arborizaţiile nervoase terminale nu pătrund în muşchi , ele se întind la suprafaţă şi , lipsite de
tecile de sale ( mielinică , schwaniană ) , vin în contact direct cu sarcoplasma . Membrana
sarcoplasmei este locul de activitate al acetilcolin – esterazei de la nivelul joncţiunii neuro –
musculare .
J. Piquet a studiat în special plăcile motrice ale aparatului muscular al corzii , pe piese
de laringectomie totală . El a constatat că intervenţia motrice are o dispoziţie în formă de dinţi
de pieptene şi că în muşchiul vocal se găsesc fibre musculare care posedă 2-3 şi chiar 4 plăci
motrice . Tripla funcţiune a muşchiului corzii vocale ( fonatorie , respiratorie şi sfincteriană ) ,
explică numărul mare de plăci motrice .
În concluzie , nervul recurent se întinde în evantai în muşchiul cordal unde se ramifică
şi dă bogăţia de elemente nervoase , de o mare diversitate în terminaţiile lor . Krmopotit , în
legătură cu teoria neurocronaxică , a măsurat lungimea şi calibrul fibrelor nervoase în cei doi
recurenţi şi a constatat reducerea lor în recurentul drept în raport cu cel stâng . Viteza de
conductibilitate e cu atât mai rapidă cu cât calibrul fibrei nervoase mielinice e mai mare .
Inervaţia senzitivă este dată preponderent de nervul laringeu superior şi mai redusă în
etajul inferior . Sensibilitatea este mai mare în etajul superior şi mai redusă în etajul în etajul
inferior . Experienţele neuro – fiziologice au demonstrat că zonele mai bogate în terminaţii
senzitive sunt : faţa laringiană a epiglotei , plicile ariteno – epiglotice şi comisura

11
interaritenoidiană . Zonele mai reduse în sensibilitate sunt : faţa linguală a epiglotei , zona
cricoidiană şi zona corzilor vocale .

2. Fizilogia laringelui
1 . Funcţiile laringelui
Funcţiile laringelui sunt : 1. Respiratorie , funcţie legată de îndepărtarea şi apropierea
corzilor vocale , mişcare prin care se reglează automat debitul de aer care pătrunde în
plămâni. În repaus , orificiul glotei este deschis parţial şi are forma unui triounghi isoscel , cu
baza între cei doi aritenoizi . Abducţia maximă a corzilor vocale se produce în timpul
eforturilor mari sau în atări patologice când organismul are nevoie de cantităţi mari de oxigen
. Abducţia se realizează prin contracţia muşchilor posticus , fie în mod reflex , fie în mod
voluntar , prin impulsuri venite de la centrii corticali . Gradul de deschidere al glotei depinde
de cantitatea de bioxid de carbon din sânge , care excită centrul respirator bulbar . În timpul
expiraţiei glota se închide parţial prin apropierea corzilor vocale . Prin articulaţia crico –
aritenoidiană se realizează abducţia corzilor vocale . Suprafaţa articulară a cricoidului este
mai mare decât suprafaţa articulară a aritenoidului . Mobilitatea articulaţiei la femeie este mai
mare , datorită faptului că suprafeţele ariculare sunt mai oblice în sus şi înăuntru , ligamentele
sunt mai subţiri şi capsula articulaţiei eate mai laxă .
Aritenoidul se mişcă prin alunecare , învârtire sau pivotare şi prin basculare.
Apropierea prin alunecare se produce prin contracţia muşchiului ari- aritenoidian ; învârtirea
lui – prin muşchiul crico- aritenoidian lateral; iar bascularea înainte şi înapoi este asigurată de
muşchii posticus şi tiro – aritenoidian.
2. Funcţia de protecţie a căilor aeriene inferioare în timpul deglutiţiei , când calea
aeriană trebuie să fie închisă , ce se realizează prin contracţia muşchilor adductori ( tiro –
aritenoidian şi ari – aritenoidian ), care formează un fel de sfincter la nivelul vestibulului
laringian ( funcţie sfincteriană ). Închiderea sfincterului laringian se face de jos în sus . Ea
începe la nivelul corzilor vocale . Această închidere în jos în sus permite eliminarea
muşchiului faringelui , laringele se ridică şi se ascunde sub baza limbii , astfel că alimentele
trec pe părţile laterale şi ajung în şanţurile piriforme şi în esofag .
3. Funcţia de tuse şi expectoraţie: după o inspiraţie profundă glota se închide ,
compresiunea aerului intratoracic deschide apoi brusc glota , cu expulzia bruscă a aerului ce
antrenează cu el secreţiile patologice . La traheotomizaţi sau la paraliziile corzilor în abducţie
, secreţiile se elimină mult mai greu .

12
 4. Funcţia de fixare toracică în efort , când membrele superioare se sprijină activ pe
cutia toracică rigidă , ce se realizează printr – o respiraţie profundă şi închiderea glotei . În
efortul defecaţiei sau în cursul naşterii se contractă muşchii abdominali şi , după o inspiraţie
profundă , glota se închide şi astfel presiunea abdominală este susţinută de contra – presiunea
toracică , care nu poate fi realizată la traheotomizaţi sau laringectomizaţi , ce nu pot depune
eforturi mari .
Funcţia laringelui în circulaţia sângelui este legată de închiderea sau deschiderea glotei
cu variaţia presiunii intratoracice ca o pompă aspiratoare – respingătoare .
5. Funcţia fonatorie a laringelui cuprinde trei mecanisme prin care laringele contribuie
la emisiunea vocală :
-presiunea coloanei de aer subglotică , produsă de contracţia muşchilor expiratori
toracici şi abdominali . Corzile vocale în abducţie cedează presiunii aerului care trecând prin
ele le pune în vibraţie şi se produce sunetul .
-fragmentarea ritmică a coloanei de aer , prin mişcările corzilor vocale sub impulsurile
neurologice (Husson ) sau un fenomen pasiv (Egwald ), produce sunetele . Corzile vocale în
adducţie fac o mişcare de rotaţie în sus şi în afară , un fel de pronaţie – supinaţie ritmică ,
alipirea făcându –se de jos în sus . Mişcările acestea pot interesa numai partea anterioară a
corzilor sau corzilor în totalitate , în raport cu frecvenţa sunetelor . După Parello , undele
vibratorii sunt ale mucoasei , dirijate de jos în sus şi dinainte înapoi , mişcări posibile prin
existenţa spaţiului decolabil al lui Reinke .Teoria aceasta muco – ondulatorie a lui Parello în
mecanismul fonaţiei , este demonstrată de rezultatele bune vocale în chirurgia reconstructivă a
laringelui , prin existenţa bureletelui mucos hipertrofic al neo – glotei . Alteraţiile mucoasei şi
submucoasei , chiar minime , pot produce o disfonie persistentă . De aceea după o jupuire a
cozii , trebuie să aşteptăm câteva luni până se regenerează mucoasa , pentru a avea un timbru
vocal satisfăcător .
-al treilea mecanism al producerii vocii este modificarea timbrului vocal prin cavităţile
de rezonanţă : toracică , faringiană bucală şi nazală .

3.Incidența și histologia neoplasmelor laringiene

Tumorile laringelui constituie aproximativ 3,5 % din totalitatea cazurilor de cancer

diagnosticate anual pe glob.
Grupul de vârstă cel mai comun afectat este între 50 – 70 de ani, persoanele de sex
feminin fiind afectate la vârste mai tinere decat persoanele de sex masculin. Ponderea între
sexe masculin/feminin a fost, până de curând de 9/1 în favoarea sexului masculin, aceasta

13
pondere ajungâng în ultimii ani la aproximativ 5/1 datorită creșterii numărului de fumători din
rândul persoanelor de sex feminin.

Histologia tumorilor are impact asupra managementului pacientului precum și a

eventualului rezultat. Deși marea majoritate a tumorilor laringelui sunt carcinoame
scuamocelulare, o varietate de alte tipuri histologice pot apărea.

Fig. 1 Carcinom scuamocelular al corzilor vocale

Carcinoame
Carcinoamele scuamocelulare ( Fig. 1 ) însumeaza 85-90 % din toate neoplasmele
laringiene. Marea majoritatea a carcinoamelor de corzi vocale sunt bine pana la moderat
diferentiate și aproape intotdeauna în jumătatea anterioară din epiteliul părții membranoase a
glotei. Linia arcuată inferioară, care reprezintă granița ce separă epiteliul scuamos de cel
columnar, este un loc comun de origine al acestui tip de neoplasme.

Fig. 2 Carcinom verucos glotic

14
 Carcinoamele verucoase ( Fig. 2 ) sunt o variație înalt diferențiată a carcinoamelor
scuamocelulare care constituie apoximativ 1-4 % din neoplasmele laringiene și 1-2 % din
tumorile corzilor vocale. Importanța lor constă in faptul că prezintă dificultăți diagnostice,
deoarece leziunea poate apărea malignă din punct de vedere clinic însă din punct de vedere
histologic poate apare ca fiind benignă. Tumora este local invazivă dar are tendințe mici către
mestazare. Suprafața tumorii prezintă excreșcențe scuamoase cu hiperkeratoză proeminentă.

Fig. 3 Pseudosarcom al corzilor vocale

Majoritatea tumorilor laringiene care au fost mai înainte clasificate ca fiind sarcoame
laringiene acum se cred a fi o formă bifazică de carcinom scuamocelular. Incidența acestor
pseudosarcoame este greu de aproximat din cauza diferențelor de interpretare histologică.
Aceste tumori apar, cel mai adesea, la corzile vocale în special în regiunea comisurii
anterioare.
Carcinomul bazo-scuamocelular este o formă bifazică, agresivă, a carcinomului scuamos
ce are o predilecție ridicată la metastazare loco-regională și la distanță.
Tumori neuroendocrine
Tumora carcinoidă atipică este cea mai frecventă tumoră neuroendocrină a laringelui și
confundată cu un paragangliom laringian. Marea majoritate ( 90 % ) se situează supraglotic și
unele dintre acestea se pot asocia unui sindrom carcinoid. Metastaze ganglionare cervicale se
întalnesc la 43 % dintre pacienți, metastaze la distanță in 45 % dintre cazuri și metastaze
subcutanate în 22 % dintre cazuri.
Tumori neuroendocrine cu celule mici sunt rare dar extrem de agresive. Acestea
reprezintă numai 0.5 % din totalitatea neoplasmelor laringiene, însă aproximativ 75 % dintre
pacienți mor din cauza metastazelor. Se întâlnesc adesea la bărbații care sunt în a cincea sau a

15
șasea decadă de viață și care au fost fumători cronici. Metastaze ganglionare cervicale se
prezintă la jumatate dintre pacienți, în timp ce metastazele la distanță apar la nivelul ficatului,
plamânilor, oaselor și măduvei osoase.

Alte tipuri histologice

Melanomul primar al laringelui este extrem de rar întâlnit, cu numai 50 de cazuri
raportate până în prezent. În mod comun este o tumoră a unui bărbat caucazian vârstnic,
localizată la nivel supraglotic. Diagnosticarea histologică poate fi însoțită de evidențierea
proteinei S100 prin metode imunohistochimice, precum și de microscopie electronică.
Carcinomul cistic adenoid este o tumoră rară ce prezintă caracteristici neobișnuite.
Afectează în mod egal atât bărbații cât și femeile în mod egal și în aproximativ două treimi
dintre cazuri localizarea este subglotică, prezentându-se ca o masă netedă submucoasă.
Tumora are o tendință ridică de recidivă locală, iar în absența metastazelor ganglionare
cervicale poate metastaza la nivelul plămânilor.
Condrosarcomul reprezintă cea mai des întâlnită tumora mezechimală. Cel mai des
implică cartilajul cricoid și cartilajul tiroid, aritenoidele și epiglota fiind rar afectate.
Condrosarcoamele sunt tumori ce au un ritm de cresc încet, dar cu potențial ridicat de
recidivă. Metastazele limfatice și la distanța sunt rar întâlnite.

Fig. 4 Candrosarcom laringian- (a) imagine CT, (b) laringe rezecat, (c) secțiune histologic

16
4.Etiopatogenia neoplasmelor laringiene

Carcinoamele laringiene reprezintă o afecțiune care rezultă din interacțiunea a numeroși

factori etiologici precum consumul cronic de tutun și/sau alcool, carcinogeni proveniți din
mediul încojurator, statut socioeconomic, mediu toxic de muncă, factori dietetici și
susceptibilitate genetică.
Fumatul
Fumatul este, fără îndoială, factorul major de risc în ceea ce privește cancer laringian.
Fumul de țigară conține peste 30 de agenți carcinogeni cum ar fi hidrocarburi aromatice
policiclice și nitrosamine. Nicotina conținută de tutun nu este un agent carcinogen de sine-
stătător, în prin arderea tutunului se degajă gudron care conține numeroși carcinogeni, cei mai
notabili fiind metilcolantrina, benzopirina și benzatracina. Acești carcinogeni ajung pe
suprafața epitelială transportați de fumul de țigară sau sunt dizolvați în salivă. Aceste
substanțe sunt ulterior metabolizate de enzime celulare arilhidrocarbo- hidroxilaza în epoxide
care se leagă de ADN și ARN, astfel producând defecte genetice din care poate rezulta cancer.
Rolul fumatului pasiv în dezvoltarea neoplasmelor laringiene nu este clar. Înafara rolului
etiologic, fumatul, prezintă și o importanță prognostică la pacienții ce dezvoltă cancer
laringian. A fost demonstrat că pacienții care au supraviețuit 3 sau mai mulți ani după
tratament și au continuat sa fumeze, au avut o probabilitate de șapte ori mai mare de a
dezvolta un al doilea cancer primar laringian.
Consumul de alcool
Studii epidemiologice recente au demostrat că asocierea dintre consumul cronic de
alcool și riscul de a dezvolta cancer laringian. În timp ce consumul cronic de alcool este un
factor independent de risc, în combinație cu tabacismul cronic multiplică de câteva ori riscul
de a dezvolta o afectiune malignă la nivelul laringelui. Alcoolul carcinogen ce acționează atât
local cât și sistemic prin diferite mecanisme. Carcinogeneza este influențată, de asemenea de
malnutriția și depleția vitaminelor și mineralelor protectoare care acompaniază alcoolismul
cronic.
Statut socioeconomic
Cancerul laringian a fost asociat celor cu un statut socioeconomic redus datorită
accesului redus la serviciile de sănătate, consumului de tutun si alcool, obiceiurilor dietetice
precare, precum și expunerii ridicate la carcinogeni din mediu înconjurător cât și cel

17
ocupațional. Impactulul poluarii din aer în orașele puternic industrializate este de două până la
de trei ori mai mare, în ceea ce priveste riscul de a dezvolta cancer laringian, în comparație cu
populațiile rurale.
Riscuri ocupaționale
Muncitorii expuși la azbest, pulberi metalice, gaze de eșapament, aburi de acid sulfuric,
precum și alți agenți carcinogeni organici sau inorganici pot prezenta risc crescut.
Susceptibilitate genetică
Enzime precum glutation S-transferaza ( GST ) sunt implicate în detoxifierea mai
multor carcinogeni rezultați din fumul de tutun. Astfel, o deficiență a izoenzimelor GST
datorată deleției homozigote a genelor GSTM1 și GSTT1 poate modula susceptibilitatea
cancerelor induse de fumat.

5. Simptomatologia neoplasmelor laringiene

Cel mai frecvent simptom întâlnit în tumorile laringiene este reprezentat de disfonie (ce
poate ajunge în unele cazuri până la afonie). La acesta mai sunt adăugate şi alte simptome
care depind de tipul tumorii, localizarea, dimensiunile şi complicaţiile acesteia: dispnee, tuse,
hemoptoza, disfagie.
Disfonia este un simptom precoce al cancerului glotic, însă acesta mai poate fi observat
târziu la pacienți cu tumori supraglotice sau subglotice avansate, acest fapt semnificând o
extindere către corzile vocale,cartilajul aritenoid sau articulația cricoaritenoidă. Extinderea
paraglotică poate avea loc la nivel submucos, astfel producând disfonie fără a produce
neregularități ale mucoasei.
Disfonia și disfagia sunt mai des asociate cu tumori supraglotice și odinofagia poate
semnifica o implicare hipolaringelui sau a bazei limbii.
Otalgia iradiată, în general, indică o implacare a bazei limbii, dar poate fi observată și la
tumori care s-au extins cervical prin cartilaj.Ulcerația și sângerarea din tumorile exofitice se
poate prezenta sub forma de hemoptoza.
Dispnea și stridorul pot apărea în cazul unor tumori voluminoase sau în prezența unei
fixații a corzilor vocale. Tumefactia cervicalã, medianã sau lateralã semnificã fie
exteriorizarea tumorii laringiene (semn grav), fie o adenopatie metastaticã.
Tusea iritativã si hemoragia moderatã sau gravã se întâlnesc în
tumorile avansate si marginale.

18
 Fetorul si scãderea în greutate sunt semne tardive.
Masele tumorale la nivel cervical aproape întotdeuna indică metastaze limfatice, însă
aceastea pot fi și rezultatul extinderii directe a unei tumori în țesuturile moi ale gâtului.

6. Diagnosticul neoplasmelor laringiene

Diagnosticul pozitiv al neoplasmelor laringiene se face pe baza datelor
anamnestice, examenului clinic precum şi a datelor obţinute prin metode paraclinice.

Anamnestic
Din anamneza pacientului reţinem simptomele care se instalează lent şi progresiv:
disfonia asociată sau nu cu dispneea, la care se pot adăuga tuse, hemoptoza, disfagie.

Examenul clinic
Examenul clinic al laringelui începe cu:
1.Inspecţia regiunii cervicale anterioare, unde se pot observa afecţiuni inflamatorii,
afecţiuni tumorale.
2.Palparea laringelui, se face iniţial cu capul în extensie pentru a simţi bine
proeminenţa tiroidului. Cricoidul şi membrana crico – tiroidiană pot fi acoperite de o
expansiune a istmului tiroidian şi în acest caz se palpează mai greu ganglionii prelaringieni.
Palparea laterală poate produce devieri în cazul unei artrite cricoidiene sau unei inflamaţii a
lobului tiroidian ca şi o durere la nivelul membranei tirohioidiene unde laringeul superior
străbate această membrană. Se palpează apoi lanţul ganglionar jugulo – carotidian drept şi
stâng, înclinând capul lateral pentru a se palpa mai bine regiunea dintre laringe şi
sternocleidomastoidian. Prin mobilizarea laringelui în plan orizontal se va produce un zgomot
(crepitaţia sau cracmentul laringian, prin frecarea marginilor posterioare ale tiroidului şi
cricoidului de coloana cervicală, dovadă că în hidoipofaringe nu se interpune nici un proces
patologic.
3.Laringoscopia indirectă – metodă de examinare a interiorului laringelui –are drept
scop reflectarea imaginii laringelui într–o oglindă laringiană. Ca sursă de lumină se foloseşte
un bec electric ce trebuie aşezat în stânga bolnavului. Examinatorul, privind prin orificiul
oglinzii frontale va proiecta lumina pe baza luetei. Oglinda laringiană se încălzeşte uşor cu

19
partea oglinzii la o sursă de căldură pentru a nu se aburi în cursul examinării prin respiraţia
bolnavului. Obişnuit bolnavul stă în poziţie şezândă cu trunchiul aplecat puţin înainte şi cu
capul în uşoară extensie. Bolnavul este invitat să deschidă larg gura şi să proiecteze limba în
afară. Limba se prinde cu policele şi degetul mediu, cu ajutorul unui tifon, iar cu indexul
ridicăm buza superioară pentru a se vedea dinţii. În timp ce rugăm bolnavul să pronunţe
vocala “e” sau “i”, introducem oglinda laringiană cu dosul ei pe luetă, pe care o împingem în
sus dând diferite înclinări oglinzii, când ne apare imaginea laringelui în oglindă cu partea
anterioară (epiglotă, comisura anterioară) spre partea superioară a oglinzii şi partea
posterioară (aritenoizii şi sinusurile piriforme) spre marginea inferioară a oglinzii. Când
bolnavul îşi poate contracta singur buza superioară pentru a se vedea dinţii sau poate fi
ridicată de un ajutor, limba se prinde cu policele deasupra şi indexul sub limbă, tracţionând–o
în afară, iar pentru a nu se leza frâul limbii în timpul tracţiunii, se aplică pe incisivii inferiori
un tampon de vată. Dificultăţile laringoscopiei indirecte se datoresc reflexelor exagerate la
fumători, alcoolici sau persoanele anxioase. Ele se pot atenua prin badijonarea bazei limbii cu
xilină 2% sau cocaină 5% sau prin pulverizarea unei soluţii anestezice în faringele bucal.
Bolnavul poate prezenta o limbă voluminoasă şi în acest caz se apasă dosul limbii cu degetul
inelar de la mâna cu care prindem limba. Când epiglota este procidentă sau când tuberculul lui
Zermach este prea dezvoltat şi nu permite vizibilitatea corectă endolaringiană, se recurge la
poziţia Turck, prin care se evidenţiază comisura anterioară şi faţa laringiană a epiglotei:
bolnavul în poziţie şezândă cu capul în hiperextensie, iar examinatorul stă în picioare, oglinda
laringiană ia o poziţie aproape verticală paralelă cu peretele posterior al faringelui.
Pentru a evidenţiaă partea posterioară a laringelui, bolnavul stă în picioare şi medicul
pe scaun (poziţia Killian). În cazul când dorim să examinăm mai atent ventriculii lui
Morgagni în timp ce privim imaginea laringelui în oglindă, rugăm bolnavul să încline capul
lateral pe umărul drept sau stâng, pentru a se evidenţia mai clar ambii ventriculi. La copiii sub
5 ani se practică laringoscopia indirectă forţată, când limba se apasă cu o spatulă şi se aplică
oglinda mică laringiană pe lueta în timpul plânsului, obsevându-se în câteva clipe imaginea
laringelui.
Laringoscopia directă (Kirstein), este metoda prin care vedem direct elementele
anatomice ale laringelui. Ea este indicată în primul rând la copiii cărora nu le putem executa o
laringoscopie indirectă sau când trebuie să examinăm atent comisura anterioară în prezenţa
unei epiglote procidente, sau controlul ventriculilor lui Morgagni. În timpul laringoscopiei
directe se pot produce unele accidente ca ruperea incisivilor, lezarea mucoasei bazei limbii
sau a epiglotei. Excepţional poate apărea o sincopă respiratorie sau cardiacă. Laringoscopia

20
directă este contraindicată la persoane cu stenoze laringiene accentuate dacă nu sunt
traheotomizate, la cei cu hipertensiune, cu anevrism al aortei sau insuficienţă cardiacă
decompensată.
Microlaringoscopia directă, executată în condiţii optime prin curarizare şi anestezie
generală sau neuroleptanalgezie asociată cu anestezie locală, poate pune în evidenţă leziuni
minime care se depistează greu cu ochiul liber. În anestezia generală, premedicaţia cu
atropină, un tranchilizant (diparcol, valium, etc.) şi un analgezic (dorsal) pe cale intravenoasă,
se administrează cu 10 min. înaintea endoscopiei sau cu o oră înainte, când premedicaţia se dă
pe cale intramusculară. Anestezicele generale sunt multiple (Epontol + Celocurine, Palfium
Fluothane etc.) şi se utilizează după experienţa şi preferinţa anestezistului. Avantajele
anesteziei generale ca: securitatea ventilaţiei; evitarea scurgerii de sânge în trahee prin
prezenţa sondei cu balonet; curarizarea, permite o laringoscopie în suspensie uşor de executat.
Sondele de intubaţie însă jenează diferite manopere pe corzi şi în comisura posterioară. De
asemenea mobilitatea corzilor nu poate fi verificată. Un cateter adaptat la laringoscop pentru
introducerea oxigenului sub presiune în trahee, se poate aplica atât în cursul anesteziei
generale cât şi în neuroleptanalgezie. O precauţie capitală este evitarea injectării de oxigen,
când se închid corzile vocale, pentru a nu se produce o suprapresiune intrapulmonară care este
extrem de periculoasă. Sonda cateter pentru injectarea de oxigen, din material plastic de 4 mm
diametru, are mare avantaj că poate fi deplasată cu aspiratorul de partea opusă şi se pot
executa cele mai fine şi lungi intervenţii endolaringiene.
Laringoscopia directă clasică la sugari şi copii mici se execută greu din cauza agitaţiei
şi indocilităţii copilului şi a hiperreflectivităţii regiunii de examinat. Privirile instantanee între
spasme nu ne permit un examen corect al laringelui, asfel că în ultimul an se execută de către
o serie de autori(M. Garcian), microlaringoscopia cinematografică. Sub anestezie generală pe
cale intravenoasă sau prin inhalaţie de Fluothane, se introduce endoscopul fără luciu de
mărime potrivită, până la şanţul glosoepiglotic fără să se încalce epiglota, pentru a nu schimba
nimic din poziţia elementelor laringelui. Aparatura de filmat şi de televizat a lui Garcia-
Ibanez ( care ni s-a demonstrat la Barcelona în 1971), ataşată la microscopul chirurgical Zeiss,
se mânuieşte simplu de la o pedală (pelicula care ne dă cele mai bune rezultate este
Kodachrome II). Dacă este necesară o aspiraţie, o biopsie, , extracţia unui corp străin,
eventual intubaţie, se utilizează lentile cu distanţă focală de 275-300 mm, care permit
mânuirea instrumentarului. Tot prin microlaringoscopie directă se poate executa orice
microchirurgie laringiană care este o chirurgie cu adevărat fiziologică.

21
 Pentru aşezarea bolnavului într- o poziţie căt mai potrivită pentru endoscopia
autostatică, de masa de examinat se ataşa o tetieră tip Haslinger, care permite deplasarea
capului în sens vertical şi lateral. Directoscopul se prezintă sub mai multe forme. Cel mai
potrivit pare cel conceput de Kleinsasser, cu partea inferioară plată pentru a nu leza arcada
dentară sprijinindu-se pe mai mulţi dinţi şi partea superioară bombată, tubul având forma unui
tunel. Capătul distal este larg, cu partea superioară mai ridicată pentru a se vadea bine
comisura anterioară. Sistemul de suspensie ataşat la directoscop, este bine să se sprijine nu pe
toracele bolnavului, ci pe o masă de instrumente aşezată deasupra toracelui bolnavului. Cel
mai simplu şi practic directoscop autostatic, inspirat tot din cel anterior este al lui Portmann-
Pardes. Pe partea laterală a directoscopului se află sursa de lumină caşi la spatulele lui
Chevalier-Jackson. Introducerea directoscopului, lateral între limbă şi obraz, se face cu grijă
pentru a nu se atinge buza superioară şi limba între arcadă şi tub, până se ajunge la glotă.
Tubul se introduce cu multă dificultate în prezenţa unei arcade dentare proeminente sau a unei
hipertrofii a limbii, unui laringe prea jos sau a unei redori a cefei.
Endoscopistul în poziţie şezândă plasează microscopul auricular cu obiectivul în
dreptul directoscopului. Pentru a putea mânui diferite microinstrumente, este necesar ca între
directoscop şi obiectivul microscopului să fie o distanţă de 23-40 cm, ceea ce se poate realiza
prin ataşarea la microscop a unor lentile cu focarul de 235 până la 400 mm. Cu astfel de
microscop se pot şi fotografia, filma sau televiza, diferite leziuni ale laringelui.
Primul element anatomic care se examinează cu directoscopul autostatic este epiglota,
înainte de a o încărca. Se explorează faţa anterioară, marginea liberă a epiglotei, valeculele şi
faţa laringiană prin apăsarea peţiolului epiglotei. După încărcarea epiglotei, apare în ansamblu
vestibulul laringian şi glota. Pentru a controla cât mai bine comisura anterioară, se apasă din
afară pe cartilajul tiroid. La examenul comisurii posterioare, în care este aşezată sonda de
intubaţie, care nu depăşeşte apofizele vocale, se împinge sonda cu aspiratorul înainte şi apare
spaţiul inter-aritenoidian.
Explorarea vizuală poate fi completată cu explorarea tactilă cu un stilet bont pentru a
aprecia consistenţa ţesuturilor sau mobilitatea articulaţiei crico-aritenoidiene. Tot cu stiletul
butonat îndepărtăm benzile ventriculare pentru a controla ventriculii. La fel şi faţa inferioară a
corzilor vocale şi regiunea subglotică.
La examinarea hipofaringelui cu sinusurile piriforme, se trage tubul mai afară şi vârful
se îndreaptă lateral cu 30o spre exterior şi se introduce în sinusul piriform respectiv, pentru a
vedea peretele laringian ca şi cel faringian şi marginea anterioară a sinusului. Se readuce tubul
în axa bolnavului şi vârful încarcă faţa posterioară a cricoidului când apare şi gura esofagului.

22
 Examenul radiologic
Radiografia normală faringo-laringiană, din profil la adult, arată hioidul, tiroidul,
cricoidul, ca şi epiglota şi aritenoizii. Acest schelet osteo- cartilaginos este cuprins între
coloana cervicală posterior,marginea inferioară a mandibulei în sus şi claviculele cu
manubriul sternal în jos. Osul hioid este reprezentat pe imaginea radiografică prin corp şi
coarnele mari. Coarnele mici nu sunt totdeauna vizibile, iar aparatul stilohioidian apare
evident când ligamentele sunt calcificate. Cartilajul tiroid este reprezentat prin cele 4 margini
opace, care delimitează cele două lame laterale ale cartilajului, însă calcifierile diferite de la
un individ la altul dau o imagine foarte diferită. Marginile superioare se îndreaptă oblic în sus
şi înapoi şi se continuă posterior cu coarnele mari până înaintea vertebrei C4. Marginile
inferioare concave în jos prezintă median tuberculul tiroidian inferior. Marginile posterioare
slab calcifiate sunt de cele mai multe ori invizibile (Pană). Cartilajul cricoid se evidenţiază
prin marginea sa posterosuperioară şi prin arcul său anterior. Faţa posterioară a pecetei se
distinge deseori în totalitate. Când aritenoizii sunt osificaţi, ei apar sub forma unei piramide
opace. Părţile moi,formate din planurile musculo-aponevrotice anterioare şi posterioare,
cuprind între ele spaţiul laringian. Detaliile părţilor moi sunt interpretate cu uşurinţă de un
radiolog specializat în astfel de radiografii. Spaţiul faringo-laringian se evidenţiază bine pe
clişeul de profil cu substanţă de contrast.
Tomografia faringo-laringiană din faţă reprezintă examenul radiologic de elecţie
pentru studierea părţilor moi ale laringelui. La 2 cm de la piele se disting net toate detaliile
laringelui. De sus în jos apar valeculele, osul hioid, apoi cavităţile laringiene. Benzile
ventriculare apar sub forma unor umbre triunghiulare. Mai jos corzile vocale limitează
ventriculii, iar cavitatea subglotică are formă de ogivă. De fiecare parte a umbrelor care
reprezintă benzile ventriculare, apare câte o cavitate alungită vertical, reprezentând şanţurile
piriforme, care sunt limitate în afară prin faţa profundă a aripilor tiroidiene şi prin membrana
tiro-hioidiană. Pe un plan posterior, la 2,5 cm profunzime benzile ventriculare dispar aproape
complet şi în locul lor apare o umbră triunghiulară, care reprezintă regiunile supra-
aritenoidiene. Tomografiile oblice ale lui Frein permit examinarea traheei cervicale în toată
întinderea ei.
Biopsia se impune în mod sistematic mai ales în leziunile suspecte. La majoritatea
cazurilor biopsia se execută sub anestezie locală şi în general anestezie de bază, prin
laringoscopie indirectă. Biopsia practicată sub laringoscopie în suspensie, cu sistem optic
măritor, este mai corectă şi sigură decât cea practicată sub laringoscopie indirectă. În
prezenţa tumorilor suspecte se preferă exereza biopsică în locul biopsiei simple Repetarea

23
biopsiei se impune în cazul unui rezultat negativ, în leziunile suspecte. Pensa de biopsie să fie
bine ascuţită, să taie perfect, fără să zdrobească ţesuturile. Recoltarea se face din marginea
tumorii pentru a prinde şi un ţesut sănătos. Piesa recoltată trebuie să fie de 0,5-1cm pentru a
putea fi lucrată. După recoltare, piesa se va introduce imediat în formol (10 cc. sol. apoasă
oficinală la 100 cc ser fiziologic) sau în alcool. Piesa trebuie să plutească în lichid, să nu stea
lipită pe pereţii eprubetei. Se poate folosi o sticluţă de antibiotic pentru recoltare. Fixarea
durează 24 ore, după care se poate scoate din fixator şi pune în comprese îmbibate cu formol
sau alcool (după fixatorul utilizat), apoi se înfăşoară în pergament şi se poate expedia oriunde
la un laborator de histo-patologie. Piesa va fi însoţită de un buletin cu numele bolnavului,
sexul, vârsta, diagnosticul clinic, locul de unde s-a recoltat piesa, ca şi două-trei fraze cu
istoricul evoluţiei tumorii.

Diagnosticul pozitiv și diferențial al neoplasmelor laringiene

Examenul histopatologic este obligatoriu la toți bolnavii, pentru stabilirea diagnosticului
de certitudine. Biopsia se face sub anestezie generală, prin laringoscopie directă, cu microscop
chirurgical, care permite și o evaluare corectă a tumorii laringiene.
Biopsia laringiană este importantă pentru:
a) stabilirea diagnosticului de malignitate;
b) identificarea tipului de tumorã (carcinomul squamocelular este cel
mai frecvent);
c) stabilirea gradului de diferentiere tumoralã (factor important de
prognostic).

Diagnosticul diferenţial al neoplasmelor laringiene

Multitudinea formaţiunilor tumorale ale laringelui, clinic şi laringoscopic pot fi
confundate cu stadiile iniţiale ale cancerului sau invers. Iată de ce apare necesitatea unui
diagnostic diferenţiat al cancerului cu procesele patologice de alt gen şi cu unele maladii
specifice ca: tuberculoza, sifilisul, scleroma, amiloidoza ş.a.
Papiloma şi papilomatoza la adulţi are o incidenţă destul de înaltă (20% - 40% din toate
tumorile benigne). Rata malignizării alcătueşte 7% - 20% şi poate avea loc în termeni de 1 –
20 ani din momentul apariţiei primelor manifestări. Localizari preferate sînt: coardele vocale,
comisura anterioară – ca structuri care au suprasolicitări funcţionale în procesul de fonaţie.
Din regiunea glotică papilomele se pot răspândi şi în alte regiuni – în acest caz se vorbeşte
despre o papilomatoză a laringelui. Papilomul este o formaţiune rotunjită, cu o suprafaţă

24
tuberoasă. Culoarea variază în dependenţă de vascularizare şi gradul de cornificare. Cu cît
cheratoza este mai pronunţată, cu atît tumoarea este mai pronunţată. Simptomul esenţial şi
relativ precoce este răguşeala, care progresează pînă la afonie. Cu timpul se asociază dispneea.
Pahidermia constituie 4% - 20% din structura afecţiunilor precanceroase ale laringelui. Ea
reprezintă excrescenţe sub formă de plăci festonate, amplasate pe segmentele posterioare ale
corzilor vocale în apropierea cartilajelor aritenoide. Are culori ce variază de la gri-deschis
pînă la gălbui sau roz în dependenţă de gradul de cornificare al epiteliului. Pahidermiile pot fi
solitare sau multiple, de diferite dimensiuni şi extindere. Ca regulă se dezvoltă pe fonul unui
proces inflamator. Mucoasa din jurul ei este laxă, cianotică. Bolnavii prezintă acuze de
răguşeală.
Discheratozele (leucoplachia, leucocheratoza) reprezintă procese de proliferare exagerată a
epiteliului pavimentos multistratificat. Incidenţa lor în structura altor afecţiuni precanceroase
constituie 8% – 30%.
Leucoplachia are aspectul unei pete bine determinate şi delimitate, de culoare albicioasă-
fumurie, cu suprafaţa neregulată, proieminentă. Aceste formaţiuni se localizează, de obicei, pe
plicile vestibulare sau vocale, mai rar pe epiglotă şi extrem de rar în regiunea subepiglotică.
Leucocheratoza este o plăcuţă alb-gri cu suprafaîa viloasă. Localizările preferate sînt
corzile vocale, comisura anterioară, spaţiul interaritenoid. Are dimensiuni mici şi contur bine
delimitat. Simptomatica este neînsemnată şi constă în xerostomie, răguşeală periodică.
Laringita cronică hipertrofică este un proces distrofic, care apare în rezultatul inflamaţiilor
acute repetate, acţiunii cronice a unor substanţe iritante asupra mucoasei laringelui sau ca
rezultat al suprasolicitării corzilor vocale. În toate aceste cazuri are loc metaplazia epiteliului
ciliat în pavimentos şi apare hipercheratoza. Modificările afectează stratul epitelial şi
submucos. Hiperplazia poate fi difuză sau localizată. Obiectiv se depistează modificări diverse
în funcţie de forma laringitelor cronice hipertrofice, de culoare a mucoasei corzilor vocale, ele
fiind gri-deschise, îngroşate, cu marginile rotungite, slab tensionate în fonaţie.
Simptomatologia este caracterizată prin senzaţie de corp străin, prurit, tuse, disfonie
şi diverse fenomene iritative.
Fibrom al laringelui este un neoplazm fibromatos. În dependenţă de cantitatea ţesutului
conjunctiv fibromatos deosebim fibrome dure şi moi. Dacă fibromul este îmbibat cu lichid el
poartă denumirea de fibrom edematos sau polip. Se localizează de obicei pe corzile vocale,
uneori pe plicile vestibulare sau în ventricolul laringean. Sînt formaţiuni solitare pe pedicul
sau bază lată. Simptomul precoce al acestei afecţiuni este răguşeala.

25
 Tumorile vasculare – prevalează hemangiomul. Localizarea preferată este porţiunea
superioară a laringelui. Are culoare roşie cu diferite nuanţe. Caracter solitar. Evoluţie lentă.
Manifestările clinice depind de localizarea şi dimensiunile tumorii.
Chisturi laringiene pot fi primare şi secundare ce degenerează din fibrome, miome ş.a.
chisturile primare la rîndul lor se divizează în chisturi de retenţie şi congenitale. Mai frecvent
se întîlnesc cele de retenţie. Ele se dezvoltă în rezultatul obturării canalelor şi dilataţia acinilor
glandulari. Chisturile congenitale se dezvoltă din rămăşiţele rudimentare ale fantei viscerale a
canalului tireo-lingval. Au conţinut fluid, seros sau consistent de aspect gelatinos sau coloidal.
Se situiază de obicei pe marginea liberă a epiglotei, au o coloraţie albă-sidefie, formă rotundă,
suprafaţă netedă.
Scleromul laringelui. De obicei această tumoare apare în laringe paralel cu existenţa ei
în cavitatea nazală şi în faringe, dar nu sînt excluse şi cazurile de manifestare primară. În
evoluţia acestei tumori deosebim următoarele etape: nodular-infiltrativă; difuză-infiltrativă
sau specifică şi regresivă (cicatrizarea). Boala debutează insidios, cu disfonie şi tuse, cărora li
se adaugă o dispnee inspiratorie, care se accentuează progresiv. Laringoscopic se constată
infiltraţie albicioasă sau roză, feducerea mobilităţii plicilor vocale, care treptat stenozează
spaţiul subglotic, extinzîndu-se în trahee şi uneori în bronhii.
Tuberculoza laringelui se întîlneşte rar ca afecţiune de sinestătătoare. Mai des este
secundară tuberculozei pulmonare. Inocularea are loc prin tuse, mai rar pe cale limfatică sau
sangvină. Leziunile produse în laringe sînt variate: simplă congestie, granulaţii cenuşii pe fon
roşu edematos, inflamaţie, ulceraţii, cicatrice. Este caracteristică unilateralitatea procesului.
Boala se manifestă prin disfonie cu evoluţie lent progresivă, însoţită de disfagie dureroasă şi
otalgie, dispnee.
Amiloidoza laringelui se întîlneşte sub formă generalizată şi locală: în laringe, trahee,
cavitatea nazală, faringe, mai rar la baza limbii. În acest proces de sedimentare şi depozitare al
amiloidului contribuie dereglările neuro-umorale. Afectează laringele asimetric. Se prezintă
sub aspectul unor infiltraţii galbenroze cu suprafaţa granulară. În serul sangvin se depistează
disproteinemie cu creşterea conţinutului globulinelor.
Din alte afecţiuni tumorale ale laringelui rar întălnite putem menţiona: rabdomiomul,
hemodectomul,leucomiomul, lipomul, osteomul, adenomul, tumori mixte etc.

26
5. Tratamentul prin laringectomie parțilă al neoplasmelor laringiene

Aproape toate cancerele laringiene pot beneficia de tratament. Acesta poate fi radical
sau paleativ. Chiar dacã tumora laringianã este extinsã, trebuie fãcut tratament energic pentru
ameliorarea simptomelor clinice, de exemplu, a stridorului laringian grav, prin traheotomie.
Tratamentul curativ include chirurgia, iradierea si chemoterapia. Primele douã se pot
efectua singular sau în combinatie.
Tehnicile chirurgicale utilizate în tratamentul cancerului laringian depind de extinderea
și localizarea leziunii. Localizările principale sunt : supraglotică, glotică , subglotică.
Localizare supraglotică
Este localizarea cea mai frecventă a tumorilor laringiene. Tumora localizată la
marginea liberă a epigloteise extirpă prin epiglotectomie după procedeul Huet (
hiotiroepiglotectomie ).
Neoplasmele localizate la jumătatea inferioară a epiglotei și al benzilor ventriculare se
extirpă după procedeul Alonso. Extinderea tumorei vestibuloepiglotic la fața linguală a
epiglotei și la baza limbii se rezolvă prin laringectomie orizontală supraglotică.
La extinderea cancerului supraglotic inapoi, la unul dintre aritenoizi, se execută o
laringectomie orizontală supraglotică atipică cu ablația aritenoidului respectiv. Neoplasmul de
la nivelul ventriculului, în cazul în care nu a atins cartilajele, v-a fi excizat prin
hemilaringectomie. Dacă pericondrul intern al aripii tiroidiene din dreptul ventricolului nu se
decoleaza ușor, înseamnă că a fost prins cartilajul și, în acest caz, se impune laringectomia
totală. Localizarea supraglotică, fiind însoțită deseori de metastaze ganglionare, evidarea
ganglionară de necesitate se execută în aceeași ședință cu laringectomia.
Laringectomia orizontală supraglotică tip Alonso. Se indică pe localizarea canceroasă
epiglotică și pe benzile ventriculare, respectând aritenoizii. Exereza laringelui în plan
orizontal, în cea mai frecventă localizare a cancerului laringian, în scopul conservării etajului
glotic, cu menținerea funcției fonatorii și respiratorii.
Incizia cuprinde o linie superioară transversală, ușor curbată, care pornește de la unghiul
mandibulei de partea cea mai lezată și trece pe sub osul hioid până la vârful cornului mare de
partea opusă. A doua incizie verticală coboară de la cornul mare până sub cricoid,
încrucișând muschiul sternocleidomastoidian. A treia incizie este la început transversală,
trecând peste primul sau al doilea inel traheal până la sternocleidomastoidianul opus, de
unde coboară în curbă până la mijlocul claviculei. Acest tip de incizie se pretează bine
pentru evidarea ganglionară concomitentă cu laringectomia.

27
 Expunerea regiunii se execută ușor, prin disecția lamboului unic, expunând larg
regiunea operatorie. Traheotomia joasă, subistmică sau transistmică când istmul tiroidian
este mai voluminos, se execută la nivelul inelului al treilea. După secțiunea omohioidianului
și ligatura pedicului superior tiroidian se secționează mușchii subhioidieni la nivelul osului
hioid. Se secționeză inserțiile superioare ale constrictorului inferior și se rezecă mușchiul
tirohioidian de partea inciziei. Se pun în evidență aripile tiroidului și osul hioid prin disecția
lamboului și de partea opusă. Se dezinseră cornul mare al tiroidului de partea inciziei prin
tracțiunea în sus și înăuntru a marginii tiroidului, când apare pediculul vasculonervos, care
se prinde între două pense și se secționează menajând nervul laringian superior.
Deschiderea faringelui se face la nivelul cornului al tiroidului, incizând mucoasa
faringiană de-a lungul cornului până la hioid și indreptând secțiunea pe marginea inferioara a
hiodului spre interior. Cu bisturiul electric se secționează sub controlul indexului stâng
așezat pe fața linguală a epiglotei toate elementele anatomice aflate sub marginea inferioară
a hioidului, inclusiv plica faringoepiglotică.
Extirparea blocului tumoral. Pentru a ușura vederea cât mai bună a regiunii supraglotice,
în vederea extirpării cât mai corecte a tumorii, prin procedeul Alonso se rezecă partea
superioară ( supracomisurală ) a aripii tiroidiene pe partea inciziei tegumentare. După ce se
secționeză pericondrul pe marginea superioară a aripii tiroidiene, se decolează pericondrul
extern de pe aripa tiroidiană până la jumatatea ei, apoi se decolează pericondrul intern până
în dreptul corzii vocale. Se secționeză cartilajul depericondrat cu un foarfece, de la marginea
posterioară până deaspra comisurii anterioare. Trăgând de epiglotă înafară și în jos și
departând cu un specul nazal mic sau cu departătorul de traheebenzile ventriculare, se
observă bine extinderea tumorii și corzile vocale libere fără a fi împiedicați de aripa
tiroidiană. Extirparea tumorii se face dinapoi înainte, cu bisturiul electric sau cu un foarfece
fin, incizând banda ventriculară la nivelul apofizei vocale și înaintând cu incizia pe fundul
ventriculului, deasupra corzii vocale până deasupra comisurii anterioare. Secționarea
pețiolului epiglotei trebuie făcut cu grijă, pentru a nu leza comisura anterioară cu sinechie
conseutivă și tulburări vocale. Dacă tumora s-a întins până aproape de comisură de-a lungul
pețiolului epiglotei, se electrocuagulează această mică regiune ca și cea posterioară dinaintea
aritenoidului. Aceeași tehnică o folosim și pentru banda ventriculră opusă chiar dacă ea n-a
fost prinsă de tumora, fiindcă vasele limfatice, trec de la o bandă la alta prin intermediul
epiglotei fără întrerupere. Astfel, blocul tumoral extirpat cuprinde epiglota cu loja
tirohioepiglotică, cele două plici aritenoepiglotice, ambele benzi ventriculare și partea
superioară a ventriculului. La rezecția tumorii trebuie respectată mucoasa comisurii

28
 posterioare ca și cea care acoperaă aritenoizii. Dacă este necesar, se execută și evidarea
ganglionară de aceeași parte. Dacă adenopatia este bilaterală, evidarea ganglionară de parte
opusa se face după 15-20 de zile de la operație, pastrând, dacă nu este posibil de ambele
parți, cel puțin în partea opusă, atât jugulara interna cât și mușchiul sternocleidomastoidian.
Suturile. Mai întâi se suturează mucoasa hipofaringelui la pereții laterali, a acoperii
suprafața sângerândă. Se introduce sonda esofagiană, după ce se asigură hemostaza, în
special la baza limbii. Pericondrul extern decolat de porțiunea aripii tiroidiene rezecate
acoperă marginea aripii tiroidiene rămase și fața internă a acestei aripi. Un tamponament
Mikulicz se introduce între corzi și meșa îmbibată în oleu steril și antibiotice umple cavitatea
laringelui restant pentru a nu se produce aderențe cu baza limbii. Capetele meșei și ale
tifonului se scot în afară prin incizia verticală, constituind un mijloc de drenaj foarte bun.
Deși mușchii extrinseci de partea opusă a inciziei mențin laringele restant, procedeul Alonso
de a sutura aripa restantă a tiroidului la hioid este importantă. Sutura tegumentului se face în
două planuri.
Epiglotectomia ( hiotiroepiglotectomia Huet ) se practică pe tumori localizate pe
marginea liberă a epiglotei. Forma vegentantă radiosensibilă se tratează prin radioterapie.
Forma ulcerovegetantă se trateaza chirurgical.
Incizia Huet-Labayle pornește pe linia mediană la 1 cm deasupra hioidului, departându-se
de aceasta linie până la 1 cm, când ajunge la marginea inferioară a hioidului. De aici coboară
drept în jos paramedian până la marginea inferioară a cricoidului și apoi redevine mediană
până la furculița sternală.
Expunerea regiunii, de sus în jos : osul hioid, membrane tiroidiană, unghiul anterior al
cartilajului tiroid, membrane cricotiroidiană, inelul cricoidului și istmul corpului tiroid.
Traheotomia se execută la nivelul inelelor 3 și 4, după decolarea și secționarea istmului
tiroidian.
Descoperirea blocului tiroepiglotic. Osul hioid se decolează pe linia mediană, eliberându-l
de inserțiile musculare. Se decolează apoi unghiul tiroidului și o parte din ambele fețe
anterolaterale. Lateral, mușchii subhioidieni sunt seșionși la 1 cm de inserșia hioidiană.
Pediculii laringelui superior sunt izolați și vasele legate și secționate, iar nervii se pastreză.
Extirparea blocului hiotiroepiglotic. Corpul osului hioid este secționat de o parte și de alta,
la unirea cu coarnele mari. Se secșionează aripile tiroidiene în partea anterosuperioară pe o
suprafață triungiulară cu baza în sus și vârful în jos la comisura anterioară. După secționarea
cartilajului, se secționează cu bisturiul electric membrane tiroidiană, începând de la comisura
anterioară și înaintând cu incizia de o parte și de alt ape lângă incizia tiroidului. Cu o pensă se

29
prinde unghiul anterior al tiroidului care se trage în sus, când apare epiglota vizibilă de jos în
sus. Se eliberează apoi lateral epiglota până la plicile aritenoepiglotice. Se îndepartează
epiglota și loja tirohioepiglotică într-un singur bloc. Nu se lezează corzile vocale și benzile
ventriculare în cursul ablației acestui bloc.
Suturile. Se suturează mucoasa faringiană, după introducerea sondei nazofaringiene. Se
aplică apoi mușchii pe linia mediană. După plasarea unui dren aspirator , se suturează
tegumentul. Radioterapia postoperatorie se aplică și pe aria ganglionară.

Cancerul corzii vocale pornește de pe fața superioară sau de pe marginea liberă a corzii și
din cauza lipsei vaselor limfatice procesul rămâne cantonat pe treimea mijlocie a corzii vocale
sau la unirea treimii mijlocii cu treimea anterioară, extinzându-se încet spre comisura
anterioară. Dacă este mobilă coarda vocală și tumora nu a atins comisura anterioară sau
apofiza vocală, se poate aplica radioterapia. Dacă tumora nu retrocedează se trece la
cordectomie. De asemenea, când coarda prezintă aceeași extindere a tumorii, însă cu
mobilitate redusă, se execută cordectomia. Când tumora s-a extins și la comisura anterioară,
se trece la laringectomie parțială frontolaterală. Localizarea la comisura anterioră cu extindere
subcomisurală necesită executarea laringectomiei frontale anterioare.
Cordectomia. Este indicată în cancerul corzii vocale care nu prinde nici comisura
anterioară, nici apofiza vocală.
Incizia pornește de la eminența tiroidiană și coboară pe linia mediană până sub cricoid.
După decolarea tegumentelor, se pune în evidență unghiul anterior al tiroidului, fără a fi
nevoie de rezecția istmului tiroidian sau de traheotomie, apoi se străpunge membrana
cricotiroidiană și se trece la deschiderea laringelui.
Deschiderea laringelui. Tirotomia se face strict pe linia mediană pentru a evita lezarea
corzii vocale sănătoase. Se incizează mai întâi membrana cricotiroidiană pe linia mediană.
Prin această incizie se introduce un braț al unui foarfece puternic în cavitatea laringelui,
ramura externă ramânând strict pe linia mediană. Se incizează cartilajul de jos în sus. Se
depărtează cele două aripi ale tiroidului.
Cordectomia se face dezinserând coarda vocală bolnavă din comisura anterior cu un
bisturiu. Decolarea se continuă înapoi de-a lungul corzii până la apofiza vocală. Cu un
foarfece curb se secționează coarda și o parte din apofiza vocală.
Sutura plăgii se face după verificarea hemostazei, aplicând câteva puncte de
diatermocoagulare dacă este cazul. Se repune tegumentul pe plagă și se suturează în două
planuri.

30
 Laringectomia frontolaterală ( Leroux-Robert ). Se indică în localizările tumorale ale
comisurii anterioare cu extinderea de-a lungul corzii vocale sau viceversa, extinderea unui
proces cordal la comisura anterioară, cu mobilitate păstrată.
Incizia pericondrului pe marginea inferioară a tiroidului paramedian pe pe o întindere de 1
cm de o parte și de alta. Cu decolatorul de sept încurbat se decolează pericondrul intern de jos
în sus până la eminența tiroidiană de ambele părți. Cu bisturiul se trage o urmă de jos în sus
pe ambele fețe ale tiroidului, în formă de triunghi cu baza în jos și vârful la eminența
tiroidiană, în care să fie curpinsă marginea anterioră a tiroidului. Pe această urmă secționăm
cartilajul de jos în sus sub pericondrul intern, cu o pensă Ombredanne sau cu un foarfece
puternic. Marginea inferioară a tiroidului , în majoritatea cazurilor, este osificată, prin urmare
secțiunea ei se face cu o freză-disc sau cu o daltă fină dreaptă, de ambele părți. Cele două
secțiuni trebuie să se întâlnească la la incizura tiroidiană.
După depărtarea celor două margini secționate ale aripilor tiroidului, rămâne în mijloc o
mică porțiune cartilaginoasă triunghiulară, pe care se inseră corzile vocale, la unirea treimii
mijlocii cu treimea inferioară. Se decolează pericondrul intern de partea bolnavă până în
profunzime. Cu bisturiul electric se deschide membrana cricotiroidiană la câțiva milimetri de
partea sănătoasă. Incizia se continuă superior până la pețiolul epiglotei, secționând coarda
vocală sănătoasă exact înafara leziunii tumorale. Rezultatul fonator depinde de extinderea
tumorii pe inserția corzii vocale de partea opusă a leziunii. Cu un depărtător Farabeuf mic se
îndepărtează jumătatea sănătoasă a laringelui, iar partea bolnavă se îndepărtează cu un
depărtător cu dinți, punându-se astfel în evidență laringele neoplazic. După decolarea
mucoasei și pe fața internă a inelului cricoidian, se trage o linie cu bisturiul sub tumoră și
înapoia ei la o distanță de 1 cm în țesutul sănătos. Cu un foarfece curb se secționează înapoi
apofiza vocală și o parte din corpul aritenoidului, în raport cu extinderea tumorală. În sus se
secționează jumătatea benzii ventriculare dinainte înapoi, decolând mucoasa și de pe fundul
ventricolului. După extirparea tumorii se face o hemostază minuțiosă prin electrocoagulare.
Coarda vocală sănătoasă, fiind secționată, se fixează cu un fir subțire pentru a nu se retracta,
evitându-se astfel sinechia în comisura anterioară. În cavitatea laringiană se fixează un
tampon tip Mikulicz, care se îndepartează dupa 48 de ore și canula se scote după 5 zile. Părțile
superioare ale aripilor tiroidului se unesc la același nivel, apoi se sutureză. Se suturează apoi
tegumentul deasupra drenului Mikulicz. Dacă tumora comisurii anterioare se extinde puțin pe
coarda vocală, nu se mai secționează aritenoidul și nici banda ventriculară. După
electrocoagulare nu mai este nevoie nici de tamponament, nici de traheotomie ca și la
cordectomia simplă.

31
 Laringectomia frontală anterioară. Se indică în localizări ale tumorii la nivelul
comisurii anterioare, cu extindere subcomisurală. Timpii operatori sunt aceeași ca și cei ai
laringectomiei frontolaterale până la deschiderea laringelui. După rezecția triunghiulară a
unghiului tiroidului, incizia membranei cricotiroidiene și a mucopericondrului se face de
partea cea mai puțin lezată, de jos în sus cu bisturiul electric.
Sutura în două straturi fixează bine aripile tiroidului la același nivel.
Diatermocoagularea comisurii evită tamponamentul și traheotomia.
Localizarea subglotică
Hemilaringectomia reconstructivă (Aubry –Rouget ) se indică în neoplasmele corzii
vocale cu extindere la aritenoid, la articulația cricoaritenoidiană, în regiunea subglotică, fără
să prindă comisura anterioară. Se mai indică în neoplasme ale aritenoidului și al sinusului
piriform cu prindere peretelui laringian. Contraindicația se reduce la prindere comisurii
anterioare și posterioare.
Tehnica cuprinde trei intervenții :
1.Prepararea lamboului cervical din tegumentul care acoperă sternocleidomastoidianul, cu
pediculul la nivelul regiunii sternoclaviculare, ce se întinde până la nivelul bărbiei. Dacă
bolnavul a suferit radioterapie, acest lambou este orizontal recoltat de la nivelul claviculei.
Dacă estenecesară evidarea ganglionară, mușchiul sternocleidomastoidian se lasă pe loc,
pentru a proteja pachetul vasculonervos și pentru a-l izola de hemifaringele ce se va rezeca.
Lamboul lar de 4-5 cm cuprinde în grosimea sa : pielea, țesutul subcelular, pielosul până la
aponevroza cervicală superioară.
2.Intervenția a doua se execută după 15 zile și constă în exereza hemilaringelui : tirotomie
mediană sau paramediană. Se secționează posterior pecetea cricoidului, pe linia mediană,
începând din regiunea interaritenoidiană și coborând de sus în jos. Mucoasa adiacentă a
sinusului piriform, dacă nu este prinsă de procesul tumoral, se decolează și se lasă pe loc.
Secțiunea inferioară poate fi mai mult sau mai puțin joasă, în raport cu extinderea subglotică.
Hemicricoidul ca și partea corespunzătoarea a primelor inele traheale pot fi de asemenea,
rezecate. Reconstrucția laringelui cu lamboul indian întârziat. Lamboul este din nou disecat și
adus pe câmpul operator, în așa fel încât suprafața cutanată să fie îndreptată sprecavitatea
laringelui. Marginea superointernă a lamboului se suturează în două planuri la suprafața de
secțiune posterioară a hemilaringelui de partea sănătoasă. Marginea inferoexternă a lamboului
se suturează la secțiunea anterioară a hemilaringelui restant. Înaintea acestei suturi, se
introduce în cavitatea laringelui un tub de polietilen, care se fixează de canula de traheotomie.
Lamboul se modelează pe acest tub și se suturează la marginea anterioară.

32
3. A treia intervenție se execută după trei săptămâni și constă în secționarea pedicului
lamboului și sutura acestui lambou la marginea inferioară a tubului laringian, adică la nivelul
inelului traheal.

6. Complicații și prognostic
Complicații imediate
a) complicaţii intraoperatorii: hemoragie, şoc hemoragic
b) hemoragie tardivă: la câteva zile postoperator prin eliminarea sfacelului unor ţesuturi
necrotice de
diverse cauze; hipoxie îndelungată la cei cu insufucienţă respiratorie cronică
c) emfizem subcutan – apare în primele zile postoperator prin mecanism de supapă provocat
de tuse.
Aerul intră subcutan cu presiune, în timp ce posibilităţile de eliminare sunt limitate.
d) serom şi hematom subcutan:
sursă de sângerare minoră şi intermitentă
lipsa unui drenaj eficient.
Complicații tardive
După zile
a) decolarea lambourilor cutanate (hematom, serom, emfizem subcutan)
b) sfascel al plăgii
c) supurarea plăgii
d) dehiscenţă de suturi cu formare ulterioară de fistulă faringo-cutanată prin:
- vicii de tehnică (decolări negligente)
- hemostază negligentă
- sutură defectuoasă
- tuse persistentă cu creşterea presiunii intrafaringiene
- septicitate buco-faringiană
- nerespectarea de către pacient a indicaţiei de a nu înghiţi

Prognostic
1.Supraglotic. Deoarece aceste leziuni sunt de tip T1 și T2, probabilitatea de supraviețuire
după operațiile de tip conservativ al neoplasmelor din etajul supraglotic este, în general una
bună. Pacienții care nu au avut asociate metastaze limfatice au o rată de supraviețuire de 75-
80 % în perioadele de 3-5 ani. Rata de supraviețuire scade 60 % dacă există metastaze
limfactice asociate.
2.Glotic. Rezultatele privind raportate privind rata de supraviețuire în cazul neoplasmelor
glotice, tratate prin procedee conservative, variază îin funcție de extinderea tumorii și
localizare acesteia în etajul glotic. Leziunile corzii vocale au prognosticul cel mai favorabil,
pe când leziunile care interesează corpul aritenoidului și comisura anterioară au prostice mai
puțin favorabile. Leziunile de tip T1 ale corzii vocale, tratate prin cordectomie prezintă o rată
de supraviețuire 3-5 ani de 90 %. Pacienții cu leziuni ale corziilor vocale care implică și
comisura anterioară sau aritenoidul, tratați prin procedee chirurgicale conservative, au raportat
rate de supraviețuire la 5 ani de 70-85 %. Leziunile limitate la nivelul comisurii anterioare
care au beneficiat de laringectomie frontală anterioară prezintă o rată de vindecare de 70 pâmă
75 %.

33
II. Partea specială

1. Introducere

În cadrul chirurgiei oncologice laringiene au fost descrise numeroase tehnici operatorii.

În toate cazurile, obiectivul este realizarea unei rezecţii tumorale în ţesut sănătos, precum şi
controlul ariilor ganglionare.
Chirurgia parțială și reconstructivă pe cale externă reprezintă modalitatea prin care se
realizează exereza formațiunii tumorale în limite de siguranță oncologică, urmată, în
majoritatea cazurilor de reconstrucție locală. Se încearcă astfel să se păstreze, pe cât posibil,
un lumen laringian suficient și o mobilitate convenabilă pentru menținerea principalelor
funcții laringiene : respirație, fonație, deglutiție.

2. Material și metodă
Lucrarea “ Laringectomia parțială în tratamentul neoplasmelor laringiene” reprezintă un
studiu retrospectiv pe un lot de 43 pacienți diagnosticați cu neoplasme laringiene, tratați prin
laringectomie parțială, în cadrul secției O.R.L. a Spitalului Clinic Județean de Urgență Ilfov,
în perioada 01.01.2009-31.12.2012.
În vederea stabilirii unui diagnostic corect s-a utilizat metoda coroborarii datelor
obținute la examenele clinic, laringoscopic, anatomo-patologic precum si un studiu
anamnestic prin cercetarea foilor de observație ale bolnavilor respectivi.
Analizând fiecare caz în parte am urmarit o succesiune de parametrii:
Efectuarea examenului general
Efectuarea examenului clinic O.R.L.
Efectuarea investigatiilor de laborator
Efectuarea examenului anatomopatologic
Aplicarea tratamentului
Rezultatele obtinute urmarind evolutia sub tratament chirurgical

34
3.Rezultate
În intervalul 1 ianuarie 2009 – 31 decembrie 2012, s-au internat în secția O.R.L a
Spitalului Clinic Județean de Urgență Ilfov un număr de 41 pacienți cu neoplasme laringiene.
Cercetarile efectuate pe lotul de studiu au avut în vedere stabilirea:
Incidența cazurilor de neoplasme laringiene internate în secția O.R.L. a Spitalului
Clinic Județean de Urgență Ilfov în cei 3 ani luati în studiu
Repartiția cazurilor în functțe de sex
Repartiția cazurilor funcție de mediul de proveniență al pacienților (urban sau rural)
Repartiția cazurilor pe grupe de vârstă
Repartiția cazurilor funcție de tipul histologic al neoplasmului
Repartiția cazurilor funcție de localizarea neoplasmului ( supraglotic, glotic, subglotic)
Repartiția cazurilor funcție de tipul neoplasmului și sex
Repartiția cazurilor funcție de simptomatologia de debut
Repartiția cazurilor funcție de procedeul chirurgical folosit

Tabelul nr. 1 ( incidența cazurilor de neoplasme laringiene internate în cei 4 ani de studiu )
În anul 2009, din cei 1274 pacienți internați în secția O.R.L. a Spitalului Clinic Județean
de Urgență Ilfov, 13 cazuri sunt raportate a fi neoplasme laringiene ( 1 % ).
În anul 2010, din cei 1083 pacienți internați în secția O.R.L. a Spitalului Clinic
Județean de Urgență Ilfov, 9 cazuri sunt raportate a fi neoplasme laringiene ( 0,8 % ).
În anul 2011, din cei 1162 pacienți internați în secția O.R.L. a Spitalului Clinic
Județean de Urgență Ilfov, 11 cazuri sunt raportate a fi neoplasme laringiene ( 0,9 % ).
În anul 2012, din cei 1135 pacienți internați în secția O.R.L. a Spitalului Clinic
Județean de Urgență Ilfov, 8 cazuri sunt raportate a fi neoplasme laringiene ( 0,7 % ).
ANUL Nr. cazuri Procent (%)
2009 13 1
2010 9 0,8
2011 11 0,9
2012 8 0,7
Total 41 0,8

35
Graficul nr.1 ( incidența cazurilor de neoplasme laringiene internate în cei 4 ani de studiu )

Incidența cazurilor de neoplasme laringiene

2012
0.7 %

2011
0.9 %

2010
0.8 %

2009
1%

Remarcăm faptul că incidența cea mai mare este în anul 2009 ( 1 % ), urmată
îndeaproape de incidența neoplasmelor laringiene din anul 2011 ( 0,9 % ). Incidențele cele
mai scăzute fiind înregistrate în anii 2010 ( 0,8 % ) și 2012 (0,7 % ).

Tabelul nr. 2 ( repartiția cazurilor în funcție de sex )

În urma studiului efectuat s-au obținut urmatoarele date privind repartiția pe sexe :
Din totalul 41 de pacienți avem :
Bărbați – 38 de cazuri – 92,6 %
Femei – 3 cazuri - 7,4 %
În anul 2009 din 13 cazuri avem :
Bărbați – 12 cazuri – 92,3 %
Femei – 1 caz – 7,7 %
În anul 2010 din 9 cazuri avem :
Bărbați – 9 cazuri – 100 %
În anul 2011 din 11 cazuri avem :
Bărbați – 10 cazuri – 90,9 %
Femei – 1 caz – 9,1 %
În anul 2012 din 8 cazuri avem :
Bărbați – 7 cazuri – 87,5 %
Femei – 1 caz – 12,5 %

36
 SEX 2009 2010 2011 2012 TOTAL Procent (%)
M 12 9 10 7 38 92,6
F 1 0 1 1 3 7,4
Total 13 9 11 8 41 100

Grafic nr. 2 : Repartiția cazurilor în funcție de sex ( % )

Repartiția cazurilor în funcție de sex ( % )

masculin feminin

7,4%

92,6%

Se observă predominența netă a neoplasmelor laringiene, din cadrul lotului studiat, în randul
persoanelor de sex masculin (92,6 % ) față de cele de sex feminin (7,4 %), cu un raport mediu
aproximativ de 12,5 .

37
Graficul nr. 2.1 : Repartiția cazurilor în funcție de sex ( anul 2009 )

Repartiția cazurilor în funcție de sex ( anul 2009 )

masculin feminin

7,7%

92,3%

În anul 2009 se obsevă incidența foarte ridicată a neoplasmelor laringiene în rândul

personelor de sex masculin (92,3 % ).

38
Graficul nr. 2.2 : Repartiția cazurilor în funcție de sex ( anul 2010 )

Repartiția cazurilor în funcție de sex ( anul 2010 )

masculin
100%

În anul 2010 s-au înregistrat un număr de 9 pacienți suferind de neoplasme laringiene,

toți fiind de sex masculin.

39
Graficul nr 2.3 : Repartiția cazurilor în funcție de sex ( anul 2011 )

Repartiția cazurilor în funcție de sex ( anul 2011 )

masculin feminin

9,1%

90,9%

În anul 2011 se observă o preponderență marcată a cazurilor de neolplasme laringiene

în rândul persoanelor de sex masculin ( 90,9 % ) față numărul de cazuri înregistrate la
persoanele de sex feminin ( 9,1 % ), raportul fiind de 10:1 în favoarea bărbaților.

40
Graficul nr. 2.4 : Repartiția cazurilor în funcție de sex ( anul 2012 )

Repartiția cazurilor în funcție de sex ( anul 2012 )

masculin feminin

12,5%

87,5%

În anul 2012 se observă incidența ridicată a cazurilor de neoplasm laringian în randul

sexului masculin ( 87,5 % ), dar și o incidență mai mare în randul sexului feminin față de anii
precenți studiați (12,5 % ).
Tabelul nr. 3 ( repartiția cazurilor în funcție de mediul de proveniență )
Mediu de 2009 2010 2011 2012 Total Procent (%)
provenineță
Urban 8 6 4 5 23 56
Rural 5 3 7 3 18 44
Nr. cazuri 13 9 11 8 41 100

41
Graficul nr. 3 : Repartiția cazurilor în funcție de mediul de proveniență ( nr. cazuri )

Repartiția cazurilor în funcție de mediul de proveniență

(nr. cazuri )

23

18

Mediul urban Mediul rural

Se remarcă numărul mai ridicat de cazuri din rândul celor care locuiesc în mediul
urban ( 23 de cazuri ) , având o incidență de 56 %, față de locuitorii din mediul rural ( 18
cazuri ) , cu o incidență de 44%.

42
Graficul nr. 3.1 : Repartiția cazurilor în funcție de mediul de proveniență ( % )

Repartiția cazurilor în funcție de mediul de

proveniență ( % )
Mediul urban Mediul rural

44%

56%

Se observă o predominență a pacienților proveniți din mediul urban față de cei

proveniți din mediul rural, cu un raport mediu aproximativ de 1,2.
Tabelul nr. 4 ( repartiția pe grupe de vârstă )
În legatură cu repartitia pe vârsta avem :
pacienți cu vârsta între 41 – 49 de ani – 1 – 2,4 %
pacienți cu vârsta între 51 – 59 de ani – 4 – 9,7 %
pacienți cu vârsta între 61 – 69 de ani – 17 – 46,4 %
pacienți cu vârsta peste 70 de ani – 19 – 41, 3 %

Categorie de vârstă Nr. cazuri Procent ( % )

41 – 49 1 2,4
51 – 59 4 9,7
61 – 69 19 46,3
>70 17 41,6
Total 41 100

43
Graficul nr. 4 : Repartiția pacienților pe grupe de vârstă ( % )

Repartiția pacienților pe grupe de vârstă ( % )

41 - 49 ani

51 - 59 ani

>70 ani

61 - 69 ani

Se observă prevalența mare a cazurilor de neoplasm laringian în decada a șasea și a

șaptea de viață, cu o prevalență mai ridicată în decada a șasea ( 46,3 % ).
Tabelul nr. 4 ( repartiția pacienților în funcție de tipul histologic al neoplasmului )
În anul 2009 neoplasmele laringiene întâlnite au fost :
Carcinom scuamocelular – 12 cazuri – 92,3 %
Carcinom verucos – 1 caz – 7,6 %
În anul 2010 neoplasmele laringiene întâlnite au fost :
Carcinom scuamocelular – 7 cazuri – 77,7 %
Carcinom verucos – 1 caz – 11,1 %
Pseudosarcom – 1 caz – 11,1 %

În anul 2011 neoplasmele laringiene întâlnite au fost :

Carcinom scuamocelular – 8 cazuri – 72,7 %
Carcinom verucos – 2 cazuri – 18,2 %
Pseudosarcom – 1 caz – 9,1 %

44
 În anul 2012 neoplasmele laringiene întâlnite au fost :
Carcinom scuamocelular – 7 – 87,5 %
Carcinom verucos – 1 – 12,5 %

Tip histologic 2009 2010 2011 2012 Total Procent

(%)
Carcinom 12 7 8 7 34 82,9
scuamocelular
Carcinom 1 1 2 1 5 12,3
verucos
Pseudosarcom 0 1 1 0 2 4,8
Total 13 9 11 8 41 100

Graficul 4 : Repartiția pacienților în funcție de tipul histologic al neoplasmului

Repartiția pacienților în funcție de tipul histologic

12

10

Carcinom scuamocelular
6 Carcinom verucos
Pseudosarcom
4

0
2009 2010 2011 2012

Observăm numărul ridicat de cazuri de carcinom scuamocelular (34 de cazuri) ,

numarul de cazuri cel mai ridicat înregistrându-se în anul 2009 ( 12 cazuri ). Pe locul doi ca
număr de cazuri se prezintă carcinomul verucos (5 cazuri ), urmat de pseudosarcom ( 2
cazuri).

45
Graficul 4.1 : Repartiția pacienților în funcție de tipul histologic al neoplasmului ( % )

Repartiția pacienților în funcție de tipul histologic al

neoplasmului ( % )
Carcinom scuamocelular Carcinom verucos Pseudosarcom

4,8%

12,3%

82,9%

Se observă o preponderență netă a carcinoamelor scuamocelulare ( 82,9 % ), cea mai

mare incidență fiind observată în anul 2009 ( 92,3 % ), urmate ca incidență de carcinoamele
verucoase ( 12,1 % ) și pseudosarcoame ( 4,8 % ).

46
Graficul 4.2 : Repatiția pacienților din anul 2009 în funcție de tipul histologic al neoplasmului

Repatiția pacienților din anul 2009 în funcție de tipul

histologic al neoplasmului
Carcinom scuamoscelular Carcinom verucos

7,6%

92,3%

Se observă că în anul 2009 incidența cea mai ridicată o înregistrează carcinomul

scuamocelular ( 92,3 % ), urmată ca incidență de carcinomul verucos (7,6 % ).

Graficul 4.3 Repatiția pacienților din anul 2010 în funcție de tipul histologic al neoplasmului

Repatiția pacienților din anul 2010 în funcție de tipul

histologic al neoplasmului
carcinom scuamocelular carcinom verucos pseudosarcom

11,1%
11,1%

77,8%

În anul 2010 se remarcă incidența ridicată a carcinomului scuamocelular ( 77,8 % ),

urmată de carcinomul verucos și pseudosarcom în proporții egale ( 11,1 % ).

47
Graficul 4.4 : Repatiția pacienților din anul 2011 în funcție de tipul histologic al neoplasmului

Repatiția pacienților din anul 2011 în funcție de tipul

histologic al neoplasmului
carcinom scuamocelular carcinom verucos pseudosarcom

9,1%

18,2%

72,7%

În anul 2011 se observă o incidență crescută a carcinomului scuamocelular (72,7 % ),

urmată de carcinomul verucos ( 18,2 % ) și pseudosarcom ( 9,1 % ).
Graficul 4.5 : Repatiția pacienților din anul 2012 în funcție de tipul histologic al neoplasmului

Repatiția pacienților din anul 2012 în funcție de tipul

histologic al neoplasmului
carcinom scuamocelular carcinom verucos

12,5%

87,5%

În anul 2012 observăm incidența ridicată a cazurilor de carcinom scuamocelular,

urmată, ca pondere, de carcinomul verucos ( 12,5 % ).

48
Tabelul nr. 5 ( repartiția pacienților în funcție de localizarea neoplasmului )
În anul 2009, din totalul de 13 pacienți observăm neoplasme în urmatoarele locazizări :
Supraglotic – 4 cazuri – 30,7 %
Glotic – 9 cazuri – 69,3 %
În anul 2010, din totalul de 9 pacienți observăm neoplasme în urmatoarele locazizări :
Supraglotic – 2 cazuri – 22,2 %
Glotic – 6 cazuri – 66,7%
Subglotic – 1 caz – 11,1 %
În anul 2011, din totalul de 11 pacienți observăm neoplasme în urmatoarele locazizări :
Supraglotic – 3 cazuri – 27,2 %
Glotic – 7 cazuri – 63,6 %
Subglotic – 1 caz – 9 %
În anul 2012, din totalul de 8 pacienți observăm neoplasme în urmatoarele locazizări :
Supraglotic – 2 cazuri – 25 %
Glotic – 6 cazuri – 75 %

Localizare 2009 2010 2011 2012 Total Procent

(%)
Supraglotic 4 2 3 2 11 26,8
Glotic 9 6 7 6 28 68,2
Subglotic 0 1 1 0 2 4,9
Total 13 9 11 8 41 100

49
Graficul nr. 5 : Repartiția pacienților în funcție de localizarea neoplasmului

5 supraglotic
glotic
4 subglotic

0
2009 2010 2011 2012

Se observă un număr ridicat al neoplasmelor cu localizare glotică ( 28 de cazuri ),

numarul cel mai ridicat de cazuri fiind înregistrat în anul 2009 cu 9 cazuri. Localizarea
supraglotică este a doua ca numar de cazuri (11 cazuri ), fiind urmată de localizarea
subglotică ( 2 cazuri ).

50
Grafic nr. 5.1 : Repartiția pacienților în funcție de localizarea neoplasmului ( % )

Repartiția pacienților în funcție de localizarea

neoplasmului
supraglotic glotic subglotic

4,9%

26,8%

68,2%

Se poate observa prevalența crescută a neoplasmelor cu localizare glotică ( 68,2 % ),

o incidență de 26,8 % a neoplasmelor cu localizare supraglotică, localizare subglotică având
incidența cea mai mică ( 4,9 % ) din cazurile studiate.
Graficul 5.2 : Repartiția pacienților din anul 2009 în funcție de localizarea neoplasmului (%)

Repartiția pacienților din anul 2009 în funcție de

localizarea neoplasmului (%)
Supraglotic Glotic

30,7%

69,3%

În anul 2009 observăm incidența ridicată a neoplasmelor laringiene cu locarizare

glotică ( 69,3 % ) față de cele cu localizare glotică (30,7 %).

51
Graficul 5.3 : Repartiția pacienților din anul 2010 în funcție de localizarea neoplasmului (%)

Repartiția pacienților din anul 2010 în funcție de

localizarea neoplasmului (%)
Supraglotic Glotic Subglotic

11,1%
22,2%

66,7%

În anul 2010 remarcăm incidența crescută a neoplasmelor cu localizare glotică

( 66,7 % ), urmată de localizările supraglotică ( 22,2 % ) și subglotică ( 11,1 % )

52
Graficul 5.4 : Repartiția pacienților din anul 2011 în funcție de localizarea neoplasmului (%)

Repartiția pacienților din anul 2011 în funcție de

localizarea neoplasmului (%)
Supraglotic Glotic Subglotic

9%
27,3%

62,7%

În anul 2011 observăm prevalența cazurilor cu localizare glotică ( 62,7 % ), urmată

de localizarea supraglotică ( 27, 3 % ) și localizarea subglotică ( 9% ).

Graficul 5.5 : Repartiția pacienților din anul 2012 în funcție de localizarea neoplasmului (%)

Repartiția pacienților din anul 2012 în funcție de

localizarea neoplasmului (%)
Supraglotic Glotic

25%

75%

În anul se poate observa prevalența crescută a neoplasmelor cu localizare glotică ( 75

% ) și o incidență mai redusă ( 26,8 % ) a neoplasmelor cu localizare supraglotică.

53
Tabelul nr. 6 ( repartiția cazurilor funcție de tipul neoplasmului și sex )
Se va urmării incidența în funcție de sex și tipul histologic al neoplasmului.
Din cele 34 de cazuri de carcinom scuamocelular avem pacienți de :
Sex masculin – 32 de cazuri – 94,2 %
Sex feminin – 2 cazuri – 4,8 %
Din cele 5 cazuri de carcinom verucos avem pacienți de :
Sex masculin – 4 cazuri – 80%
Se feminin – 1 caz – 20 %
Din cele 2 cazuri de pseudocarcinom avem pacienți de :
Sex masculin – 2 cazuri – 100 %
Sex Carcinom Carcinom Pseudosarcom Total Procent
scuamocelular verucos (%)
Masculin 32 4 2 38 92,6
Feminin 2 1 0 3 7,4
Total 34 5 2 41 100

Graficul 6 : Repartiția cazurilor în funcție de sex și tipul histologic

Repartiția cazurilor în funcție de sex și tipul histologic

Masculin Feminin

32

4
2 2
1
0

Carcinom scuamocelular Carcinom verucos Pseudosarcom

Se observă numărul ridicat al pacienților de sex masculin ce suferă de carcinom

scuamocelular (32 de cazuri ), prevalența sexului masculin fiind observată și în carcinomul de
tip verucos ( 4 cazuri ) cât ți în pseudosarcom (2 cazuri ).

54
Graficul 6.1 : Repartiția cazurilor de carcinom scuamocelular în funcție de sex și tipul
histologic ( % )
100 94.2%
90

80

70

60

50

40

30

20

10 2.4%

0
Carcinom scuamocelular

Masculin Feminin

Graficul 6.2 : Repartiția cazurilor de carcinom verucos în funcție de sex și tipul histologic (%)

Masculin Feminin

80%

20%

Carcinom verucos

Se observă prepoderența marcată a pacienților de sex masculin în cadrul tuturor tipurilor

histologice de neoplasme laringiene, de remarcat fiind faptul că persoanele de sex feminin,
din lotul studiat, nu prezintă pseudosarcoame.

55
Tabel nr. 7 ( repartiția cazurilor în funcție de simptomele de debut )
În anul 2009 se internează 13 pacienți cu neoplasme laringiene ce prezintă următoarele
simptome :
Disfonie – 11 cazuri – 84,6 %
Dispnee – 5 cazuri – 38,4 %
Durere – 3 cazuri – 23 %
Tuse iritativă – 2 cazuri – 15,3 %
În anul 2010 se internează 9 pacienți cu neoplasme laringiene ce prezintă următoarele
simptome :
Disfonie – 7 cazuri – 77,7 %
Dispnee – 3 cazuri – 33,3 %
Durere – 2 cazuri – 22,2 %
În anul 2011 se internează 11 pacienți cu neoplasme laringiene ce prezintă următoarele
simptome :
Disfonie – 8 cazuri – 72,7 %
Dispnee – 3 cazuri – 27,2 %
Durere – 3 cazuri – 27, 2 %
Tuse iritativă – 1 caz – 9 %
În anul 2012 se internează 8 pacienți cu neoplasme laringiene ce prezintă următoarele
simptome :
Disfonie – 7 cazuri – 87,5 %
Dispnee – 2 cazuri – 25%
Durere – 1 caz – 12,5 %
Simptome 2009 2010 2011 2012 Total Procent
(%)
Disfonie 11 7 8 7 33 80,4
Dispnee 5 3 3 2 13 31,7
Durere 3 2 3 1 9 21,9
Tuse 2 0 1 0 3 7,3
iritativă

56
Graficul 7 : Repartiția cazurilor în funcție de simptomele de debut

12
11

10

8
8
7 7

6
5

4
3 3 3 3

2 2 2
2
1 1

0 0
0
2009 2010 2011 2012

Disfonie Dispnee Durere Tuse iritativă

Se observă că simptomul de debut prevalent este reprezentat de disfonie cu 33 de

cazuri raportate, urmat de dispnee ( 13 cazuri ), durere ( 9 cazuri ) și tuse iritativă ( 3 cazuri ).
Aceste simptome pot fi de sine stătătoare sau se pot asocia în funcție de particularitățile
fiecarui caz.

57
Graficul 7.1 : Repartiția cazurilor din anul 2009 în funcție de simptomele de debut ( % )

84,6%
90

80

70

60

50
38,4%
40

30 23%

15,3%
20

10

0
2009

Disfonie Dispnee Durere Tuse iritativă

În anul 2009 se observă prevalența disfoniei ca simptom de debut ( 84,6 % ), urmată

de dispnee ( 38, 3 % ), durere ( 23 % ) și tuse iritativă ( 15,3 % ).

58
Graficul 7.2 : Repartiția cazurilor din anul 2010 în funcție de simptomele de debut ( % )

Disfonie Dispnee Durere Tuse iritativă

77.7%

33.3%

22.2%

2010

În anul 2010 se observă prevalența disfoniei ca simptom de debut ( 77,7 % ), urmată

de dispnee ( 33, 3 % ) și durere ( 22,2 % ).

59
Graficul 7.3 : Repartiția cazurilor din anul 2011 în funcție de simptomele de debut ( % )

80
72,7%

70

60

50

40

27,2% 27,2%
30

20

9%

10

0
2011

Disfonie Dispnee Durere Tuse iritativă

În anul 2011 se remarcă prevalența disfoniei ca simptom de debut ( 72,7 % ), urmată

de dispnee ( 27, 2 % ), durere ( 27,2 % ) și tuse iritativă ( 9 % ).

60
Graficul 7.4 : Repartiția cazurilor din anul 2012 în funcție de simptomele de debut ( % )

87,5%
90

80

70

60

50

40
25%
30
12,5%
20

10 0

0
2012

Disfonie Dispnee Durere Tuse iritativă

În anul 2012 se observă prevalența disfoniei ca simptom de debut ( 87,5 % ), urmată

de dispnee ( 25 % ) și durere ( 12,5 % ) .
Se observă că simptomul cu incidența cea mai mare este disfonia , 80,4 % din totalul cazurilor
studiate, fiind urmat de dispnee cu 31,7 % din totalul cazurilor, durere 21,9 % și tuse iritativă
7,3 % din totalul cazurilor studiate. Aceste simptome pot fi de sine stătătoare sau se pot asocia
în funcție de particularitățile fiecarui caz.
Tabelul nr. 8 (repartiția cazurilor funcție de tipul de operație folosită )
În tratamentul celor 41 de cazuri de neoplasm laringian s-au folosit următoarele
procedee chirurgicale :
Laringectomie orizontală supraglotică :
- În anul 2009 – 3 cazuri – 23 %
- În anul 2010 – 1 caz – 11,1 %
- În anul 2011 – 2 cazuri – 18,2 %
- În anul 2012 – 1 caz – 12,5 %

61
Epiglotectomie :
- În anul 2009 – 1 caz – 7,7 %
- În anul 2010 – 1 caz – 11,1 %
- În anul 2011 – 1 caz – 9 %
- În anul 2012 - 1 caz – 12,5 %
Cordectomie :
- În anul 2009 – 4 cazuri – 30,7 %
- În anul 2010 – 2 cazuri – 22,2 %
- În anul 2011 – 2 cazuri – 18,2 %
- În anul 2012 – 3 cazuri – 37,5 %
Laringectomie frontolaterală :
- În anul 2009 – 2 cazuri – 15,4 %
- În anul 2010 – 3 cazuri – 33,3 %
- În anul 2011 - 3 cazuri – 27,3 %
- În anul 2012 – 2 cazuri – 25 %
Laringectomie frontală anterioară :
- În anul 2009 – 3 cazuri – 23 %
- În anul 2010 – 1 caz - 11,1 %
- În anul 2011 – 2 cazuri – 18,2 %
- În anul 2012 – 1 cazuri – 12,5 %
Hemilaringectomie :
- În anul 2010 – 1 caz – 11,1 %
- În anul 2011 – 1 caz – 9 %
Tip operație 2009 2010 2011 2012 Total Procent
(%)
LOSG 3 1 2 1 7 17
Epiglotectomie 1 1 1 1 4 9,7
Cordectomie 4 2 2 3 11 26,8
LFL 2 3 3 2 10 24,4
LFA 3 1 2 1 7 17
Hemilaringectomie 0 1 1 0 2 4,8
Total 13 9 11 8 41 100

62
Graficul 8 : Repartiția cazurilor în funcție de tipul de operație folosită
4.5

3.5

2.5

1.5

0.5

0
2009 2010 2011 2012

LOSG Epiglotectomie Cordectomie LFL LFA Hemilaringectomie

Se observă faptul că în anul în anul 2009 numărul de cazuri tratate prin cordectomie
este cel mai ridicat ( 4 cazuri ), în anul 2010 și 2011 operația cea mai practicată este
laringectomia frotolaterală (3 cazuri ) , iar în anul 2012 tipul cel mai des folosit de operație
este cordectomia (3 cazuri ).

63
Graficul 8.1 : Repartiția cazurilor în funcție de tipul de operație folosită ( % )

LOSG Epiglotectomie Cordectectomie LFL LFA Hemilaringectomie

4,8%
17%
17%

9,7%

24,4%

26,8%

Se observă prevalența cordectomiilor (26,8 % ) ca metodă de tratament, urmată de

laringectomiile frontolaterale ( 24, 4 % ), laringectomiile frontale anterioare și laringectomiile
orizontale supraglotice ( 17 % ), epiglotectomii (9,7 %), cea mai mică pondere avand-o
hemilaringectomiile ( 4,8 %).

64
Graficul 8.2 : Repartiția cazurilor din anul 2009 în funcție de tipul de operație folosită (%)

LOSG Epiglotectomie Cordectomie LFL LFA Hemilaringectomie

23% 23%

7,7%

15,4%

30,7%

În anul 2009 procentul cel mai ridicat al operațiilor este reprezentat de cordectomii
(30,7 % ), urmate de laringectomiile orizontale supraglotice și laringectomiile frontale
anterioare ( 23 % ), apoi laringectomiile frontolaterale ( 15,4 % ) și epiglotectomii (7,7 % ).

65
Graficul 8.3 : Repartiția cazurilor din anul 2010 în funcție de tipul de operație folosită (%)

LOSG Epiglotectomie Cordectomie LFL LFA Hemilaringectomie

11,1% 11,1%

11,1% 11,1%

22,2%

33,3%

În anul 2010 procentul cel mai ridicat al operațiilor este reprezentat de laringectomiile
frontolaterale ( 33,3 % ), urmate de cardectomii ( 22,2 % ) și laringectomii frontale anterioare,
epiglotectectomii și hemilaringectomii, în proporții egale ( 11,1 % ).

66
Graficul 8.4 : Repartiția cazurilor din anul 2011 în funcție de tipul de operație folosită (%)

LOSG Epiglotectomie Cordectomie LFL LFA Hemilaringectomie

18,2% 18,2%

9%

27,3%

18,2%

În anul 2011 procentul cel mai ridicat al operațiilor este reprezentat de laringectomiile
frontolaterale ( 27,3 % ), urmate de laringectomii orizontale supraglotice, cordectomii și
laringectomii frontale anterioare în proporții egale (18,2 % ), cea mai mică pondere fiind
reprezentată de epiglotectomii ( 9 % ).

67
Graficul 8.5 : Repartiția cazurilor din anul 2012 în funcție de tipul de operație folosită (%)

LOSG Epiglotectomie Cordectomie LFL LFA Hemilaringectomie

12,5%
18,2%

12,5%

25%

37,5%

În anul 2012 procentul cel mai ridicat al operațiilor este reprezentat de

cordectomii ( 37,5 % ), urmate de laringectomii frotolaterale ( 25 % ), laringectomii frontale
anterioare ( 18,2 % ), epiglotectomii și hemilaringectomii ( 12 ,5 % ).

Se remarcă ponderea mai mare a cordectomiilor efectuate 26,8 % ( 11 cazuri ) ,

urmată de laringectomiile frontolaterale, cu proporție mai redusă ( 24,4 % ), reprezentând un
număr de 10 cazuri. Ponderea laringectomiilor orizontale supraglotice fiind egală cu cea a
laringectomiilor frontolaterale, respectiv 17 %. Cele mai mici valori înregistrându-se în cazul
epiglotectomiilor ( 9,7 % ) , respectiv hemilaringectomiilor (4,8 % ) .

68
4.Discuții

Paleta largă de resurse terapeutice în cancerullaringian oferă chirurgului oncolog

posibilitatea de a alege cea mai bună opţiune de tratament pentru
pacientul său. Fiecare modalitate de tratament prezintă însă avantaje şi dezavantaje,
provocarea noastră fiind aceea de a găsi echilibrul perfect între rezultatele oncologice şi cele
funcţionale, atunci când indicaţia clinică permite realizarea unei intervenţii parţiale sau
reconstructive.
Managementul optim al cancerului laringian ar trebui să ia în considerarţie atât controlul
locoregional şi supravieţuirea, cât şi consecinţele
funcţionale ale diverselor metode terapeutice folosite.
Laringectomiile parţiale pot fi alternative viabile faţă de chirurgia radicală, dacă selecţia
pacienţilor se face cu mare acurateţe, respectând cu
stricteţe indicaţiile diverselor tipuri de intervenţii.
Chirurgia parţială şi reconstructivă laringiană permite prezervarea organului, atât
anatomic, cât şi funcţional, motiv pentru care este mult mai uşor de
acceptat de către pacient decât chirurgia radicală.
Pentru a obţine rezultate favorabile în privinţa controlului local, este important ca în
cursul acestor intervenţii să fie obţinute margini de rezecţie
negative ale pieselor operatorii. În practica chirurgicală însă, există situaţii în care examenul
histopatologic al pieselor operatorii evidenţiază unul sau
mai mulţi factori de risc pentru recidiva tumorală, dintre care menţionăm: margini de rezecţie
incerte sau pozitive, adenopatii multiple, metastatice sau
efracţie ganglionară extracapsulară. Acestea sunt situaţiile care obligă la efectuarea
radioterapiei postoperatorii.
Scopul fi nal al tratamentului este obţinerea controlului loco-regional, dar cu o toxicitate
a radioterapiei cât mai redusă, astfel încât să nu fi e
compromis rezultatul chirurgiei conservatoare.
Posibilităţile oferite de chirurgia laringiană în variate situaţii patologice sunt multiple, iar
cheia unor rezultate bune atât din punct de vedere oncologic,
cât şi funcţional, este stabilirea cu maximă acurateţe a extensiei tumorale şi implicit a celei
mai corecte indicaţii operatorii.

69
5.Concluzii
Din studiul statistic efectuat ca urmare a cercetarilor personale au rezultat o serie de
date care, corelate cu cele din literatura medicala (lucrari de statistică), au condus la
urmatoarele concluzii privind neoplasmele laringiene și tratamentul acestora prin
laringectomii parțiale :
1. Neoplasmele laringiene reprezintă între 0,8 și 1 % din patologia O.R.L.
2. Repartiția pe ani a neoplasmelor laringiene a fost cuprinsă între 13 cazuri în anul 2009
și 8 cazuri în anul 2012.
3. Neoplasmele laringiene predomină la sexul masculin cu un procent 92,6 % față de
7,4% la sexul feminin.
4. Aceeași observație pentru mediul de proveniență, predominând cel urban 56 % față de
44 % mediul rural, deci o frecvență mai mare a factorilor favorizanți din mediul urban.
5. Grupa de vârstă cu frecvența maximă este 61 – 69 de ani cu 46,4 % din totalul
cazurilor studiate. Urmeaza grupa de vârstă de peste 70 de ani cu 41,6 %.
6. În ceea ce privește tipul histologic al neoplasmelor laringiene, procentul cel mai mare
este dat de carcinomul scuamocelular 82,9 %, celelate tipuri de neoplasme fiind mai
rar întâlnite.
7. În ceea ce privește localizarea neoplasmelor, aceastea sunt cel mai localizate la nivelul
glotic 68,2 %, pe locul al doilea aflându-se localizarea supraglotică 26,8 %, localizarea
subglotică fiind mai rar întâlnită 4,9 %.
8. Simptomul de debut cel mai des întâlnit îl reprezintă disfonia 80,4 % , apoi dispneea
31,7 %, durerea ( nespecifică ) 21,9 % și tusea iritativă 7,3 %. Aceste simptome
putând fi de sine stătătoare sau asociate în funcție de particularitățile fiecarui caz (
localizarea neoplasmului, gradul de extindere al tumorii, etc. ).
9. Tipul de intervenție chirurgicală este cordectocmia folosită în 26,8 % din cazuri,
urmată îndeaproape de laringectomia frontolaterală 24,4 %. Având în vedere faptul că
ambele intervenții au indicație pe etajul glotic putem afirma ponderea crescută al
acestor tipuri de intervenții este în concordanță cu incidența crescută a localizării
glotice ( 68, 2 % ) a neoplasmelor laringiene.

În rezolvarea acestor cazuri, medicul specialist trebuie sa aiba ajutorul rapid si

competent al examenului anatomopatologic, de al carui rezultat depinde drumul de
urmat, să aibă pregatirea și dotarea tehnică pentru rezolvarea cazului.

70
Bibliografie
1. The Complete Gray's Anatomy - Henry F. R. S. Gray, R. A. Bolam
2. Anatomia omului, vol. V - Capul și gatul - Viorel Ranga
3. Guyton and Hall Textbook of Medical Physiology John E. Hall, PhD
4. Principles and Practice of Head and Neck Oncology - P. Evans, et. al., (Martin Dunitz,
2003)
5. Patologie ORL – Garbea Șt. București, 1980
6. Chirurgie ORL - Garbea Șt. București, 1974
7. Cancerul laringian, Ed. Didactică şi Pedagocică -Bacalbaşa A, Bucureşti, 2004
8. Tratamentul în ORL - Bacalbaşa A ,Ed. MedicArt, Bucureşti, 2007
9. Steiner W – Results of curative laser microsurgery of laryngeal carcinomas. Am J
Otolaryngol 14 (2): 116-21, 1993 Mar-Apr.
Mendenhall WM, Riggs CE Jr, Cassisi NJ – Treatment of head and neck cancers. In:
DeVita VT Jr, Hellman S, Rosenberg SA, eds.: Cancer:
10. Principles and Practice of Oncology. 7th ed. Philadelphia, Pa: Lippincott Williams &
Wilkins, 2005, pp 662-732 Thawley SE, Panje WR, Batsakis JG, et al –
Comprehensive Management of Head and Neck Tumors. 2nd ed. Philadelphia, Pa:
WB Saunders, 1999.
11. Ogura JH, Sessions DG, Spector GJ – Conservation surgery for epidermoid carcinoma
of the supraglottic larynx. Laryngoscope 85 (11 pt 1): 1808-15, 1995
12. Waters GW, Patel SG, Rhys-Evans PH – Partial laryngectomy for laryngeal
carcinoma; Clin Otolaryngol; 25(2) : 146-152 ; 2000
13. Friedman WH, Katsantonis GP, Siddoway JR, Cooper MH – Contralateral
laryngoplasty after extended hemilaryngectomy. Arch. Otolaryngol; 107:742-745;
1989
14. Guerrier Y – In: Pharynx- larynx. Traité de technique chirurgicale d´ORL et cervico-
faciale(tIII). Ed. Mason Paris ; 218-220, 248-251, 259-274, 283-285; 1984.
15. Piquet JJ, Chevalier D – Subtotal laryngectomy with crico-hyoidoepiglotto-pexy for
the treatment of extended glottic carcinomas. Am. J.Surg; 162 : 357-361; 1991.
16. Bosetti C, Garavello W, Gallus S, et al – Effects of smoking cessationon the risk of
laryngeal cancer: an overview of published studies. OraOncol 42 (9): 866-72, 2006.

71
72