Reformele religioase

Originile Reformei trebuie căutate în atmosfera de profundă nelinişte

religioasă ce a caracterizat lumea creştină occidentală de la sfârşitul Evului
Mediu şi prin neputinţa Bisericii catolice de a oferi un răspuns cerinţelor
spirituale ale credincioşilor. Încă din secolul al XIV – lea, Europa occidentală a
trecut printr-o serie de dezastre : marea ciumă din 1348, diverse alte epidemii,
războaiele , dezastrele naturale, au fost considerate ca fiind pedepse ale lui
Dumnezeu pentru păcatele oamenilor. Frica de moarte şi de Judecata de Apoi ,
infernul, satana şi vrăjitorii , au creat un sentiment generalizat de teamă şi de
profundă nelinişte religioasă. Biserica instituţională era incapabilă să rezolve
aceste probleme. Luxul curiei papale, taxele şi impozitele percepute,
indulgenţele, abuzurile de tot felul – simonia, venalitatea funcţiilor – şi, în
special, ignoranţa şi incapacitatea clerului de a răspunde neliniştilor timpului ,
au determinat accentuarea dorinţei de a reforma profund Biserica. Pe de altă
parte, umaniştii au creat o nouă premisă spirituală prin dorinţa de a se reveni la
Sfânta Scriptură , criticând totodată formalismul şi rolul obligatoriu al Bisericii
de intermediar în procesul mântuirii.
Prima reformă este cea a lui Martin Luther ( 1483 – 1546 ) , călugăr şi
profesor la Universitatea din Wittenberg. Influenţat de Epistolele Sfântului
Apostol Pavel şi de scrierile Sfântului Augustin, ajunge la concluzia că nu
faptele omeneşti joacă un rol determinant în mântuire, ci doar credinţa în
Dumnezeu îl poate salva pe om. Ultragiat de faptul că indulgenţele reprezintă
negocierea mântuirii, în 1517 , Luther expune cele 95 de teze la Wittenberg.
Refuză să recunoască infailibilitatea papală, celibatul preoţilor , rolul de
intermediari ai Fecioarei şi sfinţilor şi păstrează doar două sacramente botezul şi
împărtăşania. De asemenea, afirmă că unica autoritate şi izvor al credinţei este
Biblia. Pentru aceste idei , papa l-a excomunicat în 1520, iar după audierea sa
de către Dieta de la Worms în 1521, unde a refuzat să – şi retracteze teoriile,
Luther este alungat din Imperiu, dar se bucură de protecţia ducelui Frederic de
Saxa. Germania a îmbrăţişat rapid ideile lutherane din cauza slabiciunii
autoritaţii imperiale, a divizării politico – teritoriale, dar mai ales a
naţionalismului german care doreşte respingerea influenţelor italiene. Din
Germania, lutheranismul s-a răspândit în Danemarca şi Suedia. Însă, în
Germania, după 1520, ideile lutherane au provocat o profundă criză manifestată
prin răscoala cavalerilor renani ( 1522 – 1523 ), războiul ţărănesc ( 1525 ),
războiul pe care principii care au adoptat lutheranismul şi care s-au grupat în
Liga de la Smalkalden îl poartă, din 1531 până în 1547 , împotriva împăratului
şi a prinţilor catolici, pacea de la Augsburg ( 1555 ) care recunoaşte cele două
confesiuni în imperiu, secularizările care le –au sporit considerabil veniturile şi
puterea lutheranilor.
Luther şi –a definit poziţia condamnând toate revoltele împotriva
autorităţii legitime ; totodată , prin răspândirea rapidă a Reformei a fost
constrâns să pună bazele unei adevărate Biserici. În 1530, unul dintre discipolii
săi, Melanchton a redactat “Confesiunea de la Augusburg “ – esenţa doctrinală a
lutheranismului .
Pornind de la idea lutherană - justificatio prin credinţă – şi alţi
reformatori dezvoltă confesiuni mai mult sau mai puţin originale prin raportare
la reforma lutherană.
După publicarea “Instituţiei religiei creştine” , în 1536, Jean Calvin pune
bazele unei Biserici reformate la Geneva. Pentru Calvin, ideea esenţială era
predestinatea , adică “ sfatul veşnic al lui Dumnezeu, prin care a stabilit ce voia
să facă cu fiecare om în parte “. De asemenea, Calvin a organizat riguros
biserica şi a adoptat un regulament strict al comunităţii prin care a interzis
manifestarile mondene, luxul, bijuteriile , dar şi cărţile care l-ar fi îndepărtat pe
credincios de la planul mântuirii. Cetăţenii erau obligaţi să participle la slujbe ,
să ţină cuvântări şi să citească zilnic Biblia. Caracterul radical al calvinismului
i-a determinat popularitatea. S-a răspândit în Germania, Europa Centrală, Scoţia
, Anglia şi Franţa.
În Anglia, regele Henrich al VIII – lea Tudor va rupe legătura cu Buserica
Romei. Voind să divorţeze de soţia sa, Catherine de Aragon, îşi trimite emisarii
la papă pentru a-I aproba divorţul. Papa Clement al VII – lea nu face decât să
amâne un verdict , ceea ce provoacă degradarea relaţiilor cu Anglia. După ce, în
1533 , regele a reuşit anularea căsătoriei, papa l-a excomunicat ceea ce a
provocat ruptura definitivă. În 1534, prin “ Actul de Supremaţie “ , parlamentul
îi conferă regelui funcţia de şef al Bisericii anglicane, iar supuşii coroanei
trebuie să îi jure credinţă regelui şi să respingă legăturile cu Biserica Romei ; în
1536 baza dogmatică a Bisericii anglicane este definită prin cele “ 39 de articole
“ adoptate în timpul reginei Elisabeta I.
Reforma catolică a constituit un răspuns al Bisericii catolice la
protestantism. Conciliul de la Trento desfăşurat între 1545 şi 1536, condamnă
indubitabil protestantismul, dar şi cumulul de funcţii şi abuzurile din Biserica
catolică. Dogma catolică este restabilită : s-a reafirmat importanţa faptelor în
mântuire, caracterul sacru al clerului ( ca şi celibatatul acestuia ), cele şapte
sacramente, valoarea cultului Fecioarei Maria şi al sfinţilor. Ordinul Iezuit –
fondat de Ignatio de Loyola , dardar şi întemeierea seminariilor care – şi
propune să formeze moral şi intellectual viitorii preoţi, sunt alte elemente ale
Reformei catolice.
Această revoluţie spirituală a avut consecinţe importante. Una dintre
acestea este divizarea lumii creştine.
A contribuit la accentuarea particularităţilor naţionale şi a marcat
sensibilitatea colectivă a europenilor, dar , în acelaşi timp, a determinat crearea
identităţii europene.