INTELLIGENCEPUBLICAŢIE EDITATĂ DE SERVICIUL ROMÂN DE INFORMAŢII

www.sri.ro anul 6,
n numărul 16, iulie 2009

Interviu
Filip Teodorescu

Intelligence,
stat şi statalitate

Cât ne costă deficitul

de stimă de sine?

Investigarea
comportamentului
simulat prin
tehnica poligraf

Intelligence-ul modern

Enigma defectorilor
transfugi

Din istoria “temutei”

Direcţii aV-a
SERVICIILE DE INFORMAŢII

REFORMĂ
SAU
TRANSFORMARE
?
 Linie telefonică gratuită
pentru semnalarea riscurilor teroriste

Cum poţi fi de folos?

Dacă observi amănunte, telefonează!

0800.800.100
Persoane care manifestă interes pentru procurarea de substanţe care
ar putea fi folosite în scopuri teroriste;
Persoane care confecţionează, deţin, transportă sau manipulează
ilegal, armament, muniţii, substanţe care ar putea fi folosite în scopuri
teroriste;
Prezenţa repetată sau prelungită a unor persoane neautorizate în zona
unor obiective care ar putea constitui ţinte ale unor atacuri teroriste
(misiuni diplomatice străine, sedii ale unor instituţii internaţionale
etc.);
Interesul nejustificat al unor persoane pentru studierea sau obţinerea
de date referitoare la obiective importante;
Tendinţa unor persoane de a fotografia sau filma obiective importante
sau aglomerate;
Telefon cu acces gratuit. Abuzul se pedepseşte.
Staţionarea îndelungată şi nejustificată a unor autoturisme în
apropierea unor zone de importanţă deosebită, misiuni diplomatice
sau alte locaţii în care prezenţa populaţiei este numeroasă;
Interesul unor persoane pentru studierea insistentă a unor locuri
aglomerate (gări feroviare sau de metrou, aerogări, mari centre
comerciale, obiective turistice, sportive sau culturale);
Chestionarea nejustificată în legătură cu subiecte care, la prima
vedere, nu ar prezenta interes (programul de funcţionare al unor
instituţii, momente ale zilei de maximă aglomeraţie, momentul
schimbării personalului care asigură paza ambasadelor);
Interesul unor persoane pentru studierea insistentă a căilor de acces
feroviar, rutier, subteran, aerian, fără a avea motive plauzibile în acest
sens.
 INTELLIGENCE
PUBLICAŢIE
PUBLICAŢIE EDITATĂ
EDITATĂ DEDESERVICIUL
SERVICIUL ROMÂN
ROMÂNDEDE
INFORMAŢII
INFORMAŢII

CUPRINS
3 Serviciile de informaţii: reformă sau transformare?
Ion Grosu

5 Intelligence, stat şi statalitate. Sfârşitul vacanţei.

Iulian Fota

9 Cât ne costă deficitul de stimă de sine?

Cristian Tabără

9
12 Interviu
Filip Teodorescu

19 Din istoria "temutei" Direcţii aV-a

22 Enigma defectorilor-transfugi din fostul bloc estic comunist din

Europa
Cristian Troncotă

12
26 Intelligence-ul modern
Tiberiu Tănase

29 Plan, planificator, planificare

ConstantinVardianu, Iulian Diculescu

32 Sursele deschise şi noile tehnologii media - partea a II-a

Cristian Păun

22 36 Inserţia /reinserţia socio-ocupaţională. Elemente de siguranţă

naţională
Eugen Blaga
www.sri.ro

iulie-septembrie 2009 1
 39 Educaţia - prioritate naţională, dimensiune a stării de
securitate naţională
Cătălin Peptan

42 Investigarea comportamentului simulat prin tehnica poligraf

Radu Băboianu

46 Noile identităţi ale Islamului - partea I

Mihaela Matei
46
51 Provocarea legislativă a reţelelor Wi-Fi
Maxim Dobrinoiu

55 Microtehnologii utilizate în sistemele de supraveghere

Valentin Stihi

58 Particularităţi ale managementului modern

Doru Vădana
58
61 15 ani de la constituirea Asociaţiei Cadrelor Militare în Rezervă şi
în Retragere din Serviciul Român de Informaţii
Gheorghe Trifu

62 I pack dau stire... (In)Dependenţe

Nicolae Rotaru

63 "Noul Aliat" la Bookfest

Sorin Sava

62 Summary
63

COLECTIVUL DE REDACŢIE:

Redactor-şef: Flaviu Predescu

Redactori: Sorin Sava, Lucian Agafiţei
Alina Manda-Topârceanu
Coordonator rubrică istorie: Cristian Troncotă
Senior editor: Nicolae Rotaru
Tehnoredactare: Bogdan Antipa
Corectura: Centrul Surse Deschise
Contact: presa@sri.ro, fpredescu@sri.ro
Difuzare: 021.410.60.60
Fax: 021.410.25.45
Adresa redacţiei: Bucureşti bd. Libertatii 14 d
Reproducerea oricărui material din această publicaţie este
interzisă în lipsa consimţământului prealabil al
Serviciului Român de Informaţii.
Potrivit art. 206 Cod Penal, responsabilitatea juridică pentru
conţinutul articolului aparţine exclusiv autorului.
ISSN 1844-7244

INTELLIGENCE
SERVICIILE DE INFORMAŢII:
REFORMĂ
TRANSFORMARE
SAU
Transformarea presupune un grad de complexitate mai mare decât reforma, necesitând un „triunghi partenerial”
între catalizatorii externi care aduc idei inovatoare în sistem, componenta legislativă / beneficiarii care sprijină
ideile noi şi actorii interni care evaluează şi implementează schimbarea.
Adjunct al Directorului Serviciului Român de Informaţii
În ultimul timp, a vorbi despre
transformare, în cadrul unui proces
de reorganizare instituţională, a
devenit spaţiu comun. Termenii de
referinţă utilizaţi în cadrul acestui
proces, deşi definesc uneori
concepte diferite, sunt interpretaţi
în mod egal. În contextul schimbării,
se vorbeşte adesea de transformare,
adaptare, reorganizare, reformă, iar,
de cele mai multe ori, între reformă
şi transformare este plasat semnul
egalităţii. Consider că este necesară
o analiză mai detaliată pentru a
înţelege diferenţele, în special privite
prin prisma actualelor schimbări în
sfera intelligence atât la nivel
naţional, cât şi la nivel internaţional.
Observăm că dinamica foarte
complexă a mediului de securitate
actual deter mină schimbări
importante la nivelul activităţii
serviciilor de informaţii pentru a
valorifica eficient oportunităţile,
respectiv a contracara noile
provocări naţionale şi globale. Mulţi
autori au încercat să teoretizeze şi să
explice necesitatea transformării
intelligence. Foarte puţini au
încercat să înţeleagă ce presupune
acest proces şi să răspundă concret
la întrebarea: ce înseamnă, de fapt,
să te adaptezi? Reforma este folosită
adesea ca un termen comprehensiv
(catch-all phrase), care include toate
Ion Grosu
eforturile întreprinse pentru a opera
schimbări semnificative în cadrul
serviciilor de informaţii. În fapt,
reforma este un răspuns la anumite
disfuncţionalităţi ale sistemului.
În opinia lui Fred Shreier (Trans-
forming Intelligence Services),
utilizarea cuvântului reformă poate
fi chiar problematică, deoarece
implică necesitatea reparării unor
erori şi nu induce neapărat ideea
îmbunătăţirii unor funcţionalităţi.
Alţi autori (ex: Mark M. Lowenthal,
Intelligence, from Secrets to Policy)
consideră că reforma este axată pe
două componente: structuri şi
procese.
Ambele componente trebuie
abordate simultan, pentru a evita
schimbările structurale fără fond sau
?
rezistenţa structurilor vechi la
procese noi.
Totuşi, reforma nu presupune, în
mod obligatoriu, o îmbunătăţire
substanţială a sistemului.
Majoritatea ser viciilor de
informaţii s-au reorganizat sau
continuă să fie reformate, pe baza
unei strategii care acoperă trei
dimensiuni: creşterea eficienţei
decizionale, dezvoltarea capa-
cităţilor de reacţie şi redefinirea
rolurilor şi misiunilor în raport cu
resursele disponibile.
În pofida schimbărilor multiple,
majoritatea concluziilor converg
spre ideea că acestea nu au pătruns
în profunzime, fiind adesea
superficiale. În majoritatea
c a z u r i l o r, l u â n d e xe m p l u l
serviciilor occidentale, reformele
au urmărit corectarea unor
elemente care au condus la eşecuri
operaţionale. Parafrazându-l din
nou pe Fred Shreier, eşecurile în
activitatea de intelligence nu
depind neapărat de deficienţele
organizaţionale, iar reorganizarea
e puţin probabil să rezolve
problemele organizaţionale.
Reorganizarea, prin natura sa, este
un proces predictibil şi lent. Până
când procesul este finalizat,
vechile cauze ale disfuncţionalităţii
vor fi înlocuite de cauze noi.
iulie-septembrie 2009 3
Mulţi teoreticieni au afirmat că
reforma în intelligence a condus la
multiplicarea regulilor, a birocrati-
zării şi, mai puţin, la performanţă.
Principala concluzie este că
structura trebuie să se plieze pe
funcţii/ misiuni şi nu invers.
Accentul trebuie pus mai puţin pe
structuri şi mai mult pe strategii,
politici şi practici.
Scopul primordial al
transformării intelligence
nu este restructurarea, ci
dezvoltarea abilităţii de a
anticipa acţiunile
În general, există două tipuri de
reformatori. Unul care urmăreşte o
abordare sistemică, care susţine
reforma birocraţiei prin creşterea
resurselor, a personalului, îmbu-
nătăţirea schimbului de informaţii,
optimizarea cooperării cu alte
instituţii, cu mediul academic şi cu
partenerii externi. Cel de-al doilea
promovează o „revoluţie în afacerile
de intelligence” (pe modelul
american al revoluţiei în afacerile
militare), prin adoptarea unor
sisteme noi de culegere şi de
procesare a informaţiilor, a unor
concepte inovatoare de intelligence
marketing sau strategii de cunoaş-
tere a societăţii informaţionale.
Rezultatul final al acestei revoluţii ar
consta în „schimbarea atitudinii
oamenilor şi a activităţilor zilnice”
(Deborah G. Barger, Toward a
Revolution in Intelligence Affairs).
De fapt, caracteristicile unei
schimbări majore sau ale unor
programe de reformă variază
dramatic în funcţie de cauzele
deficienţelor şi de oportunităţile de
remediere. Este necesară o analiză
în profunzime a nevoilor de
reformă, a dinamicii şi duratei de
implementare, alături de flexibi-
lizarea cadr ului de acţiune.
Schimbările trebuie să urmărească
un scop dual, acela de a îndepărta
factorii care au creat disfuncţi-
onalităţi, alături de dezvoltarea unor
capabilităţi şi practici profesionale
noi.
INTELLIGENCE
Pentru a răspunde provocărilor de
securitate viitoare, serviciile de
intelligence trebuie să privească în
viitor spre transformarea continuă a
activităţii şi nu în trecut, spre
reformă. Dacă reforma este un
proces static, reactiv, orientat spre
repararea erorilor trecute, transfor-
marea asigură latura anticipativă,
axată pe prevenirea erorilor viitoare,
pe baza unei dinamici continue.
Programele de reformă sunt mai uşor
de pornit dacă există o „nevoie
stringentă” şi factorii de decizie
înţeleg necesitatea schimbării.
Transformarea este un proces mai
dificil, deoarece implică schimbări în
profunzime pe baza unor estimări
privind riscuri viitoare, iar rezistenţa
la schimbare, în general, este
considerabilă.
De asemenea, transformarea presu-
pune un grad de complexitate mai
mare decât reforma, necesitând un
„triunghi partenerial” între
catalizatorii externi care aduc idei
inovatoare în sistem, componenta
legislativă/ beneficiarii care sprijină
ideile noi şi actorii interni care
e va l u e a z ă ş i i m p l e m e n t e a z ă
schimbarea.
Astfel, în reconfigurarea activităţii
serviciilor de informaţii este nevoie
de o transfor mare continuă,
Dacă reforma este un proces static, reactiv, orientat spre
repararea erorilor trecute, transformarea asigură latura
anticipativă, axată pe prevenirea erorilor viitoare, pe
baza unei dinamici continue
sustenabilă. Abilitatea de a anticipa
presupune proiectarea unei viziuni.
Viitorul presupune schimbare, iar
riscul cel mai mare îl reprezintă
rezistenţa la schimbare. Avantajul
competitiv al serviciilor de informaţii
este susţinut şi de capacitatea de a se
transfor ma mai repede decât
ameninţările emergente. Singurul
mod de a combate ameninţările
asimetrice este de a acţiona asimetric
şi de a răspunde cu schimbări
impredictibile.
În varianta ideală, serviciile de
informaţii se „reinventează” dinamic,
prin evaluarea lecţiilor învăţate şi
adaptarea continuă la schimbările
m e d i u l u i d e s e c u r i t a t e. O
transformare reală în activitatea de
intelligence implică îmbinarea
simbiotică a inteligenţei, practi-
cilor creative şi a tehnologiilor
avansate pentr u asigurarea
avantajului strategic şi asimetric.
Scopul primordial al transformării
intelligence nu este restructurarea,
ci dezvoltarea abilităţii de a anticipa
acţiunile adversarilor şi de a le
combate eficient. Principala
p r o vo c a r e î n p r o c e s u l d e
transformare a intelligence este
răspunsul la schimbare, care să
asigure consolidarea eficienţei
misiunilor de intelligence. În acest
sens, este necesară integrarea
inovaţiei cu celelalte componente
care asigură eficienţa activităţii de
informaţii: strategie, doctrină,
organizare/ leadership, educaţie,
practică, tehnologie.
De asemenea, sunt importante
utilizarea, în mod neconvenţional, a
tehnologiei comune şi per-
formante, valorificarea practicilor,
concomitent cu transformarea
culturală şi mentală.
Finalitatea transformării intellige-
nce este de a asigura factorilor de
decizie un sistem eficient de
avertizare timpurie, o funda-
mentare adecvată a procesului de
decizie, precum şi flexibilitatea şi
capacităţile asimetrice defensive şi
ofensive necesare pentr u a
răspunde ameninţărilor de securi-
tate actuale şi viitoare, aspecte care
configurează avantajul strategic al
unui stat. I
INTELLIGENCE
STAT ŞI STATALITATE
Sfârşitul vacanţei
Pentru România, anul 2009 trebuie să fie un an de bilanţ şi de evaluare, dar în egală măsură
trebuie să fie şi o ocazie pentru a pregăti viitorul, următorii 20 de ani şi chiar următorii 160 de ani.
Anul 2009 este un an de bilanţ
pentru multe dintre ţările
Europei, membre ale UE sau nu.
Se împlinesc 20 de ani de când a
căzut comunismul şi ţările
Europei Centrale şi de Est şi-au
recăpătat libertatea de opţiune, în
mod liber şi democratic, hotărând
reîntoarcerea lor în rândul ţărilor
occidentale. Pentru România,
drumul început în decembrie 1989
a însemnat, în primul rând,
aderarea la NATO şi UE, cea mai
mare realizare naţională după
făurirea Marii Uniri de la 1918.
Dintr-o ţară izolată, atât în Est, cât
şi în Vest, România redevine
membră a comunităţii interna-
ţionale, beneficiind de cele mai
bune garanţii de securitate posibile
şi având şansa unei mult necesare
modernizări, pentru prima dată în
istoria sa modernă, finanţată într-o
mare măsură de Europa. Avem de
absorbit, până în 2013, aproape 30
de miliarde de euro, fonduri pentru
dezvoltarea structurală a ţării. Anul
2009 prilejuieşte şi alte aniversări.
Aniversăm cinci ani de la aderarea la
NATO; pentru prima dată în istoria
sa, România este în relaţie de alianţă
cu toate statele occidentale în acelaşi
timp. Aderarea la NATO nu ar fi
fost posibilă fără Parteneriatul
pentru Pace şi, în acest an, avem şi
15 ani de când România a semnat
acest important document, fiind
Iulian Fota
prima ţară dintre fostele membre ale
Tratatului de la Varşovia care a
acceptat propunerea NATO.
2009 este însă şi anul care ar putea
însemna “sfârşitul vacanţei”,
perioada de după încheierea
Războiului Rece, care a fost o
perioadă de pace şi de relaxare
internaţională. Chiar dacă unele
regiuni s-au mai confruntat cu
războaie locale sau tensiuni acute,
după 1989, numărul conflictelor
internaţionale a scăzut semnificativ,
mulţi dintre foştii adversari devenind
parteneri şi, ulterior, chiar aliaţi.
Marile puteri, din ce în ce mai
interdependente economic, au
dezvoltat relaţii bilaterale speciale,
ajutate şi de o epocă a dezvoltării
economice fără precedent.
Prosperitatea încuraja menţinerea
păcii. Ultimii ani au fost însă martorii
unei reintensificări a
competiţiei internaţionale, atât
pe fondul frustrărilor şi
nemulţumirilor unora dintre
actorii internaţionali, cât şi pe
cel al contestării, de către actori
non-occidentali, a regulilor
occidentale de organizare a
vieţii internaţionale, reguli
construite după al Doilea
Război Mondial. Cel mai
ilustrativ exemplu în acest sens
este Războiul ruso-georgian
din august 1998, când o ţară
mare şi mult mai puternică a
invadat unul din vecinii săi, o
ţară mult mai mică, mai slab
înarmată, dar mai ales, ideologic
aflată pe orbita Vestului. Georgia
era pedepsită pentru a fi
îndrăznit să construiască o
soluţie ideologică alternativă în
spaţiul fostei URSS. Pe acest
fond, spre sfârşitul anului s-a
declanşat şi criza economică, cea
mai mare de la cea din anii '30 ai
secolului trecut. Resursele
financiare ale statelor se topesc
sub privirile din ce în ce mai
îngrijorate ale bancherilor şi
guvernanţilor, agravând compe-
tiţia internaţională. Toate astea se
adaugă problemelor deja
existente pe agenda interna-
ţională: Iran, Orientul Mijlociu,
energia, încălzirea globală,
sărăcia.
iulie-septembrie 2009 5
Pentru România, anul 2009 trebuie prin predarea a peste un milion de unei întregi brigăzi poloneze un
să fie un an de bilanţ şi de evaluare, dosare ale fostei Securităţi către a nu m i t nu m ă r d e UAV- u r i
dar în egală măsură trebuie să fie şi o CNSAS. În egală măsură, a presupus româneşti. Informaţiile culese de
ocazie pentru a pregăti viitorul, schimbarea generaţiilor şi întinerirea aceste mici aparate au salvat viaţa
următorii 20 de ani şi chiar personalului. Nu în ultimul rând, multor militari din patrulele
următorii 160 de ani. Anul trecut reforma a presupus dezvoltarea poloneze. Pe o altă linie de
am aniversat 160 de ani de la unor organizări şi a unor scheme activitate, atât SRI, cât şi SIE s-au
miraculosul an 1848, când studenţii instituţionale compatibile cu nevoile implicat în multiple activităţi de
români aflaţi la studii în Vest s-au noastre infor mative, dar de cooperare bilaterală cu servicii de
întors în Principate, hotărâţi să-şi ia provenienţă vestică, acomodate informaţii din statele membre ale
ţara din Orient şi să o ducă în cerinţelor unei societăţi demo- NATO sau UE, valoarea acestor
Occident. 1848 este anul în care cratice. În plus, s-a cheltuit mult iniţiative fiind recunoscută atât prin
marile idei europene şi în special timp şi mult efort în construirea unei decoraţii, cât şi prin gesturi
ideea binelui comun au fost alte relaţii cu societatea civilă şi cu simbolice precum placa de la
însămânţate în societatea româ- presa. Desele mese rotunde intrarea în ANI, placă ce exprimă
nească, fundamentând dezvoltarea org anizate de SRI, vizitele recunoştinţa CIA. Dacă România
statului român modern. Sărbă- academice ale diferitelor instituţii de are astăzi credibilitate în relaţia sa cu
torind anul trecut 1848-ul, am învăţământ la SIE sau organizarea, Aliaţii, asta se datorează şi încrederii
sărbătorit, de fapt, 160 de ani de pe timpul Summit-ului NATO, a pe care serviciile noastre de
statalitate românească, stata- informaţii, militare sau civile, au
litate anterioară multor state 2009 este însă şi anul care ar putea obţinut-o în relaţia lor cu serviciile
europene. Este şi acesta un similare. În contrapartidă, această
motiv pentru care trebuie să ne
însemna “sfârşitul vacanţei”, perioada recunoaştere internaţională a
p r e g ă t i m p e n t r u v i i t o r, de după încheierea Războiului Rece, consolidat foarte mult legiti-
generaţia actuală trebuind să care a fost o perioadă de pace şi de mitatea internă şi rolul lor de
garanteze încă 160 de ani de relaxare internaţională. instituţii componente ale noului
statalitate româ-nească. stat democratic român. Iar această
În acest context, doresc să fac Forumului Tinerilor atlantişti, sunt nouă legitimitate este cu atât mai
câteva consideraţii despre posibilul doar câteva astfel de exemple. puternică cu cât are la bază şi
rol naţional al serviciilor de În al doilea rând, a trebuit să sacrificiul uman. Unii dintre ofiţerii
informaţii. demonstrăm valoarea adăugată pe noştri de informaţii şi-au pierdut
Alături de alte instituţii importante care integrarea României în NATO viaţa în misiunile în care ţara i-a
ale statului român, serviciile şi UE ar aduce-o celor două trimis, pierdere dureroasă, dar nu
române de informaţii şi-au adus şi organizaţii. Am făcut acest lucru atât inutilă. Anul 2009 nu este numai un
ele contribuţia la garantarea prin intermediul participărilor an de bilanţ, de evaluare a
apartenenţei noastre la Occident. noastre la diferitele misiuni eforturilor depuse până acum, dar
În primul rând, au acceptat şi s-au internaţionale ale NATO, UE sau este şi o oportunitate în a evalua alte
implicat într-un complicat proces ONU, cât şi pe linia colaborărilor posibile roluri pentru aceste
i n t e r n d e r e f o r m ă ş i d e bilaterale. Performanţa foarte bună instituţii atât de importante ale
modernizare instituţională. Acest a militarilor şi jandarmilor români statului, serviciile de informaţii. În
efort nu a însemnat numai s-a datorat şi modului inteligent în discuţia referitoare la cum trebuie
acceptarea responsabilităţilor care ofiţerii de informaţii s-au construiţi următorii 20 de ani, care
pentru greşelile din trecut, inclusiv integrat dispozitivelor multina- ar trebui să ne fie obiectivele
ţionale în cadrul cărora ne-am naţionale ca şi priorităţile naţionale,
îndeplinit obligaţiile. Acum cinci serviciile nu pot să lipsească, ele
ani, fiind în vizită la Varşovia cu fiind parte organică a statului român
Colegiul NATO, am fost profund modern. Ele nu reprezintă numai
impresionat de gestul colegilor structuri de putere, ele sunt
polonezi. În faţa a peste 100 de multiplicatoare de putere.
participanţi, în preambulul activi- Dacă serviciile de informaţii îşi fac
tăţii, un general polonez a ţinut să treaba eficient şi cu competenţă,
mulţumească în mod special statul devine mai puternic, putând
militarilor români pentru salvarea astfel răspunde provocărilor de
vieţilor multora din colegii securitate, dar, în egală măsură, dacă
polonezi, aflaţi împreună cu noi sunt caracterizate de incompetenţă,
în misiune în Irak. Totul se datora ineficienţă şi rivalitate, vulnerabi-
unui grup de ofiţeri de informaţii lizează statul şi pot pune în pericol
militare care exploata în folosul ţara.
INTELLIGENCE
În perioada următorilor ani,
serviciile de informaţii din România
vor trebui să înţeleagă corect marile
transformări prin care trece
sistemul internaţional.
Globalizarea atinge un punct critic,
prin combinaţia dintre efectele
crizei economice, contestarea
regulilor de către anumite state şi
multiplele consecinţe ale
schimbărilor globale de climă sau
ale diminuării resurselor energetice.
Criza economică va “ascuţi”
competiţia pentru prosperitate,
inclusiv entităţi solide precum UE,
fisurându-se sub presiunea
naţionalismului economic. Unele
state mari, precum Rusia, deja
contestă regulile sistemului
internaţional, retrasându-le chiar
prin forţa militară, aşa după cum s-a
văzut chiar în proximitatea noastră
geografică. Altele, pentru a reduce
starea de anarhie tot mai intensă,
speră în realizarea unei noi
bipolarităţi, de această dată nu
pentru a iniţia un nou Război Rece,
ci pentru a împărţi costurile
gestionării globalizării. De departe,
cea mai urmărită colaborare
internaţională va fi cea dintre SUA
şi China, la Washington în acest
moment având loc o întreagă
dezbatere pe acest subiect. Plus
competiţia pentru Africa, dar şi
pentru Arctica, pentru aliaţi, pentru
petrol şi gaze, pentru viitor. În toată
această dezordine globală,
instituţiile internaţionale sau
regionale pot fi redesenate,
remodelate, desfiinţate, anihilate
sau marginalizate. Ce înseamnă
toate astea pentru noi, ce ne
aşteaptă şi cum trebuie să
reacţionăm, care ne sunt aliaţii şi
care ne sunt adversarii sau
duşmanii? În înţelegerea evolu-
ţiilor internaţionale, nu culegerea va
fi importantă, ci analiza
informaţiilor. Multe din informa-
ţiile care ne trebuie vor fi din surse
deschise, multe chiar publice. În
plus, avem o foarte bună colaborare
bi şi multilaterală, primind astfel la
schimb multe infor maţii
importante. Cum le vom analiza şi
le vom înţelege va însemna
diferenţa dintre eşec şi victorie, iar
când vine vorba de o ţară, eşecul
poate reprezenta chiar şi faliment
naţional. Ca în 1940 sau în 1989. În
astfel de condiţii, intelligence
înseamnă, mai mult ca niciodată,
inteligenţă, un joc al celor mai buni
împotriva celor mai buni.
Fidelitatea este şi ea importantă,
dar fără inteligenţă, fără
competenţă, nu vom putea
răspunde eficient provocărilor.
Multe din războaiele viitorului vor
fi “cognitive”, vor fi războaie
pentru cunoaştere şi pe cunoaştere.
Inclusiv un general experimentat,
precum David Patreus, recunoştea
că cea mai importantă armă a
soldatului este mintea sa şi nu
puşca.
Modul în care serviciile de
informaţii îşi vor promova şi folosi
oamenii competenţi ar putea
constitui un imbold pentru
întreaga Administraţie centrală,
într-o perioadă când reprofe-
sionalizarea României este încă
incertă. Cultura relaţiilor
internaţionale va trebui să devină
parte din educaţia obligatorie a
fiecărui ofiţer de informaţii. Odată
cu intensificarea competiţiei
globale pentru resurse şi putere va
iulie-septembrie 2009 7
creşte, inevitabil, şi presiunea
asupra Vestului, în special asupra
Zona serviciilor româneşti de informaţii a făcut un mare
pas înainte prin înfiinţarea “comunităţii de informaţii”
părţilor mai vulnerabile. Şi nu este
exclus ca noi să fim mai vulnerabili
ca alţii. Suntem mai săraci, mai
puţin organizaţi şi, mai ales, mai
fragmentaţi ca alţii, din cauza
discrepanţelor prea mari de venit.
Presiunea asupra noastră pentru a
ne schimba sau influenţa deciziile
politice va fi din ce în ce mai mare.
Iar prin intermediul nostru se pot
influenţa deciziile NATO sau UE.
Protecţia contrainformativă devine
o chestiune vitală şi mai ales devine,
mai mult ca oricând, o chestiune de
onoare. “Patrie şi onoare” nicicând
nu a reprezentat o asociere mai
plină de simbolism. Cu cât banii
implicaţi în acest joc vor fi mai
mulţi, cu atât mai importantă va fi
onoarea, fără de care nu avem nicio
şansă.
În finalul acestor consideraţii,
doresc să adaug alte două posibile
misiuni, asupra cărora serviciile
româneşti de informaţii sunt
chemate să se exprime şi să dea un
www.sri.ro
www.sri.ro
www.sri.ro
www.sri.ro
INTELLIGENCE
exemplu naţional. Mă refer, în
primul rând, la ceea ce s-ar putea
numi “apărarea modernizării”,
protejarea actualului proces de
europenizare. Un astfel de efort nu
numai că ar contribui la conturarea
unui rol naţional, dar ar avea şi
consecinţe directe pentru serviciile
de infor maţii. Modernizarea
României trebuie obligatoriu să
însemne şi dezvoltare economică,
dar şi creşterea calităţii educaţiei. În
acest fel, resursele aflate la dispoziţia
SRI sau SIE, financiare sau umane,
ar fi mult mai consistente. Ştim de la
Zeletin şi Lovinescu că
modernizarea ţării are şi duşmani,
aşa cum ştim că apropierea de
Occident poate duce la schimbarea
structurii puterii în societate. Dar tot
de la ei ştim că nu există alt drum,
altă modalitate de a înfrunta
provocările viitorului. Nu ne putem
permite încă un 1940. Pe lângă
“apărarea modernizării”, serviciile
de informaţii pot contribui la
refacerea unităţii de acţiune a
Administraţiei centrale şi a statului,
www.sri.ro
www.sri.ro
depăşind fragmentarea excesivă ce
ne transformă dintr-un popor într-
o populaţie, după cum spunea
Andrei Pleşu. Multiplele axe de
conflict, discrepanţele sociale sau
de cultură, moştenirea comunistă a
lui “dezbină şi conduce”, toate
acestea trebuie depăşite. Zona
serviciilor româneşti de informaţii a
făcut un mare pas înainte prin
înfiinţarea “comunităţii de
informaţii”. Ideea de comunitate
este una de inspiraţie occidentală şi
va trebui translatată şi la nivelul
Administraţiei centrale şi poate
chiar la nivelul întregii societăţi.
Fără solidaritate, nu va exista
succes, iar viitorul poate fi nesigur.
Ne salvăm toţi sau pierdem toţi. I
I u l i a n Fo t a e s t e c o n s i l i e r
prezidenţial în cadrul Departa-
mentului Securităţii Naţionale şi
expert în domeniul securităţii şi
relaţiilor internaţionale.
Este lector universitar la Universi-
tatea Naţională de Apărare şi
doctorand în disciplina relaţiilor
internaţionale la SNSPA, Facultatea
de Ştiinţe Politice
WW
www.sri.ro
 ÂT
C OSTĂ
NE
În perioade de tranziţie, combinate cu perioade de criză şi cu perioade de bâjbâială sau de hoţie, calculele sunt inevitabile.
Calculăm pierderi şi profituri, calculăm strategii, calculăm costuri, calculăm riscuri şi calculăm, în mare, cam tot
ceea ce se referă la noi înşine, la supravieţuirea noastră şi la viabilitatea planurilor care să ne asigure ziua de mâine.
Totuşi, e interesant să
definim la care “noi înşine” şi la care
“noastră” ne referim. În mare,
?
există două posibile răspunsuri: cel
individual, individualist şi cel
general, comunitar. Putem să ne
interesăm numai de propria
persoană şi cel mult de cei apropiaţi,
ignorând comunitatea şi interesele
ei, sau putem să luăm în calcul şi
binele public, din care să ne
considerăm parte şi în care să
integrăm binele individual ori cel de
grup. Analiza celor două mari
tendinţe merită să fie făcută, câtă
vreme de preponderenţa uneia sau a
celeilalte depind multe lucruri în
mersul normal al unei societăţi, mai
ales al uneia în profunde convulsii,
cum e cea românească. Bănuiala
îndeobşte împărtăşită şi sprijinită pe
observaţii empirice mai mult decât
pe studii sociologice este aceea că în
România de azi predomină tendinţa
egoistă, individualistă. Nu e o
noutate, indiferenţa românului faţă
de regulă şi de răspundere fiind
observată de demult şi nu numai de
către analişti din interiorul acestui
popor. Astăzi însă, această înclinare
pare mult accentuată pe fondul
oferit de interminabila tranziţie şi de
lipsa unui orizont cât de cât clar în
ceea ce priveşte ziua de mâine.
Nenumăratele potlogării printre
care este nevoit să îşi croiască drum
îl fac pe român să fie şi mai cârcotaş,
evaziv sau ambiguu decât este de
obicei, îl justifică în propriile-i
şmecherii şi chiar îl motivează în
deficitul
stimă de sine ?
de
Cristian Tabără
elaborarea unei atitudini de frondă
supralicitată, în numele căreia să se
poată detaşa şi chiar dezice de
comunitatea sa, de societate sau
chiar de neamul său. Românul este
astăzi scârbit că e român, înjură
neamul din care provine, este
ruşinat de originile sale şi dispus să
se lamenteze la nesfârşit pe
marginea destinului şi a fatalităţii
care l-a adus pe lume tocmai în
România. Imaginea de sine a
românului individualist este extrem
de proastă, stima de sine este nulă,
iar vulnerabilitatea sa este ridicată.
Răbufnirile de mândrie sporadice
provocate fie de blamarea de
dinafară (vezi situaţia din Italia), fie
de evenimente încărcate emoţional
(vezi asasinarea handbalistului
român de la Veszprem) sunt
superficiale şi trecătoare, incapabile
să se constituie într-o constantă.
Patrioţii simpli şi autentici sunt din
ce în ce mai puţini, iar cei care pot fi
detectaţi cu destulă dificultate sunt
fie recrutaţi de diversele mişcări cu
iz naţionalist-extremist, fie refugiaţi
în mişcări şi grupări de factură
ortodoxă extremiste, fie în jurul
unor cenacluri demodate şi dulcege,
lipsite de vlagă şi de proiect, fie în
diverse grupări anarhic-arhaice,
care vor să dezgroape păgânismul şi
lupul dacic. Convulsiile lor
patriotarde denotă preocupare şi
durere sinceră pentru fiinţa
naţională şi pentru destinul
naţional, însă ideologiile sau
metodele îmbrăţişate lasă mult loc
de comentariu şi de îndoială.
Cea de-a doua tendinţă, aceea a
răspunderii faţă de binele public şi
a integrării binelui individual şi a
celui de grup în binele comunitar,
se regăseşte mai degrabă sub
forma ei demagogică. Politicienii şi
alte grupări înrudite şi ataşate lor,
precum funcţionarii înalţi ai
statului sau parte a celor din
Justiţie, Armată ori Interne, au
preluat în discursul lor oficial şi
tema binelui public şi a răspunderii
faţă de el, fără a o susţine însă decât
minimal prin acţiuni efective. De
cele mai multe ori, realizările
practice pe direcţia aceasta sunt
mai degrabă consecinţa inevitabilă
a integrării României în structurile
euroatlantice şi în mecanismele
aferente decât rezultatul vreunui
proiect românesc, realizat prin
voinţă şi prin eforturi autohtone.
În acest moment, în România nu
există un proiect naţional coerent,
nu există un brand de ţară, nu
există coeziune în direcţia binelui
public şi nu există decât vagi semne
ale unei demnităţi naţionale la nivel
instituţional.
De fapt, binele public însuşi este o
sintagmă vagă şi diluată, al cărei
conţinut nu prezintă interes şi nu
este luat în calcul decât atunci când
p o a t e f i i nvo c a t î n s c o p
manipulatoriu.
Iar dacă, cinic şi realist vorbind,
cele expuse mai sus sunt oarecum
previzibile şi sunt parte tacit
agreată a arsenalului omului
politic, trebuie să observăm că
adevăratul pericol stă în faptul că
iulie-septembrie 2009 9
 societatea civilă nu are niciun fel
de reacţie împotriva deprecierii
românităţii şi a binelui public
românesc. Vocile solitare şi
neconcertate, care sancţionează
periodic moravuri şi năravuri
româneşti, nu contează mai mult
decât o ploaie răzleaţă în miezul
Saharei.
Aşadar, în România momentului
actual, mândria de sine, mândria
de neam, imaginea de sine şi
imaginea de neam sunt reduse
aproape la zero, iar preocuparea
pentru binele public este mai
degrabă o componentă teoretică a
logoreei politico-administrative
decât o urgenţă naţională. Publicul
şi situaţia sa vor fi oricând
sacrificate în abatorul caltaboşilor
politici sau în malaxorul asfaltului
clientelar, după ce vor fi fost, în
prealabil, invocate pentr u
accederea în funcţia de preşedinte
sau pentru emiterea vreunei
ordonanţe de urgenţă. Astfel,
ecuaţia psihologică a poporului
român este, poate, mai sumbră
decât oricând altcândva, fiindcă
tocmai în momentul în care
această naţiune este pentru prima
oară cu adevărat stăpână pe
destinele sale, membrii ei sunt
afundaţi în cel mai acid defetism,
în cea mai adâncă indiferenţă şi în
cel mai păgubos autodispreţ.
A declara iubire României ajunge să fie o vină
în ochii acelora care cred că democraţia
înseamnă detaşare şi indiferenţă.
Românii continuă să trăiască şi să
lucreze în România, în mare
măsură, dar fac acest lucru
complet demotivaţi, lipsiţi de elan
şi de răspundere, indiferenţi la
altceva decât interesele personale
şi fără vreo preocupare pentru
dezvoltare sau beneficii pe termen
lung. În acest moment, statul
român nu vrea, nu ştie sau nu
poate să ofere cetăţenilor săi
motive de fidelitate şi de loialitate,
câtă vreme nu le oferă justiţie şi
administraţie eficiente, ale căror
efecte benefice să se traducă prin
bunăstare, dreptate şi perspective.
Şi iată-ne ajunşi la zona de pericol
INTELLIGENCE
major. Pericolul este acela că
vulnerabilitatea românilor în faţa
diverselor tendinţe destabilizatoare
este uriaşă. Combinaţia de factori ai
momentului ne arată că în România
ne aflăm în faţa unui schimb de
generaţii pe fondul negativ anterior
descris. Tineretul României de azi
este unul orientat către o benefică
cultură a dezvoltării, spre deosebire
de cultura de supravieţuire a
părinţilor lor, însă lipsa de repere şi
de valori îi face să perceapă şi să
obţină dezvoltarea prin mijloace
fundamental eronate. Aşa încât
orice cale este bună pentru a obţine
un profit, regula nu este decât cel
mult orientativă, onestitatea nu este
obligatorie, munca nu este sursa
bogăţiei, trădarea poate fi utilizată la
orice nivel, iar ţara nu este decât o
organizare administrativă păgu-
boasă, golită de sensuri profunde
sau de vreo încărcătură afectivă.
Desigur, nu toţi tinerii intră în
această descriere, însă majoritatea
sunt aşa, în cele mai multe privinţe.
Dacă generaţia de mâine sau chiar de
azi ar avea puterea de a reconstrui
economic ţara, nu este deloc sigur că
ea ar mai putea recupera corect
iubirea de neam sau de patrie, ideea
de muncă cinstită sau ideea de
justiţie. Câtă vreme atât medicul cel
mai specializat, cât şi poliţistul cel
mai mărunt sunt sensibili la mită,
ţara aceasta este în mare pericol.
Câtă vreme resurse vitale ale
acestei ţări au fost tranzacţionate
iresponsabil sau sunt pe cale de a fi
înstrăinate doar pentru profituri
individuale şi de grup, ţara aceasta
este în mare pericol. Şi mai ales
câtă vreme asemenea tranzacţii îi
lasă relativ indiferenţi pe cei mai
mulţi români, ţara aceasta este în
mare pericol.
Dar poate că cel mai grav lucru
petrecut în prezentul democratic
al României este acela că
patriotismul însuşi a devenit nu
doar desuet, ci aproape imoral.
Dacă la americani naţionalismul
se numără printre valorile
fundamentale enunţate de
Constituţie, la români
patriotismul şi naţionalismul au
fost ataşate extremismului prin
existenţa şi activitatea unor
formaţiuni politice sau nu,
româneşti sau nu, care au isterizat
şi chiar au nevrozat iubirea de
neam. A declara iubire României a
ajuns un act hilar chiar şi pentru
acele instituţii care îşi justifică
existenţa prin însăşi iubirea şi grija
faţă de poporul român.
Poate de aceea şi acţiunile lor sunt
stângace, caraghioase, jenante sau
contraproductive. Mai mult decât
atât, a declara iubire României
ajunge să fie o vină în ochii acelora
care cred că democraţia înseamnă
detaşare şi indiferenţă şi că
dragostea de neam se reflectă cel
mai bine în dosare întocmite
conform normelor şi fără cea mai
mică urmă de emoţie sau de grijă
umană.
Accentele şi elementele româneşti
se mai regăsesc doar ca locuri
comune în diverse ocazii sau
demersuri, fără a depăşi clişee
păguboase deja. România este
redusă oficial la Deltă, mare,
Bucovina şi Dracula, poate la mici
şi palincă, dar cam atât. Cam asta
înseamnă să iubeşti România în
mod organizat, lăsând pe dinafară
mult mai mult din ceea ce este ea cu
adevărat. Or, în aceste condiţii, ce
mai putem aştepta de la generaţia
de azi pe mâine, ale cărei repere
oficiale sunt nişte oboseli prefăcute
şi ale cărei căi de dezvoltare sunt
hoţiile nepedepsite ale mai marilor
zilei?
România are nevoie de o urgentă
renaştere - fiindcă pentru revigo-
rare e deja cam târziu - a stimei de
sine şi a răspunderii întru iubire de
neam. Sună prost şi pompos, dar
până şi cuvintele par să fi rămas
obosite şi prăfuite în faţa deşertului
spiritual al momentului. Orice
voluntar mai inspirat este binevenit
să preia ideile acestea şi să le dea un
ton mai bun. Iar dacă poate şi are
mijloacele oficiale de a le
transforma într-un demers coerent
de renaştere a mândriei naţionale
autentice şi de bun simţ, respectiv
de creştere a stimei de sine a
românilor, este cu adevărat datoria
lui să o facă.
O generaţie iese din scenă
pesimistă, obosită şi ataşată pe
falsele valori ale trecutului
comunist, în timp ce o alta intră în
scenă preluând o Românie coruptă
şi vlăguită de falşi democraţi, a
căror crimă majoră nu este atât
jefuirea ţării, cât mai ales demolarea
unor valori fundamentale precum
patriotismul, binele public, justiţia,
răspunderea, proprietatea, munca
sau ideea de conducător. I

Cristian Tabără este realizatorul şi

prezentatorul emisiunilor ”Parte
de carte” şi ”Te vezi la Ştirile PRO
TV” şi fost prezentator al “Ştirilor
PRO TV”. Este absolvent de
Teologie.

iulie-septembrie 2009 11
 DACĂ NU AI IDEI,
NU AI REZULTATE
Interviu cu Filip Teodorescu, fost adjunct al Direcţiei Contraspionaj din cadrul
Direcţiei Securităţii Statului, acordat redactorului-şef al Intelligence, Flaviu Predescu

I-ar fi plăcut să fie arhitect sau inginer legătură cu care circulau tot felul
de legende, care mai de care mai
constructor, a absolvit însă Dreptul şi a ales extraordinare, şi noi ca tineri
drumul contraspionajului. ofiţeri eram înnebuniţi să le
aflăm. Dacă te chema şeful de
În debutul carierei, a obţinut de la un serviciu la el, era un eveniment
important pentr u tine, ca
adversar cifrul de stat al ţării de apartenenţă. începător. Dar modelul meu n-a
Ani buni soţia sa nu a ştiut unde lucrează. fost nici şeful de birou, nici de
serviciu, ci şeful Direcţiei. Şi am
Îi sfătuieşte pe cei tineri să considere fost cu ochii pe dânsul atunci
activitatea în domeniul informaţiilor o când aveam şedinţe, analize,
bilanţuri, întotdeauna îi sorbeam
profesie, nu un job. cuvintele. Era un om foarte
corect, fără să părtinească sau să
învinovăţească pe cineva arbitrar.
Flaviu Predescu: V-aş ruga, vechi, cu experienţă, care impune prin Am derulat nişte acţiuni foarte
domnule Filip Teodorescu, să ne prestanţă, prin mod de abordare, prin bune pentru statutul meu de
vorbiţi despre cariera dumnea- soluţii. Eu, la vremea respectivă, mi- începător, iar domnia sa m-a
voastră cum aţi început, de ce am ales ca model un maior, atunci şef stimulat. Am făcut şi primele
aţi optat pentru meseria aceasta, al Direcţiei de Contraspionaj, Cosma mele recrutări de străini, printre
care au fost greutăţile Neagu. Era primul român numit la care unul de la o ambasadă străină
începutului, cum aţi perceput conducerea acestei unităţi foarte din Bucureşti, care mi-a dat tot ce
lumea informaţiilor? importante în orice ţară. Cosma i-am cerut, inclusiv cifrul de stat al
Neagu m-a stimulat în activitatea mea ţării sale. Multe documente am
Filip Teodorescu: Mi-am început de tânăr contraspion, am găsit la scos prin acest diplomat. A fost
activitatea de ofiţer de informaţii în dânsul întotdeauna un sfat bun. pentr u mine o chestiune
Direcţia de Contraspionaj, în 1961. Primul şef de serviciu pe care l-am extraordinară, să-mi fac infor-
Un tânăr ofiţer de informaţii în avut era un vechi ofiţer în Serviciul mator un diplomat al unei ţări pe
debut de activitate trebuie să-şi Secret de Informaţii al României, deci care noi trebuia să fim cu ochii, ca
aleagă un model, după ce se lucrase şi sub comanda lui Eugen şi contraspioni. Sigur, el nu ştia că
dezmeticeşte unde a intrat, şi i se Cristescu, cel care a modernizat eu sunt ofiţer de contraspionaj,
pun în faţă documentele cu care-şi Serviciul. Au fost mulţi ofiţeri care au p o a te b ă nu i a , d a r n e-a m
desfăşoară activitatea de început. continuat să lucreze sub noua împrietenit. Până la urmă - era
Vrând-nevrând, ajunge să-şi ia un denumire a Serviciului Secret de necăsătorit - i-am dat şi o nevastă,
model, de regulă un ofiţer mai Informaţii. Buni profesionişti, în doar că nu i-am fost naş.
INTELLIGENCE
 SPIONAJ
şi
CONTRASPIONAJ
Una din activităţile noastre era agenţi la Roma. Nu mai vorbesc facă surse de informare, iar
recrutarea de informatori din rândul de romani, care aveau agenţi în contraspionul trebuie să fie cu
străinilor aflaţi temporar în provinciile ocupate sau în curs de ochii pe spion, prin mijloacele
România. În 1966, am fost convins ocupare. Contraspionajul s-a specifice artei contraspionajului,
să renunţ la contraspionaj şi să trec născut ca o necesitate de a răs- pe zonele de interes unde se
la spionaj. Îmi amintesc că punde spionajului, adversarilor. concentrează informaţiile, unde
directorul Cosma Neagu, care se concentrează hotărârile poli-
avansase la gradul de colonel, m-a F.P.: Ca un fel de antidot... tice. Concepţia mea este că
chemat şi mi-a spus că-i pare rău că spionul şi contraspionul nu sunt
plec, că punea bază în mine, dar că F.T.: Trebuie să fie, pentru că duşmani. Se respectă, dacă sunt
pot reveni oricând, dacă nu mă orice stat vrea să-şi apere secretele, profesionişti.
acomodez la noul loc de muncă. valorile proprii şi atunci îşi Când eram la Contraspionaj, au
construieşte instrumentul care să reclamat de la o ambasadă -
F.P.: Cum s-ar defini un ofiţer de acţioneze în acest domeniu. pentru că spionii sunt acoperiţi la
contraspionaj complet? În primul rând, un contraspion ambasade cel mai comod - prin
trebuie să identifice care sunt Ministerul Afacerilor Externe, că
F.T.: Cred că trebuie să ne ferim de spionii. Apoi trebuie să identifice un diplomat al lor e tracasat de
definiţii foarte exacte. O definiţie
a ofiţerului de contraspionaj
complet nu există; să spunem că
sunt nişte cerinţe: să aibă dăruire
pentru această activitate, să
pornească cu convingerea că
vrea să facă această activitate şi să
accepte toate acele îngrădiri ale
posibilităţii de a se mişca în alte
direcţii, deci să renunţe la multe
alte activităţi pe care, lucrând în
afara sistemului, le poate face.
Aici eşti restricţionat în primul
rând de secret. De multe ori, cei
care te cunosc nu trebuie să ştie
unde lucrezi. La mine, multă
vreme chiar soţia nu a ştiut. Este
foarte important acest lucru,
pentru că nu ştii niciodată când
activitatea profesională îţi
impune să apari în altă postură.
Un ofiţer de informaţii este pus
în situaţia să intre într-o acţiune
în care se prezintă cu totul altul,
nu sub propria identitate şi
biografie. Deci, în afară de
pregătire, care trebuie foarte bine
făcută, atât cea teoretică, cât mai
ales cea practică - pentru că
nimeni nu se naşte spion sau
contraspion - trebuie să munceşti
pentru asta şi nici cititul cărţilor
nu ajunge.

F.P.: Cât şi ce trebuie să ştie

cetăţeanul despre
contraspionaj?

F.T.: Cetăţeanul ar trebui să ştie

că spionaj se face din vremurile
antice, şi în formele prestatale, şi din care sunt trădătorii sau posibilii echipe ale filajului şi că i-au găurit
vremea dacilor. Şi Decebal avea trădători. Spionul încearcă să-şi un cauciuc la maşină.
INTELLIGENCE
L-am chemat pe şeful echipei de la
filaj şi mi-a spus că diplomatul îi
alerga peste tot, sărea garduri, îi
ţinea la miezul nopţii şi că i-au găurit
cauciucul, să nu mai fugă. Era
nostim, nu m-am putut supăra pe ei.
I-am spus că trebuia să-l lase, că
dacă se comporta aşa, omul nu era
spion sau era unul neprofesionist.
Un spion nu procedează aşa,
trebuie să fie cu tact, să nu-şi supere
adversarii, să nu atragă atenţia. Deci
acela era un ageamiu sau un spion
prost şi atunci noi puteam să-l
ajutăm să-l retragă ai lui, că e
incapabil să facă activitatea pentru
care a fost trimis.
Chiar eu m-am ocupat de un
asemenea caz. După ce respectivul a
parcat maşina într-un loc public, a
fost invitat la sediul Miliţiei Capitalei
şi ţinut singur într-un birou, de
dimineaţa până seara. A fost servit
cu apă, cafea, gustări. El nu avea nicio
posibilitate să comunice cu ai lui de la
ambasadă, să spună unde e. Spre
seară, ne-am cerut politicos scuze că a
fost reţinut, dar că s-a produs o eroare
regretabilă. A plecat nemulţumit, a
ajuns la ai lui, a fost luat la întrebări de
şeful lui, unde a stat atâtea ore. El a
spus exact ce s-a întâmplat, iar
dovada că nu a fost crezut am avut-o
când a fost rechemat de la post şi am
scăpat de el. În spionaj şi
contraspionaj trebuie să gândeşti, să
ai idei, altfel nu ai rezultate. Aveam un
coleg foarte inteligent, bine pregătit,
cu două licenţe, dar care nu putea fi
un bun ofiţer de informaţii. Nu putea
să lege două vorbe cu un
informator, însă şi-a demonstrat
utilitatea la sectorul de exploatare
a informaţiilor de interes general.
Când reuşeşti să intri în contact cu
un spion şi să ai suficiente
argumente să-l determini să treacă
de partea ta, deci să fie dublu, este
o satisfacţie deplină. Au fost
asemenea cazuri, care au rămas în
istoria nescrisă a contra-
spionajului.
În acest punct, aş vrea să amintesc
erorile care s-au comis de câţiva
ani încoace, făcându-se publice
dosare de constraspionaj. Este o
mare greşeală, un rău făcut ţării, un
prejudiciu pe care nu ai cum să-l
repari. Te compromiţi, nu se face
aşa ceva, nu trebuia să se lase
nimeni impresionat de câteva
„voci”. Un serviciu secret de
informaţii nu moare, îşi schimbă
denumirea, priorităţile pentru o
etapă. Nu el le schimbă, ci puterea
politică din momentul respectiv şi
legile care-i guvernează activitatea.
F.P.: Ar putea arăta la un
moment dat istoria că vocile
care au cerut acest lucru să fi
avut o sursă de alimentare
undeva în afara ţării?
F.T.: Eu sunt convins că aşa este.
Şi pe unii dintre cei vocali îi şi ştiu
şi, cu grija necesară, uneori îi mai
pun la punct în mod public, dar ar
trebui luată o măsură şi pe linie
statală.
F.P.: Unii poate şi-ar fi dorit să
ajungem un stat eşuat...
F.T: Aceştia ar trebui să fie în
atenţia Contraspionajului, să
clarifice de ce s-au comportat şi se
comportă aşa. Au o motivaţie.
Este o diversiune generală, lansată
încă din decembrie 1989, îmi pare
rău că fac această trimitere, dar
aceasta e realitatea şi nu trebuie să
ne temem să o luăm ca atare. Când
a căzut diversiunea cu securiştii, că
Securitatea a omorât, deşi nu s-a
găsit nici măcar un rănit de către
vreun membru al unui serviciu de
informaţii românesc, atunci s-a
iulie-septembrie 2009 15
declanşat o altă diversiune, pe alt
plan. Nu a apărut din neant. Doar
nu suntem atât de naivi încât să
înghiţim orice ni se aruncă. Nimic
nu e întâmplător pe lumea asta,
totul e gândit şi apoi pus în operă. Şi
nimeni nu are a se teme, dacă e
cinstit, de verificările pe care le fac
serviciile de informaţii româneşti
asupra cuiva, inclusiv a mea. Pe
mine niciodată nu m-a deranjat că
sunt verificat. Eram în activitate, în
conducerea Contraspionajului
român şi aveam în biroul meu
microfoane. Care e problema?
Ştiam de existenţa lor. Dacă nu-mi
dădeam seama, n-aş mai fi fost un
contraspion de meserie. Dar nu m-
a deranjat, pentru că n-am acţionat
niciodată împotriva intereselor ţării
mele, nici împotriva Serviciului
Secret de Informaţii al României.
F.P.: Consideraţi că, din punctul
de vedere al comunicării publice,
rolul de promovare a unei culturi
de securitate cât mai complete
revine doar SRI sau întregii
societăţi, per ansamblu?
F.T.: Cultura de securitate trebuie
pornită şi promovată de cei care
răspund de securitatea naţională. Ei
trebuie să fie promotori, pentru că şi
ştiu ce să spună. Trebuie să
implementezi această cultură de
securitate cât mai larg, prin orice
mijloace care-ţi stau la îndemână,
dacă nu, le creezi. Adevărul e că
trebuie să ajungem la acea cultură de
securitate şi să determinăm opinia
publică să aibă încredere în
structurile informative ale propriei
ţări, ele fiind o componentă de bază
a sistemelor de apărare ale oricărei
ţări. În momente de pace, e mai
importantă decât oricare altă
componentă a sistemului de apărare
a ţării, pentru că este în continuă
activitate, nu are pauze, trebuie să fie
zi şi noapte de veghe. Asta e una
dintre privaţiunile acestei profesii,
că tot mă întrebaţi la început.
F.P.: Regretaţi uneori faptul că aţi
optat pentru o profesie atât de
solicitantă? Nu râvniţi la viaţa
mai liniştită pe care alţii au avut-
o, ştiind câte sacrificii aţi făcut?
INTELLIGENCE
F.T.: Atingeţi o coardă sensibilă.
Nu pot spune că mi-am dorit să
ajung ofiţer de informaţii. Mie mi-ar
fi plăcut să fiu arhitect, inginer
constructor, întotdeauna mi-a
plăcut să-mi iasă ceva din minte şi
din mâini. Dar aşa s-a întâmplat.
Prin construcţia mea, şi trebuie să
recunosc că l-am moştenit pe tatăl
meu, dacă am luat o hotărâre, o iau
cu toată seriozitatea şi mă integrez
în această activitate. Asta am făcut.
Deci, dacă ai acceptat să intri în
acest domeniu, apoi să fii convins că
asta trebuie să faci. Trebuie să te
gândeşti înainte sau dacă constaţi în
prima parte că nu poţi face faţă sau
nu ţi se potriveşte, ieşi şi lasă-i pe cei
care vor să facă această activitate.
Ăsta e şi sfatul meu pentru cei tineri
care-şi încep activitatea în domeniu.
În primul rând, ei trebuie să
hotărască. Nu trebuie să fie un job,
ci o profesie. Nu e doar un serviciu,
ci o profesie dificilă, frumoasă,
importantă, care te face cineva chiar
în propria-ţi imagine. Un tânăr asta
trebuie să-şi propună: să fie un bun
profesionist. Nu oricine poate fi
membru al unui serviciu secret de
informaţii.
F.P.: Fiecare tânăr trebuie să-şi
dorească să fie cu adevărat un
profesionist, nu doar să se
mulţumească cu statutul
obţinut...
F.T.: Exact, altfel se plafonează şi
rămâne un nimeni în sistem şi poate
ajunge aşa la pensie. Mă dau ca
exemplu stimulativ pentru cei
tineri. Majoritatea foştilor mei
subordonaţi sau colaboratori au
ajuns generali. Asta înseamnă că le-
am fost un şef bun şi chiar dacă eu
m-am retras, ei au continuat şi au
ajuns ce trebuia să ajungă. Asta
pentru mine e un motiv de
mândrie şi mulţumire. Cei care
încep activitatea de ofiţer de
informaţii trebuie să-şi propună să
ajungă cât se poate de sus, prin
munca lor. Pe mine nimeni nu m-a
promovat că am avut vreo pilă, ci
pentru că au avut nevoie de mintea
mea. La un ofiţer de informaţii
arma nu e pistolul, cuţitul, ci
inteligenţa.
F.P.: Părinţii dumneavoastră
cum v-au influenţat?
F.T.: Au fost oameni simpli. Tata,
muncitor la CFR. Am crescut la
Ploieşti, pe caldarâm.
F.P.: Setea de cunoaştere aţi
dobândit-o singur...
F.T.: Absolut. Din 5 fraţi, sunt
singurul cu studii superioare,
ceilalţi au rămas la nivel mediu, nu
că nu ar fi vrut, dar nu existau
condiţii materiale. Eu ce am făcut,
am făcut prin propriile posibilităţi,
cu sacrificii.
F.P.: Cât costă o eroare în
spionaj şi contraspionaj?
F.T.: Costă foarte mult să nu se
răsfrângă asupra ţării. Când lucrezi
în spionaj sau contraspionaj, nu
lucrezi pentru tine şi o eroare a ta
are repercusiuni asupra ţării. Am
avut cazuri când cei care trebuiau
să-şi facă treaba nu şi-au făcut-o,
fapt ce a condus la trădări celebre,
vezi cazurile Pacepa, Mircea
Răceanu. Răceanu n-a fost ofiţer,
dar era informatorul nostru şi l-am
lucrat pe contraspionaj ca la carte şi
l-am prins în flagrant. Am avut
materialele pregătite, pentru că nu-
ţi permiţi supoziţii, aveam toate
elementele activităţii lui de trădare.
Au fost şi alte cazuri în care nu s-a
făcut vâlvă. Cazul Pacepa a fost un
eşec. De el m-am ocupat când am
revenit la Contraspionaj. A trebuit
să descâlcesc nişte chestiuni. Ca
profesionist mă interesa, m-am
ocupat aproape în particular,
folosind, desigur, mijloacele
contraspionajului. Mi-a fost foarte
clar că trădarea lui în favoarea
americanilor s-a produs cu mult
timp înainte, nu în iulie 1978. L-au
recrutat când era la post, la
Frankfur t, pe vremea când
România nu avea relaţii diplomatice
cu Republica Federală Germania, ci
doar o misiune economică. Orice
serviciu de informaţii caută să-şi
recruteze o sursă de informaţii
aflată într-o poziţie bună, aşa că l-au
sprijinit, l-au alimentat cu informaţii
pe care să le furnizeze şefilor lui şi
aceştia l-au promovat, până a ajuns
în funcţia de adjunct al şefului
serviciului de spionaj român.
Devenise şi consilier personal al
preşedintelui ţării. Asta înseamnă o
recrutare de perspectivă. Ei ar fi vrut
să-l ţină în continuare, au sperat că,
după mutarea generalului Nicolae
Doicaru de la serviciul de spionaj
român la Ministerul Turismului, va fi
el cel numit, graţie şi relaţiilor bune
pe care le avea cu Elena Ceauşescu.
Şi spre spaima, nu dezamăgirea lui,
n-a fost el numit, ci un adjunct care
în viaţa lui nu se ocupase de munca
informativă. Atunci s-a speriat. A
zis: "E clar, m-au descoperit". Şi cum
avea paşaport la el la serviciu, s-a dus
la aeroport, s-a urcat în avion şi a
plecat în Germania.
Era convins că fusese descoperit şi
că va fi arestat. Această spaimă i-a
determinat hotărârea. E important
de apreciat. I-au dat bani, grad de
general în structurile americane. Şi
Răceanu a recunoscut că avea în cont
200.000 USD.
F.P.: Din ce motive se trădează?
F.T.: De ce se trădează? De regulă,
nu din „patriotism”, ca să facem o
glumă. Din slăbiciune, ori pentru
bani, ori pentru altceva, ori refulări,
nemulţumiri personale, că n-au ajuns
unde vroiau să ajungă, dar, de regulă,
sunt banii la mijloc. Cei care au
slăbiciunea banului sunt victime
sigure ale adversarilor. Toate cazurile
cunoscute de trădare au fost
pentru bani.
F.P.: Cum aţi fi definit Patria,
atunci când eraţi tânăr student
la Drept, şi cum o definiţi
acum, după atâţia ani de
muncă în slujba ei?
F.T.: Sigur că e o diferenţă mare.
Atunci nici nu mă preocupau
asemenea definiţii sau, cel puţin,
eu n-am fost preocupat. Eram
preocupat să-mi rezolv studiile,
să văd ce fac, încotro ajung. Cred
că începi să-ţi pui problemele
astea mai târziu. În primul rând,
trebuie să ai o situaţie stabilă, să
poţi să te mai gândeşti şi la
altceva. Dacă eşti tânăr şi nu te
gândeşti ce o să faci în viaţă,
înseamnă că n-o să faci nimic. Îţi
pui problema Patriei când ai deja
o anume participare la activitatea
ţării tale, în domeniul în care ai
ajuns să lucrezi. Când eşti într-un
serviciu de informaţii, ai o
participare mult mai directă şi mai
concretă şi care se leagă mai mult
de loialitate, de corectitudine.
Când e vorba de raporturile cu
străinii, simţi nevoia să-ţi aperi
ţara, să promovezi spiritul ţării
tale. La Contraspionaj, când
recrutam străini, trebuia să
mergem mai mult pe convingere,
pe sentimente, că serviciile de
informaţii româneşti n-au avut
niciodată bani mulţi să poată
cumpăra informaţii. Întotdeauna
am mers pe prietenie, pe relaţii
personale, sursa să-ţi spună de
plăcere informaţiile de care ai
nevoie. Astea au fost atuurile
noastre. Dacă eşti un tip
posomorât, încruntat, nu eşti bun
de ofiţer de informaţii. Trebuie
mereu să ai deschidere, să ai
disponibilitatea să faci o glumă,
dacă vorbeşti şi limba sursei e şi
mai bine. Pentru un ofiţer de
informaţii, o limbă străină
cunoscută nu e de ajuns.
Contraspionajul şi spionajul nu
pot fi separate decât arbitrar,
pentru că ele merg împreună.
Sigur că se mai şi formează
oamenii, mai ales când sunt tineri,
iulie-septembrie 2009 17
la cursuri, dar şi ulterior, în
colectivul în care ei funcţionează.
Dacă acolo au oameni care să-i
atragă, îi capacitează. Altfel, dacă
fiecare stă cu nasul în hârtia lui, într-
un birou, nu e de ajutor, dimpotrivă.
Din experienţă proprie, un ofiţer de
informaţii se formează în 5 ani.
Vorbim de normal, nu de excepţii.
Şi 10-15 ani poate dura pregătirea.
Trebuie răbdare, voinţă şi insistenţa
celui care vrea să facă această
activitate fr umoasă, dificilă,
interesantă şi utilă.
F.P.: Recent, aţi fost ales
preşedinte al Asociaţiei Cadrelor
Militare în Rezervă şi Retragere
din cadrul SRI. Cum percepeţi
noua funcţie şi ce vă propuneţi
să realizaţi?
F. T. : A s o c i a ţ i a t r e b u i e s ă
desfăşoare activităţi care să-i
reprezinte pe membri şi articolul 1
din Statutul de funcţionare trebuie
să fie apărarea onoarei şi demnităţii
ofiţerului de informaţii.
De atâţia ani s-a desfăşurat o
campanie şi încă mai continuă, cu
mai puţină intensitate, că mai sunt
câţiva vocali care tot mai aruncă
INTELLIGENCE
câte o mizerie asupra celor care au
desfăşurat această activitate, indife-
rent de perioadă. Trebuie să ieşim în
public, să avem argumente, să fim
convingători şi să fim crezuţi, pentru
că nu spunem neadevăruri, nu
acoperim nimic. Să înghiţim tot felul
de injurii, eu nu sunt dispus. Am avut
o acţiune bună la Baia Mare, cu
participarea sucursalei Asociaţiei şi a
Direcţiei Judeţene de Informaţii
Maramureş şi e imposibil ca
împreună să nu reuşim să schimbăm
această încercare de a crea o impresie
falsă.
F.P.: În încheiere, ce doriţi să
transmiteţi cititorilor
Intelligence?
F.T.: Aş vrea ca, prin intermediul
revistei, să-i asigur de voinţa mea de
neschimbat, de nezdruncinat, de a
milita pentru adevăr şi să-i îndemn pe
cei tineri, care au intrat sau urmează
să intre în Serviciul Român de
Informaţii să abordeze cu toată
convingerea această decizie a lor şi să
o facă cu pasiune, că vor avea cu
siguranţă satisfacţii profesionale pe
care mulţi alţii din afară nu le pot
avea.
F.P: De curând aţi împlinit o
frumoasă vârstă şi vă urăm "La
mulţi ani", multă sănătate,
succese!
F.T.: Mulţumesc! Eu n-am fost
niciodată afectat de trecerea
anilor, nu m-a impresionat şi n-am
devenit melancolic. E o dată
calendaristică pe care fiecare o
parcurge. Nu mă afectează cu
nimic faptul că schimb prefixul,
nici gândirea, nici hotărârea de a
activa. Atunci când, Doamne
fereşte, nu mă voi mai putea mişca
ori vorbi va fi grav. Dar eu am mai
glumit cu nişte colegi şi le-am spus
că eu oricum sunt hotărât să
trăiesc măcar cât Moise, aşa că să
nu spere adversarii că mă retrag
curând din activitate.
F.P.: Vă mulţumim foarte mult,
domnule Filip Teodorescu. I
 DIN ISTORIA
"TEMUTEI"
DIRECŢII A V-A
-PAZĂ ŞI PROTECŢIE DEMNITARI-
Direcţia a V-a a fost o structură a instituţiei Securităţii regimului comunist din România,
specializată în protecţia conducerii PMR/PCR şi a persoanelor care se bucurau de imunitate
diplomatică, inclusiv a înaltelor oficialităţi străine care se aflau temporar pe teritoriul României.
Direcţia specializată în paza şi
protecţia demnitarilor a funcţionat
sub diverse indicative: Direcţia I
(Decretul nr. 50 din 30 mai 1951 şi
Decretul nr. 3240 din 20 septembrie
1952); Direcţia a IX-a (Hotărârea
Consiliului de Miniştri nr. 1361 din
11 iunie 1956); Direcţia a V-a
(Decretul nr. 710 din iunie 1967). Ca
unitate centrală, avea structuri
corespondente (birouri) la nivelul
securităţilor regionale, iar după
reorg anizarea administrativ-
teritorială, la nivelul Inspectoratelor
judeţene de securitate. Doar în
cadrul Securităţii Municipiului
Bucureşti, ulterior Inspectoratului
de Securitate al Municipiului
Bucureşti (ISMB), str uctura
specializată în paza şi protecţia
demnitarilor era la nivel de Serviciu.
Încă de la început, această unitate a
funcţionat după modelul sovietic.
După 1965, s-au înregistrat tentative
de modernizare a Direcţiei a V-a.
„Reforma” s-a făcut treptat. Mai
întâi, au fost înlocuiţi ofiţerii cu
funcţii de comandă din perioada lui
Gheorghiu-Dej. Generalul (r)
Nicolae Pleşiţă, care în perioada
1967-1972 a preluat comanda
acestei unităţi, susţine că a întocmit
un plan detaliat pentru reformarea
Direcţiei: „găsisem acolo
Regulamentul lui Bucikov, un rus
KGB-ist infiltrat la noi pe post de
adjunct al Serviciului.
Cristian Troncotă
În regulamentul lui, se spunea că un
ofiţer de securitate şi gardă «trebuie
să fie tuns exemplar, ca un ostaş
sovietic». Am aruncat regulamentul
lui Bucikov, pe care nu-l mai
prinsesem în funcţie. Uniforma
devenise tot rusească. Am cerut
refor marea gărzii până la
desprinderea de Ministerul de
Interne”. Fiind suspectat că
intenţionează, prin această
manevră, să devină funcţionar de
stat cu rang de ministru, Pleşiţă a
fost refuzat în tentativa lui
reformatoare.
Mai mult ca sigur că nu aceasta a fost
adevărata cauză pentru care nu s-a
aprobat, de către Nicolae
Ceauşescu, scoaterea Direcţiei a V-a
din Securitate şi Ministerul de
Interne, pentru a fi organizată ca o
structură militară independentă.
Într-o astfel de situaţie, unitatea n-ar
mai fi putut beneficia, pentru
misiuni speciale, adică deplasările
prin Bucureşti şi în ţară ale cuplului
Ceauşescu, de ofiţeri din celelalte
structuri ale Securităţii şi Internelor.
Edificatoare în acest sens sunt
explicaţiile oferite de generalul (r)
Neagu Cosma, fost şef al
Contraspionajului, şi de Ion
Stănescu, fost şef al Consiliului
Securităţii Statului. Ei susţin că
efectivele Direcţiei a V-a au crescut
aproape an de an, „umflându-se ca
un balon” datorită temerilor
cuplului dictatorial „de a cădea
victime unor atentate”, ceea ce ar fi
deter minat „o deturnare a
Securităţii de la rosturile ei”. „Aşa
se face, mai susţin aceşti
memorialişti, că pe traseele de
deplasare a celor doi, reale şi
acoperite, se înşirau ca mărgelele
pe aţă, la vedere ori deghizaţi, sute
şi uneori mii de ofiţeri şi subofiţeri
din toate compar timentele
Securităţii, care vegheau la
integritatea corporală a familiei
Ceauşescu. Oamenii îşi
abandonaseră propriile sarcini de
contraspionaj, contrasabotaj,
arhive, financiar etc., devenind
paznici necalificaţi, tremurând de
teama de a nu se petrece
«atentatul» în sectorul care le
fusese încredinţat”. Iată deci
adevăratul rost al „băieţilor de pe
Calea Victoriei”, ca să folosim o
expresie celebră a poetei disidente
Ana Blandiana. La fel stăteau
lucrurile şi cu ocazia marilor
mitinguri populare organizate pe
stadioane sau în pieţele publice cu
prilejul sărbătoririi zilelor de 1 Mai
sau 23 August, atunci când, cu
excepţia factorilor de comandă din
unităţi şi a personalului de serviciu,
majoritatea angajaţilor instituţiei
Securităţii, indiferent de sector
(operativ sau tehnic), intra în
„dispozitivul de luptă”, unde
primea „misiuni de excepţională
importanţă”: „apărarea
secretarului general al partidului”.
iulie-septembrie 2009 19
Ofiţerii Direcţiei a V-a care formau
primul inel de gardare şi securitate
corporală a soţilor Ceauşescu erau
sprijiniţi şi de luptători antitero, care
aparţineau Unităţii Speciale de Luptă
Antiteroristă (USLA). Aceştia erau
infiltraţi în mulţime sau se deplasau
odată cu „obiectivul”. Concluzia
formulată de aceiaşi memorialişti este
fără echivoc: „asigurarea securităţii
cuplului Ceauşescu, de maniera
arătată, a perturbat grav munca
informativă a compartimentelor,
transformând-o într-o activitate de
pază şi ordine”. Acest lucru s-a
întâmplat în ultimii ani ai dictaturii
ceauşiste, atunci când i se fixase
întregii Securităţii ca principal
obiectiv „apărarea secretarului
general al partidului şi a familiei sale”.
Este perioada în care Direcţia a V-a
are în organigramă o structură
informativ-operativă cu dreptul de a
instrumenta dosare de urmărire
informativă sau mape de verificare
pentr u persoanele care, prin
comportament sau afirmaţii, „se
făceau suspecte că intenţionează ori
se puteau preta la acţiuni necugetate”.
În plan central, numărul acestor
dosare clasate în arhivă se situa între
12-14 anual. În niciunul dintre ele nu
se confirmă suspiciunile, întrucât în
urma aplicării „măsurilor informativ-
operative specifice”, adică filaj,
interceptarea comunicaţiilor, dirijarea
surselor umane secrete etc., rezultase
c ă p e r s o a n e l e r e s p e c t ive s e
„manifestă duşmănos” în mod
conjunctural şi pe fondul unor
„nemulţumiri personale”, dar se
finalizau cu luarea „măsurilor
preventive”, de regulă „influenţare
pozitivă” prin reţeaua informativă.
Un rol aparte în activitatea Direcţiei a
V-a l-au avut „traseiştii” de la
Bucureşti şi Sibiu. Pentru municipiul
Bucureşti, aceştia erau ofiţeri şi
subofiţeri angajaţi ai ISMB care
asigurau zilnic traseul sau traseele pe
care se deplasa Nicolae Ceauşescu,
între reşedinţa din Bulevardul
Primăverii şi sediul Comitetului
Central. Palatul Cotroceni, după
restaurare, era asigurat cu o gardă în
exterior formată din soldaţi din
trupele de securitate, îmbrăcaţi în
civil.
Pentru Sibiu, asigurarea traseului pe
care se deplasa „tovarăşul Nicu” (fiul
cel mic a lui Nicolae Ceauşescu, care
INTELLIGENCE
îndeplinea funcţia de prim-secretar al
organizaţiei judeţene de partid)
reprezenta o problemă mai complicată.
Biroul corespondent Direcţiei a V-a era
încadrat doar cu patru ofiţeri şi doi
subofiţeri, iar traseul de la aeroport la
sediul judeţenei de partid, de pe strada
Unirii, măsoară în jur de 3 km. În astfel
de circumstanţe, rolul „traseiştilor” îl
jucau, prin rotaţie, ofiţerii şi subofiţerii
Inspectoratului Judeţean de Securitate
Sibiu. Misiunea începea la ora 6
dimineaţa şi se prelungea până la 9-
9.30, uneori şi 10, în funcţie de cum
sosea de la Bucureşti, cu elicopterul,
„tovarăşul Nicu”, după care reveneau la
programul normal, dar rămâneau „la
dispoziţie”, în funcţie de necesităţi.
Dacă după-amiaza sau seara „tovarăşul
Nicu” pleca spre Bucureşti, atunci se
executa „traseul obişnuit”; dacă pleca la
o partidă de vânătoare sau onora o altă
„întâlnire diplomatică”, misiunile
traseiştilor de serviciu se adaptau noilor
ordine. Practic, întregul activ al
Securităţii Sibiu era permanent la
cheremul secretarului judeţenei de
partid. Dar nu asta era marea lor
problemă, ci faptul că trebuia să-şi
legendeze foarte bine prezenţa pe lângă
„obiectiv”, întrucât „tovarăşului Nicu
nu-i plăcea să vadă securişti în preajmă,
mai ales în momente de intimitate”. Pe
acest fond de suprasolicitare şi
deprofesionalizare, dar mai ales în
urma stresului acumulat, ofiţerii de
securitate sibieni deveniseră extrem de
vulnerabili. Aşa se explică un
eveniment care s-a petrecut la mijlocul
lunii ianuarie 1989, când „dispozitivul
de pază şi gardă a fost penetrat”, ceea ce
în concepţia conducerii Securităţii
reprezenta „cel mai grav pericol la
adresa securităţii statului”.
Evenimentul s-a petrecut în felul
următor: după ce „tovarăşul Nicu”
a intrat dimineaţa în birou, s-a trezit
cu un sas din Sibiu care, cu politeţe,
l-a întrebat de ce nu i se dă viză să
plece definitiv în R. F. Germania,
întrucât acolo are toată familia, iar
în România nu mai are pe nimeni,
dar şi că posibilităţile de a se
întreţine fuseseră reduse. Cu mult
calm, „tovarăşul Nicu” l-a poftit să
ia loc, l-a servit cu un pahar de
whisky şi o cafea, a dat un telefon la
Paşapoarte, iar după câteva minute
a primit răspunsul pozitiv, adică
cetăţeanului respectiv i se rezolvase
problema. După despărţirea
amiabilă de vizitatorul „nepoftit”,
„tovarăşul Nicu” a telefonat furios
„tovarăşului Postelnicu”, ministrul
de Interne la acea dată. A urmat
vizita, neplanificată, a ofiţerilor de
la Corpul de Control al
Departamentului Securităţii
Statului (DSS), iar după o lună au
f o s t s ch i m b a ţ i d i n f u n c ţ i i
majoritatea ofiţerilor de comandă,
în frunte cu şeful Securităţii din
S i b i u . Î n s ch i m b, N i c o l a e
Ceauşescu avea un comportament
oscilant faţă de ofiţerii Direcţiei
a V-a. De exemplu, când era însoţit
de un oaspete străin cu care făcea
obişnuita „baie de mulţime”, nu
accepta niciun fel de „fisură” în
dispozitivul de pază şi gardă, adică
„nu era dispus să primească
scrisori”. În astfel de cazuri,
generalul Marin Neagoe, şeful
Direcţiei a V-a, era admonestat
pentru „lipsă de vijilenţă”, iar şefii
de dispozitiv şi cei din biroul de
operaţii direct responsabili erau
schimbaţi din funcţii, unii chiar
trecuţi în rezer vă pentru
„încălcarea consemnului în timpul
misiunii de luptă”. Aşa s-a
întâmplat cu ocazia ultimei vizite la
Bucureşti a lui Iosip Broz Tito, când
un cetăţean desprins din mulţime
s-a agăţat de bara din spate a maşinii
prezidenţiale, fiind târât câţiva
metri, până ce maşina s-a oprit.
Evenimentul s-a petrecut în faţa
peronului gării prezidenţiale de la
Băneasa. Nu la fel se întâmpla în
timpul vizitelor interne de lucru,
atunci când, acelaşi Nicolae
Ceauşescu îi admonesta pe ofiţerii
Direcţiei a V-a dacă îi surpridea că îi
bruschează ori îi obstrucţionează
pe cetăţenii care doreau să i se
adreseze sau care-i strecurau
scrisori. Aşa s-a ajuns, în ultimii ani
ai dictaturii, ca măsurile de pază şi
gardă să fie din ce în ce mai
supradimensionate. După îndemnul
ceauşist al inconfundabilului limbaj
de lemn „să facem totul”, ofiţerii din
conducerea Direcţiei a V-a au înţeles
că trebuie să stăpânească situaţia
operativă prin a-i verifica pe toţi
participanţii. Erau verificaţi până şi
părinţii pionierilor care duceau flori
„tovarăşilor din conducerea
superioară de partid şi de stat” sau
dansatorii şi cântăreţii
ansamblurilor folclorice. La fel şi
actorii care recitau versuri patriotice
ori coriştii. În plus, acestora nu li se
mai permitea să recite sau să cânte
live, ci doar play-back. Nici în ziua
spectacolului, deşi actorii verificaţi
aveau rezervată o intrare separată,
nu scăpau de controlul corporal, iar
actriţele erau obligate să-şi desfacă
poşetele. Mai mult, stadioanele sau
sălile care urmau să găzduiască
diferitele spectacole omagiale (Sala
Palatului, Sala Polivalentă sau
Stadionul 23 August) erau preluate
ca dispozitive de securitate de către
Direcţia a V-a, cu o săptămână
înainte de eveniment, iar sutele de
ofiţeri mobilizaţi erau dispuşi în trei
schimburi, fiecare cu consemnul lui,
cu luare la cunoştinţă pe bază de
semnătură. În fiecare zi se făcea un
control antitero întregii locaţii. La
ultima consfătuire la nivel de şefi de
stat a Tratatului de la Varşovia, care a
avut loc la Bucureşti în vara anului
1989, dispozitivul de securitate de la
Sala Palatului a fost ridicat după 48
de ore de la sfârşitul evenimentului.
Raţiunea unei astfel de măsuri: „să
nu se producă un eveniment de
securitate care să fie exploatat
duşmănos de propaganda occi-
dentală”.
Din organigrama Direcţiei a V-a
făcea parte şi un compartiment
specializat în transmisiuni, care
dispunea de aparatură tehnică de
ultimă oră şi care era încadrat cu
ofiţeri specialişti de înaltă calificare.
Aceştia îl însoţeau pe secretarul
general al partidului în toate
deplasările din ţară şi străinătate.
Lor le revenea şi sarcina de a asigura
banda sonoră cu urale şi ovaţii la
marile mitinguri, mai ales acelea în
care entuziasmul participanţilor era
incert, ca de exemplu la deschiderea
anului universitar sau la „întâlnirile
cu oamenii de ştiinţă, artă şi
cultură”.
În schimb, la mitingul din 21
decembrie 1989, deşi ofiţerii de
securitate erau mobilizaţi pentru
acţiune încă de la ora 6 dimineaţa la
sediul ISMB li s-a pus în vedere, de
către generalul Ştefan Alexie, din
partea conducerii DSS, că „au de
îndeplinit o misiune extrem de
importantă” şi că „trebuie să
răspundă chiar cu preţul vieţii, dacă
va fi nevoie, pentru îndeplinirea
misiunii”, totuşi au intrat precipitat
în dispozitiv, fără a mai semna
documentele cu consemnul
misiunii. În dimineaţa zilei de 22
decembrie 1989, majoritatea
ofiţerilor Direcţiei a V-a, unii
înainte, alţii după fuga cu elicopterul
de pe clădirea Comitetului Central a
soţilor Ceauşescu, s-a prezentat
diferitelor unităţi militare din
Ministerul Apărării Naţionale şi
Ministerul de Interne, unde au
depus la ofiţerii de serviciu, pe bază
de proces-verbal, armamentul din
dotare şi documentele de serviciu.
Practic, Direcţia a V-a a fost prima şi
singura structură centrală din DSS
care s-a autodesfiinţat. În seara
aceleiaşi zile de 22 decembrie, când
revoluţionarii au intrat în sediul
acesteia, aflat în imediata apropiere
a clădirii CC, nu au mai găsit nimic.
Totul fusese dislocat sau distrus,
inclusiv documentele de planificare
a operaţiilor de gardare şi dosarele
de personal ale cadrelor. O astfel de
reacţie în bloc a cadrelor Direcţiei a
V-a nu se poate realiza decât urmare
a unui ordin bazat pe existenţa unui
„plan de acţiune prestabilit” ori a
„unei variante operative” pentru
momentele critice.
Cu certitudine, ofiţerii de securitate
din direcţiile centrale operative,
inclusiv cei din Direcţia a V-a,
cunoşteau foarte bine şi cu lux de
amănunte două evenimente din
istoria instituţiilor de securitate
similare din ţările Blocului Estic
european. În octombrie 1956,
ofiţerii de securitate de la
Budapesta, care au deschis focul
fără ordin şi fără somaţie asupra
mulţimii protestatare adunate în
faţa clădirii Parlamentului, au
sfârşit prin a fi linşaţi de mulţimea
dezlănţuită. În august 1968, ofiţerii
de securitate de la Praga, care se
ocupau cu contraspionajul faţă de
sovietici, surprinşi strategic de
rapiditatea invaziei tr upelor
sovietice, şi-au găsit şi ei sfârşitul,
fiind împuşcaţi în birouri, în faţa
fişetelor deschise şi a dosarelor pe
care le instrumentaseră până
atunci. Morala: „să nu deschizi foc
în mulţimea dezlănţuită şi să nu te
laşi surprins de mişcările strategice
ale sovieticilor, dacă vrei să
supravieţuieşti”. Din cercetările
efectuate până în prezent, rezultă că
niciun ofiţer al Direcţiei a V-a nu a
decedat în timpul evenimentelor
din decembrie 1989, deşi prin
jurământ ori prin consemn li se
cerea „să-şi dea viaţa dacă era
nevoie pentru realizarea obiec-
tivului misiunii”. Ceea ce înseamnă
că atât ordinul, cât şi planul de
operaţii pe care se baza subliniau cu
claritate că nu era nevoie.
În momentul în care a fost arestat
în clădirea CC, alături de Tudor
Postelnicu, generalul Marin
Neagoe, ultimul şef al Direcţiei
a V-a, a arătat camerelor de filmat
s e m nu l v i c t o r i e i . S e c ve n ţ a
respectivă a rămas ca un document
iconografic interesant pentru
istorie. Totuşi, nimeni nu s-a
încumetat până în prezent să
descifreze semnificaţia acestui gest
şi cui i s-a adresat. Dar nici nu a fost
întrebat.
Bibliografie
„Lumea magazin”, nr. 7/1999, p. 60;
Neagu Cosma, Ion Stănescu, În anul
1968 a fost programată şi invadarea
României. Informaţii inedite din
interiorul Serviciilor Speciale ale
României, Bucureşti, 1999;
Cristian Troncotă, "Duplicitarii. O
istorie a Serviciilor de Informaţii şi
Securitate ale regimului comunist din
România", Editura Elion, Bucureşti,
2003.
iulie-septembrie 2009 21
 ENIGMA
DEFECTORILOR TRANSFUGI
din fostul bloc estic comunist din Europa
N oţiunea de defector-
transfug cuprinde, în primul
rând, ofiţerii de securitate aflaţi
în misiune în afara graniţelor
statului român şi care au
refuzat înapoierea în ţară,
solicitând azil politic. O altă
categorie se referă la foştii
ofiţeri ai organelor de
Securitate care, după trecerea
în rezervă, profitând de ocazia
unor excursii în Occident, au
refuzat înapoierea în ţară. Dar
cea mai numeroasă categorie o
reprezintă infor matorii
Securităţii care, în timp ce erau
activi, deci folosiţi, au cerut azil
politic în ţările occidentale, unii
dintre ei chiar şi pe spaţiul
sovietic. Numărul acestei din
urmă categorii este de ordinul
sutelor.
Lucrările de specialitate
referitoare la istoria tehnicilor
de spionaj şi contraspionaj
disting două categorii de
defectori-transfugi: transfugi
propriu-zişi (exteriori), care îşi
părăsesc ţara din motive
p o l i ti ce, i d eo l o gi ce sa u
economice, pentru a trece la
inamic, şi transfugi activi
(„transfugue-en-place” sau
interiori), cei care acceptă să
rămână în ţara de origine, dar
care joacă rol de „cârtiţe”
pentru un ser viciu de
informaţii advers.
Potrivit unui act normativ
intitulat „Final Report Senate
Select Committee on
INTELLIGENCE
Intelligence”, elaborat de
Nu toţi defectorii-transfugi sunt consideraţi trădători din punctul Congresul SUA la 24 aprilie
1976, „defectorul” este
de vedere al ţării pe care au părăsit-o. definit ca „persoana care, din
raţiuni politice sau din alte
raţiuni, şi-a abandonat ţara şi
se află sau s-ar putea afla în
posesia unor informaţii care
interesează Guver nul
Statelor Unite”. Mai mult,
potrivit Public Law 110, un
alt act normativ elaborat de
Congresul SUA, „defectorii”
au fost împărţiţi, în funcţie de
interesele urmărite, în trei
categorii: personalităţi, agenţi
ai altor servicii de informaţii
şi persoane care au spionat,
trădat sau lucrat în favoarea
SUA (incluşi sub incidenţa
indicativului „110'S”, aceştia
primesc salariu şi protecţie
din partea CIA); transfugi de
importanţă medie (diplomaţi
de carieră, politicieni, militari,
cercetători etc.), care n-au
fost anterior în raporturi de
subordonare sau conlucrare
organizată cu ser viciile
americane de informaţii
(afiliaţi indicativului „55'S”,
aceştia sunt sprijiniţi şi
protejaţi de CIA, de la caz la
caz); personalităţi din
domeniile artistic, cultural,
sportiv, ştiinţific etc., care, din
considerente propagan-
Serviciile secrete aveau obiceiul de a prelua sub control pe unii distice sau de altă natură, sunt
defectori-transfugi ca metodă de a-şi implanta agenţii cu o instruire bineveniţi pe pământul
specială în tabăra adversă. american. Nu toţi defectorii-
transfugi sunt consideraţi
trădători din punctul
de vedere al ţării pe care au părăsit-o.
Serviciile secrete aveau obiceiul de a
prelua sub control pe unii defectori-
transfugi ca metodă de a-şi implanta
agenţii cu o instruire specială în
tabăra adversă. Gestapo-ul a
provocat, prin acest sistem, mari
pierderi mişcărilor de rezistenţă din
ţările europene ocupate de armata
germană, la fel şi sovieticii au
obţinut unele succese în perioada
Războiului Rece, ceea ce înseamnă
că, din punct de vedere strict
profesional pentru activitatea de
informaţii, avem de-a face cu
„defectori răi” şi „defectori buni”.
Prin urmare, „defectorii răi” sunt
trădătorii, pentru că divulgă
adversarilor secrete de stat
autentice, iar „defectorii buni” sunt
cei care continuă să-şi servească ţara
sub acoperirea de trădători (falşi
defectori), divulgând doar secrete
false (contrafăcute), lipsite de
importanţă. De excepţională
importanţă, în acest sens, se
dovedeşte aserţiunea lui Anatoli
Goliţîn, un celebru defector-
transfug sovietic, care a cerut azil
politic în SUA, în 1961: „ori de câte
ori un transfug important din Est se
refugiază în Vest, câţiva «transfugi
falşi» sunt expediaţi în scurt timp în
Vest, în scop de bruiere şi
compromitere atât a transfugului
adevărat, cât şi a informaţiilor
furnizate de el”. Prin urmare, „falşii
transfugi” erau, în realitate, agenţi
de evaluare expediaţi în Occident de
KGB sau de un alt serviciu secret
est-european, sub acoperire de
defector, care aveau ca misiune „să-
şi ofere serviciile CIA”, dar, în
realitate, continuau să lucreze
pentru KGB, plasând americanilor
informaţii false, bine dozate, parţial
exacte, parţial inexacte, în scop de
„intoxicare”.
La rândul său, Jacques Boud, în a sa
monumentală enciclopedie despre
tehnicile de informaţii şi serviciile
secrete, apărută la Paris în 1998,
prezintă un nou tablou al
defectorilor transfugi, cu 52 de
ofiţeri ai KGB şi GRU, 5 români, 4
cubanezi, 3 polonezi, un ceh şi un
maghiar. Din studiul dosarelor de la
fondul de anchetă al fostei arhive de
Securitate rezultă însă că numărul
defectorilor-transfugi români care,
în perioada 1975-1982, au cerut azil
„ori de câte ori un transfug important din Est se
refugiază înVest, câţiva «transfugi falşi» sunt expediaţi în
scurt timp în Vest, în scop de bruiere şi compromitere atât a
transfugului adevărat, cât şi a informaţiilor furnizate de el”
Anatoli Goliţîn
politic în diferite ţări occidentale ca
Franţa, Anglia, SUA, Germania
Federală, Belgia, Italia, Suedia şi
Elveţia este mult mai mare, nu mai
puţin de 15, de unde se naşte o
firească întrebare: „oare ce i-a
nemulţumit atât de mult pe toţi
aceştia încât să-i determine la
gesturi care, practic, au luat
proporţia unui fenomen?” Un
posibil răspuns nu poate pierde din
vedere explicaţia oferită de
istoriografia occidentală despre
această problemă, şi anume că o
parte din defectorii-transfugi din
fostul Bloc Estic comunist erau, în
realitate, dirijaţi de serviciile secrete
sovietice. Americanii au fost primii
care şi-au dat seama de această
metodă, şi ca urmare, au înfiinţat
rapid un program special,
„Defector Program”, administrat
de CIA prin „Interagency Defector
Committee” (IDC), în scopul de a
coordona găzduirea şi exploatarea
(debriefing) transfugilor. Până în
1990, au fost avuţi în vedere
defectorii din Cuba, URSS şi
celelalte ţări din Tratatul de la
Varşovia. Rezultatele nu le
cunoaştem, ele constituind, evident
şi astăzi, secrete de stat bine
protejate. Dar cine citeşte cu atenţie
dezvăluirile memorialiştilor fostei
Securităţi e imposibil să nu constate
unele aspecte de interes. Aşa, de
exemplu, generalul (r) Nicolae
Pleşiţă susţine că atât de bine
informata Securitate nu a cunoscut
totuşi, până la apariţia cărţii lui Ion
M i h a i Pa c e p a , « M o ş t e n i r e a
Kremlinului», cine îl ajutase pe
acesta să ajungă în DIE (Direcţia de
Infor maţii Exter ne). Or,
defectorul-transfug Pacepa, care şi
el a fost supus timp de câţiva ani
unui interogatoriu amănunţit
(debriefing) de către serviciile
americane, în cadrul «Defector
Program», recunoaşte că a fost
adus în DIE de către Alexandr
Mihailovici Saharovski, nimeni
altul decât mai marele consilierilor
sovietici din Securitate, în perioada
1949-1953.
Istoricul israelian Shlomo
Leibovici-Laiş, pe vremea când
ocupa „un post oficial sensibil” la
Tel-Aviv, fiind întrebat de unul
dintre „vânătorii” (ofiţerii români
din DIE) care-l căutau pe generalul
defector Ioan Mihai Pacepa,
„acesta pentru cine lucrează?”, a
dat următorul răspuns: „ăsta
(Pacepa n.n.) a servit pe toţi cei
care i-au cerut servicii”.
O situaţie asemănătoare ar fi avut
şi un alt ofiţer al DIE, un anume
Gheorghe Mandache. Din datele
păstrate în documentele fostei
Securităţi rezultă că acesta era
născut la 13 februarie 1933, într-o
comună din judeţul Botoşani, de
profesie strungar. A fost încadrat
în Securitate în 1951, fiind trimis la
un curs de specializare de doi ani în
URSS, unde a fost recrutat de
organele de spionaj sovietice.
Încadrat în DIE, a primit misiuni
informative în R.D. Germană,
unde s-a logodit cu Kothe
Brunich, sub numele de cod
Rudolf Breuman. La 13 martie
1959 a fost declarat dispărut din
Berlinul răsăritean. Împreună cu
logodnica sa, trecuse sectorul
occidental al oraşului, stabilindu-se
ulterior la Ulm, în sudul R.F.
Germania. În realitate, primise
misiuni informative din partea
serviciilor secrete sovietice, care-i
controlau activitatea sub steag
străin. Securitatea română a
încercat să-l localizeze abia în
1973. Un an mai târziu, s-a
întreprins o acţiune de răpire a sa şi
aducere sub escortă în România,
care a eşuat. „Gheorghe Mandache
prognoza un raport al
iulie-septembrie 2009 23
Securităţii, nu a fost judecat şi nici tratamentul neuniform aplicat, după
condamnat în ţara noastră, întrucât prăbuşirea Blocului Estic, asupra
imediat după comiterea actului de defectorilor-transfugi. În vreme ce
trădare s-a apreciat că trădătorul va unii au rămas în postura de trădători,
putea fi adus în ţară”. alţii au fost reabilitaţi cu acte în
Între timp, fapta ofiţerului regulă chiar de noile autorităţi
dezertor intrase sub prescripţie. democratice din Polonia (colonelul
Edificatoare este şi dezvăluirea Ryszard Kuklinski), România
făcută de generalul (r) Nicolae (generalul Ion Mihai Pacepa,
Pleşiţă, referitor la acest caz: „L-am colonelul Liviu Turcu) şi Federaţia
lansat în Germania şi a acţionat la Rusă (Boris Yutsin).
ordinele ălora (adică a ofiţerilor Un posibil răspuns - la întrebarea
KGB n.n.), în interesul lor şi în referitoare la motivele care au
detrimentul nostru. Ăia au simulat provocat această adevărată maree de
dezertarea lui Mandache de la noi, defectori-transfugi din fostul Bloc
iar el a devenit trădător. Realitatea e Estic comunist către Occident sau
că nu era trădător”. Aceleaşi pusă în slujba intereselor
semne de întrebare le ridică şi occidentale, şi nu numai - îl putem
formula dacă e să avem în
Din studiul dosarelor de la fondul v edere faptul că
de anchetă al fostei arhive de Departamentul de Stat din
Securitate rezultă însă că numărul SUA, prin CIA, a pus
defectorilor-transfugi români bazele, în 1989, unei
care, în perioada 1975-1982, au str ucturi infor mative
cerut azil politic în diferite ţări denumită „Tr ust
occidentale ca Franţa, Anglia,
SUA, Germania Federală, Belgia, Organization”, cu sediul
Italia, Suedia şi Elveţia este mult central în California şi cu
mai mare, nu mai puţin de 15, de filiere în Austria şi RFG.
unde se naşte o firească întrebare: Nou-creata organizaţie, în
„oare ce i-a nemulţumit atât de rândul căreia se aflau foşti
mult pe toţi aceştia încât să-i ofiţeri de infor maţii
determine la gesturi care, practic,
transfugi plecaţi din
au luat proporţia unui fenomen?”
România, URSS, Polonia şi
Cehoslovacia - printre
aceştia numărându-se şi
fostul general de securitate
Ion Mihai Pacepa - primise
următoarele misiuni:
„ începerea şi sprijininirea
mişcărilor de disidenţă în
ţările socialiste, orga-
nizarea şi dirijarea
activităţilor informative în
rândul emigraţiei originare
din aceste ţări, iniţierea
unor acţiuni îndreptate
împotriva statelor
socialiste prin intermediul
elementelor ostile din
rândul emigraţiei sau
disidenţilor”.
Printre acţiunile conside-
rate reuşite ale acestuia
“Trust Organization”,
Nota nr. 00444 din 14
noiembrie 1989 a CIE
(Centrul de Informaţii
Externe, noua denumire a
DIE după 1979) menţiona
INTELLIGENCE
contribuţia adusă la destabilizarea
situaţiei din Polonia, Ungaria şi
R D G. Po t r iv i t d a t e l o r ş i
informaţiilor deţinute la jumătatea
lunii noiembrie 1989 de principala
structură de spionaj a Securităţii
din România, “Tr ust
Organization” îşi propusese să-şi
concentreze acţiunile cu pre-
ponderenţă pe spaţiul României şi
Cehoslovaciei. Având în vedere
evenimentele din noiembrie-
decembrie 1989 de la Praga şi
Bucureşti, e sigur că organizaţia
care grupa foştii defectori-
transfugi din Blocul Estic a jucat
un rol important, pe care îl vom
putea cunoaşte mai bine pe
măsură ce istoriografia va
beneficia şi de alte documente ce
se vor declasifica.
Până în prezent, doar fostul
general de securitate Ion Mihai
Pacepa face referire tranşant la
acest aspect: „…revolta din
decembrie 1989 a fost posibilă
datorită eforturilor făcute de SUA
pentru a demola imperiul sovietic,
precum şi acţiunilor îndelungate
întreprinse în comun de românii
din ţară şi de cei din exil pentru a
demola tirania lui Ceauşescu.
Aceasta este părerea unanimă a
politicienilor şi istoricilor
americani interesaţi în problemele
româneşti”. Acelaşi memorialist,
într-un interviu acordat ziaristului
de limbă spaniolă Carlos
Alejandro Alfaro şi publicat în
septembrie 2002, a afirmat, fără
falsă modestie: „mi-am riscat viaţa
pentru a ajuta curajosul popor
român să se dezbare de Ceauşescu
şi sunt fericit să văd că România
este din nou o ţară liberă”. Astfel
de merite i-au fost recunoscute
oficial şi de autorităţile româneşti
postdecembriste. Prin Hotărârea
Tribunalului Suprem al României
nr. 41/1999 s-a anulat sentinţa din
1978 prin care Ion Mihai Pacepa
fusese condamnat la moarte,
restituindu-i gradul de general şi
proprietăţile confiscate. Teza este
susţinută şi de unul din „monştrii
sacri” ai presei americane şi ai
mediului de analiză strategică din
Wa s h i n g t o n , A r n a u d d e
Borchgrave.
Cel care a intervievat 24 de
defectori-transfugi din fostul Bloc
Estic comunist susţine tranşant că
cinci foşti şefi ai CIA spun că Pacepa
„a jucat un rol foarte important în
căderea comunismului”. Prin
urmare, noţiunea de defector-
transfug, în concepţia americană, ar
trebui înţeleasă nu ca o simplă
dezertare, ci trecerea pe baricada
opusă şi continuarea luptei până la
victorie, ceea ce au făcut, de altfel, şi
naziştii care au plecat în Anglia
pentru a lupta contra nazismului.
Din studiul dosarelor clasate la
fondul penal al arhivei fostei
Securităţi rezultă că, în perioada
1975-1982, au trecut „Cortina de
Fier”, cerând azil politic în
Occident: Pavel Matei Haiducu
(civil angajat în DIE, a dezertat în
Franţa), lt.maj. Dan Ştefănescu (a
dezertat în SUA), cpt. Andrei Luca
(în timp ce se afla în misiune în
Bulgaria, a trecut şi a dezertat în
Italia), cpt. Ovidiu Tănăsescu (a
dezertat în Suedia), cpt. Marius
Ştefan Stoina (a dezertat în Suedia),
cpt. Nicolae Horodincă (a dezertat
în SUA), cpt. Ioan Şerban (a dezertat
în Elveţia), maior Traian Nicola (a
dezertat în SUA), maior Mihai
Gheorghe (a dezertat în R.F.G.),
maior Ioan Teodor Covaci (a
dezertat în Belgia), lt.col. Florin
Brozici (a dezertat în Belgia) şi
colonel Nicolae Vasile (a dezertat în
Franţa). Toţi au fost condamnaţi la
moarte, în contumacie, prin
sentinţe pronunţate de tribunalele
militare, sentinţele care au rămas şi
astăzi definitive. Acestora li se
adaugă locotenent colonelul Liviu
Turcu din CIE, care a cerut azil
politic în Franţa, în primăvara
anului 1989. Faptul că acesta a
vizitat România înseamnă că a fost
achitat de orice răspundere penală,
fiind reabilitat tacit.I
Bibliografie
Nicolae Balint, Cine sunt
„defectorii'' condamnaţi la moarte ?
în „Ziarul de Mureş”, 28 august
2006; Jacqes Baud, Encyclopedie
du renseignement et des services
secrets, Paris, Ed. Lavauzelle, 1998;
Geffray D'Aumale, Jean-Pierre
Faure, Guide de l'espionage et du
cntre-espionage. Histoire et
technique, Paris, 1998 ; Mihai Pelin,
Ceea ce nu se spune : Defectorii, în
„Cotidianul”, vineri, 24 noiembrie
2000; Constantin Sava, Constantin
Monac, Adevăr despre Decembrie
1989. Conspiraţie. Diversiune.
Revoluţie… Documente din
Arhivele Armatei, Bucureşti,
Editura FORUM, 1999; „Lumea
magazin”, nr. 11/2000, p. 45. Col.
(r) Traian Stambert, Escală pe
strada „cârtiţelor”, Editura Paco,
Bucureşti 2006; Cristian Troncotă,
Duplicitarii. O istorie a Serviciilor
de Informaţii şi Securitate ale
regimului comunist din România,
Elion, 2004; „Jurnalul Naţional”,
12 februarie 2004, pp. 12-14
Prof. univ. dr. Cristian
Troncotă, (n. 12 ianuarie 1954, în
Bucureşti). Este cadru didactic
titular la Catedra de specialitate a
Facultăţii de Informaţii din 1994. În
prezent este şeful Secţiei de Studii
Postuniversitare şi Doctorat din
Academia Naţională de Informaţii.
Autor a peste 100 de articole, studii,
eseuri şi a 18 lucrări de sinteză,
monog rafii şi volume de
documente, ce au ca tematică istoria
serviciilor secrete româneşti.
Lucrări premiate de Fundaţia
Magazin istoric: "Eugen Cristescu,
asul serviciilor secrete româneşti"
(1995 Premiul A.D. Sturza); "Istoria
serviciilor secrete româneşti. De la
Cuza la Ceauşescu" (1999 premiul
Nicolae Iorga); "Documente SSI
despre poziţia şi activităţile
grupurilor politice din România 6
septembrie 1940 – 23 august 1944",
vol. II, (2007 premiul Aurel
Sacerdoţeanu)

Lucrările de specialitate referitoare la istoria tehnicilor de spionaj şi

contraspionaj disting două categorii de defectori-transfugi: transfugi propriu-
zişi (exteriori), care îşi părăsesc ţara din motive politice, ideologice sau
economice, pentru a trece la inamic, şi transfugi activi („transfugue-en-place”
sau interiori), cei care acceptă să rămână în ţara de origine, dar care joacă rol de
„cârtiţe” pentru un serviciu de informaţii advers.

iulie-septembrie 2009 25
"Domeniul intelligence-ului este o profesie pe viaţă şi pe moarte, dar tot
aşa sunt medicina şi deportarea maselor. În ambele situaţii, eşecul înseamnă pierderi."
"INTELLIGENCE-UL
MODERN"
Definirea termenului „inte-
lligence“ din limba engleză poate
avea mai multe semnificaţii, din
care menţionăm: abilitatea de a
gândi şi învăţa, informaţii şi
colecţie de informaţii secrete,
culegători de informaţii secrete
(agenţi/spioni) spirit inteligent (în
sensul entităţii capabile de gândire
raţională) .
Având în vedere toate aceste
semnificaţii, preluarea acestui
termen în limba română este
argumentat de utilizarea unor
termeni echivalenţi pentru fiecare
din semnificaţiile termenului
intelligence în limba română, cum
ar fi: infor maţii prelucrate,
serviciu/agenţie de informaţii,
proces/procesarea informaţiei,
produs informativ care face referiri
la domeniul extins şi cuprinzător al
activităţii de informaţii necesitând
precizări suplimentare.
Termenul ca atare este necesar în
definirea conceptului intelligence şi
a derivatelor sale pentru care este
utilizat şi în limba română
intelligence strategic, intelligence
tactic etc.
Conceptul „intelligence“ este unul
din conceptele complexe, în sensul
în care poate fi utilizat din cel putin
trei perspective, si anume: proces,
organizatie si produs .
INTELLIGENCE
Rob Johnston, Analytic Culture in the U.S.:Intelligence Comunity - Center for Study of Intelligence
DE LA TERMEN ŞI CONCEPT
LA ACTIVITATEA DE INFORMAŢII
PENTRU SIGURANŢA NAŢIONALĂ
Tiberiu Tănase
? intelligence-ul din perspectiva
pr ocesului poate re prezenta
„ansamblul operaţiilor de culegere,
filtrare, analiză a datelor şi
informaţiilor şi de diseminare a
produselor de intelligence cu valoare
acţionabilă pentru a satisface
necesităţile unui consumator
specific“.
? intelligence-ul ca organizaţie
defineşte structurile, unităţile,
agenţiile care pun în practică procesul
respectiv şi elaborează produsul final.
? intelligence-ul ca produs - din
această perspectivă, intelligence-ul
reprezintă acel produs realizat la
nivelul structurilor de informaţii
rezultat din culegerea, selectarea,
evaluarea, analiza, integrarea şi
interpretarea informaţiilor, unele
secrete, altele nu, ce oferă liderilor
politici sau militari informaţiile
necesare luării unor decizii de interes
naţional.
Intelligence ca proces
(producerea/procesarea)
de informatii
Intelligence-ul din perspectiva
procesului sau a producerii de
informatii reprezinta un demers
analitic, organizat si desfasurat de
catre structuri specializate de analiza-
sinteza, pe baza coroborarii, integrarii,
analizarii si evaluarii datelor care, luate
se parat, aparent nu au o
semnificatie deosebita, dar care,
stocate, preluate si interpretate,
ulterior, într-un context dat, capata
importanta operativa. Acest
proces (intelligence) poate avea
două componente: strategică şi
operaţională.
Componenta strategică a
procesului asigură beneficiarilor
informaţiile necesare pentru
definirea politicii naţionale sau
pentru luarea unor decizii de
interes naţional cu efect pe termen
lung. Aceste informaţii vizează o
analiză pe termen lung şi se
regăsesc în studii de intelligence şi
în prognoze.
Componenta operaţională
asigură informarea continuă şi în
timp real a liderilor politici şi
militari, prin documente
reprezentate în special de buletine
informative curente şi rapoarte de
analiză pe termen scurt.
Procesul informaţional/fluxul
(ciclul) intelligence (Intelligence
Cycle): reprezintă un proces ce
cuprinde un ansamblu de activităţi
specifice de informaţii
structurate pe câteva etape
distincte, şi anume:
-formularea cererii de informaţii;
-planificarea culegerii de
informaţii;
-colectarea informaţiilor primare;
-analiza informaţiilor brute şi
producerea de intelligence finit
(produsul de intelligence);
-diseminarea produselor către
solicitantul iniţial sau către alţi
destinatari interesaţi.
În această ultimă etapă,
beneficiarul examinează produsul
informativ primit şi îşi poate revizui
cererea, demarând din nou ciclul de
informaţii. Acest ciclu cerere
informaţii primare - analiză
informaţii finite poate reîncepe de
mai multe ori, până ce beneficiarul
este satisfăcut şi adoptă o decizie.
Când acest lucru s-a produs, ciclul
informativ se opreşte.
Fiind un proces complex, fluxul
(ciclul) intelligence este multi-
dimensional, multi-direcţional,
interactiv şi are caracter iterativ
(repetat şi frecvent).
Din punct de vedere al cererii de
informaţii, este foarte posibil ca
solicitantul/beneficiar ul să
cunoască cu precizie ceea ce are
nevoie, precum şi cum ar trebui
să arate produsul de intelligence
finit, dar, la fel de bine, se poate să
nu cunoască aceste aspecte şi este
extrem de important, ca pe întreg
parcursul acestui proces, să existe
interacţiunea/ comunicarea
dintre utilizator ul final şi
producătorul principal (analist).
Organizaţie de intelligence
Agenţia/Serviciul de informaţii
reprezintă o instituţie publică sau
privată, legal constituită, care
utilizează metode, mijloace,
proceduri şi tehnici specifice
activităţii de informaţii, în scopul
căutării, culegerii, verificării,
prelucrării, documentării, stocării
sau comunicării informaţiilor de
interes beneficiarilor/ utilizatorilor
abilitaţi sau unor entităţi interesate
(instituţii, agenţi economici,
persoane private), în forme şi
modalităţi instituite potrivit legii şi
normelor interne.
Dupa 11 septembrie 2001, s-au
evidentiat preocuparile statelor în
vederea organizarii mai eficiente a
structurilor si managementului
serviciilor de informatii, fiind
adoptate diferite forme organi-
zatorice de realizare a acestui
obiectiv, cu rezultate concrete în
îmbunatatirea eficientei si perfor-
mantelor acestora.
În esenţă, agenţiile/serviciile de
informaţii au scopul de a căuta şi
procura date, a le analiza şi
transforma în informaţii necesare
conducerii politice, economice şi
militare a unui stat, în procesul
informaţional.
Modul în care este organizat şi se
desfăşoară acest proces determină
structura şi modul de funcţionare a
unei agenţii/serviciu de informaţii.
Produsul - intelligence
În terminologia NATO, intelli-
gence-ul reprezintă un produs care
rezultă din procesarea informaţiilor
privind naţiunile, forţele/elemente
ostile/potenţial ostile sau regiuni în
care au loc sau pot avea loc
operaţiuni sau mai pe scurt,
produsul finit obţinut în urma
prelucrării informaţiilor brute.
În accepţiunea prevederilor Doctri-
nei naţionale a informaţiilor pentru
securitate, produsul informaţional
(intelligence n.n.) este considerat un
rezultat al activităţii de procesare
(producere) a informaţiilor pentru
securitate, obţinut de către structuri
analitice specializate, materializat şi
individualizat în documente şi forme
de evidenţă specifice şi destinat
factorilor decizionali stabiliţi de lege.
Acest produs se poate prezenta
sub formă de:
?buletine de informare - elaborate
periodic, pentru comunicarea
informaţiilor către beneficiarii din
afara instituţiilor specializate;
?sinteze informative - documente
de infor mare realizate prin
integrarea unui lot de informaţii
circumscrise aceluiaşi criteriu
tematic, prin care se reconstituie
elementele esenţiale ale unor
ameninţări sau ale unor surse de
risc, în coordonate de timp şi spaţiu
date;
?note - principalele documente de
informare, elaborate la nivel central
sau local, în baza uneia sau a mai
multor informaţii, prin care se
semnalează aspecte esenţiale ale
unui fapt, fenomen, eveniment
care interesează siguranţa na-
ţională;
?alte tipuri de documente de
informare.
Activitatea informativă
pentru securitate naţională
Activitatea infor mativă
reprezintă ansamblul ope-
raţiunilor şi acţiunilor desfă-
şurate de către structuri specia-
lizate, legal constituite, în mod
planificat, sistematic, unitar,
ofensiv şi în secret, prin folosirea
mijloacelor şi metodelor specifice,
pentr u căutarea, culeg erea,
ve r i f i c a r e a , p r e l u c r a r e a ş i
valorificarea infor maţiilor
referitoare la factori de risc,
ameninţări, stări de pericol la adresa
securităţii naţionale, precum şi în
vederea controlului tendinţelor şi
evoluţiilor acestora, în scopul
prevenirii, contracarării, înlăturării
lor sau aplicării legii, după caz. În
textul Doctrinei naţionale a
informaţiilor pentru securitate sunt
precizate componentele de bază ale
activităţii informative, respectiv:
activitatea de infor maţii şi
activitatea de contrainformaţii.
În timp ce activitatea de informaţii
reprezintă ansamblul acţiunilor,
operaţiunilor şi procedeelor
informativ - operative prin care se
iulie-septembrie 2009 27
realizează, în secret, căutarea,
prelucrarea, stocarea şi valorificarea
informaţiilor necesare cunoaşterii,
p r e ve n i r i i ş i c o n t r a c a r ă r i i
ameninţărilor la adresa securităţii
naţionale, activitatea de
contrainformaţii reprezintă tot un
ansamblu al unor acţiuni,
operaţiuni şi procedee informativ-
operative, dar desfăşurate în scopul
protejării informaţiilor obţinute de
către serviciile şi structurile depar-
tamentale de informaţii împotriva
divulgărilor neautorizate şi a
acţiunilor spionajului străin, pentru
apărarea instituţiilor, activităţii şi
personalului.
Totodată, în cursul elaborării
pachetului de proiecte ale legilor
care reglementează domeniul
securităţii naţionale în ţara noastră,
au fost adăugate activităţilor de
informaţii şi contrainformaţii cele
de protecţie, acestea revenind unor
structuri şi componente abilitate
din sistemul de securitate naţională.
Activitatea de informaţii pentru
securitate (date culese, procesate şi
puse la dispoziţie în scopul de a
satisface cererile de informaţii
specifice) este reglementată prin
norme specifice, emise în baza şi
pentru aplicarea legii şi se
desfăşoară în secret, cu asigurarea
protecţiei surselor, mijloacelor,
metodelor şi tehnicilor utilizate.
Activitatea de informaţii pentru
securitate se desfăşoară pe baza a
zece principii de bază, şi anume:
legalitatea, caracterul planificat şi
sistematic, ofensivitatea şi
mobilitatea, anticiparea şi
previzionarea, obiectivitatea
evaluărilor, informarea exactă,
corectă şi oportună a factorilor de
decizie, independenţa, neutra-
litatea şi echidistanţa politică,
protecţia surselor, metodelor şi
mijloacelor, cooperarea, conlu-
crarea şi colaborarea, cooperarea
internaţională cu serviciile de
informaţii ale statelor membre ale
Organizaţiei Tratatului Atlanti-
cului de Nord, Uniunii Europene,
precum şi cu alte servicii de
informaţii. În privinţa princi-
palelor metode ale activităţii de
informaţii sunt de menţionat:
INTELLIGENCE
căutarea informaţiilor, culegerea
informaţiilor, colectarea informa-
ţiilor, obţinerea infor maţiilor,
verificarea, procesarea (producerea)
informaţiilor, prelucrarea (tratarea),
coroborarea, analiza/sinteza,
evaluarea, informarea exactă, corectă
şi oportună a factorilor de decizie.
Pornind de termenul Intelligence, se
poate afirma că există termeni deja
consacraţi de tipul intelligence, care
stau la baza unor concepte din
domeniul securităţii şi care:
?au mai multe semnificaţii în limba
română (cazul Intelligence);
?nu au echivalenţă în limba română
(cazul preemptive action);
?se traduc greşit (cazul home-
landsecurity - securitatea spaţiului de
interes, tradus adesea prin ,,securitate
internă”).
În concluzie, se poate observa
importanta si utilitatea folosirii
corecte a unor termeni deja consacrati
în vocabularul curent al culturii de
intelligence si de securitate, cum sunt
intelligence-ul, counter-intelligence-ul
(tradus prin contrinfor matii),
homeland security (tradus prin
securitatea internă/a patriei, dar cu o
semnificaţie conce ptuală mai
complexă - securitatea spaţiului de
interes) sau acţiuni ,,preemptive”
(care, în esenţă, semnifică scopul şi
caracterul unei acţiuni de război,
lovitură sau strategie).
În ceea ce priveşte activitatea de
informaţii (pentru securitate), aceasta
este indispensabilă realizării securităţii
naţionale şi colective şi necesită
conceperea unor sisteme, metode şi
tehnici de management şi relaţionare
interinstituţionale flexibile şi în acelaşi
timp stabile, care să conducă la
coordonarea şi conjugarea eficientă a
activităţilor şi acţiunilor desfăşurate.
Totodată, nu trebuie uitat faptul că
activitatea de infor maţii (din
domeniul intelligence) rămâne o
profesie pe viaţă şi pe moarte, în care
eşecul înseamnă pierderi, iar succesul
rămâne adesea anonim, ca şi autorul. I
Bibliografie
1.Encarta 2007- 1993-2006, Microsoft
Corporation
2.Vasile Păun, Competitivitate prin
informaţie, Editura Paideia, 2006,
p. 221- 234
3.Mark Lowental, Intelligence: from
secret to Policy, Washington DC:
Congressional Quarerly Press, 2002
4.Intelligence (informaţie finită):
informaţie supusă unui proces complex
de analiză, căreia i s-a adăugat valoare.
www.intellcompetitiv.ro/ro/glosar.html
- un alt mod de a gândi în afaceri.
5.Herbert E Mayer, Adevărata lume a
intelligence-lui, New York, 1987.
6.Dan Plăviţu, „Revoluţia informaţiilor
în epoca postmodernă” în „Informaţiile
militare în contextul de securitate
actual”, Editura Centrului Tehnic
Editorial al Armatei, Bucureşti, 2006.
p. 46
7.Sergiu T. Medar, Cristi Lăţea,
Intelligence pentru comandanţi,
Editura Centrului Tehnic Editorial al
Armatei, Bucureşti, 2007, p. 30, 32
8.Corneliu Pivariu, Lumea Secretelor,
O modalitate de a înţelege Informaţiile
Strategice, Editura Pastel, Braşov, 2005,
p. 320.
9.NATO Glossary of terms and
definitions (Glosarul termenilor şi
definiţiilor).
10.Doctrina de informaţii a NATO,
AJP- 2.0
11.Doctrina naţională a informaţiilor
pentru securitate, adoptată în şedinţa
CSAT din 23 iunie 2004, p. 35.
12.A preveni, a obstrucţiona, a
împiedica sau opri o altă acţiune sau
producerea unor consecinţe ale
acesteia. Enciclopedia, Encarta 2000
(Webster Dictionary).
Lector universitar Tiberiu Tănase
este absolvent al Facultăţii de Istorie -
Filosofie, Universitatea din Bucureşti
şi doctorand al Facultăţii de Istorie.
Colaborator al publicaţiilor: Revista
de Istorie Militară, Psihosociologia
mass-media (Revistă trimestrială
editată de Academia Naţională de
Informaţii), Profil şi Intelligence
(Publicaţii ale Serviciului Român de
Informaţii), revista Historia şi
revistele Institutului Naţional pentru
Totalitarism şi Institutului Naţional
pentru Studiul Totalitarismului
(Colecţia Documente) şi Institutului
D i p l o m a t i c Ro m â n ( Re v i s t a
Institutului).
P Planificarea este percepută ca
un subiect eliptic şi dificil de
stabilit. Şi aceasta pentru că teoria
Declinări parţiale pentru o nouă gramatică teoretică
aplicată practicii cotidiene în activitatea de intelligence
Constantin Vardianu, Iulian Diculescu
sa se inspiră din mai multe
discipline şi nu are canoane care să
fie larg împărtăşite. Prin urmare,
scopul acestui articol este de a
schiţa limitele domeniului, precum
şi de a aborda unele dintre cele mai
problematice aspecte cu care se
confruntă planificatorii atât ca
teorie, cât şi la nivelul practicii
cotidiene.
Chestiunea centrală în jurul căreia
se articulează tematica propusă
priveşte rolul pe care îl poate juca
planificarea în dezvoltarea unei
instituţii publice performante şi în
limitele fireşti ale unui sistem de tip
democratic. Accentul nu va cădea
pe prezentarea sau dezvoltarea
unui model al procesului de
planificare. Mai interesantă este,
pentru început, surprinderea
unora dintre influenţele de tip
c o n t e x t u a l s a u i s t o r i c, a
motoarelor sau frânelor axiologice
ori a oportunităţilor strategice în
măsură să confere identitatea
planificării, precum şi să modeleze
capacitatea planificatorilor, cât şi a
celorlalţi actori instituţionali, de a
inf luenţa mediul inter n şi
domeniul specific de activitate.
lan
lanificator
lanificare
Dezbaterile definesc teoria
Din start precizăm că nu rezonăm cu
cei care îşi fac intrarea în orice
subiect cu lamentări privind aşa-zisa
„lipsă a unei definiţii unanim
acceptate”. Fetişul unanimităţii nu îşi
are locul şi nici măcar nu mai este de
bon ton în numeroase discipline. Cu
atât mai mult, în ceea ce priveşte
ideile, înregimentarea gândirii în
spatele unei comode unanimităţi
reprezintă o abandonare voluntară a
autonomiei intelectuale, o achiesare
nu neapărat conştientizată ca atare la
roluri şi forme de manifestare
specifice mai degrabă unei perioade
demult depăşită. În schimb, a
documenta şi a reda critic harta
dezbaterilor constituie o modalitate,
mai fidelă şi mai onestă din punct de
vedere intelectual, de reliefare a
conţinutului, stadiului şi cursului de
evoluţie a cunoaşterii şi a teoriilor
specifice unui anumit domeniu.
În acest context, admitem că
subiectul planificării se dovedeşte
foarte alunecos, iar definiţiile sunt fie
fr ustrant de tautologice, fie
rudimentare până la dezamăgire.
Există câteva explicaţii pentru
această precaritate gnoseologică.Mai
întâi, din punct de vedere al ştiinţelor
politice, o parte importantă a
întrebărilor referitoare la planificare
pot fi incluse în problematica mai
largă privind rolul statului în
transformarea societăţii.
Subsecvent, teoria planificării se
suprapune cu teorii ale diferitelor
discipline ale socialului, ceea ce face
!
dificil de limitat aria sa de relevanţă.
În al doilea rând, din punct de
vedere al analizei organizaţionale,
limita dintre planificatori şi unele
categorii profesionale «înrudite»
cum ar fi manageri instituţionali sau
de proiect etc. nu este una care să
împartă taberele în mod definitiv şi
mutual exclusiv.
În fapt, planificatorii nu se ocupă
doar cu planificarea (ci şi cu
evaluarea, bugetarea ş.a.), iar cei
care nu sunt în mod explicit
planificatori întreprind adesea
demersuri ce pot fi sumate
planificării (organizarea activităţilor
etc.).
Eşecul de a distinge într-o manieră
clară sarcina specifică a planificării
de cea aparţinând diferitelor forţe
statutare/profiluri funcţionale ale
unei instituţii face dificil de
recunoscut ceea ce trebuie şi ceea ce
pot face concret planificatorii.
Întrebarea esenţială nu obţine un
răspuns concret: cine anume
proiectează, constr uieşte,
manageriază sau reformează o
instituţie?
iulie-septembrie 2009 29
Adesea, acesta este terenul pe care
omnipotente teorii ale planificării se
ciocnesc de mult mai modeste, dar
inconturnabile constrângeri ale
practicii cotidiene a planificării. În al
treilea rând, domeniul cunoaşte un
clivaj important între ontologie şi
procesualitate, între cei care îl
definesc pornind de la obi-
ectul/conţinutul său (ex.: ce este un
plan, ce rol îndeplineşte) şi cei care
pun accentul pe metodă (cum
trebuie întocmit, care sunt soluţiile
de implementare etc.). Rezultă,
astfel, două seturi mari de
problematici şi priorităţi care, în
lipsa unei înţelegeri aprofundate, fac
dificilă o abordare integrată şi
coerentă a planificării.
În fine, numeroase discipline
(precum economia, spre exemplu)
beneficiază de o serie de
metodologii care le sunt specifice. În
cazul planificării, metodologiile sunt
împr umutate din mai multe
domenii, ceea ce face ca baza sa
teoretică să nu poată fi derivată din
instrumentele analitice utilizate.
Astfel, planificarea este cel mai
adesea definită mai degrabă printr-
un interes specific împărtăşit în
spaţiu şi timp, prin angajament faţă
de instituţie, faţă de comunitate şi
prin orientare pragmatică spre
practica profesională.
Teoria luminează practica
Toate aceste „dezacorduri”
referitoare la scopul şi natura
planificării, precum şi problemele
întâmpinate în identificarea şi
definirea concretă a planificatorului,
constituie tot atâtea nu obstacole,
cum ar considera cei porniţi în
căutarea unanimităţilor pe terenul
cunoaşterii, ci intersecţii episte-
mologice în sintetizarea şi
delimitarea unui conţinut adecvat
pentru o teorie specifică şi o practică
instituţională viabilă.
Totuşi, în numeroase cazuri întâlnim
«practicieni» cu atitudini preţios şi
profund dispreţuitoare faţă de
«caracterul abstract» al teoriei
planificării. Aceasta se traduce direct
în ignorarea sau desconsiderarea
bazei teoretice, atitudine e drept
INTELLIGENCE
întâlnită şi în alte discipline. Astfel, aibă în vedere dacă doresc o reală
cea mai mare parte a oamenilor de îmbunătăţire a eficienţei activităţii.
afaceri nu este, în general,
familiarizată cu ştiinţele economice;
iar liderii diverselor comunităţi nu se
interesează aplicat de teoretizarea
socialului.
Ca activitate practică, planificarea se
distinge, totuşi, de alte activităţi prin
ambiţia de a previziona consecinţele
acţiunilor sale. Planificatorii, dispun
de mai multe tipuri de instrumente
analitice specifice, dar majoritatea
acestora reprezintă forme mai mult
sau mai puţin evoluate de
valorificare şi extrapolare a
experienţei anterioare şi, respectiv,
proiectare a acesteia în viitor. Iar în
munca de zi cu zi, baza este dată mai
mult de intuiţie decât de elemente
teoretice explicit conştientizate.
Totuşi, o astfel de intuiţie poate fi
considerată teorie deja asimilată,
interiorizată. În această situaţie,
putem vorbi despre o cunoaştere
profesională „acumulată”, în care
integrarea „lecţiilor învăţate” se
cuplează natural. Rezumând, teoria
poate lumina practica şi, deşi mulţi
practicieni ai domeniului se
raportează la teoria planificării ca la Precondiţii pentru o gramatică
o referinţă educativă inertă şi teoretică integrată practicii
condamnată la irelevanţă în faţa cotidiene
« p r a g m a t i s mu l u i » a c t iv i t ă ţ i i
profesionale, aceasta permite Dezbaterile definesc teoria, iar
tocmai considerarea limitelor şi teoria luminează practica. Aceasta
condiţiilor acestui pragmatism. este, rapid spus, situaţia ideală, dar
Preocuparea pentru abordarea atingerea ei este jalonată de câteva
teoretică a planificării nu este doar o precondiţii de bază.
îndeletnicire intelectualistă condam- Mai întâi, avem în vedere faptul că
nată la rostirea de «vorbe frumoase» actul de luciditate profesională
undeva la marginea domeniului ori poate, şi chiar trebuie să contribuie
la legitimarea «ştiinţifică» sau la „revizuiri” periodice, iar sub
«teoretică» a producţiilor de gen, acest unghi, dezbaterea unor
mai mult sau mai puţin inspirate, ale subiecte aparent «evidente»,
practicienilor. Dimpotrivă, dacă este precum cele de management,
corect asimilată cu complexitatea şi planificare, intelligence etc., este
zonele ei de incertitudine atunci perfect firească.
contribuie la definirea domeniului şi Presiunea idealizărilor dogmatice
creşterea eficienţei activităţilor trebuie, de asemenea, să scadă: nici
practice întreprinse în acest cadru. prin planificare integrată, nici prin
Astfel, intersecţiile şi dezbaterile intelligence nu reinventăm roata.
despre care aminteam mai sus ca Realizăm, cel mult, o necesară şi
exemple ce nu au ambiţia de a epuiza indispensabilă sincronizare cu
lista constituie tocmai asemenea evoluţii ale referinţelor profe-
zone de interogare pe care atât sionale în mediul de securitate
planificatorii, cât şi cei cu care euro-atlantic de care aparţinem şi în
aceştia conlucrează, trebuie să le care evoluăm.
Artificiile ideologice trebuie să fie
marginalizate: nu este utilă şi nici
de dorit căutarea de Definiţii (cu
majusculă), de adevăruri cu
pretenţii de universalitate pe care
mai apoi un întreg sistem să le
asimileze mecanic. De asemenea,
marile butaforii hieratice trebuie
abandonate: un profesionist nu
mai poate susţine închipuite
voievodate hagiografice, precum
omniscienţa, omniprezenţa ori
omnicompetenţa instituţională a
planificării sau vreun specific al
acesteia dat de etnogeneza
car pato-danubiano-pontică.
Pentru Serviciu, noua planificare a
activităţii de intelligence porneşte,
în primul rând, de la faptul că
România nu mai poate fi înţeleasă
în cheia citadelei asediate şi
abandonate în calea „tuturor
răutăţilor”, ci mai curând ca o
piesă a unui vast mozaic policrom
al civilizaţiei europene şi euro-
atlantice.
Nu în ultimul rând, ne declarăm
deloc descurajaţi de recurenţa
unor aprecieri construite în jurul
argumentaţiei „formelor fără
fond” şi nici nu trăim cu
entuziasmul iluzoriu al soluţiei
miraculoase (a se citi „panaceu”)
ce dă, peste noapte, răspunsul la
toate căutările anterioare. În fond,
integrarea selectivă a tuturor
acumulărilor pozitive este cheia
valorificării şi remodelării culturii
instituţionale. Primele biserici
creştine s-au clădit cu pietrele
templelor păgâne...
Crede şi cercetează despre
repere sistemice şi
„imperative eretice”
Orice (r)evoluţie se întemeiază pe
tehnici specifice prin care este
schimbată ordinea prestabilită
dintr-un domeniu fundamental:
societate, economie, ştiinţe, religie
etc. Revista în paginile căreia îşi
găseşte locul acest articol este una
de Intelligence, domeniu care nu
este nici el ocolit de periodice
„revoluţionări”. Ultima, în curs, ar fi
cea care peste ocean este botezată
chiar «Revolution in Intelligence
Affairs». Aplicând un dublu mutatis
mutandis, formula este justă şi pentru
părţile subsecvente activităţii de
intelligence (inclusiv planificarea),
precum şi traversând înapoi
Atlanticul în ceea ce priveşte agenţiile
europene de informaţii.
Coborând în plan naţional,
menţionăm faptul că la nivelul
Serviciului Român de Informaţii este
aplicată o nouă concepţie de
planificare integrată care dispune,
pentru implementare, de un întreg
sistem instituţional dedicat. Sintetic
prezentat, modelul integrează o serie
de repere clasice, precum cele
referitoare la planificare, programare
şi bugetare, interconectate sistemic,
cărora le adaugă o componentă
specifică de evaluare. Adaptarea este
cu atât mai necesară cu cât activitatea
de intelligence implică realizarea unor
ample şi complexe analize şi
prognoze ale dinamicii mediului de
securitate, în măsură să funda-
menteze proiecţia pe termen mediu
cu privire la obiective de îndeplinit,
capabilităţi ce urmează a fi dezvoltate
şi operaţionalizate, corelat cu
resursele estimate a fi disponibile.
Sunt asigurate, astfel, premisele
pentru o dimensionare realistă a
obiectivelor şi acţiunilor ce pot fi
asumate, dar şi pentru o evaluare
calitativă a rezultatelor şi eficienţei
îndeplinirii acestora.
Ar mai putea fi amintit faptul că
modelul de planificare integrată
evocat este racordat la evoluţiile
recente ale managementului la nivelul
practicilor euro-atlantice în domeniu,
precum şi la realităţile contextului
instituţional propriu şi ale sistemului
de securitate naţională. Însă, atuul
principal îl reprezintă configurarea
acestuia pe principii organizaţionale
care să permită un grad real de
adaptabilitate, bazat pe asigurarea
condiţiilor pentr u luarea în
considerare a ideilor şi strategiilor
emergente la nivel instituţional. Este
esenţial ca sistemul să admită, în
interiorul propriei dezvoltări, puncte
de vedere alternative, să recenzeze
propuneri de optimizare, să
permită problematizările sau
chestionarea posibilelor opţiuni
şi, mai ales, să nu descurajeze
manifestarea firească a
inteligenţei şi creativităţii. Acesta
este «imperativul eretic» al
oricărui sistem sau actor al
acestuia care caută să nu se
anchilozeze în mulaje procesuale
sau str ucturale rigide, ci,
dimpotrivă, are drept obiectiv
modernizarea şi adaptarea la
evoluţia mediului în care
operează.
Prin funcţia sa integratoare,
planificarea poate şi trebuie să
devină un instr ument de
gestionare a complexităţii şi
granularităţii unei instituţii
flexibile de intelligence. I
Constantin Vardianu este
specialist în planificare integrată şi
analiza de securitate este licenţiat
în psiho-sociologie (Academia
Naţională de Informaţii) şi are
studii post-universitare în relaţii
internaţionale şi integrare euro-
atlantică (Şcoala Naţională de
Ştiinţe Politice).
Iulian Diculescu specialist în
planificare integrată şi analiza de
securitate este licenţiat în ştiinţe
politice şi urmează un master în
studii europene (Universitatea
Bucureşti).
iulie-septembrie 2009 31
 SURSELE DESCHISE
şi noile
TEHNOLOGII MEDIA
- partea a II-a -
Activitatea de culegere de „informaţii” din sursele deschise (Open Source Intelligence - OSINT)
este derivată din ziare, reviste, cotidiene, radio şi televiziune şi din Internet. Iniţial, analiza de
informaţii a utilizat aceste date ca un „supliment” pentru analiza tradiţională bazată pe date
clasificate, iar colectarea sistematică a informaţiilor din surse deschise nu a reprezentat o prioritate
a comunităţilor de informaţii. În ultimii ani, modificările majore apărute în viaţa socială
internaţională au intensificat şi adâncit interesul pentru investigarea surselor deschise.

Cristian Păun
IPTV, o opţiune în Internet? cu dezvoltările tehnologice ale
canalelor de date. Dezvoltarea este
Întrebarea este retorică. Dacă accelerată la rândul ei de nevoia de
După ce am trecut în revistă o canalul de comunicaţie de date are o comunicare. Nevoia de comunicare
nouă direcţie spre care se îndreaptă bandă suficientă pentru transmisii la rândul său este supraexcitată de
serviciile implementate într-o reţea video, cu siguranţă vor apărea şi nevoia de cunoaştere. Nevoia de
metropolitană şi am văzut opţiuni pentru ocuparea ei! Magia cunoaştere împinge peste limite
avantajele unei arhitecturi SOA, transmisă oamenilor la primele nevoia de colectare de informaţii.
putem privi spre reţeaua Internet, emisii TV s-a tranformat încetul cu „Puterea” individuală sau colectivă,
care a modificat major activitatea
companiilor, organizaţiilor şi a
cetăţenilor. „Inter net” s-a
transformat în nume după ce,
iniţial, exprima doar un mod de
conexiune şi comunicare între mai
multe reţele interconectate.
„Internetul” are o istorie comună
cu cercetările şi dezvoltările
realizate de DARPA („powered by
ideas”).
După ce IP şi TCP au devenit
cuvinte comune pentru
majoritatea „nespecialiştilor”
(adică persoanele care nu au
pregătire de bază în domeniul
IT&C), Internetul este privit aşa
cum la casă nouă urmează să fie
instalate apa, încălzirea, aerul
condiţionat, electricitatea sau încetul în sursă de informare a manifestată în cadrul unei sau unor
ferestrele prin care intră lumina populaţiei cu un impact major organizaţii sau grupuri de interese,
Soarelui, căci fără acestea asupra mediului social şi cultural. produce mutaţiile necesare ca ciclul
construcţia este inutilă. Cu toate dezvoltările pe care să continue. Tehnologiile web au
Fără Internet, „civilizarea” unui loc televiziunea le-a suferit, ritmul său cunoscut o dinamică exponenţială
nu este un proces încheiat, sau cu de creştere nu s-a putut compara în comparaţie cu ritmul de
alte cuvinte, ridicând privirea niciodată cu explozia produsă de dezvoltare al altor tehnologii şi
deasupra activităţilor curente, „masa critică virtuală” a domenii. Aproape toate
descoperim că suntem de fapt în Internetului. Forţa de atracţie a noii cunoştinţele şi principiile de
Era Internet. reţele a crescut exponenţial, odată proiectare, transmitere date,
INTELLIGENCE
arhitecturi de sisteme informatice
au contribuit şi în egală măsură au
fost modificate de dezvoltarea
web.
După mai mult de jumătate de
secol, în care televiziunea a reuşit
să se plaseze la nivelul maxim de
expresie pe care putea să-l atingă
în societate, se constată că, pentru
privitor, atitudinea pasivă de
receptor nu este o opţiune eternă.
Posibilităţile de interacţiune cu
mediul de televiziune provoacă
schimbarea de care avea nevoie
pentru a nu pierde din auditoriu!
Pa r t i c i p a r e a ş i a n g a j a r e a
privitorului în desfăşurarea
evenimentelor a devenit cheia prin
care orice post de televiziune îşi
menţine publicul. În multimedia
de comunicare trebuie să existe un
sens specific al „libertăţii”.
Libertatea este direct legată de
abilitatea de interacţiune, de a
pune întrebări, de a explora alături
de alţii, a căuta să realizezi
propriile interese ce asigură
învăţarea, consolidarea
cunoştinţelor şi înţelegerea
noţiunilor ce poziţionează
individul în relaţiile sale cu ceilalţi
membri ai grupului în care se
situează.
Pentru televiziune sunt câteva
opţiuni de interacţiune cu
publicul. Prima dintre ele este
reprezentată de opţiunile de
redare şi înregistrare a anumitor
emisiuni de interes în momentul
când are loc emisiunea sau
privitorul este dispus să îi acorde
atenţia sa. A doua categorie se
bazează pe posibilitatea alegerii
unei grile proprii programabile de
emisiuni în zile şi în intervale orare
stabilite de client. O ultimă
categorie o reprezintă emisiunile
interactive de tip teledon, acces în
direct sau bazate pe inspiraţia unui
crainic sau moderator de a
încuraja publicul să voteze prin
SMS, e-mail, roboţi vocali
automaţi sau cu operatori umani.
Cu toate aceste eforturi,
„libertatea” din faţa televizorului
este una afirmată şi nu una „reală”,
trăită, simţită. „Minunea” are o
singură dimensiune a comunicării,
un singur sens: de la emiţător la
receptor, de la studioul de televiziune
sau carul de transmisii direct la
beneficiar, doar dus. Sau eventual
doar „sosit”, depinde de cine face
analiza. Eforturile puse în slujba
televiziunii au un suport real: „o
imagine face cât o mie de cuvinte”.
Dacă o imagine statică este atât de
valoroasă, atunci ce putem spune de o
oră de imagini în mişcare? Să fie oare
milioane de cuvinte? Cu siguranţă că
valorează mai mult decât o singură
imagine.
Probabil că „valoarea” se supune unei
funcţii cu minime şi maxime, dar
niciun minim nu va cântări „mai
puţin” de o mie de cuvinte sau 10.000
de cuvinte pe secundă, câte imagini
statice poate capta ochiul omenesc.
Evident că valoarea unei imagini are
legătură directă cu privitorul ei.
Mecanismele interne declanşate la
nivelul cortexului produc procesări
legate direct de experienţa individului,
cunoştinţele sale în domeniile înrudite
cu reprezentarea din imagine, vârstă,
sex, civilizaţie sau cultură. Cert este că,
pentru cetăţeanul obişnuit, imaginea
coboară mai profund de conştientul
său, producând şi alte procese la nivel
subconştient.Percepţia vizuală
„ocupă” peste 80% din lărgimea de
bandă a senzorilor umani. Practic,
produsele vizuale „livrate” prin
intermediul televiziunii sau mai nou,
prin televiziunea de înaltă definiţie,
reprezintă pachete informaţionale de
maxim impact şi principalul mijloc
prin care este încărcat „portalul” din
creierele noastre.
Reinventarea IPTV?
În prima parte a articolului am descris
complexitatea sistemelor IPTV şi
cerinţele care impun asupra unei
reţele dedicate furnizării acestui
serviciu. Dar Internet nu este reţeaua
unui furnizor de televiziune sau
proiectată pentru un anume serviciu.
Este o reţea complexă, care a plecat de
la nevoia de interconectare a
sistemelor de calcul personale şi
serverelor linux.
Legătura dial-up a fost prima care a
adus Internetul în faţa oamenilor.
Cunoaşterea liniilor de comandă era
esenţială pentru cei care făceau
primii paşi într-o lume care se
năştea odată cu năzuinţele lor! Visul
a devenit realitate prima dată după
ce „http” şi „www” au devenit
cuvinte obişnuite în activităţile celor
dornici de cunoaştere. Considerat,
de regulă, ca o sursă nesigură, se
constata cu uşurinţă că orice abatere
de la „adevăr” este sancţionată cu
p r o m p t i t u d i n e . Tr e b u i e s ă
recunoaştem că Internet este
echivalent cu „centrul atenţiei”,
promenada, bulevardul pe care
toată „suflarea” ajunge să treacă.
Atunci şi IPTV trebuie să existe aici!
Dar ştim că video, cea mai puternică
unealtă multimedia vizuală, are
nevoie de cea mai largă bandă de
comunicaţie, asigurarea calităţii
seviciului (QoS), fiabilitate,
scalabilitate şi nu în ultimă instanţă,
de securitate.
Interactivitatea, flexibilitatea
precum şi capacitatea de îmbogăţire
a conţinutului, specifică IPTV,
recomandă noul serviciu pentru a fi
„testat” pe net! Din păcate,
Internetul nu este atât de aproape să
ofere şi acest serviciu... Încă nu sunt
în situaţia de a vorbi despre un nou
mediu teleinfor matic.Acesta
presupune un mediu bazat pe video,
aplicaţiile fiind nativ proiectate,
iulie 2009 33
astfel încât componenta video este
inclusă în mediu. „Next-generation-
Internet” va trebui să fie accesibil de
pe orice terminal, telefon, calculator
personal sau terminal HDTV!
Oricând şi în orice loc în care
consumatorul doreşte! Astfel, video
şi IPTV devin catalizatori pentru o
nouă dezvoltare a Internetului, fiind
aduse la un singur loc cerinţe
comune, tehnologii, arhitecturi,
servicii, protocoale, organizaţii şi
oameni. Toate acestea fac posibilă
dezvoltarea accelerată a tehnologiei,
aplicarea IPv6, scalarea reţelelor de
comunicaţii mobile şi integrarea
echipamentelor.
Era Internet
Aşa cum am avut un secol al
radioului sau unul al televiziunii,
avem acum era Internet. Creşterea
calităţii canalelor de comunicaţii,
diversificarea preferinţelor celor
dornici de a fi pe „net”, precum şi
dezvoltarea şi aplicarea unor noi
tehnologii au modificat faţa
Internetului.
Cu toate că, la început, Web 2.0 era
expresia prin care se dorea un
Internet „mai bun” şi ne imaginam
ceva de genul „telefonul cu disc este
înlocuit de cel cu butoane”, viaţa a
demonstrat că se poate mult mai
mult!
Primul pas a însemnat descoperirea
şi utilizarea unor tehnologii avansate
în locul celor „primitive” de la
începutul interconectării bazate pe
dial-up. Nimeni nu mai foloseşte
dial-up (doar la nivel de concept, ca
protocol ce asigură securitatea unei
legături la serviciu), toată lumea ştie
ce înseamnă broadband, indiferent
INTELLIGENCE
de mediul de
comunicaţie utilizat.
Dacă am plecat de la
anumite nevoi, Web 2.0
se focalizează pe „ce se
doreşte”, în condiţiile
în care utilizatorul nu
mai priveşte către
funcţionalitate, ci către
utilitate.
Toate acestea au fost
posibile datorită
impunerii concurenţei,
la care în WWW nici nu
se gândea nimeni! Era important să
publici, să scrii o pagină. Acum aşa
ceva nu este admis, paginile trebuie
să fie interactive. Web 1.0 aducea
informaţii statice şi te rătăceai să afli
ultima actualizare. Web 2.0 vine cu
platforme sociale şi colaborative...
Când privim înapoi, vedem o lume
statică, acum este una a învăţării
continue şi a intelligence-ului. Nu
demult, ştiam că unii publică pentru
ca alţii să citească. Web 2.0 a
spulberat şi acestă concepţie
„împământenită” multă vreme. În
Internetul actual se ştie că Cititorii
sunt şi Publiciştii lumii virtuale! Web
2.0 este un nou stadiu spre care s-a
plecat imediat după ce s-a format
masa critică de „navigatori” Web. Au
apărut idei noi, care au condus la
cerinţe noi! Tehnologii noi care s-au
testat în primul rând în Internet.
Odată câştigat statul tehnologic al
lărgimii de bandă în reţeaua Internet,
„căutătorii” au venit cu noi
„pretenţii”. Acest proces continuu
de modificare şi ameliorare a
Internetului este legat strict de
natura celor care nu se mulţumesc cu
puţin, vor să fie la zi cu cine, ce, când
şi pentru ce face cineva ceva!
Informaţia căutată poate fi
socială?
Ed H. Chi Pallo Alto Research
Center: „Din anumite motive,
variind de la obligaţie până la
curiozitate, utilizatorii sunt
puternic înclinaţi să se uite la
infomaţiile altora în timpul
procesului de căutare. Sistemele de
căutare se bazează pe analiza
statistică a urmelor lăsate de căutări
anterioare, care contribuie la
experienţa procesului. ”Ca parte a
procesului de căutare de informaţii,
căutările exploratorii implică
adesea regăsirea de informaţii prost
structurate şi încheierea procesului
fără atingerea scopului propus,
descoperirea aceloraşi informaţii,
în mod repetitiv, oportunist,
iterativ, procese multiscop care au
rezultate destinate mai mult
învăţării decât rezolvării cererilor
specificate. Procesul de căutare
trebuie să fie o cale directă către
acele documente care conţin
informaţiile dorite, fiind bazat pe
învăţările şi experienţele anterioare,
care aduc cu sine „cunoaştere”.
Sistemele de căutare-informaţii ar
trebui focalizate să ofere
„inteligenţă”, cum ar fi cuvinte-
cheie adiacente domeniului sau
sinonime sau documente
recomandate pe baza experienţei
anterioare, care ar conduce la
eficientizarea acestor explorări. O
soluţie pentru această cerinţă ar fi
implementarea sistemelor de
căutare-informaţii sociale care ar
avea la bază „inteligenţa” oferită de
un număr foarte mare de utilizatori.
 Nevoia pentru „căutare
socială”
Cercetătorii din domeniul regăsirii
informaţiilor descriu adesea
„culegerea” de informaţii ca fiind o
activitate solitară a unei singure
persoane, utilizând un program de
navigare Web. Această descriere se
modifică continuu. Literatura de
specialitate arată că, în acest
domeniu, se manifestă un interes
crescând în colaborare, colocare şi
marcare prin participarea socială.
Acest trend subliniază natura
socială a căutării de informaţii şi de
asemenea se constată că activităţile
de regăsire-infor maţii sunt
întreţesute cu activităţi sociale
[G.Marchioni, „Exploring Search:
From Finding to Understanding”,
Communication ACM, vol.49,
nr.4, pag.41-46]. Cercetătorii
utilizează termenul de „căutare
socială” pentru a descrie sistemele
de căutare care ang ajează
interacţiuni sociale sau utilizează
informaţii din surse sociale. În
prezent putem vorbi de două clase
de sisteme, cele de tip răspuns
social şi cele de tip reacţie
(feedback) socială.
Sistemele de răspuns social se
bazează pe oameni cu expertiză
sau opinii carear ă s p u n d l a
chestiuni particulare din domeniu.
Răspunsurile pot veni de la mai
multe niveluri ale proximităţii
sociale, variind de la prieteni
apropiaţi sau colegi de serviciu,
până la marele public. Un astfel de
sistem este Yahoo Answers
[http://answers.yahoo.com].
Cercetările academice relativ
recente includ Ackermans Answer
Garden, Mechanical Zoos Aardvark
[http://vark.com], precum şi
căutările mobile ChaChas
[http://www.chacha.com]. Unele
sisteme utilizează prieteni sau prieteni
ai prietenilor pentru a furniza
răspunsuri. Utilizatorii Web folosesc
forumuri de discuţii, sisteme de chat
IM sau sistemele lor favorite de reţea
socială, cum ar fi Facebook sau
FriendFeed pentru a întreba membrii
reţelelor şi a primi răspunsuri pe care
cu greu le-ar putea obţine utilizând
sistemele tradiţionale bazate pe
cuvinte cheie.
Sistemele bazate pe reacţia socială
utilizează date furnizate prin trezirea
interesului sau „atenţionării” sociale
pentr u a evalua şi ierarhiza
informaţiile sau rezultatele căutării.
Datele utilizate sunt obţinute de la
utilizatori fie în mod explicit, fie
implicit. Wikia Search
[http://search.wikia.com] şi mai
recent Googles SearchWiki permit
utilizatorilor să voteze rezultatele
căutărilor, ceea ce conduce la
modificarea directă în ierarhia
căutărilor.
O problemă majoră a sistemelor
bazate pe reacţia furnizată de oameni
o constituie moştenirea „zgomotului”
social. De exemplu, multe „marcări”
pot fi afectate de un anumit individ
care le-a făcut în necunoştinţă de
cauză.
În ambele cazuri de sisteme sociale
bazate pe răspuns şi pe reacţie, trebuie
aplicate corespunzător diferite tipuri
de analize bazate pe structură sau
statistică sofisticată pentr u a
îmbunătăţi experienţa de căutare
socială. De exemplu, algoritmii de
căutare a expertizei pot contribui la
identificarea şi localizarea persoanelor
care pot oferi răspunsuri de înaltă
calitate în cazul sistemelor bazate pe
răspunsul social. O mulţime de
pattern-uri ale perechilor întrebare-
răspuns pot fi exploatate în
inferenţa semantică a relaţiilor
dintre obiectele obţinute în sistemul
„întrebare-răspuns”, tocmai această
inferenţă putând ajuta producerea
de răspunsuri mai bune. Algoritmii
de data-mining pot construi
ontologii în marcarea din sistemele
sociale, care sunt şi ele utile mai
departe în căutarea pe Web.
Partea a doua a articolului a
prezentat anumite particularităţi ale
Internetului şi importanţa pe care
acesta a căpătat-o în ultimul
deceniu. În prima parte, am
constatat cât de complicată este
furnizarea unui serviciu IPTV,
indiferent de tipul reţelei în care este
difuzat. Cu toate aceste
impedimente, am subliniat că IPTV
„nu vrea să nu fie prezent” şi în
Internet. Acest articol realizează o
prezentare sumară a modului în
care tehnologia şi mai ales viteza de
dezvoltare şi implementare a
acesteia în viaţa oamenilor se
împleteşte cu nevoile sociale şi
influenţează direct orizontul înspre
care merge lumea.
Aceste realităţi deschid noi
orizonturi în ceea ce înseamnă
procesele de intelligence, calităţile şi
viziunea participanţilor la acest
proces, transformările la care însuşi
procesul, cu tot ce cuprinde el, este
supus în mod continuu, deschizând
calea unor noi căutări şi cercetări
sistematice. I
Cristian-Teodor Păun este consilier
al adjunctului directorului SRI şi
specialist în tehnologia informaţiei.
A fost cadru didactic în
învăţământul universitar şi
postuniversitar, susţinând cursuri
pe următoarele tematici:
„Echipamente periferice”,
„Programare calculatoare”,
„Grafică pe calculator”,
„Automatică”, „Reţele de
comunicaţii”, „Comunicaţii de
date”
iulie 2009 35
 INSERŢIA SOCIO-OCUPAŢIONALA
REINSERŢIA Eugen Blaga
elemente de
siguranţă naţională

Economia reală şi piaţa muncii au un impact important asupra inserţiei socio-ocupaţionale. Criza
financiară actuală, urmată de criza economică acutizează procesele sociale. Inserţia şi reinserţia
socio-ocupaţională se realizează din ce în ce mai greu, uneori generând convulsii sociale.

statistice care să reflecte cele mai nivel european de 0,9%, urmată de

Degradarea p r o c e s e l o r recente evoluţii. Majoritatea o scădere de 0,5% în 2009, iar
macroeconomice atrage disfuncţii în statelor membre ale Uniunii pentru 2010 este previzionată o
mecanismele sociale. Instituţiile se Europene au identificat modificări scădere pronunţată, urmată de o
reconfigurează. De cele mai multe negative ale climatului economic şi perioadă de acalmie pe piaţa
ori, reconstrucţia instituţională se de ocupare a forţei de muncă în e u r o p e a n ă a mu n c i i , f ă r ă
realizează greu şi târziu. Răspunsul ultimele luni sau chiar săptămâni. modificări considerabile. La
acestora la probleme sociale se Cu toate acestea, rata somajului, în nivelul statelor membre sunt
defazează. Apar confuziile şi primul trimestru, la nivel european previzionate scăderi considerabile
indeciziile, generate de o relativizare a crescut doar cu 0,1 puncte ale ocupării în statele baltice,
a evaluărilor. Costurile sociale cresc. procentuale. Pentru tineri a fost Irlanda, Spania şi Marea Britanie.
În mod evident, apar, pentru înregistrată o creştere Majoritatea statelor membre se vor
contigente semnificative, confrunta cu scăderi ale
primele “simptome” ale Graficul 1: Rata şomajului şi aşteptările legate de rata şomajului pentru UE-27 ocupării până la sfârşitul
excluziunii sociale. Unemployment rate (lhs) Unemployment expectations (rhs)
anului 2009, excepţie
Accesul la serviciile de 7.6 40
făcând Polonia şi Italia. O
ocupare şi “starea de 35 creştere ridicată a ratei
7.4
neocupare“ sunt cele mai şomajului se estimează în
fo r c e

30
grave. De acum începe 7.2
25 ţările baltice şi Spania, cu
o f lb o u r

b a ln c e

“disoluţia“ capacităţii de 7 20 aproape 5 puncte

inserţie şi reinserţie 15 procentuale.
6.8
%

socială. 10 Alte state care progno-

Iată, aşadar, o schiţă 6.6
5 zează creşteri semni-
sumară a mecanismelor 6.4 0 ficative ale ratei şomajului
2 0 0 7 m 0 1

2 0 0 7 m 0 2

2 0 0 7 m 0 3

2 0 0 7 m 0 4

2 0 0 7 m 0 5

2 0 0 7 m 0 6

2 0 0 7 m 0 7

2 0 0 7 m 0 8

2 0 0 7 m 0 9

2 0 0 7 m 1 0

2 0 0 7 m 1 1

2 0 0 7 m 1 2

2 0 0 8 m 0 1

2 0 0 8 m 0 2

2 0 0 8 m 0 3

2 0 0 8 m 0 4

2 0 0 8 m 0 5

2 0 0 8 m 0 6

2 0 0 8 m 0 7

2 0 0 8 m 0 8

2 0 0 8 m 1 0
2 0 0 8 m 0 9

subtile ce poate genera sunt: Franţa, Marea

deficit integrativ. Britanie, Belgia,
Source: Eurostat, harmonised series on unemployment; Commission services(ECFIN), Business
Materialul îşi propune să and consumer surveys. Data seasonaly adjusted. Danemarca, Suedia şi
schiţeze doar componenta Germania.Comisia
de ocupare. d e 0,2 Europeană a structurat
Statele membre ale UE nu au încă o răspunsurile primite de la statele
evaluare exactă asupra impactului puncte procentuale. Comisia membre la chestionarul privind
social şi, implicit, asupra ocupării Europeană estimează o creştere impactul crizei financiare asupra
forţei de muncă pe care le va avea redusă a ocupării forţei de muncă economiei şi ocupării forţei de
criza financiară, în special din cauza în perioada 2009-2010 (250 de mii muncă în funcţie de impactul crizei
modificărilor rapide de situaţie şi a de locuri de muncă). În 2008, s-a resimţit de statele membre şi de
faptului că există puţine informaţii înregistrat o creştere a ocupării la modul de răspuns la provocările
INTELLIGENCE
 Graficul 2: Creşterea ocupării în perioada 2008-2010 Graficul 3: Ratele
Ratele de
de şomaj
şomaj înîn perioada
perioada2008-2010
2008-2010
2008 2009 2010
2008 2010
2008 2010
5
18
18
4
16
16
3
14
% c hange on prev ious y ear

14

% oo f f l al a bb oouur r f foor rccee

2 12
12

1 10
10

0 88

%
-1 66

44
-2
22
-3
00

U 22 77

F I

M T
D E

S I
E E
U
JJ PP

E U

F I

N L
P T
U SS

U K

D K
E LL

P L

M T
D E

C Z
E SS

B E

S E
R O

S I
IE

E E
H U

IT

L T
FF R

E U

C Y
L U

N L
P T

U K

D K
S KK

P L

B G

C Z
B E

S E

A T
R O
IE
IT

L T

C Y
L V

L U
B G

A T
L V
-4

E
E
U

H
S
EU
FI

DE

EE
EU 27

IE
MT

PT

FR

HU
SI
IT
EL

RO
PL

BE

SE
DK

UK

ES
US

NL

LT
LU

CZ
CY
BG

SK

AT

E
LV
Commission 2008
Source: Commission 2008autumn
autumneconomic
economicforecasts.
forecasts.

Source: Commission 2008 autumn economic forecasts.

Principalele măsuri adoptate de de rezolvare a unor probleme prestaţiilor pentru toate

statele membre pentru a reduce fundamentale în domeniile ocupării şi persoanele apte de muncă;
efectele crizei financiare: formării forţei de muncă. ¦ refor marea sistemului de
¦ măsuri macroeconomice şi formare profesională continuă:
acţiuni de stabilizare a situaţiei Provocări –operaţionalizarea Autorităţii
financiare a întreprinderilor; Naţionale pentru Calificări (ca
¦ măsuri fiscale şi reduceri de taxe ¦ integrarea pieţei muncii autohtone instituţie-cheie pentru corelarea
(cota de impozitare a salariului, în piaţa unică europeană (influenţe sistemului educaţional şi de
TVA, contribuţiile la fondurile de imediate, dezechilibre în cererea şi formare, iniţial şi continuu, cu
securitate socială), pentru a oferta pe piaţa muncii); cerinţele angajatorilor şi evoluţia
susţine creşterea cererii şi ¦ adaptarea forţei de muncă la noile pe termen lung a pieţei muncii;
susţinerea familiei (transport, cerinţe de calificări (nivel general dezvoltarea standardelor ocupa-
impozitul pe proprietate, mediu de educaţie, forţa de muncă ţionale şi a altor instrumente
ipotecile); pregătită la nivel universitar esenţiale pentru organizarea
¦ reducerea poverii admini- înregistrează printre cele mai scăzute formării profesionale continue
strative/ costuri de afaceri; ponderi în forţa totală de muncă din FPC);
¦ fonduri strategice de ajutor UE, participare extrem de scăzută la –alocarea masivă de fonduri
pentru a susţine economia. educaţie şi formare pe întreg pentru pregătirea salariaţilor,
În ceea ce priveşte politicile de parcursul vieţii, rata de părăsire şomerilor şi persoanelor inactive;
ocupare a forţei de muncă, statele timpurie a şcolii); –îmbunătăţirea serviciilor de
membre s-au concentrat pe ¦ scădere demografică (efectele vor fi informare în carieră şi formare
măsuri active de ocupare pentru resimţite începând cu 2010-2011); profesională oferite de Serviciul
grupurile vulnerabile şi de asistare ¦ capacitate scăzută de anticipare a Public de Ocupare SPO;
a persoanelor concediate colectiv. schimbărilor pe piaţa muncii ¦ instituirea, în colaborare cu
Orientarea, consilierea, formarea (prognoza calificărilor, a competen- partenerii sociali, a unor
profesională sunt, de asemenea, ţelor solicitate şi ajustarea sistemelor mecanisme eficiente de anticipare
măsuri menţionate în mod educaţionale şi de formare la cerinţele a nevoilor şi provocărilor pe piaţa
frecvent de statele membre. În pe termen lung ale economiei); muncii în ce priveşte cerinţele de
unele state, au fost flexibilizate ¦ discrepanţe majore între mediul calificări, potenţialul de dezvoltare
prevederile contractuale şi urban şi mediul rural în ceea ce sau regres al anumitor sectoare
încurajată munca cu timp parţial, priveşte educaţia şi formarea, economice consolidarea capacităţii
ca alternativă la reducerile de ocuparea forţei de muncă (mai ales actorilor de pe piaţa muncii pentru
personal. calitatea ocupării), şomaj, incluziune un management performant al
socială; adaptării la schimbările de ordin
Acţiuni pentru consolidarea ¦ grupuri vulnerabile din punct de economic şi social;
performanţei pieţei muncii vedere social. ¦ refor marea sistemului de
stimulare financiară a angajatorilor
Direcţiile de reformă ale pieţei Direcţii strategice pentru crearea de noi locuri de
muncii din România trebuie să muncă şi integrarea în muncă a
vizeze o serie de provocări pe ¦ reformarea sistemelor de activare persoanelor dezavantajate
termen scurt, mediu şi lung. O (Serviciul Public de Ocupare - SPO) şi (creşterea atractivităţii măsurilor
focalizare exclusivă pe efectele de protecţie socială pasivă (sistemul de stimulare oferite, evitarea
imediate ale crizei economice şi naţional de asistenţă socială), în sensul distorsionării pieţei, reducerea
financiare riscă să reducă şansele integrării furnizării serviciilor şi birocraţiei);
iulie 2009 37
 E fe c te lim ita te
(p â n ă în m o m e n tu l d e fa ţă )
E s tim ă ri c e s e C e h ia ,
bazează pe L itu a n ia ,
m ă s u rile S lo v a c ia ,
e x is te n te B rita n ie , R o m â n ia
p e n tru
d e p ă şire a
e fe c te lo r
c riz e i
E s tim ă ri ce E s to n ia ,
vor d e z v o lta A u s tria , F in la n d a , S lo v e n ia
a lte m ă su ri
d e d ic a te
d e p ă şirii
c riz e i
¦ sprijinirea, cu p r i o r i t a t e , a
sectorului IMM ca domeniu expus
turbulenţelor economice (dificultăţi
de finanţare), dar şi ca potenţial
motor de redresare, prin capacitatea
ridicată de adaptare la noile cerinţe/
oportunităţi ale pieţei;
¦ strategii focalizate pe susţinerea
modernizării agriculturii (în acest
moment, acest sector se situează
departe de potenţialul său şi
generează presiuni pe piaţa
muncii, muncă informală, forţă
de muncă slab pregătită
profesional, chiar proces de
deprofesionalizare) şi pe
dezvoltarea sectorului servicii
(în principal, prin asigurarea unei
forţe de muncă cu competenţe
specifice acestui sector).
O dimensiune esenţială a
strategiei de depăşire a crizei
economice şi financiare este
stimularea cererii de forţă de
muncă a angajatorilor.
Priorităţile trebuie să vizeze:
¦ sprijinirea întreprinderilor şi
persoanelor care desfăşoară
activităţi independente, prin
acces la surse de finanţare a
activităţilor economice, fie prin
credite cu dobândă avantajoasă,
oferite ca măsură activă de ocupare,
fie prin grant-uri oferite din Fondul
Social European, Prog ramul
Operaţional Sectorial; Dezvoltarea
Resurselor Umane;
¦ stimularea mobilităţii geografice
interne, prin reorientarea forţei de
muncă spre zonele cu deficit de
personal;
¦ dezvoltarea competenţelor forţei
de muncă, în concordanţă cu
cerinţele pieţei muncii;
INTELLIGENCE
E fe c te a s u p r a ş o m a ju lu i
D an e m a rc a , C ip ru , (N ic iu n a m o m e n ta n )
P o lo n ia , P o rtu g a lia ,
S u e d ia , M a re a
L e to n ia , U n g a ria , B e lg ia , S p a n ia ,
Ita lia
¦ constituirea unei Comisii
tripartite pentru elaborarea unui
program anti-criză.
Acţiuni care să vizeze cei doi
actori ce intervin pe piaţa
muncii
a)furnizorii privaţi de servicii
pentru formare profesională
continuă şi pentru stimularea
ocupării forţei de muncă:
¦ consolidarea statutului pe piaţa
de servicii specializate pentru forţa
de muncă, prin extinderea reţelei
de furnizori privaţi şi acoperirea
omogenă a teritoriului (reducerea
discrepanţelor regionale şi mai
a l e s, u r b a n - r u r a l ) ş i p r i n
îmbunătăţirea calităţii serviciilor
oferite;
¦ încheierea de parteneriate cu
furnizorii privaţi de servicii pentru
a oferi măsuri de ocupare şi
formare profesională grupurilor
sociale afectate de dificultăţile
economice;
¦ facilitarea accesului la surse de
finanţare disponibile din Fondul
Social European Programul
Operaţional Sectorial Dezvoltarea
Resurselor Umane;
b)Serviciul Public de Ocupare
SPO - (Agenţia Naţională pentru
F ra n ţa ,
Ocuparea Forţei de Muncă):
¦ implementarea unor politici
active ale pieţei muncii,
direcţionate prin evaluarea de
impact şi adaptarea modului de
implementare la cerinţele clienţilor;
¦ elaborarea de noi măsuri active şi
noi sisteme de activare pentru
grupurile dezavantajate;
¦ consolidarea capacităţii
instituţionale a Sistemului Public
de Ocupare pentru dezvoltarea
funcţiei sale de incluziune activă;
¦ reformarea modului de
relaţionare cu întreprinderile
pentru a creşte vizibilitatea SPO şi
atractivitatea serviciilor oferite.
În mod evident, o strategie
naţională pentru inserţia şi
reinserţia socio-ocupaţională
este necesară. Obiectivele şi
direcţiile de acţiune sunt
multiple. Este necesară o
abordare integrată a politicilor
sociale.
Nevoia de complementaritate
este raţională atât pentru
eficientizarea acţiunilor sociale,
cât şi pentru gestionarea
pozitivă a resurselor. I
Eugen Blaga este profesor
universitar la Facultatea de
Sociologie şi Asistenţă Socială din
cadrul Universităţii Bucureşti,
doctor în Sociologie şi autor al mai
multor lucrări de specialitate. Are
numeroase specializări în ţară şi
străinătate în domeniul protecţiei
sociale, politicilor sociale,
politicilor şi strategiilor în
domeniul sănătăţii şi al asigurărilor
sociale de sănătate. A înfiinţat şi
condus Agenţia Naţională pentru
Ocuparea Forţei de Muncă.
 prioritate naţională
E DUCAŢIA
dimensiune a stării de securitate naţională
Considerată ca un complex de măsuri îndreptate spre formarea spiritului, spre determinarea
comportamentului indivizilor, potrivit intereselor de ansamblu ale comunităţilor, educaţia s-a bucurat
de-a lungul vremii, din anti-chitate până azi, de o grijă aparte. Întotdeauna s-a pornit de la ideea că un
om apt să contribuie la imprimarea unui traseu progresiv societăţii trebuie să fie depozitarul unor
acumulări de natură intelectuală, morală şi fizică, deopotrivă, consecinţe ale demersurilor de dezvoltare
metodică a fiinţei umane.

Cătălin Peptan
ea era de cea mai mare însemnătate personale a indivizilor într-un
Se impune a se sublinia încă de la pentru făurirea omului şi a societăţii, context dat.
început că, mai ales în zilele noastre era - cum spunea John Locke - o Este evident faptul că
când civilizaţia cere o specializare expresie a relaţiei interpersonale de dimensiunea fundamentală a
tot mai strictă, care poate conduce supraveghere şi intervenţie între cel ce educaţiei este învăţământul.
la o educaţie preponderent tehnică Valenţele
necesitatea reconsiderării viziunii a c e s t e i
asupra educaţiei, în sensul componente
recunoaşterii nevoii de a conduce sunt atât de
omul, aşa cum spunea Kant, spre puternice, încât,
propria sa umanitate, încât el în vorbirea
nefiind în mod automat dirijat de cotidiană
instinct, să poată dobândi prin educaţia se
cultură ceea ce natura nu i-a oferit. identifică
De aceea, echilibr ul dintre aproape cu
disciplină considerată a fi „partea învăţământul.
negativă” a educaţiei, având rolul De aici decurge
de a obişnui individul să respecte şi rolul imens pe
eventualele constrângeri impuse care instituţiile
de norme - şi instrucţie - apreciată de învăţământ
ca „latură pozitivă”, întrucât grădiniţele,
presupune acţiunea de formare şi şcolile, unităţile
îmbogăţire a spiritului, atât prin educă şi cel ce este educat. de învăţământ superior - îl au în
t r a n s m i t e r e a ş i a s i m i l a r e a Educaţia, ca urmare a intervenţiei educaţia copiilor, tinerilor şi
cunoaşterii cât şi prin studiu, trebuie impuse de latura „disciplină” adulţilor, alături de aşezămintele
să fie mereu real. presupune înlăturarea oricărui culturale şi de cult, mijloacele de
Sub toate faţetele sale, educaţia a obstacol din calea dezvoltării fireşti, comunicare în masă şi, nu în
reprezentat şi reprezintă o ţintă şi d a r ş i corelarea eficientă a ultimul rând, alături de familie. Nu
un mijloc al evoluţiei societăţii. Aşa s u b d i v i z i u n i l o r s a l e p r e c u m este lipsit de importanţă, în
se explică aprecierea de care s-a învăţământul, modelarea morală, context, de amintit că printre
bucurat în decursul vremii din convieţuirea sau guvernarea. funcţiile familiei, enunţate de
partea unor minţi luminate. Fără intenţia de a realiza o sinteză cu sociologul Henri H. Sthal, se
Învăţatul antic grec Platon o privire la punctele de vedere înscriu şi acelea de înfăptuire a
considera „arta de a forma binele referitoare la educaţie, ele fiind solidarităţii familiale ca premisă a
deprinderii” , iar Aristotel o vedea multiple şi complexe, se poate solidarităţii sociale necesare
ca pe un „obiect al supravegherii concluziona că în mai toate abordările unităţii şi siguranţei unui stat şi
publice”, nu ca pe un domeniu al în domeniu se cristalizează trei direcţii cele pedagogico-educative şi
demersurilor particulare. Nici esenţiale ca scop al educaţiei, şi morale, prin care se asigură
gânditorii din veacurile următoare anume: instruirea, adaptarea pe plan socializarea membrilor familiei.
n-au putut ocoli problema, întrucât social şi formarea judecăţii libere şi
iulie 2009 39
În prezent, date fiind particula- învăţământ, sunt tot atâtea educaţiei în spiritul dragostei faţă
rităţile naţionale de ordin economic pericole pentru asigurarea unei de ţară ? De ce unora le este jenă să
şi social, familia trebuie atrasă în mai educaţii adecvate susţinerii şi pronunţe cuvintele patrie şi
mare măsură în procesul desfăşurat intereselor naţionale. patriotism, considerându-le
de instituţiile educative, împreună Cetăţenii îşi pun tot felul desuete? De ce educaţia
cu ceilalţi factori ce au contribuţii în de întrebări legate de organizarea permanentă rămâne, de ani de zile,
acest domeniu. şi desfăşurarea procesului la nivel de concept? Sunt, toate
Şcoala - la modul generic - în educaţional, de finalitatea acestea, de natură să stimuleze
solidaritatea cetăţenilor ca
Măsurile în salturi, întoarcerile periodice la fundament al statului român ?
Astfel de întrebări nu trebuie să
atitudini şi practici anterioare, acuzaţiile, devenite rămână retorice! Din fericire,
obişnuinţă, în privinţa ,,dezastruoasei moşteniri”, reprezentanţii celor mai
lipsa de continuitate strategică din învăţământ, importante comunităţi academice
din ţară au readus recent în atenţia
sunt tot atâtea pericole pentru asigurarea unei opiniei publice şi a decidenţilor
educaţii adecvate susţinerii intereselor naţionale. statului problema optimizării
reformei în educaţie, în contextul
ansamblul său, preia indivizii deja acestuia. De ce, în şcoli se produc în care aceasta reprezintă o
iniţiaţi în multe dintre deprinderile acte de violenţă între elevi - pe de prioritate naţională şi, implicit, o
pe care trebuie să şi le consolideze o parte - şi profesori, elevi sau dimensiune a stării de securitate
pe parcursul vieţii pentru ca, mai studenţi, pe de altă parte ? De ce naţională. În acest sens, construcţia
târziu, să înţeleagă semnificaţia stării încercările şi - din păcate - şi viabilitatea unei strategii de
de legalitate, echilibru şi stabilitate reuşitele de sinucidere în rândul securitate naţională care trebuie,
care trebuie să caracterizeze o copiilor şi tinerilor sunt atât de printre altele, să fie prospectivă,
societate modernă. numeroase ? De ce foarte mulţi este dată şi de modul de abordare a
Învăţământul românesc, ca pilon al dintre elevi şi studenţi direcţiilor domeniului educaţiei,
educaţiei, a fost supus în ultimii ani abandonează şcoala în fiecare an, cercetării şi culturii. Problemele de
tranziţiei şi reformei. S-ar impune, în condiţiile în care Constituţia fond ale acestui domeniu, care ar
poate, o analiză a stadiului reformei României prevede că „dreptul la putea fi numite ale unei securităţi
în condiţiile acceptării de către toţi învăţătură este asigurat”, iar culturale, în sensul larg, sunt în
„actorii” cu roluri majore pe „scena „învăţământul de stat este mod direct legate de nevoia
educaţiei” a Pactului naţional gratuit, potrivit legii” ? De ce în afirmării unor noi mentalităţi şi
privind educaţia. Cei interesaţi de o ultimii ani numărul studenţilor atitudini care să contribuie la
cercetare reală vor constata, laolaltă care provin din lumea satelor este configurarea dimensiunii culturale
cu mulţi dintre slujitorii şcolii din în scădere dramatică ? Care este şi civilizatorii a reformelor, cerută
întregul sistem naţional de mesajul şi conţinutul efectiv al în mod implicit de noul nostru
învăţământ, că măsurile în salturi, educării, atâta vreme cât, deseori, statut european şi euroatlantic.
întoarcerile periodice la atitudini şi primează promovarea non- Spiritul comunitar, solidaritatea
practici anterioare, acuzaţiile, valorilor, a unei „educaţii a naţională, cultura comunicaţională,
devenite obişnuinţă, în privinţa şmecherilor”, în detrimentul atitudinea faţă de performanţă,
,,dezastruoasei moşteniri”, lipsa de educaţiei comportamentelor, al respectul pentru elite şi promo-
continuitate strategică din educaţiei pentru muncă, al varea lor se află încă în stadii
insuficiente de dezvoltare. De
aceea, punerea în valoare şi
dezvoltarea potenţialului cultural,
ştiinţific şi uman de care dispune
România constituie o componentă
şi o resursă esenţială a securităţii
naţionale şi a modernizării
societăţii, context în care
diversificarea modalităţilor de
consolidare a solidarităţii sociale şi
a spiritului civic, în comple-
mentaritate cu acţiunea instituţiilor
din sistemul de învăţământ şi
educaţie, se impune ca un
imperativ de prim ordin.

INTELLIGENCE
Una din principalele
direcţii de acţiune în
domeniul securităţii
e d u c a ţ i o n a l e, p e
lângă continuarea
reformei sistemului
de învăţământ, o
reprezintă revi-
g orarea pe baze
competitive (inclusiv
prin îmbunătăţirea
cadrului legislativ şi
instituţional) a
sistemului naţional
de cercetare dezvol-
tare, capabil să
contribuie în mod
real la dezvolta-
rea/modernizarea
societăţii româneşti.
Unităţile de învăţă-
mânt, ca formatoare
în domeniul educa-
ţiei, au menirea de a
realiza obiectivele fundamentale
prin care se satisfac cerinţele
grupurilor de beneficiari, ca
segmente ale societăţii, în vederea
integrării individului educat într-o
lume a valorilor reale, ţinta
idealurilor fiecăruia, caracterizată
prin echilibru şi stabilitate socială,
legalitate şi egalitate de şanse, unde
să-şi exercite neîngrădit drepturile şi
libertăţile fundamentale stipulate în
Constituţia României.
Pentru a realiza acest deziderat, într-
un mediu educaţional caracterizat în
ultimul timp de globalizare ce
presupune mutaţii structurale şi
funcţionale şi redimensionări
fundamentale ale instituţiilor de
învăţământ - se impune stringent, pe
de-o parte, a se realiza un echilibru
dinamic între acestea şi mediul
social, cultural şi economic, iar pe de
altă parte a se asigura o viziune
pragmatică şi capabilă să evalueze pe
termen mediu şi lung şansele reale
de dezvoltare a învăţământului, şi
care să genereze o atitudine de
încredere în viitorul educaţiei.
Readucerea învăţământului şi a
educaţiei, în general, acolo unde le
este locul într-o societate aliniată
valorilor mondiale va fi posibilă
numai atunci când factorii implicaţi
în realizarea actului educaţional în
ansamblul său vor răspunde
cerinţelor de dezvoltare a
mediului intelectual al societăţii,
când vor realiza conexiuni
structurale reale şi viabile cu
mediul de afaceri şi viaţa publică.
Statul, prin instituţii abilitate, are
obligaţia de a se implica ferm în
înlăturarea stării de regres al
calităţii educaţiei, aşa cum este în
prezent receptată de populaţie.
Nu trebuie uitat că performanţa şi
afirmarea unei naţiuni sunt
determinate de gradul de educaţie
a membrilor acesteia.
Tradiţia învăţământului româ-
nesc, care, incontestabil, a format
elite mondiale în multe domenii
de vârf ale ştiinţei, merită să fie
valorificată pentru a întregi
strategia de reformă a educaţiei. I
Bibliografie
?Kant, Immanuel Spre pacea
eternă un proiect filozofic,
Editura Mondero, 2006
?Platon Republica, Cartea a VII-
a, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1976
?Aristotel Politica, Editura
Cultura Naţională, Bucureşti,
1984
?Locke, John Câteva cugetări
asupra educaţiei, Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, 1971
?Stahl, Paul Henri Familia şi
şcoala, Editura Paideia, 2007
?Văideanu, George Educaţia la
frontiera dintre milenii, Editura
politică, Bucureşti, 1988
?Săptămânalul de informare,
opinie şi atitudine civică
„Universitatea Brâncuşi”, anul I,
nr.12, 19-25 mai 2008
Cătălin Peptan este specialist în
inginerie mecanică, absolvent al
Universităţii Tehnice din Timişoara
şi specialist în drept juridic,
absolvent al Universităţii
„Constantin Brâncuşi” din Târgu
Jiu. Are un doctorat în Ştiinţe
tehnice la Universitatea din
Craiova.
A fost cadru didactic universitar la
Universitatea „Constantin
Brâncuşi” din Târgu Jiu.
iulie 2009 41
INVESTIGAREA COMPORTAMENTULUI SIMULAT
PRIN
TEHNICA POLIGRAF
În viaţa unui individ apar adesea situaţii care îl solicită contradictoriu. Anumite convenienţe sociale pot
intra în contradicţie cu starea de moment sau chiar cu convingerile intime ale persoanei, cu sistemul
propriu de valori.
Apar în acest caz dilemele de comportament, depăşirea lor presupunând maturitate socială, plasticitate
psihică şi supleţe comportamentală.
La nivel personal, comporta-
mentul apare ca traductor de
atitudini, fiind de fapt rezultanta
configuraţiei totale a atitudinilor.
Acestea nefiind egale ca intensitate
şi valoare, în interiorul sistemului
atitudinal are loc o selecţie, în
urma căreia este desemnată şi
promovată atitudinea cu
implicaţiile cele mai profunde în
forma de comportament dată.
O particularitate a
comportamentului o constituie
caracterul învăţat, dobândit al
acestuia. Procesul de învăţare
reprezintă un fenomen care se
extinde la nivelul întregii vieţi, prin
aceasta înţelegându-se orice
achiziţie pe care subiectul uman
este capabil să o facă şi care la
r â n d u l e i î i va i n f l u e n ţ a
comportamentul. Un rol
important în învăţarea unor
comportamente îl au recompensa
şi sancţiunea, care contribuie fie la
facilitarea noilor achiziţii, fie la
eliminarea celor necores-
punzătoare.
Dacă adepţii behaviorismului
foloseau termenul de
comportament pentru a face
referire la reacţiile exteriorizate ale
organismului, la ceea ce putea fi
observat şi măsurat direct, odată
cu dezvoltarea procedeelor şi
INTELLIGENCE
Radu Băboianu
tehnicilor de înregistrare a reacţiilor
organismului au putut fi
descoperite şi ur mărite noi
modificări interne ce ţin de
procesele gândirii, emoţiei,
limbajului etc., mai fine decât cele
observate anterior. Astfel, s-au
distins două modalităţi de răspuns
comportamental (Ciofu, 1974):
Comportamentul aparent
(„overt behavior”) include reacţiile
exteriorizate ale persoanei,
observabile direct, cum ar fi
limbajul verbal sau nonverbal,
mimica, mişcarea membrelor sau
corpului. Termenul apare iniţial la
Ruch (1963), McGuigan, Munn,
Skinner (1966);
Comportamentul inaparent
(„covert behavior”) include
modificările interne, indirect
decelabile, ce însoţesc procesele
gândirii, emoţiei, limbajului, dintre
c a r e : m o d i f i c a r e a r i t mu l u i
respirator, modificarea ritmului
cardiac, modificarea secreţiei
salivare, intensificarea activităţii
glandelor sudoripare, modificarea
compoziţiei chimice şi hormonale a
sângelui, creşterea conductanţei
electrice a pielii etc. (McGuigan,
1966).
Există o continuă interşanjabilitate
în tre cele do uă m o da lită ţi
comportamentale, în sensul că unui
comportament aparent îi
corespund obligatoriu forme de
comportament inaparent, însă nu
oricăror manifestări inaparente le
corespund manifestări de
comportament aparent. Se ştie că
orice comportament are
componente cognitive şi/sau
biochimice, după cum orice
modificare biochimică este
resimţită în modul de procesare a
informaţiei sau în comportament
(Miclea,1977).
Una din problemele frecvent
întâlnite în activitatea judiciară este
cea a comportamentului simulat al
persoanelor implicate în diverse
cauze penale. În funcţie de situaţia
în care se află o anumită persoană,
în funcţie de interesul şi scopul
urmărit, comportamentul obişnuit
al acesteia poate lua forma unei
conduite simulate, ceea ce înseamnă
încercarea de a ascunde sau falsifica
sensul unei realităţi.
Simularea nu este o simplă eroare,
ea se caracterizează prin
intenţionalitate. Este o „greşeală”
intenţionată, susţinută pragmatic, o
entitate contradictorie între
aspectul aparent şi cel inaparent al
comportamentului, expresia unei
dedublări psihologice în raport cu
sine (Mitrofan, Zdrenghea, Butoi,
1992).
Condiţia succesului unei simulări
este dată de consistenţa sa internă,
de abilitatea cu care subiectul
menţine coerenţa demersului său
fictiv. Ea presupune inteligenţă,
este întotdeauna motivată,
determinată de dorinţe, de interese
şi apare în cele mai diferite situaţii:
pentru disculpare, pentru a apăra
pe cineva, din nevoia de protecţie,
din dorinţa de răzbunare, pentru a
rezista presiunilor şi normelor
coercitive ale comunităţii etc.
Simularea se realizează prin diferite
strategii: inventare, exagerare,
diminuare, adiţie, omisiune,
substituire, transformare, tăcere
etc. Aceasta reprezintă o metodă
de coping comportamental având
funcţia de a preveni sau reduce
reacţia la stres provocată, de
regulă, de orice investigaţie. Prin
simulare, persoana este convinsă
că poate controla agentul stresant,
obţinându-se astfel o reducere a
reacţiei de stres. Copingul
comportamental antrenat în cazul
simulării reduce stresul doar atunci
când:
¦ este urmat de un feed-back
asupra eficienţei intervenţiei
comportamentale;
¦ costul realizării lui nu depăşeşte
beneficiile;
¦ reduce ambiguitatea şi/sau
incertitudinea legate de situaţia
stresantă.
În cazul testării la poligraf,
copingul comportamental este
însă ineficient. Cu toate că
beneficiile obţinute de subiectul
simulant sunt net superioare
costurilor angajate în vederea
realizării simulării, este puţin
probabil să-şi reducă stresul,
deoarece:
¦ acesta nu primeşte niciun feed-
back asupra eficienţei intervenţiei
sale comportamentale;
¦ neavând nicio informaţie asupra
situaţiei stresante (feed-back),
incertitudinea legată de acest fapt
nu are cum să se reducă.
La acestea se adaugă reactivarea, la
nivelul sistemului cognitiv al
subiectului, a aspectelor
particulare ce ţin de comiterea unei
fapte menite să amplifice tensiunea
psihică, astfel încât unitatea psiho-
somatică a simulării ne oferă
posibilitatea certă de investigare şi
depistare a oricărui comportament
simulat.
Procesele afective sunt fenomene
psihice complexe, caracterizate
prin modificări fiziologice mai
mult sau mai puţin extinse, printr-
o conduită marcată de expresii
emoţionale (gesturi, mimică etc.) şi
printr-o trăire subiectivă. Emoţia
nu se reduce numai la aspectul de
trăire subiectivă, internă, ci
formează o configuraţie complexă
de relaţii, un răspuns
psihofiziologic multidimensional
faţă de evenimente. Printre
dimensiunile procesului afectiv
distingem:
¦ modificări cognitive (procesarea
informaţiei-stimul venită din
mediu, care, în funcţie de
semnificaţie, are rol activator sau
nu);
¦ modificări organice, vegetative
(activarea cardiacă şi a sistemului
circulator, modificări la nivelul
motilităţii gastrointestinale,
tensiunii musculare, conductanţei
electrice a pielii etc.);
¦ modificări comportamentale
(gesturi, reacţii, mimică, expresii
vocale etc).
În domeniul psihologiei judiciare,
emoţia este considerată ca
fenomen tipic sferei afective,
deoarece aceasta, prin modificările
psihofiziologice pe care le implică,
poate fi supusă unei analize
ştiinţifice sistematice.
Deschiderea de mare anvergură a
criminalisticii spre domeniile
conexe acesteia a determinat
specialiştii implicaţi în activităţile
umane puse în slujba ideilor de
adevăr, dreptate şi justiţie să
adopte pentru această disciplină
denumirea de „investigarea
ştiinţifică a comportamentului
simulat”. Astfel, s-a ajuns la
crearea unui statut propriu al
acestei discipline, la elaborarea
unui sistem conceptual-
operaţional al metodelor şi
tehnicilor de investigare.
Activitatea infracţională este
marcată de o încordare psihică,
caracterizată printr-o exacerbare a
simţurilor şi atenţiei, ceea ce face
ca derularea evenimentelor
caracteristice comiterii faptei să fie
reţinute irevocabil şi independent
de voinţa făptuitorilor la nivelul
memoriei, sub for mă de
informaţie. Toate aceste date
(informaţii percepute senzorial)
definesc matricea infracţională şi
se regăsesc în modul de operare,
reprezentând o clasă aparte de
„urme”, care sunt mult mai stabile
în timp decât categoriile de urme
clasice, dar pentru care este nevoie
de metode specifice de prelevare şi
interpretare.
Cele mai cunoscute tehnici şi
mijloace de investig are a
comportamentului simulat sunt:
¦ tehnica poligraf;
¦ metoda detectării stresului din
voce;
¦ metoda detectării stresului
emoţional în scris.
Tehnica poligraf este una dintre
cele mai performante tehnici
folosite în domeniul detectării
compor tamentului simulat,
deoarece abordează în mod
indirect planul conştiinţei
subiectului, căutând să evidenţieze
dacă acesta redă cu fidelitate şi în
mod sincer „ceea ce ştie”, adică
elementele de conţinut ale
„realităţii subiective”, în fapt
matricea pattern-ul infracţional
ca achiziţie mentală „amintirea
faptei” pe care o poartă în planul
conştiinţei sale.
Etapele obligatorii ce trebuie
parcurse sunt :
-studiul dosarului;
-discuţia Pre -Test;
-examinarea propriu-zisă;
-discuţia Post-Test;
Se pot utiliza categorii de teste
care au fost în prealabil verificate
în activitatea de cercetare
aplicativă sau care sunt publicate
în reviste de specialitate ca fiind
testate şi validate. Testele sunt
compuse dintr-o succesiune de
întrebări care sunt de trei categorii:
relevante, neutre şi de control.
Alte categorii de întrebări NU se
vor pune subiectului examinat.
iulie 2009 43

Întrebările se formulează în aşa fel
încât:
?să se poată răspunde numai prin
“DA” sau “NU”;
?să fie scurte, simple şi directe;
?conţinutul să fie clar şi să nu dea
loc la interpretări;
?să nu presupună cunoştinţe
juridice sau termeni juridici
necunoscuţi subiectului;
?să fie formulate într-un limbaj
accesibil subiectului.
SCOP
Datele obţinute în urma
examinărilor poligraf permit:
?excluderea bănuiţilor ce sunt
neimplicaţi în cauzele investigate,
prevenindu-se erorile judiciare sau
pierderile de timp prin verificări
inutile;
?identificarea autorilor de
infracţiuni indiferent de gen;
?verificarea veridicităţii decla-
raţiilor persoanelor cuprinse în
cercul de bănuiţi;
?stabilirea sincerităţii apărărilor
formulate de către persoanele
implicate în comiterea unor
infracţiuni (cauze care înlătură
caracterul penal al faptei, legitima
apărare, starea de necesitate,
eroarea de fapt, constrângerea
fizică sau morală );
?stabilirea împrejurărilor care
califică sau agravează unele fapte;
?depistarea caracterului calomnios
al unor denunţuri sau plângeri
penale;
INTELLIGENCE
În practică, pot să apară şi alte
aspecte care vizează stabilirea
adevărului, astfel încât tehnica
poligraf poate fi folosită şi adaptată
oricăror situaţii.
AVANTAJELE UTILIZĂRII
TEHNICII POLIGRAF
?metodele folosite sunt NON-
VIOLENTE, ele nu lezează viaţa,
integritatea şi securitatea persoanei
fizice, nu aduc atingere onoarei,
libertăţii şi demnităţii persoanei.
Ele reflectă litera şi spiritul
Declaraţiei Universale a Dreptu-
rilor Omului - apără pe nevinovaţi,
contribuie la restabilirea şi
protejarea drepturilor victimelor;
?toată procedura complexă de
examinare nu urmăreşte inculparea
suspecţilor, ci şi, în egală măsură,
disculparea acestora;
?în investigarea infracţiunilor,
tehnica poligraf acoperă o zonă
importantă, neabordabilă prin alte
metode în procesul judiciar -
respectiv identifică, captează,
înregistrează şi interpretează
modificările psiho-fiziologice care
apar în condiţiile disimulării
adevăr ului prin contradicţia
existentă între cei doi poli creaţi,
“matricea moralităţii” şi “matricea
infracţională”;
?astfel, trebuie notat că prima
condiţie a unei testări poligraf este
starea “în afară de orice stres” a
persoanelor testate;
?examinarea poligraf presupu-
nând o colaborare între subiect şi
examinator, nu se poate efectua
decât cu acordul de voinţă scris al
subiectului;
?folosită în faza actelor premergă-
toare, tehnica poligraf, având ca
obiect identificarea autorilor de
infracţiuni, este un mijloc de
investigaţie de mare importanţă şi
eficacitate pentru înfăptuirea
justiţiei;
?metoda tehnicii poligraf asigură
legătura dintre subiecţii examinaţi
(prin interpretarea diagramelor) şi
orice categorii de urme
identificate, fixate, ridicate şi
exploatate în conformitate cu
normele tehnicii criminalistice pe
de o parte, iar pe de altă parte, cu
normele procedurale respectiv -
modul de operare, portretul robot,
anturajul victimei, mobilul
infracţiunii, stările conflictuale
(date obţinute prin activitatea de
informaţii şi investigaţii);
?prin instructajul făcut persoanei
în discuţia pre-test se verifică orice
anomalie în starea subiectului, iar
transparenţa metodei permite
subiectului să se elibereze de
prejudecăţi şi surse de stres
exterioare, asigurându-se astfel o
colaborare sinceră, liberă de orice
reţinere în favoarea rezolvării
cauzei;
?rezultatele examinărilor, materia-
lizate în rapoartele de constatare
tehnico-ştiinţifică şi diagramele
poligraf depuse la dosarul cauzei,
asigură posibilitatea legală a
contestării lor, solicitarea unei noi
expertize sau a reinterpretării lor
“în orb” de către un alt expert, fără
să fie necesară prezenţa subiec-
tului;
?examinările polig raf sunt
singurele care asigură conversia
bioinformaţiilor în mijloace clasice
de probă şi totodată stabilesc
gradul de implicare al fiecărui
subiect în comiterea faptei,
intenţia, premeditarea, identifi-
carea altor persoane participante,
neputând fi rezolvate totdeauna
complet şi exact prin ancheta
judiciară;
?deşi metoda se foloseşte, în
principiu, la scurt interval după
comiterea unei infracţiuni, ea nu
este legată de unitatea de timp,
fiind la fel de eficientă după
trecerea unei perioade îndelun-
gate de la săvârşirea faptei, când
probele materiale se distrug, dar
nu şi matricea infracţiunii;
?tehnica poligraf se poate adapta
uşor la orice situaţie în care este
vizat comportamentul simulat;
?instrumentul de lucru, testele,
procedurile însoţitoare, transpa-
renţa metodei, creează asupra
subiectului vinovat un efect
psihologic important, astfel încât
se generează atmosfera în care
acesta poate face foarte uşor
mărturisiri complete;
?procentul ridicat al exactităţii
rezultatelor obţinute prin testarea
poligraf (96-98%) conferă o
puternică credibilitate aplicării
metodei;
?prin excluderea rapidă, din cercul
de suspecţi, a persoanelor
nevinovate, iniţial bănuite de
comiterea infracţiunilor cercetate,
se evită tracasarea inutilă a
acestora în procesul judiciar.
Creşterea explozivă a utilizării
tehnicii poligraf a avut impact şi la
nivel guvernamental, astfel încât,
pentru mai bine de 30 de ani,
numai C.I.A. şi N.S.A. au condus
examinările poligraf, numărul
angajaţilor federali testaţi crescând
semnificativ datorită unor cazuri de
spionaj.
În 1970, opt de par tamente
guvernamentale aveau disponibili-
tatea utilizării poligrafului, iar în
prezent sunt peste 14, dintre care:
U.S. Army, Air Force, U.S. Navy,
Marine Corps, F.B.I., C.I.A., N.S.A.,
U.S. Postal Service, Secret Service
etc.
În SUA există peste 30 de şcoli de
pregătire în domeniul poligraf,
acreditate de către A.P.A. (American
Polygraph Asociation), asociaţie cu
peste 3.000 de membri în toată
lumea.
În ceea ce priveşte apariţia
poligrafului în România, începând
cu anul 1974, în cadrul Institutului
de Criminalistică a fost analizată
posibilitatea de diversificare a
metodelor şi mijloacelor de
investigaţie prin introducerea
tehnicii poligraf, care în SUA era
utilizată cu succes şi în activitatea
poliţiei. Pentru realizarea acestui
deziderat, în anul 1975, Tudorel
Butoi şi Ioan Buş au realizat un
studiu ce a evidenţiat caracterul
profund ştiinţific al metodei
poligraf şi totodată posibilitatea
acesteia de a se adapta la orice
situaţie în care este vizat
comportamentul simulat, deci şi în
activitatea de cercetare a infracţiu-
nilor ce revin în competenţa poliţiei.
Este de remarcat faptul că
materialele experţilor americani
care au revoluţionat ideea de
investigare ştiinţifică a infracţiunii
au stat şi stau în continuare la baza
întregii activităţi poligraf din
România.
Pasul următor era procurarea de
aparatură poligraf şi instruirea
primilor specialişti în tehnica
poligraf din România.
În perioada 1974-1994, toată
activitatea a fost desfăşurată după
modelul şi metodologia americană,
dar marele inconvenient a fost acela
că nu s-a putut evalua nivelul de
pregătire şi organizarea sistemului,
neavând elementul de comparaţie,
respectiv suficiente contacte cu alţi
specialişti din lume.
Din 1994 şi până în prezent a existat
o m a i m a re d es ch i d ere ş i
receptivitate faţă de această tehnică,
astfel încât a fost înfiinţată şi
Asociaţia Română Poligraf, sub
conducerea lui Adrian Coman, fost
şef al Serviciului de detecţie a
comportamentului simulat din
cadrul Institutului de Crimina-
listică, iar în ultimii 10 ani au fost şi
iniţiative de introducere a acestei
metode şi în alte structuri ale
sistemului de siguranţă naţională. I
Radu Băboianu este psiholog
principal şi expert în tehnica
poligraf.
iulie 2009 45
 liberală

"UMMAH" radicală
virtuală

NOILE IDENTITĂŢI POLITICE ALE ISLAMULUI

ÎN CONTEXTUL GLOBALIZĂRII
- partea I -
Pe tot parcusul istoriei lumii arabe, mitologia unificării, fie aceasta religioasă ("Ummah" -
comunitatea credincioşilor), politică (ideile wahhabite ale Califatului universal) sau
naţionalistă (panarabism de sorginte marxistă, Liga arabă), a constituit un proiect utopic
caracteristic discursului politic, utilizat ca sursă de legitimitate pentru lideri sau ca mijloc de
extindere a influenţei regionale a unor state. Succesiv, diversele ideologii care au
fundamentat panislamismul şi panarabismul au eşuat în plan practic datorită complexităţii
intereselor geopolitice ale actorilor din Orientul Mijlociu şi Maghreb, dar, mai ales, datorită
faptului că nu există un singur Islam, ci o colecţie, o pluralitate de practici şi norme
tradiţionale, foarte diferite, care constituie baza identitară a comunităţilor locale
musulmane.
Mihaela Matei
Globalizarea ca „Ianus”: Noile musulmane (în centrul cărora se aflau autoritate a Islamului, mai puţin la
comunităţi islamice globale moscheea şi învăţaţii musulmani nivelul societăţilor, cât al
- fundamentalism şi liberalism ulemas). Olivier Roy afirmă că i n d iv i z i l o r, c o mu n i t ă ţ i l o r,
„globalization is a good opportunity grupurilor distincte din diferite
Articolul îşi propune să to dissociate Islam from any given părţi ale lumii.
demonstreze că efectele globali- culture and to provide a model that Aceste noi forme nu eludează sau
zării şi ale migraţiei de populaţii could work beyond any culture” diminuează rolul de catalizator
musulmane în Europa au generat, referindu-se la faptul că asistăm în jucat de religia islamică, ci îl
într-un mod aparent paradoxal prin prezent la o „obiectivare” a potenţează, îl transformă în noi
distanţarea faţă de Islamul Islamului, consecinţă a rupturii între modalităţi de exprimare politică,
tradiţionalist şi clasicele ideologii culturile musulmane, asignate unor foarte diferite de cele ale anilor
ale modernităţii, premisele apariţiei teritorii şi societăţi, şi religie, devenită '80-'90, pe care, în timp, pot
şi consolidării unor noi comunităţi exponenta unui discurs universalist ajunge să le înlocuiască complet.
islamice cu ambiţii universaliste. (anterior celui foarte vizibil al Este vorba nu doar de o
Aceste comunităţi („Ummah” în militantismului global de tip Al schimbare de dinamică, cum ar
termenii Islamului clasic) sunt Qaeda care este numai vârful de părea la prima vedere, nu doar de
postmoderne, integraţioniste, cu o aisberg al unor procese complexe o formă de încorporare a
putere de extindere foarte mare şi apărute mult înaintea atacurilor de la globalizării în cadrul evoluţiilor
depăşesc graniţele teritoriale şi 11 septembrie). mişcărilor politice islamice (prin
politice ale lumii musulmane. În Autoritatea socială a religiei a tehnologii, comunicaţii globale,
acest sens, analiza relaţiilor şi dispărut, în contextul experienţei schimbare de discurs al elitelor), ci
interacţiunilor dintre Islam şi musulmanilor din Europa şi SUA, al de o schimbare radicală, de sens şi
Occident nu se mai poate face în fluxurilor de populaţie tot mai substanţă, de adaptare a Islamului
termenii evaluării relaţiilor între dinamice intra şi inter-statale în la postmodernitate prin emer-
state şi nici în termenii consacraţi Europa, dar şi în Orientul Mijlociu, genţa unor noi for me de
anterior ai impactului loialităţilor Caucaz şi Asia. Asistăm deci la legitimitate şi a unor noi forme de
tradiţionale ale populaţiilor configurarea altor for me de coagulare socială şi politică.
INTELLIGENCE
În 1993, referindu-se la eşecul
politicilor panislamice, Bernard
Lewis evidenţia faptul că „the lack
of an educated modern leadership
has so far restricted the scope of
Islam and inhibited religious
movements from being serious
contenders for power”. De atunci
însă, evoluţiile înregistrate fac ca
islamismul, în diferitele sale
forme, să devină un factor
puternic şi global de contestare a
regimurilor la putere în statele
musulmane, atât dinăuntrul, cât,
mai ales, dinafara acestora. Dar
este evident că nu mai poate fi
vorba de acelaşi tip de Islam
precum cel evocat de Lewis.
Logica răspunsului ideologic
islamic la problemele lumii
musulmane rămâne similară, pe
anumite coordonate conceptuale,
raporturilor dintre regimurile
politice şi forţele de opoziţie.
Astfel, pe întreg parcursul
secolului XX, „Islamului puterii”,
I s l a mu l u i t r a d i ţ i o n a l i s t a l
învăţaţilor şi şcolilor de gândire
musulmană i s-au contrapus, ca
mişcări contestatare, pe de o parte
Islamul modernist sau liberal, iar
pe de alta, Islamul radical,
fundamentalist sau integrist.
Globalizarea a acţionat ca un
catalizator pentru aceste două
proiecte opuse, pentru aceste
două extreme ale politicilor
asociate Islamului. Liberalismul şi
radicalismul, inclusiv în
componenta sa teroristă, au
devenit în postmodernitate
nucleele conceptuale ale apariţiei
mai multor comunităţi islamice
(„Ummah”), pe care le vom
examina în cadrul acestei lucrări.
Printre acestea, există o „Ummah”
liberală, o a doua „Ummah”
identitară a fundamentalismului şi
extremismului religios şi o a treia
comunitate, „Ummah”
cibernetică, cu o existenţă de sine
stătătoare, dar acţionând în sensul
şi în susţinerea primelor două
(ultima este tratată separat doar
datorită amplorii şi implicaţiilor
fenomenului, altfel ar putea fi
divizată şi „topită” în cadrul
primelor două). După cum
sintetiza Olivier Roy, „first,
globalisation can be
accommodated through a liberal
reformist view of Islam, a
charismatic and spiritual approach
(like the Christian evangelical
movements), or a neofun-
damentalist stress on sharia (laws)
and ibadat (rituals).” Aceste
abordări interferează, se
contrapun, includ o serie de
nuanţe (fundamentalism versus
neofundamentalism, abordări
conservatoare versus abordări
refor miste) şi reprezintă
comunităţi imaginare, ideatice, în
evoluţie, ale căror efecte asupra
Islamului tradiţionalist sunt deja
vizibile, atât în lumea musulmană,
cât şi în rândul comunităţilor
musulmane din Europa şi SUA.
Cele trei comunităţi sunt de-
teritorializate, a-sociale (în sensul
în care nu mai aparţin unor
grupuri sau societăţi distincte) şi
ajung, practic, să transpună în
termeni noi, postmoderni, ideile
vechi ale universalismului islamic
modern, până în punctul în care ar
putea, în viitor, să le înlocuiască
treptat cu totul în mentalul şi
conştiinţa populaţiilor
musulmane.
„Ummah” liberală şi
contestarea regimurilor
politice musulmane. Cei doi
filosofi „convertiţi”
Încă de la sfârşitul anilor '90, mult
înainte de proiectele de
democratizare a lumii arabe
lansate de Administraţia Bush, s-a
remarcat o creştere semnificativă a
sprijinului popular pentr u
democraţie în multe din statele
musulmane. Acest sprijin este un
efect al creării „Ummah” liberale
(pe care o vom analiza în
continuare) şi al influenţei sale în
creştere, nu numai în mediile
elitelor politice, ci şi în rândul
populaţiilor de religie islamică din
Orient, Maghreb sau Asia.
Această evoluţie s-a suprapus cu
menţinerea la putere în
majoritatea statelor musulmane a
unor regimuri corupte, auto-
ritariste, inspirate de ideologii
moderne şi incapabile să asigure o
schimbare socială şi economică de
anvergură. Bernard Lewis împărţea
regimurile politice din statele
musulmane în cinci categorii:
1.Autocraţiile tradiţionale (monar-
hiile din Golf, precum Arabia
Saudită), care se bazează pe un
sistem politic închis şi strict, cu
legitimitate istorică dobândită şi
susţinută de petrodolari.
2. Autocraţiile modernizatoare
(Iordania, Egipt, Maroc), în care, pe
fundalul unei formule autoritariste
susţinute puternic de forţele
armate, se asigură o tendinţă de
modernizare statală şi deschidere
spre un pluralism limitat.
3. Dictaturi de tip fascist (modelate
după principii clasice împrumutate
de la Italia mussoliniană regimurile
baathiste din Siria şi din Irakul
condus de Saddam Hussein).
4. Regimurile islamice radicale (Iran
şi Sudan) bazate pe o conducere
religioasă şi persecutarea oricăror
forme de opoziţie.
5. Republicile central-asiatice
musulmane, prinse în continuare
într-un joc „post-colonial” dirijat de
Moscova şi menţinând regimuri de
partid unic sau cu o democraţie
limitată.
Aceste regimuri se raportează în
diferite moduri la conceptele
Islamului, pe de o parte, la cele
tradiţionaliste, locale, bazate pe
practici istorice, pe de alta la
reformismul sau revivalismul
islamic (variind de la asimilare în
discursul puterii la rejectare,
persecutare sau toleranţă limitată).
În toate cazurile însă, atitudinea
regimurilor autoritariste musul-
mane faţă de religie marchează
eşecul ideologic al răspunsului lumii
islamice tradiţionale la
postmodernitate şi globalizare în
sens politic. Charles Kurzman
c o n s i d e r a c ă a t â t
iulie 2009 47
liberalismul islamic, cât şi
revivalismul (întoarcerea la
Islamul originar, teoriile legate de
Califatul universal, „purismul”
wahhabit, salafismul) sunt efecte
ale răspunsului societăţilor
musulmane la incapacitatea de
adaptare a statelor şi se bazează în
prezent pe asimilarea unor
doctrine şi ideologii europene în
gândirea clasică islamică. Dacă
apariţia lor poate fi datată încă de
la începutul secolului al XX-lea,
evoluţia liberalismului şi radica-
lismului islamic a dobândit noi
valenţe după sfârşitul războiului
rece, în contextul dezvoltării
accelerate a schimburilor econo-
mice globale, a comunicaţiilor şi
tehnologiilor şi accentuării
fluxurilor imigraţioniste. În acest
sens, se poate afir ma că
liberalismul islamic, fenomen
relativ marginal în multe state
musulmane de-a lungul istoriei
recente sau relegat la nivelul unor
elite intelectuale restrânse, a ţări a principiilor pluralismului
dobândit un impact în creştere
prin intermediul formării unor
curente ideologice transnaţionale
şi al catalizării orientărilor
democratice ale populaţiilor
musulmane prin lideri de opinie
formaţi sau activând în Europa şi
în SUA.
Un studiu efectuat de Pew Global
Attitudes Project, începând cu
2002, în şase state cu majoritate
musulmană a populaţiei
(Indonezia, Iordania, Liban,
Maroc, Pakistan, şi Turcia) şi
prezentat în Congresul SUA, a
evidenţiat o creştere semnificativă
INTELLIGENCE
a sprijinului populaţiilor din aceste
state pentru democraţie, paradoxal
în aparenţă, decuplată sau evoluând
în sens invers faţă de scăderea
dramatică a percepţiilor pozitive
faţă de SUA după 11 septembrie
2001. Astfel, o majoritate
semnificativă a populaţiilor
consideră că democraţia nu e doar
un model occidental de guvernare,
ci poate funcţiona şi în lumea
islamică. Pe de altă par te,
investigaţiile sociologice arătau în
2002, confor m Pew Global
Attitudes Project, diferenţe
relevante între diferite state cu
privire la succesul posibil al
democraţiei în lumea musulmană:
dacă un procent relevant de libanezi
(46%) erau optimişti, acest procent
se situa la cote mai mici în Maroc,
Iordania, Pakistan şi Turcia. Aceste
raportări depindeau bineînţeles şi
de percepţiile legate de sistemul şi
regimul politic din statele
investigate, de aplicarea în aceste
politic (Turcia, Iordania, Maroc,
unde au avut loc schimbări
importante în sistemul partidelor)
sau, dimpotrivă, de instabilitatea ori
caracterul autocratic al guvernărilor
din acea perioadă (Liban, respectiv
Pakistan).
Absenţei democraţiei în lumea
islamică şi în special în statele arabe
din Orientul Mijlociu i se
contrapune imaginea democraţiilor
europene şi a libertăţii de exprimare
din cadrul acestora, ca proiect
politic tot mai atractiv pentru
populaţiile musulmane. Un autor
precum Graham Fuller apreciază că
efectele globalizării schimburilor
economice, care au condus şi la
accentuarea diferenţelor dintre
statele prospere şi cele paupere, vor
aduce în timp o orientare tot mai
pregnantă spre susţinerea democra-
tizării în lumea musulmană şi o
scădere a influenţei discursului
islamist radical (fie acesta al puterii,
ca în Arabia Saudită sau Iran, fie al
opoziţiei, ca în Egipt, Maroc,
Iordania, fie angrenat în jocul politic
pluripartit, precum în Liban). Astfel,
el afirmă că „in Egypt
a n d Pa kista n , fo r
example, many younger
people, particularly at
the professional level,
are weary of ideology.
They are often inclined
to tune out the grand
ideological issues of war
and peace, Arabs and
Israel, Islam and the
West, and are simply
looking to make money,
survive, or even profit
from new global
economic trends. Only
major regional clashes and tensions
return their attention to the political
realm and the Islamists agenda”.
Fuller argumentează rolul pozitiv al
diasporei islamice din Europa, în
cadrul căreia religia revine la o
abordare universalistă, „dezbrăcată”
de practicile şi culturile regionale, dar
şi un vector de catalizare a unor noi
tipuri de raportare la stat, societate şi
democraţie. Astfel, diaspora
musulmană din Occident poate
sprijini emergenţa unui nou tip de
discurs democratic în ţările de
origine, prin dezvoltarea rolului
Islamului ca factor de coeziune
socială, dar şi ca religie care poate fi
conceptualizată în armonie cu
drepturile omului, libertatea de
exprimare şi pluralismul politic. Un
exemplu în susţinerea acestei teze, a
emergenţei unei „Ummah” liberale
prin intermediul diasporei şi
legăturilor sale cu ţările musulmane,
este şi cel al inversării paradoxale la
nivelul discursului unor lideri
religioşi a cadrului vechii dihotomii
islamice dintre „Dar-al-harb” şi
„Dar-al-salam (islam)” „Casa
Războiului” şi „Casa Păcii”.
Tradiţional, Vestul creştin şi
european era definit ca o „Casă a
Războiului”, în care musulmanul
este obligat să trăiască printre
„necredincioşi” şi să lupte pentru
a-şi păstra religia (denumirea s-a
dezvoltat istoric încă din perioada
cruciadelor, având la bază scrierile
profetului Mohammed legate de
comunităţile de non-mulsumani
din Peninsula Arabică). „Casa
Păcii”, sinonimă în limba arabă cu
„Casa Islamului” este teritoriul
locuit de musulmani, în care este
aplicată religia islamică ca bază a
păcii şi justiţiei sociale.
Inversarea se produce practic
tocmai prin emigrarea intelec-
tualilor şi predicatorilor islamici
liberali din statele arabe către
Europa, către „Dar-al-Harb”, în
condiţiile în care ideile lor
religioase sunt contestate tocmai
în lumea musulmană şi acceptate
în Europa. Deci, pentru aceştia,
lumea musulmană devine un
spaţiul al „Dar-al-harb”, al
rejectării, în vreme ce, ideologic,
sunt acceptaţi în noul „Dar-al-
salam”, adică în Europa. Un
intelectual palestinian, Ismail al
Faruqi, compara migraţia spre
Vest cu drumul profetului (hijra)
de la Mecca la Medina, unde a fost
liber să creeze prima comunitate
musulmană, după ce a fost
prigonit de conducerea politică a
Meccăi.
Între cazurile de intelectuali şi
liderii religioşi islamici cu discurs
liberal emigraţi în Occident sunt
două cu un caracter exemplar,
legate de „convertiri” de la
ideologia islamului fundamentalist
la cea a liberalismului islamic, pe
fondul persecuţiilor exercitate
asupra lor de regimurile la putere
în statele de origine: şiitul Abdul
Karim Soroush din Iran şi şeicul
sunnit Rachid al-Ghannouchi din
Tunisia. Ambii au creat practic în
anii 2000 şcoli de gândire liberală
islamică în Occident, cu
reverberaţii şi susţinere în ţările
de unde proveneau. Transmiterea
online, televizarea discursului
acestora, publicarea şi
distribuirea scrierilor lor au
contribuit la catalizarea unor
mişcări liberale de o anvergură
puţin anticipată la început de
analişti. Filosoful iranian Soroush
a fost iniţial unul dintre
susţinătorii fervenţi ai Revoluţiei
Islamice, însărcinat cu revizuirea
curriculei universitare în noua
Republică Islamică, în anii 1975-
1976. După moartea lui
Khomeini, acesta s-a distanţat de
regimul religios, începând să scrie
şi să predice împotriva cenzurii,
acuzând îndepărtarea de ideile
iniţiale ale revoluţiei şi susţinând
compatibilitatea democraţiei de
tip occidental cu Islamul, până în
momentul în care, în 1995, i s-a
interzis să mai susţină prelegeri
publice şi a fost practic obligat să
emigreze. Soroush a argumentat
că modernitatea a condus la
victoria raţiunii asupra religiei, iar
postmodernitatea permite în
prezent o reconciliere a celor
două, în contextul în care religia
devine sau trebuie să fie liber şi
raţional asumată ca parte a
identităţii individuale şi nu impusă
dinafară, ca în perioada pre-
modernă. Mai mult, el susţine
necesitatea libertăţii ca fundament
al religiei islamice şi al constituirii
comunităţii credincioşilor şi
încearcă să traseze o paralelă între
secularismul occidental inexistent
conceptual şi politic în lumea
musulmană şi conceptul islamic
al elmaniyya (ceea ce este ştiinţific,
raţional). În acest context,
Soroush încearcă să separe statul
şi moscheea, autoritatea raţională
şi cea religioasă, într-un demers
similar celui al Reformei creştine
din Europa secolelor trecute.
Şeicul Rachid al Ghannouchi, fost
lider al Mişcării Tendinţei Islamice
(MTI) din Tunisia, devenită Partidul
Al Nahda în 1989, a fost, în anii '80,
exponentul curentului funda-
mentalismului islamic, încarcerat de
două ori de guvernele socialiste
tunisiene şi a fugit din ţară după ce a
fost condamnat la închisoare pe
viaţă (Al Nahda fiind acuzat că a
încercat o lovitură de stat). Refugiat
la Londra, Rachid al Ghannouchi
este considerat cel mai proeminent
lider islamic în exil şi, încă de la
mijlocul anilor 90, a început să
predice în sensul necesităţii
democratizării lumii arabe. Coranul
nu oferă o viziune închisă asupra
lumii, consideră acesta, ci poate fi
interpretat (itjihad - concept
contestat de foarte mulţi dintre
învăţaţii religioşi musulmani,
ulemas) pentru a oferi soluţii
politice adecvate modernităţii, iar
această interpretare aparţine
comunităţii şi nu unor elite (prin
shurab - consultare, concept
considerat o formă a „democraţiei
islamice”). Diferenţele dintre
Orient şi Occident, dintre
musulmani şi creştini sunt o sursă
de cooperare, nu de conflict între
civilizaţii, în sens huntingtonian, iar
valorile democraţiei (libertate,
drepturile omului) pot fi asimilate,
incluse în gândirea islamică, tot aşa
cum acestea au fost implantate
anterior în gândirea creştină.
I s l a m u l c l a s i c, t r a d i ţ i o n a l
condamnă folosirea religiei în
scopuri hegemonice sau auto-
ritariste, iar această deviere a slăbit
nu numai imaginea, ci şi puterea
liderilor musulmani în lumea
contemporană.
iulie 2009 49
Cei doi filosofi „convertiţi” şi
istoria personală a fiecăruia din
aceştia este emblematică pentru
emergenţa, cel puţin la nivel
intelectual şi discursiv, a unei
„Ummah” liberale, ca un concept
faţă de care un număr tot mai mare
de populaţii musulmane ar putea fi
atrase, mai ales pentru că ambii
oferă o soluţie „islamică” în
opoziţie faţă de proiectele
neoconservatoare ale „democra-
tizării” din exterior, impusă de
SUA sau de guvernele europene.
Formarea şi susţinerea în Occident
a partidelor şi grupurilor de
opoziţie la regimurile dictatoriale
actuale din lumea islamică (Iran,
Tunisia, Irak în perioada lui
Saddam Hussein) constituie un
fenomen tot mai larg şi cu
influenţe tot mai mari asupra
percepţiilor publice ale popula-
ţiilor musulmane. Schimbarea de
regim politic în Pakistan şi
înlocuirea dictaturii militare a lui
Pervez Musharaff cu un regim
islamic au fost o victorie a acestor
forme de „opoziţie” în exil, ale
căror exponenţi, cei precum
Ghannouchi, Soroush, Benazir
Bhutto, au militat pentru formarea
unei Ummah liberale şi universal
aplicabile, fără „amprentă”
geografică, dar cu veleităţi de
adaptare socială şi politică a
Islamului la postmodernitate şi
globalizare. Într-o altă perspectivă,
eşecul opoziţiei iraniene în exil de a
cataliza o schimbare de putere la
Teheran nu trebuie privit ca o
incapacitate de influenţă a
„Ummah” liberale ci, în funcţie de
INTELLIGENCE
contextul social şi istoric actual,
societatea iraniană are o mai mare
stabilitate şi coeziune decât altele,
dar este încă închisă datorită cenzurii,
utilizării re-
duse a Inter-
netului şi
propagandei
foarte active
împotriva
Vestului şi
„imperialis-
mului” ame-
rican, în
vreme ce re-
formistul
Khatami nu
a putut ge-
nera schim-
bări de sub-
stanţă cu efecte vizibile, care să
permită o tranziţie graduală la un alt
fel de sistem politic.
Mai mult, pornind de la cazul
Iranului, este evident că politizarea
religiei ca vector de autoritate şi
influenţă a unor regimuri
musulmane a devenit deja mult mai
dificil de realizat. Şi aceasta mai ales
pentru că acelaşi Islam este, cu cel
puţin aceeaşi legitimitate, invocat de
grupările de opoziţie pentru a
contesta practicile guvernelor
autoritariste. Mai mult, „Islamul”
opoziţiei este dezbrăcat de
tradiţionalismul Islamului puterii şi
dobândeşte astfel valenţe
universaliste (opuse celor con-
servatoare, aşa cum sunt definite de
Kurzman), fie acestea fundamen-
taliste sau liberale.
În contrapondere faţă de „Ummah”
liberală şi creşterea susţinerii
populare faţă de democraţie în
statele arabe, un fenomen contrar
marchează evoluţia unei părţi a
comunităţilor de imig ranţi
musulmani din Europa, fenomen
generat tot de efectele globalizării
culturale. Acesta poate fi subsumat
emergenţei unei alte „Ummah”, cu
aceleaşi ambiţii universaliste şi
postmoderniste, dar în sens contrar,
respectiv ca sursă de radicalizare,
violenţă şi terorism, parte a
războiului simbolic dintre Islam şi
Occident. I
Bibliografie
?Dale Eickelman, James Piscatori, Muslim
Politics, Princeton University Press,
Princeton, 1996
? Olivier Roy, Globalized Islam. The Search
for a New Ummah, Columbia University
Press, New York, 2004, p. 24
?Bernard Lewis, Islam and the West,
Oxford University Press, Oxford, 1993, p.
154
? John Esposito, Unholy War. Terror in the
Name of Islam, Oxford University Press,
Oxford, 2002
?Olivier Roy, Globalized Islam, p. 27
? Bernard Lewis, An Historical Overview, în
Larry Diamond, Marc F. Plattner, Daniel
Brumberg (eds.), Islam and Democracy in
the Middle East, John Hopkins University
Press, Baltimore, 2003, p. 215
? Charles Kurzman, Liberal Islam. A
Sourcebook, Oxford University Press,
Oxford, 1998
?Andrew Kohut, Arab and Muslim
Perceptions of the United States,
Testimony to U.S. House International
Relations Committee, Subcommittee on
Oversight and Investigations, November
10, 2005
?Graham Fuller, The Future of Political
Islam, Palgrave, Macmillan, New York,
2003, p. 184, 185.
?Citat în John Voll, Islamic Issues for
Muslim in the United States, în Yvonnes
Yazbeck Haddad, ed., The Muslim of
America, New York, Oxford University
Press, 1991, p. 212
? Robin Wright, Two Visions of
Reformation, în Larry Diamond, Marc F.
Plattner şi Philip J. Costopoulos (eds),
World Religions and Democracy, John
Hopkins University Press, Baltimore, 2005,
p. 184-189
Mihaela Matei este absolventă a
Facultăţii de Ştiinţe Politice şi
Administrative a Universităţii
Bucureşti, are un master în relaţii
internaţionale şi în prezent, este
doctorand desfăşurând o cercetare în
domeniul islamului politic şi
strategiilor de democratizare în
Orientul Mijlociu. A participat la o
gamă largă de cursuri, seminarii şi
conferinţe internaţionale în
domeniul securităţii, în cadrul
Centrului George C. Marshall,
Colegiului NATO de la Roma, a fost
lector invitat la Centrul Regional PfP,
Colegiul Naţional de Apărare şi
Academia Diplomatică şi a scris un
număr mare de articole şi studii cu
privire la reforma armatei, relaţiile
civili-militari, evoluţiile strategice în
lumea arabă, transfor marea
intelligence.
PROVOCAREA LEGISLATIVĂ A REŢELELOR
Wi-Fi
În momentul de faţă, piaţa serviciilor de comunicaţii electronice este în plină
dezvoltare, iar acest avânt nu va putea fi estompat nici măcar de criza economică.
Diferenţiat pe state, dar indiferent de clasament, studiile în domeniu indică o creştere
a interesului persoanelor pentru serviciile societăţii informaţionale, cu un accent
semnificativ pe mobilitatea resurselor.

Internetul este acum mai mult
decât o „reţea a reţelelor”, a
devenit un mod de viaţă, iar
dependenţa utilizatorilor de
echipamentele de calcul şi
ser viciile de comunicaţii
electronice relevă adesea aspecte
interesante, dar în acelaşi timp,
controversate.
În acest moment, asumându-ne
excepţiile inerente, putem totuşi
lansa o analiză în baza următoa-
relor premise:
a)utilizatorii sunt din ce în ce mai
interesaţi de serviciile societăţii
informaţionale. Pe lângă simpla
conectare la Internet, tot mai
multe segmente ale economiei şi
societăţii cunosc o dezvoltare
accentuată în mediul informatic
(ex.: comerţ electronic, e-banking,
plata taxelor sau a impozitelor,
mass media, petiţionare etc.);
b)utilizatorii continuă să migreze
către „tehnologia fără fir”. Piaţa
de produse electronice este
orientată cu prioritate pe
segmentele Bluetooth şi Wireless,
vânzările telefoanelor inteligente
(smartphones), PDA-urilor sau
laptopurilor care oferă conecti-
vitate la Internet ”fără fir”
întrecând orice aşteptări;
c)utilizatorii preferă din ce în ce
Maxim Dobrinoiu
mai mult „conectivitatea fără fir”.
Lumea este într-o continuă mişcare,
iar timpul pare a se comprima. Fie că
este vorba despre asigurarea legăturii
cu partenerii de afaceri sau prietenii
prin conexiuni voce-video tip VoIP,
de consultarea mesajelor de poştă
electronică, de cititul presei, aflarea
prognozei meteo, realizarea
transferurilor bancare sau plata
facturilor, efectuarea tranzacţiilor la
bursă sau simpla căutare a unor
informaţii (inclusiv de localizare),
oamenii utilizează o gamă largă de
dispozitive electronice performante,
care să le asigure nivelul de
mobilitate şi conectivitate dorit;
d)deşi costurile s-au diminuat în
timp, oamenii au tendinţa de a
„căuta” posibilităţi de conectare la
Internet fără plată. Simpli cetăţeni
sau oameni de afaceri, studenţi sau
angajaţi, tineri sau vârstnici, bărbaţi
sau femei, suntem cu toţii tentaţi
adesea să ne bucurăm atunci când
avem posibilitatea de a beneficia fără
plată de un anumit serviciu. Aceeaşi
satisfacţie o avem şi în ceea ce
priveşte conectarea la Internet şi
accesarea serviciilor de comunicaţii
electronice, chiar dacă operatorii de
telecomunicaţii sau furnizorii
acestor servicii oferă în prezent o
paletă largă de posibilităţi de
contractare;
e)din raţiuni de protecţie sau chiar
de ascundere a unor fapte, mulţi
utilizatori sunt „fascinaţi” de
posibilitatea mascării activităţii
online şi a propriei identităţi în
mediul virtual. Pentru realizarea
acestei ”securităţi individuale”
există azi o gamă variată de
procedee tehnice care permit
a n o n i m i z a r e a n av i g ă r i i p e
Internet, ascunderea identităţii
expeditorului unui mesaj de poştă
electronică sau a locaţiei unui
echipament de calcul care
generează un atac informatic. Pe
lângă folosirea binecunoscutelor
servere Proxy sau a metodelor de
Spoofing, câştigă tot mai mult
teren conectarea anonimă la
punctele de acces tip Wi-Fi
(wireless), care oferă exact mediul
de lucru căutat de persoanele rău
intenţionate. Wi-Fi este acronimul
sub care specialiştii şi, în general,
publicul larg identifică azi,
tehnologic ori comercial, acce-
sarea ser viciilor societăţii
informaţionale prin conectivitatea
”fără fir”. În esenţă, este vorba
despre posibilitatea dispozitivelor
echipate wireless de a se conecta la
Internet prin intermediul unor
puncte de acces (Access Point)
wireless şi obţine servicii de
comunicaţii electronice.
iulie 2009 51
Punctele de acces (denumite şi
hotspots)reprezintă acele
dispozitive electronice care
primesc semnal Internet de la un
furnizor de servicii (ISP) şi îl
redistribuie sub formă de emisie
electromagnetică (radio broadcast)
într-o anumită arie de acoperire (în
funcţie de puterea semnalului şi
existenţa factorilor perturbatori).
Ansamblul rezultat în urma
conectării unuia sau mai multor
dispozitive echipate wireless (în
standardul Wi-Fi) la un punct de
acces poartă numele de reţea Wi-
Fi, reţea wireless sau WLAN.
Hotspot-urile pot fi publice sau
private. Ele pot fi situate (pot
opera) în locuri publice sau private.
Pe de altă parte, undele radio se
propagă multidirecţional, putând
ajunge din spaţii private în spaţii
publice şi invers. Tocmai de aceea,
utilizarea acestor dispozitive,
respectiv conectarea la acest tip de
reţele reprezintă o provocare de
ordin juridic căreia, mai devreme
sau mai târziu, legiuitorul (român
sau străin) va trebui să îi găsească o
soluţie adecvată.
Scopul analizei de faţă este acela de
a scoate în evidenţă nu atât
avantajele utilizării reţelelor Wi-Fi,
cât mai ales aspectele contra-
dictorii sau insuficient regle-
mentate, care se circumscriu
conectării la punctele de acces
wireless. Ca modus operandi,
literatura de specialitate (nu
neapărat tehnică) a reţinut două
tipuri de activităţi pe care
persoanele interesate le practică în
legătură cu reţelele Wi-Fi şi anume:
Wardriving, care presupune
deplasarea pe jos ori cu un vehicul
în scopul descoperirii şi marcării
pe o hartă a reţelelor (punctelor de
acces) wireless care oferă
conectivitate la Internet. Tehnic,
dispozitivul folosit de persoana
interesată (PDA, Smarphone,
laptop etc.) captează semnalul
radio (broadcast) emis de punctul
de acces (routerul IP) şi printr-o
interfaţă specializată,oferă
informaţii despre acesta, cum ar fi:
numele punctului (SSID), puterea
de emisie (puterea semnalului
radio), existenţa măsurilor de
INTELLIGENCE
protecţie şi algoritmul de criptare
utilizat (ex. WEP, WPA, WPA-2),
adresa de IP alocată, adresa
serverului DNS (Sistem Nume de
Domeniu care permite translatarea
unui nume de domeniu într-o adresă
IP în Internet).
Toate aceste date sunt consemnate
electronic, o analiză ulterioară
putând oferi informaţii clare despre
situaţia punctelor de acces Wi-Fi
care fur nizea ză ser vicii de
comunicaţii electronice (conectare
la Internet) într-o anumită arie de
interes. Important de reţinut este
faptul că, în acest caz, echipamentul
Wi-Fi al persoanei nu obţine
automat servicii de comunicaţii
electronice, pentru aceasta fiind
necesară lansarea unei comenzi de
conectare.
Piggybacking (trad.: „cărat în
spate”), defineşte accesarea cu
intenţie a unei conexiuni Internet
wireless prin plasarea unui dispozitiv
echipat Wi-Fi în raza de acoperire a
unui punct de acces (Access Point) şi
utilizarea serviciilor Internet fără
cunoştinţa ori permisiunea expresă a
posesorului (deţinătorului legal,
a b o n a tul ui etc.) resp ectivei
conexiuni. Cel mai adesea, conecta-
rea la serviciile de comuncaţii
electronice prin inter mediul
reţelelor Wi-Fi are loc în spaţii
publice (baruri, cafenele, hoteluri,
aeroporturi, universităţi etc.), iar
accesul se prezumă a fi legal, permis,
îndreptăţit. Cu toate acestea, este
foarte posibil ca deţinătorul reţelei
ori al punctului de acces (AP) să
solicite, direct ori indirect, o anumită
compensaţie financiară pentru
facilitatea Wi-Fi oferită sau să
supravegheze conectarea clienţilor
la reţea printr-un schimb
nepatrimonial, ca de exemplu
comunicarea parolei de conectare
după obţinerea datelor de identi-
ficare ale persoanei interesate.
De exemplu, proprietarul unei
cafenele oferă servicii de comunicaţii
electronice printr-un punct de acces
wireless clienţilor săi, aceştia
„răsplătind” facilitatea oferită de
acesta prin plata consumaţiei. Dar ce
se întâmplă în momentul în care un
trecător pe stradă descoperă,
accidental sau intenţionat, semnalul
radio de acces la Internet emis de
punctul de acces din cafenea şi se
conectează la diferite servicii de
comunicaţii electronice? Cât de legală
sau ilegală va fi acea conectare? Pe de
altă parte, îngrijorător este, în opinia
noastră, faptul că piggybacking-ul se
manifestă din ce în ce mai frecvent în
raport cu reţelele wireless particulare
(private), indiferent că acestea aparţin
unor persoane fizice sau juridice.
Fiind vorba despre o emisie radio
(broadcast), semnalul poate fi captat
cu uşurinţă prin zidul care ne
desparte de apartamentul vecinului,
prin geamul firmei de vis-a-vis sau
g ardul care împrejmuieşte o
instituţie, însă accesul la serviciul
Internet depinde strict de măsurile de
securitate asociate punctului de acces
(routerului), cum ar fi: folosirea unui
algoritm de criptare (WEP- Wired
Equivalent Privacy, WPA - Wi-Fi
Protected Access sau WPA2),
filtrarea MAC-urilor, adresare IP fixă,
tokenuri hardware sau software etc.
Cât de legală sau de morală este însă o
asemenea conectare la serviciile
societăţii infor maţionale prin
intermediul punctelor de acces
wireless rămâne de analizat, subiectul
aflându-se deja în dezbaterea
legiuitorilor din multe ţări.În
România, practica judiciară în
materie nu a înregistrat (încă) astfel
de cazuri, ceea ce nu înseamnă însă că
acestea nu se manifestă în realitate,
abordarea lor de către practicieni
(poliţişti, procurori sau judecători)
putând fi o adevărată provocare
legislativă. Cu instrumentele juridice
existente, simularea unor scenarii
posibile relevă următoarele aspecte:
Punctul de Acces (Access Point)
identificat ca dispozitiv electronic
prin Routerul Wi-Fi (cunoscut şi ca
Router IP) este un sistem informatic
în accepţiunea art. 35 din Titlul III
prevenirea şi combaterea crimina-
lităţii informatice, Legea 161/2003,
întrucât:
?este un dispozitiv electronic (eventual,
interconectat cu alte dispozitive
electronice);
?funcţionează în baza unui program
informatic (Firmware care, în baza
unui set minimal de instrucţiuni,
asigură funcţionarea de bază a
respectivului dispozitiv electronic).
Însă, în cazul piggybacking-ului,
routerul nu este accesat fizic, nici
direct şi nici de la distanţă, atenţia
utilizatorilor îndreptându-se
numai spre semnalul radio
purtător de date informatice (de
conexiune la Internet), nu spre
datele interne (setări, fişiere log
etc.) ori Firmware-ul aparatului.
Astfel, considerăm că nu sunt
întrunite condiţiile unui acces
ilegal la un sistem informatic (faptă
prevăzută şi pedepsită de art. 42
din Legea 161/2003).
Mai mult, chiar folosirea sintagmei
„accesarea reţelei Wi-Fi” este de
natură să producă anumite
confuzii, întrucât utilizatorii
realizează doar o conectare la
serviciile de Internet furnizate
(prin unde radio) de către Router şi
nicidecum o „intrare” (în tot sau
doar într-o parte) în sistemul
informatic reprezentat de router şi
restul dispozitivelor electronice
echipate wireless aflate într-o
relaţie similară de „conectare” cu
punctul de acces.
Dacă, însă, nu conectarea la
Internet, ci Punctul de Acces sau
reţeaua Wi-Fi (protejată sau nu)
reprezintă ţintele persoanei
interesate (ex.: hacker, cracker),
pot exista incriminări în baza art.
42 din Legea 161/2003 doar cu
condiţia să existe probe (digitale)
relevante din care să rezulte
intenţia făptuitorului de a accesa
setările sau fişierele Routerului ori
de a interacţiona cu celelalte
componente ale reţelei (com-
putere, telefoane inteligente,
PDA-uri etc.). Tehnic, acest lucru
este posibil, dacă sunt efectuate
anumite setări în sistemul de
operare al dispozitivului „intrus”
ori prin folosirea unor aplicaţii
dedicate.
Pe de altă parte, din punct de
vedere strict tehnic, simpla
conectare la semnalul Internet Wi-
Fi se poate realiza adesea automat,
în funcţie de setările dispozitivului
folosit de prezumtivul făptuitor,
fără ştirea acestuia, în acest caz
fiind exclusă existenţa vinovăţiei,
deci şi a infracţiunii.
Opiniile exprimate de unii
specialişti, potrivit cărora ne-am
putea afla în condiţiile ”interceptării
fără drept a unei emisii electro-
magnetice provenită dintr-un sistem
informatic ce conţine date informa-
tice care nu sunt publice…” (art. 43
alin 2 din Legea 161/2003) nu sunt
pertinente şi sustenabile, întrucât
datele informatice conţinute în
emisia electromagnetică (respectiv
broadcast-ul radio) purtătoare a
semnalului Internet sunt publice.
În aceste condiţii, singura posi-
bilitate de încadrare juridică a
conectării la serviciile de comunicaţii
electronice furnizate de un punct de
acces Wi-Fi ar putea să o reprezinte
infracţiunea de furt (prevăzută şi
pedepsită de art. 208 alin 2 Cod
Penal), în condiţiile „furtului unei
energii care are valoare economică”,
întrucât semnalul Internet, respectiv
accesul la serviciile societăţii
informaţionale, sunt obţinute de
proprietarul, deţinătorul ori utili-
zatorul legal al Routerului IP de la un
furnizor de servicii Internet (ISP) în
schimbul unei sume de bani
(abonament lunar etc.).
Această încadrare este, bineînţeles,
forţată şi oarecum imorală, însă,
până la o reglementare adecvată,
poate fi practică mai ales în cazul
reţelelor (punctelor de acces) private.
Susţinătorii (şi practicanţii) piggy-
backing-ului sunt de părere că
acţiunile lor seamănă mai degrabă
cu:
?citirea ziarului într-un mijloc de
transport în comun, peste umărul
celui care l-a cumpărat;
?ascultatul şi dansatul pe muzica
pusă de un vecin;
?odihnitul pe o bancă într-un loc
public;
?cititul noaptea la lumina unei lămpi
stradale;
?mâncatul resturilor unui client într-
un restaurant.
În replică, oponenţii piggybacking
consideră că aceste fapte sunt
similare cu:
?intratul în locuinţa altuia pe motiv
că “uşa era deschisă”;
?agăţatul pe spatele unui mijloc de
transport în comun pentru a călători
gratis;
?conectarea la cablul de curent
electric sau cel de TV al vecinului
(abonat).
Totuşi, în procesul de regle-
mentare corespunzătoare a
acestei fapte, trebuie avut în
vedere că piggybacking-ul este
din ce în ce mai utilizat de către
acele persoane care intenţionează
să desfăşoare activităţi infracţi-
onale în mediul cibernetic, cum ar
3
fi: furt de identitate, phishing,
4
pharming, fraudă informatică,
pornografie infantilă online,
keylogging,5 e-mail spoofing,6
spam,7 denial-of-service.8
Prin utilizarea punctelor de acces
la Internet Wi-Fi neprotejate,
persoanele rău intenţionate
mizează pe posibilitatea ascun-
derii propriei identităţi, întrucât la
nivelul furnizorului de servicii
Internet va fi vizibilă exclusiv
adresa de IP a routerului asociată
în mod unic cu persoana
abonatului.
Chiar dacă, în raport cu routerul
IP, dispozitivul Wi-Fi intrus va
comunica propria adresă fizică de
reţea (adresa de MAC Media
Access Control), pe toată durata
conexiunii, identificarea acestuia,
respectiv a posesor ului
(făptuitorului) va fi extrem de
dificilă (dacă nu imposibilă), mai
ales în condiţiile în care acesta s-a
aflat o singură dată şi doar pentru
o scurtă perioadă de timp în raza
de acţiune a punctului de acces.
Pentru ca această analiză juridico-
tehnică să concluzioneze într-un
demers concret, consider că
următoarea propunere de lege
ferenda ar fi utilă în eventualitatea
unei viitoare reglementări penale
sau contravenţionale a accesului
la Internet prin intermediul
reţelelor Wi-Fi (şi nu numai),
astfel:
„obţinerea de ser vicii de
comunicaţii electronice prin
conectarea la un punct de acces şi
utilizarea acestora fără
permisiunea celui în drept să o
acorde este infracţiune
(contravenţie) şi se pedepseşte cu
închisoarea de la... luni la....ani
(sau cu amendă de la ...lei la ... lei)”
iulie 2009 53

urmând ca permisiunea să se
prezume a fi acordată în condiţiile
în care:
?Punctul de acces la serviciile
societăţii informaţionale este
public;
?Conectarea se realizează la un
punct de acces situat într-un loc
public şi neprotejat prin măsuri de
securitate.
Nu în ultimul rând, unii operatori
de telecomunicaţii sau furnizori
de servicii Internet au prevăzut, în
cuprinsul contractelor de
abonament încheiate cu clienţii,
interdicţia ca aceştia să
redistribuie, la rândul lor,
semnalul către alţi utilizatori
(indiferent de modalitatea de
realizare: cablu sau wireless).
Încălcarea acestei inderdicţii
poate avea numai caracter
contravenţional, în plus existând
şi posibilitatea restricţionării sau
chiar a încetării furnizării
ser viciului de comunicaţii
electronice.
Ca o concluzie, putem afirma că,
cel puţin până la o reglementare
adecvată a situaţiilor descrise
anterior, asigurarea unui climat
propice dezvoltării societăţii
informaţionale şi stimularea
INTELLIGENCE
mobilităţii conectării cetăţenilor la
aceste servicii (inclusiv prin
intermediul reţelelor Wi-Fi) rezidă
în aplicarea corespunzătoare a
principiilor culturii de securitate în
domeniul IT&C. I
Note
1.Wi-Fi este marcă înregistrată a
Alianţei pentru Compatibilitate
Wireless Internet, fondată în 1999,
de peste 300 de companii
producătoare de dispozitive
electronice wireless, certificate în
conformitate cu standardul IEEE
802.11 (cunoscut şi sub numele de
standardul WLAN)
2.http://en.wikipedia.org/wiki/pig
gybacking
3.Tip de fals informatic prin care un
utilizator este ademenit, prin
mijloace de comunicare abile
cunoscute sub numele de inginerie
socială, să acceseze o anumită
pagină web contrafăcută, aflată sub
controlul atacatorilor, şi să furnizeze
date personale sau date financiar-
bancare.
4.Tip complex de fals informatic
prin care atacatorul reuşeşte să
modifice în cadrul unui server DNS
(Sistem Nume de Domeniu) datele
de corespondenţă între numele de
domeniu şi adresele IP asociate în
scopul de a determina un anumit
utilizator să acceseze pagini web
contrafăcute pentru a furniza date
personale sau financiar-bancare etc.
5.Instalarea, în mod direct sau de la
distanţă, a unui dispozitiv electronic
ori program informatic, special
create pentru a capta, stoca şi
transmite la distanţă (folosind în
mod ascuns protocolul SMTP) a
codurilor generate prin apăsarea
tastaturii unui PC. În acest mod,
atacatorul poate obţine date
personale şi financiare, parole şi ID-
uri de acces, conţinutul
documentelor redactate, al email-
urilor sau mesageriei instant (chat),
istoricul accesărilor web (URL) ori
capturi video ale paginilor web
vizitate de victimă.
6.Tehnică prin care atacatorul
informatic modifică datele din
antetul unui mesaj de poştă
electronică în scopul inducerii în
eroare a destinatarului cu privire la
adevărata sursă a mesajului.
7.Trimiterea de mesaje comerciale
nesolicitate prin inter mediul
m i j l o a c e l o r d e c o mu n i c a ţ i i
electronice (de obicei, poşta
electronică).
8.Atac informatic ce vizează
perturbarea funcţionării unui sistem
informatic prin inundarea porturilor
acestuia cu solicitări false care
determină în cele din urmă „refuzul
serviciului”.
Maxim Dobrinoiu este inginer de
calculatoare şi jurist, doctor în drept
cu cercetare în criminalitate
informatică, consultant în sisteme
de management al securităţii
informaţiei, absolvent al Colegiului
Superior de Securitate Naţională.
Lector universitar şi autor (coautor)
de monografii, cursuri universitare,
articole şi prezentări de specialitate
cu ocazia unor evenimente
academice interne şi internaţionale.
 MICROTEHNOLOGII
UTILIZATE ÎN
SISTEMELE DE SUPRAVEGHERE
Acronimul pentru microsistemele
electromecanice - MEMS
(microelectromechanical systems) a
fost oficial adoptat de un grup de 80
de participanţi la o conferinţă
ştiinţifică - Micro Tele-Operated
Robotics Workshop - din 1989,
care s-a desfăşurat la Salt Lake
City. Dr. Albert P. Pisano a fost
invitat să ţină o prelegere în
care a folosit termenul MEMS
pentru a descrie pe scurt
structurile rezonante fabricate,
structuri ce puteau fi utilizate în
stabi-lizatoarele de frecvenţe.
Discuţiile pe marginea acestei
noi direcţii de cercetare au ţinut
mai mult de o oră, timp în care
au fost propuse, dezbătute şi
înlăturate mai multe
prescurtări. Când praful ridicat
de această dezbatere s-a aşezat,
profesorul Roger Howe de la
B e r k l e y, U n i v e r s i t y o f
California,
s-a ridicat în picioare şi a anunţat:
“Deci, atunci, numele este MEMS”.
MEMS a devenit astfel cuvântul
care a desemnat că tehnologia
microelectronică a depăşit în anii
'80 graniţele clasice de aplicabilitate
la domeniul strict electronic, de
construire miniaturizată a elemen-
telor de circuit pasive sau active şi a
combinat cunoştinţele deja
dobândite la construirea circuitelor
integrate împreună cu cele de
micromecanică. Datorită acestei
compatibilităţi „înnăscute”, s-au
obţinut structuri care au putut fi
încapsulate împreună cu circuitele
de control al parametrilor electrici.
În acelaşi timp, cercetătorii
europeni utilizau termenul MST
(microsystem technology) pentru
a descrie acelaşi lucru. Această
denumire a fost motivată de faptul
că termenii utilizaţi se referă, de
fapt, la tehnologia utilizată pentru
fabricarea unui microsistem.
Alocarea bugetului SUA în 2008
pentru dezvoltarea de NEMS & MEMS
Department of
Environmental
Commerce, National
Institute of Standards
NASA
1%
Protection Agency
1%
and Technology
6%
National Institutes of
Health
20%
Department of
Energy
National Science
16%
Primii interesaţi de
această tehnologie, la începutul
anilor '90, au fost DARPA
(Defense Advanced Research
Projects Agency) şi U.S. Air Force,
care au început să finanţeze
proiecte de acest fel. Ideea
fabricării MEMS a prins atât de
rapid în ţările industrializate, încât
la numai 3 ani de la naşterea
MEMS ca atare, existau peste 300
de companii şi institute de
cercetare implicate în dezvoltarea
acestora. Astăzi, estimările
Plunkett Research Ltd. indică
existenţa a peste 2.200 de entităţi
în întreaga lume hotărâte să
dezvolte numai în domeniul
nanosistemelor micro-electro-
mecanice NEMS, iar conform
Research and Markets piaţa
MEMS a ajuns în anul 2008 la 6
miliarde de dolari şi creşte cu o
rată anuală de 14%. SUA au
alocat în anul 2008 peste 1,534 de
miliarde de dolari pentr u
dezvoltarea domeniilor MEMS şi
NEMS, iar dacă privim
defalcarea acestuia ne dăm
seama că MEMS nu mai
este doar o tehnologie
militară, multe universităţi
şi companii cercetând şi
Department of dezvoltând în această sferă,
Defense
29% întrucât în toate domeniile
tehnice, perfor manţele
componentelor şi
sistemelor sunt mult
îmbunătăţite prin
Foundation
27% miniaturizarea lor. MEMS-
urile sunt, în general, dar nu
î n t e r m e n i e xc l u s iv i ,
proiectate şi fabricate
utilizând fenomenele
fizico-chimice şi tehnicile care îşi
au originea în industria
circuitelor integrate, dar în
construcţia lor se ţine cont şi de
proprietăţile materialelor
implicate în fabricaţie, astfel că,
pentru proiectare şi construcţie,
este nevoie de tehnici speciale de
microsistem, folosind materialele
şi efectele fizice potrivite. O bună
înţelegere a construcţiei şi
funcţionării MEMS este legată
indisolubil de cunoaşterea
materialelor de bază utilizate în
realizarea dispozitivelor, perfor-
manţele acestora din urmă
depinzând, în bună măsură, de
proprietăţile mecanico-fizico-
chimice ale materialelor.
iulie 2009 55
Rare sunt cazurile în care un
dispozitiv MEMS este construit
dintr-un singur material, de cele
mai multe ori fiind implicate
două sau mai multe materiale, iar
dacă privim tehnologia utilizată la
fabricarea MEMS, în general, ca
un set de instrumente cu
aplicabilitate pe diverse medii,
atunci nu avem niciun motiv de a
limita utilizarea lor la un singur
material. Pe de altă parte, ceea ce
complică şi mai mult lucrurile
este faptul că la scara de fabricaţie Microac NEMS.şi Aceste
utilizată pot apărea Prin efecte amabilitatea
şi posibile,Compliant
f e n o m e n e f i z i c e c a r e s ă (CMR) progresele
influenţeze sistemul la întreaga sa
dimensiune, simularea compor-
tării tuturor componentelor în
ansamblu, având un rol hotărâtor
în scăderea costului în faza de
proiectare.
Pe când progresele iniţiale erau
monopolizate de infrastructura şi
tehnologia bazate pe siliciu, noile
tehnologii utilizează materiale şi
procese care nu mai sunt asociate
în totalitate cu fabricarea
circuitelor integrate. Fără tăgadă,
aria de utilizare a acestora,
precum şi beneficiile economice
rezultate din dezvoltarea lor, nu
vor afecta câtuşi de puţin
industria circuitelor integrate sau
dezvoltarea infrastr ucturii
acesteia. Ba dimpotrivă,
domeniile fiind conexe, se vor
sprijini reciproc în dezvoltarea de
noi tehnologii, materiale şi
metode.
Sferele de aplicabilitate ale
MEMS sunt foarte multe, ele
jucând un rol decisiv pentru
competitivitate în domeniile:
medicină, biotehnologie,
tehnologia mediului, inginerie
cu o pondere deosebită în
i n d u s t r i a a u t o, i n s t a l a ţ i i magnetice, chimice sau biologice,
industriale şi casnice. Pentru că
sistemele de supraveghere au
nevoie de o dimensiune cât mai
mică, se înţelege că MEMS a
devenit o tehnologie favorită în
construcţia acestora, fie că este
vorba de supravegherea unor
parametri fiziologici, de mediu,
industriali şi de ce nu, în spionaj.
Pentru a ne face o idee de
INTELLIGENCE
ansamblu a dimensiunii unui monitoriza este un parametru care
MEMS, trebuie să amintim că poate fi controlat încă din faza de
ansamblurile fabricate prin această proiect. Un prim domeniu care a avut
tehnică au dimensiuni micro- de câştigat din revoluţia MEMS a
metrice, existând micromotoare fost cel medical, în special chirurgia
din siciliu policristalin de minimală invazivă, al cărei drum a
dimensiunea firului de păr, de fost deschis de tehnica endoscopică.
aproximativ 100 de micrometri.
Din punct de vedere tehnologic, s-
a mers şi mai departe de ordinul
micronului, în zilele noastre luând
naştere chiar şi o nouă ramură,
sistemele nanoelectromecanice -
dezvoltări
matrice de aceau fost
miniaturale
în mare măsură, prin Research Group
Mechanisms
de lasemnificative înregis- University
Brigham Young
trate în fabricarea dispozitivelor
MEMS. Vorbim aşadar de o scară
micrometrică de aplicabilitate a
MEMS, fapt care face ca diferitele
componente să încapă într-un
singur cip de siliciu. Astfel,
beneficiile utilizării MEMS sunt:
gradul mare de fiabilitate dat de
folosirea tehnologiei construirii
circuitelor integrate, cu rezultate
deja probate, gradul mare de
reproduc-tibilitate, preţul de cost
scăzut la o producţie mare.
Dar cum lucrează un MEMS? Un
astfel de microsistem trebuie să
detecteze, proceseze şi să evalueze
semnalele externe, să ia decizii
bazându-se pe infor maţia
obţinută şi să comande acţionarea
actuatorilor (elemente de
acţionare) proprii sau să transmită
mai departe informaţia pentru a fi
prelucrată. În mare, el este format
din interfeţe cu lumea exterioară,
microsenzori, micro-actuatori şi
componente de procesare a
semnalului.
Senzorii individuali, care pot
folosi principii mecanice, termice,
în funcţie de aplicaţie, formează
un modul senzor. Aceştia pot fi
integraţi pentru a creea o matrice
de senzori şi produşi în masă pe un
singur substrat, cu un preţ de
fabricaţie scăzut. Acest lucru
măreşte considerabil fiabilitatea
sistemului, o defectare a unuia
dintre senzori nemaifiind o
problemă critică. Pe de altă parte,
plaja de valori pe care o va
Datorită faptului că instrumentele
utilizate într-o astfel de intervenţie
trebuie controlate de la distanţă,
creşte dificultatea orientării
acestora şi riscul potenţial de rănire
accidentală sau de hemoragie.
„Este ca şi cum ai încerca să coşi un
nasture pe o pătură din dormitor,
prin gaura cheii de la intrare,
folosind o pereche de pensete. În
plus, camerele sunt pline de mobile
printre care trebuie să conduci
pensetele. Dar nu trebuie să loveşti
nimic!”, aşa descria un
neorochirurg dificultăţile unei
astfel de operaţii. Tehnologia
construirii dispozitivelor MEMS a
dat aici o mână de ajutor prin
crearea unor microinstrumente,
u n e l e f l e x i b i l e, d o t a t e c u
microsenzori tactili.
Un alt domeniu în care
microtehnologia şi-a spus cuvântul
este cel al industriei auto, unde
dispozitivele MEMS suprave-
ghează foarte mulţi parametri, de
unii dintre ei depinzând
supravieţuirea pasagerilor în caz de
accident. Unele modele de
autoturisme au până la 40 de astfel
de dispozitive, începând cu cel mai
uzual, senzorul pentru declanşarea
airbag-ului. Acesta este de fapt un
accelerometr u MEMS, care
„simte” decelerarea puternică
produsă în timpul impactului şi
transmite această informaţie
pentr u descărcarea aproape
instantanee a unei butelii cu gaz în
pernele protectoare.
Un accelerometru este utilizat şi
pentru sesizarea furtului unui
bagaj, de exemplu, un laptop, sau
dacă este utilizat un accele-rometru
cu posibilitate de acţiune pe cele 3
direcţii (înclinometru), pentru
descrierea topografică, în detaliu, a
unui traseu, cum ar fi, de exemplu,
o conductă sau un sistem de
ventilaţie. Dar nu numai acceleraţia
este măsurată şi „supravegheată”
într-un automobil. Un alt
parametru demn de controlat este
debitul fluidic, indiferent că este
vorba de benzină, ulei sau apă.
Tehnologia
Înclinometru şi construirii dispozi- a unei mase inerţiale utilizată ca element
consolă de ancorare
tivelor
senzor într-un accelerometruşi prin
MEMS a evoluat
combinarea posibilităţii
Prin amabilitatea Compliant
Mechanisms Research
i n t r o d u c e r e a o p t i c i i î n Element senzor într-un debitmetru.
microsistemele electromecanice, Prin amabilitatea Compliant Mechanisms
vorbind aici de MEOMS Research Group (CMR) de la Brigham
Young University
(microelectrooptical-mechanical
systems). Cele mai precoce
dispozitive de acest gen au fost
destinate analizei spectrale prin
difracţia pe microprisme. Apoi a
ur mat constr uirea micro-
oglinzilor, cu aplicaţii în
transmisii de date pe fibră optică
şi mai pe urmă miniaturizarea
camerelor de luat vederi. Fără
doar şi poate, lucrurile au evoluat
foarte mult de la primele
dispozitive MEMS construite,
acestea fiind în măsură să
cucerească civilizaţia noastră,
introducând astfel o nouă ramură
economică în viitor. Se poate
naşte astfel o nouă industrie, cu
un viitor categoric, permanent
inovativă şi în contact cu celelalte
domenii din cercetare.
Datorită faptului că MEMS-urile
se af lă într-o continuă
expansiune şi există compa-
tibilităţi ale tehnologiei de
fabricaţie cu cea de realizare a
circuitelor integrate, este natural
ca acestea să fie incluse în
dispozitive electronice sau
electrocasnice care utilizează deja
astfel de circuite. Aşa că pot apare
în curând: o maşină de spălat cu
înclinometru pentru controlul
trepidaţiilor, un fier de călcat cu I
control al debitului de abur
pentru fiecare orificiu, un bec
economic cu cameră de luat
vederi şi microfon stereo...
Valentin Stihi este absolvent al
Facultăţii de Fizică a Universităţii
din Bucureşti, specializarea
Fizică Electronică, actualmente
doctorand al Facultăţii de
Electronică, Telecomunicaţii şi
Tehnologia Informaţiei din
cadrul Universităţii Politehnica
din Bucureşti
de Group (CMR) de la Brigham Young University
iulie 2009 57
 PARTICULARITĂŢI
ale
MANAGEMENTULUI
MODERN
Managementul modern implică un mare număr de abilităţi şi orientări, dintre care multe
presupun abilităţi legate de statistică, utilizarea tehnologiei informaţiei, contabilitate şi
matematică. Managementul pune accent pe rezolvarea raţională a problemelor şi pe gândirea
logică. Cum managementul implică în mod necesar oameni, este de o mare importanţă deţinerea
de abilităţi interpersonale - abilitatea de a lucra cu indivizii, dar şi cu echipe de lucru.

Complex şi uneori divergent, actul
de conducere este definit de
eforturile depuse în practica
managerială a mai multor decenii.
„Conducerea şi alte procese
organizaţionale trebuie să fie
capabile să asigure probabilitatea
maximă ca, în toate interacţiunile şi
relaţiile din cadrul organizaţiei,
fiecare membr u, în lumina
trecutului, valorilor, dorinţelor şi
aşteptărilor sale, să considere
experienţa ca fiind suportivă şi că
aceasta îi va dezvolta şi menţine
sentimentul valorii şi importanţei
propriei persoane.” (R. Likert)
Perfecţionarea conducerii institu-
ţiilor este un proces dinamic,
condiţionat de promovarea de către
manageri a ştiinţei conducerii (a
managementului) şi aceasta în
condiţiile în care „s-a dovedit
practic că o conducere eficient
exercitată permite obţinerea unor
rezultate egale sau chiar superioare
înzestrării tehnice, întărindu-ne
convingerea că adesea dezvoltarea
unei instituţii depinde, în bună
măsură, de calitatea conducă-
torilor”. (Emil Mihuleac).
Dacă la rolul de “catalizator al forţei
potenţiale a specialiştilor” adăugăm
şi poziţia lor de “persoane publice”,
avem o imagine sumară, elocventă,
INTELLIGENCE
Doru Vădană
a rolului pe care-l joacă managerii
în societatea modernă şi o
justificare a analizei principalelor
probleme pe care le ridică acestea.
Problemele complexe ale societăţii
româneşti, aflate într-un proces
îndelungat şi imprevizibil de
tranziţie, coroborate cu accederea
în str ucturile euroatlantice,
generează o situaţie operativă
deosebită, care accentuează rolul
cadrelor de conducere în
valorificarea resurselor instituţiei,
în realizarea obiectivelor planifi-
cate etc., indiferent de locul lor pe
scara ierarhică.
Acest context face ca preocupările
de selecţie şi pregătire specifică să
fie tot mai importante, inclusiv
acelea de precizare a calităţilor
psihologice absolut necesare unei
persoane pentru a deveni, într-o
instituţie anume, un manager
eficient.
Considerăm că nu putem vorbi
despre un sistem unic de calităţi
psihologice, de însuşiri personale
ale cadrelor general valabile,
indiferent unde aceştia îşi exercită
profesiunea, context în care ne
propunem să analizăm aceste
aspecte din punct de vedere al
calităţilor specifice necesare
cadrelor de conducere şi
implicaţiile lor psiho-sociale.
Managementul - componentă
a relaţiilor psiho-sociale
În procesul de conducere dintr-o
instituţie, cele două categorii
principale de angajaţi, managerii
şi cadrele de execuţie, acţionează
în mod cu totul diferit, contribuie
cu mijloace specifice la realizarea
misiunilor specifice şi la atingerea
obiectivelor de performanţă
stabilite.
Managerii acţionează prin
intermediul cadrelor de execuţie,
pe care le îndeamnă şi mai ales
influenţează să respecte progra-
mele, procedurile, metodologiile
etc., în vederea încadrării
activităţii instituţiei în parametrii
planificaţi.
Prin tot ceea ce fac, prin fiecare
din atributele lor, pe care, în
această concepţie, le înţelegem
drept mijloace de influenţare,
managerii contribuie într-un mod
caracteristic la activitatea
instituţiei.
Influenţarea medială, prin
intermediul cadrelor de execuţie
din compartimentul/biroul/
sectorul condus este particu-
laritatea fundamentală a activităţii
managerilor, datorită căreia
managementul intră în sfera
relaţiilor psiho-sociale.
 Profesionalizarea managerilor
Managerul se manifestă în dublă
ipostază, de conducător şi
respectiv specialist într-un anumit
domeniu, în ambele solicitându-i-
se competenţă ridicată. De la data
n u m i r i i î n t r- o f u n c ţ i e d e
conducere, indiferent de nivelul
ierarhic pentru care a fost
selecţionat, salariatul dobândeşte,
pe lângă profesiunea pe care a
însuşit-o absolvind o instituţie de
învăţământ superior, şi o a doua
profesie, respectiv aceea de
manager.
Orientările specifice şi greu de
anticipat ale societăţii româneşti
actuale, aflate într-un proces
îndelungat şi imprevizibil de
tranziţie, coroborate cu oportu-
nităţile datorate tendinţei de
globalizare a economiei mondiale,
fac ca funcţia de manager să devină,
pe de o parte, tot mai complexă, iar
pe de altă parte, de o tot mai mare
responsabilitate, manag er ul
răspunzând de felul cum a
contribuit, folosindu-şi sfera
proprie de decizie la utilizarea cu
înaltă eficienţă a resurselor ce i-au
fost alocate şi se află sub controlul
său, în compartimentul pe care-l
conduce.
Succesul pe o astfel de funcţie este
condiţionat de analizarea fiecărui
viitor manager din punct de vedere
al modului în care corespunde
criteriilor stabilite prin fişa
postului, de identificarea candida-
ţilor cu un profil complex,
interdisciplinar şi polivalent.
Managerii de succes trebuie să fie,
în primul rând, buni specialişti în
conducere şi doar în al doilea rând
buni profesionişti, confor m
pregătirii însuşite în instituţiile de
învăţământ superior (jurişti,
ingineri, economişti etc.). În
selectarea unui viitor manager
trebuie să se ţină cont, pe lângă
cunoştinţele de specialitate absolut
necesare, de calităţile personale,
motivaţiile, înclinaţiile, simţul
prevederii, personalitatea, aptitu-
dinea de a decide, capacitatea de
acţiune, asumarea responsabilităţii
etc.
Responsabilitatea managerilor
Este o caracteristică a activităţii de
comandă care are efecte deosebite
asupra managerului, inclusiv în
planul vieţii particulare.
a) Răspunderea juridică
Deşi poate părea nespecifică (toţi
cetăţenii sunt egali şi răspund
deopotrivă în faţa legilor statului),
există o deosebire esenţială între
responsabilitatea cadrului de
execuţie şi cea a managerului său.
Primul răspunde numai pentru
faptele şi acţiunile sale, în timp ce
managerul, pe lângă responsa-
bilitatea juridică obişnuită pentru
faptele sale, o are şi pe aceea pentru
acţiunile cadrelor de execuţie aflate
în subordinea sa, indiferent dacă a
ştiut sau nu, dacă a fost sau nu de
faţă, dacă a fost sau nu consecinţa
deciziilor lui şi dacă a fost sau nu
implicat în vreun fel.
b) Răspunderea morală
În comparaţie cu răspunderea
juridică, răspunderea morală nu
este, de regulă, reglementată, fiind
asumată de manageri în funcţie de
conştiinţa acestora.
Acest gen de răspundere se referă
nu numai la activitatea şi viaţa
cadrelor de execuţie din subordine,
ci şi a familiilor acestora.
Cele două tipuri de răspundere se
constituie într-un factor psihologic
stresant, manifestat sub forma unei
griji continue, care oboseşte şi
uzează. Din acest punct de vedere,
managerii sunt per manent
“conectaţi” la sarcinile şi atribuţiile
ce le revin, indiferent dacă se află în
timpul programului de lucru sau în
afara acestuia.
Caracterul creator şi ştiinţific al
managementului
Managementul, alături de creaţie şi
cercetare ştiinţifică, constituie o
activitate umană superioară, având
în vedere că, în activitatea fiecărui
manager intervin, mult mai des
decât în munca altor categorii de
angajaţi, momente în care trebuie
să promoveze noul, să găsească noi
soluţii, adesea riscante, pentru
situaţii inedite.
S. G. S t r u m i l i n p l a s e a z ă
managementul în categoria
activităţilor superioare (alături de
cercetarea ştiinţifică şi cea
artistică) apreciind că, adesea,
managerii trebuie şi sunt capabili
să-şi aleagă metodele de
conducere cele mai potrivite,
rezultatele fiind concretizate într-
o “producţie” originală.
Managementul, fără aptitudinea
de a gândi abstract, fără o
atitudine activă în faţa greutăţilor
şi dificultăţilor, fără curiozitate -
iar curajul de a lucra cu oamenii
este o activitate creatoare prin
excelenţă - nu poate fi conceput
sub un anumit prag al dezvoltării
inteligenţei.
Toate acestea evidenţiază, o dată
în plus, că în selecţionarea
managerilor trebuie avută în
vedere existenţa unui bagaj de
calităţi (pe care-l numim talent)
care, ulterior, este pus în valoare
numai prin influenţa pe care o au
asupra individului atât condiţiile
social economice, cât şi educaţia
generală şi specifică.
Tipuri şi componente ale
autorităţii
Autoritatea poate fi definită ca
relaţie socială între cel puţin doi
actori, bazată pe un principiu de
legitimitate, în care unul dintre
actori acceptă să-şi modifice
comportamentul, recunoscând
voinţa activă a celuilalt, în
virtutea principiului de
legitimitate. Dreptul de a
comanda şi recunoaşterea acestui
drept de către cei care
recepţionează ordinul constituie
fundamentul raţionalităţii
ierarhiilor organizaţionale. Dacă
privim autoritatea ca putere
legitimă, găsim analiza clasică a
lui M. Weber, care distinge trei
forme ale autorităţii: tradiţională,
raţional-legală şi charismatică.
Din punct de vedere al relaţiilor
stabilite între diferite categorii de
membri, autoritatea poate fi:
directă (line authority), auxiliară
(staff authority) şi funcţională.
iulie 2009 59
 O R IG INEA C AD R UL D E LIM IT E LLE
A UT OR ITĂ Ţ II E XE RC IT AR E A AUT O R IT ĂŢ II
AUT O R IT ĂŢ II
O F IC IAL Ă
Num irea în urm a R egulam entul de R igiditatea sau
selecţiei pe funcţie organizare şi funcţionare restricţiile criteriilor de
selecţie
Acceptarea de către O rganigram a şi N ivelul scăzut de
colectiv poziţia în cadrul ei pregătire
T itlul, funcţia F işe de descriere a L ipsa temporară de
postului experienţă
R E AL Ă
C ompetenţa R elaţii cu colectivul L ipsa procesului de
profesională autoevaluare
C alităţi profesionale P rom otor al N eglijarea
principiilor de echitate perfecţionării,a pregătirii
profesionale
C alităţi morale ş i P articiparea la Inexistenţa
intelectuale conducerea colectivă localizată a cadrului de
participare la decizii
Experienţa P erfecţionarea
pregătirii
Autoritatea directă este specifică în pregătire sunt adesea înlocuite de
relaţiile manager-subordonaţi managerii respectivi prin dreptul
direcţi şi are întotdeauna un traiect legitim de comandă - ce decurge din
descendent. poziţia ierarhică pe care o deţin
Autoritatea auxiliară este specifică oficial, care atrage după sine apariţia
relaţiilor întreţinute de personalul unor pseudoautorităţi, de tipul:
aşa-zis auxiliar (care are rolul de a ?autoritatea lipsită de responsa-
facilita în mod direct realizarea bilitate - deciziile sunt adoptate la
obiectivelor organizaţionale). nivel superior, caz în care managerul
Autoritatea funcţională este speci- doar le preia şi le retransmite la
fică relaţiilor dintre persoanele care nivelul compartimentului pe care-l
realizează o anumită activitate, acest conduce, situaţie ce afectează
tip de autoritate fiind limitat şi eficacitatea managementului;
temporar. ?autoritatea bazată pe teamă -
La baza autorităţii se află o serie de managerul se evidenţiază datorită
factori obiectivi şi subiectivi. tonului ridicat, atitudinii rigide,
Învestitura oficială, cadrul legal în lipsei de colaborare şi de solicitudine;
care acţionează şi drepturile pe care ?autoritatea lipsită de principialitate
le are fiecare manager se consimt în - atitudine subiectivă şi arbitrară în
latura obiectivă a autorităţii şi sunt conducerea subordonaţilor, care
independente de calităţile personale degradează climatul din cadrul
ale acestuia, în timp ce pregătirea compartimentului, autoritatea
generală şi de specialitate, buna deformată având repercusiuni
cunoaştere a procesului de muncă, negative asupra prestigiului şi
cunoaşterea şi aplicarea metodelor eficienţei activităţii managerilor.
şi tehnicilor moderne de conducere,
independenţa în gândire, iniţiativa,
curajul, tactul, principialitatea, Suprasolicitar ea şi str esul
umanismul, exigenţa faţă de sine şi ocupaţional
faţă de colaboratori, stăpânirea de
sine, farmecul personal sunt factorii Procesul propriu-zis de muncă se
subiectivi, care conferă autoritate repercutează asupra operatorului
reală managerilor. sub forma încărcării, oboselii,
Un model de reprezentare a insatisfacţiei profesionale,
componentelor autorităţii a fost conflictelor de muncă etc.
propus de prof. dr. M. Dumitrescu - Suprasolicitarea constituie o
tabelul de mai sus. particularitate care se relevă chiar şi la
Lipsa unor calităţi şi a experienţei o sumară cercetare a muncii pe care o
sau existenţa unor lacune în prestează managerii.
INTELLIGENCE
Responsabilitatea şi activitatea
intensă, multitudinea şi
complexitatea sarcinilor, unele
apărute intempestiv, solicitările
externe fără legătură directă cu
atribuţiile nivelului său de decizie
etc. conduc la o suprasolicitare -
caracteristică analizată în
numeroase lucrări de specialitate.
O analiză a principalelor cauze ce
g enerează suprasolicitarea
managerilor evidenţiază
următoarele aspecte:
?stilul defectuos de abor-
dare/realizare a sarcinilor
profesionale;
?utilizarea necorespunzătoare a
timpului de lucru alocat;
?pregătirea profesională defici-
tară şi indisciplina subalternilor,
aspecte ce presupun intervenţia
directă a managerilor în activitatea
acestora;
?sistemele informaţionale com-
plicate, care îngreunează luarea
deciziilor şi creează dificultăţi de
infor mare. Aceste cauze
generează o permanentă criză de
timp şi au ca efect instalarea
stresului ocupaţional, ce se
reflectă mijlocit asupra
managerilor, influenţând negativ
randamentul acestora şi chiar
starea de sănătate (instaurând un
avansat grad de oboseală). I
Doru Vădană este absolvent al
Fa c u l t ă ţ i i d e Te h n o l o g i a
Construcţiilor de Maşini din
cadrul Institutului Politehnic
„Gh. Asachi” din Iaşi şi al cursului
postuniversitar „Managementul
securităţii naţionale” din cadrul
A.N.I. De asemenea, are un
master în Management
organizaţional şi al resurselor
umane.
15 ani de la constituirea
Asociaţiei Cadrelor Militare în Rezervă
şi în Retragere din Serviciul Român de Informaţii
La 24 martie 1994, prin sentinţa
civilă nr. 10/ PJ a fost constituită,
sub egida Serviciului Român de
Informaţii, Asociaţia Cadrelor
Militare în Rezervă şi în Retragere
(ACMRR) din SRI, entitate apolitică
şi cu scop nepatrimonial.
Asociaţia are drept obiective
principale: apărarea onoarei şi a
demnităţii cadrelor militare care şi-
au desfăşurat activitatea în
structurile de informaţii ale statului
român; întărirea solidarităţii şi
unităţii de grup socio-profesional;
desfăşurarea, în comun, într-un
climat de responsabilitate civică şi
morală, de acţiuni cu caracter
cultural-recreativ, precum şi de
informare asupra problemelor care
prezintă interes pentru pensionarii
militari.
Între direcţiile de acţiune, un loc
important îl ocupă continuarea
demersurilor, în spiritul şi litera
actelor nor mative, pentr u
satisfacerea drepturilor şi
intereselor legal cuvenite membrilor
asociaţiei, în primul rând a celor ce
privesc protecţia socială şi serviciile
medicale.
Pentru realizarea obiectivelor sale,
ACMRR SRI conlucrează activ, atât
la nivel central, cât şi la cel al
sucursalelor teritoriale, cu celelalte
Gheorghe Trifu
structuri ale cadrelor militare în
rezervă şi în retragere din sistemul
apărării, ordinii publice şi securităţii
naţionale, prin iniţierea şi
p r o m ova r e a , l a a u t o r i t ă ţ i l e
competente, a unor materiale care
susţin, cu argumente şi prevederi
legale, cerinţele legitime ale
pensionarilor militari.
Între acţiunile desfăşurate în comun
se află şi participarea la activităţile
de omagiere, aniversare şi
comemorare a evenimentelor
istorice cu rezonanţă în viaţa ţării.
Colaborarea dintre asociaţiile
menţionate are la bază un protocol
SRI
încheiat între acestea, care fixează
cadrul cooperării şi modalităţile de
realizare concretă a acesteia,
desfăşurându-se în temeiul unor
programe anuale în care se stabilesc
sarcini, măsuri, ter mene şi
responsabilităţi.
Programele anuale şi celelalte
documente care se elaborează sunt
rezultatul conlucrării consistente şi
sistematice în cadrul Grupei de
coordonare, organ de lucru care
analizează, elaborează şi propune
problemele ce necesită rezolvare,
apreciind totodată şi asupra
modalităţilor legale de acţiune.
Grupa de coordonare este alcătuită
din reprezentanţi cu experienţă
profesională, aparţinând tuturor
asociaţiilor cadrelor militare în
rezervă şi în retragere, care îşi
desfăşoară activitatea în baza unui
program stabilit de comun acord.
Programele anuale sunt adoptate
la nivelul conducerii fiecărei
asociaţii şi sunt aprobate de
preşedinţii acestora, devenind
astfel operaţionale.
Relaţiile cu partenerii se bazează
pe stimă şi respect reciproc,
independenţă şi autonomie
structurală, consens în luarea
deciziilor şi hotărârilor,
echidistanţă şi neimplicare
politică.
Semestrial, în şedinţe de lucru la
care participă preşedinţii
asociaţiilor în cauză şi
reprezentanţi ai Grupei de
coordonare, se analizează stadiul
îndeplinirii obiectivelor prevăzute
în programul anual şi se stabilesc
noi măsuri.
Cu acest prilej, se realizează şi un
schimb util de experienţă între
asociaţiile cadrelor militare în
rezervă şi în retragere, prin
infor mări reciproce privind
principalele preocupări şi activităţi
desfăşurate, finalitatea lor şi
măsurile comune care se propun
pentru perioada imediat
următoare. I
iulie 2009 61
I PAK DAU ŞTIRE...
DEPENDENŢE
Sunt jurnalist cu vechime şi metri
cubi de articole sau cărţi publicate.
Sunt şi dascăl de comunicare cu alte
dovezi ale expertizei în domeniu. Ar
mai trebui să spun că sunt (dovedit ca
membru al breslei) şi scriitor, dar asta
nu contează.
Contează, apropo de primele calităţi
invocate, faptul că eu cred, după atâta
amar de ani de cioplitorie în carnea
cuvântului, că orice comunicator
profesionist (un reporter, bunăoară!)
va pune pe primul loc magnetismul
mesajului (senzaţionalul, dacă se
poate!) şi abia apoi informaţia pe care
o conţine acel mesaj audio-vizual sau
pe suport de hârtie. Cât priveşte
informaţia, acurateţea şi ambalajul
acesteia vor pur ta nu marca
furnizorului, ci stilul fabricantului. Va
fi, deci, un produs de presă care
evidenţiază amprenta priceperii,
profesionalismului şi, desigur,
subiectivismului jurnalistului, dar şi
pecetea libertăţii de a relata,
radiografia, prezenta faptul de presă
(de interes public, aşa zicând) a
editor ului (patron, „mogul”,
finanţator etc.)
Acest aspect nu face excepţie nici
atunci când instituţii mai puţin vocale
şi, oricum, potrivit legii, mai puţin
accesibile publicului larg, fac obiectul
documentării de presă şi, pe cale de
consecinţă, al vizibilităţii în mass-
media. Dimpotrivă, bizuindu-mă pe
argumentul senzaţionalist, voi
constata că tocmai aceste organizaţii
devin ţinte predilecte ale „câinilor
INTELLIGENCE
IN
Nicolae Rotaru
democraţiei”, adică ale oamenilor de
presă. Aşa se face că, de cele mai
multe ori, dorinţa de deschidere dusă
până la marginile declasificării unor
subiecte manifestată de unii lideri ai
serviciilor secrete, se repercutează
neg ativ (şi pentr u instituţia
furnizoare de „carne” destinată
preparatului jurnalistic, şi pentru
beneficiarii acelui produs informativ
şi, de ce nu, educativ-formativ, dar şi
pentru organul de presă însuşi!)
p r o d u c â n d r e a c ţ i i n e d o r i t e,
transmiţând ştiri decontextualizate
ori de-a dreptul false şi riscând să se
rupă o relaţie ce ar trebui să rămână
firească în sisteme sociale cu
exerciţiu democratic.
Sunt jurnalişti (o ştiu şi din proprie
experienţă!) care achiesează informal
la o anume strategie şi raport de
necesitate cu fur nizor ul de
factologie mediatică solicitată, ca
apoi, sub anumite motive să
procedeze la augmentări şi tuşări
senzaţionaliste, în detrimentul
intenţiei declarate şi al protocolului
relaţional. Eschiva post factum
„Daţi o dezminţire ori vă oferim un
drept la replică” nu rezolvă, ba,
uneori, dacă se produce (şi cum,
unde, când e valorificată, cu ce
comentariu adiacent în ziar ori pe
micul ecran!?) amplifică bănuieli,
confuzii, erori, procese de intenţie,
suspiciuni.
Antidotul justificativ - dreptul
garantat de Constituţie, la informare
şi libertatea, şi ea garantată a
cuvântului! este invocat unilateral,
fără referire la dreptul aceluiaşi popor
garantat de acelaşi act normativ
suprem, la securitate individuală (ca
partiţie a celei naţionale şi, de ce nu,
zonale, de alianţă, continentală sau
globală prin informare profesionistă,
oportună, chiar parcimonioasă, dacă
aspectul evită panica, hazardul,
dezastrul etc. sens în care şi există
resurse compartimentate /clasificate.
Problema invocată a discordanţei
dintre buna credinţă a informării
corecte şi, prin aceasta, a creării de
imagine reală şi setea de senzaţionalul
manifest sau ţintit, care, e drept poate
crea audienţă şi augmentare de rating/
tiraj nu priveşte numai domeniul
serviciilor secrete. E un curent pluri-
acţional a cărui perniciositate în
detrimentul sanităţii actului dialogal-
informativ devine din ce în ce mai
evidentă.
Ce e de făcut? Nu sunt soluţii!
Aspectul ţine de claritatea legii şi
respectarea biunivocă a literei şi
spiritului acesteia, de rectitudine
morală, bună intenţie şi performanţă
în efectivizarea unui status /rol dintre
cele mai complexe (mă refer şi la
angajaţii SRI ca ofertanţi de informaţii
destinate consumului public, dar şi la
ziariştii profesionişti fără ghilimele!),
dar mai ales de praxis democratic
derulat după partituri normative,
necum după ureche, liber arbitru sau
bun plac al cine ştie cui, ajuns la un
moment dat, conjunctural şi efemer,
în cine ştie ce sus ierarhic. I
 „NOUL ALIAT”
În cadrul Târgului de carte Bookfest
2009, directorul SRI, George-Cristian
Maior, şi-a lansat la standul Editurii
R AO vo l u m u l „ N o u l A l i a t .
Regândirea politicii de apărare a
României la începutul secolului XXI”
cu participarea profesorului dr. Ioan
Mircea Paşcu şi a profesorului dr.
Vasile Dâncu.
Volumul, scris de George-Cristian
Maior, adună o serie de studii şi
articole ce vin să umple un vid de
informare şi o cultură politică încă nu
foarte clar definită în România zilelor
noastre. Ce reprezintă pentru noi UE
şi NATO? Care au fost costurile şi ce
efort a făcut România pentru a adera
la aceste organizaţii? Sunt doar câteva
întrebări pe care, din păcate, foarte
puţini şi le pun. Odată cu accederea în
aceste organizaţii, interesul pentru
această sferă a scăzut dramatic în
rândul opiniei publice. Cele peste 15
capitole ale volumului, abordează trei
teme principale: viziunea asupra
relaţiilor internaţionale, gândirea
strategică privind rolul geopolitic al
României şi evaluările politicii de
securitate şi apărare din perioada
2000-2006. În opinia autorului, cartea
vo r b e ş t e c o n t r a s t a n t d e s p r e
„gândirea strategică sau absenţa ei,
despre putere sau absenţa ei, despre
inteligenţă politică sau absenţa ei” în
contextul redefinirii politicii
româneşti la început de secol.
„Noul Aliat” abordează de la teme ale
la BOOKFEST
Sorin Sava
teoriei relaţiilor internaţionale la
analize critice ale culturii strategice
româneşti contemporane, aducând în
lumină o bogată bază documentară
de istorie recentă, reprezentând
studii, articole sau speech-uri pe care
autorul le-a elaborat în perioada
2000-2004. Aşa cum singur
măr turişeşte, capitolele sunt
străbătute de viziune strategică,
prezentând atât o perspectivă critică a
securităţii naţionale, cât şi evaluări
teoretice ale politicii de apărare în
perioada fierbinte a implementării
planurilor naţionale de aderare la
NATO. Sunt descrise pe larg
fenomene şi evenimente trăite în
“linia întâi” a momentului istoric,
precum implementarea normelor de
control democratic civil asupra
armatei şi consolidarea relaţiilor civil-
m i l i t a r i d e t i p d e m o c r a t i c,
profesionalizarea armatei, adaptarea
la cerinţele NATO, angajamentele
luate cu acest prilej, decizia de a
trimite militari români în misiuni
externe în Afganistan şi Irak, precum
şi primele analize geopolitice
regionale despre rolul Mării Negre pe
tabla de şah globală.
Ioan Mircea Paşcu, în calitate de
europarlamentar şi fost ministru al
apărării, a subliniat în prezentarea sa,
că dosarul intrării României în
NATO este încă puţin cunoscut
publicului larg. El consideră că
lucrarea acoperă un gol conceptual şi
perceptiv important punând accentul
pe „înţelegerea subtilă a ponderii
unui stat în politica mondială, privită
ca o combinaţie între „potenţial” şi
„legitimitate””. Prin evaluările sale,
de mare actualitate, volumul
trasează o „matrice diplomatică
românească” pentru „definirea
identităţii pe care ar trebui să şi-o
creeze România în interiorul NATO
şi UE, a nivelului nostru de
ambiţie”, problematică ce a fost, în
opinia domnului Paşcu, neglijată
după integrarea propriu-zisă în cele
două organizaţii.
În altă ordine de idei, Vasile Dâncu a
susţinut că „Noul Aliat” este un
veritabil studiu de caz pentru
redefinirea în viitor a strategiei de
securitate a României şi pentru
„impunerea naţiunii române în
concertul lumii şi în concertul
european”. Perspectiva volumului
pune accentul pe abordarea
postmodernă, a subliniat profesorul
Dâncu, abordare în care „capitalul
politic nu mai este dat de poziţia
geografică, ci de capacitatea de a fi
prezent la masa deciziilor”, iar
„securitatea se obţine prin
transformare şi adaptare internă”.
La finalul evenimentului, autorul a
promis o nouă ediţie, completată şi
revizuită, a „Noului Aliat” din
perspectiva evoluţiilor actuale, în
care interesele şi identitatea
naţională se redefinesc prin şi în
fluxurile de negocieri şi
transformări din UE şi NATO. I
iulie 2009 63
F
SUMMARY of the articles
The analysis entitled 'The Intelligence Services: Heading towards
Reform or Transformation?', elaborated by the deputy head of the
Romanian Intelligence Service, Brigadier General Ion Grosu, is the first
article published in the magazine. Approaching this extremely topical
issue the reform process at the level of the intelligence services in the
current context the author highlights that the ultimate goal of the
intelligence reform is to establish an efficient early warning system, at
the same time providing the necessary basis for the decision-making
process.
F A new and resonant name among the authors of the magazine
articles is that of Iulian Fota, the presidential advisor on national
security. He makes his début publishing an interesting article,
suggestively entitled 'Intelligence, State and Statehood' that describes
Romania's current situation regarding international relations,
highlighting that 2009 also provides the opportunity to assess other
potential roles of (…) the intelligence services.
F The well-known TV editor and moderator Cristian Tabara begins his
collaboration at 'Intelligence' with a material ('What is the cost of the
self-esteem deficit?'), deploring and, at the same time, warning on a
reality we face: maybe the worst thing currently happening to Romania's
democracy in today's society, patriotism is not only an outdated
concept but also quite an immoral one.
F The espionage and counterespionage enthusiasts would enjoy a large
interview with retired General Filip Teodorescu, the current Chairman
of the Romanian Intelligence Service's Association of the Reservist and
Retired Military Personnel.
F Professor Cristian Troncota continues to publish in the magazine,
making readers enjoy two materials that represent the history of the
Romanian intelligence services: 'The Mystery of Fugitive Defectors
from the Former Communist States of Eastern Europe', respectively
'The History of the Dreaded Fifth Directorate (security of high-
ranking officials)'.
F Doctor Tanase Tiberiu, a lector at the National Intelligence Academy,
debates the evolution of 'The Notion of Modern Intelligence Activity
the National Security Activity'. The article starts with the definition of
the notion to the presentation of the intelligence product.
F The authors Constantin Vardianu and Iulian Diculescu promote the
article entitled 'Plan, Planner, Planning…', approaching and elaborating
on the potential role of planning in the development of an efficient
public institution.
F Cristian Paun continues his comprehensive presentation of the
relationship between 'Open Sources and New Media Technologies'
published in the previous issue of the magazine, releasing the second
part that reveals the importance of IPTV.
F 'Social and Occupational Insertion/Reinsertion National Security
Elements' is a material promoted by University Professor Doctor
Eugen Blaga, within the Faculty of Sociology and Social Assistance. He
approaches topical issues on the international labor market, amid the
global financial crisis, suggesting several appropriate moves for
Romania at that level.
F Catalin Peptan, a former University Professor, focuses on the
following topic: 'Education A National Priority and also a National-
Security Dimension', highlighting that the state, through its relevant
institutions, must get actively involved in the reversal of the downward
trend in the quality of education.
INTELLIGENCE
F Radu Baboianu provides an insight on 'Investigating Fake Behavior
Using the Polygraph', describing, from the psychologist's point of view,
its goal and advantages, as well as the history of polygraph in our
country.
F Mihaela Matei, counselor to SRI Director, presents aspects of her
PhD research work, entitled 'New Islamic Political Identities amid
Globalization: the Liberal Ummah, Radical Ummah and Virtual
Ummah'.
F 'The Legal Challenge of Wi-Fi networks' is a topic suggested by
Maxim Dobrinoiu, an already known author of the magazine. He
provides a presentation of Wi-Fi, as well as of the two types of activities
related to it: wardriving and piggybacking.
F Valentin Stihi publishes, for those interested in the intelligence
techniques, the article entitled 'Surveillance Micro Technologies'. He
develops the subject of MEMS Micro Electro Mechanical www.nato.int
Systems
both a military technology, and a civil one.
F In his material, entitled 'Particularities of Modern Management',
Doru Vadana highlights interesting issues linked to management
professionalization, the managers' responsibilities, types and elements
of authority, respectively occupational stress and overburdening.
F Retired Colonel George Trifu, ACMRR-SRI Secretary, mentions that
'15 years have passed since the establishment of the Romanian
Intelligence Service's Association of the Reservist and Retired Military
Personnel'. On this occasion, he presents the association's goals and its
collaboration with other similar structures.
F Experienced journalist, Nicolae Rotaru believes that a professional
communicator will value firstly the magnetism of a message, and then to
the information it holds. Thus, the producer imprints the “accuracy and
packaging” of the information. The desire for public overture of less
vocal or hardly accessible institutions has, most of the times, unwanted
consequences. The problem of the dissimilarity between conveying
correct information in good faith and the thirst for sensational reaches
beyond the realm of intelligence agencies, affecting the sanity of the
social dialogue.
F During Bookfest 2009, SRI Director George Cristian Maior launched
his book published by RAO Publishing Group, entitled 'A New Ally:
Rethinking Romania's Defense. Policy at the Beginning of 21st
Century', with the participation of Professor Ioan Mircea Pascu and
Professor Vasile Dancu. In the author's opinion, the book approaches
'the strategic thinking or the lack of strategic thinking, the power or the
void of power, the political smartness or the lack of political smartness',
in the context of reshaping Romania's policy at the beginning of the
century. Through its extremely topical assessments, even today, the
book creates a 'Romanian diplomatic matrix' in order to 'define the
identity Romania should assert within NATO and the EU, as well as the
level of our ambition'. The book, comprising more then 15 chapters,
has three main themes: the vision on international relations, the
strategic thinking of Romania's geopolitical role, as well as 2000-2006
security and defense policy assessments. The book is centered upon the
postmodern approach, where the 'political capital is no longer a result
of the geographical position, but of the ability to be part of the
decision-making process', while 'security can be ensured through
internal transformation and adjustment'.”
Publicaţie a Serviciului Român de Informaţii
Bucureşti, Bd. Libertăţii 14D
Tel. 021.410.60.60 Fax 021.410.25.45
E-mail: presa@sri.ro, www.sri.ro
Articolele pot fi reproduse doar cu permisiunea editorului.
ISSN 1844 – 7244
www.sri.ro