Documenti di Didattica
Documenti di Professioni
Documenti di Cultura
Criza europeană
Andrei Marga, Raţionalitate, comunicare, argumentare, Ed. Dacia, Cluj, 1991, partea I
5|Page
în întregime. Nietzsche s-a decis pentru a doua alternativă – el renunţă la o revizie înnoită a
conceptului de raţiune şi se "desparte" de dialectica iluminismului''5. Destul de devreme
Nietzsche proiectează asupra dialecticii hegeliene a spiritului absolut perspectivismul său şi pune
în cauză istorismul hegelian prin istorizarea sa şi recuperarea mitului. Analizele sale sprijinite pe
cunoştinţe de filologie, filosofie, istoria religiilor, străpung prin noi interogaţii şi cu o nouă
perspectivă filosofică generală, cadrele universului cultural al Europei moderne şi, în cele din
urmă, cadrele culturii socrato-platoniciene, care, istoriceşte, a contribuit la pregătirea acestei
Europei.
Nietzschea pus criza europeană pe seama culturii intelectuale, specifică Europei,
organizate în jurul cunoaşterii raţionalitaţii lumii si a raţiunii, care este văzuta drept ghid al
acţiunilor oamenilor. Nietzsche nu a folosit acest concept al culturii europene – singurul
productiv în analize astăzi – căci, el nu are loc în cadrele filosofiei sale organizată în jurul
delimitării simbolurilor culturale. Dar, înăuntrul acestui concept al culturii europene, reflecţiile
lui Nietzsche îşi păstrează importanţa istorică ca primă interogare de profunzime a crizei
europene.
Nietzsche are grijă să nu confunde Europa culturală cu tot ceea ce se petrece în Europa.
El identifică Europa culturală cu "die gute alte Zeit" (vremurile bune), care se întind între Mozart
şi Beethoven şi are purtători de cuvânt pe Rousseau, Schiller, Shelley, Bergson 6. Nietzsche
plasează Europa propriu-zisă între manifestarea în conştiinţa culturală a individualismului
cultural şi trecerea la democraţiile de masă, ce începe în zorii secolului trecut. Astăzi putem
argumenta că europenitatea culturală, chiar înţeleasă în optica filosofiei culturii, înseamnă cel
puţin patru idei – ideea greacă a individului, ideea romană a justiţiei, ideea creştină a persoanei,
ideea modernă a ştiinţei.
Chiar dacă Nietzsche "urcă" foarte sus în ordinea speculaţiei atunci când determină
specificul culturii intelectuale europene, el devine precis când este vorba de originea culturii
europene. Nietzsche ne spune ca Europa este „cultură greacă, crescută din elemente tracice,
feniciene, elenism, filoelenism al romanilor, imperiu creştin al acestora, creştinism purtător de
elemente antice, nuclee ştiinţifice ce rezultă în cele din urmă din aceste elemente, din filoelenism
5
Jürgen Habermas, Der Philosophische Diskurs der Moderne, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1985, p.
106-107
6
Nietzsche, Jenseits von Gut un Böse, Alfred Kroner, Leipzig, 1935, fragmentul 245
6|Page
rezultă o filosofie (Philosophentum): pe cât se crede în ştiinţă, este vorba de Europa“ 7. Astăzi
este banală evocarea multiplelor resurse ale culturii europene şi este un loc comun să spunem că
acestea sunt Grecia antică (până la un punct, ea însăşi o sinteză), Roma antică, creştinismul, la
care, spre deosebire de părerea lui Nietzsche trebuie adăugată Europa occidentală modernă. Dar
nu putem să nu-i recunoaştem lui Nietzsche meritul de a fi sesizat diversitatea, dar, recunoscând-
o, el a apărat ideea unui concept unitar al acesteia, rămânând astfel o referinţă şi ca apărător al
unităţii culturii europene întemeiată pe unitatea resurselor ei.
Nietzsche, Sämtliche Werke, herausgegeben von G. Colli und M. Montinari, Band 8, p. 566
8
Apud Manfred Riedel, Herkunft und Zukunft Europas, în „Studia Universitatis «Babeş-Bolyai»“, 1,
1991, p. 11-12
7|Page
dependenţa sporită a individului de realităţi anonime, care ajung in final să – l controleze.
Modernitatea europeană, cu toate influenţele ei, crează un anumit tip de personalitate ce se
opune adevăratei naturi a omului ( "Restul de <<personalitate>> care îi mai rămâne i se pare
omului obiectiv ca fiind ceva întâmplător, adesea arbitrar, şi mai adesea inoportun: într-atât s-a
preschimbat el într-un loc de trecere şi reflectare a formelor şi întâmplărilor străine. Încercând
să- şi schimbe firul gândurilor şi să reflecteze la „sine“, o face cu efort şi nu arareori, fals; se
confundă lesne pe sine însuşi cu altcineva, se înşeală în privinţa propriilor sale necesităţi, acesta
fiind singurul domeniu în care dă dovadă de lipsă de fineţe şi de neglijenţă. Poate că îl chinuie
vreo boală sau atmosfera înăbuşitoare şi meschină în care este silit să trăiască alături de soţia şi
de prietenii săi, sau poate că resimte lipsa unor camarazi sau a unei companii, - da. El se
constrânge chiar să mediteze asupra propriului său chin: zadarnic! Gândurile sale au şi pornit-o
aiurea, divagând spre vreun caz mai general, iar a doua zi el ştie tot atât de puţin ca şi ieri cum
să-si amelioreze situaţia. El si-a pierdut seriozitatea faţă de sine, şi nici timp nu are la îndemână:
el e senin, dar nu din lipsă de griji, ci din lipsă de dexteritate şi de aplicaţie pentru grijile sale.
" )10. În Dincolo de bine şi de rău concluzia lui Nietzsche este fără echivoc: "În toate ţările
Europei, şi chiar în America, există acum ceva ce tinde să folosească greşit acest nume, un fel al
spiritelor foarte strânse, captive, puse în lanţuri, care vor oarecum contrariul a ceea ce se află în
intenţiile şi instinctele noastre – fără a mai vorbi de faptul că ele, în privinţa acelor noi filosofii
care se afirmă trebuie să fie ferestre închise şi uşi încuiate. Ele aparţin, scurt şi rău, celor ce
nivelează, aceste fals numite «spirite libere» – ca sclavi înduplecaţi şi confecţionaţi ai gustului
democratic şi ai «ideilor sale moderne»; cu toţii oameni fără solitudine, flăcăi bravi şi greoi,
cărora nu trebuie să li se conteste nici curajul nici moralitatea respectabilă, numai că sunt
neliberi, înainte de toate cu înclinaţia lor de a vedea în formele vechii societăţi de până acum
oarecum cauzele pentru toată mizeria şi eşecurile umane: în acest caz adevărul ajunge să stea
fericit cu capul în jos".11
Criza europeană este localizată, în cele din urmă, de Nietzsche în procesul personalizării,
pe care – l preia în termeni datoraţi redescoperirii lumii presocratice. Importanţa consideraţiilor
lui Nietzsche despre presocratici este una mai degrabă de un ordin filosofic general: el însuşi
declară că o concepţie filosofică trebuie apreciată numai ca un document subiectiv de psihologie
individuală, doar întrucât reuşeşte să arunce o lumină clarificatoare asupra personalităţii celui
care a creat – o. În interpretarea lui Nietzsche, presocraticii realizează o formulă de umanitate
10
Friedrich Nietzsche: „Dincolo de bine si de rău”, Editura Humanitas, 1994.
11
12
Nietzsche, Menschliches, Allzumenschliches, Vorsede
13
Nietzsche, Der Anti-Christ, Alfred Kroner, Leipzig, 1935, fragmentul 54
14
Nietzsche, Naşterea tragediei
9|Page
lor voluntar drept jertfă bunurile şi sângele, starea şi patria" 15.Pentru Nietzsche a fi un bun
european reprezintă o sarcina grea, şi anume aceea de a călăuzi procesul regăsirii de sine a
Europei şi de a-l duce înainte. Iar această regăsire de sine a Europei nu mai este posibilă fără
refacerea unităţii: a unităţii cunoaşterii, dar şi a unităţii oamenilor ce trăiesc în Europa.
Reflecţiile lui Nietzsche se încheie cu temerea că în Europa, ca urmare a expansiunii ştiinţei, se
poate concretiza un declin groaznic, dar şi cu convingerea că o unitate a continentului, în forma
unei uniuni europene, care reprezintă o victorie a democraţiei, este posibilă.“16
Concluzia generală a filosofului este aceea că Europa suferă un proces de urâţire,
decadenţă produs de tipul de om nihilist: "mărunt", "cumsecade", "greoi", "mediocru". Peste
această vulgaritate europeană, peste acest plebeism, trebuie să se creeze o "civilizaţie superioară"
bazată pe "aprofundarea cruzimii" (a onestităţii).
Soluţia este instituirea unei "aristocraţii"(care, în viziunea lui Nietzsche, ar trebiu să fie
formată din evrei) care, pe de o parte, se autodetermină existenţial si, în acelasi timp, determină
valorile, "el (aristocratul) fiind acela care conferă cel dintâi prestigiu lucrurilor, care creează
valori. El preţuieste tot ceea ce îi este propriu: o astfel de morală constă în glorificarea sinelui. În
prim-plan se află sentimental belşugului, al prea-plinului puterii, fericirea unei înalte tensiuni,
conştienţa unei avuţii dornice de a se dărui si cheltui: - şi aristocratul vine într-ajutor nefericiţilor,
dar aproape niciodată nu o face din milă, ci mai degrabă mânat de imboldul abundenţei de
putere."17
BIBLIOGRAFIE
15
Apud Manfred Riedel, Herkunft und Zukunft Europas, în „Studia Universitatis «Babeş-Bolyai»“, 1, 1991,
p. 19-21
17
11 | P a g e