Eudaimonism

Eudaimonismul este o concepție filozofică care definește acțiunile care duc la fericire.
Termenul de „eudaimonie” provine din greacă și înseamnă fericire.
Eudaimonia poate fi obținută prin intermediul plăcerilor. S-a considerat că acțiunile umane
sunt bune în măsura în care contribuie la fericire și sunt rele în măsura în care produc
nefericire sau privează de plăcere. Nu trebuie pierdut din vedere faptul că plăcerile se pot
adresa simțurilor, corpului sau spiritului, iar filosofii utalitariști au afirmat superioritatea
plăcerilor spiritului asupra celor ale corpului. Astfel doctrina care consideră că fundamentul
moralei este utilitatea sau principiul celei mai mari fericiri va susține că acțiunile sunt corecte
în măsura în care tind să determine fericirea.

Eudemonismul, eudaimonia versus arete

Eudaimonia, ( in sensul literal: „a avea un bun gardian spiritual” ) impreuna cu „arete” (
virtute ), reprezinta cele doua concepte centrale ale eticii grecesti antice. Filozofii antici
intelegeau prin eudaimonia, cel mai inalt concept uman de Bine si erau preocupati cu gasirea
modalitatilor de a il obtine. Eudaimonia este adesea confundata cu fericirea, si desi aceasta
denumire este destul de adecvata, nu poate exprima in intregime semnificatia cuvantului grec.
Una dintre diferente e data de faptul ca fericirea e definita de o evaluarea subiectiva asupra
calitatii vietii proprii, pe cand eudaimonia se refera la o modalitate de viata dorita, dar in mod
obiectiv. Eudaimonia este o notiune mult mai complexa decat fericirea, din moment ce
evenimentele negative care nu contribuie la starea de fericire, afecteaza eudaimonia.

Etica greceasca antica se numeste eudemonism. Teoria morala care uneste virtutea ( „arete” )
cu fericirea ( eudaimonia ) se numeste eudemonism. Incercarea de a defini relatiile dintre
acestea doua, e una din preocuparile centrale ale eticii antice si un subiect de polemici. Din
aceasta cauza sunt mai multe varietati de eudemonism. Doua dintre cele mai influente forme
de eudemonism, sunt cele ale lui Aristotel si a Stoicilor.
Aristotel considera ca virtutea si exercitarea ei, reprezinta una dintre componentele cele mai
importante ale eudaimoniei, dar recunoaste importanta valorilor pozitive externe cum ar fi
sanatatea, bogatia si frumusetea. Stoicii au un concept diferit, ei au facut din virtute singura
componenta a eudaimoniei, ignorand astfel necesitatea bunurilor externe.
In termeni etimologici, eudaimonia deriva din adjectivul eudaimon. Acesta la randul sau, e
compus din din „eu” care inseamna „bine” si „daimon”, care se refera la un gardian spiritual.
De aceea pentru a fi eudaimon trebuie sa traiesti bine si sa fii protejat de un spirit binevoitor.
In ciuda etimologiei, discutiile despre eudaimonie din Grecia antica, ignorau semnificatiile
supranaturale a termenului.
Aristotel sustinea ca toata lumea e de acord cu faptul ca eudaimonia e cea mai inalta stare de
Bine uman, dar exista dezacorduri mari in privinta felului de viata care are ca rezultat
eudaimonia.
O viata care poate fi traita bine, nu spune prea multe. Toata lumea vrea sa fie eudaimon si e de
acord cu faptul ca asta inseamna a trai si a face bine . Problema e ca trebuie sa specificam care
sunt activitatile umane care permit cuiva sa devina eudaimon. Aristotel prezinta cateva
concepte populare despre modul in care poate fi traita viata : o viata a placerilor, o viata a
activitatilor practice si o viata filozofica.
O incercare a filozofiei grecesti in a raspunde acestei intrebari introduce un alt concept
important al filozofiei antice : virtutea. Aristotel spune ca viata eudaimonului e o viata de
„activitati virtuoase in conformitate cu ratiunea”. Chiar si Epicur care pretinde ca viata
eudaimonului e o viata a placerilor, precizeaza ca aceasta viata trebuie sa fie si una a
virtutilor. Deci virtutea („arete” ) e strans legata de fericire ( eudaimonia ), conform
teoriticienilor antici greci. Dar ei nu sunt de acord asupra felului in care cele doua sunt legate
una de alta.
Dupa cum am mai zis, cuvantul grecesc „arete” e tradus de regula ca „virtute”. Una din
problemele acestei traduceri, e ca suntem inclinati sa o intelegem, intr-un sens moral, care nu
reprezinta mereu semnificatia data de antici. Pentru un grec, „arete” se refera la tot felul de
calitati carora noi nu le-am considera relevante pentru etica ( frumusetea fizica, etc. ). Deci e
bine sa tinem minte ca sensul virtutii grecesti nu e exclusiv moral si include mai multe lucruri
( intelepciune, curaj, compasiune, etc.). De exemplu, am putea zice ca viteza e o virtute pentru
un cal sau ca inaltimea e virtutea unui basketball-ist. Pentru a face ceva bine e nevoie de
virtute, fiecare activitate caracteristica ( tamplaria, cantatul la flaut, etc. ) are propriul set de
virtuti. O traducere alternativa ar fi „excelenta”, aceasta ar putea transmite sensul general al
termenului. Virtutile morale sunt doar o subcategorie a sensului general, conform caruia o
fiinta umana e capabila de o functionare buna sau excelenta.

Socrate
Ceea ce stim despre filozofia lui Socrate e bazat aproape in intregime pe insemnarile lui
Platon. Primele opere a lui Platon prezinta destul de fidel invataturile lui Socrate, iar ideile lui
Platon apar in opere ca Phaedo si Republica.
Asemenea celorlalti ganditori etici greci, Socrate credea ca fiintele umane isi doresc
eudaimonia mai presus de orice. Dar Socrate adopta o forma radicala de eudemonism: el
credea ca virtutea e atat necesara cat si suficienta pentru eudaimonie. Socrate e convins ca
virtutile, asemenea auto-controlului, curajului, dreptatii si a altor atribute ale mintii si
sufletului, sunt absolut cruciale pentru persoana care doreste sa fie eudaimon. De exemplu, in
Meno, el zice: „tot ceea ce intalneste si indura sufletul ghidat de intelepciune, se termina in
fericire”.
In Apology, Socrate critica pe cei care cred ca viata de eudaimon, e o viata de onoruri si
placeri, de aceea critica pe atenieni cum ca le-ar pasa mai mult de bogatii si onoruri decat de
starea sufletului lor.
Virtutile sunt calitati ale sufletului. Atunci cand un suflet a fost ingrijit si pregatit asa cum
trebuie, atunci vor aparea si virtutile. Starea in care se afla sufletul e mult mai importanta
pentru eudaimon decat bogatiile sau puterea politica. O persoana care are un suflet virtuos e
mult mai castigata decat o persoana bogata si onorata, dar al carei suflet e corupt de actiuni
imorale. Aceasta opinie e confirmata in Crito, unde Socrate il face pe Crito sa recunoasca
faptul ca perfectiunea sufletului, virtutea, e cel mai important aspect.
Deci pentru Socrate o persoana care nu e virtuoasa, nu poate fi fericita, iar o persoana care e
virtuoasa, nu poate esua in incercarea de a fi fericita.

Platon
Republica lui Platon incearca sa raspunda provocarii unui sofist, Thrasymachus, care sustinea
ca „virtutea” dreptatii il impiedica pe omul puternic sa obtina eudaimonia. Opiniile lui
Thrasymachus nu sunt altceva decat o varianta a unei situatii pe care Platon o discuta in
Gorgias, prin intermediul lui Callicles. Argumentul principal prezentat de Calliclas si
Thrasymachus e ca justitia impiedica obtinerea eudaimoniei, deoarece moralitatea
conventionala necesita auto-controlul si mentinerea dorintelor la minim. Ideea este ilustrata
cel mai bine in volumul al doilea al Republicii, cand Glaucon, raspunzand provocarii lui
Thrasymachus, povesteste mitul inelului magic al lui Gyges. Conform mitului, Gyges devine
rege al Lydiei atunci cand gaseste un inel magic, care il face pe posesor invizibil., ceea ce ii
permite sa isi satisfaca toate dorintele si sa evite pedepsele. Gyges il ucide pe rege, se
casatoreste cu sotia lui si preia tronul. Esenta povestii e ca comportamentul uman nu ar mai fi
moral, daca omul poate evita repercursiunile satisfacerii dorintelor sale. Dar daca eudaimonia
se obtine prin satisfacerea dorintelor, iar ideea de dreptate inseamna ignorarea si
nesatisfacerea lor, asta inseamna ca un comportament moral e impotriva intereselor omului
puternic. ( Acest gen de argumente va apare in filozofia lui Nietzche ). Argumentarile din
Republica sunt lungi, complexe si profunde.
In esenta, Platon sustine ca virtutile sunt atribute ale sufletului si ca o persoana dreapta e
cineva care are ordine si armonie in suflet, astfel incat acesta sa produca beneficii maxime
acelei persoane. Teoria etica al lui Platon e eudemonista pentru ca pastreaza dependenta
eudaimoniei de virtute, care e o componenta cruciala si dominanta a eudaimoniei.

Aristotel
Pentru Aristotel, eudaimonia implica activitati care prezinta excelenta in raport cu ratiunea.
Acest concept deriva din opiniile lui Aristotel despre ratiunea fiintei umane care e folosita la
maxim, daca aceea persoana poseda eudaimonia, dupa care va obtine excelenta („arete” ) in
ratiune.
Conform lui Aristotel, eudaimonia cere activitate, actiune, asa ca nu e suficient un anumit
comportament. Mai e necesara exercitarea atributelor, adica sa activeze in domenii care sa
corespunda capacitatii ratiunii sale. Aristotel sustine ca daca traim in concordanta cu ratiunea,
asta inseamna ca vom obtine excelenta in folosirea ei. Dar el mai zice ca nu e suficienta
ocuparea unei functii, ci ca mai trebuiesc demonstrate virtuti si in diversele aspecte ale acelei
functii. Functia de psiholog cere un grad mare de atentie, de aceea putem zice ca atentia e o
calitate necesara cuiva care vrea sa devina psiholog. De aici rezulta ca eudaimonia se
formeaza prin activitatile partii rationale a sufletului in concordanta cu virtutile ratiunii.
Teoria etica a lui Aristotel e eudemonista deoarece mentine dependenta eudaimoniei de
virtute. Dar desi zice ca virtutea e necesara pentru eudamonie, ea nu este suficienta. Desi pune
accentul pe importanta partii rationale a sufletului, el nu ignora importanta altor valori
pozitive ( provenienta buna, copii buni si frumusete ). Asa ca o persoana care e extrem de
urata, a carei copii sau prieteni buni au murit, sau care e singura, e foarte putin probabil sa
devina eudaimon. Eudaimonia depinde intr-o anumita masura de lucruri ce depasesc excelenta
ratiunii si de norocul gasit in viata si in corp.

Epicur
Teoria etica a lui Epicur e hedonista. Conform ei placerea e singurul lucru bun intrinsec si
durerea e singurul lucru rau intrinsec. Un obiect sau o experienta are o valoare intrinseca buna
numai din cauza ca e ceea ce este. Valoarea intrinseca e in contrast cu valoarea instrumentala.
Un obiect sau o experienta are valoare instrumentala numai daca serveste ca masura a valorii
intrinsece. Sa presupunem ca iti petreci zilele si noptile la birou, prestand activitati nu prea
placute, toate acestea le faci pentru bani. Daca cineva te intreaba: „De ce vrei banii?”, tu
raspunzi: „Ca sa pot sa imi iau un apartament pe malul marii si un Ferrari”. Acest raspuns
exprima faptul ca banii au o valoare instrumentala, constituie mijlocul prin care se procura
apartamentul si masina. Valoarea producerii banilor e dependenta de valoarea bunurilor care
vor fi achizitionate. E valoare instrumentala: are valoare numai pentru cineva care obtine ceva
prin ea.
Epicur identifica viata de eudaimon cu o viata de placeri. El intelege eudaimonia ca o
experienta, mai mult sau mai putin continua, lipsita de dureri si de neplaceri.
Dar Epicur nu sustine ca ar trebui urmarita fiecare placere, pana la ultima. Mai degraba el
recomanda o politica de marire a placerilor, pe termen lung. Cu alte cuvinte, unele placeri nu
se merita a fi cautate, deoarece duc la mari dureri, si unele dureri ar trebui cautate, deoarece
duc la placeri mari. Cea mai buna strategie de obtinere a placerii maxime e prin evitarea
placerilor instant si folosirea unei abordari pe termen lung.
Etica grecilor antici este eudemonista deoarece se bazeaza pe relatia dintre virtute si
eudaimonie. Doctrina lui Epicur poate fi considerata eudaimonista deoarece Epicur
argumenteaza ca o viata de placeri e o viata de virtuti. El considera ca virtutile aduc placere.
O diferenta importanta intre eudemonismul lui Epicur si cel al lui Platon si Aristotel, e ca
pentru ei virtutea e componenta principala a eudaimoniei, in timp ce pentru Epicur e un mijloc
de obtinere a fericirii. Aristotel considera ca eudaimonia e ceea ce vrea fiecare ( Epicur ar fi
de acord ). Dar Aristotel nu crede ca activitatea virtuoasa e urmata de dragul placerii. Placerea
e un produs secundar al activitatii virtuoase : nu ar trebui incadrata in motivele pentru care o
actiune virtuoasa e virtuoasa. Aristotel nu considera ca noi cautam eudaimonia, la propriu. Ci
ca mai degraba, eudaimonia e ceea ce realizam atunci cand traim in conformitate cu cerintele
ratiunii. Virtutea e cea mai importanta componenta a vietii eudaimonice. Epicur considera ca
virtutea e doar un mijloc de a obtine fericirea. Teoria lui este eudemonista deoarece virtutea
este indispensabila pentru obtinerea fericirii, dar virtutea nu e o componenta a vietii
eudaimonice, iar a fi virtuos nu acelasi lucru cu a fi eudaimon. Virtutea are o relatie strict
instrumentala cu fericirea. Deci cand Aristotel zice ca nu trebuie cautata virtutea pentru a
obtine placerea, Epicur l-ar contrazice.
Filozofia stoica incepe cu Zeno din Citium ( 300 B.C ) si a fost transformata de Cleanthes (
331-231 B.C. ) si Chrysippus ( 280-206 B.C. ) intr-un unitate sistematica. Etica stoicilor e o
versiune mai puternica a eudemonismului. Conform stoicilor, eudaimonia e necesara si
suficienta pentru virtute. Am vazut mai devreme ca conceptul „arete” nu e acelasi cu cel al
virtutii, deoarece include multe excelente non-morale. Conceptul stoic al „arete”-ului este
mult mai aproape de adevar decat conceptia noastra despre virtute. Cand stoicii se refera la
virtute, vorbesc despre atribute ca: justitie, moderare si curaj.
Ei au o conceptie radicala in cadrul careia afirma ca viata de eudaimon e viata morala
virtuoasa. Virtutea morala e buna, pe cand viciul moral e rau, iar celelalte lucruri ( sanatatea,
onoarea sau bogatia ), sunt neutre. Prin acest lucru neaga importanta valorilor externe
recunoscute de catre Aristotel, care credea ca ghinionul poate lasa si pe cea mai virtuoasa
persoana fara eudaimonie. Doctrina stoica reapare, mai tarziu, in scrierile lui Immanuel Kant,
care considera ca posesia unei „vointe bune” e singurul lucru bun neconditionat. O diferenta
ar fi ca stoicii considera valorile externe neutre, iar Kant le considera bune, dar nu in mod
obligatoriu.
Interesele privind eudaimonia si teoriile etice antice in general, au reaparut in secolul 20. In
mare parte datorita operelor lui Elizabeth Anscombe.

Anscombe
In articolul sau „Filozofia Morala Moderna”, Anscombe argumenteaza ca conceptiile morale
bazate pe obligatie, sunt incoerente conceptual pentru ca se bazeaza pe ideea unei „legi fara
legiuitor”. Ideea e ca un sistem de moralitate conceput prin Cele Zece Porunci, drept sistem de
referinta pentru anumite actiuni, depinde de cel care a conceput aceste reguli. Intr-un climat
modern care nu doreste sa accepte faptul ca moralitatea depinde de Dumnezeu, conceptia de
moralitate bazata pe reguli e deposedata de fundatiile sale metafizice. Anscombe a
recomandat o intoarcere la teoriile etice eudemoniste a anticilor, in special cele a lui Aristotel,
care privesc moralitatea din punctul de vedere al intereselor si bunastarii agentilor morali
umani, fara a mai fi nevoie de a apela la o metafizica dubioasa.