Pe malul Oltului

Pornind din Lotru spre Cornet, El singur, săltăreț, coboară

Șoseaua urcă-ncet... încet... Spre Dunăre ―
Ținându-se parcă de mână Dunărea noastră
Cu linia ferată, Cu apă multă
O vecină, Și albastră...
Ce-i pare totuși o străină, Și coborând ―
Fiindcă nu seamănă cu ea, Iarnă sau vară ―
O biată bătrână șosea Surâde fredonând la fel
Banală ― Ca orice egoist rebel,
Dar națională!... Același veșnic menuet
Discret,
Șoseaua urcă-ncet, ca de-obicei, Pe care nu-l dansează decât el!...
Proptindu-se doar în copacii ei...
Urcă tăcută La fel și-n viață...
Și timidă Uneori ―
Ca o omidă... Dacă te urci
În timp ce linia ferată Sau te cobori ―
Urcă țipând, Cu-aceeași ură te privesc ai tăi,
Parcă-ar fi beată, C-așa suntem cu toții ―
Ca și locomotiva „Malaxa”, Oameni răi!...
A unui tren de marfă, Și-oricare-ar fi cel care urcă ―
Care ― Dușmani
Pornit din Piatra-Olt Sau prieteni ―
Spre Turnu-Roșu ― Toți îl spurcă...
Când dă cu ochii, pe șosea, Iar când, întâmplător, coboară,
De câte-o țărăncuță Toți îl omoară!...
Cam prostuță,
Crezând că-și poate bate joc de ea
Țipă sulemenindu-și coșul
Cu fumul negrilor cărbuni,
Ca o cocoană din elită
Cu ochii plini de dinamită
Scăpată dintr-o casă de nebuni.

Doar Oltul ― apă blestemată ―

Nu vrea să urce niciodată,
Nici cu șoseaua demodată,
Nici cu moderna linie ferată...