I.

Sacul vitelin (vezicula ombilicală)

Se află pe fața ventrală a discului embrionar, ocupă aproape întreaga cavitate blastocistică şi se formează la
sfârşitul S1. Este delimitat de enbloblastul extrembrionar = membrana exocelomică Helser format în
continuarea hipoblastului masei embrionare. El corespunde cu cavitatea exocelomică delimitată de membrana
Helser şi regresează în blastocistul trilaminar. Sacul vitelin definitiv/secundar se formează în interiorul sacului
vitelin primar în S2. Rolul sacului vitelin este:
1. Asigură pe o perioadă scurtă nutriţia discului embrionar prin transport de la trofoblast; el nu
conţine substante nutritive, doar un lichid vâscos apoi seros.
2. În S3 şi S5 este sediul angiogenezei şi eritropoiezei extrembrionare viteline declanşate în
mezodermul splanhnic înconjurător.
3. Celulele germinale primordiale se formează din endodermul sacului apoi migrează în crestele
genitale.

II. Alantoida
Apare în S3 ca un diverticul embriodermic a sacului vitelin secundar evaginat din partea caudală a
tavanului acestuia în apropierea cloacei. Are aspectul unui tub epitelial, persistă până în S6 apoi
involuează şi se fragmentează rezultând resturi epiteliale. Pătrunde în pediculul de conexiune apoi în
cordonul ombilical formând ductul alantoidian = comunicare între cloacă şi cordon. Ductul fibrozat
formează un cordon intraembrionar = uraca ce se întinde între vezica urinară şi ombilic. Mezodermul
înconjurător al alantoidei generează în pediculul de conexiune vasele ombilicale. Alantoida formează
axul de-a lungul căruia se dezvolta vasele ombilicale.

III. Amniosul
Amniosul primar - la 7 zile după fecundaţie între epiblast şi tropoblast apare o veziculă închisă din
care se dezvoltă cavitatea amniotică. Celulele acesteia = amnioblaşti formează peretele amniosului şi
sunt de origine citotrofoblastică şi epiblastică. Somatopleura mezoblastului extraembrionar învleşte
suprafaţa exterioară a amniosului dublândui peretele şi astfel amniosul devenind definitiv. Lichidul
amniotic se formează prin activitatea secretorie a amnioblaştilor la care, în a doua etapă a dezvoltării
intruterine se adaugă urina fetală. La început lichidul este izotonic apoi devine hipotonic după
adăugarea urinei fetale. Volumul lichidului amniotic creşte treptat în S38 depăşind 1000 mL. Creşterea
peste 2000 mL se numeşte hidramnios iar scăderea sub 400 mL se numeşte oligoamnios. Sunt variaţii
patologice de cauze materne sau fetale. Lichidul amniotic conţine 98% apa şi 2% substanţe minerale,
componenţi organici (enzime, hormoni, proteine, lipide) precum şi elemente celulare. Substanţe
hidrosolubile (medicamentele din circulaţia maternă pot trece în lichidul amniotic). Îndepărtarea
lichidului din cavitatea amniotică are loc prin înghiţirea acestuia de către făt apoi se absoarbe în tubul
digestiv fetal şi trece prin placentă în circulaţia maternă.

Rolurile lichidului amniotic:

1. Contituie mediul apatic în care se dezvoltă embrionul şi fătul;

2. Protejează fătul de şocurile mecanice;
3. Previne formare aderenţelor între embrion şi amnios;
4. Facilitează mişcările fătului;
5. Menţine temperatura constantă a fătului;
IV. Membranele fetale propriu-zise
Reprezintă complexul formaţiunilor membranoase care sunt expulzate după naştere odată cu placenta şi
care sunt reprezentate de:
1. Amniosul care tapetează suprafaţa internă a corionului alipindu-se de acesta
Corionul care este format din sinciţiotrofoblast, citotrofoblast şi mezodermul somatopleural tropionic -
formează membrana intermediară.
2. Decidua (caduca) cu partea sa capsulară înveleşte fătul spre cavitatea uterină. Odată cu
creşterea fătului din L5 vine în contact şi fuzionează cu decidua parietală care este porţiunea mucoasei
uterine care căptuşeşte uterul cu excepţia locului de nidaţie. Cele două decidue fuzionate formează
membrana exterioară. Membranele fetale propriu-zise au partea fetală formată din amnios şi corionul
neted iar partea maternă din decidua capsulară şi cea parietală.
3. Faţa internă a complexului de membrane, tapetată de amnios este netedă = suprafaţa fetală
iar faţa externă, formată de parţile deciuale fuzionate este rugoasă = suprafaţa maternă de clivaj a
paraplacentei.

V. Cordonul ombilical
Face legătura între făt şi placentă şi se dezvoltă din pediculul de conexiune dintre discul embrionar şi
corion. Mezodermul pediculul de conexiune este format din mezodermul amniotic alantoidian şi vitelin
asociat structurilor omonime . Pediculul de conexiune conţine urmaătoarele formaţiuni tranzitorii.
1. Ductul vitelin - leagă sacul vitelin de intestinul primitiv al embrionului, care se mai numeşte
canalul omfaloenteric.
2. Ductul alantoidian.
3. Celomul ombilical - prelungire a celomului intraembrionar cu ansele intestinale herniate
fiziologic.
4. Vasele viteline extraembrionare.

VI. Placenta (anexa cea mai importantă)

Placenta umană este de tip vilos, hemocorial formată din parte fetală şi parte maternă separate prin
spaţiul intervilos în care se află vilozităţile corionului fetal fără ca sângele matern să se amestece cu cel
fetal. Placentaţia = formarea placentei are loc din structurile derivate ale embrionului şi din structurile
materne:
a) Partea fetală se dezvoltă din corionul embrionar.
b) Partea maternă se formează din decidua uterină.
Placenta se delimitează începând cu L3 apoi creşte, se îngroaşă şi se etalează urmând modificările
dimensionale ale uterului. Este un organ dens, vascular şi formează o barieră materno-fetală cu rol
nutritiv, respirator, secretor intern şi excretor.

Evoluţia corionului
Blastocistul unilaminar format din masa celulară internă = embrioblast, cavitatea blastocistică şi
trofoblast la periferie în Z6 se implatează profund şi invaziv în endometrul matern. Din trofoblast prin
 proliferare şi diferenţiere se formază două straturi:
 citotrofoblasul - stratul intern alcătuit din celule
 sinciţiotrofoblastul - stratul extern cu proprietăţi invazive
Straturile trofoblastului unite cu mezodermul extraembrionar somatopleural alaturat formeză noul
înveliş embrionar numit corion. Embrioblastul este ataşat de corion prin pediculul de conexiune care
ulterior devine cordon ombilical. Corionul este format din trei straturi toate având origine
citotrofoblastică:
1. Mezodermul somatopleural situat in interior.
2. Citotrofoblastul - la mijloc.
3. Sinciţiotrofoblastul - situat la exterior.

După S1 suprafaţa sinciţiotrofoblastului devine din ce în ce mai neregulată generând prelungiri

digitiforme radiale = vilozităţi. Acestea sunt separate între ele prin invaginări. Vilozităţile corionului în
raport cu evoluţia lor sunt:
1. Vilozităţi primare care apar în S2 - sunt alcătuite din coloane celulare citotrofoblastice axiale
aflate în prelungirile digitiforme ale sinciţiotrofoblastului.
2. Vilozităţi secundare care apar în S3 prin alungirea vilozităţilor primare şi pătrunderea în axul acestora a
unui ţesut mezenchimator în interiorul căruia apar insule hemangioformatoare ce reprezintă începutul viitoarei
circulaţii fetale. În schimb lacunele devenite spaţii interviloase sunt deja sediul unei dense circulaţii materne.
3. Vilozităţile terţiare/ definitive se formează după S3 prin alungirea şi arborizarea vilozităţilor
secundare în care apare o reţea vasculară intravilozitară care se raportează cu vasele ombilico-
alantoidiene stabilindu-se astfel circulaţia feto-placentară.
Decidua (caduca)
Decidua este endometrul pregătit pentru sarcină.
Reacţia decidulă cuprinde trasformările petrecute sub influenţa hormanală. Decidua este extinsă pe
întreaga suprafaţă a cavităţii uterului şi din punct de vedere topografic are 3 regiuni:
1. Decidua bazală sau placentară = placa bazală care se află adiacent cu locul de implantare a
conceptului şi contribuie la formarea părţii materne a placentei.
2. Decidua capsulară - este partea ce înveleşte conceptul spre cavitatea uterului.
3. Decidua parietală căptuşeşte cavitatea uterină cu excepţia locului de nidaţie.
Prin fuziunea dintre decidua parietală, cea capsulară şi corionul neted, venită în contact consecutiv
creşterii embrionului va rezulta paraplacenta . Partea maternă a placentei se formează din decidua
bazală alcătuită din 2 straturi:
 compact
 spongios

Stratul compact dispare sub acţiunea corionului iar vasele de sânge se vor rupe încărcând cu sânge
matern spaţiul intrevilos.
Placenta umană are configuraţie de obicei discoidală prezentând diferite variaţii de forma:
 inelară
 lobată
 lunată
 reniformă
 penestrată
Poziţia de inserţie a placentei faţă de peretele uterin poate fi dorsal, ventral, laterală, fundică, cervicală
(placenta praevia)
Din L4 placenta devine o entitate morfologică dimensiunile şi greutatea ei crescând într-un ritm din ce
în ce mai încetinit până la naştere când atinge diametrul de 15-20 cm, grosimea de 2-3 cm, greutatea de
500 g şi suprafaţa de 14 m2.
a) Faţa fetală a placentei este netedă şi acoperită de amnios. Pe ea se fixează cordonul ombilical
central sau mai rar marginal
b) Faţa maternă - este neregulată, spongioasă fiind divizată într-un număr variabil de lobi
placentari. Suprafaţa sa este demarcată de peretele uterin printr-o zonă de clivaj care permite
dezlipirea placentei la naştere însoţită de rupturi vasculare şi hemoragie.

Constituţia placentei:
1. Placa bazală - reprezentată de decidua bazală; formează suprafaţa maternă a placentei şi este
străbătuă de arterele uteroplacentare.
2. Placa corială - este suprafaţa fetală a placentei acoperită de amnios. De pe ea se desprind spre placa
bazală lobii placentari.
3. Lobul placentar - cotiledonul este unitatea anatomică a placentei fiind dispus într-o lacună
interseptală a spaţiului intervilos.
4. Membrana interhemală - bariera placentară - are o structură şi funcţie complexă, separă sângele
matern de cel fetal şi este locul schimburilor materno-fetale şi a transportului transplacentar.
Transportul placentar se realizează prin bariera placentară fiind condiţionat de factori multipli ce
privesc calitatea structurală a membranei, circulaţia placentară/ respectiv transportul transmembranar
activ şi pasiv.
Suprafaţa de schimb este mărită prin existenţa microvilozităţilor evidenţiate electrono-microscopic.
Marginea în perie a microvilozităţilor este vizibilă la microscopul optic.
Oxigenul difuzează spre sângele fetal în reţeaua venei ombilicale iar dioxul de carbon difuzează spre
sângele matern prin ramificaţiile arterelor ombilicale, placenta fiind organul de respiraţie embrio-fetală.
Substanţele nutritive transportate sunt utilizate în scop energentic şi de sinteză. Glucidele pot fi
depozitate în placentă: aminoacizii sunt utilizaţi pentru sinteza proteinelor fetale iar lipidele se
utilizează atât în scopuri energetice cât şi pentru sinteza hormonilor steroizi placentari.
Unele imunoglobuline străbat bariera placentară asigurând imunitatea pasivă a fătului. Apa, electroliţii
şi produşii de catabolism sunt transportaţi prin difuziune simplă sau facilitată. Bilirubina neconjugată
este transportată şi conjugată de ficatul matern deoarece ficatul fătului este imatur pentru acesta funcţie.
Bariera placentară poate fi străbătută de medicamente, agenţi patogeni şi de o parte din hormonii
materni.

Anomalii placentare

1. Implantarea ectopică - locul fixării placentei este în afara cavităţii uterului.

2. Placenta praevia se formează la orificiul intern al colului uterin opturând parţial sau total canalul
cervical. Este un obstacol pentru expulzia fătului.
3. Placenta incraeta - prezintă inserţia aderentă şi adâncă a placentei deoarece în cursul placentaţiei
vilozităţile coriale au pătruns în miometru.
4. Mola hidatiformă - embrionul este neviabil, trofoblastul supravieţuieşte şi exuberează(proliferează).
Vilozităţile devin veziculiforme şi umplu întreaga cavitate uterina şi hipersecretă gonadotropină
corionică.

Sarcina gemelară şi multiplă: dezvoltarea simultană a doi sau mai mulţi feţi în uterul matern şi
naşterea lor în acelaşi timp. Incidenţa este de 1% dintre sarcini. Sarcina gemelară poate fi monozigotică
– 15 - 30% cazuri respectiv dizigotică - 70-85% din cazuri.
I. Sarcina gemelară monozigotică
- este fecundat un singur ovul ovulat monospermic din care rezultă un singur zigot. Conceptul, în
stadiul de blastomer/blastocist uni- sau bilaminar (primele 14 zile după fecundaţie) se va dublica prin
scindare completă rezultând doi preembrioni. Anexele pot fi comune în funcţie de stadiul de separaţie:
1. Dacă acesta a avut loc în stadiul de două blastomere, embrionii se dezvoltă având toate membranele
separate. Sarcina este gemelară, diamniodicorionică. Eventualitatea cea mai rară.
2. Când clivajul are loc în stadiul de blastocist unilaminar cel mai frecvent ei au un singur sac corionic,
o singură placentă iar doi saci amniotici. Sarcina gemelară diamniomonocorionică.
3. Când clivajul are loc în stadiul de disc embrionar didermic cu puţin înainte de apariţia liniei
primitive gemenii au anexele comune în totalitate. Este sarcina gemelară monoamniomonocorionică.
4. Dacă între sistemele circulatorii se stabilesc anastomoze arteriovenoase mari apar tulburări
circulatorii care duc la diferenţe de talie între gemeni = sindromul de transfuzie fetală.
Diviziunea într-un stadiu mai tardiv poate duce la separarea incompletă a discului embrionar dând
naştere la monştri dubli. Aceştia pot fi:
a. gemeni simetrici
- toracopagi care sunt uniţi pe faţa ventrală a toracelui având extremitatea cefalică şi pelviană libere.
- craniopagi - când capetele şi o parte a trunchiului sunt fuzionate restul corpului şi membrele fiind
libere.
- teratodelfi - sunt caracterizaţi prin dedublarea regiunii cefalice, restul corpului fiind comun.
- dimedelfi - având trupul unic cu două coloane vertebrale fuzionate mai mult.
b. gemenii asimetrici care sunt paraziţi cu diferite variante de joncţiune
- gemenii monozigoţi unioculari/univitelini sunt gemeni adevăraţi deoarece au aceiaşi identitate
genotipică , au acelaşi sex şi constitutie anatomică, au grup sangvin identic şi compatibilitate la grefare
încrucişată.
II. Sarcina gemelară dizigotică
- sunt fecundate două ovule ovulate de două spermii = superfecundate formându-se 2 zigoţi.
Blastociştii se implantează şi se dezvoltă separat în cavitatea uterină. Au anexe fetale proprii, uterul
continând două placente, două corioane = placenta dicorială şi două cavităţi amniotice (diamniotică)
toate anexe fiind separate. Aceştia sunt gemeni fraterni deoarece nu au aceiaşi identitate genotipică, se
deosebesc morfologic, pot avea acelaşi sex diferit sau nu. Diferă caracterele sangvine şi prezintă
intoleranţaă la grefe incrucişate.
III. Sarcina multiplă
Foarte rar se nasc 3-4-5 sau mai mulţi gemeni proveniţi dintr-un singur zigot sau din mai multe ovule
fecunadate. Anexele embrionare sunt fie comune cu excepţia amniosului, fie sunt separate.