Adrian Stanciu

Despre dependenta

Am scris un text pentru Manager Express despre dependență. În cazul meu, despre dependența de alții
în luarea deciziilor.

Cu mulți ani în urmă am vândut firma mea unei corporații multinaționale și apoi m-am angajat la ei. A
fost o perioadă extrem de interesantă pentru mine și un prilej de nenumărate refecții despre felul cum
funcționează oamenii și organizațiile. Între ele am avut și două despre dependență.În firma în care
intrasem, ori de câte ori aveam o decizie de luat, după ce grupul responsabilizat cu decizia analiza
situația și cădea de acord, cineva zicea: “Hai să i-o arătăm și lui… (un șef oarecare), să vedem ce zice”. Pe
mine asta mă mira din cale afară. “Dar de ce să i-o arătăm, ce să zică?” “E, așa, să luăm și de la el o
părere”. Bine, îmi ziceam, e rezonabil, hai să o luăm. Problema e că noi muncisem o săptămână ca să
ajungem la concluzia aia, i-o dădeam pe la nas unuia care nu investise nici 30’ în analiză, omul, dacă tot i
se cerea părerea, se simțea obligat să o dea, iar odată dată ținea la ea! Mai mult decât atât, coechipierii
mei se dădeau peste cap să-i facă pe plac, deși în mod evident nu avea nici o responsabilitate și nici nu
se documentase pertinent înainte de a vorbi, își dădea și el cu părerea.

Un alt caz interesant mi s-a întâmplat cu un angajat din Ungaria, care a ajuns să-mi raporteze mie, în
urma unei reorganizări a companiei. Omul era foarte nefericit în firmă pentru că nu avea nici o putere și
spera ca venirea mea să schimbe situația. Asta m-a mirat puțin, pentru că eu nu aveam percepția asta,
chiar dimpotrivă. L-am întrebat de unde i se trage. Mi-a răspuns că el e de trei ani în firmă și nimeni nu i-
a spus care sunt limitele lui de autoritate. Am rămas paf. O vreme nu am înțeles ce spune. Când, în fine,
mi-a căzut fisa, m-am prins că el trăia într-o lume în care puterea se dă. Dacă nu ți s-a dat înseamnă că
nu ai. Eu trăiam într-o lume în care puterea se ia. Dacă nu ți-a luat-o nimeni, înseamnă că o ai. Lipsa
limitelor însemna pentru el limite zero, iar pentru mine infinit. Diferența de abordare era ireductibilă, cu
toate eforturile mele în 6 luni a trebuit să ne despărțim. Sunt și azi prieten cu el pe LinkedIn și are o
carieră liniștită într-o altă mare firmă în care felul ăsta de a vedea lumea nu deranjează pe nimeni.

Dintre toate felurile de dependență pe care le știu, cea mai păcătoasă, în organizații, e dependența de
autoritate. Ea e naturală, la noi toți, e un reflex al relației cu părinții, dar în doze mari produce efecte
devastatoare. În primul rând produce delegare de jos în sus. Oamenii dependenți hrănesc egoul și
sentimentul de importanță al oamenilor de care depind. Apare o relație simbiotică în care superiorul
ierarhic preia treptat din ce în ce mai multe din responsabilitățile subordonatului. Asta duce nu doar la
eliberarea ultimului de stresul deciziei dar și de povara de a gândi și de a căuta soluții. Șeful are mereu
răspunsul și e foarte pregătit și fericit să-l dea. Mai mult decât atât, dacă nu i-l ceri, se supără, se simte
exclus și neimportant. Când m-am angajat la corporație am organizat un mare eveniment de vânzări fără
să-i cer părerea șefului meu. Nici prin cap nu mi-a trecut. Era în spațiul meu oficial de autoritate, în
bugetul meu discreționar. Omul s-a supărat, iar când nu am înțeles de ce și l-am întrebat, a ridicat din
umeri: “nu știu, așa, de curtoazie, ar fi fost normal să mă informezi”. Așa e, ar fi fost, recunosc, dar ce ne
făceam dacă avea o părere :-)

Problema cu dependența în organizații e și de sus în jos. Șefii care se încarcă cu responsabilitățile

subordonaților se simt poate bine pentru că sunt în control, nimic nu le scapă și nimic nu se face fără ei.
În schimb sunt ultra- ocupați, de regulă cu treburi care nu sunt ale lor, iar de ale lor nu se ocupă nimeni.
Eu mă ocup cu consultanță strategică. E aproape o rutină faptul că unul dintre principalele obstacole pe
care le întâmpin în organizații e că managementul superior nu are timp să își rupă pentru un off-site de
strategie de 2 zile, pentru că sunt prea ocupați. Când întreb cu ce sunt ocupați, din moment ce, dacă-i
întrebi, primul rol pe care-l declară e acela de a superviza strategia, aia pe care nu au timp să o
creioneze, se opresc mirați în loc. E o întrebare care nu le place, pentru că expune miezul problemei: fac
treaba altora și nu au timp de a lor.

În cariera mea de manager am trecut și eu pe aici. Salvarea mea a fost că eu sunt leneș și nu prea-mi
place să fac nici munca mea, darămite pe a altora. Așa că mi-am cumpărat un pix Montblanc de argint pe
care-l țineam pe masă. Când venea cineva la mine cu eterna deschidere “șefu’, am o problemă”, ridicam
pixul și întrebam: “unde semnez?”. “Ce să semnezi?” venea răspunsul. “Păi, uite, eu am un singur lucru
pe care tu nu-l ai: pixul ăsta. Cu el am autoritatea să semnez lucruri pe care tu nu le poți semna. Dacă ai
venit la mine, înseamnă că ai venit după ea. Dacă vrei autoritatea mea, trebuie să-mi dai un document
pe care să semnez, autoritatea se certifică prin semnătură”. “A, păi nu am, voiam doar să ne sfătuim”.
“OK, perfect, dar, uite, pun pixul jos. Acum nu mai sunt șeful tău. Acum sunt Adi, un coleg cu care te
sfătuiești. E posibil să spun prostii monumentale, să nu vii vreodată să-mi spui că eu ți-am zis să faci așa.
Ne sfătuim, te ajut, dar decizia e a ta și numai a ta.”

Nu vreau să zic că am făcut bine, și în nici un caz nu vă recomand să faceți așa. Oamenii au nevoie și de
îndrumare, și de facilitarea interacțiunilor cu alte funcțiuni și de coaching, și de arbitrarea conflictelor și
de organizarea cadrului în care acționează și nu știu mereu care e soluția, e absurd să le ceri mereu să
aibă una. Dar ceva am obținut cu metoda asta radicală: nu am mai luat niciodată deciziile altcuiva.

Sursa: AdrianStanciu.ro