Documenti di Didattica
Documenti di Professioni
Documenti di Cultura
SCIENCE FICTION
Hugh Howey, scriitor american, s-a născut în 1975. În
2010, i-a apărut primul volum de proză, care a trecut însă
neobservat. Consacrarea a venit un an mai târziu, în 2011, când
a publicat pe cont propriu Wool (Silozul, Nemira, 2014, 2018) pe
Amazon com’s Kindle Direct Publishing. 20th Century Fox a
achiziţionat drepturile de ecranizare. Cartea s-a bucurat de un
succes uriaş în Statele Unite, ceea ce l-a determinat pe autor să
scrie alte volume cu poveşti din acelaşi univers. Cartea a doua,
Silozul. Începuturile, a apărut doi ani mai târziu. Această serie,
împreună cu The Bem Saga, confirmă talentul şi iscusinţa
tânărului scriitor care, înainte de a deveni un profesionist al
literaturii, a fost, printre altele, librar şi căpitan de iaht.
HUGH HOWEY
SILOZUL.
GENERAŢIILE
NEMIRA
Coperta: Cristian FLORESCU, Ana NICOLAU
Ilustraţia copertei: Tudor POPA
821.111
Hugh Howey
DUST.
Copyright e 2013 by Hugh Howey
Nemira, 2018
Redactor: Cristina NAN
Tehnoredactor: Alexandru CSUKOR
Lector: Oana IONAŞCU
Tiparul executat de GANESHA PUBLISHING HOUSE
– E cineva acolo?
– Alo? Da. Eu sunt.
– Ah! Lukas. Nu spuneai nimic. O clipă am crezut că… eşti
altcineva.
– Nu, sunt eu. îmi reglam căştile. A fost o dimineaţă
încărcată.
– Da?
– Da. Chestii plictisitoare. Întruniri ale comitetului.
Momentan am rămas cam puţini aici, sus. După o mulţime de
redistribuiri.
– Dar lucrurile s-au liniştit? Nicio revoltă de raportat?
– Nu, nu. Lucrurile reintră în normal. Dimineaţa, oamenii
se trezesc şi se duc la lucru. Noaptea se prăbuşesc în pat,
epuizaţi. Săptămâna asta am avut o loterie de proporţii, care-a
făcut o mulţime de oameni fericiţi.
– Asta-i bine. Foarte bine. Cum merge lucrul la severul
şase?
– Bine, mulţumesc. Toate parolele tale funcţionează.
Deocamdată sunt acelaşi gen de informaţii. Nu sunt sigur că
pricep ce importanţă au.
– Continuă căutările. Totul e important. Dacă se află
acolo, trebuie să existe un motiv.
– Aşa ziceai şi despre articolele din cărţi. Dar multe dintre
ele mi se par aiureli! Mă fac să mă întreb dacă e real ceva din
toate astea.
– De ce? Ce citeşti?
– Am ajuns la volumul C. în dimineaţa asta am citit despre
o… ciupercă. Stai o clipă! Stai s-o găsesc! Iat-o! Cordyceps.
– Asta-i o ciupercă? N-am auzit niciodată de ea.
– Scrie că acţionează cumva asupra creierului de furnică,
îl reprogramează ca pe o maşină, o face să se urce în vârful unei
plante înainte de a muri…
– O maşinărie invizibilă care reprogramează creiere? Sunt
cât se poate de sigur că articolul ăla n-a fost pus acolo la
nimereală.
– Da? Şi ce vrea să însemne?
– Înseamnă… înseamnă că nu suntem liberi. Niciunul
dintre noi nu este.
– Ce încurajator! înţeleg de ce mă pune să răspund la
telefon în locul ei.
– Vorbeşti de primarul vostru? De-asta…? N-a mai
răspuns ea însăşi de ceva vreme.
– Nu de-asta. E plecată. Lucrează la ceva.
– La ce?
– Aş prefera să nu-ţi spun. Nu cred că o să-ţi facă plăcere.
– De ce crezi asta?
– Pentru că mie nu-mi face plăcere. Am încercat să o
conving să renunţe. Dar uneori e cam… încăpăţânată.
– Dacă o să creeze probleme, ar trebui să ştiu. Sunt aici
ca să vă ajut. Pot distrage atenţia celorlalţi…
– Problema e că… ea n-are încredere în tine. Nici măcar
nu crede că eşti întotdeauna aceeaşi persoană.
– Sunt. Sunt eu. Maşinile îmi deformează vocea.
– Eu îţi spun doar ce crede ea.
– Mi-aş dori să-şi schimbe părerea. Eu chiar vreau să vă
ajut.
– Te cred. Şi-aş zice că acum cel mai bun lucru pe care-l
poţi face e să ne ţii pumnii.
– De ce spui asta?
– Fiindcă am senzaţia că n-o să iasă nimic bun de-aici.
Partea întâi
TUNELUL
1
Silozul 18
1
Experiment menit să evalueze apariţia şi evoluţia agresivităţii (n. tr.).
2
Experiment menit să evalueze obedienţa în cazul în care ordinul primit de o
persoană contravine principiilor sale morale (n. tr.).
3
Experiment legat de condiţionarea operantă (efectul consecinţelor unui anumit
comportament asupra manifestării acelui comportament pe viitor) (n. tr.).
dragă inimă. Reconstruirea care urma era complicată. Trebuia
să înlocuieşti nedreptatea cu ceva la care se gândeau foarte
puţini. Cei mai mulţi erau cu gândul doar la distrugeri, spunea
ea, de parcă dărâmăturile şi cenuşa s-ar fi putut pune din nou
cap la cap.
Lukas nu era de acord. El credea – iar Donald o şi spunea
– că toate faptele istorisite erau reale. Da, revoluţiile erau
dureroase, întotdeauna existase o perioadă în care lucrurile se
înrăutăţeau. Dar, în cele din urmă, situaţia se îmbunătăţea.
Oamenii învăţau din greşelile lor. Încercase s-o convingă că aşa
era, într-o noapte când un apel de la Donald îi ţinuse treji până
târziu. Însă Jules dorise, ca de obicei, să aibă ultimul cuvânt. Îl
dusese sus, în Cantină, şi arătase către orizontul strălucitor,
către dealurile aride, către turnurile în ruină care scânteiau în
razele de soare, rareori ivite printre nori.
– Iată lumea ta, devenită mai bună, spusese ea. Asta a
învăţat omul din propriile greşeli.
Ultimul cuvânt îi aparţinea ei întotdeauna, deşi Lukas mai
avea ceva de spus.
– Poate că asta e etapa dinainte, când se înrăutăţesc
lucrurile, şoptise el, aplecat peste ceaşca de cafea.
Iar Juliette pretinsese că nu l-a auzit.
Paginile de sub degetele lui Lukas licăriră, roşii. Ridică
privirea spre luminile de deasupra capului, care pâlpâiau,
anunţând un apel. Dinspre serverul de comunicare se auzea un
bâzâit şi un indicator clipea deasupra primei fante. Lukas luă
căştile. Le descâlci firul şi introduse mufa în receptor.
– Alo? spuse.
– Lukas!
Computerul îndepărta orice intonaţie a vocii, orice
sentiment trădat de inflexiunile ei. Cu excepţia dezamăgirii. Nu
răspunsese Juliette, iar asta provocă o dezamăgire pe care
puteai s-o simţi, dacă nu chiar s-o auzi. Sau poate că nu exista
decât în mintea lui Lukas.
– Chiar eu, spuse.
– Bun! Ca să ştii, aici am probleme presante. Timpul
nostru e scurt.
– OK.
Lukas găsi în carte pagina care îl interesa. Privirea îi
alunecă în josul ei, către locul unde rămăseseră. Discuţiile cu
Donald îi aduceau aminte de studiile lui călăuzite de Bernard,
numai că acum trecuse de Ordin şi ajunsese la Moştenire. Iar
Donald răspundea mai prompt decât Bernard, o făcea cu mai
multă sinceritate.
– Atunci… vreau să te-ntreb ceva despre tipul ăsta,
Rousseau…
– Înainte de-a o face, îl întrerupse Donald, vreau să vă
implor din nou să încetaţi cu săpăturile.
Lukas închise cartea peste degetul său, rămas ca semn.
Se bucura că Juliette fusese de acord să ia parte la întrunirea
consiliului. Se aprindea când venea vorba despre asta. Din
pricina unei vechi ameninţări de-ale ei, Donald părea să creadă
că săpau în direcţia lui, iar ea îi ceruse lui Lukas să jure că nu
o să-i dezvăluie minciuna. Nu dorea ca Donald şi ai lui să afle
nici despre prietenii ei din Silozul 17, nici despre intenţia ei de
a-i salva. Pe Lukas vicleşugul ei îl stânjenea. În vreme ce Juliette
nu avea încredere în omul ăla – care îi avertizase pe amândoi că
silozul lor putea fi închis, adică distrus, oricând, prin mijloace
misterioase –, Lukas era de părere că încearcă să-i ajute şi că
plătea un preţ pentru asta. Jules credea că lui Donald îi e frică
să nu-şi piardă viaţa. Lukas credea că Donald îşi face griji
pentru vieţile lor.
– Mă tem că săpăturile trebuie să continue, răspunse
Lukas.
Simţea nevoia să răbufnească, să adauge: Ea nu vrea să
se oprească, dar cel mai bine era să lase impresia că în siloz
există solidaritate.
– Dar oamenii pot sesiza vibraţiile. Ştiu că se întâmplă
ceva.
– Nu le poţi spune că avem probleme cu generatorul? Că
s-a descentrat iarăşi?
Urmă un oftat de dezamăgire, pe care computerele nu
reuşiră să-l ascundă.
– Nu sunt chiar atât de proşti. Deocamdată le-am ordonat
să nu-şi piardă timpul cu astfel de investigaţii, dar e tot ce pot
face. Crede-mă, de-aici nu poate ieşi nimic bun.
– Atunci, de ce ne ajuţi? De ce-ţi rişti pielea? Fiindcă am
impresia că asta faci.
– Datoria mea e să mă asigur că n-o să muriţi.
Lukas studie interiorul serverului, luminile care clipeau,
firele de legătură, panourile.
– Da, dar discuţiile noastre, citirea cărţilor împreună cu
mine, apelurile tale, zilnic la aceeaşi oră, de faci toate astea?
Adică… mă întreb ce ai de câştigat de pe urma acestor
conversaţii?
Urmă o pauză, o neobişnuită incertitudine a presupusului
lor binefăcător.
– O fac pentru că… trebuie să vă ajut să v-aduceţi aminte.
– Şi e important să ne-aducem aminte?
– Da, e important. E important pentru mine. Ştiu cum te
simţi atunci când uiţi.
– De aceea se află aici cărţile astea?
O altă pauză. Lukas simţi că dăduse, întâmplător, peste
un adevăr. Trebuia să ţină minte ce îi spune, ca să-i povestească
mai târziu lui Juliette.
– Se află acolo pentru ca indiferent cine va moşteni lumea
– cine va fi ales – să ştie…
– Ce să ştie? întrebă Lukas, cu disperare.
Se temea să nu rămână fără răspuns. Donald mai fusese
cât pe ce să-i facă aceeaşi dezvăluire în conversaţiile lor
anterioare, dar întotdeauna dăduse înapoi.
– Să ştie cum să pună totul la punct, zise Donald. Ei, nu
mai avem timp. Trebuie să plec.
– La ce te referi când vorbeşti despre moştenirea lumii?
– Rămâne pe data viitoare. Trebuie să plec. Aveţi grijă de
voi.
– Sigur, zise Lukas. Şi tu ai grijă de tine…
Dar în casca lui se auzise deja semnalul de încheiere.
Omul care ştia, cumva, atât de multe despre lumea veche
întrerupsese legătura.
15
Silozul 18
4
Glicemie bazală modificată (n. tr.).
5
Număr de trombocite (n. tr.).
6
Hemoglobină (n. tr.).
tastatură. Darcy căută în coş şi găsi una dintre foile cu
rezultate. Puse cele două hârtii una lângă alta.
– Nu e un nume, spuse apoi. Numele ar fi apărut pe rândul
de sus.
Pe celălalt raport, numele Eren se afla deasupra unui rând
pe care erau trecute indicativul sălii de criogenare şi
coordonatele capsulei mortului. Darcy îşi aduse-aminte cum i
se spunea uneia dintre sălile de criogenare mai mici.
– Urgenţă. Personal pentru situaţii de urgenţă, spuse,
satisfăcut.
Dezlegase un mic mister. Zâmbi către cei din încăpere, dar
toţi se întorseseră deja la treburile lor.
Personalul pentru situaţii de urgenţă se afla în cea mai
mică sală de criogenare. Darcy se opri în faţa uşii metalice şi
respiraţia lui, vizibilă în aer, înceţoşă luciul oţelului. îşi
introduse codul şi tastatura clipi roşu, bâzâind dezaprobator.
Încercă din nou, de data asta introducând codul principal al
Securităţii. Uşile se deschiseră cu o bufnitură şi începură să
gliseze, dispărând în pereţi.
Inima îi bătea năvalnic, cu un amestec de spaimă şi
entuziasm. Nu era simplu să urmăreşti o astfel de pistă, iar pista
îl adusese acolo. Personalul pentru urgenţe fusese plasat
separat pentru a fi disponibil în situaţii extreme, în momente în
care agenţii de securitate ar fi fost consideraţi insuficienţi. îşi
aminti vag de vremuri în care poliţia se trăgea deoparte când din
dube coborau bărbaţi înarmaţi până-n dinţi, capabili să ia cu
asalt o clădire cu precizia militară. Ce fusese el? Într-o viaţă
anterioară altei vieţi anterioare? Nu reuşea să-şi amintească. Şi,
oricum, oamenii din sala pentru urgenţe se deosebeau de cei
care-i reveniseră în minte. Mulţi fuseseră treziţi recent. Ţinea
minte că se întâmplase când intrase el în schimb. Erau piloţi.
îşi aminti că, într-o zi, văzuse suprafaţa cafelei din cana lui
vălurindu-se uşor şi aflase că fuseseră aruncate bombe din
drone. Trecu de la o capsulă la alta, în căutarea uneia goale.
Cineva nu se întorsese să fie adormit când trebuia. Sau fusese
trezit ca să facă lucruri rele.
A doua posibilitate era cea care îl înspăimânta. Cine avea
acces la această aripă? Cine ştia să-i trezească pe alţii fără să
afle nimeni? Bănuia că, indiferent cui i-ar fi raportat ce
descoperise, raportul ar fi mers mai departe, parcurgând lanţul
de comandă şi astfel vor da de urma persoanei sau persoanelor
implicate. Se mai gândea şi că bărbatul ucis fusese şeful
întregului siloz, conducătorul tuturor silozurilor. Era în joc o
miză mare. Imensă. O răfuială între şefii silozului? Amestecul
său l-ar fi putut retrograda pentru totdeauna, ar fi făcut cafele
şi ar fi spălat podelele de sânge toată viaţa.
Parcursese două treimi din reţeaua de capsule criogenice,
mergând dintr-o parte în alta printre rânduri, când începu să se
teamă că se înşelase. Totul se baza pe indicii atât de firave. Se
juca făcând treaba altora. Probabil că nu lipsea nimeni, nu
exista nicio conspiraţie de proporţii, nimeni nu fusese trezit ca
să omoare oameni…
Şi apoi se uită într-o capsulă în care nu se vedea nicio faţă.
îşi lipi palma de ea şi constată că nu funcţiona. Avea
temperatura din încăpere: era rece, dar nu îngheţată. Se uită la
afişaj, temându-se că e dezactivat şi gol, însă era alimentat. Dar
nu conţinea niciun nume. Doar un număr.
Îşi scoase carnetul pentru rapoarte şi-şi pregăti pixul.
Doar un număr. Bănuia că numele care corespundea capsulei
era oricum strict secret. Dar el pusese mâna pe omul ăla. Oh,
da, îl dibuise. Chiar dacă nu-i putea afla numele, ştia unde îşi
petreceau piloţii timpul când erau în schimb. Era convins că ştie
unde se ascunde bărbatul lipsă, rănit de glonţ.
46
Silozul 1
7
Isaia 49:8. Traducerea tuturor citatelor din Biblie este preluată din Biblia, adică
Dumnezeiasca Scriptură, Fundaţia pentru literatură şi artă Regele Carol II,
Bucureşti, 1939 (n. tr.).
Şi Juliette ştia că e adevărat. În vremuri grele aveau cea
mai mare nevoie de el.
– Îi vei călăuzi tu, zise Wendel.
– Nu. N-o voi face. Tu eşti mântuirea lor. Eu plec să-i
osândesc pe cei care-au făcut asta. O să-i trimit drept în iad.
Wendel îşi ridică privirea din poală. Ceara fierbinte i se
prelingea pe degete, dar el nu părea să observe. Mirosul de
hârtie arsă umplu încăperea, iar el îşi puse mâna pe creştetul
lui Juliette.
– Dacă e aşa, copila mea, îţi binecuvântez călătoria.
Cu binecuvântarea primită, drumul pe scări îi părea mai
greu. Sau poate de vină erau explozibilii din spatele ei, despre
care ştia că ar fi fost de folos pentru săparea tunelului. Puteau
fi folosiţi pentru mântuire, însă ea îi folosea pentru osândă.
Erau ca paginile din cartea lui Wendel, ofereau şi una, şi alta.
Când se apropiară de ferme, îşi aminti că Erik insistase să ia ea
dinamita. Ceilalţi erau nerăbdători s-o vadă ducându-şi treaba
la bun sfârşit.
Când ea şi Raph ajunseră la fermele de jos, ştiu imediat
ce intrară că lucrurile nu mergeau cum ar fi trebuit.
Întredeschiderea uşii eliberă un val de căldură, o răbufnire
furioasă a aerului. La început crezu că e un incendiu şi, de când
locuise în silozul ăla, ştia că acolo nu mai existau furtunuri cu
apă funcţionale. Însă luminile strălucitoare de pe coridor şi de
pe parcelele alăturate îi sugerară altceva.
Lângă postul de pază, un bărbat stătea pe duşumea,
întins pieziş pe coridor. Fiindcă rămăsese doar în boxeri şi
tricou, Juliette nu-l recunoscu pe ajutorul de şerif Hank decât
după ce ajunse lângă el. Se simţi uşurată când îl văzu
mişcându-se. El îşi feri ochii şi-şi încleştă mâna de pistolul pe
care-l ţinea pe piept. Avea hainele ude leoarcă de sudoare.
– Hank? întrebă Juliette. Te simţi bine?
Juliette începuse să transpire, iar bietul Raph părea gata
să leşine.
Ajutorul de şerif se săltă în capul oaselor şi-şi frecă apăsat
ceafa. Arătă către poarta de la postul de pază.
– Ai parte de un pic de răcoare dacă te aşezi lângă ea.
Juliette se uită la lămpile de pe coridor. Un consum imens
de energie electrică. Toate parcelele păreau luminate în acelaşi
timp.
Simţea mirosul căldurii. Simţea cum se coc plantele. Se
întreba cât vor mai rezista puţinele cabluri de pe scară la un
asemenea consum.
– S-au blocat temporizatoarele? Ce se petrece?
Hank arătă cu capul spre coridor.
– Oamenii îşi împart parcelele. Ieri s-au luat la bătaie. Îl
ştii pe Gene Sample?
– Îl cunosc pe Gene, spuse Raph. De la Canalizare.
Hank se încruntă.
– Gene e mort. S-a întâmplat când s-au stins luminile. Şi
pe urmă s-au luptat ca să decidă cine are dreptul să-l îngroape.
L-au tratat pe bietul Gene drept un simplu îngrăşământ. Câţiva
oameni s-au aliat şi m-au angajat ca să restabilesc ordinea. Le-
am spus să ţină luminile aprinse până se lămuresc lucrurile. îşi
şterse ceafa. Înainte să mă iei la rost, îţi spun că ştiu că nu-i
bine pentru plante, dar fermele sunt deja devastate. Speranţa
mea e că, odată ce vor fi transpirat suficient, mulţi dintre ei vor
pleca. Şi astfel toată lumea va putea să respire cum trebuie. Încă
o zi şi cred că situaţia se va rezolva.
– Încă o zi şi o să se işte un incendiu undeva. Hank, afară
cablurile sunt deja destul de încinse şi când merg
temporizatoarele. Mă mir că pot alimenta toate astea. Dacă sus,
la etajele treizeci, cedează un întrerupător, aici, jos, o să fie
multă vreme întuneric.
Hank se uită de-a lungul coridorului. Juliette văzu coji de
fructe, cotoare şi resturi de mâncare de cealaltă pane a porţii.
– Cum te plătesc? Cu mâncare?
El încuviinţă din cap.
– Cu mâncarea, lucrurile au luat o întorsătură urâtă. Au
cules totul. Când au ajuns aici, oamenii au început să se poarte
pur şi simplu nebuneşte. Cred că unii s-au dus mai sus, dar se
zvoneşte că uşa silozului ăstuia e deschisă şi că mori dacă te
apropii prea mult de ea. Că mori şi dacă te duci mai jos. Circulă
o grămadă de zvonuri.
– Ei bine, va trebui să le spulberi, spuse Juliette. Sunt
sigură că sus e mai bine decât aici, jos. I-ai văzut pe Solo şi pe
copii, cei care locuiau înainte aici? Am auzit că au venit încoace.
– Da. Câţiva dintre copiii ăştia revendicau o parcelă nu
departe de aici când m-am ocupat de lămpi. Dar au plecat acum
câteva ore. Hank aruncă o privire către încheietura mâinii lui
Juliette. Apropo, cât e ceasul?
Ea se uită la ceas.
– Două şi un sfert. Văzu că el se pregătea să pună încă o
întrebare. După-amiază, adăugă.
– Mulţumesc.
– Încercăm să-i ajungem din urmă, spuse Juliette. Pot să
mă bazez pe tine să te ocupi de lămpi? Nu se poate consuma
atâta curent. Şi fă în aşa fel încât mai mulţi oameni să plece de-
aici. Fermele de la Mijloc sunt într-o stare mult mai bună, sau
cel puţin erau cât am stat eu în silozul ăsta. Iar dacă ai oameni
care caută de lucru, e nevoie de ei jos, la Mecanic.
Hank dădu din cap şi se strădui să se ridice în picioare.
Raph se îndrepta deja către ieşire, cu salopeta udă de
transpiraţie. Juliette îl strânse pe Hank de umăr înainte de a se
îndepărta la rândul ei.
– Hei! strigă Hank. Mi-ai spus cât e ceasul. Dar ce zi e?
Juliette se opri în uşă, ezitând. Se întoarse şi văzu că Hank se
uita la ea, umbrindu-şi ochii cu mâna.
– Are vreo importanţă? îl întrebă.
Şi, fiindcă el nu răspunse, presupuse că nu are. Acum
toate zilele erau la fel şi toate le erau numărate.
54
Silozul 17
8
Facerea 9:7 (n. tr.).
9
Facerea 9:9 (n. tr.).
10
Facerea 9:11 (n. tr.).
11
Facerea 9:14, verset modificat în original (n. tr.).
ţineau pe femeie şi printre bănci se răspândiră şoapte. Elise se
simţi înfierbântându-se. Sângele continuă să curgă, până când
bărbatul cu cuţitul îl scoase cu un strigăt şi se întoarse spre
bănci ţinând ceva între degete. Sângele i se prelingea pe braţ
până la cot, cuvertura îi atârna desfăcută, iar pe chip i se
întipărise un zâmbet, în timp ce ţipetele se stingeau.
– Iată! strigă el.
Şi oamenii aplaudară. Bărbaţii o bandajară pe femeia de
pe masă, apoi o coborâră pe podea, deşi ea abia se putea ţine pe
picioare. Elise văzu că lângă podium era o altă femeie. Toate se
aliniaseră. Bătăile din palme deveniră ritmate, ca atunci când
ea şi gemenii urcau scările uitându-se unul la picioarele altora,
poc poc, în acelaşi timp. Pocnetele deveniră tot mai puternice.
Până când unul anume le amuţi pe toate celelalte. Un pocnet la
auzul căruia lui Elise îi sări inima din piept.
Toate capetele se întoarseră spre capătul din spate al
încăperii. Pe Elise o dureau urechile de la zgomotul puternic.
Cineva strigă ceva şi arătă cu degetul. Fetiţa se întoarse şi-l văzu
în cadrul uşii pe Solo. Din tavan cădea o pulbere albă, iar el
ţinea în mâini ceva lung şi negru. Lângă el stătea Shaw, băiatul
în salopetă cafenie din bizar. Elise se întrebă cum ajunsese
acolo.
– Scuzaţi-mă, spuse Solo.
Mătură băncile cu privirea şi zâmbi când o zări pe fetiţă.
– O iau pe domnişoara cu mine.
Izbucniră strigăte. Bărbaţii se ridicară de la locurile lor
zbierând şi arătând cu degetul, iar domnul Rash strigă ceva
despre soţia şi proprietatea lui şi întrebă cum îndrăznea să-i
întrerupă. Bărbatul cu cuţitul era scandalizat. Se năpusti pe
culoarul dintre bănci, la care Solo îşi săltă obiectul negru pe
umeri.
Un alt pocnet, de parcă ar fi bătut Dumnezeu din palmele
lui uriaşe. Atât de răsunător încât Elise îşi simţi tot trupul
străbătut de durere. Urmă un alt zgomot, de sticlă spartă. Fetiţa
se întoarse şi văzu că fereastra frumos colorată era mai afectată
decât înainte.
Strigătele încetară şi nimeni nu mai înaintă către Solo.
Elise îşi zise că ăsta era un lucru bun.
– Vino! îi spuse el. Grăbeşte-te!
Fetiţa se ridică de pe bancă şi o porni spre culoar, dar
domnul Rash o înşfăcă de încheietură.
– E soţia mea! strigă şi ea înţelese că era semn rău.
Însemna că nu putea să plece.
– Nu pierdeţi vremea când e vorba să vă căsătoriţi,
comentă Solo, cu ochii la mulţimea tăcută.
Îndreptă obiectul negru către ei, fapt care păru să-i
neliniştească pe toţi.
– E la fel şi cu înmormântările?
Obiectul negru se opri, îndreptat spre domnul Rash. Elise
îl simţi slăbind strânsoarea. Se repezi pe culoar şi trecu în fugă
pe lângă bărbatul cu cuţitul picurând de sânge. Alergă către
Solo şi Shaw şi ieşi pe coridor.
55
Silozul 17