Problema sufletului în

gândirea magică
• Problema sufletului în gândirea magică

• Problema morții, cauzele ei și protejarea împotriva ei

sunt temele discuției acestei lucrări.

• La Frazer, indigenul îşi explică procesele naturii

inanimate presupunând că sunt produse de fiinţe vii
lucrând în interiorul sau în spatele fenomenelor, deci
îşi explică însuşi fenomenul vieţii. Dacă un animal
trăieşte şi se mişcă, nu poate fi decât un om sau un
animal mai mic în interiorul lui care îl animă. Analog,
dacă un om trăieşte şi se mişcă, nu poate fi decât
un om sau un animal mai mic în interiorul lui care îl
mişcă. Omul din interiorul omului, animalul din
interiorul animalului, reprezintă sufletul. Şi aşa cum
activitatea unui om sau a unui animal se explică
prin prezenţa sufletului, aşa şi somnul sau moartea
se explică prin absenţa acestuia somnul sau transa,
reprezintă absenţa temporară, moartea este
absenţa definitivă a sufletului.

• Deci dacă moartea este absenţa definitivă a

sufletului, modurile prin care se poate apăra de ea
sunt fie împiedicarea părăsirii trupului de către
suflet, fie, dacă acesta pleacă, asigurarea că se va
întoarce. Precauţiile adoptate de indigeni pentru a
asigura unul sau altul dintre aceste deznodăminte
iau forma anumitor prohibiţii sau tabuuri, care nu
sunt altceva decât reguli menite să asigure ori
continuarea prezenţei, ori revenirea sufletului. Pe
scurt, sunt asiguratori şi perpetuatori ai vieţii.
• Sufletul ca Mannikin

• Vorbind despre propria variantă a sufletului,

misionarii europeni au întâlnit printre nativii africani
varianta lor, în care acest suflet era mai mic,
sălăşluia în interiorul pieptului, iar după moarte se
ascundea în spatele unei tufe sau în mare. Huronii
din America de Nord credeau că sufletul are cap,
mâini şi picioare, mai pe scurt era însuşi omul în
miniatură. Eschimoşii cred că sufletul are aceeaşi
formă ca şi omul căruia îi aparţine, dar are o natură
mai subţire, eterică. Nativii Nootka consideră că
sufletul are forma unui omuleţ şi sălăşluieşte în
creştetul capului. Cât timp stă pe două picioare,
posesorul său este sănătos şi viguros, dar când dintr-
o cauză oarecare îşi pierde poziţia bipedă,
posesorul îşi pierde cunoştinţa.

• Printre triburile indiene din avalul râului Fraser, se

credea că omul are 4 suflete, dintre care cel mai
important are forma unui mannikin (manechin), iar
celelalte sunt umbre ale acestuia. Malaezienii văd
sufletul uman ca pe un omuleţ, preponderent
invizibil şi de mărimea degetului mare şi care
corespunde ca formă, proporţie şi chiar nuanţă a
pielii cu posesorul său.

• Acest mannikin are o natură subţire, nesubstanţială,

totuşi nu chiar impalpabilă, dar care poate
produce deplasarea unor obiecte atunci când le ia
în posesie sau se poate muta din loc în loc foarte
rapid este absent temporar în timpul somnului, în
transă sau boală şi absent permanent după
moarte.
• Asemănarea mannikin-ului cu omul, sau a sufletului
cu trupul este atât de mare, încât aşa cum există
corpuri slabe şi corpuri grase, există şi suflete slabe si
suflete grase de asemenea, aşa cum există corpuri
grele şi uşoare, înalte şi scunde, există şi suflete cu
aceleaşi calităţi. Populaţiile din Nias cred că fiecare
om, înainte de a se naşte, este întrebat cât de lung
sau greu vrea să îi fie sufletul, iar acest suflet îi este
stabilit ca atare. Cel mai greu suflet ce s-a oferit
vreodată unui om cântăreşte aproximativ 10
grame.

• Lungimea vieţii unui om este proporţională cu

lungimea sufletului său copiii care mor la o vârstă
fragedă au un suflet scurt. Concepţia locuitorilor din
Fiji despre suflet ca fiind o mică fiinţă umană,
provine în mod cert din obiceiurile observate la
moartea şefului tribului Nakelo. Când acesta moare,
anumiţi bărbaţi, în general moştenitorii ereditari, fac
incantaţii în jurul lui. Apoi îl duc pe malul apei, unde
un barcagiu sub forma unui spirit vine să preia
sufletele nativilor Nakelo de cealaltă parte a
curentului. În timp ce privesc ultima călătorie a
şefului de trib, nativii îşi ţin evantaiele aproape de
sol pentru a-l proteja, deoarece, spun ei, sufletul lui
este doar un copil.

• Populaţia din Punjaub, crede că sufletul, omuleţul

din interiorul trupului pieritor, merge în paradis cu
exact aceleaşi semne (tatuaje) pe care le-a avut
trupul în timpul vieţii. Totuşi, uneori, sufletul omului nu
are formă umană, ci de animal.
• Absenţa şi evocarea sufletului

• În general, se presupune că sufletul părăseşte corpul prin deschiderile

naturale ale corpului uman, precum gura sau nările. Ca atare în
Sulawesi (Celebes) nasul, buricul şi picioarele unui om bolnav sunt
prinse cu cârlige de pescuit, pentru ca sufletul acestuia să fie prins în
capcană în cazul în care ar vrea să plece. Nativii de pe râul Baram, din
Borneo evitau să plece dintre cei vii având în jur pietre sub formă de
cârlig, pentru că se credea că acestea împiedicau sufletul să se
detaşeze de trup.

• Medicul sau vraciul din regiunea Mării Dayak este iniţiat prin faptul că
degetele sale sunt dotate cu cârlige de pescuit, cu care se presupune
că trebuie să prindă sufletul bolnavului şi să îl readucă la viaţă. Aşadar
cârligul devine un obiect ce ajută la prinderea sufletului celui decedat
şi o încercare de readucere a sa în corp.

• Ochii, nasul şi gura unui om aflat pe moarte sunt ţinute închise pentru a
nu lăsa sufletul să iasă, uneori cu metode destul de barbare, încă din
timpul vieţii (coaserea sau prinderea cu sârmă). Populaţia Itonama din
America de Sud sigilează ochii, nasul şi gura unei persoane aflate pe
moarte pentru a împiedica fantoma acestuia să părăsească trupul şi
să-i ia pe cei din jur cu ea. De asemenea, populaţia din Nias, care se
teme de spiritele celor morţi de curând şi pe care le identifică cu
respiraţia, urmăresc închiderea sufletului în interiorul corpului prin
astuparea nărilor şi legarea maxilarelor acestuia.

• În Sulawesi, pentru a împiedica plecarea sufletului unei femei aflate în

travaliu, moaşa îi leagă corpul foarte strâns de pat. Un obicei similar
este întâlnit şi în Sumatra. De asemenea, pentru a evita ieşirea sufletului
unui copil nou-născut, în Sulawesi, când are loc o naştere, oamenii sunt
atenţi să închidă toate deschiderile din casă, inclusiv gaura cheii şi au
grijă să astupe toate crăpăturile din pereţi. Leagă gurile tuturor
animalelor din interiorul şi din afara casei, de teamă că vreunul dintre
ele ar putea să înghită sufletul copilului.
• Din motive similare toate persoanele din casă, inclusiv mama, trebuie
să-şi ţină gura închisă în timpul naşterii. Din cauza faptului că în timpul
inspiraţiei şi expiraţiei sufletul copilului nu ar avea timp să se stabilească
în interiorul corpului lor, membrii familiei nu sunt nevoiţi să-şi astupe şi
nările.
• Adesea sufletul este văzut ca o pasăre ce este gata să-şi ia zborul.
Această concepţie a lăsat urme în majoritatea limbilor şi rămâne
prezentă ca metaforă în poezie. La malaiezieni această viziune despre
suflet se manifestă în mai multe moduri bizare. Dacă sufletul este o
pasăre în zbor, aceasta poate fi atrasă cu orez, deci oprită sau
ademenită din zborul său periculos. În Java, dacă un copil păşeşte
pentru prima dată, este pus într-un coteţ de găini iar mama sa
cloncăne ca şi când ar încerca să cheme găinile. În Sintang, un district
din Borneo, când cineva cade de pe casă sau dintr-un copac şi este
adus acasă, soţia sau o rudă apropiată merge cât mai curând la locul
accidentului unde aruncă cu orez vopsit galben făcând incantaţii
pentru ademenirea păsării ce ar reprezenta sufletul accidentatului.
Apoi adună orezul într-un coş şi întorcându-se la bolnav îl aruncă
asupra capului acestuia, evident pentru a-i pune sufletul înapoi în corp.
• Sufletul unei persoane care doarme se presupune că părăseşte corpul
posesorului şi vizitează locurile şi vede persoanele pe care le visează.
Această credinţă este întâlnită la indienii din Brazilia sau Guyana, în
Bororo, la indienii Macusi, Gran Chaco. Absenţa sufletului în timpul
somnului prezintă anumite pericole, pentru că acesta ar putea să
dispară definitiv. În Germania se crede că sufletul persoanei care
doarme este reprezentat de un şoricel sau o pasăre albă care-i iese din
gură, iar dacă acest animal nu se întoarce înseamnă că sufletul a
plecat definitiv. O superstiţie similară este întâlnită şi în Transilvania,
unde se spune că nu e bine să lăsăm un copil să doarmă cu gura
deschisă, pentru că sufletul său poate să evadeze sub forma unui
şoricel alb, iar copilul nu se va mai trezi niciodată.
• De asemenea, există o superstiţie destul de răspândită de a nu trezi o
persoană care doarme pentru că sufletul plecat al acesteia nu ar
avea timp să revină în corp. Deci dacă un om se trezeşte fără sufletul
său, acesta se va îmbolnăvi. Dacă este absolut necesar să trezim pe
cineva, acest lucru trebuie făcut gradual, cu precauţie, pentru ca
sufletul acestuia să aibă timp să se întoarcă.
• Un aspect şi mai periculos legat de cel cufundat în somn este mutarea
sau schimbarea aspectului acestuia, pentru că astfel este posibil ca
sufletul său să nu-l mai găsească sau să nu-l mai recunoască la revenire
(trezire) şi poate muri. Astfel de credinţe se găsesc la populaţiile din
Minangkabau- Indonezia, la malaiezienii Patani, în Bombay.
• Plecarea sufletului nu este întotdeauna voluntară. Acesta
poate fi scos din trup de către spirite malefice, fantome sau
vrăjitori. De exemplu, la indigenii Karen din Myanmar şi
Thailanda, când o înmormântare trece pe lângă casa lor,
oamenii îşi leagă copiii cu o sfoară specială într-o anumită
zonă a casei, pentru ca sufletele acestora să nu le
părăsească corpurile şi să intre în corpul celui decedat.

• Copiii sunt ţinuţi astfel până când cortegiul dispare din

vedere. Iar după ce corpul a fost coborât în groapă, înainte
de a se arunca pământ peste el, bocitoarele şi prietenii
îndoliaţi se aşază în rând în jurul mormântului, fiecare ţinând
un băţ de bambus despicat pe toată lungimea într-o mână
şi un băţ mai mic în cealaltă fiecare îşi aruncă băţul de
bambus în groapă, iar cu celălalt băţ trasează o linie de-a
lungul despicăturii acestuia apoi indică spre sufletul lor iar în
acest fel el poate ieşi cu uşurinţă din mormânt. În timp ce
pământul este aruncat în groapă, bambusurile sunt evitate,
ca nu cumva sufletele să mai fie în interiorul lor, iar astfel să
fie îngropate din greşeală. Când cortegiul pleacă oamenii
iau cu ei bambusurile, implorându-şi sufletele să vină cu ei.
Pe drumul spre casă iau cu ei 3 cârlige din crenguţe cu care
la intervale scurte de timp îşi agaţă sufletul după care
aruncă aceste cârlige.

• Aceasta se face cu scopul de a opri sufletul celui viu să

rămână în urmă împreună cu sufletul celui mort. Similitudini
se întâlnesc la triburile Karo-Batak din Indonezia. Posesia
demonică este întâlnită la în China (Amoy) sau India, la
indigenii din Insulele Moluce, în Sulawesi. De asemenea,
printre indienii din Oregon se crede că sufletul poate fi
absent dintr-un corp fără ca posesorul să ştie acest lucru. Se
mai crede că sufletul mai poate fi extras din corp de către
un vrăjitor - în Fiji, în Arhipelagul Chagos din Oceanul Indian,
în estul Africii (aici există chiar aziluri pentru suflete rătăcite,
iar oricine şi-a pierdut sufletul şi-l poate recăpăta dintr-un
astfel de azil contra unei taxe), în Hawaii, Peninsula Malay,
indienii de pe Râul Nass, Columbia Britanică.
• Sufletul ca Umbră sau Reflexie

• Adesea, indigenul vede în umbra sau reflexia sa propriul suflet, sau

oricum o parte vitală a sa, aşadar acestea sunt pentru el o sursă de
potenţial pericol. Dacă umbra sau reflexia este călcată în picioare,
lovită sau străpunsă, posesorul ei are de suferit în mod direct ca şi
când lui însuşi i s-ar fi întâmplat aceste lucruri iar dacă aceasta este
complet îndepărtată de la el (cum adesea se întâmplă să creadă),
va muri. În Wetar, se crede că un om se poate îmbolnăvi dacă un
magician îi străpunge umbra cu un băţ sau o taie cu o sabie.
Credinţe similare se întâlnesc în Nepal, Insulele Banks (unde există
nişte pietre nefaste peste care nu trebuie să cadă umbra oamenilor),
în China, Perak (Malaezia), Arabia.

• Prin analogie, se crede că dacă umbra reprezintă o parte importantă

a unei persoane sau animal, contactul cu umbra acesteia presupune
contactul cu însăşi persoana sau animalul respectiv. Printre
persoanele considerate nefaste se află bocitoarele, femeile în
general, dar mai ales soacra.

• Din moment ce umbra este văzută ca fiind strâns legată de viaţa

omului în măsura în care pierderea acesteia provoacă slăbiciune sau
boală, este firesc să ne aşteptăm ca diminuarea acesteia să fie
văzută cu teamă şi precauţie, ca prevăzând o scădere a energiei
vitale a posesorului. De exemplu, în Amboyna şi Uliase, două insule
aflate la ecuator, unde la prânz umbra este aproape inexistentă,
oamenii evită să iasă din casă în acest interval, deoarece astfel îşi pot
pierde umbra sufletului. În Transilvania, se evită trecerea pe lângă o
fundaţie de casă, pentru ca umbra persoanei să nu cadă asupra
gropii de fundaţie şi astfel să-i fie furat sufletul. Până cu cca. 100 de
ani în urmă, existau aşa-numiţii negustori de umbre, care le
garantau arhitecţilor umbra necesară asigurării construcţiei (în sud-
estul Europei exista obiceiul de a sacrifica un animal şi a-l îngropa sub
casă pentru asigurarea acesteia de aici deriva, în scopul de a
periclita viaţa cuiva, îngroparea umbrei acestuia sub casă ca
asigurare, iar acea persoană va muri negreşit într-un interval de timp
oarecare). Aici putem identifica o reminiscenţă din mitul/obiceiul
îngropării de vie a unei persoane la baza unei construcţii pentru a-i
asigura durabilitatea (mitul meşterului Manole).
• De asemenea, o altă extensie a omului văzută ca
parte integrantă a acestuia este reflexia. Aceasta
are un rol asemănător cu al umbrei. De exemplu,
în Grecia antică era interzis ca cineva să
privească reflexia cuiva în apă şi era semn rău ca
cineva să se viseze privindu-şi reflexia. De aici
derivă şi obiceiul de a acoperi oglinzile din casa în
care cineva a murit de curând.

• La fel ca şi umbra şi reflexia este portretul. De

aceea, se considera că portretul conţine sufletul
persoanei care se află pictată în el. Persoanele
care aveau această credinţă refuzau să li se facă
portrete dacă portretul este sufletul, sau cel puţin
o parte vitală a a persoanei, oricine îl posedă
poate avea o influenţă nefastă asupra acesteia.
Astfel se explică aversiunea intensă pe care o
exprimau primele triburi studiate atunci când li se
cerea să li se facă o fotografie. Într-un mod
asemănător se explică de ce până în timpul
domniei regelui Siamului, nicio monedă siameză
nu fusese emisă având imprimat chipul regelui.

• Bibliografie Sir James George Frazer, Creanga de

aur vol. II
Zborul Magic
Suharu Mario-Roberto
Şamanismul - subiect de studiu
academic decât în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea. Înainte de aceasta,
ceea ce se ştia despre el se limita la rela-
tările parţiale şi tendenţioase ale
călătorilor şi misionarilor care vehiculau
propriul lor sistem de gândire.

De necesitatea de a umple acest gol a

profitat Carlos Castaneda care, fiind în
vara anului 1960 student în antropologie
la Universitatea din Los Angeles şi
aflându-se în cercetare de teren în
partea de sud-vest a Statelor Unite,
făcea cunoştinţă cu un vrăjitor yaqui, un
şaman pe nume Juan Matus.
”Zborul” semnifică plastic capacitatea
anumitor indivizi privilegiaţi de a-şi
abandona corpul şi de a călători ”în
spirit” în cele trei regiuni cosmice.

Se întreprinde ”zborul”,
-a însoţi sufletul animalului sacrificat
până la cel mai înalt Cer şi a-l prezenta
drept ofrandă Zeului celest
-a căuta sufletul bolnavului care
se bănuieşte a fi fost rătăcit sau furat de
demoni, călăuzind sufletul celui mort
spre ultima lui locuinţă.

Călătoria se poate efectua tot atât de

bine pe plan orizontal, în regiuni
îndepărtate, sau pe vertical.
Șamanii siberieni, eschimoși și nord
americani zboară – putere atribuita
vrăjitorilor si vracilor.

În Malekula, vrăjitorii se prefac în

animale, găini, șoimi, fiindcă puterea de
a zbura îi face să semene cu spiritele.

Vrăjitorul merge la o colibă din frunze de

palmier și își împodobește brațele, de sus
până jos cu pene. Apoi, dă foc colibei,
fără să iasă afară – Fumul și flăcările
urmând să-l ridice în sus, iar el
dobândește capcitatea de a zbura spre
locul în care vrea să ajungă.
Costumele șamanilor capătă simbolism
ornitomorf. Ajuns in varful scarii,
sacrificatorul isi intinde bratele, intocmai
ca o pasare, si striga

– Am ajuns la cer! În multe tradiții,

puterea de a zbura aparținea tuturor
bărbaților, toți având posibilitatea de a
ajunge la cer, fie ca aripile unei păsări,
fie pe nori.

– simbolistica PENE, ARIPI

În Europa avem o credință universală
bogat atestată, care oferă vrăjitoarelor și
vrăjitorilor puterea de a zbura în văzduh –
acealeași puteri fiind atribuite yoghinilor,
fachirilor și alchimiștilor. Acest zbor are
caracter pur spiritual – zborul însemnând
inteligența, înțelegerea lucrurilor secrete
sau a adevărurilor metafizice.

Două motive mitice care au contribuit la

structura actuală a simbolismului zborului
magic
-imaginea mitică a sufletului în chip de
pasăre
-ideea păsărilor psihopompe
TRANSCENDENȚA FAȚĂ DE CONDIȚIA
UMANĂ – zburând prin văzduh, șamanii
proclamă decăderea umană.

SUFLETUL PASĂRE
-identificarea mortului cu o pasăre, care
sunt atestate in religiile din vechiul Orient
Apropiat
-Cartea Egipteană a Morților
-Mesopotamia
Mitul e mai vechi - monumente
preistorice din Europa și din Asia,
Arborele Cosmic e prezentat cu două
păsări pe cer – în mitologiile din Asia
Centrală, Siberia si Indonezia păsările ce
șed pe crengile Arborelui Lumii fiind
sufelete de oameni.

-Pasărea în vârful unui băț - simbol in

mediile șamanice – mormântul șamanilor
iakuți.
Simbolismul și mitologiile zborului magic
trec de sfera șamanismului – în sens strict –
fiind mai vechi decât acesta, ele făcând
parte din ideologia și magia universală,
îndeplinind roluri importante în
numeroase medii magico-religioase.

Levitația sfinților și a magicienilor se

întâlnește și în tradițiile creștine și islamice:
-Sf. Iosif de Copertino ... s-a ridicat în sus,
iar din mijlocul bisericii a zburat ca o
pasăre spre sfântul altar...

Printre numeroasele exemple de înălțare,

pot fi reamintite numeroase exemple și
din Sfintele Scripturi.
“Cunosc un om în Hristos care, acum
paisprezece ani, a fost răpit până în al
treilea cer (dacă a fost în trup, nu ştiu,
dacă a fost fără trup, nu ştiu – Dumnezeu
ştie).”

2 Corinteni 12:2

“El a întins ceva ca o mână şi m-a

apucat de zulufii capului. Duhul m-a
răpit între pământ şi cer şi m-a dus, în
vedenii dumnezeieşti, la Ierusalim, la uşa
porţii de la curtea dinăuntru, care caută
spre miazănoapte, unde era
locul idolului geloziei, care
stârnea gelozia Domnului. “

Ezechiel 8:3
„Dacă luăm în considerare întregul ansamblu
al zborului şi toate simbolismele paralele,
semnificaţia lor se revelează din capul locului:
toate traduc o ruptură efectuată în Universul
experienţei cotidiene. Este evidentă dubla
intenţionalitate a acestei rupturi: prin zbor se
obţin transcendenţa si libertatea” (Eliade,
1998, 114).
Stiinta, magie, religie
 De-a lungul timpului fenomenele,
explicate ulterior de stiinta, care nu isi
gaseau explicatia , si actiunile fara sens
ale semenilor sau a naturii
inconjuratoare au determinat omul sa
creada in forte supranturale si in magie.

Magia a prefigurat si anticipat tehnica

moderna si stiinta, nascandu-se din
sentimentul tragic al neputintei omenesti
in fata unor forte coplesitare,
supranaturale, din sentimentul unei
inferioritati iremediabile, deci dintr-o
disperare existentiala.
 Oamenii din trecut si chiar pana in prezent, au
practicat magia, adica presupusa capacitate
de a produce prin diferite acte, semne, formule
si forte supranaturale care ar putea intervenii in
favoarea omului, spre a-i satisfice dorintele sau
spre a-i influenta relatiile cu semenii. Dupa
scopul pe care si-l atribuie, magia este impartita
in chip traditional in partea de magie neagra ce
produce efecte rele si asa- zisa magie alba
care ar avea ca scop influentarea in bine a vietii
umane; asadar in gandirea magica, nimic nu
este haos, nimic nu este intamplator, totul se
supune unui determinism strict, fiind consecinta
unui fapt. Gandirea magica alcatuieste un
system bine articulat, independent de celalalt
system pe care il va constitui stiinta… In loc,
deci, de a opune magia si stiinta, este preferabil
a le considera paralel, ca doua moduri de
cunoastere, inegale, in cee ace priveste
rezultatele teoretice si practice”( Claude Levi-
Strauss).
Magia a prefigurat si anticipat tehnica
moderna si stiinta, nascandu-se din
sentimentul tragic al neputintei omenesti
in fata unor forte coplesitare,
supranaturale, din sentimentul unei
inferioritati iremediabile, deci dintr-o
disperare existentiala.
Exista o delimitare evidenta intre religie si
magie desi in linia dezvoltarii umane ca
fiinta sociala si religioasa, magia a
precedat religia, provocandu-i aparitia,:
“omul, la inceput, s-a crezut stapan
asupra fortelor naturii, dar a sfarsit prin a
intelege ca lumea ii opune rezistenta,
imediat dupa ce a inzestrat-o cu acele
forte misterioase pe care si le atribuie si
lui. Dupa ce deci fusese zeu, a populat
lumea cu zei pe care si i-a alaturat prin
adoratie si rugaciune. In aceasta ordine
de idei, magia a reprezentat totalitatea
vietii mistice si stiintifice a omului
primitive, fiind prima treapta a evolutieii
mentale.”
Unele religii condamna/ condamnau
magia si uneori chiar si stiinta, statutul
preotilor fiind mult mai ridicat decat cel al
vrajitorilor, in timp s-a ajuns la contradictii
puternice intre cele doua ajunganduse la
excluderea magiei, scoaterea ei in afara
legii, chiar si condamnari la tortura si
moarte.
O noua lumina asupra raportului dintre
magie si religie, Marcel Mauss si Henri
Hubert spunan ca la contactul dintre
doua civilizatii, spiritualitatea celei mai
mici devine magie, de unde si
principalele caracteristici ale
magiei.Separand magia de religie se
afirma ca magia este “ orice rit care nu
face parte dintr-un cult organizat, orice
rit privat, secret si misterios, tinzand spre
un rit prohibit”, iar in comparatie “ religia
este asogiata unor activitati publice si
solemne, pe cand magia, unora private
si secrete. Cea dintai se exprima pe
deplin in sacrificiu, iar cea de-a doua in
malefic.
Ma intrebati daca sunt ateu, dar
problema este mult prea vasta pentru
mintile noastre limitate. Ne aflam in
pozitia unui copil care intra intr-o
biblioteca plina de carti scrise in mai
multe limbi. Copilul stie ca au fost scrise
de cineva, dar nu stie cum. El nu
intelege nici macar ce scrie in ele si
banuieste ca ordinea in care sunt
asezate nu este intamplatoare. Dar nu
are o explicatie pentru asa ceva. Asta mi
se pare mie atitudinea celui mai
inteligent om de pe Pamant vis-a-vis de
Dumnezeu. Noi vedem astazi Universul in
splendoarea sa, observam legile care il
guverneaza, dar intelegem extrem de
putin din aceste legi” – Albert Einstein.
Pe tema diferentelor dintre stiinta si
religie au curs rauri de cerneala si sange
fara a se reusi, insa, sa se gaseasca o
cale de compromis intre cele doua
discipline.

Aristotel definea stiinta, in urma cu

aproape doua milenii si jumate, drept o
suma de principii si cunostinte obtinute
prin demonstratie, teorie la care a
aderat majoritatea oamenilor de stiinta si
chiar a teologilor.
Daca in perioada vietii lui
Aristotel, religia era mult mai permisiva cu
privire la ideile oamenilor de stiinta, nu
acest lucru se poate spune odata cu
aparitia pe scena istoriei a doua dintre
cele mai mari doctrine religioase din ziua
de astazi, crestinismul si islamismul.

Detinatori, in propriile conceptii,

ai adevarului absolut, infailibil, un adevar
de natura divina ,imposibil de contrazis,
adeptii frecventi ai celor doua curente
religioase au avut, de-a lungul istoriei,
reactii mai mult decat violente la adresa
celor care, intr-un fel sau altul, incercau sa
contrazica tocmai aceste principi.
Ca exemplu ar putea fi sufficient cazul
lui Giordano Bruno, cel care, pentru
insolenta de a contrazice Biserica, a fost
torturat si ars pe rug, nu inainte de ai fi
strapunsa limba cu un piron de fier, spre
a fi exemplu si altora care ar incerca sa
aduca alte teorii decat cele oficiale.

Este evident faptul ca reversul medaliei

exista si in randul oamenilor de stiinta, nu
putini dintre ei intelegand ca prin
experimentele lor sa faca abstractie de
orice notiune de morala. Milioane de
oameni nevinovati aveau sa fie ucisi in
urma testelor efectuate de asa-zisi
savanti ca Shiro Ishii, Joseph Mengele,
Robert Oppenheimer sau Sigmund
Rascher.
A fost nevoie de aproape doua milenii
pentru a accepta ideea ca stiinta si
religia nu trebuie sa se excluda reciproc.
Faptul ca Biserica, in special cea
crestina, a adoptat o pozitie concilianta,
restrangandu-si conceptiile, in mare
parte, la sistemele de valori si la morala,
pare sa duca la acea cale de
compromis necesara evolutiei in toate
aspectele ei.

Este evident totusi ca inca mai

exista grupari radicale in ambele tabere,
spre exemplu, in sanul Bisericii exista inca
aparatori ferventi ai teoriei creationiste,
cel mai bun exemplu fiind cel din scolile
romanesti, care au scos din programa
scolara, teoria evolutionista a lui Darwin
Faptul ca Biserica Catolica a admis, in
luna mai a anului 2008, prin persoana
astronomului oficial de
la Vatican, preotul Jose Gabriel Funes,
posibilitatea existentei unor forme de
viata extraterestre, denota primii pasi
catre o concesie istorica.

Secolul XXI pare, mai mult decat oricare

alt secol, gata sa produca o revolutie in
ceea ce priveste relatiile dintre
ideologiile religioase, pe de o parte, si
stiinta, de cealalta parte. Fara a mai fi
privite ca domenii concurente, stiinta si
religia sunt, mai degraba, aspecte
conexe ale aceluiasi deziderat al
umanitatii: aflarea adevarului.
Magia si lumea vegetala
Cultul arborilor a jucat un rol important in istoria religioasa a
popoarelor aeriene din Europa. Trebuie sa examinam mai in
amanuntit notiunile pe care se bazeaza cultul arborilor si plantelor.
Pentru primitive lumea este in general insufletita; arborii si plantele nu
fac exceptie de la aceasta regula. El crede ca au suflete
asemenea lui si ii trateaza in consecinta.
“Se spune “, scrie anticul Porfir, care era vegetarian, “ca omul
primitive duce o viata nefericita, deoarece superstitiile lui nu se
limiteaza la animale, ci se extind chiar si la plante. Caci de ce ar fi
uciderea unui bou sau a unei oi un rau mai mare decat doborarea
unui brad sau a unui stejar, daca socotesti ca si acesti copaci au un
suflet?”
In mod asemanator, indienii Hidatsa din America de Nord credeau
ca fiecare lucru din natura are un spirit, sau, mai bine-spus o umbra.
Acestor umbre li se datoreaza consideratie sau respect, dar nu
tuturora in mod egal. De exemplu, umbra plopului, cel mai inalt
copac din valea superioara a fluviului Missouri, este imaginata a
poseda o inteligenta care, daca i se adreseaza in mod cuvenit, ii
poate ajuta pe indieni in anumite actiuni; in schimb umbrele
tufisurilor si ale ierburilor nu au decat o mica insemnatate.
Populatia wanika din rasaritul Africii isi inchipuie ca fiecare arbore,
si mai ales arborele de cocos, poseda spirit; “distrugerea unui
arbore de cocos este considerate ca un matricide, deoarece
acest arbore le daruieste viata si hrana, asa cum face o mama cu
copilul ei”.
Calugarii budisti din Siam, crezand ca exista suflete pretutindeni si
ca, daca ai distruge un lucru oricare ar fi el, ar insemna sa smulgi
cu forta un suflet, nu vor rupe din copac un ramurea, “dupa cum
nu rup nici bratul unui nevinovat”.
In Dalmatia se spune ca unii fragi, stejari si alti copaci mari sunt
inzestrati cu umbre sau suflete, si oricine doboara un asemenea
copac trebuie sa cada mort pe loc sau cel putin sa ramana
schilod tot restul zilelor sale. Daca unui taietor de lemne ii este
teama ca a doborat un arbore de acest fel, el trebuie sa taie
capul unei gaini vii pe ciotul arborelui, cu acelasi topor cu care l-a
doborat. Procedand astfel, va fi ferit de orice urmari rele, chiar
daca arborele cu pricina ar fi fost inzestrat cu suflet.
Arborele de copac, care isi ridica trunchiul urias pana la o inaltime
ametitoare, intrecand cu mult toti ceilalti copaci din padure, este
venerat in toata Africa de Vest din Senegal pana in Nigeria,
crezandu-se ca in el se adaposteste un zeu sau un spirit.
La populatiile ce vorbesc limba ewe de pe Coasta Sclavilor, spiritul
care vietuieste in acest urias al padurii este cunoscut sub numele de
Huntin. Arborii in care acesta isi are de preferinta salasul sunt
inconjurati de un brau de frunze de palmier si pasari de curte,uneori
se leaga de trunchiul lor sau se depun la radacina chiar fiinte
umane sacrificate. Un arbore insemnat cu un brau de frunze de
palmier nu poate fi taiat, nici vatamat in vreun fel oarecare.
Dar nu intotdeuna spiritele vegetatiei sunt tratate cu consideratie si
respect. Daca vorbele frumoase si tratamentul bun nu-I misca, trebuie
sa se recurga uneori la masuri mai aspre. Arborele durio din Indiile
orientale, al carui trunchi neted se inalta cateodata pana la optzeci
sau nouazeci de picioare fara nici o ramura, poarta fructe cu cel mai
delicious gust si cu cel mai dezgustator miros. Malaezii cultiva acest
arbore pentru fructele sale si se stie ca recurg la o ceremonie speciala
pentru a-i stimula fertilitatea. In apropere de Jugra, in Selangor, exista
o padurice de arbori durio si intr-o zi, anume aleasa, satenii se aduna
in desisul ei. Dupa ce s-au adunat, un vrajitor local apuca o toporisca
si loveste de cateva ori cu putere in copacul cel mai neroditor
spunand: “Vrei sa dai rod sau nu? Daca nu vrei, te voi dobori.”
Arborele raspunde prin gura altui om care s-a catarat intr-un
mangostin: “Da, acum vreau sa dau roade, te rog sa nu ma dobori.”
Conceptia despre arbori si plante ca finite cu suflet duce firesc la a
vedea in ei barbati si femei, care pot fi casatoriti unul cu celalalt in
sensul real si nu numai symbolic sau poetic al cuvantului. Notiunea
nu este por si simplu imaginative, deoarece, asemenea animalelor,
plantele au sex si isi reproduce specia prin unirea elementelor
masculine si feminine. Dar in timp ce la toate animalele superior
dezvoltate organelle celor doua sexe sunt cu totul separate si la
indivizi diferiti, la cele mai multe plante ele coexista la fiecare
individ al speciei. Oricum, aceasta regula nu este in nici un caz
universal si la multe specii planta masculine este diferita de cea
feminine. Anticii cunosteau deosebirea dintre sexul masculin si sexul
feminine al curmalului si il fecundau artificial scuturand polenul
arborelui-barbat peste florile arborelui-femeie. La pagani din
Harran, luna in cursul careia se fecundau arborii purta numele de
Luna Curmalului, si in acest timp se celebra festivalul casatoriei
tuturor zeilor si zeitelor. Spre deosebire de aceasta casatorie reala
rodnica a curmalului, existau casatoriile false si sterpe ale plantelor
care joaca un rol in superstitiile hinduse. Cheltuielile unei asemenea
cununii sunt de multe ori considerabile. Casatoriile se faceau dintre
un arbore mango si tamarid.
Primavara, sau la inceputul verii, sau chiar la solstitiul de vara, exista
si mai exista si acum in unele parti ale Europei obiceiul sa mergi in
padure, sa tai un arbore si sa-l aduci in sat, unde va fi pus in pamant
in mijlocul veseliei generale, sau oamenii taie crengi din padure si le
pun pe fiecare casa. Scopul acestor obiceiuri este de a aduce
acasa in sat binefacerile pe care spiritual arborelui are puterea sa le
acorde.
Frunzele produc o substanță chimică ca formă de protecție atunci când cineva
încearcă să le rupă sau un animal să le mănânce. Frunzele transmit vibrații atunci
când vin în contact cu muzica. Plantele au strategii sofisticate prin care își arată
sexualitatea. Toate aceste afirmații sunt susținute de cercetătorii americani care
au dezvoltat studii riguroase în ultimele decenii. Ei susțin că într-o pădure există o
ierarhie bine stabilită. Există arborii înalți sau turbulenți care dețin supremația și
modul lor de exprimare este mult mai puternic. Arborii, plantele, se mișcă, cresc,
mor, emit vibrații. Le putem asemui într-o măsură cu oamenii. Cercetătorii susțin
că aceste manifestații sunt forme de inteligență. În situații extreme, arborii și
plantele se manifestă. Aceste forme trebuie înțelese, deslușite. Mesajele pe care
lumea vegetală ni le dă sunt pline de mister. Timpul în lumea vegetală se scurge
mai lent. Din această cauză și mesajele pe care ni le dă lumea vegetală sunt
uneori greu de perceput. Lumea vegetală este o colectivitate formată din
entități. Fiecare are maniera sa de a emite vibrații, energie. Starea de liniște, de
echilibru ne este dată de interacțiunea pe care corpul uman o are cu energia și
vibrațiile lumii vegetale. Cu cât un arbore, o plantă au rădăcini mai adânci, cu
atât există o legătură mai puternică cu energia terestră.
Strămoșii noștri erau convinși că pădurea poate comunica cu universul, că lumea vegetală este un
uriaș amplificator cu ajutorul cărui mesajul este dus în alte dimensiuni. Cercetătorii americani
consideră că fiecare arbore este un sfinx care emană energia sa. La începutul secolului al XX-lea,
biologul austriac, Raoul France, lansa teoria conform căreia plantele și arborii se mișcă. El dădea ca
exemplu rădăcina de lucernă, care pe timpul secetei, are capacitatea de a străpunge pământul și
de a ajunge la o adâncime de 12 metri. Mișcările plantelor sunt lente și de foarte multe ori nu sunt
vizibile cu ochiul liber. O tulpină de secară are în componența sa 13 milioane de radicele, însumând
peste 600 de kilometri. Un cârcel are nevoie de 67 de minute pentru a da un ocol complet spațiului
din jurul său, iar atunci când întâlnește un suport, îi sunt suficiente 20 de secunde pentru a se răsuci.
Un experiment deosebit l-a realizat cercetătoarea Marioara Godeanu. Ea a otrăvit o plantă în
prezența altei plante. La scurt timp, a observat că planta martor s-a ofilit. Cercetătoarea susține că
între cele două plante a existat o comunicare printr-un sistem energo-informațional. Plantele și-au
transmis informații prin emisie și captare de energie.