Criticismul junimist

Contextul istoric

Perioada de după 1860, aflată sub guvernarea lui Alexandru Ioan Cuza, se
caracterizează prin transformări profunde în cultura română, determinate de un spirit de
modernizare pe care îl imprimă tânăra generație. În literatură se deschide epoca marilor
clasici, scriitori reprezentativi cu valoare modelatoare.

Dacă generația pașoptistă beneficiase în mod special de influența franceză,

noua orientare-spre cultura germană-o va da un grup de tineri entuziaști, deciși să
traseze un curs mai dinamic și să imprime un suflu nou culturii noastre.

Societatea Junimea - factor de modernizare a culturii române

Fenomenul cultural generat de societatea ieșeană Junimea, începând cu anul
1863 și continuând până spre sfârșitul secolului al XIX-lea, se definește ca o mișcare de
sinteză și de aplicare ferventă a spiritului critic. Junimismul a recunoscut meritele
înaintașilor, dar s-a raportat critic la generația pașoptistă (1830-1860), înregistrând
fenomene de ruptură și de continuitate cu direcția inițiată de Mihail Kogălniceanu în
Dacia literară.

Idei și teme comune cum ar fi: promovarea unei literaturi originale, cu specific
românesc, combaterea imitațiilor sterile și aplicarea principiilor valorice în actul critic se
completează cu o ideologie nouă, un discurs autentic intercultural, o raportare a
literaturii române la cea europeană prin aplicarea criteriilor estetice unice. Junimea
reprezintă fondarea spiritului critic modern în literatura și cultura română, dar și o critică
adusă lipsei de echilibru între formele instituționale ale reformei și mentalitatea
poporului, între paradigma culturală impusă de „arderea etapelor” și capacitatea de
receptare critică a acesteia.

Întemeierea Junimii. Revista Convorbiri literare

Societatea Junimea este cea mai importantă grupare culturală din a doua
jumătate a secolului al XIX-lea. A apărut la Iași, în 1864, ca urmare a dorinței unor
intelectuali ieșeni, recent reveniți de la studii din străinătate, majoritatea din Germania,
al cărei model riguros le-a format o viziune despre lume și o nouă atitudine, de a
susține, într-un cadru organizat, discuții și prelegeri despre domeniile vieții sociale,
politice și culturale. Membrii fondatori sunt : P.P. Carp, Vasile Pogor, Iacob Negruzzi,
Theodor Rosetti și Titu Maiorescu-spiritus rector al grupării. Din 1867, asociația are și
o tipografie, o librărie și o revistă proprie, Convorbiri literare. În paginile revistei vor fi
publicate articolele lui Maiorescu și operele marilor clasici: Mihai Eminescu, Ion
Creangă, Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici.

Ideologia junimistă, sintetizată de Titu Maiorescu în studiile și articolele

sale, a promovat câteva idei și direcții de acțiune: dezvoltarea spiritului critic în cultură
și în literatură, încurajarea literaturii naționale, crearea unei culturi și a unei literaturi
originale, fructificarea valorilor naționale prin aplicarea unor principii unitare și ferme,
emanciparea poporului prin cultură, combaterea exagerărilor neologice, înlocuirea
alfabetului chirilic cu cel latin și unificarea limbii literare.

Pentru impunerea noilor idei, privind spiritul critic și simțul clasic al măsurii, al
raportului dintre creație și valoarea ei estetică, dintre național și universal ca forme de
modelare a mentalității românești și de asigurare a progresului cultural, junimiștii au
ales cale discursivă diversificată în funcție de interes și de moment. Primele forme au
fost acelea ale conferințelor publice, numite „prelecțiuni populare”, organizate, timp
de șaptesprezece ani, pe teme variate: istorie, societate, cultură.

Activitatea societății Junimea

Trei etape s-au înregistrat în evoluția societății Junimea.

Etapa ieșeană (1863-1874) are un pronunțat caracter polemic și se manifestă în

trei direcții: limbă, literatură și cultură. În această perioadă se elaborează principiile
sociale și estetice ale junimismului. Tot acum se impune necesitatea educării publicului
prin așa-numitele prelecțiuni populare. Această etapă marchează căutările febrile de
modele apte să asigure progresul la care aspiră Titu Maiorescu. În 1865, se avansează
ideea alcătuirii unei antologii de poezie românească pentru școlari. Aceasta i-a
determinat pe junimiști să citească în ședințele societății autorii mai vechi, pe ale căror
texte și-au exersat spiritul critic și gustul literar.

Cea de-a doua etapă (1874-1885), cu desfășurarea ședințelor Junimii la

București, unde Titu Maiorescu era ministru, iar activitatea revistei la Iași, este o etapă
de consolidare, în sensul că în această perioadă se afirmă reprezentanții de seamă ai
direcției noi în poezia și proza română: Eminescu, Creangă, Slavici, Caragiale, dar și
scriitori minori, aproape necunoscuți astăzi precum: Samson Bodnărescu, Matilda
Cugler-Poni sau Nicu Gane. Este o perioadă în care se diminuează teoretizarea
criticismului în favoarea judecăților de valoare. Acum sunt elaborate studiile esențiale
prin care Titu Maiorescu se impune ca autentic întemeietor al criticii noastre literare
moderne, fără însă a neglija preocupările din domeniul civilizației, dar mai ales din
domeniul limbii literare, necesare și pentru că în 1860 se făcuse trecerea de la alfabetul
chirilic la cel latin. Maiorescu susține utilitatea îmbogățirii vocabularului limbii române
prin neologisme de origine romanică, într-un studiu din 1881, intitulat chiar
Neologismele.

Etapa a 3-a(Bucureșteană) începe din 1885, când revista Convorbiri literare și

întreaga societate Junimea se mută la București. Această etapă are un caracter
preponderent universitar, prin cercetările istorice și filosofice. Apariția revistei se
prelungește până în 1944, dar cu toate acestea ea nu va mai atinge gradul de
popularitate din primii 20 de ani.

Criticismul junimist

Criticul literar Tudor Vianu identifică în studiul Junimea, inclus în Istoria

literaturii române moderne, trăsăturile definitorii ale junimismului.

Criticismul junimist se caracterizează prin câteva trăsături care îl diferențiază

de epoca anterioară și care sintetizează noul spirit al culturii noastre. Spiritul critic
presupune respect pentru adevăr în cercetarea istoriei și a limbii, rigoare și națiune,
dorința de așezare a vieții politice și culturale pe baze autentice, cultivarea simplității și
combaterea falsei erudiții manifestată prin folosirea de către unii cărturari ai timpului a
unei linii artificiale, respingerea formelor fără fond.

Spiritul filosofic pune în evidență faptul că toți membrii Junimii au fost

intelectuali reflexivi, cu formație culturală amplă, cu viziune generală, cărora le plăcea
să-și construiască aplicațiile pe o solidă bază teoretică speculativă, pe un raționament
firesc, și care erau interesați de metafizică și de logică. Discursurile lor îmbracă haina
disertației filosofice. Așa au procedat A.D. Xenopol, P.P. Carp și Mihail Dragomirescu.

Rigurozitatea și echilibrul își găsesc expresia în spiritul oratoric al junimiștilor,

care se opune retorismului exagerat al pașoptiștilor și frazeologiei demagogice a
discursului politic și parlamentar al vremii. Junimiștii critică beția de cuvinte, abuzul de
neologisme, retorica mesianică, impunând un model de rigoare, ordine și armonie.
Luând în derâdere pe „oratori, retori și limbuți”, Maiorescu propune un discurs autentic,
echilibrat, riguros, pe care-l impune și celorlalți junimiști.

„Arma” cea mai folosită de membrii Junimii este ironia, pe care o folosesc
împotriva adversarilor, dar și pentru sancționarea defectelor din interiorul mișcării, încât
ironia se combină cu autoironia. Manifestată în deviza grupării „Intră cine vrea,
rămâne cine poate!” în porecle „pudicul Naum”, „Bârdăhănosul Creangă”, „Bine hrănitul
Caragiale”, „carul cu minciuni” (Iacob Negruzzi- pentru că știa ultimele anecdote),
„biblioteca” (Vasile Pogor- pentru că-și schimba ideile în funcție de ultima carte citită)
etc., în apostrofări „caracuda”- grupul care nu ia parte la discuții, în frunte cu
matematicianul Culianu, ironia junimistă este o formă a libertății spirituale, de exprimare
a unei viziuni caustice asupra minetismului cultural, a formelor fără fond.
 Gustului pentru clasic și academic al junimiștilor îi corespunde rigoarea
gândirii și clasicitatea exprimării, atât în literatură, cât și în discursul public. Junimiștii
sunt universitari, personalități cu o cultură solidă, care cred în modele și în valoarea
canoanelor în artă și mai puțin în inovație. Poate tocmai de aceea au fost reticienți la
manifestările moderniste, precum simbolismului și naturalismului în literatură sau
impresionismului, în pictură și în muzică.

Rolul lui Titu Maiorescu de îndrumător al culturii și al literaturii din a doua

jumătate a secolului al XIX-lea

Mentorul societății Junimea și autoritatea necontestată a fost Titu Maiorescu,

liantul întregii grupări și promotorul criticismului junimist. Îndrumătorul cultural și literar al
epocii, Titu Maiorescu activează în domeniul limbii, al literaturii și al folclorului,manifestă
inițiative demonstrativ-constructive în studii consacrate fenomenului literar și limbajului
publicistic,abordează direct opera unor scriitori reprezentativi (V.Alecsandri, I.L.
Caragiale,O.Goga,M.Sadoveanu).

Noua orientare pe care o imprimă culturii române se datorează câtorva factori

importanți, printre care delimitarea fiecărei ramuri a culturii și investigarea ei cu
mijloacele cercetării moderne, sub semnul obiectivității științifice.

Studiul reprezentativ pentru modernitatea gândirii maioresciene și pentru

criticismul junimist

Unul dintre studiile reprezentative pentru spiritul critic junimist și pentru viziunea
asupra evoluției fenomenului cultural este În contra direcției de azi în cultura
română, apărut inițial în revista Convorbiri literare (1868) și apoi în volumul care
reunește cele mai importante studii maioresciene, Critice.

În studiul În contra direcției de astăzi în cultura română (1868), Titu

Maiorescu formulează teoria formelor fără fond , într-un discurs polemic,care
ilustrează exemplar afirmația Ioanei Pârvulescu: ,,A introdus exigența în literatură.[...] A
fost modern în gândire.” (În intimitatea secolului 19).

Analizând cultura română, el găsește că aceasta se sprijină pe neadevăr, ilustrat

prin două mari probleme:

1) Raportându-se critic la câteva lucrări ale reprezentanților Școlii Ardelene,

Lexiconul de la Buda, Tentamen criticum in linquam romanicam, Titu Maiorescu
subliniază ideea că acestea falsifică uneori adevărul filologic și istoric și
exagerează ,,prin împrejurările timpului”.
2) Maiorescu se revoltă împotriva ,,vițiului” , existent în epocă, de a împrumuta
forme ale culturii apusene fără a le adapta condițiilor existente: „ Vițiul radical în
 toată direcția de astăzi a culturei noastre este neadevărul […], neadevăr în
aspirări, neadevăr în politică, neadevăr în poezie, neadevăr în gramatică,
neadevăr în toate formele de manifestare a spiritului public”. El consideră că
tinerii noștri, care au intrat în contact cu Occidentul, nefiind pregătiți pentru
preluarea critică a unor modele culturale dezvoltate, s-au întors în țară cu dorința
„de a imita și a reproduce aparențele culturii apusene”. Mobilul principal al
demersului lor este explicat de critic prin „vanitatea descendenților lui Traian,
vanitatea de a arăta popoarelor străine chiar cu disprețul adevărului, că le
suntem egali în nivelul civilizațiunii”.

Lipsa instituțiilor sau a experienței în domeniul cultural, politic și artistic, pe care

să se așeze aceste forme, anulează încercarea de a contemporaneiza cultura română
cu aceea occidentală: „În aparență, după statistica formelor dinafară, românii posed
astăzi aproape întreaga civilizare occidentală. Avem politică și știință, avem jurnale și
academii, avem școli și literatură, avem muzee, conservatorii, avem teatru, avem chiar
și o constituție. Dar în realitate toate aceste sunt producțiuni moarte, pretenții fără
fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr, și astfel cultura claselor mai înalte ale
românilor este nulă și fără valoare, și abisul ce ne desparte de poporul de jos devine din
zi în zi mai adânc.”

În ultima parte a studiului, formulează principii („adevăruri”) valoroase și propune

căi de transformare a culturii românești, de „regenerare a spiritului public”:

Tinerii trebuie feriți de „încurajarea blândă a mediocrităților”, iar „...mediocritățile

trebuiesc descurajate de la viața publică a unui popor, și cu cât poporul este mai incult,
cu atât mai mult, fiindcă tocmai atunci sunt primejdioase. Ceea ce are valoare se arată
la prima sa înfățișare în meritul său și nu are trebuință de indulgență, căci nu este bun
numai pentru noi și deocamdată, ci pentru toți și pentru totdeauna.”

„Al doilea adevăr, și cel mai însemnat, de care trebuie să ne pătrundem, este
acesta: forma fără fond nu numai că nu aduce niciun folos, dar este de-a dreptul
stricăcioasă, fiindcă nimicește un mijloc puternic de cultură.”

În viziunea lui Titu Maiorescu, instituțiile au rolul de a schimba mentalitățile, „este

mai bine să nu facem o școală deloc decât să facem o școală rea […]; mai bine să nu
facem deloc academii, cu secțiunile lor, cu ședințele solemne, cu discursurile de
recepțiune [...] decât să le facem toate acestea fără maturitatea științifică ce singură le
dă rațiunea de a fi” și de a respinge formele fără fond. În orice alte condiții, existența
acestor instituții se dovedește inutilă.

Maiorescu nu este împotriva preluării formelor culturale din exterior. Acestea

trebuie, însă, adaptate la specificul național și anticipate de crearea fondului. Concluzia
lui Maiorescu este categorică: „Căci fără cultură poate încă trăi un popor cu nădejdea
că la momentul firesc al dezvoltării sale se va ivi și această formă binefăcătoare a vieții
omenești; dar cu o cultură falsă nu poate trăi un popor, și dacă stăruiește în ea, atunci
dă un exemplu mai mult vechea lege a istoriei: în lupta între civilizarea adevărată și
între o națiune rezistentă se nimicește națiunea, dar niciodată adevărul. ”

Studii despre limba română

Junimiștii, mai ales T. Maiorescu, s-au preocupat de problemele ortografiei limbii

române, au adoptat o atitudine critică față de exagerările direcției latinești, au militat
pentru impunerea normelor limbii literare moderne, au luat atitudine împotriva excesului
de neologisme. Prin scrierea lor, au oferit un exemplu de corectitudine, proprietate și
sobrietate a exprimării.

Vizând limba română, teoria formelor fără fond are ecouri în studii precum:
Despre scrierea limbii române (1866), Limba română în jurnalele din Austria
(1868), Beția de cuvinte(1873), Neologisme(1881). Maiorescu susține în aceste sudii
alfabetul latin și principiul ortografiei fonetice (impuse de Academie în 1881),
îmbogățirea vocabularului cu neologisme, dar fără exagerări, și combate
bombasticismele, etimologismele, se manifestă împotriva stricătorilor de limbă,
ridiculizează „lecția de cuvinte”.

Opinia lui Tudor Vianu despre activitatea și opera lui Titu Maiorescu

Într-un capitol din volumul Studii de literatură română, intitulat Înțelegerea lui
Maiorescu, Tudor Vianu considera că activitatea și opera lui Titu Maiorescu au o
valoare incontestabilă, întrucât: „1) a fost unul dintre reprezentanții curentului național și
popular în literatură, 2) a avut atitudinile, confirmate de viitor, în problema limbii literare,
a folclorului, a îndrumării literaturii către realismul popular, 3) a exercitat o critică justă,
cu rezultate apreciabile, în direcția combaterii unei culturi neasimilate, 4) a reprezentat
el însuși unul dintre primele succese românești ale însușirii depline a culturii moderne,
de care dezvoltarea țării nu se putea dispensa, 5) a stabilit astfel un nivel mai înalt al
existenței față de intelectualul român, 6) a susținut pozițiile civilizației și s-a rostit curajul
atunci când aceste poziții erau amenințate, 7) a contribuit în mare măsură la
dezvoltarea gustului artistic, 8) a fost un mare scriitor, un profesor influent și i se
datorește lui, în multe generații, răspândirea cunoștințelor mai înalte și trezirea
aptitudinii pentru reflexia mai filosofică, 9) a recunoscut și a sprijinit toate talentele de
seamă apărute în timpul lungii lui cariere, 10) a arătat devotament pentru cauza
literaturii, îndrumând pe tineri și căutând, după mijloacele lui, să le fie de folos.”

Membrii echipei:

Apostu Elena , Secrieru Aida , Tașcă Ana-Maria , Trif Mădălina