Legenda vitei-de-vie

Cand Dumnezeu a creat lumea, toti copacii si arbustii se laudau care e mai mare si
mai frumos, rasfatandu-si spre soare coroanele de ramuri inverzite.

* Eu sunt regele arborilor, cu lemnul cel mai tare – zicea stejarul.

* Si eu sunt inalt, iar nucile mele delicioase – se mandrea nucul.
* Uitati, eu nu sunt mare ca voi, dar Domnul m-a facut tare frumos, cu flori rosii si
parfumate – se ingamfa dintre spini trandafirul.

Cam in felul acesta se laudau si se certau tufele si arborii. Numai sarmana vita de
vie era suparata, cu capul aplecat spre pamant, tarandu-se umilita prin tarana.

* Vai de mine si de mine, plangea manjita de colb vita de vie. Sfantul Dumnezeu
nu mi-a dat mie nici tulpina tare, nici ramuri puternice, nici flori, nici poame
frumoase. Nadajduiesc sa ma auda Dumnezeu si sa ma ajute...

Auzindu-i tanguielile, Dumnezeu a trimis acolo un om de isprava. Omul a zarit vita

de vie, cum sta slaba si trantita la pamant, ca o jucarie in calea vantului. Milos, a
agatat vita de trunchiul unui fag tanar. Carceii s-au incolacit de copacel, strugurii s-
au copt si indulcit ca mierea. Vita de vie a dat acelui om de isprava ciorchini
parfumati. Din struguri, taranul a facut must, iar mustul s-a prefacut in vin, care i-a
indulcit inima salbatica. Astfel a fost rasplatit omul, care a ridicat din tarana bietul
arbust. Stejarul si ceilalti arbori priveau rusinati la vita agatatoare, incarcata de
struguri. Cat erau ei de falosi, stateau goi de fructe, in timp ce vita de vie era
batucita de struguri minunati si deliciosi. Rodul vitei nu este altceva dacat
lacrimarea lui Hristos, care se revarsa cu sfintenie in paharul impartasaniei
crestine.