MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

REFERAT

“PROPRIETĂȚILE CHIMICE ALE APEI”

1
 INTRODUCERE
Apa este un lichid inodor, insipid și incolor, de cele mai multe ori, sau ușor albăstrui sau
chiar verzui în straturi groase. Apa este o substanță absolut indispensabilă vieții, indiferent de
forma acesteia, fiind unul dintre cei mai universali solvenți. Apa este un compus chimic al
hidrogenului și al oxigenului, având formula chimică brută H2O .Aceasta formula a fost
înființată de către savantul italian Stanislau Cannizzarro. Apa este una din substanțele cele
mai răspândite pe planeta Pământ, formând unul din învelișurile acesteia, hidrosfera.
Pe Pământ, apa există în multe forme, în cele mai variate locuri. Sub formă de apă
sărată există în oceane și mări. Sub formă de apă dulce în stare solidă, apa se găsește
în calotele polare, ghețari, aisberguri, zăpadă, dar și ca precipitații solide, sau ninsoare. Sub
formă de apă dulce lichidă, apa se găsește în ape curgătoare, stătătoare, precipitații
lichide, ploi, și ape freatice sau subterane. În atmosferă, apa se găsește sub
formă gazoasă alcătuind norii sau find difuzată în aer determinând umiditatea acesteia.
Considerând întreaga planetă, apa se găsește continuu în mișcare și
transformare, evaporarea și condensarea, respectiv solidificarea și topirea alternând mereu.
Această perpetuă mișcare a apei se numește ciclul apei și constituie obiectul de studiu
al meteorologiei și al hidrologiei.
Apa reprezintă unul din elementele esențiale ale vieții. Corpul omenesc fiind alcătuit mai
mult de 3 sferturi din apă. Un om consumă minim 2l pe zi.În organism apa intră în compoziția
organelor, țesuturilor și lichidelor biologice. Ea dizolvă și transportă substanțele asimilate și
dezasimilate, menține constantă concentrația sărurilor în organism, și evaporându-se pe
suprafața corpului participă la reglarea temperaturii.
Peste 2/3 din suprafața globului pământesc este ocupată de mări și oceane care formează
așa numitul ” Ocean Planetar” . Terra este supranumită și ”planeta albastră” datorită acestui
fapt.Apa Oceanului Planetar ocupă 361.07 mil.km2, adică 70.8 %, însă omul dispune numai
de apele de la suprafața solului- de aproximativ 30.000 km2, ceea ce înseamnă circa 0.002%
din total.
Deasemenea,apa detine un rol important si in diferite procese,tehnologii,industrii,fiind
utilizata pe larg in toate domeniile vietii si activitatilor umane,aceasta detine un rol primordial
fara de care existent este imposibila.

2
 Proprietățile chimice ale apei
1.Rezidiu fix (mineralizarea)
Rezidiul fix reprezinta totalitatea sarurilor solide,minerale si organice ce se gasesc in
apa.Deci,cu alte cuvinte,rezidiu fix numit si mineralizearea apei reprezinta incarcarea
minerala a apelor si se exprima in mg/l.CMA a mineralizarii pentru apa potabila este de 1000
mg/l.
Reziduul fix reprezintă totalitatea substanţelor dizolvate în apă, stabile după evaporare la
1050 C, marea majoritate a acestora fiind de natură anorganică. Valoarea reziduului fix în
diferite ape naturale variază în funcţie de caracteristicile rocilor cu care apele vin în contact.
Valorile rezidiului fix difera pentru diferite categorii de apa.Astfel,pentru:
 Ape de suprafaţă 100 – 250 mg/l;
 Ape din pânza freatică 200 – 350 mg/l;
 Ape din pânza de mare adâncime 100 – 300 mg/l;
 Ape de mare 20000 – 22000 mg/l;
 Ape din regiuni sărăturoase 1100 – 5000 mg/l;
 Ape de ploaie 10 – 20 mg/l;
 Ape minerale potabile 1000 – 3000 mg/l.
Conţinutul mineral al apelor naturale este strâns legat de factorii meteorologici şi
climatologici. Astfel, în perioadele cu precipitaţii sau în cele de topire a zăpezilor, apele
curgătoare îşi reduc mineralizarea, datorită diluării lor cu ape cu conţinut mineral foarte sărac.
În perioada de iarnă, când apele de suprafaţă sunt alimentate în special de izvoare subterane,
mineralizarea acestora este mai crescută fiind de 200 –250 mg/l. Apele subterane şi mai ales
cele din pânze freatice de mare adâncime, se caracterizează printr-o mineralizare mai ridicată
şi în acelaşi timp mai puţin variabilă, datorită contactului cu straturile minerale în care
staţionează.
Mineralizarea se determina aplicind metoda gravimetrica si este bazata pe proprietatea
apei de a trece usor din stare lichida in stare gazoasa la temperatura de numai 100 °C
In functie de gradul de mineralizare,se disting urmatoarele clase de calitate a apei:
 Clasa ultraproaspata-concebtratia mai mica de 200 mg/l;
 Clasa ape proaspete-concentratia de la 200-500 mg/l;
 Clasa ape cu continut mineral relativ ridicat-concentratia de la 500-1000 mg/l;
 Clasa ape salcii-cu concentratia sarurilor minerale de la 1000-3000 mg/l;

3
  Clasa ape sarate-concentratia de la 3000-10000 mg/l;
 Clasa ape cu continut mare de saruri-concentratia 10000-30000 mg/l;
 Clasa apa saramura-concentratia mai mare de 30000 mg/l.

2.Duritatea apei
Duritatea totala a apei,notata ,reprezinta continutul total de ioni de calciu (Ca +2) si
magneziu (Mg +2) existenti in apa.Acest indicator de calitate al apei poate fi exprimat prin
mg/l sau mg echiv/l,precum si prin grade de duritate a apei.
Conţinutul de ioni de calciu şi magneziu pot fi sub forma de :
c a r b o n a ţ i a c i z i s a u b i c a r b o n a ţ i , C a ( H C O 3)2ş i M g ( H C O 3)2, c e c o n f e r ă
duritatetemporară(dtp) sau carbonatică. Se numeşte temporară deoarece dispare la
încălzirea a p e i ( t > 6 0 oC) şi reprezintă conţinutul în ioni de calciu şi magneziu
corespunzător conţinutului de carbonaţi acizi de calciu şi magneziu din apă.
Carbonaţii acizi se transformă în carbonaţi neutri sau hidroxizi greu solubili:

 Ca(HCO3)2→ CaCO3↓+ CO2+H2O

 Mg(HCO3)2→ MgCO3↓+ CO2+H2O

 MgCO3+H2O →Mg(OH)2+ CO2

alte săruri solubile de calciu şi magneziu (sulfaţi, cloruri, azotaţi), stabile

termic, ce conferă duritate permanentă (dp) sau necarbonică şi reprezintă conţinutul de
ioni de calciu şi magneziu corespunzător altor săruri de calciu şi de magneziu în
afară de carbonaţii acizi. Aceste săruri precipită numai când produsul lor de
solubilitate este depăşit.Ionii de calciu si magneziu exista in apa datorita disocierii sarurilor
mentionate.
Duritatea totala a apei se masoara in grade de duritate,existind 3 sisteme de notare aplicate
mai frecvent:german,englez si francez.Cel mai utilizat grad de duritate este gradul german
(°dGH), care exprima cantitatea de saruri de calciu si magneziu dizolvate intr-un litru de apa,
iar 1°dGH = 10 mg CaO.
Un grad german=17,9 franceze sau =1,25 engleze.

4
 In functie de duritatea apei caracterizata de gradele germane se disting 6 clase de calitate
a apei:
- foarte moi între 0 – 4 °dGH
- moi între 4 – 8 °dGH
- semidure între 8 – 12 °dGH
- destul de dure 12 – 18 °dGH
- dure 18 – 30 °dGH
- foarte dure peste 30 °dGH .

Duritatea se determina utilizind metoda chimica de titrare.La ora actuala exista

posibilitatea determinarii duritatii,utilizind metode fizice cu ajutorl electrozilor si testelor
comparative.

3.Agresivitatea apei
Agresivitatea apei este caracteristica apei de a ataca materia prin care circula sau cu care
intra in contact,precum asfaltul,betonul,metalul,roca.Tine de mentionat si faptul ca
agresivitatea este un caracter natural ce predomina pe larg in ecosisteme.
Agresivitatea este redata de continutul sarurilor din apa dar si de viteza de scurgere.
In lipsa sarurilor din apa,agresivitatea este redata de unele gaze,precum oxigenul(O2) si
dioxidul de carbon (CO2).

4.Indicatorii oxigenului
Oxigenul este un gaz solubil şi se află dizolvat în apă sub formă de molecule O2, prezenţa
oxigenului în apă condiţionând existenţa marii majorităţi a organismelor acvatice. Toate apele
care se află în contact cu aerul atmosferic conţin oxigen dizolvat în timp ce apele subterane
conţin foarte puţin oxigen. Solubilitatea oxigenului în apă depinde de presiunea atmosferică,
temperatura aerului, temperatura şi salinitatea apei. Odata cu reducerea O2,se produc
modificari majore in cadrul ecosistemului acvatic,deoarece oxigenul este indispensibil
vietii.Limita inferioaraq a oxigenului in ecosistemele acvatice este de 4 mg/l,iar reducerea
acestei limite are urmari letale asupra marii majoritati a faunei acvatice.Continutul de
oxigen,deasemenea,variaza si in functie de anotimp.

5
 Conţinutul în oxigen al apei râurilor este rezultatul următoarelor acţiuni antagoniste:

 reabsorbţia oxigenului din atmosferă la suprafaţa apei prin difuzie lentă sau prin
contact energic, interfaţa apa-aer prezintând o importanţă deosebită în acest sens.
Acest transfer este serios perturbat de prezenţa poluanţilor cum ar fi detergenţii şi
hidrocarburile;

 fotosinteza, care poate asigura o importantă realimentare cu oxigen a apei, ajungându-

se la valori care pot depăşi saturaţia;

 consumul biochimic de oxigen pentru biodegradarea materiilor organice poluante.

Din această clasă de indicatori fac parte oxigenul dizolvat (OD), consumul chimic de oxigen
(CCO), consumul biochimic de oxigen (CBO) şi carbonul organic total (COT).

Oxigenul dizolvat (OD)Cel mai important parametru de calitate al apei din râuri şi lacuri este
conţinutul de oxigen dizolvat, deoarece oxigenul are o importanţă vitală pentru ecosistemele
acvatice. Astfel, conţinutul de oxigen din apele naturale trebuie să fie de cel puţin 2 mg/l, în
timp ce în lacuri, în special în cele în care funcţionează crescătorii de peşte, conţinutul de
oxigen dizolvat trebuie să fie de 8 – 15 mg/l.Oxigenul dizolvat poate fi determinat prin
metoda chimica Winkler,metode fizice si utilizind potentionometria.

Consumul biochimic de oxigen (CBO) reprezintă cantitatea de oxigen, în mg/l, necesară

pentru oxidarea substanţelor organice din ape, cu ajutorul bacteriilor. Mineralizarea biologică
a substanţelor organice este un proces complex, care în apele bogate în oxigen se produce în
două trepte. În prima treaptă se oxidează în special carbonul din substratul organic (faza de
carbon ), iar în a doua fază se oxidează azotul (faza de nitrificare). Din determinările de
laborator s-a tras concluzia că este suficient să se determine consumul de oxigen după cinci
zile de incubare a probelor (CBO5).Concentratia maximal admisibila a CBO5 pentru apa
potabila este de 3,o mg O2/l.Tine de mentionat faptul ca CBO5 este invers proportional cu
oxigenul dizolvat din apa,adica odata cu cresterea CBO5 se reduce oxigenul dizolvat si
invers.CBO5 se determina aplicind metode chimice pe baza de titrare.

Consumul chimic de oxigen (CCO) Deoarece CBO5 necesită un timp de cinci zile pentru
determinare, pentru a depăşi acest neajuns se utilizează metode de oxidare chimică
diferenţiate după natura oxidantului şi a modului de reacţie.CCO se determina cu ajutorul
metodelor chimice pe baza de titrare.

6
- CCOMn care reprezintă consumul chimic de oxigen prin oxidare cu KMnO4 în mediu de
H2SO4. Acest indicator se corelează cel mai bine cu CBO5, cu observaţia că sunt oxidate în
plus şi cca 30-35% din substanţele organice nebiodegradabile.

- CCOCr care reprezintă consumul chimic de oxigen prin oxidare cu K2Cr2O7 în mediu acid.
Acest indicator determină în general 60-70% din substanţele organice, inclusiv cele
nebiodegradabile. Prin aceste metode, prezentate anterior nu se pot determina substanţele
organice volatile.

Carbonul organic total (COT) reprezintă cantitatea de carbon legat în materii organice şi
corespunde cantităţii de dioxid de carbon obţinut prin oxidarea totala a acestei materii
organice . Se utilizează pentru determinarea unor compuşi organici aromatici, a căror
randament de oxidare nu depăşeşte 60% cu metodele prezentate anterior. Pentru determinarea
acestora se utilizează oxidarea catalitică la temperaturi ridicate (800-11000 C).

5.Saruri dizolvate

În apele naturale se află, în mod obişnuit, cationii şi anionii prezentaţi,ioni de care

depind cele mai importante calităţi ale apei. În majoritatea cazurilor, sărurile aflate în apele
naturale sunt formate din următorii cationi Ca2+, Mg2+, Na+ , K+ şi anioni HCO3 - , SO4 2-,
Cl- . Ceilalţi ioni se află, în mod obişnuit, în cantităţi nesemnificative, deşi câteodată
influenţează esenţial asupra proprietăţilor apei. Clorurile pot fi prezente în apă într-o
concentraţie mare, datorită solubilităţii lor ridicate; astfel, solubilitatea clorurii de sodiu sau a
celei de calciu la temperatura de 25 ° C este în jur de 26%, respectiv de 46%.În esenţă, se
poate spune că apele naturale conţin elemente fundamentale şi elemente caracteristice, dintre
care 6 elemente fundamentale sunt cele care aparţin tuturor apelor naturale, respectiv
molecula de H2CO3 şi ionii de HCO3 - , CO3 2-, H+ , OH- , Ca2+, iar dintre elementele
caracteristice se pot cita ionii de SO4 2-, Cl- , Mg2+, Na+ , K+ etc.. Aceste elemente pot fi
prezente sau nu în apele naturale, într-o concentraţie mai mare sau mai mică, conferind apei
un anumit caracter.

6.Metale grele

Metalele grele din apa sunt reprezentate de:Fe,Mn,Zn,Pb,Cd,Cr s.a.Acestea prezinta o

informatie ampla in privinta incarcarii apei cu poluanti parveniti in mare parte din industria
grea si cea extractiva.Metalele grele au o perioada lunga de viata,astfel,apele bogate in metale

7
grele sunt greu de tratat.Deasemenea metalele grele au si un impact negativ asupra
organismelor,deoarece ele se acumuleaza in cantitati inalte in corpul organismelor ce
consuma apa.Deasemenea tine de mentionat faptul ca metalele grele modifica pH-ul
apei.Fiecare metal are propriile sale caracteristici,iar in continuare voi descrie caracteristicile
a citorva dintre ele:

Fierul

Se găsește în special în apele subterane, sub formă de diferiți compuși, mai

frecvent bicarbonat feros. În contact cu aerul, compușii feroși devin ferici, punându-se în
evidență hidroxidul feric. Apa care conține fier în cantități mari este opalescentă, cu gust acru,
astringent, pătează rufele, nu poate fi întrebuințată în industria hârtiei, a celulozei, la
vopsitorii, coloranți, etc.
Manganul

Însoțește, de obicei, fierul în apele subterane. Depozitul produs de compușii manganului are o
culoare brună.
Cuprul, plumbul și zincul

Pot fi întâlniți sub forma de oxizi și indică corodări ale conductelor. În apele de suprafață pot
fi întâlniți în aval de deversări de ape uzate provenind de la industrii extractive și
prelucrătoare. Compușii lor sunt foarte otrăvitori.
Pentru detectia metalelor grele sunt aplicate metode chimice(titrarea),fizico-
chimice(spectrofotometria,cromatografia) precum si metode fizice.

7.Indicatorii biogeni
Compuşi ai azotului. Amoniacul, nitriţii şi nitraţii constituie etape importante ale prezenţei
azotului în ciclul său biogeochimic din natură şi implicit din apă .Azotul este unul dintre
elementele principale pentru susţinerea vieţii, intervenind în diferite faze de existenţă a
plantelor şi animalelor. Formele sub care apar compuşii azotului în apă sunt azot molecular
(N2), azot legat în diferite combinaţii organice (azot organic), amoniac (NH3), azotiţi (NO2 -
) şi azotaţi (NO3 - ). Amoniacul constituie o fază intermediară în ciclul biogeochimic al
azotului. Azotul amoniacal decelat în cursurile de apă poate proveni dintr-un mare număr de
surse:
 din ploaie şi zapadă, care pot conţine urme de amoniac ce variază între 0,1 - 2,0 mg/l;
 în apele de profunzime, curate din punct de vedere biologic şi organic, amoniacul
poate apare prin reducerea nitriţilor de către bacteriile autotrofe sau de către ioni feroşi
conţinuţi;

8
  în apele de suprafaţă apar cantităţi mari de azot amoniacal prin degradarea proteinelor
şi materiilor organice azotoase din deşeurile vegetale şi animale conţinute în sol.
Această cantitate de azot amoniacal este în cea mai mare parte complexată de
elementele aflate în sol şi numai o mică cantitate ajunge în râuri.
 un număr mare de industrii (industria chimică, cocserie, fabrici de gheaţă, industria
textilă etc.) sunt la originea alimentării cu azot amoniacal a cursurilor de apă.
Prezenţa amoniacului în apele de alimentare este limitată de normele recomandate de
Organizaţia Mondială a Sănătăţii, la cantităţi foarte mici (sub 0,05 mg/l) datorită efectelor
nocive pe care le poate avea asupra consumatorilor.
Nitriţii constituie o etapă importantă în metabolismul compuşilor azotului, ei intervenind în
ciclul biogeochimic al azotului ca fază intermediară între amoniac şi nitraţi. Prezenţa lor se
datoreşte fie oxidării bacteriene a amoniacului, fie reducerii nitraţilor.
Nitraţii constituie stadiul final de oxidare a azotului organic. Azotul din nitraţi, la fel ca şi cel
din nitriţi sau amoniac, constituie un element nutritiv pentru plante şi, alături de fosfor, este
folosit la cultura intensivă în agricultură. Prezenţa nitraţilor în apele naturale se poate explica
prin contactul apei cu solul bazinului hidrografic.
Compuşi ai fosforului.Conţinutul de fosfaţi în apele naturale este relativ redus (0,5-5 mg/l).
Dacă apele străbat terenuri bogate în humus în care fosfatul este legat în compuşi organici,
acestea se îmbogăţesc în fosfaţi. De asemenea, o pondere importantă revine poluării difuze
din agricultură datorată administrării de îngrăşăminte pe bază de azot şi fosfor. Fosfatul
monocalcic poate proveni în apă mai ales prin mineralizarea resturilor vegetale sau animale.
Fosfatul monocalcic este solubil în apă şi reprezintă o formă de fosfor asimilabil. Concentraţii
mai mari de 0,5 mg/l P exprimat în PO4 3- în apele de suprafaţă determină eutrofizarea
progresivă a lacurilor, prin favorizarea dezvoltării algelor. Conţinuturi mai mari de fosfaţi în
apele subterane sau de suprafaţă pot să constituie un indiciu asupra poluării de origine
animală, mai ales dacă se corelează cu dezvoltarea faunei microbiene. Fosforul sub formă de
combinaţii, poate fi prezent în apele de suprafaţă, fie dizolvat, fie în suspensii sau sedimente.

9
10