Eric-Emmanuel Schmitt s-a născut pe 28 mar­

tie 1960 la Lyon. în 1983 absolvă cursurile

prestigioasei Ecole Normale Superieure cu o
diplomăîn filozofie. Trei ani mai târziu obţine
titlul de doctor în filozofie. Debutează în 1991
cu o piesă de teatru, Noaptea de la Valognes.
îi urmează Vizitatorul, care îi aduce consa­
crarea şi pentru care este distins cu trei pre­
mii Moliere, Variaţiuni enigmatice, Libertinul
etc. în 1994 îi apare primul roman, Secta Egoiş­
tilor, dar scrie în continuare piese de teatru
care fac săli pline în Franţa şi în străinătate,
în 2001 este recompensat de Academia Fran­
ceză cu Grand Prix du Theâtre pentru întreaga
activitate. De acelaşi succes răsunător se bu­
cură şi romanele sale Evanghelia după Filat
(2000) , AdolfH . D ouă vieţi (2001), Pe când
eram o operă de artă (2002), precum şi eseul
Viaţa mea cu M ozart (2005). Volumele care
alcătuiesc „Ciclul invizibilului" - Milarepa
(1997), Domnul Ibrahim şiflorile din Coran
(2001) , Oscar şi Tanti Roz (2002), Copilul
lui Noe (2004), Luptătorul de sumo care nu
se putea îngrăşa (2009) şi Cei zece copiipe care
doamna Ming nu i-a avut niciodată(2012) —
s-au aflat luni întregi pe listele de bestselleruri
din numeroase ţări. Eric-Emmanuel Schmitt
este autorul a cinci volume de povestiri, Cea
mai frum oasă carte din lume şi alte povestiri
(2006), Visătoarea din Ostende (2007), Con­
cert în memoria unui înger (2010), distins
cu Premiul Goncourt pentru nuvelă, Cei doi
domni din Bruxelles (2012) şi La vengeance
du pardon (2017). în 2008 publică romanul
Ulysse from Bagdad, în 2011, Femeia în faţa
oglinzii, în 2013, Papagalii din Piaţa Arezzo,
în 2014, dipticul Elixirul dragostei şi Otrava
iubirii, în 2015, N oaptea de foc, iar în 2016,
L ’homme qui voyait a travers Ies visages. Lui
Eric-Emmanuel Schmitt i s-au decernat peste
20 de premii şi distincţii literare, în 2001 pri­
mind titlul de Chevalier des Arts et des Lettres.
Cărţile lui sunt traduse în peste 40 de limbi.
 ERIC-CMMANUEL
SC
SCRIA DC AUTOR

Serie coordonată de
DENISA COMĂNESCU
ERIGEMMANUEL
M
A d o lfH .
Două vieţi
roman

C u o postfaţă inedită a autorului

Traducere din franceză şi note de

D O R U M A R EŞ

h u /m a n i t a s
Redactor: Iuliana Glăvan
Lector: Gabriela Riegler
Coperta: Angela Rotaru
Tehnoredaaor: Manuela Măxineanu
Corector: Marieva Ionescu
DTP: Andreea Dobreci, Carmen Petrescu

Tipărit la Monitorul Oficial R.A.

ERIC-EM M A N U EL SC H M IT T
LA PART D E LAUTRE
Copyright © Editions Albin Michel, 2001
AII rights reserved.

© H UM AN ITAS FIC T IO N , 2017, pentru prezenta versiune

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

SC H M IT T , ERIC-EM M AN UEL
Adolf H.: două vieţi / Eric-Emmanuel Schmitt;
cu o postf. inedită a autorului; trad. din franceză
şi note de Doru Mareş. - Bucureşti: Humanitas Fiction, 2017
ISBN 978-606-779-270-6
I. Mareş, Doru (trad.)
821.133.1

ED ITU R A HUM ANITAS FIC TIO N

Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România
tel. 021/408 83 50, fox 021/408 83 51
www.humanitas.ro

Comenzi online: www.libhumanitas.ro

Comenzi prin e-mail: vanzari@libhumanitas.ro
Comenzi telefonice: 021 311 23 30
în amintirea lui Georg Elser,
cel care punea bombe artizanale
Minutul care-a schimbat cursul lum ii...
 — Adolf Hitler: respins.
Verdictul a căzut ca o riglă de oţel peste mâna unui copil.
— Adolf Hitler: respins.
Cortină de fier. S-a sfârşit. Mai departe nu se trece. Caută-n
altă parte. Afară.
Hitler s-a uitat în jur. Zeci de adolescenţi cu urechile staco­
jii, cu maxilarele încleştate, întinzându-se pe vârfurile picioare­
lor, cu subsuorile asudate de groază, îl ascultau pe slujbaşul
care le depăna destinul. Nimeni nu-i dădea tânărului atenţie.
Nimeni nu remarcase enormitatea care tocmai fusese anunţată,
catastrofa care sfârtecase holul Academiei de Arte Frumoase,
deflagraţia care străpunsese universul: A dolf Hitler respins.
In faţa indiferenţei lor, Hitler aproape că se îndoia de cele
auzite. Sufăr. O spadă îngheţată mă sfâşie din pieptpână-n mă­
runtaie, sângele mi se scurge din vene şi nimeni nu-şi dă seama
de asta? Nimeni nu vede nenorocirea care mă apasă? Sunt singu­
rul de pe acest păm ânt care trăieşte la o asemenea intensitate?
Oare trăim pe aceeaşi lume?
Individul acela terminase de citit rezultatele. Şi-a îndoit
hârtia şi a surâs în gol. Un deşirat gălbejit, ascuţit ca un bri­
ceag, cu picioarele şi mâinile anchilozate parcă, interminabile,
stângace, aproape independente de trup şi abia ţinându-se, ne­
sigure, de acesta. A părăsit estrada alăturându-se colegilor săi,
cu misiunea îndeplinită. N u arăta ca un călău, doar avea men­
talitatea unuia. Convins că enunţase adevărul. Un cretin care se

9
teme si de un şoarece, dar care, totuşi, nu avusese nici o ezitare
în a pronunţa, calm, fără să şovăie: „Adolf Hitler: respins1'.
Si
> anul trecut anunţase » aceeaşi
> oroare. N umai că anul tre-
cut nu era la fel de grav: Hitler nu studiase îndeajuns şi se pre­
zenta pentru prima oară. Astăzi în schimb, aceeaşi frază devenea
o condamnare la moarte: nu putea participa la concurs de mai
mult de două ori.
Hitler nu-1 pierdea din ochi pe slujbaşul care râdea acum
dimpreună cu supraveghetorii din sălile de examen de la Aca­
demie, nişte lungani de treizeci de ani în bluze cenuşii, nişte
babalâci după părerea lui Hitler, care nu avea decât nouăspre­
zece. Pentru ei era o zi ca oricare alta, o nouă zi, o zi care le jus­
tifica salariile la sfârsit de lună. Pentru Hitler, era cea din urmă
zi a copilăriei, ultima în care mai îndrăznea să creadă că visul
şi realitatea puteau sălăşlui împreună.
Holul Academiei se golea încet, asemenea unui clopot din
bronz care dă drumul dangătelor, răspândindu-le asupra între­
gului oraş. Tinerii se îndreptau către cafenelele din Viena pen­
tru a-şi trăi bucuria admiterii sau tristeţea eşecului.
Numai Hitler a rămas pe loc, imobil, doborât, alb ca varul.
Dintr-odată, s-a văzut din exterior, ca un personaj de roman:
e orfan de tată de ani de zile, şi de mamă de iarna trecută, nu
mai are decât o sută de coroane în buzunar, trei cămăşi şi o edi­
ţie completă din Nietzsche în geamantan, sărăcia se instalează
de-odată cu frigul şi tocmai i s-a refuzat dreptul de a învăţa o
meserie. Ce-i mai rămâne? Nimic. Un fizic ciolănos, picioare
foarte lungi şi mâini foarte scurte. Un prieten, căruia nu va
îndrăzni să-i mărturisească eşecul, într-atât se fălise că va reuşi.
O logodnică, Stefanie, căreia îi scrie adesea şi care nu-i răs­
punde niciodată. Hitler se vede aşa cum este şi i se face milă
de el însuşi. Şi e cel din urmă sentiment pe care ar fi dorit să
şi-l inspire.
Paznicii de la Academie se apropie de adolescentul în la­
crimi. îl invită cu ei la o ciocolată, în ghereta portarului. Tână­
rul se lasă dus, continuând să plângă în tăcere.

10
 Afară, soarele străluceşte vesel pe cerul de un albastru curat,
brăzdat de păsări. Hitler priveşte pe fereastră spectacolul natu­
rii şi nu mai înţelege nimic. Aşadar, nici oamenii şi nici natura?
Nimeni nu e la unison cu durerea mea?
Hitler îşi bea ciocolata, mulţumind frumos paznicilor pen­
tru a-şi lua rămas-bun. Bunăvoinţa lor nu a avut darul de a-1
consola: ca toate manifestările oamenilor, şi aceasta este una ge­
nerală, de principiu, bazată pe valori, fără a i se adresa lui în
mod special. N-are nevoie de ea.
Părăseşte Academia de Arte Frumoase cu paşi mărunţi şi
capul între umeri, spre a se pierde în mulţimea Vienei. Oraşul
acesta care fusese cândva magnific, liric, baroc, imperial, scenă
a tuturor speranţelor lui, devenise acum cadrul strâmt al în­
frângerii sale. Aşa că mai ţinea oare la el? Mai ţinea încă la sine
însuşi?
Iată ce s-a întâmplat în acel 8 octombrie 1908. Un juriu for­
mat din pictori, gravori, desenatori şi arhitecţi tranşaseră fără
ezitare cazul acestui tânăr. Trăsătură stângace. Compoziţie con­
fuză. Necunoaşterea tehnicilor. Imaginaţie comună. N u le-a
luat decât un minut, pronunţându-se fără scrupule: acest Adolf
Hitler nu avea nici un viitor.
Ce s-ar fi întâmplat dacă Academia de Arte Frumoase ar fi
luat o altă decizie? Unde s-ar fi ajuns dacă, exact în acea clipă,
juriul l-ar fi acceptat pe Adolf Hitler? Acea clipită ar fi schim­
bat cursul unei vieţi, dar, în aceeaşi măsură, cursul istoriei.
Cum ar fi arătat secolul douăzeci fără nazism? Ar mai fi avut
loc un al Doilea Război Mondial cu cincizeci şi cinci de mili­
oane de morţi dintre care şase milioane de evrei într-un univers
în care Adolf Hitler ar fi fost pictor?

— Adolf H.: admis.

Un val de căldură l-a copleşit pe adolescent. Torentul de
fericire se rostogolea prin el, îi inunda tâmplele, fremătându-i
în urechi, îi umfla plămânii şi îi răscolea sufletul. O clipă lun­
gă, plină şi intensă, muşchi încordaţi, o crampă extatică, bucurie

11
pură asemenea primului său orgasm accidental de la treispre­
zece ani.
Pe când valul se domolea şi îşi venea în fire, A dolf H. şi-a
dat seama că era ud leoarcă. O sudoare gălbuie a făcut ca hai­
nele să-i devină lipicioase. Nu avea îmbrăcăminte de schimb.
Dar ce mai conta: fusese admis!
Slujbaşul şi-a îndoit hârtia şi i-a făcut cu ochiul. Adolf i-a
răspuns cu un zâmbet cutezător. Aşadar, şi micii funcţionari,
chiar şi supraveghetorii, nu numai profesorii, îl primeau cu bu­
curie la Academie!
A dolf H. s-a întors, observând un grup de băieţi care se
felicitau. S-a apropiat fără ezitare şi le-a întins mâna.
— Bună ziua, sunt Adolf H. Tocmai am fost şi eu admis.
Cercul s-a lărgit pentru a-1 primi. Zarva sporea. S-a pornit
o farandolă de îmbrăţişări, de zâmbete, de nume care se pro­
nunţau pentru întâia dată şi pe care nu aveai cum să le reţii, însă
vor avea tot anul la dispoziţie pentru a se cunoaşte mai bine...
Era toamnă, numai că această zi avea răcoarea adevăratelor
începuturi, iar soarele, acum de partea lor, părea că zâmbeşte
pe cerul de un albastru definitiv.
Băieţii vorbeau toţi în acelaşi timp, nimeni nu asculta pe
nimeni, fiecare se auzea numai pe sine, însă asta însemna a-i
asculta şi pe ceilalţi, pentru că toţi cei admişi exprimau aceeaşi
bucurie.
Unul dintre ei a reuşit totuşi să pună capăt vacarmului,
urlând către ceilalţi că ar trebui să meargă să sărbătorească eve­
nimentul la Kanter.
— Haide!
Adolf s-a strecurat afară împreună cu ei. Era solidar. Făcea
parte din grup.
Când să treacă pragul Academiei, a observat în spatele lui
un băiat stând nemişcat, singur în mijlocul holului imens, care
plângea în tăcere cu lacrimi amare.
Pe lângă Adolf H. a adiat o undă de milă, a mai avut timp
să-şi spună „săracul", după care l-a cuprins un puternic senti­
ment de fericire, un al doilea val devastator, încă şi mai puter­

12
nic decât primul, căci de data asta era vorba despre o plăcere
profundă, sporită, una dublă: plăcerea de a fi reuşit, alături de
aceea de a nu fi eşuat. Adolf H. descoperea că bucuria se oţe-
leşte prin nenorocirea semenului.
S-a alăturat colegilor. Oare vienezii realizau, în această după-
amiază, că vedeau trecând un grup de tinere genii? „Răbdare,
şi-a zis Adolf, într-o zi îşi vor da seama."
Strigătele şi veselia spumegau pe sub tavanul tavernei Kan-
ter, în timp ce berea curgea în valuri mari în halbe. Adolf H.
bea cum nu o mai făcuse vreodată. In seara asta, era cu ade­
vărat bărbat. El şi noii săi prieteni îşi spuneau unii altora ce
mari artişti aveau să fie, cum vor ajunge, fără îndoială, să-şi
marcheze secolul, ajungând chiar să-şi vorbească de rău înain­
taşii. Era o seară istorică. Adolf H. bea din ce în ce mai mult,
bea de parc-ar fi cântat, pentru a fi la unison cu ceilalţi, pentru
a se contopi cu ei.
Era pentru prima dată în viaţă când nu se ridica împotriva
celorlalţi, ci într-un glas cu ei. Se ştia pictor de ani şi ani, nu se
îndoise niciodată de asta, totuşi de când cu eşecul de anul trecut
aştepta ca realitatea să-i dea dreptate. Şi uite! De acum totul se
potrivea! Fusese reintegrat în acest univers, fusese recunoscut
drept ceea ce se visa! Viaţa se arăta dreaptă şi frumoasă,
începând din această seară îşi putea permite să aibă prieteni.
Şi a continuat să bea.
După ce au pus ţara la cale, au ajuns să-şi povestească de
unde era fiecare şi ce făceau familiile lor. în momentul în care
i-a venit rândul, Adolf a simţit o puternică nevoie de a urina
şi a zbughit-o spre toaletă.
Lichidul din el stropea cu putere faianţa, se pişa vârtos, se
simţea invulnerabil.
în oglinda verzuie şi pătată, îşi admira noua figură de stu­
dent admis la Arte Frumoase: i se părea că lucrul acesta era vizi­
bil deja, că avea o strălucire nouă în ochi, o scânteiere cum nu
mai avusese până atunci. Se studia cu satisfacţie, pozând pentru
sine, se privea cu ochii posterităţii, Adolf H., marele pictor...

13
 O durere însă i-a paralizat fălcile, a făcut spume la gură şi
s-a năpustit deasupra chiuvetei. Umerii i-au fost zguduiţi de
spasme, hohotele de plâns i-au pustiit chipul: gândul îl purtase
spre mama sa.
M ăm ica... Ah, ce mulţumită ar fi fost în seara asta! S-ar fi
simţit atât de mândră! L-ar fi strâns la pieptul ei bolnav.
M amă, sunt admis la Academie.
îşi imagina limpede bucuria mamei şi, când se gândea la
asta orfanul simţea cum îl învăluie întreaga dragoste maternă.
M amă, sunt admis la Academie.
O repeta încetişor, ca pe o incantaţie, în timp ce furtuna se
stingea.
După care s-a întors la prietenii săi.
— Adolf, unde-ai fost? Ai vomitat?
îl aşteptaseră! îi spuneau Adolf! îşi făcuseră griji pentru el!
Adolescentul era atât de emoţionat, încât a deschis imediat gura:
— Cred că astăzi nu se mai poate picta ca acum douăzeci
de ani. Existenţa fotografiei ne sileşte să ne concentrăm asupra
culorii. Culoare care nu cred că trebuie să fie naturală!
— Ce? Nicidecum. Meyer susţine...
Şi conversaţia a izbucnit din nou, în trombă, capricioasă,
ca focul zdravăn dintr-un şemineu. Adolf se înflăcăra pentru
idei pe care nu le avusese niciodată, nici măcar cu cinci minute
mai înainte, se lansa în noi teorii pe care le categorisea imediat
ca definitive. Ceilalţi reacţionau vehement.
în scurtele momente de tăcere, A dolf H. nu-şi asculta co-
discipolii, visând cu voluptate la scrisorile pe care urma să le
scrie a doua zi: una logodnicei sale, Stefanie, care de-acum nu
va mai avea nici un motiv să se arate atât de sfidătoare, una
mătuşii Johanna, care nu a crezut niciodată în talentul lui de
pictor, una tutorelui său, Mayrhofer, care îşi permisese să-l
sfătuiască să-şi caute „o meserie adevărată", una surorii sale,
Paula, puştoaica obraznică şi nasoală pentru care nu simţea
decât indiferenţă, dar care trebuia totuşi să realizeze ce mare om
era fratele ei, apoi o scrisoare profesorului Rauber, imbecilul

14
care-i dădea note mici la desen, dar şi profesorului Krontz,
care, în liceu, îşi permisese să-i critice îmbinarea culorilor,
acelui institutor din Linz care îl umilise, pe când avea opt ani,
arătând întregii clase frumosul său trifoi roşu cu cinci foi...
Bucuria îi aranja cu grijă scrisorile, aşa cum se pregăteşte tra­
gerea la ţintă, misivele fiindu-i tot atâtea arme destinate să-i
rănească pe cei care nu crezuseră în el. îl încerca o încântare
feroce de a exista. în seara asta se simţea bine, dar mâine se va
simţi şi mai şi, făcând rău celorlalţi. A trăi înseamnă a ucide
un pic.
Astfel, în acel 8 octombrie 1908, în sunetul încărcat de alcool
al muzicii de pahar din taverna Kanter, chiar dacă nu realizase
încă nici cea mai mică operă importantă şi nu câştigase decât
dreptul de a învăţa să picteze, tânărul Adolf H. tocmai stră­
bătuse o etapă esenţială fără de care nu poate exista un artist:
se considera pentru totdeauna centrul universului.

— Bună seara, domnule Hitler. Ei, aţi reuşit?

Doamna Zakreys, gazda lui, zgripţuroaica asta cehoaică,
şi-a lăsat maşina de cusut pentru a da buzna în vestibul de cum
a auzit cheia intrând în broască. Din fericire, intrarea era în
penumbră şi Hitler se credea greu de observat de namila cu
ochi mici şi galbeni.
— Nu, doamnă Zakreys. Nu s-au anunţat rezultatele, pen­
tru că unul dintre examinatori s-a îmbolnăvit.
Doamna Zakreys a tuşit înţelegătoare. Hitler ştia că, dacă îi
vorbea despre boală, îi stârnea imediat îngrijorarea şi simpatia.
— D a’ ce are profesorul ăla?
— Gripă. Se pare că e epidemie în Viena.
Doamna Zakreys s-a dat înapoi instinctiv, plecând la bucă­
tărie, temându-se deja ca Hitler să nu fie purtător al pericu­
loaselor virusuri.
Hitler marcase un punct decisiv. Doamna Zakreys, care îşi
pierduse soţul cu câţiva ani în urmă din cauza unei gripe prost
tratate, avea să se închidă în cameră şi nu-i va mai propune

15
băiatului nici măcar să ia ceaiul împreună. Fără îndoială că-1
va evita câteva zile. Bine jucat! Nu va mai fi nevoie să se obo­
sească să mintă, să joace rolul celui care aşteaptă rezultatele.
Pe când îşi punea paltonul în cuier, a auzit-o cum aprindea
aragazul pentru a-şi pregăti o infuzie de cimbrişor. Cum tre­
buie că se simţea vinovată că dispăruse degrabă, a scos capul pe
uşă întrebând politicos:
— Probabil sunteţi decepţionat, nu?
Hitler a tresărit.
— De ce?
— Să aşteptaţi încă... rezultatele...
— Da. E iritant.
L-a cercetat de departe, gata să afle ceva mai multe, dar, vă­
zând că nu mai face nici un comentariu, şi-a zis că se arătase
amabilă şi s-a întors la cuptorul ei.
Hitler s-a închis în cameră.
S-a aşezat în pat, cu picioarele încrucişate, şi a început să
fumeze cu sârg. Inhala fumul, până în fundul plămânilor, după
care îl dădea afară în rotocoale groase. Avea impresia îmbătă­
toare că încălzeşte camera cu propria-i fiinţă.
In jur, desenele lui, afişe de operă - Wagner, Wagner, Wag-
ner, Weber, Wagner, Wagner - , schiţe de decor pentru drama
lirică şi mitologică pe care voia să o scrie împreună cu prietenul
lui Kubizek, cărţile lui Kubizek, partiturile lui Kubizek.
Ar fi trebuit să-i scrie lui Kubizek la cazarma unde îşi făcea
serviciul militar. Să-i scrie... Să-i spună...
Hitler se simţea depăşit de greutatea sarcinii. El, care îl con­
vinsese pe Kubizek să-l urmeze de la Linz la Viena, care îl asi­
gurase că menirea îi era de muzician, care îl înscrisese chiar la
Academia de Muzică, unde Kubizek fusese admis din prima
la solfegiu, compoziţie şi pian, el, care fusese liderul celor doi
băieţi, împotrivindu-se rezistenţei încăpăţânate a celor două
familii, trebuia să admită că, în ceea ce-1 privea, ratase totul.
Doamna Zakreys a bătut la uşă.

16
 — Ce e? a întrebat agresiv Hitler, pentru a-şi proteja inti­
mitatea.
— Ar fi timpul să-mi plătiţi chiria.
— Da. Luni.
— Bine. Dar nu mai târziu.
A plecat târşâindu-şi picioarele.
Hitler s-a uitat panicat în jur. Va mai putea oare să-şi plă­
tească această cameră? Dacă ar fi intrat la Arte Frumoase, ar fi
avut dreptul la o bursă de student orfan. Dar fără asta...
Am moştenirea de la tata! Opt sute douăzeci şi nouă de coroane!
Da, dar nu se va putea atinge de ea decât la vârsta majo­
ratului, peste cinci ani. Până atunci...
S-a îngrozit.
Şi-a privit camera posac. Nici măcar nu va mai putea rămâne
aici. Ca student, se putea mulţumi cu puţin. Acum, că nu mai
era student, era sărac.
După trei uşi trântite, a ajuns în stradă. O ştersese din ca­
meră. Trebuia să facă câţiva paşi. Trebuia să găsească o soluţie.
Să salveze aparenţele! Mai întâi de toate să iasă cu faţa curată.
Să nu-i spună nimic lui Kubizek. Şi-apoi să dibuie nişte bani.
Să salveze aparenţele.
Mergea cu paşi mari, fără să audă nimic, pe trotuarele din
Mariahilf, unul dintre cartierele cele mai sărace ale Vienei, un
cartier care ar fi trebuit să pară nou, dat fiind că era construit
nu demult, dar ale cărui imobile pline ochi aveau deja crăpă­
turi. Un miros greu de castane coapte mânjea faţadele.
Ce să facă?
Loteria!
Hitler exultă. Evident! Asta e soluţia! De-asta ziua de azi
mersese atât de prost! Totul are un sens. Destinul i-a interzis
reuşita la Academie pentru că i-a pregătit o şi mai mare sur­
priză: să devină milionar. Această după-amiază nu era decât o
încercare iniţiatică, o împrejurare periculoasă care obligatoriu
trebuia să-l facă să iasă la lumina unui bilet de loterie! N u
pierduse decât pentru a câştiga şi mai mult.

17
 Era evident! Cum de nu s-a gândit la asta? Primul bilet de la
prim ul vânzător ieşit în cale!... Iată ce-i spunea vocea inte­
rioară. Prim ul bilet de la prim ul vânzător ieşit în cale!
Chiar în spatele unui brasero ai cărui cărbuni încinşi înne­
greau castanele se afla un infirm care vindea bilete trecătorilor.
Hitler s-a uitat lung la hidropicul buhăit ca la o apariţie,
sau mai degrabă ca la o confirmare cerească. Norocul era acolo,
în faţa lui, aşezat pe un scaun pliant de pânză, cu picioarele în
rigolă, sub forma unui cerşetor fără dinţi şi cu membrele ca
nişte caltaboşi. Ca în basmele copilăriei pe care i le citea mama.
Şi-a pipăit febril buzunarul. Oare avea bani? Ca prin minune,
avea exact suma necesară. încă un semn.
Cu inima bătându-i puternic, s-a apropiat de masa de căr­
nuri puhave, cerându-i:
— Un bilet, vă rog.
— Care, domnule? a întrebat arătarea îndreptând un ochi
apos asupra tânărului.
— Primul care vă vine la mână.
Hitler privea cu fascinaţie foca umană care pipăia biletele,
ezitând, rupând apoi brusc unul.
— Iată-1, domnule. Se pare că aveţi noroc.
— Ştiu, a răspuns Hitler dintr-o suflare, înroşindu-se pu­
ternic.
A înhăţat biletul, l-a strâns la piept şi a rupt-o la fugă.
De-acum era salvat. îşi ţinea viitorul lipit de fiinţa lui. Era
convins că mama sa moartă era cea care, din ceruri, îi trimisese
inspiraţia salvatoare.
— Mulţumesc, mămico, zice copilul, alergând, cu ochii ri­
dicaţi spre stelele ascunse de acoperişurile cenuşii.

Prima com andă...

Adolf H., cu părul zburlit, pijamaua şifonată, cu ochii încă
umflaţi de la berea fermentândă din ajun, scărpinându-şi coapsa
stângă, privea neaşteptatul cuplu care bara intrarea pe culoar:
scunda şi-ndesata doamnă Zakreys şi impunătorul Nepomuk,

18
celebrul măcelar de pe strada Barbarossa. Se legănau cu stân­
găcie în faţa lui, jenaţi, rugători, ca nişte veri de departe veniţi
în vizită.
— Nepomuk a visat dintotdeauna la o firmă pictată, s-a
miorlăit gazda.
— Da, o firmă frumoasă, cu numele meu şi în culori, a con­
firmat Nepomuk.
O primă com andă... Era vorba într-adevăr de o primă co­
m andă... Lumea avea nevoie de talentul pictorului Adolf H.
Băiatul era de-a dreptul uluit, încât Nepomuk a crezut că nu-1
interesează propunerea lui.
— Desigur, vei fi plătit, a spus acesta cu voce mai slabă.
— Bineînţeles, a încuviinţat cu căldură doamna Zakreys.
— Eşti tânăr, băiete, abia ce-ai intrat la Academia de Arte
Frumoase, nu pot să te plătesc ca şi cum ai fi terminat-o.
Adolf se gândea cu bucurie că peste câţiva ani efectiv va va­
lora mult mai mult. Pentru prima dată descoperea un avantaj
în a îmbătrâni.
— Aşadar, eşti tânăr. Se poate spune chiar că, într-un anu­
mit fel, îmi asum un risc angajându-te.
— Vă propun un târg, l-a întrerupt Adolf. Fixăm acum un
preţ. Dacă vă place firma, mi-o plătiţi. Dacă nu vă place, n-o
plătiţi.
Ochii mici ai măcelarului au clipit. Artistul vorbea pe în­
ţelesul lui.
— îmi place asta, băiete. Aşa că, la rândul meu, îţi propun
ceva interesant: te plătesc fie în bani, fie în produse. Zece co­
roane în bani sau doi cârnaţi pe zi timp de un an, ceea ce în­
seamnă mai mult de zece coroane...
Doamna Zakreys s-a-nfiorat.
— Câtă generozitate, Nepomuk!
— Fireşte, doamna Zakreys va avea micul ei comision fiindcă
ne-a făcut prezentările.
Gazda a cotcodăcit de plăcere şi a lăsat să-i scape ceva în
ceheşte, ceva ce nimeni nu a priceput. Pentru Adolf era lim­
pede că văduva avea gândurile ei cu măcelarul cel puternic.

19
 Studentul era cam îngrijorat de târgul care nu i se părea toc­
mai demn de talentul lui. Se apropia ora prânzului. Foamea îi
strângea stomacul. Gândul la mâncare îi lăsa gura apă.
— Cârnaţi tot anul?
— Da, cârnaţi tot anul! Hai să batem palma, băiete!
Adolf l-a lăsat pe Nepomuk să-i strângă ca-n menghină mâ­
na lui fină de artist, cu palma obişnuită să gâtuie animale.
Pe la ora trei s-a dus în strada Barbarossa pentru a-şi onora
cea dintâi comandă. Nepomuk l-a întâmpinat cu strigăte pu­
ternice şi cu palme amicale deloc anemice pe spate, de parcă
şi-ar fi primit ginerele în vizită.
— Haide, am pregătit tot ce trebuie.
L-a tras după el în camera din spate a magazinului, maronie
şi duhnind a pisoar.
— Ia uite-aici! a exclamat deschizându-si teatral braţele,
mândru ca un prestidigitator care încheie o demonstraţie şi dă
semnalul pentru izbucnirea aplauzelor.
Spectacolul era înfiorător. Cu adevărat Nepomuk pregă­
tise totul: pe un trepied pusese o scândură din lemn negeluit,
care ar fi trebuit să fie firma, şi pe bancul din faţa acesteia
compusese chiar el tabloul, adică adunase toate specialită­
ţile casei şi le aşezase unele lângă altele - capete de porc, limbi
de vită, picioare de godac, creier de miel, ficat, inimi, bojoc,
rinichi, cârnaţi, caltaboşi, salam, mortadela, jambon, burtă,
urechi de viţel, toate produsele care erau mândria şi prosperi­
tatea casei Nepomuk.
Lui Adolf i-a venit să verse.
— Pe toate astea trebuie să le pictez?
— De ce? Nu te pricepi?
— Ba da. Insă mă gândisem la o scenă mitologică, de exem­
plu, la un moment extras din opera lui Wagner sau la ...
— Ce tot spui, măi băiete? Vreau să-mi pictezi tot ce le ofer
eu clienţilor. Nimic altceva. A, ba da! Şi numele meu, deasupra.
Chestiile astea poţi să le faci cum ai tu chef. Doar de-asta te
plătesc.

20
 Pe Adolf, gândul l-a dus la ceea ce trăise Michelangelo când
fusese angajat de greoiul papă Iulius II. Oare în toate timpurile
umilinţa trebuie să fie soarta geniului pe pământ? A înghiţit în
sec şi a încuviinţat din cap.
— Cât timp îmi lăsaţi?
— Cât vrei. Insă ţin să-ţi atrag atenţia că după trei zile car­
nea se usucă şi îşi schimbă culoarea.
Uriaşul Nepomuk a izbucnit în hohote de râs, i-a mai tras o
palmă peste spate lui Adolf şi s-a întors în magazin, unde îl aştep­
tau clienţii care făceau o asemenea zarvă, încât păreau o în­
treagă curte plină cu pui de găină.
Rămas singur, cu pensulele şi creioanele lui, pe Adolf l-a
cuprins pentru o clipă panica. Habar nu avea cu ce să înceapă.
Ar fi trebuit oare să dea un fond înainte de a picta obiectele
acelea? Sau invers? Să lucreze în creion din cărbune de salbă-
moale? în creion simplu? în guaşă? în ulei? Habar n-avea.
Ia hai! Doar nu era vreun impostor, din moment ce fusese
admis la Academia de Arte Frumoase. Şaizeci şi nouă de can­
didaţi fuseseră respinşi. Dar el chiar fusese admis? Trebuia nea­
părat să afle.
A rearanjat cărnurile pe banc. Se străduia să le aşeze armo­
nios. în sfârşit, s-a apucat de treabă: era doar un pictor recu­
noscut şi avea să şi-o dovedească.
Tim p de trei zile şi trei nopţi nu a mai părăsit decât pentru
scurte răstimpuri camera din spate a magazinului lui Nepo­
muk, şi atunci doar pentru cele câteva ceasuri strict necesare
odihnei. Gândurile nu-i mai erau stăpânite decât de acele hălci
de carne, de aşezarea lor pe scândură, de amestecul de culori,
de modul de a da trandafiriului tonuri ca de marmură folo­
sind albul, spre a sugera grăsimea din jambon, de a da nuanţe
de roşu unui fond negru, pentru a scoate la suprafaţă miezul
profund al vrăbioarei, de a pulveriza bej peste gri pentru a da
gust cărnii tocate de porc, de a netezi cu degetul formele creie­
rului, de a găsi o perie tare, cu peri rari, pentru a reconstitui car­
nea ca bătută cu ciocanul de bucătărie a salamului. Ca de fiecare

21
dată când devenea exaltat, nu mai mânca şi se hrănea doar cu
fum de ţigară, în pauze.
Din când în când, măcelarul venea să arunce un ochi la mo­
dul în care avansa lucrarea. La început sceptic, critic, de acum
îi dăruia o tăcere respectuoasă.
Damful cărnurilor în descompunere se adăuga deja miro­
sului acru de amoniac. In căldura cămării, cărnurile moarte se
oxidau şi intrau în descompunere mai repede. Coastele şi fileu-
rile, cel mai greu de pictat, începuseră să pută groaznic, ca un
bot de câine. Un miros greu, apăsător, imobil, un miros de
agonie încremenea încăperea într-un verde-albăstrui de co­
cleală, ieşit de sub pensulă de maestru. Numai că Adolf nu mai
simţea nici oboseală, nici greaţă şi nici silă. înfierbântat, nu
mai avea decât un unic ţel: să încheie lucrarea.
Tablourile lui Cranach şi ale lui Breughel, care prezintă in­
fernul ca pe un rotisor, i se păreau de acum viziuni edenice, so­
site din altă lume. Adevăratul iad era sarcina care-1 ţinea ţintuit
în vizuina asta de măcelar, pentru a surprinde pe pânza la care
picta puţinele forme care încă se mai prelingeau din aceste
cadavre.
Era a cincea zi şi nu terminase. Nu îi mai rămâneau decât
câteva ceasuri de noapte, întrucât de dimineaţă trebuia să se
ducă la Academie, unde începeau cursurile.
Lucra ca turbat. îl dureau degetele, fiindcă pensulele îi zdre­
liseră pielea delicată. Ochii umflaţi i se închideau aproape din
reflex. Ce mai conta! Mai avea puţin.
La miezul nopţii a finalizat compoziţia. Nu-i mai rămâneau
de adăugat decât câteva litere.
în zori, firma era gata. Apăreau primele licăre ale zilei.
La ora şase, Nepomuk a coborât din dormitor şi a dat cu
ochii de operă.
Cu ochii holbaţi, cu gura căscată, şi-a privit uluit firma mi­
nute întregi.
Adolf se uita la el, descoperind că măcelarul semăna de fapt
cu un cârnat gros, un cârnat gros, lat şi înalt, lipsit de gât, care se

22
termina cu un cap mititel, un câmat îmbrăcat, un cârnat cu
câţiva peri răsărindu-i de sub guler.
— E minunat!
Lacrimi de bucurie şi de înduioşare se scurgeau pe obrajii
lui Nepomuk.
Ia te uită, un câm at care plânge, şi-a spus mecanic Adolf.
Cârnatul şi-a deschis braţele şi l-a strâns pe pictor la piept.
După care Nepomuk a ţinut morţiş să ia masa amândoi.
Adolf s-a gândit că poate i-ar prinde bine să se mai întremeze,
întrucât, peste două ore, urma să dea piept cu cel dintâi curs.
A înghiţit fără să ezite tot ceea ce măcelarul pusese la prăjit
în cratiţe, apoi, în clipa în care a încercat să mai adauge în sto­
mac şi câteva picături de cafea, a simţit că se sufocă.
A ajuns în goană în fundul grădinii, unde a vomat dintr-odată
întreaga listă de produse din magazinul lui Nepomuk.
N iciodată! N iciodată! Era lucru hotărât. Din ziua aceea,
niciodată nu se va mai atinge de carne. Va deveni vegetarian.
Pe veci!
S-a repezit la doamna Zakreys, s-a spălat în grabă la lava­
bou, s-a schimbat. In ciuda abluţiunilor şi lenjeriei curate, era
convins că tot mai trăsnea a descompunere.
După care a fugit la Academie.
Nu-i mai rămânea decât un minut pentru a-şi regăsi prie­
tenii, clopoţelul sunase, trebuia să urce în sala cinci, în atelierul
cu pereţi de sticlă.
Acolo s-a trezit într-o încăpere supraîncălzită. în apropierea
unei estrade acoperite de perne, o sobă împrăştia o căldură
copleşitoare.
Fiecare student s-a aşezat la şevaletul lui. Profesorul le îm­
părţea cărbunii din salbă-moale.
A intrat o femeie în chimono, care a urcat pe estradă şi,
dintr-odată, şi-a desfăcut cordonul, lăsându-şi ţesătura de mă­
tase care o acoperea să alunece pe podea.
Lui Adolf H. nu-i venea să-şi creadă ochilor. Nu mai văzuse
în viaţa lui o femeie goală. îi era cald, mult prea cald. Era fru­
moasă şi netedă, fără un fir de păr pe trupul bronzat.

23
 Ca un câmat.
A fost ultimul lucru la care s-a gândit Adolf înainte de a
leşina.

Peste câteva clipe va fi bogat.

Săptămâna trecuse iute ca un freamăt. Sigur, a fost nevoie
să aştepte, însă certitudinea de a câştiga i-a permis să străbată
ca un fulger zilele acelea lungi şi lipsite de conţinut.
Cu biletul cald şi jilav în palmă, Hitler aşteaptă afişarea
rezultatelor de la loterie.
„Cel ce are credinţă-n suflet are cea mai mare putere din
lume.“ Cuvintele acestea, pe care le şopteau buzele adorate ale
mamei, i-au servit drept baston de sprijin pentru a se putea ţine
drept - un regim moral şi alimentar totodată. A postit şi a trecut
peste încercarea eşecului. Crede din nou în el şi-n destinul lui.
Funcţionarul de la loterie iese în stradă şi deschide avizierul
unde va lipi rezultatul.
Lui Hitler îi sare inima din piept. Se apropie.
Nu pricepe.
Unde să fie greşeala? Pe biletul lui? Pe micul afiş dus de an­
gajat? Cu toate astea, o eroare există, Hitler o ştie sigur, doar
a fost semnat un acord între ceruri, mama lui şi el, un pact sfânt,
datorită căruia el o să câştige. Doar numai şi numai cu acest
preţ, cu această compensaţie n-a fost el primit la Academia de
Arte Frumoase. Era limpede.
însă eroarea persistă.
Hitler citeşte de douăzeci de ori cifrele, le compară una după
alta, le ia şi de la stânga la dreapta, şi invers. în zadar. Diferenţa
tot rămâne. Se agravează. Se-ncăpăţânează...
Hitler se preschimbă în plumb, greu, rece, neputincios.
Realitatea îl învinge. Magia s-a evaporat.
Universul nu şi-a ţinut nici una dintre promisiuni. Hitler e
singur pe lume.

24
 Toţii colegii au fost impresionaţi de povestea lui Adolf H.
Să obţii o comandă la numai nouăsprezece ani! Care mai şi
presupune pictarea, într-o capelă privată, a naşterii lui Isus. In
capela unui conte! Unul atât de celebru, încât Adolf refuza să-i
spună numele! Povestea a dat roată rapid printre studenţii
anului întâi. Tot atât de rapid pe cât s-a şi evaporat...
îi era frică de următoarea şedinţă cu nud. Dacă se lăsa iarăşi
impresionat de femeia neruşinată, care li se oferea, se va şti
fără putinţă de tăgadă că nu era decât un băieţaş ne-nceput şi
puritan.
Prin urmare, şi-a petrecut orele libere la el în cameră, co­
piind iar şi iar femei goale, descoperite într-o antologie de gra­
vură. Pentru a se obişnui cu propria emoţie. Să deseneze o
coapsă, să traseze conturul unui sân îl impresiona puternic, îi
întindea pantalonii, ba chiar îl împingea spre extazul solitar,
dar nu mai leşina. Să fi fost de-ajuns? Apărat de singurătate, de
pereţii camerei, de faptul că nu reproducea cu creionul decât
nişte linii, reuşea să-şi domine, eventual, emoţia. Nimic însă
nu dovedea că în faţa cărnurilor fremătânde ale acelei femei
atât de periculos de apropiate, de prezente şi de goale nu se va
pierde iarăşi cu firea.
Şi a sosit ora cursului fatal.
Studenţii au dat năvală în camera supraîncălzită, cu pereţi
de sticlă. în spatele tuturor, Adolf a ajuns aproape pe pipăite la
şevaletul lui.
Modelul a urcat pe estradă.
S-a auzit un murmur de dezamăgire.
Era bărbat.
Insolent, cu bărbia împinsă înainte, cu faţa bine conturată,
cu ochii aproape închişi, evident indiferent faţă de insatisfacţia
celor patruzeci de adolescenţi în perioadă de rut, şi-a lăsat deo­
parte izmenele, şi-a jucat muşchii bine conturaţi şi a luat nepă­
sător o poză atletică.
Relaxarea lui A dolf era mai mult decât sperase. Se uita
zâmbitor la colegii care, decepţionaţi, nici nu-i mai dădeau
atentie.
>

25
 Adolf şi-a luat cărbunele şi a început să schiţeze.
în colţul din stânga se stârnise ceva vacarm. Unii dintre stu­
denţi schimbau, în şoaptă, cu voce şuierătoare, cuvinte indignate.
După ce a verificat dacă nu cumva despre el era vorba, Adolf
H. nu le-a mai dat atenţie şi s-a concentrat asupra desenului.
Numai că acei patru băieţi şi-au trântit creioanele, şi-au
luat lucrurile, s-au îndreptat tropăind spre uşă şi, chiar înainte
de a părăsi încăperea, i-au strigat profesorului:
— E inadmisibil! Absolut inadmisibil!
Profesorul şi-a întors capul de parcă nu i-ar fi auzit, iar cei
patru, în culmea furiei, au ieşit trântind uşa.
Adolf H. s-a aplecat spere vecinul lui, Rodolph.
— Ce au?
— Refuză să deseneze modelul.
— De ce? Fiindcă e bărbat?
Rodolph s-a strâmbat ca pentru a spune că pur şi simplu
condamna comportamentul celor patru studenţi.
— Nu. Pentru că e evreu.
Adolf era uluit.
— Evreu? Păi de unde ştiu?»

Hoinărea pe străzile din Viena. Golit de orice dorinţă, cu

ochii lipiţi de vârfurile pantofilor, nu vede nimic, nu aude nimic,
sporindu-şi suferinţa. Dacă observă că slăbeşte, ronţăie grăbit
câteva castane coapte cumpărate pe fugă, pe care le stropeşte
uneori cu ceva bere. Când se lasă noaptea calcinată, se întoarce
la doamna Zakreys. Chiar dacă deschide uşa fără zgomot şi
traversează coridorul doar în ciorapi, gazda tot sare la el şi-l
hărţuieşte pentru a-şi obţine banii de chirie. Se alege cu câteva
promisiuni spuse pe un ton lipsit de nuanţe, în timp ce bate în
retragere până la el în cameră. Numai că doamna Zakreys nu-1
mai crede şi-l ameninţă că-şi va chema verii, nişte zdrahoni care
muncesc la piaţă, pentru a-1 face să priceapă ce vrea să zică.
Bineînţeles că i-ar putea scrie mătuşii Johanna să-l ajute să
iasă din impas. Numai că nu ar fi o soluţie de durată. Chiar

26
dacă ar mai plăti o lună, două, trei, şase, până la urmă ce se va
întâmpla cu el?
Cel mai tare îl îndurerează că nu mai ştie ce să creadă de­
spre el însuşi. Până acum nu s-a îndoit niciodată de propria per­
soană. Dezacorduri interioare, adevărate scene, asta da, a mai
trecut prin asta. Insulte şi observaţii dure a mai primit. Insă
niciodată nimic nu i-a zguduit încrederea în sine. Se considera
un unicat, un ins excepţional, deasupra mulţimii, mai bogat
în posibilităţi de viitor şi de glorie decât oricine altcineva şi se
mulţumise doar să-i deplângă pe cei care nu-şi dăduseră încă
seama de asta. In faţa tatălui său, mic funcţionar obtuz, violent
şi calculat, apoi, după decesul acestuia, în faţa tutorelui care
nu ieşea cu nimic în evidenţă, Hitler continuase să se vadă cu
ochii mamei lui, ochi plini de adoraţie şi de visuri minunate.
Se adula, se considera pur, idealist, artist, excepţional, mereu
aşezat sub lumina orbitoare a stelei sale de bun augur. Intr-un
cuvânt: superior.
Numai că mama lui murise iarna trecută şi, în urma rezul­
tatelor de la Academie, apoi de la loterie, modul de a se vedea
pe sine începea să se schimbe.
Hitler se lăsa de acum să lâncezească, copleşit de îndoială,
îşi petrecuse oare mai multă vreme convingându-se că era
pictor decât lucrând efectiv în acest scop? Drept e că nu mai
pictase aproape nimic în ultimele luni... N u cumva investea
mai multă energie în a se crede superior decât în a o dovedi
cu adevărat?
Examenul de conştiinţă îl răvăşea.
Dacă inteligenţa unor oameni este însufleţită de îndoială,
a lui Hitler ieşea din încercare diminuată. Lipsit de entuziasm,
de pasiune, nu mai era în stare să pună cap la cap nici trei idei.
Mintea nu-i mai funcţiona decât sub semnul exaltării. Pălmuit
de realitate, privat de visuri şi de ambiţie, creierul îngreunat
nu-i mai funcţiona mai mult decât al unei stridii.
De dimineaţă, doamna Zakreys, cu sânii bălăbănindu-i-se
pe sub cămaşa de noapte stacojie, a dat buzna în camera lui

27
Hitler, rupând toate legile tacite care interziceau intrarea pe
teritoriul lui.
— Domnule Hitler, dacă nu primesc în două zile banii, te
dau afară. N u mai vreau promisiuni, vreau banii.
Şi a plecat trântind uşa, ducându-se să-şi verse furia pe cra-
tiţele pe care le mânuia violent.
Pentru Hitler, intrarea ei intempestivă a fost salvatoare. In
loc să se piardă iarăşi în reveria adâncă al cărei subiect era el
însuşi, s-a concentrat asupra unei probleme anume: cum să-i
plătească doamnei Zakreys chiria.
A plecat din nou pe străzi, dar, de data asta, uitându-se la
ce se întâmpla în jur. Trebuia să-şi găsească de lucru.
Viena încremenise într-o vreme mizerabilă de noiembrie.
Un ger cenuşiu şi necruţător îngheţa atmosfera. Copacii îşi
pierdeau frunza şi, pe când cele câteva garduri vii se luminau,
crengile şi trunchiurile deveneau tot mai întunecate la culoare.
Bulevardele, înverzite şi pline de flori cândva, se transformau
în alei de cimitir, fostele spaţii umbrite de frunzişuri rămăse­
seră acum sub degetele uscate ale vegetaţiei, întinse către cerul
negru-albăstrui, ca de ardezie, iar dalele de pe străzi ajungeau
piatră de mormânt.
Hitler privea cu atenţie anunţurile negustorilor: se căutau
vânzători, casieri, băieţi pentru livrarea mărfurilor. Gândul l-a
dus la numeroasele tipuri de legături dintre oameni pe care ar fi
fost nevoit să le suporte, la amabilitatea la care ar fi fost obligat
şi s-a simţit sleit de puteri încă dinainte de a începe aşa ceva.
Nu-şi dorea nici soarta unui scârţa-scârţa pe hârtie, deşi ar
fi fost mult mai liniştit. Ar fi însemnat să se pună de acord cu
ceea ce-i refuzase întotdeauna tatălui lui. Niciodată! Oricum,
nu căuta nici o meserie, nici o carieră anume, ci doar câţiva
bani pentru a-i putea plăti chiria doamnei Zakreys.
A zărit un şantier, o gaură căscată între faţadele clădirilor,
ca un canin lipsă în dentiţia sănătoasă a oraşului.
Stând în echilibru pe o scândură, un bărbat brunet cânta
vesel, punând una peste alta cărămizile. Vocea frumoasă, ge­
nuină, suplă, mediteraneeană trimitea trombe de nepăsare ita-

28
Menească printre pereţi. Şi alţi muncitori cehi, slovaci, polo­
nezi, sârbi, români şi ruteni îşi treceau unii altora scânduri,
cărămizi, saci şi cuie, folosindu-se de-o germană stâlcită şi
rudimentară.
Hitler s-a apropiat, atras de glasul zidarului.
— S-ar găsi ceva de muncă şi pentru mine pe-aici, pe şan­
tier?
Italianul s-a oprit din cântat, oferindu-i un zâmbet larg:
— Ce ştiii să faci?
Lui Hitler i s-a părut că zâmbetul italianului încălzea până
şi aerul îngheţat.
— Mă pricep să vopsesc.
Pe chipul italianului s-a citit o uşoară dezamăgire. Hitler nu
s-a lăsat:
— Pot să mai fac şi altceva. Trebuie să-mi câştig şi eu pâi­
nea, a adăugat coborându-şi privirea în pământ.
Muncitorii au izbucnit în râs. Bănuiau că băiatul ăsta pir­
piriu, cu pielea galbenă ca de ceară, n-a mai mâncat de mult
cum se cuvine.
O mână caldă l-a prins de umăr şi l-a lipit de un tors pu­
ternic: Guido îl îmbrăţişa ca semn că e acceptat.
— Vino, măi băiete, îţi găsim noi ceva de făcut.
O clipă, fruntea lui Hitler s-a cuibărit la pieptul italianului.
Spre marea lui surpriză, bărbatul mirosea bine, o prospeţime
de lavandă care-i amintea de şifonierul mamei. S-a lăsat luat
de mână, bătut prieteneşte pe spinare şi condus la şeful echipei.
Deşi detesta contactul fizic, l-a lăsat pe italian în voia lui.
Nu mai conta, oricum era un străin. Şi-apoi - ce noroc! - , nu
va fi înconjurat decât de străini aici, pe şantier, aşadar nu doar
că nu va fi recunoscut de nimeni din Viena, dar le va fi supe­
rior tuturor acestor oameni pur şi simplu prin naţionalitatea
sa. A fost deci angajat, iar sarcina lui era să pregătească morta­
rul pentru Guido.
Bineînţeles, nu a pus-o la curent pe doamna Zakreys cu noua
situaţie, ci s-a mulţumit să-şi achite chiria, având grijă s-o facă
să-i fie ruşine de comportamentul ei din ziua precedentă.

29
 Cehoaica văduvă a mormăit câteva scuze păstoase şi s-a încălzit
cu totul la atingerea rece a banilor.
Hitler nu a ajuns deloc să urască zilele de pe şantier. Din
contră, avea senzaţia că nu el era cel ce amesteca apa şi cimen­
tul, se simţea aproape ca-n vacanţă şi parcă scăpase de sine
însuşi.
Fără a înţelege bine de ce, pe Guido îl aprecia. Veşnica vo­
ioşie a italianului, zâmbetul lui dezarmant, pleoapele vesele,
pieptul păros pe care îl arăta fără ruşine oricui, puterea bărbă­
tească clocotind în el, care-i dirija gesturile, glasul, italiana lui
sonoră şi fără asperităţi, braţele şi coapsele gata pentru orice
efort, toate acestea îl orbeau pe Hider ca soarele din miezul ier­
nii. Lângă zidar simţea că se încălzeşte, îşi recăpăta energia, îi
sorbea umorul şi, uneori, chiar surâdea.
Guido ţinea la „micul austriac", dar nu mai mult decât iu­
bea pe toată lumea. Hitler aprecia din plin afecţiunea aceasta
egal îndreptată către toţi, bunăvoinţa care nu-1 obliga cine ştie
ce. Era o plăcere să exişti în aerul respirat şi vânturat de Guido.
Câteodată, după muncă, mergeau împreună să dea un pa­
har pe gât. Hitler îl ajuta pe Guido să-şi corecteze germana.
Ţinea la această schimbare de roluri: seara, spre deosebire de
restul zilei, Guido asculta de el. Se bucura când buzele italia­
nului repetau cuvintele pe care i le dicta, când acesta îşi pro­
punea drept scop să-l imite, îi plăceau hohotele de râs care
punctau greşelile, dar şi, la încheierea fiecărei şedinţe, oftatul
exasperat al lui Guido, care murmura în hazlia lui germană,
Stâlcită de culorile şi de mirodeniile Veneţiei natale, că nu va
*euşi niciodată să vorbească în limba lui Goethe. Hitler era
Astfel beneficiarul unei superiorităţi absolute şi acceptate, şi
pentru aceasta îi era atât de recunoscător lui Guido, încât
^descoperea cuvintele prin care să-l încurajeze să reziste până la
Următoarea lecţie.
în clipa în care se despărţeau, Guido îl întreba pe Hitler de
fiecare dată unde locuia. Cel din urmă făcea uitată întrebarea,
fiindcă nu voia ca zidarul, cu sinceritatea lui proletară, să
Pătrundă în camera în care încă se putea crede student la pic­

3o
tură. Când Guido i-a propus să meargă împreună la prosti­
tuate, Hitler a fost nevoit să inventeze că deja era căsătorit şi
că serile îi plăcea să fie alături de soţia lui.
Guido a aruncat o privire furişă către mâinile mici şi fără
nici o urmă de verighetă ale austriacului, dar s-a făcut că nu
observă minciuna. S-a mulţumit, complice, să-i facă cu ochiul,
şoptind:
— Nu-i nimic. Dacă în vreo seară ai chef, te iau cu mine.
Sunt convins că habar n-ai pe unde sunt fetele.
Hitler a rămas îngreţoşat. Era împotriva prostituţiei, nu-şi
dorea să întâlnească acele femei venale, însă Guido intuise co­
rect: nici măcar nu ştia pe unde venea cartierul fierbinte. Şi s-a
simţit prins în flagrant defect de virilitate.
Intrau în iarnă, dar nimic nu altera forţa lui Guido. El şi
Hitler aproape că nu se mai despărţeau.
Intr-o vineri, Hitler i-a spus ceva important lui Guido: că
avea o voce foarte frumoasă, de bariton verdian, că nu merita
să rămână pe şantier şi că ar fi trebuit să ajungă cântăreţ de
operă.
— Deh, la mine în familie toţi au vocea ca a mea, a răspuns
Guido ridicând din umeri, şi zidari suntem din tată-n fiu!
— Totuşi, ascultă-mă pe mine, care m-am dus de multe ori
la operă, te asigur că ...
— Las-o baltă! N u oamenii ca noi ajung artişti. Trebuie să
ai un dar anume. Trebuie să fii născut printre ei.
Şi astfel a înăbuşit din faşă o conversaţie pe care Hitler ţinea
s-o pornească. Căci, după complimentul adresat lui Guido,
intenţiona sâ-i vorbească despre talentul lui de pictor, să-l facă
să înţeleagă că amândoi erau altfel decât ceilalţi, însă italianul
oprise confidenţele sintetizând peremptoriu: „N u oamenii ca
noi ajung artişti."
Seară de seară, Guido îl trăgea tot mai aproape de cartierul
prostituatelor, zicându-i cu zâmbet larg:
— Doar fiindcă eşti căsătorit nu înseamnă că nu ai dreptul
la micile tale plăceri.

31
 Hitler opunea o rezistenţă sălbatică în faţa propunerilor
tovarăşului lui, dar ceda teren şi, până la urmă, a trecut pragul
unui bordel.
Şi s-a simţit pe loc tare încurcat în sala plină de fum, în mij­
locul acelor fete cu zâmbete uşoare, cu gesturi mângâietoare,
care dădeau întruna din fund, cu decolteuri ameţitoare şi pi­
cioare care prea se desfăceau cu uşurinţă.
Guido le-a cerut să-l lase în pace pe prietenul care-1 înso­
ţise doar din politeţe, dar care nu dorea să consume nimic.
Lucrul acesta a mai înfrânat un pic intenţiile fetelor, însă nu
şi jena lui Hider. Unde să se uite fără să se murdărească? Unde
să-şi lase privirile fără să devină complicele spectacolului de­
gradant? Ba chiar cum să respire fără a aspira şi ruşinea?
Guido ţinea pe genunchi trei femei care toate păreau a se
certa, râzând şi ţipând pentru favoarea de a urca împreună cu el.
Hitler nu-şi mai recunoştea prietenul. Prin Guido el era
îndrăgostit de Italia. Italia fastuoasă şi simplă, vie şi decadentă,
prezentă şi absentă, unde până şi vocea unui proletar era încăr­
cată de comorile operei. în seara aceea însă, nu mai ţinea la
Guido şi nici la Italia, nu mai vedea decât vulgaritate, o vulga­
ritate groasă, carnală, fumegândă, şi care se oferea. D im po­
trivă, el se simţea pur, puritan, germanic.
Pentru a-şi combate dezamăgirea interioară, pentru a-şi as­
cunde tulburarea, a pus mâna pe un creion şi, pe faţa de masă
din hârtie, s-a apucat să-l deseneze pe Guido aşa cum îl vedea
acum: un Satan puţind a sex.
Trăgea liniile cu furie, rotunjind o buclă, conturând bine
gura, îngroşând din cărbune ochii, umbrind conturul figurii
veneţiene, scuipându-şi pe hârtie întreaga ură faţă de acea fru­
museţe i trivială.
Dintr-odată a realizat că totul se schimbase în juru-i. Toată
lumea amuţise şi se apropiase de el, uitându-se cum, într-o
transă înflăcărată, schiţa portretul italianului.
A tresărit şi i-a privit fix, plin de ruşine, mânios că lăsase ast­
fel să se vadă ceea ce gândea. Că se lăsase descoperit. Imediat
aveau să-i reproşeze dispreţul de care dădea dovadă.

32
 — Magnific! a exclamat o fată.
— Mai frumos decât modelul, a murmurat o alta.
— Incredibil, Adolfo. Păi, tu chiar eşti un pictor adevărat.
Guido îşi privea tovarăşul cu admiraţie. Cu siguranţă nu ar
fi fost mai mirat nici dacă ar fi aflat că Hitler era miliardar.
A aprobat de mai multe ori din cap, convins:
— Eşti un pictor adevărat, Adolfo, unul adevărat!
Hitler s-a ridicat pe neaşteptate. Toţi se uitau la el cu teamă.
Iar el se simţea bine.
— Sigur că sunt un pictor adevărat!
A rupt bucata de faţă de masă pe care desenase schiţa şi i-a
întins-o lui Guido.
— Poftim! Ti-o dăruiesc.
i

După care le-a întors spatele şi a ieşit. Ştia că nu-1 va mai

revedea niciodată pe Guido.

Şi a leşinat din nou.

Cu toate acestea, la început reuşise să-şi menţină o respi­
raţie regulată, până când halatul de mătase alunecase, ca o în­
jurătură, pe podea. Femeia îşi ţinuse cu graţie cocul care părea
că vrea să urmeze drumul halatului şi, cu un cot ridicat în aer,
îndrăzneaţă şi temătoare, îşi dăruise asistenţei spatele şi fesele
goale.
A dolf H. trăsese primele linii neliniştit, circumspect, ca
atunci când intri în apă rece. Pândea clipa în care avea să i se
facă rău. Desena din vârful cărbunelui, convins că o schiţă mai
apăsată l-ar fi dus direct la leşin. Numai că nimic teribil nu s-a
iscat în el. Degeaba se tot palpa şi asculta pe dinăuntru, tot nu
se simţea ameţit. Prin urmare încrederea în sine i-a revenit,
întărindu-i mâna.
Cu linii groase, apăsate, a conturat silueta de carne, apoi
i-a schiţat fesele şi coapsele. In sfârşit, a lucrat cu aplicaţie să-i
surprindă părul. în zece minute reuşise să fixeze pe carton o
schiţă care-i amintea de Leda şi lebăda a lui Leonardo.

33
 Profesorul a scuturat clopoţelul. Studenţii au schimbat foaia
de hârtie. Modelul s-a întors.
Iar Adolf nu a mai avut timp pentru a fi stăpân pe ceea ce a
urmat. încercând să se aşeze, femeia şi-a lăsat mâna să rătă­
cească peste piept şi peste pântece, ochii lui Adolf au rămas ca
lipiţi de traseul palmei, o putere violentă l-a zguduit şi, ame­
ţind, a căzut leşinat.
Cursul viitor a fost aşteptat cu nerăbdare de toată lumea.
Profesorii, supraveghetorii, studenţii din toţi anii, fără excep­
ţie, ştiau povestea flăcăului din anul întâi care leşina în faţa fe­
meii goale.
Adolf a urcat scările ce duceau spre cursul fatidic ca un con­
damnat care se îndreaptă către peretele lângă care va fi exe­
cutat. Deja gândurile i se amestecau: o parte din el îşi dorea ca
de data asta să reziste stării de rău, cealaltă ţinea să cedeze cât
mai repede cu putinţă.
Fie ce-ofi, dar să fie repede! S-o sfârşim odată!
S-a aşezat în faţa cartonului cu fruntea plecată.
Femeia s-a ridicat, iar tăcerea a devenit grea, totală, com­
pactă. Parcă se auzea răpăitul de tobe dinaintea execuţiei.
Femeia a înaintat până la marginea estradei. S-a oprit în
faţa lui Adolf şi s-a uitat lung la el. Şi-a prins foarte lent cor­
donul chimonoului, ca pentru a-şi pregăti gestul de a-1 desface
la momentul potrivit.
Lovitura a plecat dintr-odată: mătasea a alunecat, carnea
goală a apărut într-o deflagraţie sidefie, iar Adolf a leşinat. A
căzut atât de repede, încât nu a mai apucat să audă imensul stri­
găt de „Ura!“ ce se ridica din piepturile studenţilor entuzias­
maţi.
în aceeaşi seară, în singurătatea plină de fum a micii sale
camere, a rămas pe gânduri. Nu mai putea continua aşa. Doar
nu avea să-şi petreacă trei ani din sincopă-n sincopă, dându-se
în spectacol. Trebuia să se vindece.
Să se vindece? Asta era. S-a repezit la birou şi i-a scris ime­
diat doctorului Bloch.

34
 Adolf avea mare încredere în cel care-i îngrijise mama. Nu
mai era vorba despre încrederea într-un om, ci într-un medic.
Adolf nu-şi facea iluzii în privinţa capacităţii acestuia de a-1
vindeca, oricum, cine ar fi putut vindeca în ziua de azi cance­
rul? Totuşi, apreciase, recunoscător, modul în care doctorul
Bloch îi fusese alături şi alinase suferinţele iubitei sale mame.
în scurta sa misivă, nu a oferit nici un amănunt, mulţumin-
du-se să-şi prezinte cu suficientă angoasă neliniştea şi dorinţa
de a fi rapid consultat.
Săptămâna următoare, Adolf s-a hotărât să nu-şi mai asume
riscul de a merge la cursul de nud. A lipsit încă din ziua pre­
cedentă, trimiţând-o pe văduva Zakreys să anunţe, sub pretex­
tul unei indigestii.
în aceeaşi zi, pe când îşi rumega în pat gândurile, mare
i-a fost surpriza auzind pe culoar vocea voioasă a doctorului
Bloch.
— Tocmai plecam la Viena, Adolf, când am primit scri­
soarea ta.
Medicul, un bărbat înalt, agreabil, cu nas ascuţit, cu sprân­
cenele frumoase, de un negru albăstrui, care păreau, la fel ca
horbota mustăţii şi colierul bărbii, trasate cu tuş, îi zâmbea
larg lui Adolf cu gura ca tivită şi roşie, ce dădea gata clientela
feminină din Linz. A dolf era impresionat: doctorul sosise
intr-o fugă, uite că se gândise şi la el cineva, i se părea că regă­
seşte pe cineva din familie.
Doctorul Bloch a intrat în camera adolescentului şi au stat
mai întâi de vorbă despre tot soiul de nimicuri. Adolf ţinea la
glasul grav, cald, vibrant care năştea imediat intimitatea cu cel
ce îl asculta.
— Ei bine, Adolf, ce te doare?
— Nimic, i-a răspuns, căci, dintr-odată, se simţea bine.
— Nu asta a fost impresia pe care mi-a lăsat-o scrisoarea ta.
Doctorul s-a aşezat şi l-a privit atent pe băiat.
— Spune-mi despre ce e vorba.
Adolf a avut senzaţia că nu va reuşi niciodată să expună si­
tuaţia ruşinoasă, dar, sub privirea binevoitoare a cvadragenarului,

35
cuvintele au dat năvală şi totul a fost povestit. Pe măsură ce
vorbea, A dolf simţea că se linişteşte, debarasându-se de acea
problemă care, de acum, îi aparţinea doctorului Bloch.
Doctorul l-a ascultat până la capăt, apoi s-a scărpinat înde­
lung în creştet. După câteva întrebări prin care a verificat dacă
A dolf băuse şi mâncase rezonabil înainte de leşinuri, odată
obţinută confirmarea, a căzut pe gânduri.
De acum, Adolf H. se simţea bine. Avea încredere în me­
dic. Era chiar nerăbdător să afle diagnosticul, apoi tratamentul
propus de doctorul Bloch.
Acesta a făcut câţiva paşi şovăitori în jurul patului.
— Adolf, răspunde-mi ca unui frate mai mare, care ţine la
tine: ai făcut dragoste cu vreo femeie până acum?
— Nu.
— Vrei?
— Nu.
— Ştii de ce nu vrei?
— Mi-e frică.
Doctorul Bloch a mai dat de vreo trei, patru ori ocol pa­
tului.
Adolf l-a întrebat vesel:
— Aşadar, ce am?
După un răstimp doctorul Bloch i-a răspuns:
— Ai ceva care se vindecă, nu-ţi face griji. Aş vrea să vii cu
mine la un specialist.
— La un specialist?! a exclamat Adolf neliniştit.
— Dacă ţi-ai fi rupt piciorul te-aş fi dus la un chirurg. Dacă
ai fi tuşit prea tare, te-aş fi dus la un pneumolog. Vreau deci să
te duc la un specialist în boala ta.
— Bine.
Adolf s-a liniştit. Va avea ştiinţa grijă de el. Era tot ce-şi
dorea să afie.
Doctorul Bloch a dispărut pentru un ceas, apoi s-a întors
şi l-a anunţat pe A dolf că-i stabilise consultaţia pentru ora
optsprezece.

36
 Adolf şi-a petrecut după-amiaza citind şi fumând, după care
s-a întâlnit cu medicul la capătul străzii, la ora şaptesprezece
şi treizeci, după cum se înţeleseseră.
Au luat un tramvai, apoi altul, au schimbat mai multe pen­
tru ca, la căderea nopţii, să se oprească în capătul de sus al unei
străzi.
Au coborât câţiva metri şi au intrat la numărul 18, au suit
un etaj şi au sunat la o uşă.
Aceasta s-a întredeschis şi de după ea s-a iţit un cap.
Doctorul Bloch, cu mâna pe umărul adolescentului, i se
adresă politicos colegului de breaslă:
— Doctore Freud, vreau să vi-1 prezint pe Adolf Hitler.

Hitler nu s-a mai întors niciodată pe şantier.

Seara petrecută la prostituate îl salvase, amintindu-i că nu
era ca ceilalţi. In nici o privinţă. Lua în derâdere câştigul din
muncă, nu ţinea să se culce cu vreo femeie, nu voia să se su­
pună unei vieţi ordonate, ca toată lumea.
Cum de uitase în asemenea hal toate aceste lucruri? Ce pu­
tere bizară răspândea în jurul lui acest Guido? Ce farmec înşelător
şi toxic îl adusese în stare pe el, un artist, un pictor, un marginal,
să ajungă aproape de cele mai ordinare maluri râpoase ale vieţii,
să se epuizeze într-o activitate idioată, să mănânce şi să doarmă
pentru a-şi reface prosteşte puterea de muncă, să bea bere şi să
poarte conversaţii goale de sens prin cafenele pline ochi, să se
apropie de cartierele fierbinţi pentru a-şi dovedi, poate, într-o
seară, că şi el era, la modul vulgar, un bărbat în toată puterea
cuvântului? Hider fusese cât pe ce să se topească într-o existenţă
banală tot aşa cum zahărul se topeşte în apă. Fusese salvat in
extremis de crochiul lui şi de reacţia admirativă a acelor bipede.
— Sunt pictor! Sunt pictor! Nu trebuie s-o uit, îşi repeta
cu convingere în glas.
Şi şi-a tot spus-o până când s-a îmbătat cu propriile-i vorbe.
După ce a trecut foarte aproape de marele pericol - viaţa
obişnuită - , şi-a încheiat rapid convalescenţa. Şi-a reluat serile

37
lungi, învăluit de fumul ţigărilor, stând cu picioarele sub el,
pe pat, şi reflectând ori visând stârnit de cartea pe care o ţinea
deschisă în faţa lui. Ziua, pentru a o păcăli pe doamna Zakreys,
care-1 credea plecat la cursuri, la Academie, se plimba prin Viena
ori se încălzea la bibliotecă.
Nu-i rămăseseră prea mulţi bani, dar, în primul rând, nu
voia să facă economie. „Niciodată! îşi spunea. Niciodată n-am
să fiu ca toţi ceilalţi! Niciodată n-am să chibzuiesc, n-am să gân­
desc ca toţi ceilalţi!*1
Şi-a dăruit trei seri de operă la rând. Ca întotdeauna, Wagner
l-a copleşit mai mult decât sperase. Hitler nu asculta muzica
aceea, o aspira, o sorbea, se îmbăia în ea. Talazurile armonioase
ale instrumentelor cu coarde si > ale celor de suflat îl inundau
în valuri succesive, se tăvălea în ele, se pierdea, însă, vigilente,
rezistente, luminoase, vocile jucau rolul ferului care, din depăr­
tare, conducea navele gata să se scufunde. Hitler ştia pe de rost
toate cuvintele, îl îmbătau nobleţea, eroismul cărora le era
martor, se hrănea cu acele dovezi de vitejie. Ieşind astfel „cum
era mai-nainte“.
Din nefericire, în a treia seară Opera din Viena programase
Carmen de Bizet, pe care Hitler încă nu o ascultase, dar a şters-o
după primul act, dezgustat, dacă nu cumva chiar îngreţoşat de
muzica aceea clocotitoare, colorată, dezmăţată, de bmneta pro­
vocatoare care-şi rula ţigările pe coapsa dezgolită, mieunând cu
voce răguşită arii inepte, spectacol care-i amintea de stabili­
mentul curvelor. A ieşit indignat, fără a putea înţelege cum
dragul lui Nietzsche putuse lăuda fenfara asta de bordel pari­
zian. Sigur, e adevărat că, pe de altă parte, Nietzsche îl vorbise
de rău pe şi mal dragul lui Wagner, ceea ce dovedea că filozo­
ful dădea, fără îndoială, dovadă de prostie când venea vorba
despre muzică.
Nu mai conta! Chiar dacă era nemulţumit de cea de-a treia
seară, trăia totuşi cu satisfacţia că-şi cheltuise ultimele coroane
într-un chip somptuos şi inutil.
Evident, Zakreys a început din nou să alerge după el pe co­
ridor, cerându-i chiria.

38
 — Mai aveţi puţină răbdare, doamnă Zakreys, i-a răspuns
arţăgos într-o seară. Peste o săptămână iau bursa.
— Va trebui să-mi plătiţi totul, pe loc, cu tot cu restanţe.
— Bineînţeles. Vă propun chiar să vă achit în avans pentru
câteva luni.
Ai fi zis că Zakreys a înghiţit un ou întreg, cu tot cu coajă.
O clipă a rămas cu gura căscată. N u şi-ar fi putut închipui că
ar fi fost de aşteptat şi ceva bun din partea laşului ăsta de Hit-
Ier. Apoi a început să se agite, ţinând să-l ghiftuiască pe loc cu
ceai şi prăjituri de casă.
Prin urmare, nu mai avea la dispoziţie decât o săptămână.
D upă... Ce-o să se facă după?
Nu contează! Sunt un artist. Sunt pictor. D oar n-o să-mi bat
capul cu asemenea prostii.
S-a decis să-şi ocupe cea din urmă săptămână exersându-şi
arta. A început să lucreze în creion, dar s-a plictisit repede. Nu
era de-ajuns, avea nevoie de ceva mai consistent decât mina
de plumb. Şi-a lăsat deoparte caietul şi a început să viseze la o
pânză de mari dimensiuni, de foarte mari dimensiuni, o pânză
pe care s-o picteze în ulei, o pânză monumentală.
Era satisfăcut, lată un plan demn să-i ocupe gândurile.
A început să fumeze, cugetând la dimensiunile cadrului.
Analiza cifre şi măsuri. îşi împingea propria ambiţie cât mai
departe cu putinţă. De fiecare dată mărea şi mai tare şasiul.
Dimineaţa, deşi nu trăsese nici măcar o linie a tabloului şi
nici nu-i stabilise subiectul, resimţea intensa mulţumire de a
fi conceput cea mai mare frescă în ulei din lume.
Exaltat, a plecat la plimbare prin Viena. Era mândru de el.
Adăugase încă o capodoperă în panoplia omenirii. A hoinărit
prin cele mai frumoase cartiere, fericit să locuiască într-un oraş
atât de frumos, gândindu-se că şi oraşul va fi, într-o bună zi,
fericit că s-a îmbogăţit cu opera lui.
Zilele următoare şi le-a petrecut la muzeu. N u atât pentru
a studia operele maeştrilor, cât pentru a fi alături de ei, întrucât,
oricum, aşa avea să fie cândva. Se uita cu dispreţ la cele mai
vaste compoziţii, la cele mai ambiţioase, doar opera lui avea
să le facă praf, să le reducă la dimensiunile unei mărci poştale.

39
 Din când în când se deda unui joc pe care tocmai îl inven­
tase. Regulile erau simple: se aşeza în centrul unei săli imense,
ticsite cu tablouri de la plintă până-n tavan, închidea ochii, se
învârtea de mai multe ori pentru a nu mai şti în ce poziţie se afla,
după care deschidea ochii - pânza în faţa căreia se găsea era de
o valoare artistică egală cu aceea a compoziţiei sale care avea să
fie gata în curând. Lui Hider îi plăcea la nebunie să-şi ghicească
astfel viitorul. A aflat în acest fel că va picta la fel de bine ca
Bosch, Cranach şi Vermeer, lucru care l-a făcut să se înroşească
de emoţie. Desigur, nu a pus la socoteală ocaziile în care degetul
îi indicase vreo banchetă, vreun radiator ori pe gardianul
muzeului, rămas cu gura căscată.
Intr-o seară, la întoarcere, o aromă îmbietoare se strecura
dinspre bucătărie. In rochie violet, cu pompoane, coafată şi zâm­
bitoare, doamna Zakreys l-a invitat să împartă cu ea, în sufra­
gerie, pulpa de miel. Hitler s-a întunecat la faţă, înţelegând că
gazda îşi aştepta a doua zi banii.
A înfulecat mâncarea, după care s-a retras sub pretextul că
era extrem de obosit. Odată închis în camera lui, şi-a pus în
linişte lucrurile într-o geantă mare, de iută, a aşteptat ca hor­
căitul şi schelălăiturile obişnuite, de dincolo de perete, să-l
asigure că Zakreys dormea buştean şi, tiptil, a traversat aparta­
mentul.
întregul corp, întreaga atenţie se mobilizaseră în vederea
atingerii unui singur ţel: părăsirea casei Zakreys fără ca cehoai-
ca să se prindă.
Odată ajuns afară, nu s-a relaxat. Era nevoie să se strecoare
până la capătul străzii, dincolo de felinarul cu lumina de un gal­
ben murdar, s-o ia pe strada Mengel, să ajungă în semiobscu­
ritatea străzii Packen.
Abia acolo a respirat adânc, în sfârşit uşurat. Era salvat!
Şi tot abia acolo a realizat că era ger de crăpau pietrele, că
şoseaua era îngheţată şi un vânt turbat smintea caii, facându-i
să necheze din rărunchi.
Unde va dormi la noapte? Habar n-avea.

40
 Adolf H. se uita curios la doctorul Freud, fiindcă nu mai în­
tâlnise până atunci un „specialist".
Dacă l-ar fi întâlnit pe stradă, ar fi ghicit oare că omuleţul
acesta cu picioare scurte, care mirosea a tutun şi înota în cos­
tumul cenuşiu, de tweed, merita consideraţia şi laudele pe care
i le adresa acum doctorul Bloch? După ce ar fi putut recu­
noaşte un specialist? După ochelari, poate, după ochelarii ex­
centrici, cu rame groase din carapace de broască ţestoasă, care
încadrau ochii pătrunzători dându-le aspect de telescop... Oche­
larii, d a ... Asta trebuie să fi fost: doctorul Freud purta ochelari
de specialist.
— Care este specializarea dumneavoastră?
Cei doi medici s-au întors surprinşi să audă atât de limpede
glasul băiatului, care până atunci se închisese într-o tăcere po­
somorâtă.
— Sunt specialist în tulburări de comportament.
— A, da?...
— Practic psihanaliza.
— A, da, bineînţeles...
Auzind termenul „psihanaliză", Adolf a aprobat blazat, ceva
de genul „păi-sigur-că-da-unde-mi-o-fi-fost-capul?“, aşa cum
obişnuia să facă de câte ori se pronunţa în faţa lui un cuvânt
care avea peste patru silabe. Lucrul acesta îi lăsa timp să reflec­
teze. Psihanaliză? Oare ar fi trebuit să cunoască acest cuvânt?
A deschis porţile memoriei şi s-a aventurat pe terenul amintirii
de expresii greceşti: teleologie, dialectică, psihologie, hiperme­
tropie, epistemologie, epidemiologie... Doar termeni barbari, ce
purtau coifuri ascuţite, scut, lance deloc prietenoase. Poate că
pe undeva, printre vocabulele sălbatice şi zburlite, se găsea şi
„psihanaliza"... O fi fost ştiinţa urinei? A leşinurilor?
— Adolf, te deranjează dacă iau parte la prima şedinţă? l-a
întrebat doctorul Bloch.
Tonul rugător l-a mirat. De fapt, doctorul Bloch nu dădea
dovadă de umilinţă faţă de Adolf, ci faţă de doctorul Freud,
pe care părea că-1 admiră foarte mult.
— Nu, nu mă deranjează deloc.

41
 Doctorul Freud i-a indicat un divan acoperit cu un chilim.
— întinde-te, băiete.
Adolf s-a apropiat de canapea şi, dintr-o mişcare, şi-a scos
haina, cămaşa şi pantalonii.
De acum trecuse la izmene, urmând să se întindă gol-puşcă
în faţa celor doi bărbaţi care îl priveau speriaţi.
— Nu, nu, a exclamat Freud, repezindu-se să-i ia îmbrăcă­
mintea de pe jos, poţi rămâne îmbrăcat.
Se făcuse stacojiu de ruşine în faţa adolescentului rămas
doar în ciorapi, căruia îi întindea hainele.
Adolf s-a întrebat cum l-ar fi putut asculta aşa, îmbrăcat, dar
s-a conformat, s-a îmbrăcat la loc şi s-a întins. în definitiv, era
mai confortabil astfel.
Doctorul Freud s-a aşezat în fotoliul de lângă divan.
— Nu vă văd, domnule doctor.
— E foarte bine aşa. Uită-te-n tavan.
Adolf a încercat să înţeleagă ce trebuia să citească pe tavan,
dar deasupra lui tavanul era alb, banal, lipsit de acele mici pan­
carte acoperite de litere în ordine descrescătoare, uriaşe sau
minuscule, pe care medicii le pun de obicei în faţa pacienţilor
să le descifreze.
— Spune-mi ce problemă ai. Nu, nu te uita la mine. Te
ascult.
Atâtea fasoane începeau să-l agaseze pe Adolf, care însă a
profitat că nimeni nu se uita fix la el pentru a povesti mai rela­
xat despre leşinurile sale de la Academie.
îl auzea pe doctorul Freud mâzgălind în carnet şi s-a simţit
destul de mândru: aşadar, spunea lucruri care meritau să fie
notate, omul acesta era interesat de el.
— Băiete, ai ţinut la mama ta?
întrebarea l-a uluit într-o asemenea măsură, încât s-a ridi­
cat şi a început să tremure.
— Mult.
S-a crispat. Nu trebuia să cedeze şi să-şi lase lacrimile să curgă.
N u în faţa celor doi bărbaţi.

42
 — Dar la tatăl tău?
Ia te uită! întrebarea perfectă pentru a-1 opri din plâns. Pe
faţă i-a trecut o umbră de răceală. Ace de gheaţă îi înţepau
obrajii. Adolf a amuţit.
— Ti-ai
> iubit tatăl?
— N u înţeleg de ce îmi puneţi această întrebare.
— Şi asta te împiedică să-mi răspunzi?
— Da.
— Conchid că nu prea ţi-ai iubit tatăl.
Furia l-a făcut pe Adolf să sară-n picioare.
— Nu pentru asta am venit aici!
S-a proţăpit în faţa pretinsului doctor dorindu-şi să-l strângă
de gât.
Cufundat în fotoliul verde, Freud şi-a luat o figură întris­
tată şi a coborât privirea.
— îmi cer scuze. M-am gândit că s-ar putea să aibă o le­
gătură. Poate că m-am înşelat. Te rog să mă ierţi. îmi pare sin­
cer rău.
Sentimentul victoriei a explodat în pieptul lui Adolf. Acest
adult îi cerea iertare! îl pusese la locul lui! Şi-ncă pe un spe­
cialist! Mândria a eliminat furia.
Doctorul Freud a ridicat încet ochii spre A dolf şi l-a în­
trebat pe un ton serios, dar în care încă se mai putea citi jena:
— Ai putea, totuşi, să-mi povesteşti toate amintirile fru­
moase pe care le-ai păstrat despre tatăl tău şi să-mi descrii, dacă
asta nu te mâhneşte prea tare, clipele în care te-ai simţit fericit
alături de el?
Pentru o secundă, Adolf s-a simţit prins în capcană, dar şi-a
înghiţit saliva şi a murmurat:
— Fie.
S-a întins din nou şi s-a lăsat să alunece în apele memoriei.
Amintirile năvăleau, în jerbe, necontenit, ricoşând, trebuia să
le trieze, fiindcă pentru una frumoasă apăreau o mie neplă­
cute. Tatăl lui, acel tată care a sfârşit prin a se prăbuşi înaintea
paharului matinal cu vin alb, nu i-a lăsat decât durere, ură şi

43
răni. Pe deasupra lui, mai umflată decât un dirijabil care l-ar
fi strivit acolo, pe divan, bătrâna căpăţână detestabilă, de ne­
suportat, îngrijorătoare dădea iarăşi târcoale. Figura aceea ro­
şiatică, cu sprâncenele lăsate şi încruntate, cu mustăţile crescute
excesiv, în egală măsură lungi şi rare, care coborau sub formă
de piramidă de sub nas până la arterele de la gât, afişând veşnic
o grimasă mohorâtă. Auzea din nou glasul urlând lângă el,
simţea din nou, pe piele, loviturile de curea, regăsea singu­
rătatea trupului mic, rostogolit ca un bulgăre până lângă uşa
închisă, dincolo de care mama sa plângea, rugându-şi soţul să
se oprească. Ţinea din nou în mână toporul cu care voise să-şi
ucidă tatăl atunci când, încă o dată, îi lovise mama. Respingea
încă o dată bărbatul acela prea greoi, prea masiv, prea beat,
care, după ce uriaşe, făcuse scandal, insultase, îşi strângea acum
la piept fiul iubit pentru a-i vorbi, cu lacrimi de bucurie în
ochi, despre apropiatul lui viitor în administraţie. Se cutre­
mura încă sub biciuirea observaţiei violente: „Artist? N ici­
odată, atât timp cât trăiesc eu!“ Se revedea în podul îngheţat,
pătruns de dorinţa de a se spânzura. Se umplea iarăşi de bucu­
ria feroce pe care o resimţise deasupra jalnicului sicriu, deasupra
cutiei de mahon care în sfârşit păstra liniştea, pe când el, Adolf,
îşi ţinea mama în braţe, biata lui mamă, care, totuşi, îşi regreta
călăul, mama în lacrimi care nu pricepea că în sfârşit era elibe­
rată. Era nevoit să reziste valului de emoţii - emoţii depăşite
totuşi, însă atât de puţin - , pentru a reuşi, selectând, să prindă
una sau două imagini fericite, o expediţie cu barca, pe râu, o
după-amiază la extras mierea din stupi.
— Ştii din ce cauză a murit mama ta? s-a mulţumit doc­
torul să intervină.
— Da. De cancer.
Simţea cum se gâtuie. Numai orgoliul lui de bărbat îi per­
misese să răspundă la întrebarea insuportabilă. Copilul din el
reîncepuse să sufere. Se temea să nu izbucnească în lacrimi.
— Ce fel de cancer?

44
 Adolf nu a răspuns. Şi dacă ar fi vrut, nu ar fi putut. Pe chip
i se scurgeau lacrimi mari, sărate, buzele îi deveniseră grele, abia
de mai putea respira.
— Ştii?
>

Insistenţa rece a medicului l-a tulburat şi mai tare. A încer­

cat să răspundă, dar, incapabil să articuleze ceva, s-a trezit sco­
ţând nişte ţipete ca de corb.
Doctorul Bloch s-a repezit la Adolf şi l-a prins afectuos de
mână. Speriat de convulsiile băiatului, s-a decis să răspundă în
locul lui.
— Doamna Hitler a murit din cauza unui cancer la sân.
— N u dumneavoastră vreau să-mi răspundeţi, ci el. întoar-
ceţi-vă la locul dumneavoastră.
Voce rece, chirurgicală, precisă. Ca o seringă.
Doctorul Bloch bate în retragere, iar vocea lui Freud con­
tinuă:
— Spune-mi din ce cauză a murit mama ta.
Tremurul scutură corpul lui Adolf. Ai zice că e prăjit pe ti­
gaia divanului. Vrea să-i răspundă specialistului, doar a hotărât
s-o facă, va reuşi, va fi extrem de greu, dar nu mai poate da înapoi.
— Din cauza unui can ... unui cancer la s . .. la sân.
Ce să se fi petrecut?
Un fel de linişte se topeşte în el. Se destinde, mai-mai să
ajungă lichid. Se simte epuizat, dar s-a calmat. Propriul trup îi
face bine până-n toate colţişoarele oaselor, până-n cele mai as­
cunse unghere ale pielii.
Doctorul Freud îşi face apariţia, surâzător, deasupra lui. Chi­
pul auster parcă iradiază o anume bunăvoinţă.
— In sfârşit! Sunt mulţumit. Cel puţin un lucru adevărat
mi-ai spus, în ultima clipă.
Ceva părea să se fi încheiat. Cei doi medici trecuseră în
încăperea alăturată şi discutau liniştit.
Adolf a înţeles că se putea ridica. Deşi îmbrăcat, avea sen­
zaţia că abia acum îşi punea hainele, cu picioarele nesigure, uşor
ameţit.

45
 Cei doi s-au întors.
— Aşadar, domnule doctor, ce medicament trebuie să iau?
Doctorii au zâmbit, apoi Freud şi-a revenit primul şi s-a
încruntat.
— Este încă prea devreme să pot spune. Mai trebuie să
stăm de vorbă câteva şedinţe.
— A, da?
— Nu cred să ai nevoie de mai mult.
— M d a...
După chipul binedispus al doctorului Bloch însemna că
era o veste bună. Adolf însă se simţea de pe-acum epuizat.
— Spune-mi, tinere, cum te-ai gândit să mă plăteşti?
— Păi... adică... nu prea am cine ştie ce bani...
— Aşa mă gândeam şi eu, a zis Freud râzând. Ştiu cum e.
Si eu am fost student.
»

O sclipire veselă i-a trecut prin ochii scrutători. Lui Adolf

îi venea greu să-şi imagineze că omuleţul acesta cărunt, în
costum de tweed, fusese şi el cândva tânăr...
— Ce ştii să faci?
— Să pictez. Sunt student la Academia de Arte Frumoase.
— Foarte bine. Foarte interesant.
— Dacă doriţi, vă pot picta o firmă pe care să scrie: „D oc­
tor Freud, psihanalist".
— Psihanalist.
— Aşa: „Doctor Freud, psihanalist" şi, dedesubt, o minu­
nată scenă mitologică, dacă vreţi.
— Foarte bine. Ce scenă?
— Una din opera lui Wagner.
— Aş prefera mitologia greacă. Oedip şi Sfinxul, de exemplu.
— Se poate. Cum doriţi. N u prea-mi place mitologia
greacă, fiindcă este plină de nuduri şi, după cum v-am explicat,
atunci când pictez nuduri...
— Nu te teme. Oedip nu e femeie, ci bărbat...
— Atunci e perfect.
Adolf i-a întins mâna. Amuzat, Freud i-a întins-o şi el, şi au bă­
tut palma: firmă pentru Freud în schimbul vindecării lui Hitler.

46
 — Pentru data viitoare, dragă Adolf, pregăteşte-te să-mi
povesteşti un vis.
— Un vis? a exclamat Adolf panicat. Imposibil, nu visez
niciodată!

Hitler nu era un vagabond foarte călit. Viena secretă, Viena

vitală, Viena dublurilor şi a buzunarelor interioare, cea a scua-
rurilor în care se putea dormi fără să fii ridicat până dimineaţa
de poliţie, cea a refugiilor, a căminelor, a mâncării fără bani,
cea care ascundea în străfundurile ei portaluri discrete sub care
te puteai adăposti de vânt, curţi interioare unde nu ajungea
zăpada, săli de clasă goale noaptea, dar calde încă după activi­
tatea diurnă, Viena care disimula în spatele pilaştrilor vreunei
mănăstiri buna şi curajoasa măicuţă care nu se temea de cerşe­
tori, călugărul care oferea primului venit vinul lui de împăr­
tăşanie, amicala socialistă care întindea rogojini prin pivniţe,
această Vienă ca un Babei în care multitudinea de limbi se
sfărâma şi se tocea pentru a nu se mai vorbi decât idiomul uni­
versal al înfometării şi al somnului, Viena aceasta a recuperă­
rilor, în care eşuau deşeurile industrializării galopante, de
această Vienă Hitler habar nu avea. Unica Vienă pe care o avea
în minte era aceea a faţadelor, Viena glorioasă, monumentală,
de defilare, Viena noului Ring cu aleile sale lungi pentru pietoni
sau pentru călăreţi, Viena muzeelor imperiale şi a teatrelor cu
colonade, o Vienă care să fie vizitată de străini, de studentul
stupefiat, o Vienă de carte poştală.
Hitler a mers la întâmplare toată noaptea. Pentru fiul func­
ţionarului mărunt, a merge era unica justificare pe care o putea
găsi din momentul în care se afla pe stradă. Nu ţinea cu nici
un chip să se aşeze ori să se culce pe vreo bancă. Asta ar fi în­
semnat să ajungă un vagabond.
Zorii care mijeau i-au dat de veste că periplul se putea în­
cheia. Se afla în faţa ştersei Gări de Est.
A intrat. în acel decor, putea trece neobservat cu geanta aceea
mare pe care o ducea cu el.

47
 La grupul sanitar s-a apucat să se spele din cap până-n pi­
cioare. Era periculos, inconfortabil, atrăgând priviri dispre­
ţuitoare din partea călătorilor prezenţi, dar era încurajat de
dificultatea operaţiunii. Luptându-se pentru propria curăţenie
îşi dovedea că era un om demn. Când a terminat şi mirosul de
lămâie al săpunului i-a ajuns în nări pe valurile damfului de
amoniac, aproape că a regretat acel soi de gimnastică.
S-a întors pe peron, s-a aşezat pe bagaj şi a aşteptat.
Călători, călătoare, hamali, controlori, şefi de gară, vânză­
tori de cârnaţi, slujbaşi, toţi se agitau în jurul lui. Iar el con­
stituia centrul. Lumea sernvârtea. Iar el era pivotul. Doar el
cugeta la lucrurile esenţiale, doar el era preocupat de griji care
priveau omenirea: căci se gândea la pânza lui, la cea mai mare
pânză de pe faţa pământului, cea pe care urma să o picteze şi
care avea să-l facă celebru.
— Tinere, n-ai putea să m-ajuţi?
Lui Hider i-a luat ceva timp până să-şi schimbe direcţia pri­
virii, a auzului, apoi să se întoarcă spre bătrâna doamnă.
— Nu pot să-mi ridic valizele, sunt prea grele. Vrei să fii atât
de bun şi să mă ajuţi să le duc?
Hider nu-şi mai revenea: creatura cu pălărie, voaletă, mă­
nuşi şi intens parfumată cu aromă de tuberoze, care stătea în
picioare în faţa lui, îi întrerupsese sublima sa meditaţie. Ce tu­
peu! Sau, mai degrabă, ce inconştienţă!
— Poţi să mă ajuţi? Pari aşa de amabil!
Chiar aşa şi sunt, şi-a zis Hider. M ă ia drept un biet băiat
de optsprezece ani care aşteaptă trenul. Nu-şi dă seama că se adre­
sează unui geniu.
Hider a zâmbit, şi în zâmbetul lui se găsea întreaga con­
descendenţă a divinităţii care coboară printre oameni pentru
a-i lăsa să înţeleagă, cu o tristeţe plictisită: „Nu, nu sunt supă­
rat pe voi că nu sunteţi altceva decât ceea ce sunteţi, vă iert.“
Şi-a luat geanta în spate, a ridicat cele două bagaje şi a por­
nit alături de bătrâna unguroaică volubilă, care-i mulţumea
gângurind.

48
 Odată suită într-o trăsură, i-a strâns mâna lui Hitler, scutu-
rându-i-o cu putere, apoi i-a dat vizitiului ordin să pornească.
Hitler şi-a deschis palma în care-i lăsase o bancnotă.
„Asta-i steaua mea! şi-a zis. Steaua mea cea bună şi-a spus
iarăşi cuvântul. Steaua mea care, astă-noapte, m-a condus până
aici, la gară, şi a împins-o pe necunoscuta asta să intre în vorbă
cu mine şi să-mi lase bancnota în palmă. Mulţumesc, mămico.
Mulţumesc.11
Simţise el bine adineauri, la capătul peronului, cum stătea
aşezat pe geantă: continua să fie centrul lumii. Nu visase.
S-a întors în gară pentru a aplica lecţia destinului. întreaga
zi a ajutat călătorii să-şi care bagajele. Femeile singure care
coborau din vagoanele de clasa întâi nu aveau încredere în ha­
malii turci, prea gălăgioşi şi prea tuciurii, care se ofereau prea
direct, în schimb acceptau ajutorul tânărului palid - fără în­
doială, un soldat în permisie - , şi când se despărţeau de el se
arătau mult mai generoase decât ar fi fost cu un hamal de me­
serie. Sigur, nici una nu se dovedise atât de generoasă ca un­
guroaica, dar tocmai din acest motiv o trimisese destinul prima:
pentru a deschide calea.
Seara, Hitler, cu ceva bani frumoşi în buzunar, a zărit la
ieşirea din gară un mic afiş cu „cameră de închiriat" pe strada
Felber, la numărul 22. A intrat şi a lăsat banii pe masă. A fost
condus în camera 16.
S-a întins pe pat, cu braţele pe piept, şi a murmurat simplu:
„Mulţumesc, mămico", înainte de a se cufunda în somn.

Trecând prin oraş pentru a ajunge la cea de-a doua întâlnire

cu doctorul Freud, Adolf H. era urmărit de ghinion: pierdut
în gânduri, a ratat de mai multe ori staţiile în care trebuia să
schimbe tramvaiul şi a fost nevoit să se tot întoarcă.
— Ştiam c-ai să întârzii, i-a spus Freud deschizându-i uşa,
pentru a pune capăt şuvoiului de scuze.
Adolf nu a mai continuat, uimit că a scăpat cu atât de pu­
ţine reproşuri. Şi s-a întins pe canapea.

49
 Freud s-a uitat la ceas şi s-a aşezat.
— Ce vrei să-mi povesteşti azi?
în pofida propriei bunăvoinţe, lui Adolf îi venea greu să
găsească un subiect. Mintea lui era precum o casă imensă şi
goală, fără mobilier, fără tablouri, cu pereţii doar tencuiţi şi albi
ca neaua. Se învârtea pe-acolo fără a observa ceva, fără măcar
a putea zări ceva.
De mai multe ori a vrut să înceapă câte o frază, dar, după
două sau trei bolboroseli, s-a oprit fără a mai fi în stare să con­
tinue, uşor speriat chiar.
Răbdător, doctorul Freud nu părea mirat de aceste tăceri
prelungi.
După o vreme, pătruns de o infinită ruşine, Adolf s-a întors
spre el, l-a privit adânc în ochi şi a articulat foarte limpede:
— îmi pare rău.
— Nu-i nimic. Mă aşteptam la asta.
Adolf începea să priceapă jocul doctorului Freud: pretindea
că ghicise totul - accidentele, uitările, întârzierile, tăcerile -
după ce lucrurile se întâmplau. Uşoară treabă! Nu-1 puteai
contrazice şi, dacă erai vreun naiv, îi puteai chiar admira per­
spicacitatea. Se dădea savant fără prea mari eforturi.
— Data viitoare când mai prevedeţi ceva, domnule doctor
Freud, vă rog să mă anunţaţi şi pe mine. Pentru a vă putea veri­
fica predicţiile.
— Ei bine, prevăd că la încheierea acestei şedinţe ai să mă
deteşti.
Asta nu-i greu de prevăzut. Deja mă calcă pe nervi.
Apoi, dându-şi seama că, împotriva propriei voinţe, ajun­
gea să-i dea dreptate, A dolf H. s-a străduit s-o mai dreagă.
— Şi-atunci cum vom mai continua, domnule doctor?
— îmi poţi povesti un vis?
— Doar v-am mai spus că nu visez!
Adolf şi-a strâns pumnii şi s-a mustrat în gând. N u trebuie
să mă enervez, nu trebuie să-i dau dreptate, mai ales nu trebuie
să-i dau dreptate.

50
 — De când nu mai visezi?
— De unde să ştiu?! a-ntrebat strident Adolf.
— Ba da, ştii.
Fireşte că ştia, însă nici nu se punea problema să i-o mărtu­
risească acestui inchizitor cretin. N u mai visa de la moartea
tatălui. Dar de ce l-ar fi interesat asta? Şi, mai ales, ce interes
ar fi avut să i-o spună unui necunoscut?
Freud s-a aplecat spre el şi i-a şoptit încet:
— Nu mai visezi sau, mai degrabă, nu-ţi mai aminteşti vi­
sele de când ai afiat de moartea tatălui tău.
Ce ticălos! De unde-o f i ghicit? Ei, dar să nu mă enervez, nu
trebuie să mă enervez!
— Ţi-aş putea spune chiar, a continuat Freud, de ce ai în­
cetat să mai ţii minte visele începând din acea zi.
— Zău? a ţipat Adolf pe un ton atât de urât încât până şi
pe el l-a surprins.
— Zău. Vrei să-ţi spun?
— Ia să vedem!
— Chiar vrei? Vrei cu adevărat?
— Da, şi fară-ndoială mă veţi face să râd.
Adolf era din ce în ce mai uimit de vulgaritatea cu care îi
răspundea medicului. Numai că era ceva mai puternic decât
el. îi venea să i se pişe pe mutră.
— N-aş crede c-o să râzi, după cum zici. Din contră, cred
c-ai să fii... şocat.
— Şocat? Eu? M-aş tăvăli de râs. Pe mine nimic nu mă
şochează!
Ce e cu tonul ăsta? De unde vocea asta piţigăiată? Calmea-
ză-te, Adolf, haide, calmează-te!
— Nimic nu te şochează, cu excepţia unei femei goale.
Punct ochit, punct lovit! Cu siguranţă, omul ăsta are ceva cu
mine! Nu să mă vindece îţi doreşte, ci să mă distrugă!
— Cu excepţia unei femei goale, de acord, doar eu v-am
spus-o. Şi ce-i cu asta? Dar ia spuneţi-mi de ce nu mai visez
de când a murit tata, domnule Ştie-tot, ia spuneţi-mi, dacă tot
sunteţi aşa de şmecher!

51
 — Fiindcă, încă din cea mai fragedă copilărie, ai visat de mai
multe ori că-1 omori. Atunci când ai aflat că a murit, te-ai sim­
ţit atât de vinovat că i-ai dorit moartea, încât, din acel moment,
pentru a te apăra de pulsiunile criminale, ca şi de sentimentul
de culpabilitate, ţi-ai interzis accesul conştient la vise.
Furia îl dilatase parcă pe Adolf. Trebuia să lovească. A sărit
la picioarele divanului, căutând ceva de spart.
Freud s-a uitat neliniştit spre un teanc de cărţi. Fără vreo
ezitare, Adolf s-a repezit la ele şi le-a tras un şut.
Freud a oftat.
— N u ... N u ...
Şi cu cât Freud gemea mai mult, cu atât Adolf dădea mai
tare, de parcă tânguirea medicului ar fi fost chiar strigătul căr­
ţilor lovite cu piciorul.
Calmat, cu părul zburlit, gâfâind, Adolf s-a întors spre me­
dicul care-i zâmbea.
— Te simţi mai bine?
Incredibil! îm i vorbeşte politicos, de parcă nimic nu s-ar f i
întâmplat!
— Pentru tine am aşezat cărţile. Şi bine-am făcut. Dacă nu,
ai fi putut pune mâna pe altceva, mai de preţ. Şi sunt destule
în încăperea asta.
Freud a aruncat o privire de vânător mulţumit către nenu­
măratele statui arhaice, egiptene, cretane, cicladice, ateniene,
romane, elenistice care acopereau comodele şi biroul. Adolf şi-a
spus că prin colecţie ar fi trebuit să dea iama, dar era prea târziu,
focul se stinsese, nu-i mai dădea inima ghes, mânia îl golise.
Freud s-a apropiat de el.
— Băiete, nu trebuie să te simţi vinovat pentru sentimen­
tele tale. Orice copil de sex masculin îşi iubeşte excesiv mama
şi doreşte dispariţia tatălui. Am numit asta complexul lui
Oedip. Toţi am trecut prin aşa ceva. Atâta doar că unii taţi per­
mit rezolvarea armonioasă a acestei tensiuni, alţii nu. Al tău...
— Ia mai tăceţi! Nu vreau să vă mai aud! Nu vreau să mai
vin pe-aici!
— Normal.

52
 — Vă spun clar, nu e o ameninţare fără rost: n-o să mai calc
pc-aici!
— Am auzit. Dar de ce trebuie să-mi strigi în urechi? Ce-ai
vrea să mi se întâmple din cauza asta? Doar nu eu leşin, ci tu.
Dacă mai vii ori nu, lucrul ăsta nu schimbă nimic în ce mă pri­
veşte. Insă pentru tine...
Adolf şi-a prins capul în mâini. Nu suporta logica de mag
pe care ţinea să i-o aplice medicul.
Freud şi-a lăsat o mână pe umărul lui. Au tresărit amândoi,
ilar Freud a rămas aşa. O căldură pacificatoare, liniştitoare, era
pe cale de a se naşte între palmă şi umăr, o căldură care le urca
amândurora în trupuri.
Freud a început să vorbească cu o voce mai joasă, mai tan­
dră, fără legătură cu timbrul lui obişnuit, de pitic care-şi com­
pensa înălţimea ţinând să-i domine pe ceilalţi.
— Haide să facem o înţelegere, dragă Adolf. Dacă după
această şedinţă nu vei visa, să nu te mai întorci aici niciodată.
Dar dacă, după cum prevăd, vei reîncepe să visezi, promite-mi
că vei reveni. Ce zici?
Adolf se simţea atât de obosit, încât pentru a pune capăt ace­
lei încordări era gata să accepte. Şi să plece! Să plece cât mai
repede! Şi să nu se mai întoarcă nicicând aici!
— De acord.
— Pe cuvântul tău de onoare? Dacă vei visa, vei reveni?
— Pe cuvântul meu de onoare.
Mulţumit, Freud s-a dus liniştit la birou, notând ceva în
carnet.
Adolf s-a îndreptat spre uşă, căutându-şi paltonul pentru a
se evapora.
în prag, Freud l-a oprit.
— Şi, înţelegerea noastră?...
— Ah, firm a...
Adolf şi-a pus paltonul la loc, ascunzându-şi capul între
umeri. N u era nimic de făcut! Nu avea cum să scape. Promi­
siunea era promisiune. Chiar şi aceea făcută unui escroc.

53
 — Cum doriţi să arate? a întrebat morocănos.
— N u te deranjează că schimbăm obiectivul?
Adolf a ridicat din umeri.
— N u, din moment ce este vorba despre pictură.
încântarea a luminat chipul sever al medicului. Părea cu ade­
vărat mulţumit.
— Foarte bine. Urmează-mă, te rog. Am pregătit totul.
Adolf l-a urmat pe Freud, de-a lungul unui coridor. Doc­
torul a deschis uşa unei mici încăperi.
— Aceasta este toaleta rezervată pacienţilor. Chiar are ne­
voie de o vopsea proaspătă.
Consternat, Adolf s-a uitat la pereţii cam igrasioşi, apoi la
periile şi cutiile cu vopsea verde celadon lăsate pe podea. Era
atât de indignat, încât nu-şi mai găsea cuvintele.
Freud a zâmbit şi s-a făcut nevăzut în biroul său.
— Ţi-am spus că până la urmă te vei supăra pe mine.
*

— Spune-mi Wetti, a zis doamna Hori.

Hitler şi-a privit gazda cu respect.
Doamna Hori - ba nu, scuze, Wetti - îi domina pe toţi cei
cărora li se adresa, chiar şi atunci când se apleca pentru a turna
cafea într-o ceaşcă, chiar şi atunci când se ghemuia în balansoar
pentru a fuma o ţigară uşoară. Femeie înaltă, bine făcută, cu
sâni proeminenţi, cu şolduri maiestuoase, cu fese imperiale,
lăsa, de sub rochiile severe, să-i iasă în evidenţă un corp ce scăpa
propriei voinţe. în ciuda cocului perfect, în ciuda numeroaselor
coliere care nu erau însă pentru vârsta ei, în ciuda dantelelor
de băbătie plicticoasă, care ieşeau de sub mâneci sau din corsaj,
generozitatea magnetică a formelor ei atrăgea fără încetare
privirile bărbaţilor. Şuviţele roşcate şi rebele ce-i ieşeau de sub
fileul în care era prins părul, amploarea paşilor care făceau să-i
vibreze coapsele somptuoase, mersul legănat te lăsau să-ţi
imaginezi o senzualitate toridă. Wetti, ca şi alte femei voinice,
nu părea a fi în complicitate cu propriul trup, care exprima o

54
anumită parte a persoanei sale pe care atitudinea ei socială o
dezminţea. Vorbea pe ton uscat, de contabil avar şi cicălitor,
după îmbrăcăminte avea aerul unei oarecare doamne patroane,
dar se mişca de parcă ar fi fost o zeiţă dintr-un harem.
— Am o deosebită consideraţie pentru artişti. M ă bucur că
stai aici, la mine, Dolferl. îmi permiţi să-ţi spun Dolferl, dragă
Adolf?
— D a ... sigur că da, Wetti.
Iar Wetti părea mulţumită. Era obişnuită să comande totul
la ea în casă, gospodăria, programul, moravurile - „Fără femei
sub acoperişul meu şi fără cupluri căsătorite!1* inclusiv gradul
de familiaritate. Se arăta extrem de distantă, ba chiar rece, cu
anumiţi locatari, chiar dacă stăteau de ani de zile la ea, sau ex-
i rem de călduroasă, aşa cum găsea de cuviinţă să fie cu tânărul
I lider.
Tratamentul de favoare îi irita pe ceilalţi bărbaţi din pensiune.
Prin aceasta aveau senzaţia că Wetti le spunea: „Sunteţi bătrâni,
el e tânăr şi-mi place mai mult decât voi.“ Dintr-odată s-au arătat
neîngăduitori cu Hitler, nescăpând nici o ocazie de a-i trânti o
uşă-n nas ori de a-1 înghesui pe scări, lucru pe care băiatul nu-1
remarcase, după cum nu observase nici excesiva amabilitate a
doamnei Hori - vai, scuze, Wetti - faţă de el, terorizat cum era
de femeia autoritară şi maternă, din partea căreia până şi gesturile
dovedind familiaritate i se păreau nişte ordine.
Hitler se arăta cu atât mai ascultător - aşadar, mai ferme­
cător - cu Wetti cu cât o minţise, iar grija excepţională a gazdei
sale tocmai din acea minciună se născuse. în fiecare dimineaţă
o lăsa să-şi închipuie că se ducea la Academia de Arte Fru­
moase. Nu doar o dată, pe când îşi aştepta, în gară, clientela,
avusese senzaţia că o zăreşte pe Wetti facându-şi apariţia la un
capăt de peron, păcălit de pasul maiestuos al vreunei poloneze
bogate sau al vreunei contese rusoaice. învăţase însă să se cal­
meze şi să nu se mai teamă de sosirea inopinată a teribilei sale
gazde, care, mult prea ocupată cu supravegherea a tot ce se pe­
trecea sub acoperişul ei şi nefacând decât dimineţile mici es­
capade la piaţă, nu şi-ar fi permis niciodată nici cea mai scurtă

55
călătorie care ar fi îndepărtat-o de pensiunea din strada Felber,
de la numărul 22, prin urmare nu avea să pună nicicând picio­
rul în vreo gară.
Când avea timp de pierdut, între două trenuri importante,
Hider se ducea în cafeneaua Kubata, unde dădea de presa naţio­
nală lăsată la dispoziţia consumatorilor. îşi făcea ucenicia poli­
tică. El, care nu citise în viaţa lui altceva decât cărţi oarecare,
romane de aventuri, librete de operă sau culegeri din Nietz-
sche sau Schopenhauer, descoperea actualitatea politică, se stră­
duia să priceapă numele partidelor, ale şefilor acestora, jocul
democratic. Descifra totul cu egală pasiune, având impresia că
astfel devenea bărbat.
într-o zi, în gară, un individ blond, elegant, rafinat, înarmat
cu un ţigaret extravagant, din fildeş, înfăşurat într-un palton
de astrahan, cambrat, sclipitor şi lucios ca mătasea, a aruncat
o revistă, la coborârea din tren. Fără a-şi fi dat seama, a ratat
coşul de gunoi, iar revista a aterizat la picioarele lui Hitler.
Hitler s-a aşezat într-un colţ şi a parcurs publicaţia pe care
n-o văzuse niciodată în cafeneaua Kubata, dar pe care o re­
marcase la tutungeria de la numărul 18, din strada Felber,
cumpărată de bărbaţi destul de frumoşi, dar îmbrăcaţi puţin
cam prea pretenţios. Se numea Ostara şi avea imprimat un
semn ciudat, de care Hitler nu mai dăduse până atunci, însă
care părea să posede o adevărată valoare estetică: o cruce ale
cărei braţe erau îndoite de două ori. Studiind articolele, a des­
coperit că era vorba despre svastică, despre crucea gammadion,
care simboliza cândva, la hinduşi, soarele. Directorul revistei,
un oarecare Lanz von Liebenfels, făcea din crucea aceea atât de
bogată în unghiuri marca eroului germanic.
Hitler s-a lăsat absorbit de paginile din Ostara. Descoperea
cu uimire o nouă gândire: Lanz von Liebenfels afirma supe­
rioritatea rasei germane ariene asupra tuturor celorlalte rase.
Sprijinindu-se pe argumente arheologice, explica faptul că o rasă
superioară, o rasă blondă coborâse din nordul Europei şi con­
struise primele monumente arhitecturale ale omenirii, dol-

56
menele şi alte ansambluri uriaşe de pietre, iar acestea erau în
acelaşi timp „staţii", urme şi repere ale trecerii lor, dar şi altare
ale religiei solare. Această rasă blondă superioară şi civilizatoare
la cel mai înalt nivel, rasă păgână care aducea cultul lui Wotan,
rasă căreia Wagner i-a reconstituit zeii şi eroii în sublimele lui
opere se lăsase de atunci invadată şi lipsită de legitimitate de
către alte rase, toate inferioare, însă numeroase şi fără scrupule,
toate brunete, care aruncaseră Europa în actuala decadenţă.
Lanz von Liebenfels chema la trezirea rasei superioare, care
trebuia să ia din nou conducerea, să se apere de celelalte şi să nu
ezite să le distrugă. Propunea cu precizie un program medical şi
politic fără precedent: blonzii trebuiau să impună sterilizarea
bărbaţilor bruneţi, sterilizarea femeilor brunete, în aşa fel încât
să scape de ei în două generaţii. Până atunci, trebuiau luate
măsuri urgente privind deportarea tuturor degeneraţilor, bolna­
vilor incurabil şi grupurilor rasiale impure din Germania şi din
Austria. Astfel, înainte de a fi purificat întreg pământul, spaţiul
germanic ar fi dezinfectat. Pe primul loc al fiinţelor de care ar
trebui scăpat, Lanz von Liebenfels aşeza evreii, pe care-i descria
drept nişte şobolani mizerabili, împuţiţi, infiltrându-se peste tot
prin gurile de canal, susţinându-se unii pe alţii, organizând
discret lumea finanţelor, industria şi prostituţia, adevăraţi oa-
ineni-animal răspunzători de tot ce e urât în lume şi care nu
ezitau, spre deosebire de nordicii mult prea mândri pentru a
ataca alte rase, să pună la punct înrobirea albilor. Pentru a cele­
bra rasa blondă, eroică şi creativă, pentru a ridica osanale ochilor
albaştri, singurii demni să contemple universul, Lanz von Lie­
benfels crease un nou ordin, Ordinul Noului Templu, şi propu­
nea, în vechiul lui castel din Werfenstein, situat pe malul Dunării,
organizarea de conferinţe şi de ceremonii rituale.
Fascinat, Hitler pierduse noţiunea timpului. Inima-i bătea
mai să-i sară din piept, gura i se uscase, ochii îi ieşiseră din or­
bite devorând şi cea mai mică fărâmă de text. Niciodată, în presa
vieneză, în general antigermană şi profranceză, nu mai întâlnise
aceste idei. Nici măcar în Deutsches Volksblatt, organ al partidului

57
creştin social, de un antisemitism declarat, nu mai dăduse de o
astfel de logică extremistă, de o astfel de sistematizare, de sta­
bilire clară a unui program radical şi raţional decurgând din
superioritatea unei rase asupra alteia. L-a cuprins ameţeala.
Ceva din exaltarea lui Lanz von Liebenfels trecuse în el, ca o
febră contagioasă.
Furios, a închis revista şi s-a uitat la preţul imprimat alături
de svastică.
— Cincisprezece helleri pentru o asemenea inepţie?! Nu
doar că nu merită, dar ar trebui şi interzisă la vânzare! Ce por­
cărie!
Revoltat de atâta prostie, şocat de forma raţională, istorio-
grafică, ştiinţifică aproape pe care o lua rasismul delirant al ideo­
logului, a aruncat revista la pubelă.
— Aici îi e locul otrepei ăsteia!
Crescut de mamă în respectul celorlalţi, Hitler învăţase să
dispreţuiască antisemiţii. Doar nu-1 aprecia cu drag pe docto­
rul Bloch, medicul lor de familie, care o îngrijise atât de dedi­
cat pe mama sa în timpul bolii? Niciodată nu judecase oamenii
în funcţie de faptul că erau ori nu evrei. De altfel, nici nu ştia
să-i recunoască. Citind Ostara, nu numai că resimţise iarăşi
dispreţul faţă de rasismul manifestat de ai săi, dar chiar fusese
indignat. Se simţea vizat personal de violenţa lui Liebenfels:
auzi, blonzii superiori bruneţilor! Păi atunci şi el, Hitler, ar fi
trebuit să fie supus vasectomiei şi deportat cine ştie unde...
Ce periculoasă ţesătură de idei nesănătoase!
încordat, agasat, nu îndeajuns de surâzător pentru a inspira
încredere frumoaselor lui cliente, Hitler s-a decis să nu mai
muncească şi s-a întors în strada Felber, la numărul 22.
— Vai, Dolferl, te-ai şi întors?! a strigat jenată gazda, care
moţăia în şezlong, aranjându-şi cocul cu trupul abandonat şi
mult mai voluptuos decât şi-ar fi putut închipui.
— Da, profesorul de portret e bolnav. M-am întors pentru
a lucra la mine în cameră.
— Profesorul de portret? Hotărât lucru, înveţi nişte minunăţii.

58
 Hitler şi-a coborât cu modestie privirea.
— Vrei să bei cu mine un ceai?
— Da, doamnă H ori... adică... vreau să zic... da, Wetti.
Femeia a zâmbit, apreciindu-i efortul, ca o învăţătoare care-şi
încurajează elevul.
Au trecut în apartamentul privat al lui Wetti, unde clienţii
nu puneau piciorul.
Wetti se deplasa cu graţie lentă, de uriaşă, prin salonul mic-
burghez: aplecându-se să ia un platou, şi-a lăsat neatentă sânii
să se umfle sub corsaj; aşezându-se pe scaunul îmbrăcat în
i iucuri, s-a cambrat şi şi-a întins pulpa într-o atitudine pro­
vocatoare, pe care o credea una demnă, apoi şi-a dus ceaşca la
buze, i-a aspirat adânc aroma, de parcă s-ar fi pregătit să în­
ghită o bucăţică aleasă.
— Află, dragă Dolferl, că ard de curiozitate să-ţi văd de­
senele.
Hitler s-a-nroşit până-n vârful urechilor.
— D a ... poate... când se va ivi ocazia... Deocamdată, nu
sunt mulţumit de mine.
— Eşti prea modest, i-a spus gazda coborându-şi genele
lungi, cu atitudinea unei femei care consimte.
— Ba nu, ba nu. N u e vorba despre modestie, ci despre
luciditate.
— Vaaai, asta-i şi mai bine! a exclamat gazda, scoţând un
mic ţipăt din adâncul pieptului, pe care îl credea semn de bună
creştere, dar care amintea de un geamăt de alcov.
Apoi şi-a lăsat coatele pe masă, iar sânii, aplecându-se spre
Hitler, mai-mai să-i rupă corsajul.
— Mi-ar plăcea tare mult, dacă se va ivi ocazia, să pozez pen­
tru tine.
A rămas pe gânduri, buzele luând o expresie indecentă.
— Absolut onorabil, desigur. îţi voi poza pentru un portret
şi aşa te vei putea antrena şi tu ...
Şi-a răsucit cu un deget o buclă rebelă, cu ochii strălucind.
Părea fermecată de ideea pe care o avusese.

59
 — Ce părere ai?
Hitler însă, îngrozit, nu era în stare să răspundă.
Tocmai zărise pe măsuţa gazdei un teanc întreg de reviste
Ostara.

Nemişcat, aşezat pe pat cu picioarele sub el, cu capul dat

pe spate, cu ochii pe jumătate închişi, A dolf îşi împodobea
camera cu ghirlande de fum, când s-a auzit strigat din stradă.
— Adolf! Adolf! Grăbeşte-te! Vino!
S-a aplecat peste fereastră şi l-a descoperit pe doctorul Bloch,
zâmbitor, în ţinută de seară, cu capă, smoching şi joben,
aplecat pe geamul unei trăsuri şi chemându-1 binedispus. Cât
ai clipi, Adolf a ajuns lângă el, îmbrăcat cu redingota lui roasă,
cu mănuşile tatălui într-o mână şi bastonul vechi cu mâner
tăiat oblic în cealaltă.
Trăsura a pornit în noapte. Chipul doctorului Bloch căpă­
tase culori bizare, prea roşii în obraji, iar în jurul ochilor prea
negru şi sclipitor. Dacă Adolf nu l-ar fi cunoscut foarte bine,
ar fi putut să jure că medicul se machiase. Bloch bea cupă după
cupă de şampanie, oferindu-i şi băiatului, care le dădea şi el peste
cap una după alta.
Au ajuns cântând într-un cartier îndepărtat al Vienei, pe care
Adolf nu-1 cunoştea. Trăsura s-a oprit pe malul unui canal care
amintea de Veneţia, faţadele tuturor clădirilor dând direct că­
tre apă.
Doctorul Bloch l-a suit într-o gondolă. Fără a tulbura su­
prafaţa apei negre, unsuroase şi liniştite, au parcurs mai multe
din aceste căi ciudate, trecând prin faţa unor palate iluminate,
de unde soseau murmurele languroase ale barcarolelor.
Gondola a tras lângă treptele unui cazinou. Hohote de râs
ajungeau până la ei prin ferestre. Stelele dansau pe valuri.
Doctorul Bloch l-a luat de mână pe Adolf şi au intrat în­
tr-un vestibul îmbrăcat în marmură, care lăsa liber drumul
către etaje pe scări monumentale de marmură. La primul etaj,
un grup de femei împodobite cu pene de culori ţipătoare s-au

60
repezit spre ei ciripind volubile într-o limbă pe care Adolf nu
<» înţelegea. Surâzător, doctorul Bloch le-a lăsat să-i atingă, să-i
mângâie, fără a le da mai multă atenţie decât unor animale de
casă. Femeile îi strângeau braţele, şoldurile, coapsele lui Adolf
Intr-un fel care nu-i plăcea, dar s-a hotărât să-şi adapteze com­
portamentul după modelul medicului.
La al doilea etaj, femeile au dispărut brusc. Doctorul l-a
Introdus pe A dolf într-o încăpere în care mai multe femei, în
cămăşi de noapte sau în combinezoane, lucrau cu pasiune bro­
dând, tricotând ori croind.
Una dintre ele s-a oprit, şi-a dus mâinile la gât şi a strigat:
— Domnul Hitler!
Au început toate să ţipe. Numele lui Hitler ricoşa dintr-un
cap cu părul ondulat în altul cu părul întins. Şi-au ascuns toate
Icţele în mâini, de parcă s-ar fi temut să nu fie pălmuite...
Doctorul Bloch părea a fi stăpân pe situaţie.
— Nu, nu e domnul Hitler, e fiul lui.
în aceeaşi clipă, Adolf a simţit o durere ascuţită sub pântece
şi s-a rupt parcă-n două sub efectul loviturii. Una dintre femei
il pocnise pe neaşteptate. Iar el s-a prăbuşit.
Când a reuşit să-şi revină, toate acele frumuseţi înspăimân-
late dispăruseră. Doctorul Bloch se uita părinteşte la el şi repeta:
— îţi garantez că nu ai nimic. Eşti absolut normal. N u ai
nici un motiv să-ţi provoci asemenea dureri.
— Dar vă jur că ele a u ...
— T n --T n -T «-
— Sunt sigur că m-a lovit una dintre ele.
— Ţ ţţ... Ţ ţţ... Ţ ţţ... Doar am fost lângă tine şi nu am vă­
zut nimic.
Adolf nu mai ştia ce să spună, fiindcă într-adevăr din acea du­
rere fulgerătoare nu mai simţea nimic. Mai că-i venea să creadă
că nici măcar nu existase...
— Urmează-mă.
Medicul l-a tras de mână într-o altă aripă a palatului. După
ce au urcat câteva etaje şi au trecut prin mai multe vestibuluri,

61
au ajuns într-un mic budoar unde ardea doar o lumânare. O
femeie acoperită sumar de o cămaşă roşie din mătase dormea
întinsă lasciv pe o canapea din vremea Imperiului.
Adolf s-a simţit de-a dreptul hipnotizat de albeaţa cremoasă
a pielii acesteia, care palpita în egală măsură la suprafaţă şi
ca o chemare a adâncurilor, numai satin şi aluat chemându-te
să mângâi şi să frămânţi, o carne pe care-ţi venea să o înhaţi cu
toate că frumuseţea femeii inspira, în acelaşi timp, o spaimă
sacră.
Doctorul Bloch s-a apropiat de femeia adormită, a înge­
nuncheat lângă pat şi i-a ordonat lui Adolf să facă la fel.
— Uită-te bine şi obişnuieşte-te.
In primele minute, Adolf nu i-a aruncat decât ocheade fu­
gare, temându-se că, dacă ar fi privit-o insistent, ar fi putut-o
trezi pe cea care dormea, ca atinsă de un deget fierbinte.
Doctorul Bloch s-a aplecat deasupra femeii şi i-a ridicat
încet bluza de mătase.
Femeia a rămas goală, gata să se dăruie, lascivă, inconşti­
entă, întinsă în neruşinarea ei la doar câţiva centimetri de Adolf,
care simţea că trupul îi fierbe.
Doctorul l-a prins de mână şi l-a tras mai aproape de fe­
meie. La început Adolf s-a opus, îngrozit, înfricoşat de nici el
nu ştia ce...
Numai că, ferm, metodic, ţinându-1 strâns, doctorul Bloch
i-a condus lui Adolf mâna către sânul liniştit al celei ce dormea
şi i-a lipit-o de acesta...
La contactul cu carnea moale şi fierbinte, Adolf a avut o
senzaţie orbitoare...
...şi s-a trezit.
I-au trebuit mai multe minute pentru a-şi pune în ordine
gândurile, pentru a înţelege că tot în patul închiriat al doam­
nei Zakreys se afla, pentru a admite că scena minunată pe care
tocmai o trăise ţinea de vis, că doctorul Bloch nu venise după
el, aseară, să-l caute, că nu atinsese cu adevărat acea creatură
sidefie.

62
 S-a întors pe cealaltă parte, şi-a înfundat capul în pernă şi
N-a folosit de amintirea visului pentru a trăi iar şi iar scena,
până dimineaţă.
încântat, a alergat la Academie cu senzaţia că era un alt om.
( iliiar dacă nu fusese decât o fantasmă, cunoscuse în noaptea
.iccea o adevărată iniţiere sexuală.
în pragul Academiei însă, s-a oprit ca fulgerat.
„Dacă, după cum prevăd, vei reîncepe să visezi, promite-mi
uf vei reveni."
Un fior de silă i s-a scurs de-a lungul spinării. Diabolicul
medic îl anunţase: va reîncepe să viseze. Astfel, datora savuro­
sul moment nocturn insuportabilului omuleţ care-1 pusese să-i
icvopsească veceul!
Furios, Adolf a intrat la cursul de geometrie cu cheful de a
pocni pe cineva. întreg câştigul din noaptea trecută se evapo­
rase. Şi s-a apucat de lucru morocănos.
în pauză, a tresărit auzindu-1 pe unul dintre colegi pronun­
ţând numele doctorului.
Bernstein şi Neumann, cei mai străluciţi studenţi ai şcolii,
aveau o dispută legată de Freud.
— E cel mai mare geniu al vremii noastre, afirma Bern­
stein. Mulţumită lui, omenirea se va putea cunoaşte şi vindeca.
— Poate, i-a răspuns Neumann, dar nu cred că această cu­
noaştere a inconştientului va fi în favoarea artiştilor. Din con-
i ră, riscă să-i facă să dispară. Doar o nevroză naşte artistul, o
nevroză îl inspiră şi-i dă energie creatoare. Ţin la nevroza mea
jl nu vreau să mă schimb cunoscându-mă mai bine. Nu con­
tează dacă sunt fericit ori nu, prefer să-mi fie rău, dar să con­
tinui să pictez. Cu atât mai mult cu cât atunci când pictez sunt
lericit.
— Nimeni nu spune că psihanalistul te va transforma în-
tr-o persoană sterilă, i-a replicat Bernstein. Sigmund Freud
tratează omul, nu artistul.
— Cum se poate face deosebirea dintre om şi artist? s-a
.uitat Neumann indignat. Sigmund Freud se joacă cu focul,
lipsit de distanţa necesară pentru a putea judeca lucrurile.

63
 — Nici vorbă. Freud a scris despre artă şi...
Adolf a încremenit, năucit. Cel mai mult îl dezorienta fap­
tul că ambii studenţi spuneau atât de firesc „Sigmund Freud“,
de parc-ar fi spus Richard Wagner sau Hieronymus Bosch.
Adică doctorul Freud, din strada Berg, de la numărul 18, era
chiar atât de cunoscut? A dolf nu-1 luase decât drept un spe­
cialist de cartier, pe când, pare-se, medicul era autorul unor
teorii care pasionau tineretul intelectual. După respectul în­
spăimântat cu care ceilalţi urmăreau polemica, Adolf realiza
că nu era singurul care habar n-avea de rolul capital al lui Sig­
mund Freud, nici singurul care abia acum îi descoperea nu­
mele întreg.
N u înţelegea prea bine natura dezbaterii, dar recunoştea
unele cuvinte pe care le auzise în conversaţia dintre Bloch şi
Freud: pulsiune, nevroză, inconştient, cenzură...
Inapoindu-se în sala de curs, s-a strecurat lângă Bernstein
şi l-a întrebat pe un ton detaşat:
— Sigmund Freud, despre care vorbeai, este cel care are
cabinet în strada Berg, la numărul 18?
— Da! a exclamat Bernstein. Visez să-l întâlnesc într-o
bună zi! Cum voi avea bani, v o i... Ia stai aşa! II cunoşti?
— Da, da, a răspuns Adolf cu o anumită doză de vanitate,
e un prieten de familie.
Spera ca răspunzând astfel să ocolească întrebarea, nu să-i
provoace o asemenea reacţie lui Bernstein. Acesta nu i-a mai
dat pace până seara, interesându-se în sfârşit de persoana lui
Hitler, dovedindu-i afecţiune, propunându-i o mulţime de
servicii în schimbul unei simple întâlniri cu acel prieten de
familie.
Adolf era uimit.
Aşadar, poate că medicul nu era chiar şarlatanul pe care cre­
zuse că-1 dibuise. Indiciile se strângeau în favoarea lui: respectul
pe care i-1 acorda doctorul Bloch, influenţa intelectuală pe care
părea să o exercite, amabilitatea lui Bernstein faţă de Adolf de
când aflase că acesta avea legătură cu Freud şi, mai ales, visul,
visul lui, primul pe care şi-l amintea după atâţia ani...

64
 „Dacă, după cum prevăd, vei reîncepe să visezi, promite-mi
că vei reveni."
Zvâcnitoare, încăpăţânată, mereu mai puternică, mereu mai
limpede, fraza medicului i se răsucea în memorie facându-1 să
kc simtă vinovat.
A hotărât: se va întoarce a doua zi. îşi va respecta promi­
siunea.
Şi a adormit satisfăcut, felicitându-se pentru devotamentul
său. înmulţea complimentele faţă de propria-i persoană pentru
a nu-şi mărturisi că o va face şi din snobism, doar de acum in­
tra în casa unui medic celebru.
Numai că ziua următoare lucrurile nu s-au petrecut aşa cum
prevăzuse. Doctorul Freud s-a arătat rece, indispus parcă de su­
netul vesel al soneriei şi, în pofida entuziasmului cu care Adolf
i-a anunţat ca pe o victorie faptul că visase, nu i-a dat întâlnire
decât peste zece zile.
„Nu-i mai pasă de mine", şi-a spus Adolf ieşind.
Dar, de fapt, să-i fi păsat vreodată?
Zece zile mai târziu, la cabinetul doctorului Freud s-a pre­
zentat un A dolf docil şi cooperant, gata să-i povestească visul.
— Totul e-n ordine, băiete, cred că ştiu ce ai.
Sigmund s-a ridicat zâmbitor, mai relaxat decât oricând.
Şi-a aprins o ţigară din care a tras cu voluptate.
— Am înţeles de ce nu poţi vedea o femeie goală fără să
leşini. Ba chiar pot să-ţi dau o veste bună: peste câteva clipe,
imediat ce-ţi voi explica, vei fi vindecat.

întrevederile dintre Wetti şi Hitler deveneau periculos de

frecvente. Tânărul îşi petrecea zilnic câte un ceas în salonul ei
strâmt. După ce-şi sorbeau ceaiul de portocale şi mâncau pră­
jiturile cu ghimbir, Hitler îşi scotea mapa pentru desen, se
aşeza într-o margine a încăperii, la distanţă de model şi lucra
discutând despre artă.
— De ce stai atât de departe, dragă Dolferl? gemea langu­
ros Wetti.

65
 — Ţânţarul se arde dacă vine prea aproape de flacără, răs­
pundea Hider invariabil.
Tot aţa lăsa şi Wetti să-i scape, roşie toată, câteva mici ţi­
pete pe care ea le considera proteste politicoase, dar care tre­
buie să fi fost luate drept gemete preorgasmice de oricine ar fi
trecut pe coridor.
Hider impusese o regulă: Wetti nu trebuia să se uite la por­
tret până când acesta nu avea să fie gata. însă degeaba tot şter­
gea, relua, ştergea, rupea, relua, ştergea, în desenul lui, Wetti
tot cu o maimuţă se încăpăţâna să semene. Pentru a-şi impre­
siona gazda, o îneca în cuvinte, o copleşea cu teoriile lui despre
artă. De altfel se contrazicea de la o zi la alta, dar nu conta, Wetti
era sensibilă la faptul că i se vorbea despre artă - conversaţie
elevată, demnă de o femeie din lumea bună —şi nu asculta nici
pe sfert din ce i se spunea.
Deseori, misterioasă, îi promitea să-i facă cunoştinţă cu „bă­
ieţii ei“, „într-o zi“, „dacă va fi cuminte", de parcă i-ar fi anun­
ţat vizita Sfântului Graal. Hider nu reuşea să afle cine erau acei
„băieţi ai ei“, nici ce se petrecea în timpul faimoaselor după-
amiezi de duminică organizate de Wetti.
în sfârşit, a căpătat dreptul la o invitaţie scrisă. Wetti i-a în­
mânat-o cu o figură grăitoare, care părea să însemne: „nu ştiu
dacă într-adevăr o meriţi, dar tot ţi-o dau“ . După care a plecat
unduindu-şi şoldurile pe scări, cu crupa legănându-i-se când la
dreapta, când la stânga, la dreapta pentru a provoca gânduri
necuviincioase, la stânga pentru a le alunga. Pe la jumătatea trep­
telor s-a oprit şi i-a spus călduros lui Hider:
— Să te îmbraci frumos, dragă Dolferl, „băieţii mei“ sunt
mereu foarte eleganţi.
în ziua stabilită, la ora cinci, H ider a coborât gâtuit de
emoţie la celebrul ceai duminical al lui Wetti, care părea să fie
orgasmul vieţii ei sociale.
în încăpere fremătau conversaţiile unor tineri bine îmbră­
caţi, după cum îl anunţase Wetti, ba chiar prea bine îmbrăcaţi,
mirosind a douăzeci de parfumuri diferite, aducând în discuţie

66
/cce subiecte deodată, agitaţi, rapizi, ameţiţi chiar atunci când
arborau un surâs de neşters, niciodată cu adevărat atenţi la ceea
i c spuneau, cu privirile furate de detalii pe care Hitler nu le
sesiza, vânători la pândă, chiar dacă, în aparenţă, nici despre
vânătoare nu era vorba, nici despre vânat.
Hitler a fost bine primit. Mâini moi i-au strâns-o pe a lui,
I s-a făcut puţin loc pe canapele, obligându-1 să stea lipit de alţi
invitaţi. A vorbit însă puţin, nefiind în stare să susţină debitul
verbal atât de rapid al celorlalţi şi, în consecinţă, a zâmbit mult.
Wetti trona ca o regină a albinelor în mijlocul falşilor ei
trântori. Intre două macarons, aceştia lăsau iar şi iar să le scape
exclamaţii admirative referitoare la frumuseţea, la graţia ei,
râdeau în hohote exagerate la cea mai mică glumă a gazdei. O
iubeau, o adorau, o adulau. Wetti, copleşită de atâtea compli­
mente, încălzită de privirile extatice, se deschidea larg, ca un
trandafir care cu prea mult timp în urmă fusese boboc.
Hitler se simţea gelos. Mai tăcut, mai necioplit, mai puţin
dedat convenienţelor decât tinerii care aveau întotdeauna o
bârfa ori o măgulire la îndemână, se întreba ce i-ar fi putut
aduce el lui Wetti. Acea fulgurantă după-amiază de duminică
i s-a părut că terfeleşte şedinţele lui cotidiene cu Wetti. Va veni
o zi când îşi va da seama de asta... la fel şi de lipsa de valoare
a desenului... şi cu siguranţă îl va alunga.
— Dolferl, ai un aer sinistru. Ai pierdut pe cineva? Eşti în
doliu? Sau ai trecut prin vreo despărţire?
Werner, un tânăr blond, înalt şi cu buze de copil s-a aşezat
alături de el. Puţin şocat să i se spună aşa, dintr-odată, pe nume,
Hitler nu a lăsat să i se vadă surpriza şi a zâmbit. încurajat,
Werner a continuat conversaţia:
— Cu ce te ocupi?
— Sunt pictor.
— Aha, deci tu eşti micul geniu despre care ne-a vorbit
Wetti?
— Chiar aşa a spus?
— Crede mult în talentul tău. Ce pictezi?

67
 — Peisaje. Străzi.
O sclipire stranie a trecut prin ochii albaştri şi totuşi apatici
ai lui Werner.
— Şi nuduri?
— Da, desigur, şi nuduri, a răspuns Hitler cu aplomb, sim­
ţind cum câştigă puncte.
— N u d u ri... masculine?
— Masculine. Feminine. Ambele îmi plac, a afirmat cu atâta
autoritate, încât Werner a rămas cu gura căscată.
Blondului i-au trebuit câteva secunde pentru a-şi veni în
fire. Apoi, revenindu-şi, a îndreptat către Hitler o privire admi­
rativă - ştiu să apreciez performanţele la justa lor valoare - ,
s-a foit pentru a-şi face loc mai bine pe canapea, lipindu-şi ast­
fel coapsa de a lui Hitler. Şi-a dres glasul.
— Ai citit vreodată Ostardi
Werner a luat teancul de reviste şi şi l-a pus pe genunchi.
Părea gata să-l protejeze.
— Ai putea să desenezi pentru revista noastră. Ne place să
reprezentăm eroi germanici. Ar trebui arătaţi cu torsurile goale,
în lupte drepte...
Vorbind despre acest subiect, s-a înroşit.
Hitler nu i-a răspuns. încurcat, simţea nevoia să dezaprobe
foaia antisemită, dar s-a limitat să ceară informaţii:
’ >

— De ce-i zici „revista noastră”? Este făcută de voi, cei

de-aici?
Werner a izbucnit în râs, apoi a devenit serios, nevrând să
lase impresia că şi-ar fi bătut joc.
— Nu. Revista este redactată de Lanz von Liebenfels -
între noi fie vorba, îl cheamă Adolf Lanz. S-a înnobilat de unul
singur pentru a părea că face parte din castă, altfel, e la fel
ca noi.
— Ca noi?
— Da! Ca noi, cei de-aici! Chiar dacă nu suntem de acord
cu delirurile lui despre rase şi Germania, ne place tuturor cultul
lui pentru eroi. Ostara a ajuns semnul legăturii dintre noi.

68
 Respectivul „dintre noi“ l-a pus pe gânduri pe Hitler. La
cc comunitate s-ar fi putut referi Werner? Cărui grup aparţi­
neau Lanz şi toţi aceşti tineri? Tineretul?...
Wetti a trecut pe lângă Adolf şi i-a şoptit la ureche:
— Ia zi, Dolferl, parcă s-ar lega cu Werner...
Le-a întins nişte biscuiţi şi a luat o mină de tandră dojană.
— Drăcuşori de copii, păi nu?!
S-a îndepărtat sau, mai degrabă, şi-a legănat şoldurile prin­
tre fotolii, facându-le cu ochiul.
Hitler şi-a simţit trupul greu ca de plumb. Şi rece. îngheţat.
Imobil. începea să realizeze neînţelegerea. Fusese luat drept pe-
ilcrast. Se găsea în mijlocul unei adunări de pederaşti. Se lăsase
prins în capcană, trăind în eroare.
S-a ridicat pe neaşteptate.
— Nu mă simt bine. M ă întorc la mine în cameră.
— Vin cu tine, i-a şoptit Werner.
încordat, tremurând, cum numai unui bărbat extrem de tâ­
năr i se poate întâmpla, în pragul tetaniei aproape, Hitler a tre­
cut peste toate barierele din încăpere, picioare, fotolii, măsuţe,
taburete, platouri şi a ajuns, abia respirând, pe coridor. Spre
marea lui surpriză, nimeni nu a fost scandalizat văzându-1 cum
pleacă fără a spune o vorbă.
Lângă el, Werner a izbucnit într-un râs ascuţit.
— Hotărât lucru, rapid mai eşti.
— M ă duc sus să mă culc.
— Foarte bine, vin cu tine.
Hitler a parcurs câţiva metri pe scări înainte de a-şi da sea­
ma că, într-adevăr, Werner se ţinea după el. S-a întors indignat.
— Ce faci? Tu unde mergi?
Dezorientat pentru moment de figura mânioasă a lui Hitler,
Werner nu mai ştia cum să reacţioneze. După care i s-a părut
că acesta glumea şi a urcat şi cele două trepte care îi despărţeau.
— Bine. Dacă trebuie să fie omul direct cu tine...
Hitler a simţit un corp lipindu-se de al lui şi o gură cău­
tând-o pe a sa.

69
 Nu-i venea să creadă ce i se întâmpla. Iute! Trebuie să reac­
ţionez, şi-a zis. Să nu-l las! Să-l dau la o parte! Să-l împing! Şi
dac-o să cadă, cu-atât mai rău pentru el! Trebuie să reacţionezi
Să nu mă las...
Werner însă a dat el înapoi, oripilat, ţipând. Plastronul îi fu­
sese acoperit de un terci gălbui şi moale. Hitler vomase pe el.
— Javră nenorocită! Deci e adevărat că eşti bolnav! Dolferl,
Dolferl, răspunde-mi, întoarce-te, nu m-am supărat pe tine.
Hitler însă o luase deja la fugă, refugiindu-se în camera lui.
Odată puse cele trei siguranţe la uşă, a început să se învârtă
furios în jurul unicului său scaun.
Nici nu ştia ce-1 uluise mai tare. Că fusese agăţat de un băr­
bat? Că fusese luat drept un băiat din ăia? Că nu pricepuse su­
ficient de repede? Că nu fusese în stare să-l respingă pe Werner?
Că vomase pe acesta? Ardea tot, totul în el era doar umilire.
Pe măsură ce-şi punea gândurile în ordine, pe măsură ce-şi
închipuia reacţii potrivite, începea să scape de durere şi îşi ve­
nea în fire. în scurt timp, în minte nu i-a mai rămas decât esen­
ţialul: Wetti. N u trebuia ca Wetti să creadă că era şi el din ăia...
Wetti trebuia să înţeleagă că Hitler nu aparţinea clubului ho­
mosexualilor.
Ţinea ca ea să fie liniştită din acest punct de vedere —linişte
care ar fi şi a lui —, să fie convinsă că respectivele complimente
pe care i le făcea el, chiar dacă mai puţin hiperbolice şi mal rare,
erau sincere şi veneau din partea unui bărbat, a unuia adevărat,
un bărbat care doreşte femei... Oare-1 va crede? Cum să o con­
vingă?
O idee simplă, strălucitoare, luminoasă: trebuia să-i facă o
declaraţie limpede lui Wetti.
De şase ori s-a spălat pe dinţi, s-a mai spălat încă o dată pe
tot corpul, a încercat, apoi a lăsat deoparte cele patru cămăşi,
şi-a pus pantalonii, şi şi-a dat pantofii cu atâta cremă, încât lăsau
urme la fiecare pas. Nu conta! Nimic nu era prea dificil! Trebuia
să se pregătească pentru a o convinge pe Wetti.

70
 Pentru moment, începutul planului - partea cu spălatul -
ti era clară, urmarea mai obscură...
Păcat. Vom improviza.
îţi făcea curaj apelând la vocabularul militar.
Vom coborî. Vom ataca. Şi vom vedea cum evoluează bătălia.
Ţinea în mod deosebit la acel „noi“. Aducând mai mulţi
bărbaţi în fiinţa lui, va avea poate norocul ca măcar unul să ră­
mână până la capăt.
La zece seara, ştiind că plecaseră toţi băieţii şi că, punctuală,
Wetti se ducea la culcare, a coborât scările fără zgomot.
După câteva bătăi în uşă, a auzit o voce somnoroasă:
— Cine e?! Ce s-a-ntâmplat?
— Sunt eu, Dolferl.
Ezitase, ar fi trebuit să spună Adolf, dar se temuse, în ultimul
moment, să nu pară prea ceremonios.
Uşa s-a deschis, iar în prag a apărut figura îngrijorată a lui
Wetti.
— Te simţi mai bine, Dolferl? Werner mi-a spus că eşti
bolnav.
Numai auzind numele lui Werner, A dolf ar fi trebuit să se
întoarcă pe călcâie. Trecutul îl plesnea peste faţă, efeminatul
acela oribil se lipea pentru a doua oară de el. Chiar nu mai poate
scăpa de el?
Curajos, şi-a luat avânt, decis să ignore întrebarea.
— Wetti, am ceva să vă spun.
— Ce, Dolferl?
— Ceva foarte important.
Nu reuşea să-şi ducă mai departe discursul şi a bătut iritat
din picior. Wetti şi-a închipuit că Adolf nu vrea să vorbească
pe culoar.
— Intră, dragul meu Dolferl, intră. Şi nu te uita la mine,
tocmai mă pregăteam să mă culc.
Hitler a pătruns în salon alături de ea.
— Eeei? Despre ce e vorba? O să-mi pierd minţile de atâta
îngrijorare, a zis Wetti, ale cărei ton, cuvinte şi comportament

71
afectate nu lipseau nici acum, supralicitate de data asta, precum
o actriţă aflată la prima citire a unei piese de teatru.
— Păi, eu...
— Da?
— Vă iubesc.
Wetti a ezitat o clipă, cu gura deschisă, temându-se să nu
greşească următoarea replică. S-a hotărât să-i zâmbească larg,
matern.
— Şi eu te iubesc, dragă Dolferl, şi eu te iubesc tare mult.
Pronunţase „tare mult“ cu o oarecare ezitare. Hitler a con­
chis că putea merge mai departe.
Executarea, băieţi! Câmpul e liber.
— Nu, Wetti, a articulat el cuvintele exagerându-le tonul,
eu nu vă iubesc „tare mult", vă iubesc pur şi simplu.
Wetti a încremenit.
încărcaţi! Ia să facem cum a făcut Wemer cu noi! Cu toţii la
atac!
încordat, Hitler a făcut cei doi paşi care-1 despărţeau de ea
şi a strâns în braţe stângaci trupul masiv.
Ca un balon care se dezumflă, Wetti i-a alunecat printre
mâini şi s-a prăbuşit gâfâind pe podea. Pe Hitler îmbrăţişarea
îl sleise şi acum parcă nici nu ar fi existat. Târându-se pe covor,
Wetti plângea cu lacrimi mari.
— Dolferl... Dolferl... Vai, ce dezamăgită sunt.
Hitler a crezut că n-a auzit bine. Batalionul lui de soldaţi a
reacţionat într-un glas înlăuntrul lui, făcându-1 să exclame:
— Pentru numele lui Dumnezeu, dar de ce dezamăgită?!
Ochii umezi şi umflaţi ai lui Wetti l-au privit lung pe tânăr.
— Mi-am închipuit că eşti ca ei, ca băieţii mei. Altfel n-aş
fi... Vai, nu, niciodată nu aş fi fost atât de drăguţă cu tine...
Nu ţi-aş fi pozat niciodată... Ah, D oam ne... Ce trist!
Ceea ce a urmat l-a descumpănit. Wetti a început să scân­
cească mai rău decât un sugar, abia respirând între două ţipete,
cu gura căscată, stacojie la faţă, cu pleoapele strânse, inundată
de lacrimi.

72
 Hitler a trezit-o pe doamna Stolz, vecina, i-a încredinţat-o
|>e Wetti, apoi a urcat la el în cameră satisfăcut. Nici nu mai
conta reacţia bizară a lui Wetti, îi arătase el cine era. îşi înde­
plinise datoria de bărbat. Era mulţumit.
Şi a căzut într-un somn de plumb.

— Te deranjează ţigara?
Doctorul Freud aspira fumul havanei cu un plescăit sec
care te ducea cu gândul la deschiderea dificilă a unui borcan
cu dulceaţă.
— în visul tău, doctorul Bloch joacă rolul tatălui, însă al
unui tată tiranic, care-şi striveşte fiul, nu invers, al unuia bine­
voitor, liberal, vesel, atent, care-şi ajută băiatul să pătrundă în
lumea adulţilor. Venind după tine în trăsură, deţine toate sem­
nele distinctive ale plăcerii: prin smoching exprimă petrecerea,
prin şampanie veselia, prin cântece superficialitatea. Destinaţia
necunoscută spre care te poartă este femeia.
Freud a tras iarăşi din havană. O făcea cu un zgomot al gu­
rii copilăresc, apăsându-i capătul pentru a extrage fumul mai
bine, sorbindu-1 cu lăcomie, urmărind cu beatitudine traiec­
toria interioară a norului lăptos şi râgâind parcă. înghiţea fu­
mul fără a-1 mai da afară. Unde să se fi dus?
— Pe urmă aţi coborât din trăsură pentru a urca într-o gon­
dolă. Apa lipsită de valuri, neagră şi liniştită, pe care ai plutit
este imaginea sexualităţii tale.
— Poftim?
— Până acum ţi-ai refuzat viaţa sexuală, ţi-ai îndiguit pul-
slunile, ai încercat să le ucizi sau, cel puţin, să le adormi. Aceasta
r situaţia dorinţelor tale la începutul visului. Situaţie de care
Insă îţi doreşti să scapi intrând în palatul misterios.
Adolf tremura de plăcere, avea senzaţia că-şi retrăieşte visul
pe un alt plan, pe un palier mai intelectual. Fără culori, într-o
lumină albă, vie, mercuriană, cu volume reduse la nişte linii,
şl totuşi îşi regăsea intacte emoţiile, ba chiar mai proaspete,
mai tranşante, mai bine decupate.

73
 — Ar fi de crezut că acea clădire era un bordel, însă, în lo­
gica ta, este vorba mai degrabă de o casă a femeilor sau, mai
bine, de casa Femeii. întreaga construcţie, obscură, întunecată,
secretă, cu scări care zboară spre nu se ştie unde simbolizează
Femeia. Este alcătuită din trei etaje pe care le vei sui, iar la ie­
şire vei fi făcut o adevărată călătorie iniţiatică.
Freud s-a aplecat încruntat spre Adolf.
— Suflă.
Surprins, Adolf a deschis gura şi a făcut ce i s-a cerut. Aerul
a reînceput să circule prin el. Fusese atât de pasionat de po­
vestea lui Freud, încât uitase să mai respire.
— Primul grup de femei pe care l-ai întâlnit, doamnele ace­
lea împodobite, care te ciupeau şi te sâcâiau sunt păsări, papa­
gali, exact ceea ce grecii din Antichitate numeau „barbari*1,
adică fiinţe care nu vorbesc aceeaşi limbă cu oamenii. Aşadar,
pentru tine femeia este străinul absolut. Pentru tine, femeia e
un animal.
Gata, doctore, hai că m-aifrecat destul la cap, dâ-i mai departe!
— Al doilea grup de femei, a continuat fără grabă Freud, ex­
primă conflictele din viaţa ta intimă. Doamnele acelea aproape
dezbrăcate, deci gata pentru dragoste, acele amante potenţiale
se sperie când te văd sosind. îţi repetă strident numele şi în­
cearcă să se apere de loviturile pe care se pregătesc să le pri­
mească din partea ta. Doctorul Bloch restabileşte adevărul: aşa
e, te numeşti Hitler, însă eşti fiul lui Hitler, nu tatăl Hitler,
nu trebuie să fiţi confundaţi. Ai refuzat întotdeauna să-ţi
vorbeşti de rău tatăl, lucru absolut lăudabil, Adolf, dar care te
face să suferi. Mai bine mi-ai povesti toate scenele violente la
care ai asistat.
— N u ... Eu nu...
— Ia spune, Adolf, despre asta este vorba, nu te bătea doar
pe tine, pe fraţii şi pe surorile tale, ci şi pe mama ta?
Adolf a amuţit.
Doctorul Freud privi iritat la havana care nu mai fumega,
luând ca pe un atac direct la persoana lui faptul că se stinsese.

74
 — Aşadar, pentru tine violenţa este modelul relaţiei de iu­
bire. Or, de fapt, refuzi să fii călăul femeilor, refuzi să fii călăul
propriei tale mame. Pentru a nu ajunge un monstru, în vis, ai
simţit o durere ascuţită între picioare, adică te-ai castrat. Mai
bine să fii înger decât om!
Adolf a resimţit prosteşte bucuria inefabilă de a se auzi de­
scris drept un băiat bun.
Freud a îndreptat spre el un deget acuzator.
— Cine vrea să fie înger face o mare prostie. Până una-alta,
i u eşti cel care suferă. Dar dacă o vei ţine tot aşa, până la urmă
li vei face să sufere şi pe ceilalţi.
— Vi s-a stins ţigara, a gemut Hitler.
— Ştiu, a răspuns rece medicul.
în atmosfera din jur totul freamătă. Emoţiile înţeapă, zboară,
n-au astâmpăr, izbindu-se de cei doi bărbaţi.
— La etajul trei, doctorul Bloch te-a condus la o femeie
aproape dezbrăcată. Din cauza mamei tale care a suferit atât
de mult, fără să vrei legi feminitatea de boală: femeia din vis e
culcată, vegheată de o simplă lumânare, fără vreo reacţie la
chemările din afară. Dezbrăcând-o, doctorul Bloch îţi explică
faptul că a venit timpul să devii bărbat - femeia îţi aparţine.
Ic obligă să o atingi. Când îi pipăi sânul, se petrece un lucru
esenţial: femeia deschide ochii şi îţi surâde. Ceea ce înseamnă
că te acceptă. Dar şi, mai ales, că nu i-ai făcut nici un rău.
— Un rău? Păi nici nu mă gândeam că i-aş fi putut face
vreun rău.
— Ba da! Şi încă asta te-a emoţionat atât de puternic, încât
ic-ai trezit. Ai supt la sân?
— Poftim?
Adolf se mira şi el de dificultăţile pe care le avea uneori în
comunicarea cu medicul. întrebările acestuia îl iritau şi îl sur­
prindeau într-o asemenea măsură, încât cerea să-i fie repetate
pentru a avea timp să le accepte.
— Da.
— Şi sora ta mai mică a fost hrănită la sân de mama voastră?
— Nu.

75
 — De ce?
— N u ştiu. Sora mea a fost dată unei doici. Mama era...
obosită.
— Da, atât de obosită, încât, ceva mai târziu, a făcut un
cancer la sân din cauza căruia a şi murit. Din care moment te-ai
simţit vinovat. Convins că tu, Adolf, eşd acela care, sugând sânul
mamei, ai golit-o de forţa vitală. Fals! Adolf, mă auzi: e fals!
Adolf simţea o linişte bizară. O putere necunoscută îl în­
văluia. Şi respira mai liber.
— Nu, Adolf, nu ţi-ai ucis tu tatăl, chiar dacă i-ai dorit moar­
tea, ca orice alt băiat. Nici mama. Amândoi au murit din cauze
naturale. Nici un soi de vinovăţie nu trebuie să-ţi încarce viaţa
şi să ţi-o rateze. Ai dreptul la fericire.
Lacrimile se scurgeau pe obrajii lui Adolf fără ca acesta să-şi
fi dat seama. Spălându-1 de trecut, de spaime, de dureri. Toale-
tând nou-născutul.
Freud asista binevoitor la a doua naştere a băiatului. Fără
scalpel, fără incizii, fără să sfâşie carnea şi să verse sânge, vin­
decase un individ disperat. Pe divanul lui se întinsese un ado­
lescent, de pe divanul lui se ridicase un bărbat. Dispăruse un
spectru, spectrul a ceea ce ar fi putut fi Adolf Hitler în absenţa
terapiei. „Fără îndoială un nefericit, şi-a zis Freud, poate chiar
un criminal. Cine ştie? Hai să nu ne lăudăm prea tare.“
Freud şi-a privit havana stinsă dintre degete şi s-a gândit la
două lucruri: în primul rând că pentru nimic pe lume nu şi-ar
fi schimbat meseria, în al doilea că totuşi ar fi trebuit să se lase
de fumat.
A luat un chibrit foarte lung şi a încercat să-şi reaprindă ha­
vana, care, de acum, asemenea unui cadavru, puţea rece a cenu­
şă si refuza să reînvie.
> »

Un al treilea gând a ieşit la iveală, în mintea lui Freud:

— Şi dac-aş încerca ţigaretele Ninas?

— Dolferl, e adevărat ce mi-ai mărturisit aseară?

— Nu-mi retrag cuvintele, Wetti!

76
 Hitler făcea mai departe schiţe pentru portretul lui Wetti, cu
creionul lui neascultător.
— Ţi se pare că sunt frumoasă?
— Dar e evident, pentru numele lui Dumnezeu!
— Mă vrei?
— Nu-mi retrag cuvintele.
Până şi el observa modul milităros şi aspru în care acţiona
Imediat ce se apuca să vorbească despre iubire. Intonaţia de­
venea tranşantă, peremptorie, definitivă, lipsită, desigur, de ro­
mantism, nu şi de autoritate şi de virilitate. Wetti se înfiora,
visătoare, sub asalturile verbale.
— Bine, Dolferl, dar ştii că aşa ceva este imposibil.
— Imposibil? Ce m-ar putea împiedica să vă iubesc?
Şi-a mâzgălit înfuriat foaia: o conspiraţie a creionului, gu­
mei şi hârtiei îl împiedica să fixeze chipul ei în caiet.
— Ba e imposibil, Dolferl, n-am cum să fiu a ta, şi-o şui şi tu.
Fireşte că ştia, din moment ce, în fiecare după-amiază,
Wetti se-ntorcea iar şi iar la aceeaşi poveste.
— N-am cum să fiu a ta fiindcă... am renunţat definitiv>

la bărbaţi.
După care, invariabil, urma epopeea dureroasă a mariajului
ci ratat. Bărbatul acela coleric şi păros cu care a fost obligată să
se mărite. Săruturile lui care, în timpul logodnei, îi întorceau
stomacul pe dos. în sfârşit, oribila noapte a nunţii, corpul de
urangutan care i-a sfâşiat vintrele, care horcăia, ejacula, împroşca.
Ruşinea ei matinală, din clipa în care cearceaful cu hidoşeniile
de pe el a fost expus la fereastră. De unde şi hotărârea de a o
termina cât mai repede cu acel bărbat, apoi cu toţi bărbaţii. Iar
ura i s-a îndreptat împotriva propriului trup din momentul în
care a fost dată pe mâinile acelui călău. A trăit disperarea. în sfârşit,
o imensă linişte în dimineaţa în care a aflat că devenise văduvă.
— Dolferl, înţelegi, de-acum e prea târziu. Chiar dacă ţin
foarte mult la tine, ai sosit prea târziu.
Wetti detesta atât de mult dorinţa bărbătească, încât nu mai
frecventa decât homosexuali, pe care-i ştia dezinteresaţi de
femei. Aceştia onorau feminitatea fără a o murdări.

77
 Pricepi, Dolferl, într-un fel le sunt mamă, chiar dacă încă
nu am cu adevărat vârsta necesară.
Această parte a poveştii îi plăcea cel mai puţin lui Hitler. în­
ghiţea greu vecinătatea pederaştilor şi încă şi mai puţin faptul
ca putuse fi luat drept unul dintre ei.
— Wetti , ceea ce simt pentru dumneavoastră e ceva puter­
nic şi pur. Ceva ce nu are nimic de-a face nici cu soţul tău, nici
cu complinieriteje mondene ale băieţilor tăi... E u ...
Taci. Nu vreau să te mai ascult.
Protesta tristă şi sentimentală. Falsa ei mânie avea ceva ce
ţinea nu atât de cochetărie, cât de tulburare. Lungea fraza,
racana-o sa nu sune a refuz, ci mai degrabă a complicitate, lă­
sând parcă să se citească printre rânduri: „Aud foarte bine ce
spui şi, în fond, nu-mi displace.1*
L,eea ce era suficient pentru a-1 satisface pe Hitler. Lipsit
de orice fel de experienţă, ar fi fost copleşit de o eventuală ac­
ceptare şi nu ar fi ştiut ce să facă cu ea. Cu atât mai mult cu
cât dorinţa lui pentru Wetti ţinea mai mult de poză decât de
realitate. Crezuse potrivit, în duminica fatală, să-şi strige sus şi
tare înflăcărarea pentru a nu fi confundat cu pederaştii. Odată
însă obţinută recunoaşterea, nu a simţit nevoia de a merge mai
departe. Din punctul lui de vedere, era iubitul oficial al lui
Wetti. Asta considerau şi ceilalţi chiriaşi din strada Felber, de
la numărul 22. Duminica, tot asta era şi pentru homosexuali.
Ba poate chiar şi pentru Wetti însăşi...
Printr-o mie de gesturi binevoitoare îşi dorea să-l facă pe
Hitler să uite ceea ce nu-i dăruia. Acesta nu se sfia să tragă fo­
loase şi s-o faca sa simtă, prin exprimarea exagerată a senti­
mentelor, cât de mult putea să o iubească pentru a-i îndura
respingerea. Şi atăt a profitat, încât Wetti s-a transformat ex­
trem de repede în mamă şi servitoare.
Hrănit şj spălat de ea, descărca tot mai puţine bagaje în
gară, doar atât cât era necesar pentru a-şi putea plăti camera, şi
avea cateva ceasuri doar pentru el, în timp ce Wetti îl credea
la Academia de Arte Frumoase.
78
 După părerea lui Hitler, totul mergea bine: era aşadar un
tânăr pictor promiţător şi amantul unei preafrumoase văduve
care-1 întreţinea. Aparenţele îi erau de-ajuns şi ar fi considerat
cu totul deplasat să fi fost trezit la realitate pentru a i se de­
monstra că pictorul nu picta, amantul nu (acea dragoste cu
amanta, iar văduva avară îi percepea totuşi chiria. întreaga rea­
litate era învăluită de felul în care el o percepea, acoperind-o
cu o pătură ca de zăpadă.
Unica problemă care se încăpăţâna să rămână o problemă
era blestemata asta de schiţă.
— Cred că portretul acesta va fi unul dintre cele mai fru­
moase pe care le-am văzut vreodată! exclama deseori Wetti cu
un lirism naiv împrumutat de prin romanele de citit în tren.
Lui Hitler îi era din ce în ce mai greu să-şi ascundă caietul de
schiţe. Wetti devenea tot mai îndrăzneaţă, se apropia de el, îl
agasa, îl urmărea, dorea să descopere cum o vedea Dolferl al ei.
Hitler a avut un reflex de supravieţuitor. Profitând de un
moment de neatenţie, i-a sustras lui Wetti o fotografie din-
tr-un sertar. A alergat în Prater şi şi-a ales unul dintre artiştii
şi studenţii care-şi propuneau serviciile turiştilor. A optat pen­
tru cel mai bătrân dintre portretişti - lucru care-1 umilea ceva
mai puţin - şi i-a întins fotografia lui Wetti şi caietul lui de
schiţe.
O oră mai târziu, pentru doar câţiva helleri, era în posesia
lucrării.
In aceeaşi seară a început şedinţa zicând:
— Cred că mă apropii de final.
— Sigur?
— Poate...
Pentru a-şi desăvârşi înşelăciunea, a încercat să lucreze pu­
ţin, trăgând câteva linii peste portretul deja executat. După
vreo trei minute a constatat îngrozit că era pe cale să-şi dete­
rioreze comoara obţinută atât de scump.
— Uită-te!
A ţâşnit de pe scaunul lui, s-a aşezat la picioarele lui Wetti
şi i-a oferit desenul.

79
 Femeia a rămas uluită, s-a roşit toată, a lăsat să-i scape câ­
teva ţipete scurte, iar ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Ce minune!
Se recunoscuse.
Era nebună de bucurie şi nu şi-a mai lăsat poetul să plece
toată seara. I-a gătit, s-a dus după ţigări, i-a luat lenjeria la spă­
lat, l-a servit cu o tescovină veche, făcută în familie şi, pe la mie­
zul nopţii, s-a apucat să-i facă ghetele cu cremă. Recunoscătoare,
convinsă că a intrat în posteritate, dădea pe-afară de energie şi
se apucase neobosită să facă unicul lucrul la care chiar se pri­
cepea, treabă în gospodărie.
La jumătate de ceas după miezul nopţii s-a oprit din frecat,
epuizată, gâfâind, şi i-a mai turnat un pahar lui Hitler, care le­
nevea într-un fotoliu, aruncând iarăşi o privire admirativă spre
schiţa care trona pe bufet.
— Spune-mi, Dolferl, asta înseamnă că sunt oarecum muza
ta?
Abia mai mişcându-se din cauza alcoolului şi a digestiei,
Hitler încuviinţă din cap.
— Sigur că eşti muza mea, Wetti. Muza mea.
Are dreptate.
M uză sună mai frumos decât sclavă.

Ascuns în spatele unui copac cu scoarţă zgrunţuroasă, cu

paltonul presărat de nea, Adolf H. aştepta ca femeia să iasă.
Din când în când ţopăia ba pe un picior, ba pe altul şi îşi vor­
bea sieşi de parcă s-ar fi pălmuit, ca să se mai încălzească.
Cum iese, cum îi sari înfaţă. Şi-i explici simplu cum stă treaba.
Ningea molcom. Fulgii liniştiţi pluteau pe deasupra oa­
menilor, indolenţi, nu tocmai hotărâţi să cadă pe pământ. O b­
turau vederea, se agăţau de gene, încurcau mişcările, dar, odată
ajunşi pe jos, dispăreau într-un lichid negru, lăsând în urmă
strada întunecată şi sclipitoare.
Cum iese, m-auziV. Dacă mai aştepţi o clipă ori două, s-a dus
dracului tot. Adică te-nmoi şi n-o s-o mai faci niciodată.

80
 Adolf tremura cu vitejie. Trebuia să-şi îndeplinească misi­
unea cu orice preţ, era vital.
Imediat ce părăsise cabinetul lui Freud, avusese sentimente
i ontradictorii, dar toate violente. Mai întâi, timp de trei zile, îl
Inundase bucuria: vindecat de o veche culpabilitate, veche încă
tlIn pubertate, umbla ca un prizonier proaspăt eliberat - în
dftrşit lumea era a lui. Apoi a descoperit teribila singurătate în
t are trăise până atunci: Iară părinţi, fără prieteni, fără logodnică,
lără apropiaţi cărora să li se fi putut confesa, fără vreun adult
i arc să-i fi servit drept model. Pentru a-şi apăra stările maladive
şi secretele, A dolf se izolase ani la rând, îşi ridicase un turn,
tăiase căile de acces, un turn din care domina totul, un turn de
unde vorbea, un turn din care tăcea, un turn unde nimeni nu
se putea apropia de el şi din care îşi dorea acum să sară.
în cele din urmă, femeia a ieşit de la Academie înfăşurată
intr-un mantou de catifea neagră. înainta clătinându-se pe to­
curile înalte şi subţiri, verificându-şi echilibrul, asigurându-se
la fiecare pas că pe jos nu era gheaţă. Lucrul acesta l-a mai li­
niştit pe Adolf: modelul nu mai avea puterea pe care-o emana
Imediat ce se dezgolea.
Atunci a ţâşnit din spatele copacului.
— Doamnă, doamnă, am ceva să vă rog.
— Ne cunoaştem? l-a întrebat.
— Sunt studentul care leşină de fiecare dată la cursul de
desen. Aş vrea să vă rog ceva.
Chipul modelului s-a luminat, adolescentul îi trezea amin­
tiri plăcute. Se bucurase că, după atâţia ani petrecuţi dezbră-
cându-se în faţa indiferenţei generale, nuditatea ei producea
efectul unei bombe. Fiecare leşin al adolescentului îl trăia ca
pe o victorie personală. Regreta că acesta nu mai venea, şi re-
intrase în vechea rutină, adoptând poziţii inconfortabile, între
cererile stupide ale cadrelor didactice şi glumele deocheate ale
acelor mucoşi plini de bube.
Aşa că a zâmbit, pentru a-1 încuraja să spună ce avea de spus,
visând chiar, pentru o clipă, ca băiatul va leşina iarăşi, uitând
ce voia de la ea.

81
 — Aşadar: trebuie să revin la cursul de nud, fiindcă am ne­
voie de el pentru studiu şi pentru că toată lumea râde de mine.
Prin urmare, ar trebui să mă antrenez.
— Nu-nţeleg.
— Vă dau cât îmi veţi cere, însă trebuie să pozaţi numai pen­
tru mine, înainte să mă întorc şi să vă desenez în sala de curs.
Femeia a căzut pe gânduri. Ar fi acceptat pe loc să presteze
nişte ore suplimentare bine plătite, dar şi-a amintit de propriile
trăiri atât de puternice, semănând cu orgasmul, pe care le re-
simţise când tânărul leşina. N u se hotăra să elimine eventua­
litatea unei astfel de plăceri.
— Ţi-aş putea propune pe altcineva...
— N u dumneavoastră?
— Nu, ci pe...
Şi-a muşcat buzele, fiind cât pe ce să zică „pe nepoata mea“,
şi a continuat:
— Pe verişoara mea. Pe Dora. Şi ea face aceeaşi meserie.
Modelul s-a gândit la viitorul său triumf: adolescentul se
va întoarce la şcoală după ce o va fi pictat iar şi iar pe gâsculiţa
de Dora, se va considera vindecat, dar în momentul în care
ea, femeia, adevărata femeie, cea fatală, îşi va scoate chimo-
noul, îl va apuca din nou sfârşeala. Ce scenă! Ce mai spectacol!
— Bine, a răspuns Adolf, care oricum nu avea un plan de
rezervă.
Cu Dora s-a întâlnit a doua zi, la cafeneaua Mozart, unde
plutea un miros greţos de lapte prins cu nuci de pecan. A fost
uimit: fata era de-o vârstă cu el.
— Ai mai pozat?
— Da, sigur că da.
— Cât ceri?
Fata i-a declarat o sumă modică, lucru care nu i-a prea in­
spirat încredere lui Adolf. Era prea tânără şi afacerea prea con­
venabilă, avea senzaţia că era tras pe sfoară.
Cu toate acestea, Dora era frumuşică, pielea îi era albă ca
neaua, părul de aur roşu, numai că vorbea cu buzele umede,

82
un accent ciudat îi deforma silabele, avea nasul roşu din pri­
cina gerului, iar paltonul şi mănuşile fără degete îi erau groaz­
nic de găurite.
A fost atât de greu să o ducă în camera lui fără ca doamna
Zakreys să-şi dea seama, încât Adolf nici nu a avut timp să se
gândească la propria spaimă. Nu a apărut decât odată încuiată
uşa, când a înţeles că fata urma să se dezbrace în faţa lui. A
băgat nişte lemne în sobă ca să se facă mai cald.
— îmi dai banii? a şoptit Dora scoţându-şi paltonul.
M ai lasă-mă puţin, să-mi trag sufletul, i-a răspuns Adolf în
gând, căutând banii.
După ce a rămas doar în lenjeria intimă, fata i-a luat, i-a
băgat în geantă, apoi s-a uitat la Adolf cu o expresie încurcată.
— Voiam să-ţi zic ceva. Am o problemă.
— Poftim?! a exclamat el.
Ridicase vocea. S-a calmat şi a repetat încet, de parcă nu ar
fi fost auzit:
— Poftim?
Ghicise pe loc că primise marfa de duzină, ştia că fata avea
o tară anume.
— Adică...?
Modelul ezita.
Creierul lui Adolf rumega posibilităţile: avea vreo erupţie
pe piele, picior de lemn, era pentru prima oară şi nu voia să
pozeze nud... Ce catastrofa urma să-i anunţe?
— Am tendinţa de a adormi în timpul şedinţelor de pozat.
Lui Adolf nu-i venea să-şi creadă urechilor. Fata a făcut un
semn către soba fumegândă.
— Din cauza căldurii. Cum dau de cald, cum mă simt bine
şi, normal, adorm.
Apoi, cu un gest neglijent, şi-a scos cămaşa şi a rămas com­
plet goală.
O stare confuză l-a paralizat pe tânăr. Fata, de o somptuoa­
să frumuseţe, îl privea rugător, ca un copil prins greşind, atentă
doar la propriile cuvinte, aproape fără să conştientizeze că

83
terminase cu dezbrăcatul. N u exista nici o legătură între sâni,
fese, pântec, pubis şi chipul neliniştit, aplombul siluetei răvăşi­
tor de bine împlinite, vădite, feminine şi ochii care implorau nu
aveau nimic în comun.
— Deci?
Aştepta un răspuns.
Adolf pierduse firul conversaţiei. A tresărit şi şi-a dat seama
că medicul avusese dreptate: nu leşinase. A zâmbit, bucuros de
victorie.
— Deci?
Fruntea Dorei se încrunta îngrijorată.
— Deci totul e-n ordine! a exclamat Adolf H. referindu-se
la propria stare.
Dora a oftat relaxată.
— în ce poziţie să stau?
Adolf şi-a pierdut cumpătul. Nici în vis nu-şi imaginase că
ar fi putut ajunge atât de departe. A bâiguit un:
— Cum vrei tu.
— Atunci îţi propun să începem cu cele în care stau culcată,
iar dacă adorm nu o să te deranjeze.
S-a întins pe patul lui Adolf şi şi-a lăsat capul pe braţ.
Tânărul s-a dus în celălalt capăt al camerei şi a început să
deseneze.
Toată viaţa am să desenez, am să pictez şi-am să sculptez nu­
mai femei, şi-a zis. M i-am descoperit vocaţia.
— Poţi poza aşezată, te rog?
Dora nu i-a răspuns. Adormise.
Adolf s-a lăsat pe vine, la marginea patului, pentru detalii.
Exact ca în visul iniţiatic, se găsea foarte aproape de o femeie
aţipită.
Şi, tot ca în visul iniţiatic, îşi dorea să atingă femeia care
aţipise.
Mâna i-a plecat, aproape împotriva propriei voinţe, pe dea­
supra trupului care-1 invita să-l mângâie: rotunjimea umărului
chema palma, carnaţia omoplaţilor cerea dezmierdarea, talia

84
subţire impunea îmbrăţişarea, şoldurile ordonau alintul, fesele
obligau la drăgălăşenii. Degetele i s-au lăsat pe ceafa fetei, iar
I)ora a tresărit.
— M-ai atins? a întrebat ea trezindu-se morocănoasă.
— N u te-am atins. Te-am trezit.
— Vai, iartă-mă, i-a răspuns coborând privirea.
Adolf descoperea că figura care, la început, i se păruse dră­
guţă, însă banală, atunci, în cafeneaua Mozart, nu-şi găsea ra­
ţiunea de a fi decât integrată în ansamblu, dăruind rotunjime
şi bun-gust unei morfologii puţin cam alungite şi afectate.
Dora a zâmbit.
— Vrei să-mi schimb poziţia?
— Eh...
Fata s-a rostogolit pe pat, spre el. Ochii lui Adolf erau la
douăzeci de centimetri de sânii ei.
— Da, foarte bin e... Te voi desena aşa. Nu te mişca.
N u s-a mişcat.
Nici Adolf.
Constata cu spaimă că toate gândurile lui privitoare la acea
fată erau aţintite către pântecul ei. Dacă Adolf s-ar fi ridicat,
Dora i-ar fi descoperit parul care-i deforma prohabul.
— Ce faci? l-a întrebat.
— Mă gândesc.
Fata a aprobat din cap cu seriozitate, ca pe o fatalitate în­
fiorătoare.
A trecut ceva timp. Adolf se concentra asupra lucrului care-1
jena, iar unicul rezultat era sporirea jenei.
— Şi la ce te gândeşti?
— La faptul că nu am mai văzut niciodată ceva mai frumos
decât tine.
Obrajii, gâtul şi pieptul Dorei s-au făcut trandafirii. Să fie
desenată în toate felurile nu era nimic nou, dar să fie admirată,
asta da, o flata. Un fior de pudoare a străbătut-o din creştet până-n
tălpi: de parcă acum descoperea că era goală.
— Ştii, dacă mă plăteşti, pot rămâne să dorm aici la noapte.

85
 Adolf s-a uitat la ea uluit. închipuindu-şi că l-a şocat, fata a
încercat să se justifice:
— Bine. Dacă vrei, rămân fără nici un ban.
Adolf a priceput doar în acea clipă ce i se propunea. S-a în­
roşit ca focul şi a întors capul: ce era de făcut? Panica îi tăia
respiraţia.
Dora s-a apropiat, i-a mângâiat şuviţa care îi cădea pe frunte,
apoi şi-a lipit buzele de ale lui şi l-a tras după ea în pat.
în pragul apoplexiei, Adolf s-a lăsat călăuzit de mângâierile
Dorei.
Şi a descoperit totul. N u cunoştea trupul femeii, dar nici pe
al bărbatului în timpul iubirii. Era parcă încurcat de el însuşi.
Prea multe lucruri dădeau pe-afară din el, inclusiv picioarele,
genunchii, coatele, şoldurile. Se temea să nu-i facă rău sau că nu
o să se descurce.
Răbdarea expertă a Dorei dădea de capăt tuturor stângăciilor,
înţelesese rapid că avea de-a face cu un virgin. Numai că acel vir­
gin era austriac şi pictor, ceea ce o impresiona pe micuţa ce-
hoaică săracă, simplu model ocazional. Avea senzaţia că se culca
în acelaşi timp cu întreg Imperiul şi cu toată Academia. Cor­
voada se transforma în misiune sacră din care avea să iasă în­
nobilată. Prin urmare se străduia să-l metamorfozeze pe puştiul
îngrozit, de o înflăcărată stupiditate, într-un amant aproape de-n-
ghiţit. în acelaşi timp, îşi verifica superioritatea feminină. Deşi
erau de-o vârstă, ea conducea îmbrăţişările, ea-1 învăţa ce e
dragostea. Aventura aceasta i se părea mai degrabă plăcută decât
searbădă, întrucât mai câştiga astfel ceva stimă faţă de ea însăşi.
Adolf învăţa încercând să lase să se creadă că ştia. După o
a şasea înlănţuire, epuizat, a rămas întins o vreme alături de
ea. Avea senzaţia că ultimele două ori nu se descurcase deloc
rău, ceea ce-i îndreptăţea un acces de sinceritate.
— Ştii că pentru mine a fost prima oară?
— Ei nu?! s-a prefăcut Dora mirată.
— Ba da.
De fapt, nu despre un acces de sinceritate era vorba, ci de­
spre unul de mândrie.

86
 Odihnindu-se cu capul pe pernă, cu părul răvăşit, cu ochii-n
tavan, Dora se întreba - fără o excesivă curiozitate - dacă
Adolf avea să devină tandru acum, ca unii bărbaţi după ce fă­
ceau dragoste, dacă avea să-şi înlocuiască gesturile cu vorbe şi
să-i susure la ureche fraze dulci şi înflăcărate.
După părerea ei, nu ar fi fost genul lui Adolf, care, mai de­
grabă, alterna entuziasmul cu mâhnirea. Totodată, era vorba
despre botezul sexului. Or, o astfel de revelaţie îl făcea întot­
deauna volubil pe virgin. Era de văzut. Şi de aşteptat.
— Mâine am să mă duc să cumpăr flori, a murmurat Adolf.
„Ia te uită, m-am înşelat, s-a gândit fata. E mai mult genul
delicat. Ce surpriză plăcută!11
— Da, am să cumpăr un buchet uriaş de flori.
Devenea încântător. Nici unul dintre amanţii ei de la pai­
sprezece ani nu se gândise să-i dăruiască flori.
— Le voi oferi doctorului Freud.
— Poftim?
— Doctorului Freud. Un doctor evreu pe care-1 cunosc. îi
datorez clipele pe care le-am petrecut.
Dora s-a întors cu faţa la peretele verzui şi, Iară să-i pese, a
tras toată perna la ea, închizând pleoapele şi dorindu-şi să
adoarmă cât mai repede. N u, într-adevăr, figura cu doctorul
evreu nu i se mai făcuse niciodată.
*

Wetti numai despre asta vorbea.

— Dolferl desenează toată ziua, toată seara, ba chiar şi noap­
tea. Şi, când nu desenează, citeşte Nietzsche, Schopenhauer,
vă daţi seama?! Ce minte!
într-adevăr, Hitler îşi dorea să restrângă la minimul necesar
relaţia cu Wetti. Astfel, nu mai cobora decât la ora cinei. A
observat rapid efectele benefice ale tacticii: cu cât îi oferea mai
puţin lui Wetti, cu atât îi dăruia ea mai mult. îi înşela aştep­
tările pregătindu-i mâncăruri tot mai rafinate, era de acord, în­
cântată, cu toate teoriile pe care el i le expunea la friptura de
viţel şi la tot felul de torturi de ciocolată, ţinea mai mult decât

87
orice ca scurtele clipe petrecute împreună să fie reuşite. După
ultima prăjitură, o anunţa că urcă la el în cameră să citească.
Atunci ea îl ruga să mai rămână, oferindu-i un kirsch, un li­
chior de pere şi o havană, umplând de perne cel mai bun foto­
liu din salon şi lăsându-se şi ea pe scăunelul pe care-şi sprijinea
de obicei picioarele. Hitler bombănea, prefăcându-se că refuză,
făcând-o să simtă clar că timpul pe care i-1 consacra ei, o simplă
muritoare, ar fi fost un timp smuls zeului Artelor şi zeului
Gândirii, dar, până la urmă, accepta. Se întorcea cu respec­
tivele volume şi citea, lăfăindu-se şi fumând, sub privirile pier­
dute ale lui Wetti. Chiar citea? Ochii îi alunecau, rătăciţi, peste
cuvintele culcate în pagină şi nu le trezea, lăsându-le să som­
noleze în cireada paragrafului. Era mai mult un paznic al căr­
ţilor decât un cititor al lor. Rareori paginile se însufleţeau şi
începeau să vorbească. Atunci când o făceau, Hider intra într-un
soi de transă. Vibra. Nu ideile, ci pasiunile le împărtăşea. Nu
autorii inteligenţi îi plăceau, ci aceia contagioşi. Nietzsche şi
Schopenhauer îi transmiteau dispreţul lor faţă de oamenii obiş­
nuiţi, îl infectau cu superioritatea lor, îi comunicau morbul
critic. Ce nevoie ar fi avut să-şi lărgească cercul cunoştinţelor?
Când deschidea acele pagini, ştia că avea să regăsească emoţii
fundamentale, să freamăte de indignare, să tremure de suspiciu­
ne. îşi masturba spiritul tot aşa cum orice adolescent întârziat
se întoarce fără încetare la primele imagini care l-au excitat.
Aşezată în faţa lui Hitler, cu lucrul în mână, Wetti aţipea,
bărbia coborându-i către decolteul adânc. De fiecare dată când
o observa, Hitler tuşea în semn de reproş, iar ea se ridica bâl-
bâind câteva scuze sub privirile lui mânioase. în serile în care şi
lui i se făcea somn, pretindea că data trecută îl deranjase de mai
multe ori din meditaţie. Astfel menţinea mitul propriei inac-
cesibilităţi, păstrând caracterul excepţional al serilor cu Wetti
chiar dacă, din calcul, accepta şase invitaţii din şapte.
Prin urmare, femeia nu mai avea nici o îndoială: Hitler era
un geniu. Care fie vorbea prea mult, fie tăcea la fel de mult.

88
întrucât excesul i se părea emblema geniului, imposibilitatea
ile a-1 înţelege o considera dovada nu a limitelor ei, ci a lipsei
lui de limite.
în gară, între două trenuri, Hitler se gândea la pictura sa.
Tulburat de faptul că-i venea atât de greu să o schiţeze pe Wetti,
lui, care, totuşi, ştiuse să-l deseneze pe Guido într-o seară de
furie, conchisese că inspiraţia personală trebuie că era una
arhitecturală mai degrabă decât omenească. Iată de ce mereu
visa la ceva monumental! Va fi pictorul oraşelor, al faţadelor,
al templelor, al catedralelor. Această revelaţie îl obseda.
Ca de obicei, i-a luat mai mult timp să se convingă decât
să încerce. Lui Hider îi plăcea mai mult să viseze decât să existe,
să viseze că face mai degrabă decât să facă. Aşezat pe un căruţ
metalic, îşi desfăşura în minte legenda propriei vieţi, clocotind
de mii de laude, de mii de măguliri îmbătătoare, de nenumă­
rate onoruri şi de o reputaţie universală.
Uneori îl sleia faptul de a trece de la vis la realitate, de parcă
ar fi trebuit necontenit să sară dintr-un tren în mers. După un
Huierat sau o descărcare bruscă de aburi de locomotivă era
obligat să coboare în grabă din Olimp şi să ia în spinare cufere
grele şi umilitoare. De cele mai multe ori se arăta mărinimos
şi nu le arăta călătorilor că ar fi trebuit să le fie ruşine de atâta
ignoranţă. Zâmbea şi juca rolul băiatului de treabă, în special
în clipa în care primea bacşişul.
Au fost şi greve ale feroviarilor. Hitler nu încerca să în­
ţeleagă dacă erau sau nu legitime revendicările acestora, aşa că
se trezea deseori cu mult prea mult timp liber la dispoziţie. La
pensiune nu se putea întoarce, ca să nu trezească suspiciunile
lui Wetti, şi până şi propriile reverii nu-i mai ajungeau pentru
a umple golul atâtor zile. Altceva n-a putut face decât să se aşeze
şi să deseneze pe peron.
A început prin a face schiţe ale gării. Din nefericire, rezul­
tatul conţinea întotdeauna ceva incorect în sensul proporţiilor,
Hitler având dificultăţi în a stăpâni perspectiva. A conchis că

89
gările constituiau un foarte prost subiect de lucru, aşa că a în­
cercat cu nişte ilustrate. Cu ajutorul unei foi de calc, a început
să copieze monumente importante ale Vienei, pe care le-a trecut
apoi pe carton, copiind liniile cu tuş, după care a mânjit pe dea­
supra cu guaşă de varii culori.
Hitler se ferea să emită vreo judecată de valoare asupra
rezultatelor. Decisese doar, o dată pentru totdeauna, că era un
geniu al picturii şi asta chiar înainte de a se fi apucat de pictat.
Dacă de obicei se pleacă de la tablouri pentru a ajunge la pictor,
deducând geniul din operele artistului, pentru el însuşi Hitler
făcuse raţionamentul invers: era un geniu de drept divin, din
principiu. Poate că asta nu se vedea încă din desenele lui, dar,
într-o bună zi, acest adevăr va copleşi întreaga lume.
Copiind ilustratele, lucra lăudându-se neîncetat. Pe calc
observa grija lucrului bine făcut, pe care o lua drept exigenţă,
în alegerea culorilor manifesta o neîndemânare pe care o con­
sidera originalitate.
Wetti era fermecată. Hitler nu-i prea dădea atenţie: doar
pentru asta era acolo.
A fost totuşi foarte surprins atunci când, într-o vineri, zi în­
tunecată şi fără clienţi, din cauza unei greve, un bărbat i s-a
aplecat peste umăr, s-a uitat cum picta Palatul Trautson, lucrul
fiind pe cale de încheiere, şi a exclamat gânditor:
— E foarte foarte bine. M ă numesc Fritz Walter, sunt co­
merciant de artă şi aş vrea să vă iau în galeria mea.
*

Adolf H. descoperea gustul amar al victoriei. Numai că era

singurul care se bucura, celorlalţi studenţi fiindu-le ciudă pe
el căci le făcuse praf o legendă, îi lipsise de unul dintre cele
mai bogate subiecte ale curiozităţii, conversaţiei şi bancurilor:
faimoasele lui sincope. Doar Neumann şi Bernstein depăşeau
bariera indiferenţei şi continuau să susţină dialoguri teoretice
cu Adolf sau, mai degrabă, în fa ţa lui Adolf, întrucât acesta se
lăsa atacat de unul sau de celălalt tocmai fiindcă nu-şi exprima
punctul de vedere.

90
 Nu trăia deloc sentimentul singurătăţii, fiindcă nu se gân­
dise niciodată că ar putea avea nevoie de ceilalţi. Tocmai des­
coperise că anumite bucurii —desigur, esenţiale - nu pot fi
împărţite cu altcineva şi nici măcar povestite, că fac parte din
noi la fel ca ochii ori coloana vertebrală, că fac din noi ceea ce
suntem. Lui Adolf nu-i mai era frică de femei, dar acest lucru
nu-1 putea spune nici bărbaţilor, nici femeilor.
în spatele copacului unde, într-o după-amiază, aşteptase mo­
delul, acum îl aştepta chiar acea femeie.
— Ai puţin timp? Avem ceva de vorbit.
Văzând-o cum îi ţâşneşte în faţă, Adolf s-a speriat. Din clipa
In care se uitase la ea cum rămâne goală, fără să mai simtă vreo
slăbiciune, modelul l-a împovărat cu un dispreţ plin de ostili­
tate. Părea că femeia nu mai suporta să o privească. Când con­
stata că tânărul se afla în sală, enervarea o făcea să strângă din
dinţi.
— Felicitări, i-a zis pe un ton tăios, care însemna exact opu­
sul cuvântului. Se pare c-ai ajuns mai puţin neîndemânatic cu
femeile.
Adolf şi-a plecat privirea. Cum de uitase că era mătuşa Dorei?
Clu siguranţă îi va cere să pună capăt relaţiei cu aceasta.
— în sfârşit i-a reuşit şi idioatei ăleia mici ceva. Mare mi­
rare!...
Adolf a ridicat surprins privirea, fiindcă nu se aştepta ca mo­
delul să o critice pe Dora.
— Şi bineînţeles că v-aţi şi culcat, nu?
Pusese întrebarea indignându-se deja de răspunsul pe care
nu-1 auzise încă.
— Recunoaşte, a continuat, oricum Dora nu ştie să facă
decât un singur lucru: să se-ntindă-n pat. Ca să pozeze. C a să
doarmă. Ca să facă dragoste. Mereu la orizontală. Nu văd cum
ar schimba-o...
Avea dreptate, iar observaţia l-a distrat pe Adolf. Molateca
Dora nu-i lăsase amintirea unei femei care ar fi putut sta în
picioare.
— Vasăzică, nu mai eşti virgin?

91
 Nici la această întrebare nu a aşteptat răspunsul. A zâmbit
cu cruzime. Ciudată conversaţie, şi-a zis Adolf, şi nu tocmai
greu de purtat: modelul întreabă, răspunde şi citeşte gândurile.
— Te-ntrebi unde vreau să ajung, este?
S-a mulţumit să o privească liniştit.
— Uite cum stăm: am să te întreb ceva.
— Şi presupun că aveţi şi răspunsul?
— Ceva bănuiesc eu.
— Atunci de ce mă mai întrebaţi? >

— Ca să auzi întrebarea.
S-au cântărit din ochi. Adolf a înţeles că în faţa lui se afla
cineva periculos, periculos fiindcă era intens, imprevizibil, în
stare, doar cu un freamăt de gene, să-ţi devină prieten ori duş­
man pe viaţă. Intrase în cuşca panterei fără ca măcar să-şi fi
dat seama. Absolut nemişcat, a făcut-o să priceapă că era gata.
Satisfăcută, femeia şi-a lăsat timp pentru a savura întrebarea
înainte ca buzele s-o articuleze.
— Ştii să faci fericită o femeie?
— De ce m-ar interesa?
Modelul a clipit. Tânărul marcase un punct. Nu se aştep­
tase la atâta cinism de la virginul de mai ieri.
— De ce m-ar interesa? a continuat acesta. Esenţial e că
ştiu eu să fiu fericit cu o femeie.
>

— Mucosule, i-a răspuns intrigată femeia.

— Da, ştiu să fiu fericit cu o femeie, aşa stă treaba.
— Limbric amărât ce eşti, sunt convinsă că nu eşti în stare
să dăruieşti plăcere.
— De unde ştiţi?
— Ştiu că nu eşti altceva decât un bărbat şi Dora nici mai
mult, nici mai puţin decât o curvă. Pentru voi doi, totul nu
rămâne decât gimnastică.
— A ţipat.
— Ai plătit-o?
— Dacă v-am spus c-a ţipat...
— Normal c-a ţipat dac-ai plătit-o, doar e o curvă pricepută.

92
 Sub înţepăturile şi asalturile modelului, Adolf, dezorientat,
uitase de tactica de apărare stabilită la început: indiferenţă
totală la întrebarea adresată. Hărţuit în orgoliul lui masculin,
Ieşise din vizuină şi iată-1 acum pretinzând că este în stare să
aducă o femeie la orgasm. Deci e de revenit rapid pe cea dintâi
poziţie. A tras adânc aer în piept şi a răspuns liniştit:
— Nu văd ce interes aş avea să fac o femeie să aibă orgasm.
Modelul a înţeles că nu-1 putea băga în corzi prea uşor. Aşa
că l-a prins de încheietura mâinii.
— Deci nu vezi ce interes ai avea? Haide, vino după mine.
Sub imperiul surprizei, căutând încă răspunsul, Adolf a ur-
mat-o. Nu i se putea împotrivi. Doar n-o să se umple de ridicol
pe stradă, zbătându-se să-i scape. Modelul l-a târât până-ntr-o
cafenea pe care nu o cunoştea. Odată intrată, a mai slăbit strân-
soarea, dar ochii femeii l-au obligat să se aşeze dând dovadă
de o forţă coercitivă mai puternică decât forţa fizică.
— Uită-te-n jur şi-ai să-nţelegi. Eşti într-o cafenea a artiş­
tilor. In preajmă găseşti toate combinaţiile posibile. Ia un pa­
har. E mai ceva decât la grădina zoologică. Dai de câte o cuşcă
la fiecare masă. Examinează cuplurile şi vezi ce adună la un loc
cutare bărbat şi cutare femeie. Cel de acolo şi-a atras femeia aia
drăguţă datorită banilor: ea deci se culcă cu un portmoneu.
Celălalt îşi datorează femeia fizicului lui: arată mai bine decât
ca, care va accepta orice numai să nu-1 piardă, fiindcă va exista
întotdeauna o alta care să-l vrea. Tipul şi tipa de dincolo sunt
de acelaşi nivel, ţinuţi împreună de obişnuinţă şi de promisiuni:
nu e ceva prea zdravăn. Cel de dincolo e genial şi îşi va găsi întot­
deauna o femeie lipsită de respectul de sine, care va fi fericită să
fie sclava unei personalităţi. Celălalt e urât, avar şi fiite prost,
deci nu te mira că bea singur. Acum uită-te puţin şi la Vladimir.
I-a arătat un bărbat înalt, puţin adus de spate, cu gene bo­
gate, cu nas puternic, cu ochii negri ca tăciunele, care ciocnea
cu o femeie foarte frumoasă.
— Vladimir nu este nici frumos, nici urât, să zicem că nu este
respingător. Vladimir nu are prea mult talent, totuşi excelează
tn creaţia de gravuri pentru cutiile de ciocolată. Vladimir merge

93
pe cincizeci de ani. Ei bine, află că pe toate le-a avut! Pe toate!
Până şi pe actriţele bogate, tinere, frumoase, care tocmai ele
ar avea de unde alege. In clipa asta, cum vezi, e pe cale s-o mai
dea gata pe una.
Actriţa cu ochi verzi îi surâdea lui Vladimir, mai ascultătoare
decât un pisoiaş de-o zi.
— Ei, oare de ce? Pentru că Vladimir ştie să facă fericită o
femeie. Mai exact spus, nu le face fericite, pur şi simplu le-nne-
buneşte.
Modelul l-a silit pe Adolf să se uite la ea, care-1 privea fix.
Tânărul avea senzaţia că femeia îşi regla tirul şi urma să tragă.
— Vladimir deţine puterea. Adevărata putere. Cea care
deschide toate uşile şi toate seifurile. Ştie să facă fericită o
femeie.
— Ei şi? i-a răspuns îngâmfat Adolf.
Insolenţa devenea contagioasă.
— Chiar nu înţelegi?
— Repet: ei şi? Adică unde trebuie să ajungem? De ce-mi
povesteşti toate astea?
— Ţi-am permis eu să mă tutuieşti?
— Nu. N u după câte ştiu. Dar nici eu parcă nu ţi-am dat
voie.
Modelul a zâmbit, mulţumită de tonul agresiv la care le
ajunsese dialogul.
— Uite ce e, mucosule, îţi propun să te învăţ eu ce trebuie.
— Ce să mă-nveţi?
— Să faci o femeie fericită.
S-a uitat lung la ea, care-1 privea cu ură. Era ceva irezistibil.
Dac-o să ajung să fac ofemeie să ţipe de plăcere ar însemna că pe
toate voi reuşi să lefac să ţipe.

Hitler nu-şi mai venea în fire.

Iată că, de câteva săptămâni încoace, miercurea dimineaţa
la ora opt, Fritz Walter, în paltonul lui de astrahan, cu mănuşi
din piele neagră de miel, cu obrajii netezi, dar încă iritaţi de

94
rasul proaspăt, mirosind a violete şi lavandă, loţiunea la modă
printre bărbieri, bătea la uşă, intra cu pasul lui apăsat de comer­
ciant de artă înstărit, comenta lucrările din ultima săptămână,
le lua pentru galeria lui şi îi dădea banii pentru săptămâna care
trecuse.
— Juma-juma, păi, nu-i bine, prietene?
Hitler aproba din cap. Nici nu i-ar fi trecut prin minte să-l
contrazică pe acel estet care, dincolo de bancnote, îi aducea în
liccare miercuri confirmarea că era un pictor adevărat.
Sumele nu erau prea mari, dar Fritz Walter ştia cum să le
justifice.
— Clienţii sunt foarte impresionaţi când le spun că nu ai
decât şaptesprezece an i...
— Douăzeci.
— A, da? Aşadar, sunt foarte impresionaţi când le dezvălui
cât de tânăr eşti. Dar, totodată, şi profită. E fatal. „Fritz, îmi
spun, o să ni-1 vinzi pe Adolf Hitler al tău cu cât vei vrea peste
câţiva ani, dar, te rugăm, deocamdată lasă-ne să ne facem afa­
cerile aşa cum ştim.“ Normal. Mereu a fost aşa. Munca mea
constă în a trezi dorinţa, apoi în a aştepta. Clienţii mei însă
au încredere în mine, ştiu că nu-i voi înşela. Aşa am început şi
cu Klimt şi cu Moser. Iar acum îşi smulg unii altora operele
pentru milioane de mărci. Ei, da, trebuie să ştii să aştepţi. Lu­
crările de până acum sunt tare drăguţe, dragă băiete, însă pre­
fer să te văd atacând monumentele cunoscute. Clienţii sunt
achizitori siguri, nu te teme. La tine originalitatea nu vine din
subiect, ci din tratarea acestuia. Nu te abţine. Da, treci la ma­
rile monumente ale Vienei. Uită-te la Klimt: mereu subiecte
clasice şi, totuşi, pictura lui nu e clasică. Ehei, Klimt, parcă-1
văd, la fel ca tine, ezitând, privindu-mă cu neîncredere, gân-
dindu-se că-1 trag pe sfoară întrucât credeam în talentul lui.
Tinereţe, tinereţe!... Preafrumoasă tinereţe! Şase tablouri?
Ideal ar fi fost opt. Sau format mic. Mai multe de format mic.
Mai târziu, când îţi vei fi stabilit bine stilul, vei putea trece şi
la format mare. Precum Klimt. întotdeauna. Cât de mult îmi
aminteşti de el!...

95
 După ce Fritz Walter părăsea încăperea cu pânzele la sub­
suoară, Hitler rămânea ca ameţit ceva vreme. Ghiftuit de com­
plimente, umflat de energie, bule de speranţă se formau în
mintea lui. Intr-o bună zi avea să fie bogat. Intr-o bună zi va
fi precum Klimt. El, care cunoştea atât de prost opera marelui
pictor şi care, la început, detestase puţinul pe care-1 văzuse, îşi
schimbase cu totul opinia despre fondatorul mişcării Se-
cession: nu, în nici un caz nu se putea contesta faptul că
Gustav Klimt fusese un geniu. Un geniu discutabil, desigur,
ca toate geniile, dar un geniu. Poate şi prea modern. Pe alocuri.
Poate şi cam decadent. Poate şi cam ... dat tot un geniu. Da.
Un geniu indiscutabil. De care, de altfel, se simţea foarte
apropiat.
în orele următoare, Hitler, îmbătat, încântat de a fi el în­
suşi, se dedica muncii cu înflăcărare. Spre capodoperă!
Se trezea abia pe la mijlocul după-amiezii. Monotonia cal­
cului şi a liniilor trasate repetat îl trezeau încet-încet la rea­
litate.
Seara era mahmur.
Pentru a înveseli cina, Wetti îi dădea ocazia să retrăiască
scenele de mai devreme. Aşa că acesta îi povestea mai întâi cu
exactitate cuvintele vânzătorului de artă, apoi improviza liber
legăturile pe care Walter le-ar fi făcut între el şi Klimt. Era ine­
puizabil în a-şi aduce complimente. Preferând acea latură a sa
care însemna meseria de artist.
— Dolferl, află că Werner m-a asigurat, duminică după-
masă, că galeria Walter este una dintre cele mai renumite din
Viena.
— Ştiu, i-a răspuns Hitler umflându-se-n pene.
— Cu adevărat cea mai importantă. Era foarte impresionat
că expui acolo. Foarte, foarte impresionat.
La drept vorbind, Wetti nu îndrăznea să-i spună că Werner
nu crezuse o vorbă.
Hitler a acceptat complimentul, fie şi venind de la Werner,
înfiorătorul pederast care îndrăznise să-l ia drept unul de-ai săi.

96
 — Fireşte că galeria Walter este cea mai bună din oraş.
Fritz Walter i-a descoperit pe Klimt şi pe Moser. De altfel, va
trebui să trec şi eu într-o zi pe-acolo, să văd cum mi-au expus

— Aş putea veni şi eu cu tine? Aş fi foarte fericită. Te rog.

— Mai vedem.
Hitler nu dăduse încă pe la galerie, deoarece aceasta se găsea
la celălalt capăt al oraşului şi, mai ales, fiindcă Fritz Walter îi
interzisese clar s-o facă.
— Să vii la galerie? Este un loc pentru tablouri. N u pentru
pictori. Trebuie să rămâi aici şi să pictezi. Să munceşti. Să mun­
ceşti şi iar să munceşti. Asta-i misiunea geniului. De comerţ mă
ocup eu. Treburile ingrate şi vulgare cad în sarcina mea. Tinere,
îţi interzic să dai pe la galerie. Dac-o faci, s-ar putea să fie în­
cheierea legăturii noastre.
Ameninţările îl ţinuseră deoparte pe Hitler, al cărui narci­
sism s-ar fi potrivit totuşi bine cu o plimbare printre pânzele
sale agăţate între cele ale lui Gustav Klimt, Joseph Hoffman
şi Koloman Moser.
Cu toate astea, într-o zi de miercuri Fritz Walter nu şi-a
făcut apariţia.
Hitler a aşteptat întreaga zi, a coborât la pândă, în stradă,
de cincisprezece ori, a refuzat până seara să mănânce şi atunci,
pretextând că supa de ciuperci era prea piperată, i-a făcut lui
Wetti o scenă îngrozitoare.
A doua zi, sub pretextul unei răceli, ca să nu mai meargă la
gară - la Academie, pentru Wetti - , iar a aşteptat.
Vineri a decis să aştepte până miercurea viitoare. Sâmbătă
a trecut la lucru cu o poftă înnoită, multiplicând ameţitor nu­
mărul micilor picturi şi asta până marţi, nădăjduind că, prin-
tr-o minune, zelul avea să-l facă pe comerciant să se întoarcă.
Şi a venit ziua de miercuri. Tot fără Fritz Walter, tot aştep­
tând în zadar. Hitler şi-a lăsat baltă lucrul. încercând să su­
pravieţuiască până miercurea următoare.
Iar miercurea următoare nici urmă de Fritz Walter.

97
 — Poate c-a plecat în străinătate? Poate că e pe cale să vor­
bească despre tine la Berlin? La Paris? Cine ştie?
Wetti îşi storcea creierul pentru a extrage câteva ipoteze
liniştitoare. Mai îngrijorată de starea fizică a băiatului decât
de motivele comerciantului, încerca să-l ispitească cu diverse
mâncăruri. Hider, mereu la fel de exagerat, încetase să mai bea
şi să mai mănânce. Admiraţia lui Fritz Walter ajunsese fluidul
lui vital. Fără privirea acestuia, i se părea că nu mai exista, şi cheful
de a picta îi dispăruse.
într-o dimineaţă, Wetti i-a bătut la uşă, era încălţată, purta
mănuşi şi avea o pălărie de parcă s-ar fi dus la o nuntă - şi l-a anun­
ţat ce hotărâre luase:
— Gata, nu mai ţine aşa. M ă voi duce la galeria Walter
după explicaţii.
Hitler, în pragul leşinului, pricepând ce-i spunea femeia tra­
vestită în mare doamnă împopoţonată, care stătea-n cadrul
uşii lui, a prins-o de braţe pe Wetti pentru a o opri.
— Ba nu. De dus mă duc eu.
— Haide, Dolferl, ştii foarte bine că Fritz Walter nu vrea
să te vadă prin galerie. Doar e un fel de condiţie a contractului
vostru.
— Cum nu a mai dat pe-aici, consider că nu şi-a respectat
contractul. Aşadar pot să-mi asum riscul.
Hitler părea atât de fericit de noua perspectivă a lucrurilor,
încât Wetti a fost de acord. Se vor duce împreună. Gazda a
reuşit chiar să-i smulgă promisiunea că va mânca puţin înain­
tea expediţiei.
Au traversat amândoi oraşul, în tramvai. Hitler înota în
vechiul frac al tatălui său, atât de uzat, încât ţesătura lustruită
scotea la vedere rosătura pe la coate, pe la genunchi şi pe fese,
însă Wetti îi înnodase la gât o cravată a ei din mătase pestriţă
şi dubioasă, care, semn de excentricitate adăugat palorii ca de
mort a obrajilor, făcea ca tânărul să aducă în mod convingător
cu un artist damnat. Oricum, în harnaşamentul ei de armăsar
imperial, Wetti era suficient de respectabilă pentru amândoi.

98
 Ajunşi în faţa galeriei Walter, s-au oprit o clipă, impre­
sionaţi. Literele de aur ale firmei, abanosul gros al uşii, perde­
lele grele, de catifea, care, în spatele ferestrelor, interziceau
trecătorilor fie şi să întrezărească un capăt de aţă din comoara
dinăuntru, toate acestea inspirau respect. Ieşirea unui cumpă­
rător cu o havană enormă între buze şi a soţiei acestuia învă­
luită într-un nor de vizon, pe care scânteiau bijuterii, le-a sporit
angoasa: galeria Walter nu era un loc al cărui prag să-l treacă
în mod obişnuit oameni ca ei.
— Una peste alta, e galeria mea. Tablourile mele sunt ex­
puse aici, a spus Hitler pentru a-şi face curaj.
Şi-au mai venit în fire, au urcat treptele şi au împins uşa cea
grea. Un sunet cristalin de o puritate pătrunzătoare părea să le
strige că greşesc.
S-a apropiat un funcţionar care şi-a ascuns uimirea la ve­
derea bizarului cuplu sub o politeţe disimulată.
— Am venit să vedem tablourile, i-a zis Wetti pe tonul pe
care-1 folosea pentru a repezi curierii aflaţi în întârziere.
— Vă rog, doar aţi deschis uşa potrivită, le-a răspuns an­
gajatul galeriei înclinându-se.
In sine, pe Hitler îl bucura gândul de a-şi vedea peste puţin
timp tablourile agăţate pe pereţi.
Dar nici el şi nici Wetti nu au dat de ele în primele săli,
deşi trecuseră de mai multe ori prin ele.
— Poate la etaj? a murmurat Wetti arătând spre o scară.
Trebuie că avea dreptate. Tinerii pictori erau probabil ex­
puşi acolo. Apariţia pânzelor de format mic părea să le confirme
ipoteza. Au parcurs întreg etajul, aşteptându-se la o surpriză
divină după fiecare colţ. în zadar. Hitler simţea cum i se în­
moaie genunchii.
— Cu siguranţă le-au vândut pe toate.
Ca de obicei, Wetti găsise o explicaţie. Hitler i-a zâmbit pe
când ea îl bătea matern pe braţ. însă nu era cazul să se mul­
ţumească numai cu astfel de bucurii. Veniseră doar să afle veşti
despre Fritz Walter.

99
 La baza scărilor au dat din nou de angajatul care-i întâm­
pinase.
— Domnul Walter e aici? l-a întrebat Adolf, dintr-odată
foarte în largul lui, încântat că i se vânduseră toate pânzele.
— Pentru moment, domnul Walter e în străinătate.
— Vezi?! a exclamat Wetti dându-i un cot triumfător, de­
loc potrivit cu obişnuitele ei maniere distinse.
Hitler plutea pe undele fericirii.
— Şi când se întoarce?
— Săptămâna viitoare.
— Ei bine, spuneţi-i domnului Fritz Walter că a trecut pe
aici Adolf Hitler şi că-1 aştept, ca în fiecare miercuri dimineaţa,
la ora opt.
— în strada Felber, la numărul 22, a adăugat Wetti roşind,
impresionată că-şi poate cita pensiunea sub auspicii de un ase­
menea prestigiu.
Funcţionarul a părut încurcat.
— Aţi spus Fritz Walter?
— Da.
— îmi pare rău, eu mă refeream la Gerhard Walter.
— Nu Fritz Walter conduce această galerie?
— Nu, domnule, Gerhard Walter.
— Aha, deci are un fiu!
Funcţionarul s-a înroşit de parcă ar fi auzit o obscenitate.
— Nu, domnule, vă pot asigura că domnul Gerhard Wal­
ter nu are copii.
— în sfârşit, s-a enervat Hitler, mă întâlnesc în fiecare mier­
curi, la mine acasă, cu domnul Fritz Walter, care imediat apoi
îmi vinde tablourile aici.
— Cum aţi spus că vă numiţi?
— Adolf Hitler, i-a repetat, ieşindu-şi din fire, angajatului
galeriei, care încă de adineauri se vedea că nu ascultase nimic din
ce-i spusese.
Numai că acesta nu se lăsa.
— Cred că faceţi o greşeală, dom nule... Hitler. N u mă în­
doiesc de importanţa muncii dumneavoastră, dar vă pot asi­

100
gura că galeria Walter nu a expus niciodată opere care să vă
aparţină.
Şi, fără a mai aştepta, s-a întors şi a deschis un registru pe
care i l-a pus autoritar în mână.
— Uitaţi catalogul din ultimii doi ani. După cum obser­
vaţi...
Wetti şi-a luat un aer indignat.
— Ce tot spui, măi băiete. Doar l-am văzut cu ochii mei
pe domnul Fritz Walter trecând, în fiecare miercuri dimineaţa,
pe la etajul unde locuiesc.
— Pe la etajul unde locuiţi? a repetat ironic funcţionarul
parcurgând din priviri hainele caraghioase ale lui Wetti, de la
pălăria împodobită cu exagerat de multe pene până la ghetele
cu nasturi.
— Haide, Wetti. Să mergem.
Au trecut iarăşi pragul sub râsul sardonic al sunetului cris­
talin.
O tăcere consternată le îngreuna paşii.
Au mers fără ţintă, după cum îi purta valul de trecători. Hit-
ler prefera să tacă decât să explice misterul. Se chinuia de unul
singur să-l desluşească. Şi înainta copleşit, năuc. Când mintea
a început să-i emită ipoteze, să lămurească înşelătoria căreia îi
căzuse victimă, suferea atât de tare, încât se oprea imediat, op­
tând pentru confuzia absolută prin comparaţie cu multiplele
zone dureroase ale unei clarificări.
Au ajuns în Prater.
Wetti s-a plâns că o dureau picioarele obosite şi l-a rugat
să se oprească puţin într-o cafenea. Lui Hitler îi era teamă că,
odată aşezaţi, ar fi fost obligaţi să stea de vorbă.
Dintr-odată, i s-a părut că vede ceva. A clipit scurt, pentru
a se asigura că nu visa. Nici vorbă, aşa era. La cincizeci de metri
mai departe, pe bulevard, Fritz Walter, îmbrăcat în celebrul
lui palton de astrahan, oprea trecătorii pentru a le vinde tablo­
urile pe care le întinsese pe o bancă. Din reflex, a luat-o de braţ
pe Wetti, a-ntors-o şi a băgat-o dintr-un salt în prima cafenea.
Orice-ar fi fost, nu trebuia să vadă aşa ceva.

101
 Pe deasupra celor două ciocolate aburinde, i-a explicat că
nu putea lăsa fără supraveghere, atât de mult timp, pensiunea.
Cum avea nevoie să reflecteze la cele întâmplate, avea să vină
şi el după ea puţin mai târziu. A condus-o - aproape că a luat-o
pe sus —până la tramvai, după care s-a apropiat de Fritz Walter.
Acesta nu pierduse nimic din elocvenţă. In schimb, ceea ce
la Hitler în cameră părea retorică de mecena devenise aici
volubilitatea vulgară a unui măscărici de bâlci. Nu ezita să strige
după cei care se plimbau, ba chiar să-i oprească prinzându-i
de braţ.
Hitler se ascunsese după un copac. Aştepta lăsarea serii.
Nu-şi dorea scandal în public. N u era convins că şi-ar fi con­
trolat nervii şi, mai ales, că l-ar fi putut domina pe Fritz Wal­
ter, individ puternic, scund şi-ndesat.
Când a venit noaptea şi circulaţia pe bulevard s-a rărit, Hit­
ler şi-a părăsit ascunzătoarea şi s-a apropiat.
Din reflex, Fritz Walter a strigat după el, dar s-a oprit la
jumătatea frazei recunoscându-1.
— Eeei, H itler...
A aşteptat ca acesta să înainteze, încercând să-i citească pe
chip ce sistem defensiv trebuia să adopte.
— Mincinosule! i-a strigat Hider. Eşu un mincinos şi un hoţ!
— Hoţ? Deloc! Ti-am adus banii de fiecare dată.
— M-ai făcut să cred că tu conduci galeria Walter.
Fritz Walter i-a râs în nas, un râs răutăcios, un râs ca o pe­
reche de palme.
— Dacă ai fost atât de cretin încât să mă crezi e treaba ta.
Chiar îţi închipui că galeria Walter ţi-ar fi cumpărat copiile alea
făcute pe calc? Ei, nu, serios, chiar îţi închipui aşa ceva? Nici
să le bag turiştilor pe gât nu mi-a fost uşor.
Hitler a rămas ca paralizat. La asta nu se aşteptase: în loc să
se apere, Fritz Walter ataca. Şi muşca rău.
— Adolf, bietul de tine, trebuie să fii dus rău ca să crezi şi
o secundă ce ţi-am spus. îţi dădeam inepţii cu linguriţa zicân-
du-mi: ei nu, de data asta chiar o să se prindă că bat câmpii, de
data asta chiar o să mă ia la mişto! Şi uite că nu! Nu s-a-ntâmplat

102
niciodată! înghiţeai orice! Şi chestia cu Klimt! Şi cu Moser!
Nu mă contraziceai, ba mai şi aşteptai, cu gura căscată, ca şi
acum, să-ţi mai torn ceva pe gât!
Hitler rămăsese încremenit, cu braţele atârnându-i. Unica
reacţie a fost să-şi lase lacrimile să curgă în voie.
— Aveţi probleme, domnule?
Un agent de poliţie s-a apropiat de Hitler. Fritz Walter s-a
potolit.
— Vă deranjează domnul acesta? A încercat cumva să vă
cscrocheze? N u v-a dat banii?
Poliţistul făcea tot ce putea pentru a-i fi pe plac lui Hider.
Era vizibil că-şi dorea să pună mâna pe negustorul ambulant.
— Nu, a şoptit Hitler.
— Bine, a lăsat să-i scape poliţistul, dezamăgit. Dar, dacă
vă deranjează, trebuie să ne spuneţi. îl ştim noi bine pe ban­
ditul ăsta. N u e prima dată când ar înfunda puşcăria. Se pare
că a-nceput să-i placă, ia zi, Hanisch, nu-i aşa?
Fritz Walter se uita-n pământ zgribulit, aşteptând ca po­
liţistul să termine. Acesta i-a dat ocol cu priviri bănuitoare,
căutând prin marfa expusă ceva de criucat ori de observat. Apoi,
negăsind nici un os de ros, s-a îndepărtat. Fără a mai juca tea­
tru, Fritz Walter a răsuflat uşurat. Chiar se speriase. Tim id
aproape, privindu-1 pieziş, i-a mulţumit lui Hitler că nu spu­
sese nimic:
— Drăguţ din partea ta că nu ţi-ai dat drumul la gură.
Hitler îngheţase.
— De ce ţi-a spus Hanisch?
— E numele meu adevărat. Reinhold Hanisch. îmi zic Fritz
Walter fiindcă de ani de zile se ţine poliţia după curu’ meu. Eh,
pentru nişte fleacuri, în sfârşit...
— Pe unde-ai umblat lunile astea?
— Pe la pârnaie. Pentru o poveste veche, de doi bani. Fără
importanţă.
Hitler şi-ar fi dorit să mai aibă cinci ani, să dea cu pumnii,
să tropăie, să-şi ceară înapoi vechile iluzii. Doar îl aşteptase pe

103
Fritz Walter, celebrul galerist care crezuse timp de o lună în
geniul lui, nu pe Reinhold Hanisch, care ispăşea într-o celulă
pedeapsa pentru un furt oarecare.
— Bem un păhărel? l-a întrebat Hanisch bătându-1 pe umăr.

Adolf H. şi modelul au intrat la hotelul Stella. Scara strâmtă,

răsucită, care deja se clătina avea un aer promiscuu. Culoarul
era acoperit cu un covor de un roz-grena, ca o limbă încărcată
întinsă de-a lungul etajului. Uşa 66, deşi de citit se citea 99, în­
trucât, lipsind un cui, plăcuţa de email scorojit se întorsese in­
vers. Pat de fier cam jos. Cuvertură cârpită de o lucrătoare
daltonistă. Pereţi fucsia mâncaţi de mucegai. Deşi nimic nu
inspira dorinţă, Adolf, surescitat, s-a aruncat pe femeie. Care
nu l-a învăţat nimic. Ci l-a lăsat să-şi facă treaba. Iar el s-a sleit
călărind-o. Modelul nu s-a uitat la el nici rece, nici cu căldură,
ci părea că urmăreşte reacţiile unui animal ciudat. Tânărul îşi
spunea că o va da gata cu numeroasele sale asalturi. Ejaculând
de cinci ori.
— Şi tu?
— Nici măcar o singură dată.
A doua zi şi-a egalat scorul.
Degeaba.
Femeia i-a explicat înţelesul cuvântului frigidă. Să fie însă
liniştit. Ea nu era aşa. Doar el era motivul. A doua zi, Adolf
H. a făcut ceva economie de energie. Şi-a lăsat timp să studieze
mai bine trupul acela şi a învăţat să-i manevreze toate butoa­
nele şi manetele care provocau plăcerea unei femei. In fine, ea
a acceptat, ca o jucătoare expertă:
— In orice caz, nu pot zice că n-ai încercat.
Zilele următoare, băiatul a continuat cu aplicaţie metoda.
Ejacula mai puţin. Ea deloc.
Pe Adolf H. l-a apucat un acces de furie.
— Nimic nu m-ai învăţat! Mi-ai promis că mă înveţi să aduc
o femeie la orgasm şi nimic nu m-ai învăţat.
— Ba da. Deja te-am învăţat că exist.

104
 Au mai trecut două zile în care Adolf s-a dovedit mai încă­
păţânat decât şi-ar fi închipuit modelul. Fiindcă refuza să-i
spună cum o cheamă, i-a zis Stella, după numele hotelului în
care se întâlneau. Tânărul visa la măcar un zâmbet schiţat de
buzele ei, la un freamăt al buzelor, la o umbră de roşeaţă care
Nă-i fi străbătut pentru o clipă pieptul. îşi reamintea un extaz
lugar, moleşeala visătoare care-i umezise Stellei privirea. Se
agăţa de astfel de lucruri ca de nişte semne: într-o bună zi, tot
va reuşi să o facă să simtă ceva. Descumpănit, se gândea la ine­
galitatea orelor petrecute împreună: pentru el fusese întot­
deauna vorba despre momente de plăcere, nu şi pentru ea.
Cugeta la diferenţa dintre sexe, la modul în care ajungeau la
orgasm: bărbatul atât de simplu şi de frecvent, femeia atât de
rar şi de imprevizibil, bărbatul risipindu-se, dar epuizându-se,
femeia avară, dar inepuizabilă. Nu pricepea de ce dorinţa lui
atât de vizibilă, de tangibilă, de puternică nu trecea de la sexul
lui la al ei. începuse să bănuiască faptul că nici un procedeu
mecanic, mângâiere, penetrare, frecare, pisare, uzură nu putea
transmite plăcerea, că trebuie să fi fost vorba despre alt proce­
deu. Dar care?

Când, pe la miezul nopţii, îmbuibat de alcool, Hitler s-a

despărţit de Reinhold Hanisch - alias Fritz Walter - , s-a în­
trebat ce-1 umilise oare mai mult: faptul că nu fusese în stare
să-i spargă botul, că acceptase să bea, după care fusese obligat
să mulţumească pentru bere sau că, mai degrabă, fusese de
acord să se nască între ei o înţelegere ca-ntre escroci? Dacă era
să se ia după acela, nu ar fi fost cazul ca cei doi să se bată, ci să
ţină aproape. Păi cum, dacă Hanisch era un fals galerist, Hider
nu era şi el un fals pictor? Uzurparea de care dăduse dovadă
cel dintâi era acelaşi lucru cu calcurile celui de-al doilea. Ambii
se foloseau de şiretlic şi de şmecherie pentru a-şi câştiga pâinea.
Din contră, între ei se arătaseră întotdeauna cinstiţi, din mo­
ment ce împărţiseră până la ultimul heller.

105
 Hitler a mers multă vreme pe străzile Vienei pentru a-şi lim­
pezi gândurile prin aer, noapte şi oboseală.
Ceea ce regreta după aventura cu Hanisch erau iluziile lui
pierdute. Tim p de mai multe săptămâni, Hanisch îi oferise
iluzia recunoaşterii artistice, a viitorului glorios, a apropiatei
averi pe care avea să o câştige. Tim p de mai multe săptămâni,
beat, intoxicat, fusese cu capul în nori, abia mai atingând solul
vulgar al realităţii. îi era dor de fumurile acelea. Nu-i va ierta
niciodată lui Hanisch faptul că i-a adus o atât de mare fericire
pe calea unei minciuni cinice.
întregul oraş, de la străzi la faţade, arăta ca uns cu un gu­
dron strălucitor. Cele câteva lumini galbene care ţâşneau, înţe­
pătoare, de pe la vreo fereastră izolată sau vreun felinar se
evaporau rapid în grosimea tenebrelor, înghiţite de noapte,
sorbite de pereţii poroşi, ricoşând slabe în trotuarele crăpate,
pentru a muri în rigolele sordide.
Ajuns în strada Felber, deja îşi reconstruise povestea pe care
o pregătise pentru Wetti. Nu pentru că ar fi vrut s-o liniştească,
s-o scutească de suferinţă, ci pentru că-şi dorea să păstreze res­
pectul ei, visul pe care îl împărtăşeau amândoi. Aşa că a pretins
că şi-a întâlnit colegii de la Academie într-o braserie. De la ei
aflase că deja erau trei victime ale lui Fritz Walter, bineînţeles
studenţii cei mai promiţători. Şarlatania îşi urmase identic
cursul pentru toţi trei. Se părea că Fritz Walter fugise în Franţa
cu tot cu tablourile pe care le vânduse pentru sume exorbitante,
da, chiar aşa. Ba chiar se părea că, de-acum, erau toţi trei foarte
cunoscuţi pe-acolo, ei da, foarte bine cotaţi în Montparnasse,
singura problemă era că, fără îndoială, nu aveau să mai vadă
vreodată banii. De altfel, luaseră în calcul să depună o plângere,
după-amiază, la rectorul Academiei, care, la rândul lui, putea
face presiuni pe lângă Ambasada Franţei.
Evident, Wetti a înghiţit povestea. N u însă la fel de bine
ca Hitler. Fiindcă nici unul dintre gândurile lui nu era destinat
altcuiva, ci, în primul rând, pe sine însuşi se minţea.
Era atât de convins că se bucura de o anumită notorietate
în Franţa, încât puţin a lipsit, în zilele următoare, să nu intre

106
tu vorbă, mărturisind cine era, cu frumoasele călătoare care co­
borau în gară şi al căror accent şters şi cântat putea dovedi ori­
ginea pariziană.
Din lipsă de ocupaţie, s-a apucat iarăşi de tablourile cu mo­
numente, în timpul ceasurilor petrecute pe peroane. îi plăcea
rutina stupidă a etapelor succesive: atenţia solicitată de co­
pierea pe calc, remarcabila forţă a liniilor trasate cu tuş, medi­
ocra răbdare a coloratului.
în ziua aceea era un soare odihnitor şi se aşteptau patru tre­
nuri importante, iar Hitler s-a apucat pentru întâia oară de o
reproducere format mare, după o fotografie găsită într-un ziar,
sanatoriul construit de Joseph Hoffman la Pinkensdorf, o clă­
dire cubică şi nu prea greu de reprodus. Hitler era atât de ocu­
pat ba cu călătoarele, ba cu desenul, încât nu a observat nici
un moment silueta nemişcată care, la distanţă de trei peroane,
stătuse cu ochii pe el de dimineaţă până seara.
Abia pe la ora şapte persoana respectivă s-a apropiat de Hit­
ler, care a ridicat capul şi a descoperit-o pe Wetti.
Chipul acesteia tremura de furie. într-o singură zi avusese
timp să treacă prin toate stările, de la surpriză la incredulitate,
apoi la indignare, la decepţie, ruşine, revoltă... La şapte era deja
In plină criză de furie şi, din acest motiv, se repezise spre tânăr.
— începând chiar de diseară nu vreau să te mai văd prin sa­
lon. Iar până la sfârşitul săptămânii să dispari din pensiunea mea.
Era înfiorător să constaţi cât de pragmatică devenise Wetti.
Lucru atât de îndepărtat de caracterul său visător, încât astfel
se vedea bine amploarea şocului pe care-1 suferise.
— îţi reamintesc că-mi datorezi chiria pe o lună şi jumătate.
Gura i s-a strâmbat lovită, înţepată de durere.
— Şi bucură-te că nu pun la socoteală şi mâncarea, spăla­
tul, călcatul, cusutul, toate prostiile pe care le-am făcut pentru
tine fiindcă mi-am închipuit... fiindcă mi-am închipuit...
Trupul ei mare a fost scuturat de un tremur care ar fi tre­
buit să-i aducă lacrimi în ochi, dar a rezistat.
— Fiindcă mi-am închipuit...
Paralizat, Hitler s-a speriat de ceea ce avea să-i spună.

107
 — Fiindcă mi-am închipuit... fiindcă mi-am închipuit...
Vorbele, înnebunite, alergau pe sub fruntea lui. Unele pur­
tau cu ele răspunsul, altele nu. „Fiindcă mi-am închipuit că
mă iubeşti1* ar fi fost cel mai convenabil. „Fiindcă mi-am în­
chipuit că eşti student la Academie** putea fi contracarat prin-
tr-o minciună. „Fiindcă am crezut că, atunci când vei fi celebru,
te vei însura cu mine...** ar fi fost cel mai delicat.
— Fiindcă mi-am închipuit că eşti pictor, a explodat Wetti
până la urmă.
Nu. Asta nu. Nu ea. N u şi ea. N u-i nimic de răspuns. Doar
pictor sunt. Păi, în clipa asta, cefac eu oare? Numai că Wetti şi-a
lăsat privirea peste fotografia din ziar şi foaia jegoasă de calc.
— E şti... grotesc.
I-a întors spatele şi a ieşit fugind din gară. Reuşise să nu
plângă. Dispreţul îi oprise lacrimile. Reuşise să le-ntoarcă în dis­
preţ, fără patetism. Prin urmare, el era cel ridicol. Cu inima
zbătându-i-se-n piept, prăbuşită lângă un stâlp, liniştită, a iz­
bucnit în plâns într-una dintre frumoasele ei batiste cam prea
bogat ornate cu broderii.
Hider rămăsese pe jos, cu materialele de desen între picioare,
cu faţa ca de ceară. Pentru a nu se mai gândi la oroarea pe care
o pronunţase - „Fiindcă mi-am închipuit că eşti pictor** - , a
copleşit-o cu insulte pe găina aia cât toate zilele, care se-ncurca
în propriul ei corp, incapabilă să citească o carte, frecventând
doar homosexuali, buticara aia frustrată care nici măcar cine era
Gustav Klimt nu ştiuse până să-i spună el şi care acum îşi per­
mitea să emită judecăţi artistice. Păcat că nu-i datora mai mult.
Căci va pleca seara fără să-i mai dea nici o leţcaie.
Hider şi-a regăsit stăpânirea de sine. Să nu-şi facă iluzii ci­
neva: el va fi cel care va lua iniţiativa şi va pune capăt unei
situaţii intolerabile! El o va rupe cu ea!
La zece şi jumătate avea lucrurile împachetate. A coborât
cu precauţie la parter, în faţa apartamentului lui Wetti.
In pofida perdelei care acoperea micile pătrate de sticlă ale
uşii duble, se vedea că în salon lumina era aprinsă. De acolo,
Hider a auzit gemete.

108
 — Sunt dezamăgită... atât de dezamăgită..., murmura surd
glasul umed al lui Wetti.
— Wetti, doar v-am prevenit, n-aţi vrut să mă credeţi, aţi
aşteptat... iar acum suferiţi prea mult.
— Vaaai, Werner!
Hitler s-a dat înapoi ca ars. Deci mizeria asta de Werner a
strecurat în Wetti îndoiala.
— La scurt timp, dragă Wetti, l-am întrebat pe băiatul
ucela... în sfârşit, ştiţi dumneavoastră... prietenul acela... care
este cu adevărat student la Academie, dacă printre ei este şi un
Adolf Hitler. M-a asigurat că nu.
Revoltător. Deci iată cu ce se ocupa Werner de când Hitler
ii respinsese avansurile: trăncănea cu un alt degenerat ca el,
pentru a-i distruge reputaţia. Lume bună. Chiar aşa. M ult prea
puţin pentru mine. Mulţumesc, dar mă depăşeşte. Vă las între voi.
Şi a părăsit casa din strada Felber, de la numărul 22, strecu-
rându-se pe lângă pereţi, desigur, dar cu fruntea sus în sufletul
lui. Dispreţuind ceea ce lăsa în urmă. N u simţea decât descon­
siderare pentru mic-burgheza prea masivă şi prea avară, care
se lăsa consolată de un sodomit.
„Reinhold Hanisch. Trebuie să dau de Reinhold Hanisch.
O să mă primească la el.“
S-a dus în taverna unde băuseră împreună. Reinhold Hanisch
era acolo, roşu la faţă de la căldură, cu ochii umflaţi de bere.
— Hei! Gustav Kilmt! a strigat acesta văzându-1 pe Adolf
Hitler intrând.
Hitler n-a răspuns, fiind prea mulţumit că pusese mâna pe
omul lui.
— Trebuie să mă primeşti la tine. E vorba despre o femeie.
Ştii cum e ... a trebuit să plec.
— Nici o problemă, băiete, uşa mea ţi-e deschisă. îţi dau
camera de oaspeţi. Vrei un pahar?
Relaxat, Hitler a acceptat. Sigur, era ceva vulgar în buna dis­
poziţie a lui Hanisch, în entuziasmul lui în privinţa băuturii, în
palmele date pe umăr ori pe spinare, dar dacă ăsta trebuia să fie

109
preţul pentru o noapte liniştită... La unu noaptea, Hitler, rupt
de oboseală, ameţit de atâta băutură fără pic de mâncare, i-a
cerut să meargă acasă.
Hanisch şi-a luat rucsacul dosit în spatele tejghelei şi l-a
tras pe tânăr după el. A sărit apoi peste bariera unei grădini
publice neluminate şi s-a întins între boschetele întunecate.
— Bun venit la mine-n palat! Aici dorm.
— Poftim?! Nici măcar o cameră n-ai?
Hanisch a bătut cu palma în rucsac pentru a-şi face pernă
din el.
— Păi, ce crezi tu, Gustav Klimt? C ă mi-aş fi permis din ta­
blourile tale?

Stella ţipa sub el. îi răspundea la fiecare dintre mişcări cu

un suspin sau un spasm. Instrumentul de carne devenise greu
în braţele lui, dar Adolf ştia în sfârşit să cânte la el, să-l facă să
scoată muzica aşteptată.
Num ai de m-aţ abţine.
în loc să profite de spectacolul oferit de Stella, care gemea
şi se elibera, încerca să se gândească la altceva. Pentru ca ea să
se bucure bine şi îndelung, trebuia ca el să-şi scoată din minte
orgasmul femeii şi să ajungă pur şi simplu un resort, un me­
canism. M ai ales să nu mă gândesc la acele părţi ale corpului meu
care sunt în contact cu ea. Ci la altceva. Repede. Trebuia să lip­
sească din propria-i dorinţă. Şi-a blocat privirea către o pată
de pe perete şi, ondulându-şi şoldurile, s-a concentrat asupra
posibilei origini ale acesteia: grăsime, arsură, gândac strivit?
Cu cât soluţiile sordide i se îngrămădeau în minte, cu atât se
îndepărta de propriile senzaţii. Mergea. Da, un gândac, un gân­
dac enorm strivit de pantoful unui ceh, doar era plin de cehi
hotelul. Cineva sosit pentru a dormi în camera aceasta, nu
pentru a face lucrul pe care-1 făcea el acum cu Stella, cu Stella
care se zbătea sub el în aşa fel încât...
Nu.

110
 Ah, prea târziu. Orgasmul se abătuse violent, zdrobitor asu­
pra lui. S-a prăbuşit lângă Stella.
Aceasta a mai avut câteva spasme, apoi i s-a alăturat în imo­
bilitate, trupul ei eliberându-se în odihnă.
Am câştigat.
Tăcerea îi făcea bucuria încă şi mai densă.
Stella l-a împins uşor, după care s-a ridicat distantă, amu­
ţită. Şi s-a uitat la el cu şi mai mult dispreţ decât de obicei. Adolf
u simţit că o să înceapă să sufere. Şi a trimis spre ea o privire în­
trebătoare, rugătoare, de care mai eşti în stare chiar înaintea dis­
perării.
Femeia a surâs cu cruzime.
— Chiar ai crezut?
A început să-şi tragă ciorapii. De câte ori se deda acestei
operaţiuni lăsa să-i scape cele mai dure fraze.
— îngâmfarea asta a ta nu are limite. Doar am simulat.
— Foarte bine, dar am terminat-o, i-a strigat Adolf H.
— Şi care e diferenţa? Poţi s-o termini, tot n-ai început-o
vreodată.
— Ba chiar am terminat-o de-a binelea de data asta. Defi­
nitiv.
încerca să se convingă pe sine însuşi. Oare de câte ori nu
declarase că a terminat, că va lăsa baltă pariul stupid, că-i era
Indiferent dacă face fericită ori nu o femeie? Problema era că
Stella, în loc să protesteze, să aducă argumente, să-l convingă,
ti dădea dreptate. Şi-atunci el se simţea şi mai nemernic, drept
care, pentru a-şi mai găsi ceva respect de sine, se întorcea a
doua zi.
Prin urmare, a doua zi a revenit. De data asta, Stella nu s-a
mai prefăcut. Iar cele două ceasuri s-au adăugat pe lunga listă
a eşecurilor.
Adolf H. persevera incomprehensibil. Nu mai era vorba nici
despre o provocare, ca-n prima zi, nici despre un pariu, după
cum îşi închipuise mai apoi, nici despre o obsesie, deşi era ob­
nubilat de trupul Stellei. Ci despre o emoţie surdă şi profundă,
ceva de-a dreptul religios. Era în căutarea plăcerii feminine,

111
Stella era templul, femeia era Dumnezeul lui, marea tăcere către
care i se întorceau toate gândurile. Tot aşa cum un credincios
îngenunchează, el lucra cu devoţiune pentru a primi iertarea.
Zi şi noapte reflecta la plăcere. De acum ştia cum s-o simtă.
Dar s-o dăruiască? Chestiunea părea a nu fi contagioasă.
In timpul unui curs de la Academie, s-a iluminat. Pentru
a avea orgasm, Stella trebuia să simtă dorinţa. Plăcerea ei nu
avea nimic organic, ci aparţinea altei categorii. Adolf trebuia
să o provoace să-l dorească.
Şi a înţeles dintr-odată ce efect trebuie să fi avut asupra
Stellei: un crab întins peste ea, într-o stare idioată de excitaţie,
convulsiv, agitându-şi cleştii în gol, un crab care-i era indiferent.
In lunea aceea i-a propus Stellei să nu se mai ducă la hotel,
ci să meargă amândoi să bea o ciocolată. S-a mirat să o vadă
acceptând fără a mai sta pe gânduri. Au pălăvrăgit veseli, de­
parte de războiul pe care-1 simulau, ba chiar s-au distrat bine.
Marţi i-a propus să meargă la un concert. Femeia a acceptat şi
de data asta. Miercuri a invitat-o să meargă la plimbare prin
grădina zoologică. încă o dată a primit consimţământul, dar
a descoperit o umbră de îngrijorare în ochii ei. La despărţire,
după vizită, l-a întrebat:
— La hotel nu mai mergem?
Pentru întâia oară îndrăznea să dea dovadă de slăbiciune,
temându-se că Adolf n-o mai dorea.
— Ba da, şi-ncă şi mai şi, i-a răspuns cu privirea grea de
aşteptare.
Liniştită, femeia şi-a recăpătat figura ironică.
Joi, Adolf a trecut punct cu punct la realizarea planului pe
care şi-l concepuse. S-a trezit în zori, a mers pe jos întreaga zi
până a obosit în asemenea hal încât, atunci când a ajuns cu
Stella în camera de hotel, era atât de sleit de puteri, că nu a mai
fost în stare să repete obişnuitele performanţe.
— Iartă-mă, nu ştiu ce am, i-a zis pentru a o încurca de tot.
— Eşti> obosit?
— Nu. N u mai mult decât de obicei.

112
 Vineri trebuiau să se întâlnească la ora cinci. La timpul sta­
bilit, Adolf s-a ascuns în cafeneaua de peste drum, a constatat
că Stella a intrat în hotel şi a aşteptat. La şase şi jumătate a dat
un ocol clădirilor din apropiere şi, gâfâind, a ajuns în sfârşit
în cameră.
Stella a sărit în sus văzându-1.
— Pe unde-ai umblat? Eram îngri...
S-a abţinut să meargă până la capăt cu mărturisirea propriei
nelinişti, n-ar mai fi avut nici un rost din moment ce, de-acum,
ajunsese.
— Am fost reţinut la Academie. Rectorul. Nimic grav. Am
vrut să te anunţ. îm i... îmi pare rău.
— Nu-i nimic, i-a răspuns uscat.
După îngrijorare, mânia o făcea acum să clocotească. îi era
ciudă pe ea că se dovedise atât de sensibilă.
— Foarte drăguţ din partea ta că m-ai aşteptat. O să plătesc
eu cele două ore pentru cameră.
— Chiar despre asta era vorba.
— Şi-o să-ncercăm să ne descurcăm mai bine săptămâna
viitoare.
— Poftim? Pleci?
înfuriată, l-a luat de gât şi l-a aruncat în pat.
— Nu mai ai chef?
— Ba da, desigur.
— Dovedeşte-mi-o!
— Bine, dar o jumătate de ceas, Stella, doar o jumătate de
ceas nu e de-ajuns.
— Cine ţi-a zis?
— Ei, pentru mine e, dar pentru tine, Stella...
— N u mă cheamă Stella, ci Ariane.
Şi-a-nceput să se dezbrace.
Câteva clipe, lui Adolf i-a venit să râdă, ca spectatorul ce
vede sosind scena pe care o aştepta încă de la începutul specta­
colului, însă dorinţa puternică a Stellei l-a răvăşit. Pentru întâia
oară o forţă punea stăpânire pe el, îl acapara, îl poseda. Avea
impresia că devenea el însuşi femeie.

113
 Totul devenea foarte serios între ei doi. Ba mai rău: tragic.
Ceva măreţ îi trezea. Jucau o scenă esenţială. Trupurile lor
reacţionau. Efuziuni bruşte treceau de la unul la altul. Emoţii
extreme îi străbăteau. Ii electriza un soi de comunicare între­
ruptă neîncetat, reluată neîncetat. Scântei de-mpreunare. Fie­
care îşi dorea să-şi aproprieze sexul necunoscut şi dispreţuit al
celuilalt. Se apropiau fără să se întâlnească. Se topeau unul
într-altul fără a se pierde. Ariane-Stella fremăta, apoi a fost cu­
prinsă de un tremur înfricoşător. Adolf şi-a scufundat privirile
într-ale ei şi acolo, în irişii, în sclipirile pupilelor, în dilatarea
întunecată a luminii ochilor ei, a văzut urcând progresiv plă­
cerea ei şi a lui.
*
— Bine, de acord, te-am minţit. Dar şi tu pe mine, măi bă­
iete. Şi tu ai început. Haide, ia un cârnat. M-ai făcut să cred că
tocmai ieşiseşi de la Academie... Ce-ai fi vrut să fac pentru a fi
şi eu la nivelul tău? Ţi-am făcut figura cu Fritz Walter, Fritz
Walter de la galeria Walter. Şi-ai înghiţit găluşca. Am făcut
amândoi o afacere frumoasă. De ce să mă schimb? Vrei să-ţi fi
făcut rău? Punctul tău slab este că ai rămas un mic-burghez.
Ei nu, calmează-te şi mai ia un cârnăcior. Mda, perfect, raţio­
nezi exact ca tatăl tău, ca un mic funcţionar, ca unul d-ăia cu
mânecuţe albe pe care-1 notează superiorii. îţi trebuie diplome,
carieră, recunoaştere. Academia de Arte Frumoase din Viena?
Chiar crezi că Da Vinci şi Michelangelo au fost absolvenţi ai
Academiei de Arte Frumoase din Viena? Chiar crezi că doreau
să dea cadouri unor birocraţi pentru ca aceştia să le numere
notele şi anii vechime în administraţie? Privirile-ţi sunt reci,
Adolf Hitler, nu îndrăzneşti să fii la înălţimea visurilor tale, vei
rata totul dacă vei continua să gândeşti pe dos. Ce înseamnă
pentru tine a munci? Să asuzi suficient cât să-ţi plăteşti gazda?
Pentru nişte Wetti şi Zakreys exişti? Greşeşti, Adolf Hitler,
pentru tine a munci trebuie să fie a te perfecţiona în arta ta.
Nici nu ai idee ce pictor mare ai să ajungi. Ba da, ba da. Te-ai
înspăimânta dacă ţi s-ar pune în faţă pânzele pe care le vei

114
termina peste câţiva ani. Ai începe să tremuri. Te-ar cuprinde
un respect sacru faţă de tine însuţi. Ai îngenunchea în faţa
propriului geniu şi-ai săruta tabloul. Ei da, cel mai bun dintre
cele mai bune pe care le faci azi nu are nimic de-a face cu cel
mai puţin bun de mâine. Crede-mă. Ăsta ţi-e drumul. Numai
asta contează. Vrei să dormi? E ceva fiziologic. E firesc. N u te
poţi împotrivi. Dar n-ai grijă. E mai mult decât suficient un
locşor unde să te întinzi. Pentru asta vara sunt parcurile, cafe­
nelele, dacă plouă, iar toamna azilurile de noapte se redeschid
pentru iarnă. Totul e deja prevăzut, Adolf Hitler, totul e deja
prevăzut pentru geniile ca tine. Cu condiţia ca acestea să nu
fie mic-burgheze. Vei munci, îţi vei aprofunda arta, iar eu îţi voi
vinde tablourile şi mă voi ocupa de tot restul. Ai încredere în
mine, vom avea întotdeauna ce bea, ce mânca şi unde dormi.
Poftim? Şi curăţenia. Ei da, curăţenia. Deci şi unde ne spăla.
Put? Ai senzaţia că par un cerşetor? în azilurile de noapte te
poţi îmbăia, poţi face duş. Călugăriţele dezinfectează hainele.
Miercurea dimineaţa vine şi bărbierul de la Protecţia Socială.
Ştiu tot. Şi-o să-ţi spun tot. Toate secretele mele. Dă-mi şi mie
o bucată. Adică, asta înseamnă decădere? Ia mai termină, că mă
faci să râd. Decădere, da, pentru principiile tale de mic-bur-
ghez. Eu însă numesc asta altfel: libertate. Perfectă. Libertate
absolută. Suntem deasupra tuturor. Nu depinzi de nimeni. N-ai
de dat nimănui socoteală. Eşti liber. De găsit găseşti mereu o
supă în strada Gumpendorfer. Iar la azil găseşti mereu un loc,
dacă ai o boală care trebuie tratată. Şi, dacă tot a venit vorba
de boli: de când trăiesc în aer liber nu m-am mai îmbolnăvit
niciodată. Ba da. E perfect adevărat. în casele bine încălzite
microbii sunt, de fapt, încălziţi. Mâncarea prea multă pe mi­
crobi îi hrăneşte. Poţi să crezi că, în înalta societate, există fe­
mei care mor dintr-un guturai? Pe când eu, măi băiete, odată
cu libertatea îţi dăruiesc şi sănătatea şi chiar dacă, cine ştie prin
ce ghinion, microbul ar insista, nu ai avea decât să-l îneci în-
tr-un pahar de tărie. E o metodă radicală. Toată lumea o ştie,
toţi oamenii de ştiinţă, dar medicii şi farmacişdi nu o spun,
fiindcă şi-ar pierde grămada de aur pe care s-au aşezat. Ei,

115
Gustav Klimt, ţie-ţi vorbesc. Mulţumesc. Lasă-mi, totuşi, şi mie
un cârnat, altfel o să arzi în flăcările iadului. Sigur că mai sunt
şi femeile, o să-mi spui, or femeile sunt atrase de miere, ca ur­
sul, iar tu nu vezi pe unde ar fi mierea... stai aşa, Adolf Hitler,
şi aici ai luat-o pe drumul greşit, fiindcă nu ai încredere:
femeile care nu pot fi atrase decât cu bani, cu haine frumoase,
cu apartamentul din oraş, lucruri inutile, sunt nişte femei care
nu ne merită. Sunt femei care caută rentă, nu iubit. Un artist
ca tine nu trebuie să cadă într-o astfel de capcană. Ai fost fericit
împreună cu Wetti a ta? Pe bune? Chiar nu te trăgea-n jos?
Mmm? Tot ce-şi dorea nu era decât de faţadă, să aibă cu ce se
lăuda în faţa prietenilor ei, nimic altceva. Ii puteai mărturisi
îndoielile tale? Care i-au fost ultimele cuvinte? Ti-a
> cerut bani?
Mai toate sunt aşa. Cu excepţia celei adevărate, celei unice, ce­
lei de nesperat, celei pe care poate o vei întâlni într-o bună zi,
pe care destinul ţi-a rezervat-o, însă nu-ţi face griji, aceea te va
recunoaşte ea pe tine. Şi-ntr-o grămadă de gunoi te va re­
cunoaşte. Aceea te va merita şi-o vei merita. Altfel, dacă ai ne­
voie de vreo femeie, pentru cine fac ele trotuarul şi ne pândesc
să intrăm la bordel, dacă nu pentru noi? Hitler, m-auzi?, zi şi
noapte te-aşteaptă, zi şi noapte. Dai banul, urci, scapi de în­
cordare şi la revedere. Rezolvat. Curat. Aranjat. Poţi s-o ştergi.
Arta, numai arta ta contează şi toată energia ei trebuie să i-o
consacri. Nemaipomenit cârnatul! De unde să-l fi şterpelit? Ar
trebui să mai dăm pe-acolo. Ce ziceam? Arta ta. Nimic altceva
decât arta ta. De-nfruntarea cu ceilalţi oameni voi avea eu grijă:
voi striga după ei, îi voi agăţa, le voi deschide ochii asupra ope­
relor tale, îi voi forţa să le cumpere, îmi asum eu toată munca
asta murdară pentru tine, pentru ca nobila ta singurătate să nu
întâmpine nici un obstacol, ca tu să poţi crea. Crea şi nimic
altceva. Te invidiez, Adolf Hitler. Da, te invidiez că eşti cine
eşti şi că ai un prieten ca mine. Nu-ţi pasă de nimeni, nu iu­
beşti pe nimeni - nici măcar pe mine, care te venerez —, ai pri­
virile fixate asupra idealului tău şi-ţi împlineşti propria artă. Nu
te-aş invidia dacă nu te-aş iubi. Şi mi-ar fi ciudă pe tine dacă
eu, un gândac amărât, nu m-aş devota ţie. Unde-i vinul? Ah, s-a

116
trezit! Uite, am şterpelit două ilustrate mai adineauri, poate-ţi
vin ceva idei. N u trebuie să ne ascundem adevărul: e vară, e cel
mai bun anotimp pentru noi. Nu, nu, trebuie să mergi mai de­
parte. Nu te abţine. Poţi încerca formatele mari la care ai visat
Întotdeauna, Gustav Klimt, cu condiţia, desigur, să fie vorba
despre Belvedere ori biserica Saint-Charles, clar? Tablourile
tale vor călători în întreaga lume. Unele sunt deja agăţate pe
pereţii din Berlin, Amsterdam, Moscova, Roma, Paris, Vene­
ţia, New York, Chicago, Milwaukee. Incredibil, nu? Bun, e bine
aici, la umbră, cred c-a venit vremea să facem o mică siestă.
Nu? Deja lucrezi? Ai dreptate. Nu, nici vorbă, doar eu o voi
face, înţelegi tu, nu sunt decât un biet om obişnuit, nu am vreo
misiune, vreo pasiune, vreo... în sfârşit, tot ceea ce în tine arde.
Nu sunt decât un gândac, Adolf Hitler, un amărât de gândac.
Aşa că mi se pare necesară o mică siestă, înainte să mă duc să
latru pe bulevarde... Mai ales pe canicula asta... Poftiţi, dom­
nule agent? Ce e cu peluzele? Adică păsările se pot plimba pe-aici,
câinii se pot pişa, dar oamenii nu au dreptul să doarmă? Doar
suntem într-o ţară liberă, da sau nu? Ce mă-sa!

Dragostea fiinţelor coapte pentru cele tinere se hrăneşte fie

din ură, fie din bunătate. Din cauza unei manevre greşite,
Stella trecuse de la ură la bunătate.
Se odihneau unul lângă altul, nucleu de carne şi de tandreţe
în centrul camerei infecte, greţoase, încercuită de pereţi ţipă­
tori şi spălăciţi, ameninţaţi de lustra suspectă care se cutremura
sub mişcările furioase ale cuplului ilegitim ce închiriase pentru
o jumătate de ceas camera de deasupra lor. Adolf H. şi Stella
tăceau, dar tăcerea lor era plină, adorabilă.
Adolf trăia o fericire rară, despre care nu ştia că era efemeră,
aceea de a fi un tânăr aflat în braţele unei femei coapte, adică
a putea trece continuu de la starea de bărbat la aceea de copil,
de a fi respectat ca amant viguros, dar şi de a fi iertat pentru
micile stângăcii. O asculta lacom pe Stella, care-şi povestea viaţa.
Era bogată-n experienţe pe care el nu le cunoscuse, avusese

117
multe legături cu bărbaţii spre care îndrepta priviri de femelă
în aşteptarea masculului.
Clientul din camera de deasupra a lăsat să-i scape un urlet
ca de godac, femeia la fel - un urlet în care, fără îndoială, intra
mai multă relaxare decât extaz - , iar cele două trupuri au căzut
cu zgomot pe pat. Lustrei i s-au cutremurat toţi ciucurii de
cristal fals. A dolf şi Stella au izbucnit în râs.
Nici un strigăt de plăcere nu se compara cu strigătele lor.
Nici un act sexual nu avea profunzimea celor ale lor. Calitatea
relaţiei lor anula contagiunea cu urâţenia. Nici o legătură. Tră­
iau pe modelul „nici o legătură". Orice s-ar fi petrecut în ju­
rul lor, care să fi semănat cât de cât a dragoste, nu avea „nici
o legătură".
— Trebuie să mă-ntorc acasă, a şoptit Stella.
Acceptase chiar să-i spună Stella - ca firma hotelului aceluia
dubios - , întrucât Adolf întotdeauna o dorise sub numele de
Stella.
— Da, trebuie să mă-ntorc acasă.
Nu s-a mişcat. Nici Adolf. Delicios moment în care profiţi
din plin de ceea ce vei pierde. Moment de fericire, îmbogăţit
de nostalgia fericirii.
— Hai.
Femeia şi-a mişcat un picior. A dolf a acoperit-o cu trupul
lui pentru a o reţine şi a o imobiliza. Deja i se sculase. Şi ea îl
dorea. Timp de câteva minute, credincioşi unui ritual pe care-1
instituiseră, s-au prefăcut că fac iarăşi dragoste. Când s-au apro­
piat de orgasm, ea a alunecat dintr-odată jos din pat, întrucât
ceea ce conta era să se despartă nesătui, cu o dorinţă tiranică
de celălalt în străfundurile pântecului.
Şi-au luat la revedere în faţa hotelului Stella şi fiecare a ple­
cat la el acasă. Niciodată nu s-a pus problema de a locui îm­
preună. Prima dată îşi scoseseră armele în această încăpere care,
din câmp de bătălie, ajunsese grădina lor, oaza în care minutele
picurau încet şi altfel.
Adolf s-a întors la doamna Zakreys. De când trăia fericirea
alături de Stella, lucra mult. Un fel de luciditate îi deschisese

118
ochii. Conştientizase mediocritatea desenelor sale, sărăcia colo-
ristică, dar şi lenea. Intrevăzuse amploarea sarcinii pe care şi-o
asumase. Trebuia să acopere întârzierea şi teribila lipsă de ex­
perienţă. Unii colegi se dovedeau deja nişte virtuozi, pe când
cl abia ajunsese să lucreze corect. De când nu-şi mai făcea ilu­
zii, se întreba chiar cum de reuşise la examenul de admitere. în
sine era, de acum, convins că intrase ultimul. în unele zile, con­
sternat de propriile lucrări, bănuia că fusese vorba despre o
eroare: faptul că intrase se datora notelor altui candidat. în
sfârşit, nu mai conta. Realiza că avusese mult noroc la admi­
tere, aşa că, prin seriozitatea şi încrâncenarea necruţătoare de
care dădea dovadă, se străduia să-şi merite şansa.
Frecventându-i pe Bernstein şi pe Neumann, îşi măsurase şi
lipsurile culturale. Băieţii citeau, el recitea. Băieţii reflectau, el
visa cu ochii deschişi. Băieţii discutau, el se aprindea. între exci­
taţie şi apatie nu cunoştea o stare mentală medie. Până atunci
nu mai analizase, studiase, cântărise, cumpănise, argumentase.
De ce a descoperit toate acestea în acelaşi timp? Un dop
sărise din creierul lui, eliberând un canal anume şi irigând în
mai multe direcţii. N u se mai limita la sine însuşi, ci se des­
chisese şi către alţii. în iubire, îşi depăşise propria plăcere pen­
tru a atinge dimensiunea plăcerii împărtăşite. Intelectual,
renunţase la onanism, încetase cu încăpăţânarea pentru a-şi
cunoaşte limitele, a le împinge mai departe şi a intra în dialog.
Cu toate acestea, îi venea greu să se îndepărteze prea mult de
vechile lui reflexe. Dacă, în privinţa iubirii, dispunea de Stella
ca recompensă, în artă încă nu avea nici un rezultat, iar efor­
turile îi erau răsplătite cu note proaste. Adolf era ultimul din
clasă şi unicul mod în care se putea încuraja să continue era gân­
dul abstract, ezitant, că acum, cu sudoare, îşi oferea mijloacele
prin care avea să-şi asigure viitorul de artist.
întorcându-se acasă, Stella a dat în faţa uşii de bancherul
care o curta de luni de zile. O aştepta cu un buchet de flori în
mână, îmbrăcat într-o haină ridicolă, zâmbind pe sub mustaţa
oribilă, ca de morsă, ostentativă şi pretenţioasă ca întreaga lui

119
persoană. Zâmbetul i s-a lărgit observând-o că soseşte, fiindcă
se bucura să iasă-n evidenţă.
— Vreţi să veniţi la operă cu mine? Am rezervat apoi o
masă la Butenhof.
Modelul a acceptat coborându-şi privirea. Da, sigur că da,
curte îi putea face. Da, sigur că da, se va mărita cu el. Totuşi,
morsa mai putea aştepta. La vârsta lui nu avea cum să mai
îmbătrânească, doar era deja bătrân. Pe Adolf îl va păstra cât
mai mult cu putinţă, tânăr cum era. Peste el timpul încă nu a
trecut. Până la ce vârstă mai este tânăr un băiat? Douăzeci şi
doi de ani? Douăzeci şi trei? Atunci ea va avea... N u conta!
Doar avea tot dreptul să ia o pauză înainte de a îmbătrâni.

Venise sfârşitul verii. Hitler observa cu îngrijorare zilele ce

se micşorau şi castanele care se coceau. Din fericire, timpul era
încă frumos, cerul azuriu şi crepusculele arămii, ca o femeie
cochetă îmbrăcată în rochie de gală, care rămâne în cadrul uşii
salonului, dorindu-şi să mai fie încă puţin admirată. Fiecare zi
încântătoare intra ca un pumnal în inima lui Hitler: în curând
frigul şi complicii lui - gerul, zăpada, noaptea - se vor răspândi
pe străzile Vienei pentru a deranja, lăsa fără locuinţă, jefui, să­
răci, înfometa, dacă nu chiar ucide vagabonzii. Degeaba îşi
repeta catehismul libertăţii, pe care i-1 oferise Reinhold Hanisch,
tot se temea că nu va suporta realitatea ce se apropia.
Fără să anunţe, şi-a împachetat lucrurile şi s-a dus la gară.
— Un bilet pentru Zwettl, vă rog.
S-a dus şi s-a ghemuit pe o banchetă de lemn, la clasa a treia.
Vagonul gemea de oameni mărunţi, zgomotoşi şi roşii la faţă.
Băuseră prea mult, iar femeile, jucându-şi rolul de femei, ţipau
de spaimă din cauza vitezei sau a scârţâitului strident al osiilor,
ceea ce provoca sarcasmul ori protecţia bărbaţilor, care, în acel
moment, îşi jucau rolul lor de bărbaţi. Hitler se simţea foarte
departe de toate astea, aşa că s-a prefăcut că doarme.
Tanti Johanna. Tanti Johanna.

120
 Repeta cuvintele ca pe o rugăciune. Poate că tanti Johanna,
sora mamei lui, avea să-l salveze. Doar avea grijă de Paula, sora
lui mai mică. De ce nu l-ar fi ajutat şi pe el? E drept că ultima
dată plecase trântind uşa, indignat că nu-i era luat în serios
viitorul artistic. Ce-i propusese ea? A, da, un loc de ucenic de
brutar la Leonding... sau să se întoarcă la birocraţie, ca tatăl
lui... Ei bine, nu, preferase sărăcia unei asemenea umiliri. In
schimb, de data aceasta va trebui să nu se enerveze dacă mă­
tuşa îi va propune iarăşi soluţiile ei idioate. Va trebui să fie poli­
ticos. Să nu bată din picior. Să-i spună că se va mai gândi. Să
nu iasă din încăpere înainte de a obţine câteva bancnote.
în faţa lui, ţăranca grasă şi păroasă, a cărei bărbie groasă se
legăna la fiecare zdruncinătură, îl privea cu ochii ei rotunzi şi
indolenţi. Deşi se prefăcea că doarme, Hitler o observa prin­
tre gene.
La ce s-o f i uitând? La gleznele melel
Hitler s-a prefăcut că se trezeşte, ţăranca şi-a întors capul, iar
el şi-a putut îndrepta ochii spre ceea ce privise ea. îi era ruşine
de pantofii pe care-i purta. Parc-ar fi fost o bucată de brânză
învechită, împuţiţi, stâlciţi, lăsând la vedere piciorul gol prin
prea multele găuri. Pielea se transformase într-un carton ter­
ciuit. Trăsneau a mizerie.
Din instinct, Hitler şi-a ascuns picioarele sub banchetă.
Cum să-şi convingă mătuşa că reuşise cu astfel de încălţări?
A aruncat rapid o privire şi spre hainele în care era îmbrăcat:
chiar dacă erau curate, erau prea uzate de atâta purtat, cârpite
şi, ici-colo, cu pete de cine mai ştie când. Cum să-şi motiveze
starea în care ajunsese? Fiindcă nici nu se punea problema să
mărturisească eşecul. Inima a început să-i bată foarte repede.
Şi pentru a face situaţia încă şi mai rea, în momentul în
care a coborât în Zwettl, l-a zărit pe un alt peron pe prietenul
lui Kubizek. Cuprins de ruşine, Hitler s-a întors pe loc, şi-a
aruncat rucsacul pe umăr pentru a-şi ascunde faţa şi a rupt-o
la fugă din gară pe lângă pereţi. Cu August Kubizek plecase
din Linz la Viena. Cu August Kubizek, pe care-1 convinsese

121
să-şi încerce norocul la conservator şi care reuşise din prima. Cu
August Kubizek, cu care împărţise camera de Ia doamna Za-
kreys până când acesta fusese luat în armată şi care trebuia să
profite de vreo permisie pentru a-şi mai vedea părinţii. Cu
August Kubizek, căruia Hitler nu avusese curajul să-i anunţe
vestea celui de-al doilea eşec, căruia nu-i mai scrisese şi, oricum,
cum să fi corespondat, din moment ce Hitler nu mai avea o
adresă fixă?...
In căruţa mare, care îl ducea la Waldviertel, la tanti Jo-
hanna, Hitler se felicita că scăpase strălucit de noul pericol.
N u mai trebuia decât să găsească cuvintele prin care să-şi pă­
călească rudele...
Când a sunat la uşă, încă le mai căuta.
— Cine e? a şoptit o voce slabă, deranjată, din partea cea­
laltă.
— Adolf.
— Care Adolf?
— Adolf Hitler.
— N u te cred. Şi oricum nu am voie să deschid. Tralala...
A auzit copila îndepărtându-se nepăsătoare. N u prevăzuse
că sora lui, Paula, ar fi putut pleca de la familia Raubal pentru
a-şi vizita mătuşa.
S-a repezit la uşă şi a început să bată cu pumnul în ea.
— Deschide-mi! Sunt fratele tău, Paula. Deschide-mi uşa!
Glasul subţire a murmurat:
— De unde să ştiu că tu eşti?
— Du-te la fereastră şi uită-te.
Copilul a apărut dincolo de perdea, a dat-o la o parte, şi-a
strivit faţa lată de sticlă, dar nu a părut convinsă. Dintotdea-
una, Hitler o detestase şi nici acum fata nu părea să dea semne
că va îmbunătăţi relaţia. Până la urmă, aceasta s-a întors fără
grabă în spatele uşii.
— Semeni un pic cu el.
— Chiar sunt fratele tău.
— Ba nu, fratele meu e mereu bine îmbrăcat. Şi-apoi, fra­
tele meu ar fi avut cheia de la casă.

122
 — Paula, zău, mă supăr!
Din spate, o voce l-a strigat:
— Adolfl Tu, aici?!
Tanti Johanna venea de la cumpărături. Intorcându-se, Hit-
ler n-a observat la început decât extraordinara asemănare a
mătuşii cu mama lui, mai că i-a sărit inima din piept şi a dat
să se repeadă în braţele ei. Privirea obiectivă şi rece, care-1 in­
specta din cap până-n picioare, i-a oprit avântul şi i-a confir­
mat că, de fapt, era tanti Johanna.
M ămica fă ră privirea mămicii.
S-a simţit mai dezbrăcat decât dac-ar fi fost în pielea goală.
Mătuşa îl citea: eşecurile, viaţa de vagabond, refuzul de a pac­
tiza cu ordinea prestabilită, încăpăţânarea. Vedea şi condamna
totul.
— Sărăcuţul de tine...
Spre marea lui surpriză, cu lacrimi în ochi, tanti Johanna
l-a strâns la piept.
— Dacă te-ar vedea maică-ta în halul ăsta...
Hitler nu i-a atras atenţia asupra greşelii - mama lui preţuia
ceea ce Johanna dezaproba - , simţind, înghesuit între sânii ei
uriaşi, strânşi în haina aspră, de iută, de care-i lipise capul,
că ar fi putut obţine bancnotele acelea.
L-a invitat înăuntru, i-a dat să mănânce şi să bea înainte de
a-i pune vreo întrebare.
— Ei, şi ce planuri ai? Ai ajuns la gânduri mai cumpătate?
— Da. M-am lăsat de pictură.
Faţa Johannei s-a luminat.
— Vreau să mă fac arhitect.
Un rid a încreţit fruntea mătuşii. Mda, arhitect era o me­
serie adevărată, chiar dacă şi acolo se desena. Ea ar fi preferat
zidar sau dulgher, i să părea mai sigur, mai palpabil, dar, de ce
nu? Arhitect...
— Şi cum ajungi arhitect? l-a întrebat. Cu ucenicie?
— Nu. Trebuie să faci studii.
Johanna a amuţit, dezamăgită. Bănuia că orice meserie care
cerea studii numai meserie nu era. Pentru ea, studentul era un

123
 băiat obraznic, care bea prea mult şi voia să agate fetele, nimic
altceva...
— A ha...
— Aşa. înainte trebuie să trec printr-un examen de admi­
tere. Examen pentru care învăţ acum.
Gândindu-se la tablourile din vară, copii monotone ale mo­
numentelor vieneze, i s-a părut firesc să adauge:
— Lucrez zi de zi.
— A ha...
Johanna era convinsă, în sinea ei, că era pe cale să i se anunţe
o nouă catastrofa. Cum însă s-o dovedească?
— Pentru asta trebuie timp?
— Câţiva ani. Cinci.
— Nu-ţi puteai găsi ceva mai scurt?
— Ba da. Pot oricând să intru în administraţie, să mă pun
pe băut şi să-mi cotonogesc nevasta... Ca tăticu’ ...
Johanna şi-a coborât privirea. Hider îi tăiase avântul. îşi plân­
sese întotdeauna sora fiindcă avea un soţ atât de violent, drept
care nu i-1 putea da de exemplu.
— Mămicii i-ar fi plăcut să ajung arhitect, a murmurat
Hider.
Biata ei soră. Sărmana de ea, totdeauna avusese gânduri de
mărire şi-ntotdeauna îi iertase totul fiului pe care-1 adora. Amin-
tindu-şi de sora ei atât de blândă şi de afectuoasă, Johanna s-a
simţit dintr-odată vinovată că ea era aşa de lucidă. S-a uitat la
Hider şi s-a întrebat dacă nu cumva starea proastă nu-i venea
de la faptul că niciodată nu-şi putuse suferi nepotul. O mustra
conştiinţa.
Biata mea surioară care mi l-a încredinţat. Fă un efort,
Johanna.
— Dacă înţeleg eu bine, ai venit în vizită pe la noi. Deci
peste câteva zile pleci înapoi, la Viena?
— Mâine trebuie să ajung.
— Vai, ce păcat!
Johanna şi Hider s-au uitat unul la altul. Ştiau că mint
amândoi. Tânărul nu dorea să rămână în familia în care se

124
simţea ca un exilat. Mătuşa lui nu privea cu ochi buni ideea de
a o mustra conştiinţa timp de mai multe zile.
— Păi, da, m unca... examenele...
— Bineînţeles...
>
Dacă i-ar fi dat câteva coroane, poate ar fi plecat mai repede.
— Desigur, dacă ţi-aş da ceva bani te-aş ajuta cum va...
— Vai, mi-ar prinde atât de bine...
Johanna nu era o fiinţă zgârcită, îi plăcea să se dovedească
generoasă, dar în cazul ăsta ştia că era vorba despre altceva:
practic nu dădea, ci îşi cumpăra liniştea.
A dispărut la ea în dormitor. S-au auzit zgomote de du­
lapuri, de sertare. S-a întors zâmbitoare, cu un pumn de banc­
note. Hitler nu şi-a ascuns bucuria. S-au îmbrăţişat cu putere,
cu adevărat fericiţi amândoi că scăpau atât de iute unul de altul.
La întoarcerea la Viena, Hitler s-a dus la Reinhold Ha-
nisch, în boschetele pe care le considerau apartamentul lor.
Hanisch l-a primit suspicios, nu-i plăcuse faptul că dispăruse
pe nepusă masă. Era cu adevărat îngrijorat pentru afacerea lui
- cine avea să-i mai furnizeze tablouri? —şi bănuia că Hitler se
dusese să stoarcă ceva bani de la familie, deşi acesta susţinea
contrariul.
Noaptea, Hitler a fost trezit de un zgomot şi l-a zărit pe
Hanisch, la douăzeci de metri distanţă, unde se dusese pentru
a-i scormoni prin geantă. Din fericire, banii îi păstrase la el,
aşa că a adormit la loc. Numai că s-a trezit din nou: de data
asta, Hanisch, întins peste el, îl pipăia fără ruşine, fără ca măcar
să se mai ascundă.
— Sunt sigur c-ai adus ceva bani.
— Doar ţi-am mai spus că nu.
La fel de neruşinat, Hanisch l-a căutat prin toate buzunarele.
— Regula e juma-juma. Sunt convins că ţi-ai ascuns averea.
— Doar vezi că nu, i-a răspuns Hitler ridicându-se în clipa
în care Hanisch se apropiase de buzunarul fatal.
Şi s-a îndepărtat.
— Unde te duci? a mormăit Hanisch.

125
 — Să mă piş.
Hitler s-a ascuns în spatele unui boschet şi a mutat banc­
notele în pantof, între picior şi talpă.
Apoi s-a întors şi s-a întins la loc. Hanisch se uita la el neîn­
crezător, gândindu-se la posibile ascunzători. Hitler s-a ghe­
muit şi şi-a zis, adormind, că nu va putea face faţă multă vreme
investigaţiei lui Hanisch. Acesta avea să-i spioneze şi cele mai
neînsemnate gesturi şi, dacă tot va rămâne cu buza umflată,
va profita de următorul drum la baia publică pentru a-1 lăsa
fără o leţcaie.
A doua zi s-a trezit cu un gând: trebuia să pună banii la
adăpost. Lucru deloc uşor din moment ce nu avea un acoperiş
deasupra capului. Scoarţa unui copac, nişte pietre, găuri în pă­
mânt? Cam nesigur. La bancă? Fără adresă nu poţi avea cont
în bancă. Să-nchirieze o cameră? N u şi-o putea permite decât
pentru cinci săptămâni, după care ar fi ajuns iarăşi în stradă,
având nevoie de toate cunoştinţele lui Hanisch, vagabond
profesionist. Şi atunci?
Când Hanisch a plecat să-şi vândă lucrările în Prater, dân-
du-se pas cu pas înapoi, fără chef, Hitler a dat buzna într-un
magazin de haine. O să cheltuie totul. Şi-a cumpărat mai întâi
un palton şi nişte pantaloni oarecare, apoi grosul l-a folosit
pentru o ţinută de seară: frac negru, capă, cămaşă fără butoni,
cravată de mătase, nasturi de sidef, pantofi de lac. Economiile
mătuşii Johanna se topiseră. îi mai rămăsese doar pentru un
bilet la un spectacol.
La Opera din Viena se juca Rienzi, unica operă a lui Wag-
ner pe care Hitler nu o cunoştea. Destinul îi surâdea. Desigur,
ar fi preferat să asculte pentru a mia oară Parsifal, Lohengrin
sau Tannhăuser, fiindcă îi plăcea mai mult să recunoască decât
să descopere, dar nu putea face figuri când era vorba despre dra­
gul lui Wagner.
încă de la primul act s-a simţit cuprins de entuziasm. Adică
cum?! De ce nu se juca niciodată Rienzi, care era cea mai fru­
moasă operă a maestrului?! Ce chestie! Se identifica intens cu
tenorul eroic, Rienzi, cel care se ridica împotriva ordinii pre­

126
stabilite. Rienzi, cel ieşit din popor, aclamat de popor, iubit de
popor, cântat de popor, ajuns şef al poporului, dând de pământ
cu ierarhia coruptă, aristocratică şi mercantilă. Rienzi era pur,
ideal, deasupra a tot şi a toate. Avea tovarăşi de arme şi de idei,
dar nu avea prieteni, nici femeie. Singura prezenţă feminină
alături de el era sora lui. N u se lăsa distras de nici una dintre
vulgarităţile care mânjesc existenţele de rând. Corurile erau
sublime, exprimând vocea unanimă a poporului. In sfârşit
mulţimea, această adunătură de spelci înţepătoare şi diver­
gente, îşi găsise unitatea, armonia, sensul. Hitler, care detesta
masele, descoperise în fine soluţia: transformarea poporului în
jurul unui individ carismatic, unificarea inimilor în jurul şefu­
lui, care le inculcă idealul său, le armonizează facându-le să jure
în faţa sa, să se roage odată cu el, să-l laude, să-l preamărească.
Hider nu mai asculta opera, ci trăia o experienţă religioasă. Dacă
primele trei acte povesteau ascensiunea lui Rienzi, ultimele
două îi povesteau căderea. Lucrul acesta nu a atenuat entuzias­
mul lui Hitler. Dimpotrivă. Faptul că Rienzi fusese trădat,
calomniat, îi confirma ideea că marile personalităţi sunt întot­
deauna prost tratate, că geniile trăiesc îngemănate cu durerea,
în sfârşit, când Rienzi - învins, dar nobil, bătut, dar eroic - a
murit izolat, refugiat într-un Capitoliu devorat de flăcări, Hitler
a vibrat cu o profundă intensitate, esenţială, care-i cuprinsese
întreaga fiinţă: lată cum trebuie să mori, singur în fruntea tutu­
ror, singur deasupra tuturor, mereu cu capul atingând norii.
A aplaudat cu frenezie artiştii, le-a mulţumit că au cântat,
le-a mulţumit că au pus în scenă opera, le-a mulţumit că l-au
făcut cunoscut lui însuşi. Ce frumoasă era politica atunci când
ajungea şi artă...
Când s-a ridicat parcă plutea, era fericit. în fond, încă mai
putea alege între arhitectură şi politică. De ce nu? Arhitectura
sau politica... Deocamdată nu-i scăpase nimic, doar se înşelase
asupra drumului de urmat, o luase pe calea picturii, care, fără
îndoială, nu era pentm el. Acum vedea mai limpede. Totul reîn­
cepea. Arhitectura sau politica? Sau poate amândouă?

127
 Afară, în faţa Operei, în capul de jos al scărilor, Reinhold
Hanisch îl aştepta pentru a-1 lua la bătaie.

— Mă iubeşti?»
— Sigur că da. Ce întrebare!...
Stella a zâmbit: Adolf H. nu a răspuns, a ţipat. Nu-i venea
să creadă că un bărbat putea striga atât de sfâşietor gândindu-se
la o femeie. Şi uite-acum. Se simţea mândră. A trăit să obţină şi
asta. Pasiunea absolută a lui Adolf ori violenţa ataşamentului său
şi-l disputau sub semnul unei dorinţe nesfârşite şi neînfrânate.
— Tu mă iubeşti? >
— Vai, da, i-a răspuns ea tandru, savurându-şi mărturisirea.
Acesta era adevărul, înfricoşător: îl iubea. Şi-l iubea cu atât
mai mult cu cât îl sacrificase: pregătirile de nuntă cu bancherul
mergeau înainte.
Se plimbau în jurul lacului, ca toţi îndrăgostiţii din Viena.
Stella observa că oamenii nu se mai uitau la fel la Adolf, care,
magnetizat de dragostea lor, devenise mai frumos şi mai puter­
nic. Atrăgea femeile.
„I-am dăruit putere asupra femeilor. De-acum vor sări pe el.“
Urma să-l părăsească, să-l facă să sufere, dar îi oferise şi
mijloacele de a duce mai departe o viaţă minunată, chiar şi
fără ea.
Au mers să se răcorească la o îngheţată, într-un chioşc cu
muzică. Fanfara interpreta valsuri din Văduva veselă.
— Care e genul tău de femeie?
— Tu şi numai tu eşti genul meu.
— Vorbesc serios. Uită-te-n jur şi spune-mi care femei ţi se
pare că arată bine.
Fără entuziasm, Adolf şi-a plimbat privirile peste cei din
preajmă şi, până la urmă, a ales două tinere. Stella s-a uitat la
ele cu lăcomie. Aşadar, va fi înşelată cu nişte... Şi totuşi, cât de
banale erau.
— Nici şase luni nu-ţi dau până vei ajunge în braţele alteia.
Nu-mi fac iluzii. Eşti> tânăr,’ iar eu sunt bătrână.

128
 — Ba nu eşti bătrână.
— Nu contează, voi fi.
— Şi eu.
— Doar că eu înaintea ta.
„Ce frumos e, ce tandru, ce indignat!11
— Nici un bărbat nu se poate mulţumi numai cu o femeie.
Şi tu eşti la fel ca toţi ceilalţi.
— Vorbeşti despre bărbaţi ca despre animale. Dar eu nu
sunt un animal, ştiu să mă controlez.
— Vezi, deja vorbeşti despre sacrificiu. Să te controlezi...
Adică să-ţi retezi dorinţele şi să ajungi un morocănos şi asta
numai pentru a rămâne cu bătrâna ta Stella. Nu, mulţumesc,
nu vreau mila ta.
Cu cât îl ataca mai mult, cu atât îi sporea adoraţia. Iar răs­
punsurile lui o încântau. Verifica astfel faptul că avea să-i facă
tare mult rău.
— Stella, te-apucă năbădăile pentru nimic. Dacă povestea
noastră se va întrerupe cândva, te pot asigura că va fi din voinţa
ta, nu din a mea.
Dintr-odată, Stella s-a potolit.
„Câtă dreptate are şi nici nu cunoaşte adevărul. Bietul de el,
dac-ar ghici ce-i pregătesc.
L-a privit, apoi, dintr-un salt, l-a muşcat de lobul urechii
de parc-ar fi vrut să smulgă o cireaşă din pom.
— Te iubesc, i-a zis.
— Fireşte că mă iubeşti. Şi eu te iubesc.
„Şi cât de greu îmi vine să îndur iubirea asta“, a adăugat ea
în gând, oftând.

Iarna sosise ca o declaraţie de război. Brusc. înfiorător,

înfometată de morţi.
Hitler şi Hanisch se refugiaseră într-un azil pentru bărbaţi.
Aveau dreptul să-şi petreacă acolo nopţile, dar dimineaţa tre­
buiau să o ia din loc. în mănăstirea din vecinătate, măicuţele
serveau o supă groasă, maronie şi fierbinte. Ziua încercau să

129
se adăpostească prin cafenele, dar cum să nu fi fost alungaţi,
din moment ce nu consumau decât un ceai la patru ore, erau
încărcaţi de saci împuţiţi, părul unsuros le acoperea gâtul, barba
le ascundea feţele, iar forma, textura şi cusăturile hainelor se to­
piseră de atâta purtare? Hitler refuza cu atâta obstinaţie decă­
derea, încât descoperise o soluţie: ajunsese orb şi surd. Nu-şi
mai vedea tovarăşii de nenoroc bătându-se pentru paturi prin
dormitoare, acei beţivi, cerşetori, vagabonzi, cohorta de epave
gălăgioase şi rău mirositoare căreia, de acum, îi aparţinea. Nu
mai auzea înjurăturile pe care le încasa din cauza atitudinii sale
închise, dovezile de milă ale călugăriţelor ori de indignare ale
burghezilor atunci când Hanisch scormonea prin pubele. Dacă
într-adevăr coborâse în subsolul societăţii, nu voia nici măcar
s-o ştie. Era absent şi din lume, şi chiar din el însuşi.
Hanisch nu-şi mai suporta partenerul taciturn, care refuza
ocaziile de a face nişte bani, oferite de condiţiile climatice. Hit­
ler se blocase. Fie şi pentru o coroană sau două, tot excludea
varianta de a curăţa zăpada ori de a face nişte comisioane. E ade­
vărat că, ajuns scheletic, nu s-ar fi descurcat. Pentru a-şi explica
răbdarea, Hanisch îşi zicea că, până la urmă, tot rămăsese o bru­
mă de bunătate în el având în vedere că se considera răspun­
zător pentru camaradul pe care i-1 adusese întâmplarea. De fapt,
pusese deoparte câteva tablouri ale lui Hider, la nişte tapiţeri evrei
care făceau şi rame, nădăjduind ca, în pofida timpului nefa­
vorabil şi absenţei turiştilor, vânzările să-i meargă mai departe.
De Crăciunul lui 1909, călugăriţele au insistat ca toţi săr­
manii care veneau să se hrănească şi să se încălzească la caza-
nele lor să ia parte la slujba de la miezul nopţii. De frică să nu
li se mai dea masa a doua zi, au acceptat şi s-au dus cu toţii în
capela mănăstirii.
Ascuns într-un colţ întunecat, aproape de ieslea cu Naşte­
rea Mântuitorului, Hitler a simţit că se întoarce în copilărie.
Se revedea copil, în corul bisericii, îmbrăcat în alb, purtând
tabernacolul aurit. Cântările îl îmbătau, emoţionându-1. Sim­
ţea cum se înseninează luând parte la ritualul imuabil, la ordi­
nea pe care nimic nu o opreşte şi nimic nu o contrazice - nici

130
măcar scepticismul la ceremonia transmisă de ani şi ani de
zile. Iar el ce făcuse în tot acest timp? S-a uitat la Copilul Isus,
gol pe aşternutul de paie, plesnind de sănătate în trupul lui de
ceară roz-somon. Puştiului nu-i era frig, surâdea, avea un tată
şi o mamă alături, animale domestice, încă mai putea crede în
blândeţea lumii, în armonia lucrurilor, încă mai putea avea
speranţe de viitor. Hider nu mai putea. Nici să se dezbrace nu
mai putea, atât de frig îi era. Nici să zâmbească nu mai putea
- păi, cui să fi zâmbit? încă mai putea inunde mâna, dar nimeni
nu voia să i-o prindă. Viaţa-i intrase într-o iarnă din care nu
avea să mai iasă vreodată.
S-a aplecat către acel Isus obraznic, progenitură de bogă­
tani, putred de nădejdi şi de afecţiune, prăjindu-se ca un
curcan de Crăciun la lumina aurie a lumânărilor, şi-a auzit
propriul pântec ghiorăind de foame şi l-a scuipat fără grabă.

Scrisoarea a sosit într-o miercuri dimineaţa.

„Adolf,
Sunt obligată să te părăsesc. N u fug din pricina ta. Din
contră, cele mai frumoase luni din viaţa mea le-am petrecut
alături de tine. Mi-am adunat amintiri la care mă voi întoarce
cu gândul întotdeauna, chiar şi atunci când voi ajunge o
doamnă foarte bătrână. Plec. Nu mă căuta. Mă mut în alt oraş.
îmi schimb numele. îmi duc mai departe tristul meu destin
de femeie. Rămâi singurul bărbat pe care l-am iubit vreodată.
Adio şi îţi mulţumesc,
Ariane-Stella“

Lui Adolf H. i-au trebuit mai multe minute până să poată

pune cap la cap cuvintele, până să le poată găsi o coerenţă. N u
reuşea să conceapă faptul că Stella dispăruse. N u reuşea să
admită că Stella i-ar fi putut pricinui o suferinţă. Citea şi reci­
tea scrisoarea tot aşa cum un arheolog descifrează un papirus
care nu lui îi era adresat. Căuta eroarea. Spera să sosească şi

131
clipa în care avea să apară cheia enigmei, în care ar fi ajuns să
râdă de gluma aceea bună.
Citind şi recitind a reuşit să dezlege mesajul: Stella îl pără­
sise definitiv şi fără nici o explicaţie.
De parc-ar fi înghiţit un sac cu ciment, Adolf a rămas para­
lizat, împietrit. N u mai era decât un bloc de suferinţă. N u mai
rămăsese nici măcar o fisură prin care să se strecoare furia,
insulta sau indignarea. Nu. Doar suferinţa care-1 pietrifica. Aşa­
dar, să trăiască fără Stella. Să trăiască fără a se dizolva în trupul
Stellei. Să trăiască fără dragoste împărtăşită.
Apoi, suferinţa a încetat să mai fie un bloc compact şi s-a
fisurat în mii de mici gânduri. întotdeauna în astfel de clipe,
după şoc, suferinţa devine uşoară şi se disipează, ajungând şi
mai dureroasă.
Adolf a început să se lovească de pereţi, s-a dat cu capul de
ei. S-o sfârşească! S-o sfârşească, şi asta cât mai repede! Ca toate
fiinţele dezarmate, în faţa răului, şi Adolf s-a gândit imediat
Ia moarte.
într-un amestec confuz de altruism şi de egoism, îşi dorea
în acelaşi timp să se sacrifice în numele iubirii şi să-şi întrerupă
pe loc disperarea. Şi-a spart fruntea de marginea etajerei şi faţa
i s-a acoperit de sânge. Se sufoca. Lăsat pe vine lângă perete,
continua să se lovească de acesta. Durerea trupului poate fi su­
portată, dar nu şi cea a sufletului. Cu cât mai multe vânătăi,
răni şi zgârieturi va avea, cu atât mai sigur durerea îi va trece
în carne şi va suferi mai puţin.
După ce timp de un ceas şi-a îndreptat furia asupra lui în­
suşi, a pus din nou mâna pe scrisoare şi a început să o anali­
zeze. Stella îl părăsea pentru a se mărita. Degeaba-i vorbea
despre fericirea ei alături de el, era limpede că acea fericire nu
îi ajungea. Doar o calitate-i recunoştea: tinereţea.
Adolf a început să plângă lin, domol, aproape cu încetini­
torul, de parcă fiece lacrimă era o lamă de bărbierit care-i
trecea lent peste pleoapă, sfâşiind-o cu meticulozitate. Respira
anevoie. Tinereţea era singura calitate pe care nu avea s-o păs­
treze. A conchis că era adevărat lucrul de care se temea de

132
atâtea şi-atâtea luni: nu era nici destul de frumos, nici destul
de bogat, nici destul de interesant pentru a ţine lângă el o fe­
meie. Stella avea dreptate: nu merita mai mult decât un bileţel
de adio. O notiţă, acolo...
Şi se tot împovăra aşa, de unul singur.
După ce Stella a comis teribila crimă pe 21 decembrie 1909,
Adolf a părăsit Viena pe 23 şi le-a făcut surorii sale, nepoatei
Geli şi mătuşii Angela Raubal surpriza de a petrece Crăciunul
cu ele. A fost primit ca-n scena întoarcerii fiului risipitor. A
fost sărbătorit, îmbrăţişat, alintat. Deşi îşi închipuise că avea
să-i covârşească prin prezenţa lui sinistră, a reuşit destul de bine
să-şi ascundă disperarea, în aşa fel încât a rămas uluit. Fiind
unicul bărbat din casă, într-o familie alcătuită dintr-o femeie
şi două fetiţe, Paula şi Geli, se simţea bine, încălzit de elemen­
tul feminin, regăsind, într-o formă tandră, liniştitoare şi fadă,
ceva din farmecul Stellei.
întors la Viena, s-a apucat de lucru cu o energie reînnoită.
Considera că motivaţia era furia - o să-i demonstrez că pot trăi
fi ju ră ea - , ambiţia - mă voi arăta demn de a o merita. Credea
că suferea necontenit, însă şi-a revenit. Ţinea să ajungă un băr­
bat capabil să o ţină pe Stella lângă el.
Fireşte, cursul de nud îl făcea să fiarbă. Un model indife­
rent, cu trup superb, a înlocuit-o pe Stella, numai că Adolf o
desena stând de vorbă, imaginar, cu aceasta. Replicile îi fulge­
rau prin minte, trăia scene de furie ori explicaţii pe care nu le
avuseseră niciodată, în realitate. Chiar ţinând în mână cărbu­
nele, nu desen făcea, ci scrimă.
Profesorul Riider, un colos, un adevărat menhir cu mustaţă
deasupra, s-a aşezat în spatele lui Adolf şi l-a privit lucrând. Apoi
i-a luat planşele şi le-a comparat cu cele dinainte.
— Ia zi-mi, băiete, ce s-a întâmplat?
— Poftiţi?
Adolf a tresărit, fiindu-i întreruptă diatriba la adresa Stellei.
Riider îi cântărea crochiurile de parc-ar fi fost un negustor la
piaţă.

133
 — Ce s-a întâmplat? N u cumva eşti pe cale chiar să ajungi
pictor?
Riider a desfăcut foile ca pe un evantai.
— Uite-aici: în sfârşit sentimente, în sfârşit emoţii, în sfâr­
şit violenţă. Până acum nu erai decât tehnică. Tot atât de neu­
tru, de prostesc şi de aplicat ca lentila unui aparat de fotografiat.
Şi-acum ... Ei da, acum exprimi ceva. Mai bine: te exprimi pe
tine însuţi prin desen. Băiete, ţi-o spun deschis: până în clipa
asta n-am crezut nimic de bine despre tine, dar, începând de
azi, te consider pictor.
Riider s-a mirat şi el de ce spusese. A clătinat din cap pen­
tru a-şi pune la lucru şi preciza ideile.
— Fireşte, un pictor începător. Dar pictor. Unul adevărat.
Şi-a confirmat dând din cap, mulţumit de formulare.
Cât despre Adolf, inima-i bătea mai să-i sară din piept, în-
tr-atât era de emoţionat. Se considera extrem de nefericit şi iată
că primea un compliment esenţial, la care nici măcar nu spera.
Câteva cuvinte fuseseră de-ajuns să-l arunce din disperare în
extaz. Era uimit de o asemenea schimbare.
Pentru întâia oară, descoperea privilegiul periculos care-i
marca viaţa: artistul ştie să obţină miere din orice, inclusiv din
durere. Recuperator universal, poate rămâne un om cumse­
cade sau poate deveni un monstru care suferă şi-i face şi pe
alţii să sufere pentru maxima bucurie a artei sale. Oare pe ce
cale o va apuca?

— Nu te cred.
— Jur, Hitler, jur! Ţi-am turnat eu multe gogoşi, dar de
data asta e adevărat. Jur pe mama, jur pe puia mea, jur pe ce
vrei tu. Chiar e o casă adevărată - m-auzi? nu un azil, o casă - ,
ei bine, da, o casă pentru bărbaţi în nordul oraşului. Absolut
curată. Nouă-nouţă, cu tot confortul modern. Ridicată de nişte
evrei care nu mai ştiau ce să facă cu banii, chiar aşa, cele mai
bogate familii evreieşti din Viena, care ne-au construit un palat
fiindcă le mustra conştiinţa. Ritz! Carlton! Un Schonbrunn

134
pentru tine şi pentru mine! Nu-mi venea să-mi cred ochilor.
Cu bibliotecă la parter. Cu saloane şi sală de lectură la etajul în­
tâi, unde, în fiecare dimineaţă, ni se aduce toată presa. Cu băi,
croitorie, cizmărie şi frizerie la subsol. Da, frizerie, nu glumesc.
Există şi cantină unde ţi se propun diferite feluri de mâncare,
dar şi bucătărie, dacă preferi să-ţi găteşti singur haleala.
— Şi dormitoare?
— Nu exagera, totuşi. Ai dreptul la o boxă. Care trebuie eli­
berată dimineaţa, chiar dacă te întorci seara. Asta e regula. Şi
totul pentru numai cincizeci de helleri pe zi.
— Şi crezi c-ar fi posibil?
— Este. De când tapiţerii şi cei care-nrămează vor tablou­
rile - cine s-ar fi gândit? - , suntem destul de bogaţi pentru aşa
ceva. Ritz! Carlton! Ce mai viaţă pe noi!
Hitler a fost nevoit să admită că Hanisch avusese dreptate.
întrucât avuseseră parte de tot ce putea fi mai rău, au con­
siderat căminul pentru bărbaţi un hotel de lux, un soi de pro­
movare socială datorată reuşitei lor. în primul rând căminul,
fie el şi absolut modic, era contra cost, ceea ce, ţinând dincolo
de uşă scursura scursurilor, îi împiedica să se recunoască în
epavele cărora li se alăturaseră mai înainte. Apoi, căminul lăsa
să se perinde prin el o populaţie cu mult mai variată, func­
ţionari, învăţători, ofiţeri la pensie, meşteşugari. Punctul lor
comun era că ajunseseră într-o jenă financiară temporară, între
două servicii, căutau locuinţă, erau în trecere pe-acolo, atâta
tot, în trecere. Hitler şi Hanisch însă se stabiliseră în azil, ceea
ce le conferea un statut superior, de obişnuiţi ai casei, de vechi
chiriaşi, chiar dacă, uneori, prin comparaţie cu nou-veniţii,
nu se simţeau tocmai gazde. Aşezat în salon, în capul unei mese
lungi de stejar, pe un scaun pe care nu stătea nimeni şi care era
desemnat cu respect drept „scaunul domnului Hitler1*, acesta
îşi petrecea zilele citind presa şi pictând minimul necesar pentru
a-şi câştiga traiul. Simţindu-se în siguranţă, revenise la vechea
lui lene. Visa îndelung, iar Hanisch trebuia să-l ocărască pen­
tru a-1 face să producă mai mult, mai ales că noul său ciclu,
Scene din oraşul vechi, se vindea destul de bine la negustorii

135
care aveau nevoie de ilustraţii ieftine. într-o zi, Hanisch, dispe­
rat de atâta lasă-mă să te las, i-a adus un concurent. îl convin­
sese pe un anume Neumann, pictor evreu, pe care-1 descoperise
făcând caricaturi clienţilor unor cafenele, să vină să lucreze în
cămin. Ghinion: Hitler a făcut o pasiune pentru respectivul,
aşa că ceasuri întregi stăteau de vorbă despre artă, ceea ce a
redus şi producţia unuia, şi a celuilalt.
Persoanele din salon, cele care rămâneau peste zi în cămin,
la fel ca Hitler şi Neumann, se considerau elita locului, un soi
de intelectualitate a acelei lumi precare, de foarte mici burghezi
dezamăgiţi şi înnebuniţi.
După cum o plantă înfloreşte din nou adusă în seră, Hitler
îşi recuperase ambiţia. Nu-şi mai vedea viitorul prin pictură -
Din cauza fotografiei, dragul meu, această artă este moartă —, de
acum se imagina arhitect. Astfel îşi justifica, pentru sine, neîn­
cetatele copii după monumente şi incapacitatea de a desena
măcar o figură. Când Neumann i-a amintit că un arhitect tre­
buia să fie foarte bun la matematică, Hitler a ridicat din umeri,
afirmând ca pe o evidenţă:
— Sigur c-o să mă apuc de matematică. Sigur că da.
în aşteptarea momentului, nu deschisese nicicând vreo carte
de aritmetică ori de algebră. Ca-ntotdeauna, se mulţumea cu
ideea.
Rămăsese foarte puternică în el emoţia simţită atunci când
ascultase Rienzi. Ispita politicii se întărise odată cu citirea
zilnică a presei. Hitler vibra la ideile lui Schonerer. încă din
adolescenţă se folosise de acesta în certurile cu tatăl lui. Scho­
nerer era un austriac fascinat de Germania. îngrozit de tot ce
nu era nemţesc în ţara sa, milita pentru unirea Austriei cu
Reichul. Pe la treisprezece ani, lui Hitler îi plăcea să reia res­
pectivele critici adresate statului austriac pentru a-şi enerva tatăl,
care slujise toată viaţa tocmai acel stat. Drept urmare, confrun­
tat cu multiplele etnii care-şi încrucişau paşii, asurzindu-se,
prin cosmopolita Vienă, se bucurase putându-se linişti la gân­
dul că, după cum clama Schonerer, fiind german, era superior.

136
Simpatiza şi cu luările de poziţie ale lui Schonerer, anticatoli-
cismul, antiliberalismul, antisocialismul, pe scurt opoziţia faţă
de toate doctrinele prost cunoscute sau în care Hitler nu se
regăsea. Exista însă un detaliu, un extrem de neînsemnat deta­
liu aproape de nemărturisit, care îl transformase pe Hitler în
partizan încrâncenat al lui Schonerer: ideologul afirma că tre­
buia să rămâi celibatar până la douăzeci şi cinci de ani pentru
a fi sănătos şi pentru a-ţi păstra forţele fizice şi mentale pentru
rasa germanică. Principiile igienice îl încântaseră pe Hitler,
care le practica deja fără să fi vrut. Găsea în ele justificarea şti­
inţifică şi morală a propriului comportament. Astfel, castitatea
nu mai era o problemă, ci o virtute pentru Hitler, la fel ca şi
prea puţina poftă de carne şi de alcool, poftă pe care Schonerer
o bănuia în egală măsură că era o invitaţie la dezmăţ. Schone­
rer îl justifica. Schonerer era Rienzi al lui.
— Atunci de ce nu aderi la mişcarea lui? se interesa Hanisch
uneori, obligat să-i suporte entuziasmul.
— O s-o fac. ..o s - o fac..., răspundea Hitler pentru a scă­
pa de întrebare.
Intr-adevăr, de ce nu milita? Instinctiv, se simţea incapabil
să se alăture unui grup. A milita ar fi fost ca şi cum s-ar fi dus
la cursuri, activitate lucidă, reală şi compromiţătoare. Hitler
prefera să viseze.
Şi-apoi, antisemitismul lui Schonerer îl şoca. De altfel, anti­
semitismul era una dintre cele mai mari probleme politice ale
lui: de ce, adică, toţi oamenii pe care-i admira nebuneşte erau
antisemiţi? Schopenhauer, Nietzsche, Wagner, Schonerer...
Toţi, în mijlocul preafrumoaselor şi nobilelor lor reflecţii, se
tăvăleau în această ură atât de josnică. Chestiunea îl descum­
pănea pe Hitler. Nu vedea legătura dintre antisemitism şi restul
gândirii lui Nietzsche. La fel şi în cazul lui Wagner... Cum de
se lăsau duse de val acele genii? Le ierta ura accesorie, parazită,
periferică, dar se mira că aceasta revenea atât de frecvent.
In salon, intervenea deseori în discuţiile politice. La început
se abţinea, pentru a nu distruge personajul pe care, prin tăcere
şi izolare, reuşise să şi-l construiască, menţinând distanţa faţă

137
de ceilalţi, nelăsând pe nimeni să se apropie prea mult. Numai
că, uneori, rezerva îi ceda şi se simţea obligat să intervină când
auzea aberaţii. îşi rupea creionul de tăblia mesei, dintr-un salt
era în picioare şi începea să ţipe vehement, cu corpul zgâlţâin-
du -se, luat pe sus de valul indignării. Cuvintele îi ieşeau cu
greutate, întretăiate, urlate, excesive.
N u obţinea decât o tăcere jenată. Nu-i răspundea nimeni.
Când amuţea, urma o tăcere îndelungă, apoi, după un răstimp,
trăncănelile erau reluate pe subiecte oarecare, de parcă nimic
nu s-ar fi întâmplat. Hitler era suficient de lucid pentru a pri­
cepe că nu avea darul elocinţei. Spre marea lui tristeţe, nu era
convingător. Propria înflăcărare nu-1 încălzea decât pe el. Nu
era ascultat, ci suportat. Ceilalţi aşteptau trecerea crizei. Apoi
îl făceau să realizeze că nu se supăraseră pe el - poţi să-i repro­
şezi cuiva care nu are decât un picior că şchiopătează? - , dar
că s-ar bucura mai mult dacă ar tăcea. Ultima dată când I-au
apucat astfel pandaliile - pentru a-şi apăra prietenii evrei din
cămin şi pe negustorii evrei care-i cumpărau pânzele - , s-a
simţit atât de umilit de privirile consternate ale acelor domni,
de la finalul intervenţiei lui, de parcă s-ar fi scăpat pe el din
cauza diareei, încât s-a aşezat promiţându-şi că nu va mai lua
niciodată cuvântul în public. în ziua aceea, Hitler şi-a spus că
o să renunţe pentru totdeauna la politică.
în general, în căminul pentru bărbaţi, lumea se afla doar în
trecere. Câte două zile. O săptămână. Niciodată mai mult de
patru luni. Acostai acolo până te refaceai, până îţi găseai o lo­
cuinţă sau un serviciu. Căminul se dorea o trambulină în vede­
rea reinserţiei, nu un refugiu. Legat de propriile visuri, de propriile
obişnuinţe, ducând o viaţă burgheză într-un azil pentru săraci,
Hitler avea să rămână acolo patru ani.
R E V E L A Ţi II
 — S-a declarat război.
Vestea a fost întâmpinată cu o imensă tăcere. Neumann,
Bernstein şi Adolf H. au lăsat-o să circule printre ei aşa cum ob­
servi acţiunea lentă a unei substanţe injectate cu seringa în corp:
va vindeca ori va ucide pacientul? Va trăi el ori va muri?
Se aşteptau la acest război. De câteva săptămâni, la Viena
căldura nu mai era cea a verii, ci alta, împovărătoare, grea, lan­
guroasă, o căldură care preceda furtuna. Imperiul plesnea pe
la toate cusăturile. Tensiunile dintre slavi şi austrieci ajunseseră
intolerabile. în mod firesc, totul avea să ducă la pălălaie. Nu
se mai aştepta decât pretextul, scânteia. De fapt, scânteia fusese
un fulger: pe 28 iunie 1914, sârbii îl asasinaseră pe arhiducele
Franz Ferdinand la Sarajevo. Ploaia, furtuna nu urmaseră însă
imediat. De patru săptămâni se strângeau norii, aerul era greu,
atmosfera apăsătoare. Oamenii alergau pe străzile Vienei cu
sentimentul că erau striviţi de şosea, că se mişcau printr-un
coşmar copleşitor, transpirând, tremurând, sufocându-se, con­
ştienţi că au contractat o febră tropicală. Cataclismul se apro­
pia. Unii erau îngrijoraţi, alţii nerăbdători. Ajunşi la limita
nervilor, implorau cu toţii cerul să dea frâu liber fatalităţii. In
ziua aceea de 28 iulie 1914, în sfârşit avea loc ruperea de nori,
ploaia se dezlănţuise, uraganul se revărsa.
— Războiul a fost declarat.
Neumann adusese vestea de la primărie. O rupsese la fugă
şi refuzase să se gândească la ea înainte de a o transmite celor
doi prieteni.

141
 Cei trei amici nu se mai despărţiseră de când se cunoscuseră
la Academia de Arte. Pretextând interesul comun pentru a lo­
cui împreună —cum poţi trăi din artă la douăzeci şi cinci de
ani? de fapt erau legaţi de o adevărată prietenie. Foarte dife­
riţi ca gusturi în privinţa picturii, literaturii, filozofiei, nu erau
de acord cu nimic, puneau totul în discuţie, schimbau cu pa­
siune punctele de vedere până la ore târzii şi s-ar fi putut spune
că exact neînţelegerea exhaustivă era însuşi principiul înţele­
gerii lor.
— Războiul a fost declarat.
Măcar o dată au fost toţi trei de acord: era o calamitate. Poate
că nu o calamitate pentru Austria. Poate nu o calamitate pen­
tru contemporanii lor. Dar pentru ei sigur o calamitate.
Ca mâine aveau să fie mobilizaţi. Poimâine vor intra în luptă.
Fie că vor trăi, fie că vor muri, ce mai conta, nu vor mai dis­
pune de ei înşişi. Eforturile lor din anii dinainte, încercările
muncite şi cinstite de a-şi învăţa arta, lupta constantă pentru
a-şi depăşi limitele - limitele mâinii, ale ochiului, ale imagi­
naţiei - , voinţele lor încordate, conversaţiile, toate vor deveni
neant. Inutile. Superflue. Războiul va nivela totul în jos. Nu
mai erau decât carne. Două picioare şi două mâini. Atât era de
ajuns pentru naţiune. Carne. Carne de tun. Bună să omoare
ori să fie omorâtă. Carne şi os. Nim ic altceva. Bipede înar­
mate. Nimic mai mult. Fără suflet sau doar atât cât să faci pe
tine de frică. Indivizii unici care încercaseră să fie trebuiau
lăsaţi în magazia de la cazarmă cât timp mergeau să lupte ori
să moară. Tot ceea ce-i făcuse să ţină unii la alţii şi să se res­
pecte, tot ceea ce-i ţinea alături, toate acestea păreau de-acum
ridicole, odioase din punct de vedere civic, de neconceput din
punct de vedere patriotic. De-acum, viitorul nu le mai apar­
ţine lor, ci naţiunii.
Mai rău decât o decepţie, războiul devenea pentru ei o
trădare. Trădau idealul artistic pentru a se transforma în pifani.
Trădau anii de studiu pentru a căra o mitralieră. Trădau difi­
cila muncă a construcţiei de sine pentru a se reduce la un
număr într-un corp de armată. Şi, mai ales, trădau contribuţia

142
generoasă a noilor fiinţe venite pe lume, care este activitatea
creatoare, pentru a se înrola într-un măcel generalizat, într-o
operă de distrugere, în fuga înainte către vid.
— Poate că nu va ţine prea mult războiul...
A dolf încerca astfel atenuarea durerii. Numai că tăcerea
care a urmat după observaţia lui a arătat că nu avea nici un
efect.
— Cred că e genul de tâmpenie care se spune de fiecare dată.
S-au dus la bucătărie, unde Neumann a deschis o sticlă de
vin. Au băut pentru a obliga cuvintele să se întoarcă.
Degeaba, căci resimţeau toţi aceeaşi furie îngheţată. Pentru
întâia oară, trioul lor nu-şi mai găsea locul. Le plăcea să-ţi
împărtăşească diferenţele, nu asemănările. însă prietenia le
fusese ucisă. Nu mai erau decât nişte corpuri, trei corpuri
destul de sănătoase, de valide pentru a fi omorâte. Puteau de­
veni camarazi, dar nici vorbă să poată rămâne prieteni. Cama­
razi, întrucât camaraderia nu e decât participarea la o situaţie
comună, prieteni nu, întrucât prietenia presupune să ţii la
celălalt pentru ce are diferit faţă de tine, nu pentru ceea ce
aveţi în comun.
De afară începuseră să se audă strigăte. Tinerii păreau a-şi
manifesta bucuria că plecau la război. Cântau. Urlau. Sloga­
nuri ale victoriei sau ale urii faţă de duşmani treceau din gură-n
gură, încet-încet ajungând la unison, înflăcărate, exaltate. C o­
pleşitoare.
Adolf a fost cel dintâi care a reacţionat.
— Mă duc să caut o femeie!
Ceilalţi s-au uitat la el cam miraţi. Trioul renăştea. Nu erau
de acord unii cu alţii.
— Ca să faci ce? l-a întrebat Neumann.
— Ca să mă culc cu ea. Indiferent cu care dintre ele.
— Să te culci ori să te consolezi? a replicat Bernstein.
— De ce să mă consolez? Să mă culc cu o femeie pentru
că ăsta e lucrul pe care ştiu să-l fac cel mai bine şi pentru că,
peste câteva zile, cred că nu voi mai avea ocazia să-mi exercit
arta.

143
 Au izbucnit în râs.
Neumann i-a anunţat că se duce să se plimbe pe străzi pen­
tru a observa reacţia
> oamenilor.
— în definitiv, o zi în care să se declare război, la Viena,
nu cred că voi mai avea ocazia să trăiesc.
Şi-a regretat cuvintele când a înţeles din privirile celorlalţi
că făcuse să ţâşnească la suprafaţă spectrul unei morţi apropiate.
— Dar tu? l-a întrebat pe Bernstein.
— Eu? O să pictez, o să pictez şi iar o să pictez până când
îmi vor smulge şevaletul.
Bernstein răspunsese cu o tristă înflăcărare. Era cel mai
dotat dintre ei trei. Adolf şi Neumann nu erau deloc invidioşi,
dimpotrivă, erau cei dintâi care-1 admirau, îl luau de exemplu,
se bucurau că atinsese atât de repede asemenea culmi. Bern­
stein ajunsese maestrul şi copilul lor, maestru fiindcă ştia din
instinct să facă lucruri pe care ceilalţi trebuiau să le înveţe, co­
pil pentru că, pradă unor crize depresive, avusese de multe ori
nevoie de încrederea lor necondiţionată pentru a se putea
reapuca de lucru. Bernstein expunea deja într-una dintre cele
mai bune galerii ale Vienei şi, ca atare, de câteva luni, ţinea în­
tregul trio pe picior mare.
Adolf şi Neumann l-au privit cum se ducea spre atelier.
Adolf s-a cutremurat şi s-a întors spre Neumann.
— Te gândeşti la acelaşi lucru ca mine?
— Legat de Bernstein?
— Da.
— Da.
Erau consternaţi. Nu cumva, dacă Bernstein era atât de ta­
lentat, dacă Bernstein se realizase atât de repede, era sortit să
moară de tânăr? N u cumva Providenţa, autoarea atâtor glume
proaste, i-a pregătit o capcană? Un destin sclipitor şi tragic?
Ca lui Pergolesi, Mozart, Schubert? Lui Adolf i s-a strâns inima.
Nu. N u Bernstein. Sigur, realizase deja câteva capodopere.
Dar putea să mai facă altele şi mai şi. Nu. N u el. Leonardo da
Vinci a avut dreptul la şaizeci de ani. Bernstein trebuia să aibă

144
şi el măcar tot atâta. Doamne Dumnezeule. Te rog. Fără ne­
dreptăţi. Fără Bernstein.
— Dacă există dreptate, atunci eu ar trebui să mor pri­
mul. .. Şi n-ar fi o mare pierdere, a constatat tot Adolf.
— Oricum, dreptate nu există.
Neumann răspunsese pe un ton înfundat, cu dinţii strânşi.
Adolf l-a privit uşurat.
— Aşa e. N u există dreptate. Totul e o loterie. Naşterea,
moartea, talentul. Cu-atât mai rău pentru noi.
Adolf a coborât treptele atelierului şi s-a afundat în mulţi­
mea care vocifera.
îşi dorea să dea de Isobel. Sau de Leni. Sau de Margit. Cu
prima dintre frumoasele acelea care va fi liberă va face dragoste
de-a dreptul minunat. Era singura necesitate pe care o simţea.
Adolf iubea atât de tare plăcerea, încât nu frecventa decât
femei dedicate plăcerii. Isobel, Leni sau Margit erau toate mă­
ritate, ţineau la soţii lor şi nu i se dăruiau lui Adolf decât fiindcă
acesta ştia să le facă să simtă senzaţii necunoscute. Protejate
de căsătorie, hotărâte să nu schimbe cu nimic situaţia în care
se găseau, se abandonau cu atât mai mult amantului atât de
priceput, cu cât el nu pretindea să li se impună cu ceva în viaţa
personală. Adolf era paranteza, secretul după-amiezilor lor, un
soi de animal împreună cu care şi ele deveneau animale. După
ce fusese părăsit de Stella, A dolf înţelesese rapid că refugiul
pentru plăcerile lui era femeia adulteră. Cu prostituatele opera
ca un inginer, rece, deseori cu stângăcie, niciodată interesat.
Tânăra respectivă era prea preocupată de ea însăşi, prea obse­
dată de darul tinereţii ei pentru a mai fi şi o bună parteneră.
Cocheta ascundea doar o tânără îmbătrânită, ajunsă colecţio­
nară. Celibatara călită, când nu masca un mascul dominator,
căuta mai degrabă un soţ decât un amant. Pe scurt, numai
femeia căsătorită se scălda într-o feminitate temperată. Stabilă
social, dar încă nu blazată, iniţiată sexual, dar nu tocmai înflo­
rită din acest punct de vedere, familiarizată cu bărbatul, dar
mereu curioasă, se arăta recunoscătoare amantului în trecere

145
pentru că era un adevărat amant şi pentru că nu era decât în
trecere.
Adolf a sunat la uşa lui Isobel. O bonă l-a băgat în casă,
pândind împrejurimile de parcă ar fi fost vorba despre un
spion. Isobel l-a întâmpinat.
Femeia avea un dar al ei: două picioare înalte şi lungi, ne­
tede, înfipte-n pământ ca două lănci vibrânde. O divinitate
sălbatică, acţionând violent şi cu gustul sângelui, se ascundea
sub burgheza elegantă, foşnind de atâta mătase. Budoarul mi­
rosea a spânz negru, greu, ameţitor, uşor greţos. încurajator.
Văzându-1 pe Adolf, lui Isobel i-au dat lacrimile.
— Sărmanul de tine...
Şi-a deschis braţele şi l-a strâns tandră la piept. El s-a cui­
bărit, lipit de sânii ei.
— Adolf, iubitule, am să te pierd... O să pleci la război...
Şi poate că vei fi rănit...
Adolf nu a lăsat-o să continue. N u era cazul să devină exce­
siv de tristă. Adolf şi-o dorea blândă, însă nu disperată. Voia
să stea gol lângă trupul maiestuos, plămădit ca pentru cea mai
mare bucurie a bărbaţilor.
Şi s-a abandonat elanului propriei dorinţe. A dezbrăcat-o
aproape brutal, şi-a lipit gura de a ei pentru a o face să tacă şi
s-a apucat să facă dragoste cu ea de parcă s-ar fi luptat.
Adânc în ea, coborând şi urcând, Adolf nu se putea totuşi
împiedica să nu fie asaltat de mii de gânduri. Dacă peste doar
câteva săptămâni urma să moară? Era oare posibil să mori când
te simţeai atât de viu? Ce va regreta mai mult murind? Femei­
le. Dragostea cu femeile. Pielea femeilor? Chiar aşa? Nim ic
altceva? Munca lui de pictor? N u era un mare pictor, asta o ştia.
în sfârşit, nu încă. în orice caz nu deţinea dovada tangibilă,
în cadru, pe pânză, că omenirea urma să piardă un geniu. în
schimb, îşi va regreta visul. Da. Visul de a ajunge un mare pic­
tor. Latura lui nobilă. Latura la care ţinea. Cum de avea Isobel
pântecul atât de dulce? De ce nu putea rămâne tot restul vieţii
astfel, cu sexul plantat în carnea caldă şi umedă a lui Isobel?

146
Dacă tot trebuia să-l ucidă un obuz, atunci acum s-o facă. In
poziţia asta.
A ejaculat. Sexul i s-a retras. Angoasa l-a inundat din nou.
Era iarăşi exilat în propria singurătate.
— Să vii să mă vezi în permisie.
Isobel era mulţumită. Adolf se ducea să se alăture unui uni­
vers de bărbaţi, iar ea îşi făcuse datoria de femeie. Cumva şi
ea îşi juca rolul patriotic în mobilizarea generală. Cel al odih-
nirii luptătorului. Al păcii care justifica pornirea războiului.
— Voi reveni, Isobel, şi va trebui să-mi acorzi toate după-a-
miezile tale.
— O să mă descurc eu, iubitule.
Şi-ncă cum o să se descurce! Bătrânul ei bărbat nu va fi
trimis niciodată pe front, iar Isobel va avea fericirea de a şi-l
păstra, odată cu voluptatea de a-1 dispreţui cu fiece zi care tre­
cea. Pentru soldatul venit în permisie avea să fie mereu liberă!
Era modul ei de a-şi aduce propriul efort de război.
— îţi voi dărui tot timpul meu.
încă de pe-acum o emoţiona devotamentul de care urma
să dea dovadă. O exalta gândul că se va strădui să-şi înşele
bărbatul. Vedea în minciunile pe care urma să le inventeze
dovada rigorii ei morale şi a patriotismului.
Adolf s-a îmbrăcat. Se posomorâse din nou. Aşadar, nu mai
avea decât o singură soluţie: să se ducă la Leni.
Şi-apoi la Margit.

— Uraaa!
Strigătul a explodat pe deasupra mulţimii. O bombă de
bucurie.
2 august 1914. în Piaţa Operei nu se mai adunase nici­
odată atâta lume. Miinchenul îşi dorea încă din prima zi să
intre în război. Poporul o afirmase chiar din seara asasinatului,
de pe 28 iunie, când devastase Cafeneaua Fahrig fiindcă or­
chestra refuzase să cânte imnul Santinela Rinului, care făcea
să tresalte inimile patriotice. După care mulţimea sfâşiase două

147
femei care vorbeau franţuzeşte. i > Zilnic ziarele de toate ten-
dinţele, chiar şi cele de stânga, proclamau dorinţa intrării în
război. Ce se mai aştepta? Doar o ordonau legile Alianţei.
Popoarele care vorbeau limba germană trebuiau să se unească
împotriva celorlalte. Vara aceea a văzut înflorind mai mult
decât oricând sentimentul naţional. Renaştere, spuneau unii,
resurecţie, alţii. Oamenii dădeau târcoale mai degrabă elemen­
telor care-i adunau la un loc decât celor care-i deosebeau. La
Berlin, Kaiserul zisese: „Nu ştiu de nici un partid, ştiu doar
de germani.” In sfârşit, şi Ludwig III al Bavariei îşi angajase
ţara în luptă.
Hitler exulta odată cu mulţimea, cedând cu voluptate con­
tagiunii emoţionale. Relua fiecare slogan, fiecare cântec, dân-
du-şi drumul glasului odată cu alte mii de oameni. N u se mai
auzea, nu mai percepea decât un imens strigăt unanim, acea
vociferare neomenească, metalică aproape, în care s-ar fi azvâr­
lit şi el, s-ar fi topit, s-ar fi simţit cu totul pierdut dacă nu ar fi
fost încă ţinut în frâu de o mucozitate care-i irita gâtul. Corpul
nu-i mai era decât o membrană mişcată de mulţime, care vibra
la gesturile şi ecourile celorlalţi. El, care întotdeauna refuzase
şi cel mai neînsemnat contact fizic, iată-1 lăsându-se pătruns de
o întreagă masă care-i umplea gura, urechile, creierul, inima, îl
apăsa, lamina, copleşea, sufoca, orbea, îl făcea să-şi piardă echi­
librul, apoi să respire din nou, să ţâşnească dintr-odată deasu­
pra celorlalte corpuri pentru a se lăsa înghiţit de ele imediat
după aceea. Se dăruia fără reţineri, fără ruşine, fără vreun calcul
acelor mii de fiinţe care nu mai erau nişte indivizi, ci un popor.
Hitler se afla la Miinchen şi se voia german. Chiar dacă pă­
rinţii lui făcuseră greşeala de a fi austrieci şi de a-1 naşte în
Austria, el ştia că era german. Era unica naştere acceptabilă,
nobilă, demnă de el. N u putea aparţine unei naţiuni mai mici
şi mai puţin puternice decât a Germaniei.
Mulţimea a mai avut câteva spasme. Apoi a urmat calmul
de după orgasm. Fiecare s-a întors la sine însuşi, a priceput că
adunarea a luat sfârşit, drept care s-au risipit cu toţii pe străzile
din jur.

148
 Hider s-a alăturat unui grup care cânta Nu-i moarte maijru-
moasâ-n lume şi s-a îndreptat către o tavernă. A fost acceptat
fără nici o ezitare. Era suficient să împărtăşească ardoarea co­
lectivă pentru a fi primit. Ţelul tuturor. Să-şi exprime ura faţă
de duşman. Era aclamată măreţia Germaniei. Era anunţată
victoria rapidă şi definitivă. Ţelul.
Tovarăşii lui Hitler, tineri burghezi, ardeau de entuziasm.
Crescuţi plini de bani, de siguranţa zilei de mâine, de sarcini
ale clasei lor, pesemne că mureau de plictiseală. Crezuseră că
eroismul nu aparţinea decât trecutului şi basmelor, că nu aveau
să cunoască vreodată exaltarea acţiunii, resimţiseră nostalgia
marilor pericole şi, la optsprezece ani, se considerau nişte oa­
meni terminaţi. Odată cu războiul, li se redase viitorul. Fremă-
tau de nerăbdare. Aveau să cunoască aventura. Şi un scop.
Războiul îi vindeca precum un medicament miraculos. Le reda
tinereţea, vigoarea trupurilor, fierberea sângelui în vine, pi­
cioare pentru a alerga, braţe pentru a se bate, pentru a trage,
pentru a gâtui. Le reda sexul, cel dintâi, acela viril, unicul care
devine erect în luptă. Le dăruia măreţia, idealul, devotamentul.
Ţelul. Fie că aveau să trăiască ori să moară, urmau să fie bine­
cuvântaţi de naţiune. Un ţel.
Hitler aproba toate acele idei fiindcă se afla intr-o stare de
spirit aptă de a aproba. Cu toate acestea, spre deosebire de cei­
lalţi, respingea nesiguranţa, aventura, sărăcia şi neadaptarea
socială.
Ce căuta la Miinchen? Reedita eşecul de la Viena.
După patru ani petrecuţi în căminul pentru bărbaţi, împli­
nise în sfârşit vârsta —douăzeci şi patru de ani - la care putea
pune mâna pe moştenirea rămasă de la tatăl său. Primise opt
sute nouăsprezece coroane şi nouăzeci şi opt de helleri, lichi­
dare a moştenirii lui Alois Hitler, prin decizia pronunţată de
tribunalul sectorului Linz pe 16 mai 1913. Fără a-şi anunţa co­
legii de cămin, pentru a scăpa de plata unei petreceri de adio,
a dispărut, şi-a investit o parte din bani intr-un bilet pentru
Miinchen şi restul pentru a-şi închiria o cameră împreună cu
un comis-voiajor pe care-1 cunoscuse în tren. înarmat cu banii,

149
fără a mai aştepta nimic de la notari, nu a lăsat nici o adresă, în
speranţa că va scăpa de obligaţiile militare austriece. Totuşi, prin
intermediul fişei de la poliţie, administraţia din Austria a dat
de el în Germania. îşi pledase cauza susţinând că era un artist
visător şi prea obsedat de propria misiune pentru a mai sta să
completeze hârţoage la timp. Apoi a postit cincisprezece zile
înainte de a ajunge, clătinându-se pe picioare, în garnizoana din
Salzburg, unde a fost reformat, în februarie 1914, pentru con­
stituţie fizică şubredă.
La Munchen a cumpărat ilustrate şi s-a apucat din nou să
le copieze. Foarte repede, umblând prin restaurante şi maga­
zine, a găsit şi achizitori. Galeria Stuffle, din Piaţa Maximilian,
a hotărât chiar să-i vândă câteva pânze, în special datorită su­
biectelor - primăria, Teatrul Naţional, străzile vechi şi pieţele -
şi a preţului modic cerut de Hitler. Fără să se mai gândească
măcar să evolueze, practica pictura fără umbră de pasiune, ca
un mic negustor care-şi câştigă şi el, astfel, banii necesari supra­
vieţuirii. Mai mult socotea decât imagina: vânzând între cinci
şi douăzeci de mărci tabloul, dacă ar fi reuşit să plaseze măcar
douăsprezece, ar fi însemnat să câştige optzeci de mărci pe
lună, din care şase mărci chiria, treizeci de mărci mâncarea,
întrucât cu o marcă putea lua două mese pe zi, cinci mărci ma­
terialele, deci i-ar mai fi rămas bani pentru igiena personală,
pentru zilele în care dorea să citească presa prin cafenele şi
pentru biletele fără loc la operă, în două sau trei seri. Când
mai avea nevoie de-o duşcă de vis, îşi zicea că avea de ales, pen­
tru viitor, între arhitectură şi politică. Dacă l-ar fi întrebat
cineva, nu ar fi îndrăznit să mărturisească faptul că mai degrabă
arhitectura ar fi ales, nu politica, fiindcă se ştia prea neînde­
mânatic pentru a putea vorbi în public. Numai că nimeni nu-1
întreba...
Sosirea lentă şi a războiului îl schimbase. Intoxicat de presă,
vorbind puţin şi citind mult, se instalase într-o lume care nu
exista, sau poate doar prin birourile redacţiilor, o lume com­
pusă din câteva linii simple, cea mai mare parte politice, în care
Wilhelm II se tutuia cu Franz Joseph, în care Ludovic III al

150
Bavariei juca rolul de văr bogat din provincie, în care franţuzul
era imperialist, englezul arogant, sârbul însetat de sânge, o lume
cu contururi limpezi şi în culori primare al cărei schematism
se voia însuşi sensul esenţial al lucrurilor, al cărei simplism flata
inteligenţa ignorantă a cititorului, a cărei neîncetată repetare
trecea drept adevăr, al cărei dinamism nu era decât propagandă,
întrucât întreaga presă dorea războiul, fie ea ofensivă ori
defensivă, într-o bună zi, la o cafea cu lapte, Hitler a hotărât
şi el că războiul era necesar. L-a vrut. Apoi l-a dorit. Apoi a
aşteptat, căci guvernele nu se grăbeau. Dintr-odată, el, care se
sustrăsese obligaţiilor militare, a explodat de bucurie - ames­
tec de exacerbare şi de orgoliu că avusese dreptate înaintea lor -
atunci când Franz Joseph al Austriei, apoi kaiserul Wilhelm
şi, în sfârşit, şi Ludovic III al Bavariei şi-au trimis oamenii la
luptă. N u avea nevoie de altceva decât de război pentru a se
extrage din singurătatea lui înfiorătoare, pentru a empatiza cu
ceilalţi. Şi, mai ales, nu avea nevoie de altceva decât de război
pentru a-şi alimenta idealismul.
— Băieţi, rândul ăsta-1 dă patronul!
Tinerii l-au aplaudat pe patron, mulţumindu-i pentru ge­
nerozitate, prea beţi pentru a pricepe că hangiul dădea berea
din cauza mustrărilor de conştiinţă pe care le avea că nu ple­
case la război.
S-au despărţit îmbrăţişându-se. Şi-au promis să se revadă pe
front. Şi-au jurat să mănânce împreună creier de franţuz. Şi-au
mai spus o dată numele pentru a nu le uita. Alcoolul augmenta
totul, voci, emoţii, îmbrăţişări, dar şi arunca totul în canalul
uitării.
A doua zi, pe Hitler îl durea capul, rămăsese doar cu o amin­
tire confuză a zilei anterioare, dar şi cu nevoia irepresibilă de
a se întoarce în lumea aceea vie, caldă, în care bărbaţii comu­
nicau cu atâta entuziasm.
S-a repezit, cu livretul militar în buzunar, către o cazarmă
şi şi-a încercat norocul, profitând de confuzia generală. Sergen­
tul de la recrutări, depăşit de mulţimea de solicitanţi şi teribil
de mahmur şi el, nu s-a uitat prea atent la documentele lui

151
Hitler, care s-a ferit să precizeze că era austriac. Cu inima bă-
tându-i mai să-i sară din piept, Hitler a ieşit orbit în curtea în­
sorită: reuşise să se înscrie în armata germană.
Renăştea. Fusese rebotezat. Iată-1, de acum, soldat german,
îşi câştigase dreptul de a fi.
Zilele următoare a fost reţinut în cazarmă pentru a fi supus
unei pregătiri accelerate. Bătea pas de defilare. Spăla duşurile.
Trăgea cu puşca. Se căţăra. Se tara. Trezindu-se la şase dimi­
neaţa şi culcându-se la nouă seara, îşi dăruia în întregime tru­
pul, timpul şi energia. Searţ, avea dreptul la raţie dublă: friptură
de porc şi salată de cartofi. N u mâncase niciodată atât de bine.
Deocamdată, trăgea cu arma în ţinte, dar, peste puţină vreme,
va avea dreptul să tragă în oameni.
— Mulţumesc cerului că mi-a permis să trăiesc o asemenea
epocă! murmura seară de seară, lăsându-se rupt de oboseală pe
salteaua de paie.

într-o seară de toamnă, la Bazancourt, orăşel din Cham-

pagne, un grup de soldaţi odihniţi au coborât din tren.
Incredibilul căpăta formă chiar acolo, pe peron: Adolf H.
era pe front. în ultimele săptămâni, la cazarmă, în timp ce se
încerca transformarea lui în soldat, în timp ce se încerca să i se
anuleze orice urmă de personalitate şi de iniţiativă, se crezuse
căzut în capcana unuia dintre visele sale.
Mica gară veselă părea un decor de operetă. A pus ultimul
piciorul pe scândurile pasarelei.
Camarazii lui încremeniseră. Ciulindu-şi urechile. Se putea
deja percepe, la orizont, mormăitul îndepărtat, surd, al frontu­
lui. Un huruit înfundat. Ai fi zis că întreg câmpul respira un
aer greu.
— Adunarea! în coloană câte patru!
Pe Adolf cascada de ordine aproape că l-a liniştit. Căci aco­
perea rumoarea care-1 îngrijora. Cizmele grele, cu crampoane,
răsunau pe şosea. Şi ele acopereau zgomotul. Cum de fusese po­

152
sibil să se alarmeze de un mormăit atât de slab şi de puţin real,
pe care şi cele mai mărunte sunete îl puteau înăbuşi? N u tre­
buia să se lase (urat de imaginaţie, fiindcă numai aceasta îi tre­
zea frica.
Cerul a căpătat culoarea prunei. Trupa mai avea de străbă­
tut câteva sate. Trecând prin faţa unor ţărani francezi care, din
prag, se uitau la ei cu o curiozitate anxioasă. Pâlcuri de găini câ-
râiau indiferente. Pământul se înnegrise. Contururile dispăreau,
înainte de a se fi făcut întuneric, trupa s-a oprit într-un grajd.
Lăsând jos raniţa şi arma, Adolf a inspirat lacom mirosul
de fân încins. în mirosul fierbinte de fermentat regăsea senzaţii
din copilărie, de la vârsta fragedă a lipsei de griji. Soldaţii îşi
spuneau poveşti picante. Râdeau, mâncau, beau.
Insă imediat ce s-a dat ordinul de culcare, relaxarea datorată
berii şi tocanei de porc s-a evaporat. Auzeau canonada. Hurui­
tul grav şi continuu se definea, se fragmenta în lovituri separate,
în valuri, baterii iritate, tăceri urmate de explozii de violenţă.
Simfonia metalică a frontului dezlănţuia nuanţe îngrozitoare,
dinamica morţii. Au adormit cu greu.
A doua zi i-a trezit un soare strălucitor. Ciocârliile se ridi­
cau spre cerul liniştit. Nu se auzea nimic altceva în afara sune­
telor naturii din zori. A dolf se întreba dacă nu cumva ziua
trecută se lăsase pradă capriciilor propriei imaginaţii.
Au pornit-o iarăşi la drum. în două ceasuri trebuiau să
ajungă în tranşee. Regiunea Champagne era frumoasă şi par­
fumată. Adolf regăsea plăcerea plimbărilor pe care le făcea ală­
turi de mama sa.
După care natura a început să devină neliniştitoare. Găuri,
arbori prăbuşiţi, arbori despicaţi. Câmpurile erau scalpate: nici
vorbă de iarbă, doar pământ roşu şi gol. O reţea incoerentă de
tranşee abandonate sfâşia spaţiul. Din crângurile îndepărtate
venea pârâitul sec al împuşcăturilor. Natura părea bolnavă.
Două camionete cu motoarele tuşind s-au repezit spre ei,
dinspre front, cu toată viteza. Când au trecut prin apropiere,
lui Adolf i s-a părut că de sub prelate ieşeau ţipete înfundate.

153
După care au apărut şi răniţii, pe jos, câte unul, câte doi, apoi
în grupuri,tot mai numeroşi, clătinându-se, şchiopătând, care
cu o cârjă, care cu două, care ajutaţi de alţii. Trăgându-şi glez­
na imobilizai, trăgându-şi piciorul inert, dezarmaţi, cu hainele
descheiate, cu părul lipit de frică, se uitau la cei nou veniţi. Nu-şi
mai dezlipeau privirile de la corpurile proaspete, intacte, vali­
de. Se mirau? Să fi fost cu putinţă să meargă cineva atât de uşor?
păreau să întrebe pleoapele înnegrite. Adolf şi-a întors capul.
Soseau acum cei răniţi la faţă. Care aveau fruntea legată cu
pansamente ori maxilarul ţinut cu feşe maronii de la sângele
coagulat. Febra le bulbucase ochii. Se uitau arţăgoşi la cei noi,
părând a zice: „Ia-ndrăzneşte tu să te uiţi la mine! Ia-ndrăz-
neşte să-mi spui că sunt rănit.“ Suferinţa le săpase obrajii băr­
băteşti, dar capul, uriaş din cauza bandajelor, le dădea aspectul
unor bebeluşi monstruoşi.
Urcau acum drumul tărgile, purtate de nişte băieţi înalţi,
sănătoşi, a căror sprinteneală avea aerul unei excepţii scanda­
loase. Unii dintre răniţi dârdâiau sub o grămadă înnoroită de
haine, alţii îşi ţineau pe burtă tampoane de vată pe lângă care
se scurgeau sângele şi maţele, alţii îşi încleştau mâinile pe lem­
nul tărgii de parcă s-ar fi temut ca, după ce încasaseră gloan­
ţele, să nu fie acum răsturnaţi pe drumul plin de pietre, alţii
încremeniseră într-un calm înfricoşător, lăsând viaţa să le scape
prin rană. Toţi ridicau privirile către nou-veniţi. Adică cum,
încă sunt întregi? păreau a zice. Pentru cât timp?
în sfârşit, batalionul s-a apropiat de câmpul de luptă şi a
descoperit noii răniţi proaspeţi, cei încă neîmpodobiţi în costu­
maţia de rănit, fără bandaje, fără turban, fără pansamente, fără
miros de iod- Un sergent cu umărul gras şi alb săpat de explo­
zia unui obuz- Un soldat cu pântecul despicat, care încă-şi mai
ţinea intestinele-n mâini. Un adolescent fără nas, cu o gaură
căscată-n mijlocul feţei, din care ţâşnea sângele, din care aerul
expirat se ridica in băşici.
Medici, infirmieri şi brancardieri alergau de la unul la altul.
Era o adevărată harababură. Unele gemete erau de nesuportat.

154
 Rezerviştii au ajuns la regimentul de care aparţineau. Adolf
i-a zărit imediat pe Neumann şi pe Bernstein. S-au aruncau
unii în braţele
> altora.
— Băieţi, ce fericit sunt! Mi-a fost teamă că o să nu vă gă­
sesc... răniţi...
Era cât pe ce să spună „morţi“, dar se abţinuse. Cuprinşi
de bucurie, Neumann şi Bernstein însă nu-şi dăduseră seama.
— Bun venit în infern! a strigat Bernstein.
Au izbucnit în râs.
— Bun venit candidaţilor la răni, infirmitate, moarte, a zis
Neumann. După cum vezi, precedenţii laureaţi pleacă.
Şi au râs din nou.
— N u sunt decât două moduri de a rămâne: să supravie­
ţuieşti ori să crăpi.
— Alege.
Şi iar au râs...
Adolf nu îndrăznea să le spună că-i regăsea ciudaţi, altfel. Ei,
şi nu era vorba doar despre uniforma cu crustă de noroi, nici
despre bărbile de pustnici, despre pielea galbenă, cam ca de
ceară, nici despre cearcănele vineţii, ci despre...
— Dizenterie, a zis Neumann îngustându-şi privirea.
— Poftim?
— Ceea ce vezi sunt efectele dizenteriei. Avem stomacul ars.
Zilnic stau câte-un ceas pe vine. Nici nu ştiu de ce-mi mai trag
izmenele.
Adolf a fost şocat. Niciodată, înainte, Neumann nu mai
spusese „izmene", niciodată nu menţionase că are probleme
cu stomacul, niciodată nu ar fi amintit cum era el pe cale să ...
— O să te obişnuieşti, a conchis Neumann, care, hotărât
lucru, îi citea gândurile.
Căpitanul a ordonat adunarea. A trecut prin faţa lor, le-a
explicat ce urma să se întâmple, le-a promis că la noapte vor
primi botezul focului.
— Ei, ia ziceţi, avem vreun artist printre noi? Cine e mu­
zician sau pictor?

155
 Adolf, încântat de ideea că, poate, avea să i se dea o funcţie
demnă de el, a făcut un pas afară din coloană.
— N u te duce, i-a şoptit Bernstein.
Căpitanul s-a apropiat şi i-a zâmbit lui Adolf.
— Treci la curăţat cartofii! Avem nevoie de mâini experte
la bucătărie!
Şi a plecat. Neumann şi Bernstein râdeau văzând mutra
jalnică a lui Adolf.
După siestă, Adolf s-a dus lângă prietenii lui, care ţineau să-i
explice cum se poate proteja în timpul luptei.
— Dacă eşti miop mai poţi face războiul, dar dacă eşti surd,
în nici un caz. Pericolele le detectezi cu urechea. Ca oricărui
nou-venit, o să-ţi îngheţe sângele-n vine la sunetele mai puter­
nice, ca de rezervoare uriaşe de cărbuni. Greşeală. Aia-i orga.
Ceremonialul. Pompa. E de tot efectul, dar de fiecare dată cade
undeva, mai departe. Urechea trebuie să-ţi fie atentă la şuieră­
turi, la miorlăituri, la tot ce ţiuie sau susură. Poţi evita fuzan-
tele, nu percutantele, bilele care ţâşnesc din şrapnel, alicele de
la explozie, scânteile care despică aerul înainte de a-ţi despica
ţie carotida. Aşadar, Adolf, m-ai înţeles: nici orgile, nici timpa­
nele, ci harpa şi piculina... Clar?
Neumann aştepta răspunsul. Ameţit, Adolf a clătinat din cap.
— Oricum, o să rămâi cu noi, a spus Bernstein.
Adolf pândea crepusculul. Viaţa lui din ultimele săptămâni
se îndreptase către această noapte. Deşi în sine o refuzase me­
reu, totuşi o aştepta cu nerăbdare. Va fi poate ultima lui noapte
pe pământ? Avea nevoie de sens, iar noaptea aceea avea să dea
un sens abandonării artei, mobilizării, lunilor de instrucţie,
călătoriei cu trenul, regăsirii cu Bernstein şi Neumann. Intra pe
un teritoriu sacru.
In sfârşit cerul s-a stins, culorile s-au întunecat.
Tenebrele au cucerit totul.
Un şuierat. Un cartuş de semnalizare s-a aprins pe cer şi şi-a
răspândit lumina spectrală. Timpul s-a oprit. Pământul părea
de mercur. Nimic nu mişca, de parcă însuşi peisajul ar fi stat
la pândă.

156
 întunericul s-a făcut si > mai dens.
Dintr-odată a început să se tragă. Din toate părţile sforăiau
tunurile, trosneau mitralierele. Cartuşe de semnalizare albe.
Roşii. Verzi. Adolf nu mai deosebea exploziile produse de tu­
nurile germane de exploziile obuzelor duşmane, care-ţi spăr­
geau urechile.
— Lasă capul jos! i-a strigat Neumann.
Pe deasupra lui, roiuri de gloanţe şi de tot felul de proiectile
treceau în toate părţile, bondari în căutare de victime, incoe­
rente, şuierătoare, ţiuitoare, perfide.
Un soldat de lângă el a ţipat. O scânteiere îi retezase gâtul.
Sângele ţâşnea din arteră viu, fluid, nerăbdător parcă. Bărbatul
s-a prăbuşit. Să fi murit?
— Pe-aici!
De unde venea ordinul? Adolf l-a urmat pe Bernstein. După
cine alergau? Unde se duceau? Călcau pe ceva moale. Un pân­
tece. Cel al unui trăgător prăbuşit. Care nu mai simţea nimic.
Au mers mai departe.
Pământ împroşcând înaintea lui. O ploaie de bulgări de
pământ. Un obuz care căzuse nu departe. Şi nu explodase.
— înainte!
Unde s-or fi ducând? Acolo unde e mai bine? Acolo unde
e mai îngrozitor?
Deasupra tranşeei se rostogoleşte un foc continuu, aerul tros­
neşte de nori de oţel. Adolf nu înţelege nimic. Norii vin din
toate direcţiile, de la est, de la vest, de la nord, de la sud. Oare
toată lumea trage pe deasupra? O fi dirijând cineva totul? O fi
existând vreun plan? Sau jocul constă în a face cât mai mulţi
morţi?
Totul sforăie. Totul zbârnâie. Totul crapă.
— Poziţie de tir!
Adolf se lipeşte de peretele tranşeei. Trebuie să tragă. în
cine? Nu vede nimic. în faţă? Acolo? Trage.
Un mitralior îşi reia locul nu departe de el. Instalându-se
confortabil în spatele maşinăriei de împrăştiat moarte, ca un
bancher la birou, trage din adăpost fără probleme.

157
 Adolf constată liniştit că trage bine, în aceeaşi direcţie cu
acesta.
— Pe-aici!
încă un ordin. De unde-or fi venind ordinele astea? O iau
pe altă cale. C a s-ajungă unde? Adolf îl urmează pe Bernstein.
Se-nvârt. Şi iar se-nvârt. La dreapta. La stânga. La dreapta. La
dreapta. Nici nu mai ştie dacă, de-acum, este aproape sau
departe de duşman.
Aici vacarmul e mai puţin asurzitor. Sau poate s-a obişnuit?
— Ascultă bine, îi zice Bernstein la ureche.
A dolf începe să descifreze zgomotele. Percepe mai întâi
răgetul tunului, apoi geamătul obuzului în zbor. Căderea. La
trei secunde după contactul cu solul, obuzul produce o ex­
plozie uriaşă. Are senzaţia că un stol gros de păsări se repede
la el, o hoardă şuierătoare şi ciripitoare.
îi zâmbeşte lui Bernstein drept mulţumire. Formidabil.
De-acum îmi voi prevedea moartea cu trei secunde m ai devreme.
Feţele le sunt verzui sub lumina lividă a cartuşelor de semna­
lizare.
Focul este reluat cu violenţă. Pământul se cutremură. Asta-i
apocalipsa. Din tranşee ţâşnesc urlete. Soldaţii cad. Grinzile
se prăbuşesc. Sacii explodează. Adolf închide ochii. Cum să te
aperi când te găseşti în craterul unui vulcan care erupe?
— Pe-aici!
Ceee? Alt ordin? Cineva care poate pretinde că pricepe ceva
din ce se-ntâmplă?
La intrarea în tranşee sunt două cadavre. Au păşit peste ele.
Două cadavre. E de mirare că nu sunt mai multe.
Obuzele parcă sunt mai grele aici. Pământul se cutremură
mai tare, mai apăsat.
— Pe-aici!
Labirint. Alergare. Alte cadavre peste care trebuie să pă­
şească. Sunt plini de pământ, prinşi într-un haos de scânduri
şi de saci.
Merg mai departe.

158
 Pe cărările astea sunt mai puţine explozii, nu lipsesc însă sal­
vele seci de mitralieră şi tirurile de puşti. Care par o descărcare
ca după uragan. Să fi ajuns mai în spate?
Dimpotrivă. Grupul lor se află foarte aproape de duşman.
— Atacăm!
Se pune problema să se trimită câţiva oameni cu grenade,
care se vor strecura târâş, pe lateral, pe când ceilalţi vor des­
chide focul frontal.
In plin conciliabul, unul dintre soldaţi scoate un ţipăt. Un
mic bulgăre negru, scuipând un jet de scântei, i-a ajuns pe
burtă. Grenada explodează. Se prăbuşeşte, iar intestinele îi
împroaşcă pe ceilalţi.
Adolf vede apărând un chip deasupra lui, un chip enorm,
verde în lumina voalată a lunii, cu ochi rotunzi, holbaţi de
groază şi de cruzime. Adolf urlă şi trage. Bărbatul se prăbuşeşte
uimit. Braţele îi spânzură în tranşee.
Bernstein şi ceilalţi ţâşnesc şi trag în comandoul care dă­
duse peste ei.
înspăimântat, Adolf îşi priveşte mortul, primul lui mort.
îşi aminteşte privirea lui, părea mai speriat decât el. începe să
tremure convulsiv. Frisoanele îl străbat ca nişte gloanţe.
— Nu te mai gândi. Vino. Şi trage.
E Bernstein, care l-a prins şi-l împiedică să intre în transă.
Adolf se sprijină cu spatele de peretele tranşeei şi trage ca tur­
bat. E salvat. Nu-i mai e frică. E cuprins de furie.
— Sunt terminaţi. Hai acum pe-aici.
Numai şi numai ordine. De unde veneau?
Adolf se agaţă de Bernstein. Nu mai stă pe gânduri. Vrea
să ucidă pentru a nu fi ucis. Vrea să fie cât mai violent cu pu­
tinţă. Da. Maximum de violenţă. Altfel, e un om mort.
— Voi, pe-acolo.
Sunt şase, printre care Bernstein şi Adolf. Trebuie să se ca­
ţere pe-aici, pentru a-şi arunca grenadele în mitraliorul duşman.
Trebuie s-o facă rapid, stând la pământ, pentru a evita mitra­
liera, să nu mai facă nici o mişcare imediat ce un cartuş de
semnalizare se-aprinde deasupra câmpului.

159
 Se ridică peste marginile gropii. Francezii nu par să-i ob­
serve, nu reacţionează.
Se caţără.
înaintează siguri pe ei.
Dintr-odată, un geamăt, un şoc.
— Un obuz! murmură Bernstein.
Proiectilul însă se înfige în pământ fără a exploda. Oamenii
aşteaptă patru secunde, zece, douăzeci, apoi, liniştiţi, încep din
nou să se târască.
Soseşte un alt obuz. Adolf îl aude clar. Vine din spate. E un
obuz german. Ce tâmpenie: o să moară din cauza unui obuz
german.
O văpaie roşie. Şuierături. Adolf se lipeşte de sol. Strânge
pământul în braţe ca pe o mamă. îl îmbrăţişează pentru ca
acesta să-l apere.
Nişte oameni urlă. Au fost loviţi.
Lui Adolf nu-i vine să creadă. Nu-1 doare nimic.
— Bernstein?
— E-n regulă. Tu?
— Merge.
însă, alarmat de strigăte, focul artileriei franceze reîncepe.
Numai că trag în direcţia greşită. încă nu au descoperit grupul
de comando.
— Ia-te după mine.
Bernstein s-a ridicat şi-a-nceput să alerge. Adolf îl urmează.
Fug cu sufletul la gură.
Explodează un obuz. Apoi alte două.
Se declanşează bombardamentul. Cartuşe de semnalizare
urcă din toate părţile şi sfârâie sub paraşutele lor de mătase.
Mitralierele pârâie. Gloanţele vin spre ei. Au fost reperaţi.
— La pământ!
Bernstein sare într-o groapă de obuz. Adolf se aruncă şi el
la pământ.
Ofensiva s-a dezlănţuit. Malul de pământ de care s-au lipit
se cutremură de parcă s-ar afla înăuntrul unei mine care se
prăbuşeşte.

160
 Adolf aude un ţipăt la marginea gropii. Un bărbat cade
peste el. Se trezeşte cu el în spate. Trupul îi e greu, prea greu,
şi craterul fiind strâmt, nu are loc să se mişte.
Adolf nu poate gândi. Ii e prea frică. Mastodontul care ago­
nizează de parcă ar fi sudat de el îi macină nervii. Bărbatul tre­
sare, apoi se prinde de el ca o ventuză uriaşă, inertă şi încă şi
mai grea. Trebuie c-a murit. Cine să fie?
Adolf urlă disperat. Pute. Fesele-i ard. Pantalonii sunt uzi.
A făcut diaree-n pantaloni. Lucru care i se pare mai grav decât
tot ce s-a întâmplat mai-nainte. Geme ca un copil.
— Bernstein, am făcut pe mine.
Bernstein zâmbeşte > tandru.
— Ăsta e botezul focului. Am trecut toţi prin asta.
Adolf tace.
De s-ar termina odată totul! De ce ar mai ţine noaptea asta?
Oricum, suntem condamnaţi. Că azi, că mâine, că peste zece zile
sau zece secunde, tot o să crăpăm mizerabil. De ce să mai aştep­
tămi? Dacă se roagă să se întâmple ceva, despre asta este vorba.
Despre moarte. Şi repede.
Dar cui să se roage? Lui Dumnezeu... Adolf însă nu a cre­
zut niciodată şi doar n-o să-şi schimbe acum părerea. Lui
Bernstein? Da, dacă tot trebuie să se roage cuiva, atunci lui
Bernstein i se va ruga. Numai că Bernstein nu este decât un biet
om la fel ca el, puţină carne goală şi tremurătoare sub furtuna
de oţel. Cum să scapi din cataclism doar cu amărâta asta de
piele omenească pe tine?
Adolf fierbe de frică şi de furie. De spaimă că totul nu va
merge destul de repede, că lui Bernstein îi va lua prea mult
până să moară. De furie împotriva ambelor tabere, şi a fran­
cezilor care trag în ei cu mitralierele, şi a nemţilor care-i bom­
bardează. Nimeni nu conduce războiul ăsta. Si > toată lumea îi
îndură consecinţele. Nu vezi în cine tragi. Nici duşmanii, nici
camarazii nu au timp să vadă un chip decât în clipa în care
persoana e deja moartă. Lucru care depăşeşte orice închipuire.
Omul a pus la treabă forţa industriei sale, toate produsele me­
talurgiei, dar, exact ca ucenicul vrăjitor, nu mai controlează

161
nimic din ceea ce a declanşat. De acum, oţelul şi focul, ca pentru
a se răzbuna, par a ieşi singure din măruntaiele pământului.
Pe buza craterului, gloanţele împroaşcă bulgări de pământ.
Măcar de nu ar arunca cu grenade în ei.
Adolf se surprinde dorindu-şi din nou să trăiască. Se uită
la Bernstein, care la rândul lui îl priveşte. Simt aceeaşi emoţie.
Aşteptând timpul s-o ia la fugă din groapa aia. Sentimentele
le sunt puternice, însă ei nu-şi mai aparţin. Instinctul de a trăi
îi transformă în animale. Instinctul de a trăi transformă totul
într-o luptă fără sfârşit.
Bombardamentul se îndepărtează, apoi slăbeşte în inten­
sitate.
Adolf, rămas tot cu povara cadavrului care-i blochează
spinarea, simte un fel de relaxare, destinderea de după furtună.
A scăpat de încordarea nervilor. Aproape că se simte în formă.
La orizont se zăreşte o dâră de lumină.
— Repede! Se face ziuă, să ieşim!
Bernstein alunecă afară din groapă. Adolf trebuie ca mai
întâi să scape de povară. Când uriaşul cade sub el, ezită pentru
o clipă să-i privească faţa, apoi se străduieşte să-l recunoască:
mortul este unul dintre cei şase membri ai grupului de coman­
do. Ochii galbeni, întredeschişi, par de ambră. Un punct roşu
îi pătează fruntea. Sângele s-a-ntărit pe mustăţi. îl lasă-n băl­
toacă şi-l urmează pe Bernstein.
Adolf are sentimentul că se întoarce acasă, unde va fi în si­
guranţă. Cu toate astea, şanţul dă pe-afară de trupuri torturate.
Unii trăgători mai sunt în viaţă, alţii au murit, rămânând în
aceeaşi poziţie, în picioare, lipiţi de perete, cu faţa spre duş­
man. Numai imobilitatea totală, rigiditatea îţi permite să faci
deosebirea dintre vii şi morţi.
Zorii aduc o lumină cenuşie. Ciocârliile se ridică nepăsă-
toare spre cer, insuportabile, cu un freamăt care, de acum, lui
Hitler îi aminteşte de proiectilele din noaptea trecută.
Priveşte câmpul care-i desparte de duşman. Gropi. Fiare.
Ţăndări. Cadavre. Membre răspândite peste tot. Şi, în mijloc,
câţiva răniţi care gem şi strigă după ajutor în diferite limbi.

162
 Bernstein se apropie şi-l strânge bărbăteşte de umăr. Adolf
zâmbeşte, încercând să-şi arate întreaga lui recunoştinţă, fiindcă
nu-şi mai găseşte cuvintele. Grav, Bernstein înţelege şi-i trage
una prieteneşte. Amândoi au lacrimi în ochi.
Pentru a nu ceda emoţiei, Bernstein întoarce privirea către
locul măcelului, de unde se ridică tânguirile, şi explică:
— Vor fi lăsaţi să crape.
— La drept vorbind, Bernstein, nu crezi că e mai bine să
ieşi
> din războiul ăsta mort decât viu?
Bernstein îşi aprinde o ţigară. La Viena nu fuma.
— Problema omului e că se obişnuieşte cu orice.
— Crezi?
— Ba chiar chestia asta se cheamă inteligenţă.
Trage fumul şi se strâmbă. E limpede că nu-i place tutunul,
îşi continuă ideea.
— Tocmai ne-am petrecut o noapte inteligentă, într-un
mediu inteligent, profitând de cele mai noi produse ale inteli­
genţei tehnice şi industriale. Ce orgie a inteligenţei!
Un rănit ţipă sfâşietor, mai degrabă ca un copil decât ca un
adult. Bernstein îşi aruncă departe ţigara.
— Ia uite-1 şi pe drăgălaşul meu.
Un motan tigrat, cu o ureche smulsă, îşi face apariţia arcu-
indu-se, torcând, de sub grinda exterioară a tranşeei. Freamătă
la chemările blânde ale lui Bernstein.
Până la urmă coboară şi se freacă de bocancii lui. Adolf ob­
servă că nu mai are decât o jumătate de coadă. Bernstein se
lasă pe vine şi-i mângâie fruntea triunghiulară. Motanul nu-şi
mai încape în piele de plăcere.
— Cotoiul ăsta trece de la o tabără la alta. Are prieteni de
ambele părţi. Ştiu că nu sunt singurul om din viaţa lui, dar,
crede-mă, suport destul de bine situaţia.
Spunând-o, Bernstein îi zâmbeşte lui Adolf.
Pentru întâia oară, A dolf are senzaţia că-1 regăseşte pe
Bernstein cel rău pe care-1 cunoscuse la Viena. Se lasă în genunchi

163
şi mângâie la rândul lui pisoiul schilod, care imediat îl adop­
tă şi pe el.
— Cotoiul ăsta nu face nici o deosebire între mângâierile
franceze şi mângâierile nemţeşti, murmură Bernstein. Nimic
n-a înţeles din război.
— Deci a înţeles
> totul.
Cei doi prieteni îşi zâmbesc în sfârşit ca pe vremuri, com­
plice, pe deasupra felinei leşinate de plăcere.

Hitler simţea pentru întâia oară binefacerile urii. Acum, că

duşmanul era definit, respira mai uşor. Slavii? Nişte brute
însetate de sânge. Englezii? Nişte şerpi reci şi cruzi. Francezii?
Nişte imperialişti lacomi şi aroganţi. Iată singurele nuanţe pe
care i le oferea repulsia. Cine era de partea binelui? Germania
şi nimeni altcineva decât Germania. Cine era de partea răului?
Tot restul. în sfârşit îşi formase propria concepţie despre lume.
Nu-şi mai pierdea timpul gândind. îi lăuda vreun camarad
virtuţile vinului franţuzesc? îi răspundea că nimic nu era mai
presus de vinurile de Rin. Insista altul amintind vreo delicioasă
brânză franţuzească? îl făcea trădător. I se vorbea despre cu­
rajul duşmanului? I-o întorcea că nu trebuia confundat curajul
cu barbaria. Răspunsurile îi veneau cu uşurinţă, iar el, care fu­
sese întotdeauna greoi şi încet în conversaţii, ajunsese un izvor
de fraze, opinii şi sloganuri. Generos. Inepuizabil. înţelesese
că în faţa oricărei întrebări trebuia să fie părtinitor. Acesta era
preţul fericirii. Şi al liniştii. Hitler se desprinsese de îndoială,
de nuanţă, de orice exigenţă pe care foştii lui profesori le aso­
ciau prosteşte cu inteligenţa critică şi care, de acum, nu i se mai
păreau decât simptome ale degenerescenţei. Intelectualii aceia
nu erau decât nişte creiere uscate, golite de senzaţii, deconec­
tate de la inimă. Nişte bolnavi. Nişte moşi. Nişte muribunzi.
Dovedind slăbiciune. Da, Nietzsche avea dreptate. Nişte fiinţe
slabe care încercau să-i tragă după ele pe cei puternici şi sănă­
toşi pe terenul slăbiciunii lor, făcând să le treacă lumea plină
de idei debile drept spirit al adevărului. Adevărul? Cine are ne­

164
voie de adevăr? De ce să laşi liber un adevăr care se arată fa­
vorabil duşmanului? N u e nimic de făcut. N u trebuie urmat
decât adevărul care ne este favorabil. Nouă. Germania mai
presus de orice. De orice.
După câteva săptămâni de instrucţie, Hitler şi ceilalţi „fu­
rioşi voluntari" au părăsit Miinchenul şi au luat-o pe valea
Rinului spre vest. Lui Hitler fluviul îi trezea o emoţie aproape
religioasă. Rinul înainta, larg şi maiestuos, cu minunata sa apă
verde, cu pădurile care se ridicau ca nişte perdele mari şi întu­
necate deasupra satelor liniştite, îmbăiate în razele soarelui, pline
de ghirlande de flori, de unde ţâşneau ba o clopotniţă, ba su­
netul de clopot, ba vreo veche arie cântată la pian. Aceasta era
Germania, sângele său de smarald, Graalul său. Avea să se bată
pentru a o apăra. Pieptul îi era prea strâmt pentru a cuprinde
atâta entuziasm. M ăcar de n-ar câştiga Germania prea repede.
Când smulgea presa din mâna vânzătorilor care-şi strigau marfă
în gura mare şi când citea tidurile tipărite cu litere de-o şchioapă,
anunţând victorii sau glorificând eroi, amărăciunea îşi adăuga
stropul de gust în sincera lui bucurie. Fiecare nou triumf îl
neliniştea. N u cumva avea să sosească prea târziu pe front?
Trenul l-a lăsat în Flandra, într-o noapte rece şi umedă.
Când trupa mărşăluia pentru a ajunge la locul de campare, în
apropiere de Ypres, a răsunat o bubuitură, un obuz a trecut
pe deasupra lor şi a explodat în spatele coloanei. Fulgere...
Schije... Zece oameni morţi pe loc. Fumul şi praful încă nu
se risipiseră când Hitler a urlat:
— Uraaa!
Două sute de gâtlejuri au repetat imediat:
— Uraaa!
Hitler exulta: ah, nu era prea târziu.
Au ajuns la graniţa unde pârâiau gloanţele, zumzăiau tu­
nurile, ofiţerii îşi scuipau plămânii, răniţii scânceau, corpurile
căzute agonizau în afara tranşeelor. Şi aici, într-un adăpost im­
provizat din scânduri prost îmbinate, legănat de zgomotul
războiului, Hitler şi-a dormit în sfârşit somnul celui Chiar-la-
timp-sosit.

165
 A doua zi s-a trezit şi a alergat să admire viaţa din tabără.
Ivindu-se din kilometrii de tranşee, de pe cărările înguste
şi din şanţuri, brancardierii, cu cefele roşii şi asudate, aduceau
în grabă soldaţii căzuţi în noaptea aceea, triau morţii şi răniţii.
Medicii şi infirmierii nu pierdeau nici o clipă. In spatele lor
se înţepa, se amputa, se evacua. Foi de cort acopereau morţii
ca un linţoliu; un secretar nota numele celor dispăruţi, un altul
urma să le scrie familiilor; un sergent le redistribuia bocancii,
armele şi centiroanele, tot ce nu fusese avariat. Era momentul
când soseau ofiţerii de geniu, inginerul cu fortificaţiile, cel cu
apele. Ca profesionişti ce se aflau, nu luau în considerare câm­
pul de luptă decât în funcţie de specializarea lor, dând ordine
unor grupuri de muncitori, fiindcă trebuia săpat, săpat din nou,
ridicate adăposturi, reclădite altele, construite socluri de beton,
reconstruite altele, zidite, susţinute, ridicate, nivelate, tencuite,
terasate, excavate, forate noi puţuri, săpate noi canale de scur­
gere, reparate cele vechi, închise tranşeele utilizate drept latrine
şi deschise altele. Detaşamentele de muncitori, bătrâni care se
clătinau pe picioare, invadau galeriile ca nişte furnici, curăţând
totul. Şefii de la artilerie verificau ca mitralierele să nu fi ru­
ginit. Ofiţerul cu protecţia împotriva gazelor declanşa câte o
alarmă falsă pentru a controla dacă toată lumea avea masca,
înjurându-i pe cei cărora le lua mai mult de cincisprezece se­
cunde pentru a şi-o pune. Sosea curierul. Bucătarii le dădeau
câte-o găleată de pâine înmuiată în lapte cald. Totul era admi­
rabil, o organizare minunată. Hitler era cucerit de o asemenea
dovadă de inteligenţă, de mobilizarea tuturor competenţelor,
de acea societate perfectă, de acea societate totală.
Fusese numit curierul batalionului 1 din regimentul 2 in­
fanterie. Era însărcinat să comunice soldaţilor ordinele statu-
lui-major. Asculta ordinele directe ale plutonierului-adjutant
Hugo Gutmann, un bărbat frumos, brunet, cu mustăţi lu­
cioase, cu tors impunător - umeri largi şi talie subţire - , cu
privirea limpede, cu voce puternică, subofiţerul ideal, un sub­
ofiţer ca-n gravuri, pe care Hitler deja îl idolatriza.

166
 — Spune-le oamenilor că botezul focului va avea loc peste
patru zile.
Patru zile însemnau o aşteptare insuportabilă.
Hitler şi-a umplut timpul stând de vorbă cu soldaţii care
erau pe front de mai multe săptămâni. Se aştepta să asculte
poveşti eroice, dar a dat numai de oameni simpli, porniţi să
se tot plângă de ceva, preocupaţi doar de detaliile vieţii coti­
diene - ora supei, calitatea supei - şi, la început, a fost deza­
măgit. După care a constatat că acelor oameni nu le plăcea să
vorbească despre luptele care aveau loc noaptea. Norm al! Nu
se-mbată cu vorbe, ca ăi din spatele frontului. D oar sunt direct
în acţiune! Observându-i mai bine, a sesizat că, într-adevăr, la
venirea nopţii se transformau, din mohorâţi devenind vii, obo­
seala îi părăsea şi o nouă energie le-ncorda muşchii, aprin-
zându-le ochii. Din care motiv Hitler devenise şi mai invidios,
şi mai nerăbdător.
în sfârşit, a venit şi crepusculul celei de-a patra zile.
S-a anunţat un atac. Nu mai era vorba de a se înghesui în-
tr-o tranşee, ci de a ieşi din aceasta. De a înainta în câmp. De
a surprinde duşmanul dintr-o parte. De a câştiga teren. Noap­
tea urma să fie decisivă.
Hitler s-a aruncat în lupta corp la corp.
Nu era în prima linie - curierii nu sunt niciodată - , dar
transmitea ordinele esenţiale, iar bătălia fără el era de neîn­
chipuit.
începe barajul de artilerie. Plouă cu obuze pe întuneric.
De-abia se aude susurul cartuşelor de semnalizare, care-şi tri­
mit din când în când lumina.
Oamenii părăsesc şanţurile pentru a intra în pădure. Fran­
cezii nu sunt departe. Se aud salve.
Hitler transmite ordinele. Trebuie mers de-a lungul lizierei.
Fuge. Strigă. Fuge. înjură.
Zgomot de armă. Gloanţe care se înfig în scoarţa copacilor.
Camarazii gem şi cad.
Fuge.
Se simte uriaş. E imens.

167
 Fuge.
A ajuns un războinic. încarcă. Nu se teme de nimic. Nu-i
e frică de moarte, pe care o va da altora. E războinicul absolut.
Fuge. Se aruncă. Se târăşte. Se ridică. Fuge.
N u mai e el, acţionează din reflex. Corpul lui e mai inte­
ligent decât el. Corpul lui ştie totul. Corpul lui simte totul.
Este unul dintre. în sfârşit, unul. Un elan. Nimic altceva decât
un elan. Tot numai elan. Un elan care-1 mişcă şi-l depăşeşte.
Puterea urcă la maximum în el. Incandescentă.
Fuge.
Viaţa e intensă. Mai intensă decât oricând. Până atunci nu
cunoscuse decât un neant insipid. Acum există. Ba chiar mai
mult.
Fuge. Cade. înjură. Râde. Fuge.
Tot sângele i s-a pus în mişcare. Toţi nervii-i sunt la pândă.
O energie anume concentrează în el resurse necunoscute. Nici­
odată nu a văzut atât de bine, nu a auzit atât de fin. Niciodată
simţurile nu i-au atins această acuitate. E un uriaş.
Animalul s-a trezit în el. Şi ce frumos e animalul. Rapid.
Inepuizabil. Instinctiv. Milenar. Şi ce puternic e animalul. Se
aruncă la pământ, se fereşte de un glonţ, trage, se ridică. Are
un fler enorm, animalul. Ocoleşte moartea întotdeauna. însă
are o lovitură sigură. Şi suplă. Şi vie.
Ei da, în el omul moare. îi ia locul animalul.
Fuge. Trage. Fuge.
E foc. E atac. E extazul atacului. Suntfericit. N-am fost nici­
odată atât de fericit. In sfârşit exist. Mulţumescu-ţi ţie, Doam­
ne, că m-ai făcut să cunosc războiul.

De acum, Adolf H. va detesta păsările. Efect al frontului.

De câteva săptămâni urechea-i tresare la fiecare zgomot, iar el
descifrează până şi în cea mai mică întrerupere a tăcerii pre­
zenţa unui mare pericol. Trupul i se încordează la ciripitul ca
de canar al cartuşelor de semnalizare care anunţă lupta, trupul
i se aruncă la pământ la cântecul proaspăt şi uşor al unui glonţ

168
 rătăcit, i sc turteşte la şuieratul perfid al şrapnelelor, i se udă
leoarcă de sudoarea groazei la ţiuitul letal care urmează ex­
ploziei unui obuz, pe scurt păsările, până şi în cea mai fru­
moasă dimineaţă liniştită şi însorită, nu puteau emite un sunet
care pentru el să nu fi însemnat moarte.
In ziua aceea, în Champagne era o vreme care te făcea să
crezi că ai nimerit în paradisul terestru. Adolf, Neumann, Bern-
stein şi încă vreo câţiva aveau dreptul la odihnă. Se duseseră
pe un câmp, de-a lungul unui pârâu.
Se îmbăiau goi în apa limpede. Pretextul era că se spălau,
în realitate aveau nevoie să-şi regăsească un trup care folosea
la altceva decât la a face război. Cât de delicate le erau corpurile
dacă le despuiai de uniforme, mantale, jambiere, genunchere,
raniţe, arme! Cum de reuşeau oare să ducă toate astea?
Adolf se lăsa dus de apă, puţin mai la o parte. Numai Bern-
stein nu intrase în pârâu, rămânând aşezat, îmbrăcat, pe mal,
mestecând fire de iarbă în timp ce pisoiul zdrelit i se freca dră­
găstos de bocanci. Adolf privea trupurile tinere care-1 încon­
jurau. La rândul ei, goliciunea devenea şi ea o uniformă. Aceeaşi
piele albă, aceeaşi arcuire viguroasă a şoldurilor, aceiaşi bicepşi
bine reliefaţi, aceleaşi picioare mari, acelaşi sex ascuns într-o
blană triunghiulară, aceleaşi testicule bălăngănindu-se inutile,
rătăcite. Animale. Noaptea, nu mă bat ca un austriac cu un
fran cei nu mă bat nici măcar ca un bărbat cu alţi bărbaţi, mă
bat ca un anim al cu moartea. îm i salvez pielea. Trag în moarte,
arunc grenade în moarte, nu în duţman. Şi ziua tot anim al sunt.
Nu aştept nimic altceva în afara digestiei. In afară de a mânca.
Şi de a petrece un ceas în tranşeea cu latrine, cu curu-n aer, ca să
mă mai deşert de-o diaree. Ca pe urmă să mănânc din nou. Să
dorm un pic. Să mănânc. Viaţa s-a redus la a vieţui. La a lupta
pentru viaţă.
A ieşit din apă şi şi-a aprins o ţigară. Ei, da! Sunt mai mult
decât un animal, fiindcă fumez. După câte ştiu şobolanul ori gi­
rafa nu fum ează. Mulţumesc armatei. Zilnic li se împărţea
elementul de umanizare, prin care se ridicau deasupra brutei

169
din ei. Cinci ţigări. Zece ţigări. Tutun de prizat. N-aveau decât,
mai apoi, să facă schimb între ei. Aha, da, fi asta, trocul, e o dova­
dă a condiţiei noastre superioare. Tocmai ne subestimam. Iertare.
S-a aşezat gol alături de Bernstein. Din reflex, motanul a dat
să i se frece de coapse, dar a tresărit îngrozit, descoperind că
Adolf era ud.
Strâmbătura felinei i-a făcut să izbucnească în râs.
— Pisicilor le e frică de apă.
— Ca şi ţie, după cum se vede, i-a spus Adolf lui Bernstein.
— Ei, cu mine e mai complicat.
Bernstein şi-a întors capul pentru ca Adolf să nu-i mai pună
întrebări.
Neumann li s-a alăturat, sărind şi ţopăind, în aşa fel încât
goliciunea îi părea copilărească. Adolf i-a mai admirat o dată
contrastul dintre pielea prea palidă şi barba prea neagră, prea
strălucitoare, care încadra un nas mândru şi fremătător: N eu­
mann părea desenat în tuş.
— Mi-ar plăcea să-mi povestiţi vieţile voastre până la pai­
sprezece ani, le-a strigat Bernstein scărpinând burta grăsuţă a
pisoiului.
— Ce tot spui? Ia zi, mai bine, de ce nu intri în apă?
— Mai las-o, Neumann. Chiar că e o adevărată epidemie
în clipa asta. Toată lumea trebuie să facă acelaşi lucru. Toată
lumea trebuie să meargă la război. Toată lumea trebuie să
moară-n foc. Toată lumea trebuie să mănânce acelaşi rahat. Şi
pe urmă toată lumea nu e-n stare să facă unul, un rahat adevă­
rat. Toată lumea trebuie să intre-n apă. Toată...
— Gata. Am înţeles. N u mai zic nimic. De-a ce ne jucăm?
— Ne jucăm de-a ce trebuie să facem începând de azi şi
până la patruzeci de ani. întrucât nu suntem siguri că vom
mai fi vii mâine-dimineaţă, mi se pare interesant să ne imagi­
năm. De ce să ne lipsim de-aşa ceva? Bine?
— Bine, a spus Neumann.
— Bine, a zis si Adolf.
— Cine-ncepe?

170
 Exerciţiul se dovedea dificil. Cu câteva luni mai înainte ar
fi răspuns cu uşurinţă, numai că războiul le impusese un pre­
zent intens, iar ei nu mai aveau nici o legătură nici cu propriul
trecut, nici cu propriul viitor. Fiecare a fost nevoit să facă un
efort pentru a-şi aminti cine era şi ce aştepta de la o viaţă care
să nu mai fi fost o simplă tentativă de supravieţuire.
— Pot să-i dau drumul? i-a întrebat Adolf în momentul
în care a fost convins că nu întrerupea cursul imaginaţiei
celorlalţi.
— Dă-i.
— Dă-i.
— Dacă mâine s-ar termina războiul, m-aş întoarce la Viena
cu voi şi mi-aş petrece mai multe zile pregătindu-vă cele mai
bune feluri de mâncare de pe faţa pământului, pentru ca apoi
să-mi continui munca de pictor. încă nu am găsit un stil al
meu. Tot mai copiez de la unul ori altul. Am prea mulţi maeş­
tri, incluzându-1 aici şi pe Bernstein. Admiraţia mea ascunde
absenţa personalităţii. Aş vrea să-mi depăşesc faza asta came-
leonică.
— Şi la patruzeci de ani ce-o să ajungi? l-a întrebat Bern­
stein.
— Un pictor sigur pe mijloacele lui, care câştigă bine, ale
cărui pânze de format mic le au deja colecţionarii serioşi, în
aşteptarea celor de format mare.
— Şi-n viaţa personală?
— Plăcere. Nimic altceva decât plăcere. Multe femei care
să fie extrem de ataşate de mine. Poate ceva mai tinere decât
mine, ca să se mai schimbe un pic situaţia faţă de ce e acum.
Femei. Da, am nevoie de mai multe.
— Dar tu, Neumann?
— Uite cum stăm, băieţi, treaba e foarte simplă: la patru­
zeci de ani am ajuns cel mai mare scenograf al teatrelor din
Austria şi Germania la un loc. Fără mine nu se pot monta
Wedekind, Debussy ori Richard Strauss, chiar dacă sunt foarte
scump.

171
 — Şi-n viaţa personală?
— Nu-mi lipseşte nimic. Am o soţie credincioasă, care mă
idolatrizează, mă venerează, îmi face şase copii pe care-i creşte
şi-i şterge singură la cur. Câteva amante bogate care nu rezistă
în faţa talentului meu. Cele mai multe actriţe. Şi o extraor­
dinară relaţie epistolară cu o femeie misterioasă, de undeva de
departe, care nu visează altceva decât să-mi protejeze geniul.
— Doar atât?
— In linii mari.
Au izbucnit în râs. Neumann descrisese exact inversul si­
tuaţiei în care se afla deocamdată. Cu excepţia faptului că în-
tr-adevăr îi plăcea să deseneze decoruri pentru teatru.
Adolf s-a întors spre Bemstein.
— Şi tu?
— Eu? Sper să fi terminat în sfârşit o pânză care să merite
să fie privită.
— Păi, deja ai făcut-o! Şi-ncă de douăzeci de ori! a protestat
Adolf.
— Fără-ntreruperi, aşa-i regula jocului. Bani? Cu siguranţă
voi câştiga.
— Deja câştigi. De fapt, de pe acum ţi s-au împlinit toate.
— Poate. în orice caz, la patruzeci de ani sper, mai ales, că
nu vă voi mai minţi.
Adolf si> Neumann s-au uitat îndureraţi» la Bernstein. De
data aceasta, nu glumea. Buzele îi tremurau.
— Tu ne minţi pe noi?
— Sunteţi cei mai buni prieteni ai mei şi tot nu sunt în
stare să mă arăt gol în faţa voastră.
— Gol? Alta-acum! Faci mişto?! Adică de ce-ai sta gol în
fata noastră? Eşti rusinos, atâta tot.
— Pudibond, cum s-ar zice!
— Nu-i grav!
Cu toate protestele lui Adolf şi-ale lui Neumann, Bernstein
şi-a coborât privirile-n pământ. îşi ascundea cu greu lacrimile
care-i înţepau pielea înroşită a pleoapelor.

172
 — Nu sunt în stare să mă arăt asa > cum sunt în fata > voastră.
Nu sunt în stare să vă spun că, atunci când vorbim despre
femei, de fapt mă prefac.
— Ce te prefaci? N u ai aceleaşi gusturi ca noi, asta-i tot.
Preferi slăbănoagele.
— Nu, a răspuns Bernstein. Mă prefac că am aceleaşi gus­
turi ca voi, dar mie-mi plac bărbaţii.
Adolf şi Neumann au amuţit.
îngrozit, Bernstein a ridicat capul, închipuindu-şi că nu-1
înţeleseseră.
— îmi place sexul bărbaţilor.
Adolf şi Neumann au dat din cap pentru a-1 linişti: clar,
pricepuseră, n-avea rost să mai adauge ceva.
O pereche de fazani a ţâşnit dintr-un boschet încâlcit. Din
apă, ceilalţi înjurau că nu au armele lângă ei, văzând cum
pleacă în zbor, în arc de cerc spre sud, cele două fripturi.
Adolf şi Neumann tăceau în continuare. în mijlocul câm­
pului idilic, pe unde, totuşi, mârâia la orizont ameninţarea
frontului, mărturisirea lui Bernstein li se părea în acelaşi timp
teribilă şi lipsită de importanţă. Sigur, se înfiorau la gândul că
fuseseră prieteni intimi cu o fiinţă care ascundea o asemenea
zonă de necunoscut, dar aici, pe câmpurile pe care erau aliniate
în fiecare dimineaţă cadavre tinere, ar fi fost de-a dreptul ridicol
să-i mai şocheze ceva! Câtă deşertăciune într-un anume frecuş
al pieilor, când zilnic se adunau cărnuri deschise, când zilnic
erau întinşi pe tărgi candidaţi la cangrenă, la amputare! Cum
de puteau fi discriminate fiinţele în funcţie de ceva atât de
neînsemnat, de personal, de lipsit de consecinţe? Cum de-şi
putuseră închipui, fie şi doar pentru o clipă, Adolf şi Neumann
că fac mai mult decât Bernstein, maestrul, copilul, idolul lor,
numai fiindcă ei se simţeau mai bine între coapse de femeie?
Adolf a pus capăt încordării îmbrăţişându-1 pe Bernstein.
— Eşti prietenul nostru. Ai făcut bine că ne-ai spus. Nu e
nimic ruşinos în asta.
Neumann s-a comportat la fel.

173
 Bernstein încă mai tremura, prins între fericire şi spaimă.
— Vorbiţi serios?
— Cât se poate de serios.
— N u vă e silă de mine?
— Nu. Dar ne-am bucura dacă te-ai spăla un pic. Bine,
atunci nu.
Bernstein a coborât privirea, ca prins pe picior greşit.
— Aştept să plece ceilalţi. Altfel s-ar observa efectul. Mi-era
frică să...
— ...n u se vadă?
Au izbucnit toţi trei în râs. Gata. Nu-i mai separa nimic.
Şi de lucrul acesta puteau râde.

— Al cui e câinele ăsta?

— Al curierului Hitler, domnule plutonier-adjutant.
— Spuneţi-i să vină la mine.
Plutonierul-adjutant Hugo Gutmann a intrat la coman­
dament scărpinându-şi minunata ţeastă de subofiţer.
Curierul Hitler ar fi fost ultimul om pe care şi l-ar fi închi­
puit adoptând un câine vagabond. Nu avea nimic să-i repro­
şeze, dimpotrivă, individul se arătase întotdeauna îndrăzneţ,
ascultător, curajos. Hitler se comporta ca un soldat perfect,
îndeplinindu-şi însărcinările de agent de legătură cu mai multă
celeritate şi eficacitate decât oricare alt curier, întorcându-se
de fiecare dată întreg la statul-major, cu mesajul transmis. De
altfel, chiar el îl avansase la gradul de caporal. Numai că exact
această perfecţiune îl cam neliniştea. Hugo Gutmann avea
senzaţia că patriotismul înăbuşise orice alt sentiment în Hider.
Solitar, fără a primi corespondenţă, fără a simţi nevoia acelui
umor de tranşee care face oroarea suportabilă, curierul con­
damna farsele şi conversaţiile deocheate. Hugo Gutmann, care
adora femeile - iar ele, la rândul lor, îi întorceau adoraţia - ,
auzise din întâmplare un schimb de cuvinte care-1 stupefiase:
— Haide, Adi, sigur nu vii la fete cu noi?

174
 — E ceva lipsit de nobleţe! E scandalos! Vă duceţi să vă cul­
caţi cu franţuzoaice ori cu belgience! Unde vă e onoarea de
germani?
— Doar nu acolo. Păi, dacă ne mănâncă?... Haide-odată!
Oricum, au la bordel şi nişte bunăciuni de nemţoaice.
— Nu, nu, n-am timp de pierdut.
— Ia mai las-o! Doar nu vrei să ne faci să credem că tot
mai citeşti din Schob...
— Din Schopenhauer! Da!
— Atunci, zău, Adi, e adevărat ce se zice? Că nu ţi-ai tras-o
cu nici o fată?
— N-am eu timp de pierdut cu chestii de-astea nici azi,
nici mâine.
Hugo Gutmann rămăsese cu un picior în aer şi cu suflarea
tăiată. Curierul Hitler nu realiza că era grotesc. Din contră,
era plin de el, convins nu doar de dreptatea, ci şi de superio­
ritatea lui. îşi strivea camarazii de la înălţimea castităţii. G ut­
mann se-nfiorase: din fericire nu aşa erau şi şefii lui. Altfel, i-ar
fi fost frică de ce ordine ar fi putut da. Cum ai fi putut co­
manda nişte oameni fără a aparţine tu însuţi omenirii? Lui
Hugo Gutmann i se părea că propria legitimitate venea din
faptul că era asemenea soldaţilor lui, nici mai curajos, nici mai
laş, muncit de aceleaşi dorinţe, pradă aceleiaşi vulgarităţi, co­
mun, obişnuit, doar ceva mai priceput decât ei.
Apropiindu-se de fereastră, a zărit câinele repezindu-se vesel
către stăpânul lui. Terierul dădea din coadă fericit. Hitler părea
şi el contaminat de aceeaşi bucurie. S-a lăsat pe vine, a zâmbit
şi a bătut cu blândeţe animalul pe spinare. După care a început
să se joace cu el, aruncând un băţ pe care să i-I aducă. în sfârşit,
l-a învăţat să stea doar pe labele dinapoi atunci când observa
că venea cineva să-i cheme stăpânul.
Hugo Gutmann şi-a mângâiat gânditor mustaţa. în defi­
nitiv, se înşelase. Hitler ăsta avea şi ceva omenesc în el. Cu atât
mai bine. Chit că nu astfel se rezolva problema. Din principiu,
nu tolera prezenţa animalelor. Totuşi, dacă acest Hider avea
nevoie să ţină la cineva şi să fie iubit... Ce dracu’?! Ia să vedem!

175
 — La ordin, domnule plutonier-adjutant!
Gutmann l-a privit pe caporalul Hitler, care-1 saluta, îno­
tând în haine, într-atât era de scheletic, cu pielea plumburie,
cu ochii înfundaţi în cap, cu mustaţa zburlită: un băiat amărât.
Chiar să-l lase fără unica lui bucurie?
— Curier Hitler, te-am convocat pentru... a te anunţa
că ... te-am propus pentru Crucea de Fier.
Chipul curierului s-a luminat, iar pielea i s-a întins de emo­
ţie. Un spasm incredibil îi mişca pleoapele.
— Sigur, Crucea de Fier clasa a doua. Pentru clasa-ntâi mai
vedem noi... mai târziu.
Gutmann a-ntors capul, aproape ruşinat de amploarea emo­
ţiei pe care o provocase.
— Eşti> liber.
— Vă mulţumesc, domnule plutonier-adjutant. Ziua în
care voi primi Crucea va fi cea mai frumoasă din viaţa mea.
— Nu mă-ndoiesc. O meriţi, Hitler, o meriţi. Câinele de
colo e al tău?
— Da, domnule plutonier-adjutant. L-am găsit între tran­
şee, se rătăcise. Sunt pe cale să-l dresez.
— Foarte bine. Foarte bine.
— I-am zis Foxl.
— Foarte bine. Foarte bine. Din moment ce nu deranjează
pe cei din companie, cred c ă ... pot adm ite... să-l păstrezi.
— Chiar ţin la el. Numai de mine ascultă.
Gutmann s-a aşezat. Şi-a apropiat arătătorul de mustaţă,
ca şi cum ar fi dat să şi-o mângâie, pentru a încerca să iasă din
încurcătură, împărţit între milă şi nevoia de a râde. „Chiar ţin
la el. Numai de mine ascultă." Amărâtul ăsta, tot ascultând
comenzile, avea nevoie să dea şi el ordine, la rândul lui. Hitler
se juca de-a plutonierul-adjutant, câinele de-a soldatul. Cum
de nu s-a gândit mai devreme la asta? O compensare... Nu dra­
goste, doar o compensare.
Gutmann a simţit că, făcând parte din firea lui superficială,
ironia avea să-l facă să-şi piardă tonul serios. In două secunde

176
avea să hohotească... Şi-a scos batista din buzunar şi s-a pre­
făcut că strănută.
— Sănătate, domnule plutonier-adjutant!
Hitler acesta chiar avea darul frazelor idioate: „Sănătate,
domnule plutonier-adjutant!" Gutmann a mai strănutat o dată.
— Mulţumesc, curier Hitler. Poţi pleca.
— V-a căzut asta, domnule plutonier-adjutant.
Hitler s-a aplecat pentru a lua o bucată de cârpă care căzuse
pe jos din buzunarul subofiţerului. Şi a recunoscut o kipa.
încurcat, a apucat-o şi a băgat-o la loc. Nu dorea ca oame­
nii lui să-i cunoască originea. Doar îi conducea ca german, nu
ca evreu. Oamenii simpli erau încărcaţi cu suficient rasism
spontan pentru ca asta să aducă atingere autorităţii Iui.
S-a uitat la Hitler, care rămăsese zâmbitor, absolut deloc
tulburat de ceea ce descoperise. „Ce noroc! N-am dat peste un
antisemit! O fi Hitler un soi de jucărie mecanică inumană, dar
nu un antisemit!"
— Mulţumesc. Eşti liber. Evident, tot ce s-a spus în acest
birou trebuie să rămână confidenţial. Mă refer, fireşte, la pro­
punerea pentru Crucea de Fier.
Când Hitler a ajuns din nou alături de câinele lui, părea că
acesta înţelesese deja că stăpânul lui urma să primească Crucea
de Fier, facându-i o adevărată demonstraţie de bucurie. Hitler
i-a povestit la ureche toate detaliile întrevederii, după care a
lăudat meritele plutonierului-adjutant Gutmann. întrucât
Hitler iubea armata, era îndrăgostit şi de plutonierul-adjutant
Gutmann, încarnare perfectă a ofiţerului, frumos, înalt, tras ca
prin inel, puternic, cu glas răsunător, cu discurs elegant. Ca de
obicei, Foxl i-a acordat o atenţie nu tocmai disciplinată, însă
părea să fie de aceeaşi părere cu stăpânul său.
Hitler se bucura cu atât mai mult cu cât tocmai i se înche-
iaseră cele trei zile de odihnă obligatorii pentru agenţii de
legătură şi încă din seara aceea trebuia să plece iarăşi în misiune
pentru trei zile.
Pentru a se pregăti de asalt, şi-a scos carneţelul oliv şi şi-a revă­
zut notiţele. De la începutul ostilităţilor îşi notase pierderile

177
regimentului: mai bine de optzeci la sută dintre oameni muri­
seră. Sosiseră trei mii şase sute. Rămăseseră şase sute unsprezece.
Sigur, existau şi morţi care nu ar fi trebuit număraţi, rezultând
dintr-o eroare: regimentele din Saxonia şi din Wiirttemberg
trăseseră în cei din Munchen, luându-i drept inamici englezi.
Abuz. Dar acum nu era să te superi pe ei doar pentru asta. De
altfel, cei care ar fi trebuit să fie cei mai înfuriaţi - cadavrele -
nu mai erau acolo pentru a protesta. Totuşi. Pierderea era im­
portantă. Or, ceea ce îl fascina cel mai tare pe Hitler era ceea
ce mai rămânea, nu pierderile. Sau, mai degrabă, cine rămânea.
Scăpase din toate pericolele. Cum se făcea oare că niciodată
nu-1 atingeau gloanţele? De ce schijele ţâşnind din obuze tre­
ceau de fiecare dată pe lângă el? De ce chiar obuzele îl ocoleau?
Prin forţa împrejurărilor, era obligat să-şi pună aceste întrebări.
Cu două săptămâni mai înainte, pe când se afla destul de
departe de front, în apropierea statului-major de la Fromelles,
şi când bombardamentul, înfundat, părea suficient de slab, se
îndreptase către maşina colonelului List pentru a o examina.
Şoferul, întins în iarbă, la douăzeci de metri de vehicul, l-a stri­
gat. Hider s-a oprit şi au stat de vorbă vreo treizeci de secunde.
Un obuz a distrus automobilul. în locul în care ar fi trebuit să
ajungă, dacă nu i-ar fi răspuns şoferului, nu mai erau decât o
grămadă de bucăţi de tablă, piese de motor împrăştiate peste
tot şi un fiim negricios, care urca din pneurile ce luaseră foc.
întâmplarea?
Câteva nopţi mai târziu, când, însoţit de Schmidt şi de
Bachmann, alerga printre tranşee pentru a transmite un ordin,
tot graţie întâmplării s-a produs incredibilul? Vârtejul de foc
nu cruţa pe nimeni. Pământul se cutremura sub trepidaţiile
tunurilor. în întuneric sfârâiau scântei. Sunete stridente sfâşiau
aerul, înfigând oţel în arbori şi carne. Cei trei curieri s-au arun­
cat pe loc la pământ, cu capetele şi umerii sub raniţe, ca nişte
broaşte ţestoase. Se aflau sub un tir grupat: rafale de obuze şi
de proiectile percutante treceau peste ei, aproape de rasul pă­
mântului. Hitler s-a rostogolit spre dreapta. Cu o clipă mai

178
devreme înţelesese, după miorlăitul mai ascuţit, că obuzul avea
să-şi termine traiectoria exact peste el. Căderea proiectilului
greu a scuturat pământul chiar alături de mâna lui dreaptă. Şi
l-a umplut de noroi. Numai că obuzul nu a explodat.
Adică de ce n-a explodat? Tot întâmplarea?
Nu ar fi fost cazul să se vorbească mai degrabă despre pro­
tecţie?
>
Chiar aşa. O protecţie stranie îl înconjura pe Hitler cu o
armură etanşă.
In seara aceea, englezii şi francezii deschiseseră ostilităţile
în forţă, părând hotărâţi să ducă o bătălie turbată.
Hitler şi-a legat câinele în spatele clădirii din Fournes, unde
se instalaseră birourile serviciului de logistică administrativă,
după care a plecat fuga-fiiguţa la Fromelles. Acolo, Hitler,
Schmidt şi Bachmann au fost trimişi la un post avansat de co­
mandă. Curierii erau expediaţi în grupuri pentru siguranţa
primirii mesajului, chiar dacă vreunul dintre ei ar fi fost atins.
Şi-au îndeplinit cu greu misiunea. Intrând în clădire, Hider
a fost cuprins de un presentiment anume, ceva vag şi puternic
în acelaşi timp. A perceput în sine, ca pe un gust amar al gurii,
ca pe flacăra abia pâlpâindă a unei lămpi cu gaz, că se anunţa
o nenorocire. Doamne Dumnezeule, dacă vom pierde la noapte
războiul?! Sau of i vorba despre Foxl? L-a dezlegat cineva pe Foxl.
Ba nu, despre război e vorba. H abar n-am. A ieşit cam dezorien­
tat şi a tras adânc în plămâni aerul proaspăt al nopţii pentru
a-şi reveni.
Explozia l-a aruncat la pământ.
Un obuz atinsese comandamentul şi explodase în interior.
Un adevărat carnaj. Corpuri însângerate. Ţeste despicate. Piep­
turi sfâşiate. Picioare tăiate. înăuntru erau mulţi oameni, te-
lefonişti, curieri, doi căpitani, comandantul. Rămăseseră acolo
şi Schmidt, şi Bachmann, care nici nu se mai distingeau din
terciul omenesc. A fost nevoie de două ceasuri pentru a fi scoase
toate corpurile şi bucăţile acestora. Brancardierii striveau în
trecere cheaguri de sânge amestecate cu praf. Fâşii de piele se
lipiseră pe bucăţile de perete care mai rămăseseră în picioare.

179
 De data aceasta, Hitler nu a mai ezitat. Ştia. Imunitatea lui
nu era rodul întâmplării. Era protejat. Providenţa îi dăruise
presentimentul straniu care-1 împinsese să părăsească acel loc.
între ceruri şi el se semnase un pact care avea să-i permită să
ducă acel război. Şi să-l câştige. Şi să-l încheie viu.
Plutonierul-adjutant Hugo Gutmann a sosit şi el con­
sternat.
Văzându-1, Hitler a tresărit. Obţinea astfel o confirmare
suplimentară. O clipă se temuse că şeful lui era şi el făcut bu­
căţi printre ruine. Dacă obuzul îl ocolise pe plutonierul-adju­
tant Gutmann, asta însemna că Hitler îşi va primi Crucea de
Fier.
Soarta îi întindea înainte covorul roşu. Regăsea acea stare
ca de beţie din copilărie, sentimentul că nimic nu poate rezista
vreodată în faţa energiei lui.
Nu, nici vorbă, şi avea dovada, care se repeta. N u despre
întâmplare era vorba. Cerul îl remarcase. Steaua lui îi arăta
drumul. N u era precum ceilalţi, ci îşi avea propriul destin.

Gerul era la fel de ucigaş ca focul.

Bulgării îngheţaţi de pământ aveau acelaşi efect ca schijele
de obuz. De la începutul nopţii, proiectilele ciuruiau cu înver­
şunare colina cheală, calcinată, acoperită de oameni îngheţaţi,
de răniţi şi de cadavre.
O rafală i-a surprins pe A dolf H., pe Neumann şi pe Bern-
stein. Din fericire, tirul fusese prea scurt, mulţumindu-se să le
arunce bulgări de argilă îngheţată în figură.
— Ratat! zice Bernstein.
— Păcat! adaugă Adolf.
Aşa le arăta ritualul ironic: la fiecare pericol ocolit, cei trei
se prefăceau că-şi manifestă dezaprobarea.
— Ratat!
— Păcat!
Era felul lor de a savura victoria - a lor, nu a Germaniei -
de a fi rămas în viată.
>

180
 Adolf se bucura de ea fără să se mire. Seară de seară, vedea
soldaţi dedându-se iraţionalului, rugându-se, facându-şi cruce,
pronunţând diverse formule, pipăind amulete sau alte obiecte
aducătoare de noroc înainte de a intra în luptă, însă el nu mai
credea în nimic. Totul depinde de hazard. Or, nu te rogi hazar­
dului. Totul este rodul întâmplării. Din întâmplare eşti afectat
cutărui regiment. D in întâmplare te afli la zece metri sau la zece
centimetri de obuz. Din întâmplare te naşti. Din întâmplare mori.
Adolf nu credea în nimic şi nu aştepta nimic. în fiecare noapte
trupul lui reacţiona de la sine în faţa evenimentelor, lipindu-se
de pământ din reflex atunci când apărea pericolul. Adolf îşi
lăsa trupul în voia lui, ştiind că mintea nu ar fi folosit la nimic.
Singura lui doctrină era indiferenţa.
Bernstein şi Neumann împărtăşeau aceeaşi filozofie. Se
scufundaseră în oceanul fatalismului. Fie ce-o fi, nimic nu mai
aşteptau. De îndurerat nu te îndurera decât disperarea, dacă tot
nu mai era nimic de sperat. Disperarea rece, suplă, adaptată era
singura care mai putea fi protejată.
— Ratat!
— Păcat!
Cu o zi mai înainte, Adolf li se opusese pentru întâia oară
lui Bernstein şi lui Neumann. Lucru care, pentru o clipă, i s-a
părut mai grav decât tot restul războiului.
în timpul atacării tranşeelor, A dolf făcuse un prizonier.
Primul lui prizonier. Băiatul de nouăsprezece ani căzuse în
genunchi în faţa lui şi, deşi Adolf nu pricepea franceza, în­
ţelesese că duşmanul îl ruga să aibă milă de el. Adolf avea de
ales, îl putea executa. Numai că era o mare diferenţă între a
trage în nişte umbre de la depărtare şi a împuşca un om aflat
cu pieptul lipit de ţeava armei tale, ai cărui ochi te imploră şi
al cărui miros de viu se împleteşte cu al tău. Adolf capitulase.
Fără îndoială că un alt soldat ar fi acţionat la fel, dar din alt
motiv: fiecare prizonier aducea o primă de capturare. Adolf îl
lăsase în pace fiindcă artileristul nu mai reprezenta pentru el un
pericol şi aici se şi oprea codul lui de combatant.

181
 Când a apărut cu prizonierul, toţi soldaţii s-au apucat să-l
înjure, să-l scuipe, să-şi verse pe un chip în sfârşit identificat
ura faţă de duşman. Toate caracteristicile băiatului erau persi­
flate, ridiculizate, transformate în grotesc.
Neumann şi Bernstein au apărut şi ei, alăturându-se con­
certului de sarcasme.
— Aţi văzut ce gură are? Mică. Crudă. I-ai putea zice gură
de şarpe, dacă şerpii ar avea gură.
— Dar pantalonii? Roşii, călcaţi bine de mămica. Ce-o să
se mai întristeze mămica dac-o afla că micuţul ei drag a căzut
prizonier la nemţălăii urâcioşi.
— Nu şi voi! Nu! Vă rog, nu şi voi!
A dolf se aşezase exasperat în faţa băiatului, cu picioarele
desfăcute, ca pentru a opri orice acces la prizonierul lui.
— N u tu, Bernstein. N u tu, Neumann. In primul rând,
puteţi vorbi cu el în franceză, dacă tot vă pricepeţi.
— N u mai ştiu franţuzeşte. Am uitat franceza din 28 iulie
1914.
Adolf era oripilat. Războiul îi fura prietenii încă vii.
S-a dus să-i încredinţeze prizonierul ofiţerului care avea
această însărcinare. La ieşirea din baracă, Bernstein şi N eu­
mann îl aşteptau pentru a se justifica.
— Adolf, suntem aici de ceva mai mult timp decât tine şi,
crede-ne, am şi priceput ceva mai multe lucruri decât tine.
— Ura şi reaua-credinţă sunt necesare.
— Trebuie să devii gregar, Adolf, să adopţi legile turmei,
să ajungi prost, altfel ori înnebuneşti, ori dezertezi.
— Şi noi avem nevoie de idei josnice, false, vulgare. Alt-
feL.. ^
— îmi pare rău, le-a răspuns Adolf. Nu pot accepta că răz­
boiul v-a schimbat în halul ăsta.
Bernstein şi Neumann şi-au lăsat privirile-n pământ, în­
tristaţi, iar tăcerea lor încurcată dovedea că-i dădeau dreptate
lui Adolf. Numai că de aici până la a o mărturisi...
în noaptea respectivă, cei trei prieteni s-au întors la luptă
ducând cu ei acea mică ruptură care-i făcea mai puţin uniţi.

182
 La presiunea repetată a obuzelor, o grindă a cedat în spatele
lor. Tirul inamic s-a concentrat în acea direcţie. Tranşeea a
trebuit să fie evacuată.
Au sărit într-o galerie alăturată.
Blocată şi ea.
Au ieşit din şanţ şi au luat-o la fugă.
O explozie. O flacără. Un şuierat.
Intr-o fracţiune de secundă, Adolf zăreşte o scânteie care
se îndreaptă spre el. Simte o durere intensă în stomac. Nici mă­
car nu îndrăzneşte să se gândească cât de grav e rănit. Şocul a
fost de o asemenea brutalitate, încât îşi zice că e tăiat în două. Dar
continuă să alerge. Se mai întâmplă. N u are curajul să-şi pună
mâinile pe stomac. îi e prea frică. Şi fuge mai departe. în sfârşit,
îşi ia inima-n dinţi şi se pipăie. Haina aspră e leoarcă. Simte
sângele curgându-i printre degete. Trebuie să accepte că e rănit.
în aceeaşi clipă un glonţ îl izbeşte în coaste. Ciudat lucru,
are timp să vadă cu precizie o bucată de cârpă verde luându-şi
zborul.
O lumină orbitoare îl lasă fără vedere.
Se clatină.
Cade.
E mort.
*
Noapte blândă,
Noapte sfântă,
Totu-i calm
Copilul râde.

Cântecele urcau cu înflăcărare către stele. Tremurând de

emoţie, vocile bărbaţilor se mirau şi ele de cât de melodioase
puteau fi. Scăpau de strigăte —strigăte care dădeau ordine, stri­
găte de spaimă, strigăte de durere - , amuţeau orice zgomot
metalic - împuşcături, canonade, mitralieri - , învinseseră pe
neaşteptate războiul şi, fragile, nesigure, nu puteau crede că,

183
transformându-se în muzică, ajungeau să aibă o asemenea auto­
ritate. Desfaşurându-şi armonia între cele două tabere. Mai
mult limbi îşi aduceau laolaltă cuvintele, dar, prin miracolul
pacificator al muzicii şi al numărului, Holy Night, Stille Nacht
şi Douce N uit se topeau într-o unică frază, armonică, palpi-
tândă, sfâşietoare, care sărbătorea Crăciunul. Cerul era rece,
pământul îngheţat, dar oamenii se încălzeau la flacăra imnului.
O fervoare cu totul diferită, feminină aproape, exalta piepturile
virile, cântecul se ondula, vocile se îmbătau de propria lor
senzualitate, respiraţiile se hrăneau din ele însele în prelungiri
aeriene, plutitoare şi, de dincolo de sunetele grave ale corului
soldaţilor lăţoşi şi jegoşi, se putea auzi, dintr-odată, un cor de
copii.
Hitler era furios. Retras în adăpostul lui, îşi acoperise ure­
chile. Dezaproba din toată fiinţa armistiţiul spontan de Crăciun
dintre trupele germane, britanice şi franceze, care se întâlniseră
în no man’s land-ul dintre tranşee pentru a-şi strânge mâinile
şi a cânta. Bătea din picioare ca turbat.
— Nu ar trebui să se întâmple asemenea lucruri în plin răz­
boi!
Liniştit, Foxl se uita la Hitler fără a înţelege prea bine, scăr-
pinându-şi o ureche.

— Luaţi-l!
Adolf H. şi-a revenit exact în momentul în care brancar­
dierii ridicau targa pe care era întins, sângerând. A mai avut
timp să-i zărească pe Neumann şi pe Bernstein, care alergau
alături, ţinând, fără îndoială, să-şi însoţească prietenul până la
ambulanţă. Şi-ar fi dorit să le vorbească, să le facă semn că era
în viaţă, dar nu a reuşit să scoată nici un sunet şi nici corpul
nu-1 mai asculta. Adolf nu pricepea: pe dinăuntru striga şi-i
prindea de mână, cu toate acestea, părea că nimic nu se în­
tâmplă.
— Priveşte! A deschis ochii!
t

184
 în ambulanţă, Bernstein şi Neumann s-au aplecat emoţio­
naţi spre Adolf. Lacrimile le tremurau la marginea pleoapelor.
Aşa de grav e? Par răvăşiţi. Mor oare şi nu-mi dau seama? Ciudat
lucru, pe Adolf nu-1 durea nimic şi se simţea liniştit. Ba chiar
de mai multe luni încoace nu mai fusese atât de relaxat. M i-or
fi făcut vreo injecţie? M -au drogaţi
— O să fie bine, Adolf. Te vor îngriji cum trebuie.
— Nu-ţi face griji, ne revedem în curând.
— Rezistă în săptămânile care vin. Strânge din dinţi şi to­
tul va fi bine.
— O să venim în permisie să te vedem, auzi?
— O să venim şi-o să fim din nou toţi trei. Auzi?
— Te iubim, Adolf.
— Te iubim. Crezi că ne-aude?
Adolf nu reuşea să le răspundă, dar şi-a adunat toate pu­
terile pentru a le zâmbi. Oare măcar surâsul i-1 vor zări? Sau
va rămâne livid, cu ochii afundaţi în cap, lipsit de expresie,
cum văzuse şi el atâţia răniţi? Să fi înţepenit şi el, pământiu la
faţă, ca atâţia alţi muribunzi? Cu toate astea, i se părea că era
mai prezent decât oricând. Simţurile îi percepeau cu acuitate
propria greutate apăsând pânza tărgii, mirosul de cloroform,
trăsăturile contractate ale celor doi prieteni de deasupra lui.
— Coborâţi, pleacă maşina! a strigat şoferul.
Bernstein şi Neumann au dispărut din raza lui vizuală. Şi
atunci Adolf şi-a dat seama că nu mai era în starea lui normală,
că trecuse într-o altă lume, una în care războiul nu mai exista,
în care nu mai avea de ce să fie îngrijorat, în care muşchii nu-i
mai încremeneau de spaimă, o lume blândă, confortabilă,
pufoasă, în care timpul părea să doarmă, etern. Era încă în viaţă
şi părăsea tranşeele morţii. Toate celelalte sentimente - durerea
sau tristeţea de a pleca de lângă prietenii lui - erau covârşite de
o imensă alinare.
Camioneta străveche tuşea şi se clătina pe drumurile des­
fundate de ger şi de bombardamente. Odată cu zdruncină­
turile a revenit şi durerea. în întreg corpul, carnea a reînceput
să i se sfâşie. Frigul îl făcea să dârdâie. Sau să fi fost febra?

185
 Readus la realitate de suferinţă, Adolf a descoperit că erau
trei sau patru brancarde suprapuse, de fiecare parte a maşinii,
supravegheate de doi infirmieri care stăteau aşezaţi.
Şoferul înjura la fiecare bucată desfundată de drum, în care
i se poticneau cauciucurile, de parcă ar fi insultat şoseaua pen­
tru durerile pe care le pricinuia călătorilor lui, apoi, când aceasta
devenea mai netedă, începea să fredoneze o arie vieneză.
Durerea ba i se estompa, ba reapărea. Adolf ajunsese un
val. Uneori mişcările bruşte îl legănau, alteori îl făceau să se
lovească dur la vreo rană. Plutea.
Prin despicătura prelatei zărea o stea, una singură, care scân­
teia pe cerul întunecat şi rece. Şi avea impresia că steaua aceea
numai pentru el se afla acolo. C ă era speranţa lui. Dreaptă şi
albă. Impasibilă.
Şoferul trecea prin noapte cântând cât îl ţinea gura. Emoţia
l-a copleşit pe Adolf, care a început să plângă încetişor. Era
efectul valsului vienez atât de vesel, încât îi umplea inima de
o tristeţe infinită.

De acum, lui Hugo Gutmann îi era frică de el.

Hitler stătea în fundul încăperii încordat, stacojiu la faţă,
pătruns de propria dreptate şi refuzând să tacă.
— E un dezertor! Vă asigur că Schondorf e un dezertor!
Plutonierul-adjutant îl lăsa pe curierul Hider să facă tărăboi,
fiindcă ar fi devenit şi mai violent dacă l-ar fi obligat să tacă. Ca
de fiecare dată când se enerva, subofiţerul îşi controla cu degetul
starea mustăţilor. Nimic nu-1 liniştea mai mult decât să se atingă
sau să se zărească, fercheş cum era, în oglindă.
Războiul se tot lungea. De mai multe luni de zile, duşmanii
îşi disputau aceeaşi fâşie de pământ, înaintând câte douăzeci
de metri, dând înapoi o sută. Şi de-o parte, şi de cealaltă, oa­
menii erau epuizaţi. Tot agăţându-se fără încetare de aceleaşi
poziţii, aveau sentimentul că au căzut într-o capcană din care
nu vor mai ieşi decât morţi. Comandamentul confirmase

186
presentimentul întunecat, făcând greşeala de a readuce răniţii,
odată vindecaţi, pe aceleaşi câmpuri de luptă unde, prima oară,
moartea îi ocolise. In consecinţă, aveau senzaţia că erau vărsaţi
acolo pentru ca, măcar de data asta, moartea să-şi ducă treaba
la bun sfârşit. Dintr-odată, revolta a început să se audă înfun­
dat. Dintr-odată, până şi cei mai buni soldaţi se gândeau să
dezerteze.
Hugo Gutmann îi înţelegea, deşi ar fi trebuit să-i condam­
ne. N u visa şi el, în definitiv, să scape de toate astea? Prea pu­
ţini fugari dispăruseră discret. Cei mai mulţi fuseseră arestaţi
şi împuşcaţi. Unii găseau căi de evadare mai subtile: rănile pe
care singuri şi le provocau duceau la evacuarea lor în spatele
frontului.
Agentul de legătură Hitler era atât de ahtiat să lupte pentru
ţara lui, încât ar fi fost ultimul care să bănuiască ceva despre
ceilalţi soldaţi. Din nefericire i s-a dezvăluit într-o zi şmecheria
şi, de atunci, furibund, punea sub semnul întrebării orice rană.
în fiecare dimineaţă, apărea odată cu personalul de la ambu­
lanţă şi începea propria anchetă. De altfel, descoperise un mij­
loc redutabil de a distinge automutilarea: o urmă de praf de
puşcă rămânea pe piele sau pe ţesătura uniformei.
Criteriul se impusese de mai multe săptămâni - în pofida
celor ce negau din răsputeri —, trimiţând deja câţiva oameni
după gratii pentru ani de zile. Cu toate astea, soldaţi ireproşa­
bili, viteji, veniseră să protesteze la statul-major: în lupta corp
la corp cu inamicul, intervenea şi gura ţevii de la armă, deci
nu se putea admite ca urma de praf de puşcă să fie un criteriu
pentru simulare. Statul-major, temându-se de o revoltă de pro­
porţii în războiul care ameninţa să se eternizeze, dăduse înapoi
şi abandonase investigaţiile.
Hitler înnebunise de furie. îi plăcea soluţia lui - îi plăceau
soluţiile simple —şi nu suporta să nu mai fie aplicate. D in­
tr-odată a început să bănuiască pe toată lumea de acte antipa­
triotice. Punea întrebări unor trupuri în agonie, se apleca sceptic
asupra unor oase ieşite la vedere din cărnurile terciuite, devenea

187
inchizitor în mijlocul personalului sanitar. Indignaţi, medicii
solicitaseră plutonierului-adjutant să-l ţină deoparte. Hugo toc­
mai se achita de misiune.
— Dacă lăsăm să se instaleze o asemenea relaxare, vom
sfârşi prin a demoraliza armata germană, a protestat Hitler.
— Curier Hitler, nu ridicăm moralul prin teroare.
— îmi reproşaţi entuziasmul?
— Nu-ţi reproşez nimic. Eşti un caporal de care Germania
este mândră şi Crucea de Fier e dovada. Dacă toţi ar avea cre­
dinţa ta în patrie, n-am mai suspecta pe nimeni. Acestea fiind
spuse, îţi ordon: este interzis să te mai duci dimineaţa să te uiţi
la răniţi. Trebuie să laşi echipele medicale să-şi facă treaba. Ai
înţeles? Altfel te bag la zdup. Liber!
— La ordin, domnule plutonier-adjutant!
Hitler a salutat, s-a-ntors pe călcâie şi-a ieşit.
Epuizat, Hugo Gutmann s-a lăsat să cadă pe un scaun şi
şi-a aprins o ţigară. Ce fanatic! Noroc că oamenii ca el ascultă
de ordine şi aşa poţi să-i stăpâneşti. Ia să ne imaginăm că Hitler
ar fi cel care ar da ordinele... S-a cutremurat şi a avut senzaţia
că tutunul avea gust de cenuşă.

Spitalul.
Clădirea asta înaltă şi întunecată să fi fost dintotdeauna spi­
tal? N-o fi fost mănăstire? Sau vreo şcoală religioasă? în orice
caz, călugăriţele, porumbiţe albe şi grăbite, zburau necontenit
de colo-colo, din salon în salon, într-un fâsâit de bonete, gata
să sară în ajutor la auzul vaietelor ce răsunau zi şi noapte, dese­
ori neputincioase, autoritare când era nevoie, mereu disponibile.
Spitalul.
Adolf H. înţelesese şi altceva. Se afla în culisele războiului,
observa realitatea decorului, ceea ce ascundeau pereţii falşi, că­
tre care dădeau ferestrele la fel de false, da, era bine aici, spi­
talul era realitatea războiului.
Toate clădirile rechiziţionate şi transformate în centre de
îngrijire, toate călugăriţele smulse din contemplare şi preschim­

188
bate în infirmiere dovedeau că războiul era cel mai mare artist
al acestor vremuri. Primă cauză a mortalităţii, inventa rafina-
mente pentru cei pe care nu-i omora. Sculpta ca un geniu
baroc, unuia-i smulgea un picior, altuia două, un braţ, un cot,
variind dimensiunile cioturilor, sfâşiind chipuri, duşman al si­
metriei, colorând pielea în roşu, în vineţiu, arzând-o, făcând alta
albă ca varul cu ajutorul unei hemoragii interne, înverzind o
a treia printr-o cangrenă, având oroare de netezimi, preferând
ecorşeul, cusătura, cojile, cicatricile, rănile purulente care nu se
mai închid, genial autor de schiţe, de ciorne, în stare să arunce
într-o clipă în neant o lucrare totuşi în stare avansată, fantezist,
nepăsător, nedrept, insaţiabil, fără limite în ce priveşte imagina­
ţia şi energia.
Adolf H. s-a îndrăgostit de sora Lucia. Privirile i se agăţau
de ea tot aşa cum floarea-soarelui se-nvârte după astrul diurn,
în salonul imens, sora Lucia, luminoasă, trecea de la pat la pat.
O iubea pe sora Lucia fiindcă era o eroare. în mausoleul care
clocotea de urlete şi de suferinţă, unde moartea făţarnică venea
să-şi continue opera distrugătoare, sora Lucia rămânea veselă.
O eroare. Veselia. Un înger în infern. O eroare. Veselia.
Când se apleca spre el, surâzătoare, avea senzaţia că sclipeşte.
Incredibil. Lumină ce sporea lumina. Pielea feţei ei, luând for­
ma unui surâs, nu mai era piele, ci scânteiere. Adolf era convins
că orice contact cu sora Lucia îi făcea mult mai bine decât orice
injecţie. îl descumpănea această femeie de douăzeci de ani care
nu căuta să placă, dar căreia părea să-i placă fiecare dintre ei.
într-o asemenea măsură îşi pierduse reperele lui de bărbat
dedicat plăcerii, încât în momentul în care a observat că umbra
unui puf abia de se desena pe buza de sus a călugăriţei i s-a
făcut ruşine de parcă ar fi tras o înjurătură.
Fusese operat. Au scos din el un glonţ şi o schijă de obuz.
Medicii se temeau că ar fi putut face vreo infecţie internă, dacă
nu cumva chiar o hemoragie. Nu era încă salvat. Ba chiar era
departe de aşa ceva.
Din cauza acceselor de febră, urmărea doar fragmentar ac­
tivitatea din fostul refectoriu transformat în dormitor. Cu

189
toate astea, era suficient de lucid pentru a înţelege două ritua­
luri înfricoşătoare: scrisoarea şi camera din fund.
Când un rănit era pe cale de a se stinge, sora Lucia se apro­
pia de el şi-i spunea zglobiu:
— Nu crezi c-ar fi bine dacă i-ai scrie un bileţel mamei tale?
In general, rănitul nu pricepea că-şi dicta ultimele cuvinte
într-o scrisoare care urma apoi să fie pătată cu lacrimi, o scri­
soare care avea să fie închisă şi deschisă de sute de ori, scrisoare
pe care mama sa o va purta ani şi ani la ea, ca pe un obiect de
preţ, pentru a păstra lipit de ea un lucru al fiului ei defunct.
Emoţionat că-şi îndreaptă gândurile către ai săi, cu ajutorul
sorei Lucia, care-i sufla cu graţie cuvintele lipsă, muribundul
se istovea ducând la bun sfârşit ultima misiune.
Câteva ceasuri mai târziu, conform unui ritual imuabil,
infirmierii împingeau patul pe rotile afară din încăpere şi,
conform legendelor care circulau în spital, îl izolau într-o ca­
meră din capătul coridorului, pe care o supranumiseră „muri-
toriu“, în aşa fel încât să nu i se audă ţipetele agoniei.
Oare, într-o bună zi, îi va declara sorei Lucia că o iubea? Că
o iubea cum iubeşti în copilărie? Că prezenţa ei îi făcea bine?
Capta câte ceva din fericirea pe care ea o iradia. Cum ar reac­
ţiona dacă i-ar spune: „Te iubesc!“? Probabil că i s-ar părea ab­
solut natural şi i-ar răspunde fără să clipească: „Şi eu te iubesc.“
De ce oare nu trăim întotdeauna la acest nivel de umanitate?
De ce trebuie să ajungem atât de jos pentru a ţâşni iarăşi îna­
poi, la o astfel de înălţime?
Uite că sora Lucia soseşte lângă patul lui.
Are să-i vorbească. Dar până să apuce el să deschidă gura,
l-a întrebat cu voce limpede:
— N-ai vrea să-i scrii un bileţel mamei tale?

Hitler era furios. I se dăduse permisie. Protestase, dar Hugo

Gutmann se dovedise de neclintit.
— Regulamentul este regulament, curier Hitler, ai dreptul
la permisie.

190
 — Vreau să rămân pe front.
— Ai datoria să-ţi iei permisie.
— Datorie? Şi cum o să fiu util în spatele frontului?
— M m m ... îţi vei reface forţele.
— Dar mă simt foarte bine.
— îmi pari cam slăbit... Aşadar îţi vei reface forţele, îi vei
revedea pe ai tăi...
Aici, Hugo Gutmann a simţit că făcuse o gafă, fiindcă Hit-
ler nu primea niciodată scrisori. A-ntors-o, afirmând categoric:
— Vei ridica moralul poporului german.
Dintr-odată, Hitler a redevenit atent la spusele plutonie-
rului-adjutant. încântat, Gutmann a înţeles că descoperise un
argument valabil şi a început să improvizeze cu stângăcie.
— în spatele frontului, poporul depune efortul de război, asi­
gură mâncare, muniţie, arme, instruieşte noi soldaţi. Şi are ne­
voie de un veteran ca tine care să-i demonstreze că efortul nu
e-n zadar, care să-i povestească despre eroismul trupelor noas­
tre, care să-i relateze cu voce tare... victoriile noastre decisive.
în elanul lui retoric riscase şi această afirmaţie pe cât de
ridicolă, pe atât de falsă, ştiind că dacă mai există un singur sol­
dat care să-şi închipuie că Germania va câştiga războiul, atunci
acesta curierul Hitler era.
Cu ochii holbaţi, cu trăsăturile încordare, cu gura căscată,
Hitler îl aproba sorbindu-i cuvintele. îşi accepta noua misiune.
— Bine, domnule plutonier-adjutant. Voi merge în per­
misie.
— Aşa. Eşti liber. Iei trenul mâine.
Gutmann s-a uitat liniştit după curierul Hitler, care se în­
depărta. Era bucuros că a reuşit să-i dea un ultim ordin pentru
câteva săptămâni.
Oricum, Gutmann se săturase să tot dea ordine. Căci a da
ordine era felul lui de a asculta ordinele primite. Şi de ordine
primite chiar era sătul.

191
 „Dragă Bernstein şi dragă Neumann,
sau
Dragă Neumann şi dragă Bernstein,
Nu ştiu cu care dintre voi doi să încep eu, care trebuie s-o
termin.
Am fost rugat să-i scriu mamei, ceea ce înseamnă că am
febră peste patruzeci de grade şi doar încă puţine ore de trăit.
N-am noroc, nu-i aşa? Să mori la douăzeci de ani. Şi să nu mai
ai o familie căreia să-i încredinţezi ultimele tale gânduri. Atâta
doar că în ziua de azi o astfel de lipsă de noroc e ceva banal.
Cred că nu am dreptul sa mă plâng. In definitiv, mor într-un
pat curat şi alb, având deasupra mea chipul minunat al sorei
Lucia. N u voi putrezi în noroi, între două tranşee, cei vii nu
vor vedea cum gazele îmi umflă burta, nu vor suporta duhoa­
rea descompunerii mele, nu vor fi obligaţi, la mai multe săp­
tămâni după moartea mea, graţie unei recuperări de teren, să
mă acopere cu var nestins ca să put ceva mai puţin. Sunt un
răsfăţat: beneficiez de o moarte curată, de moartea în spital.
Prieteni, vă scriu aceste câteva cuvinte pentru a vă spune
că vă iubesc, că plec mândru că v-am cunoscut, că am fost ales
şi apreciat de voi, că prietenia noastră a fost, fără îndoială, cea
mai frumoasă operă a vieţii mele. Ce stranie e prietenia. Dacă
în dragoste se vorbeşte despre dragoste, între prietenii adevă­
raţi nu se vorbeşte despre prietenie. Prietenia o trăieşti fără a-i
spune pe nume, fără comentarii. E ceva deosebit de tăcut. De
pudic. De viril. E romantismul bărbaţilor. Trebuie să fie cu mult
mai profundă decât dragostea pentru a nu se împrăştia pros­
teşte prin cuvinte, declaraţii, poeme, scrisori. Trebuie să fie mult
mai satisfăcătoare decât sexul, din moment ce nu se confundă
nici cu plăcerea şi nici cu nevoile cărnii. Murind, la acest imens
mister mă gândesc şi-n faţa lui mă plec.
Prieteni, v-am văzut nebărbieriţi, plini de noroi, prost dis­
puşi, scărpinându-vă, băşind, râgâind, pradă unor diarei nesfâr­
şite şi totuşi nu am încetat să ţin la voi. Cu siguranţă o femeie
m-ar fi enervat dacă aş fi fost obligat să-i suport astfel de mizerii,
aş fi părăsit-o, aş fi înjurat-o, aş fi trimis-o la plimbare. Pe voi

192
nu. Dimpotrivă. De fiecare dată când v-am văzut vulnerabili,
v-am iubit şi mai mult. E nedrept, nu-i aşa? Bărbatul şi femeia
nu se vor putea iubi nicicând atât de autentic ca doi prieteni,
căci relaţia primilor este alterată de seducţie. Nu fac decât să-şi
joace rolul. Mai rău, fiecare caută un rol frumos. Teatru. C o ­
medie. Minciună. N u există siguranţă în dragoste, întrucât fie­
care se gândeşte că trebuie să disimuleze, că nu poate fi iubit aşa
cum este. Aparenţă. Fals de faţadă. O mare iubire este o min­
ciună reuşită şi reînnoită constant. O prietenie este un adevăr
care se impune. Prietenia este goală, iubirea fardată.
Prieteni, ţin la voi aşa cum sunteţi. Neumann, te iubesc aşa
cum eşti, prea frumos, prea brunet, prea inteligent, prea do­
tat, prea zguduit de îndoială. Bernstein, te iubesc când te bo-
sumfli, când pictezi, când bombăni, când faci mizeriile alea
împreună cu alţi bărbaţi. Da, pe amândoi vă iubesc în toate
stările în care ajungeţi.
Nu-mi doriţi să supravieţuiesc nopţii acesteia. Fiindcă
dac-am să vă revăd vă voi spune toate acestea prin viu grai,
ochi în ochi, şi vă veţi simţi teribil de jenaţi. Dacă există pa­
radis, viaţă după această viaţă, vă voi aştepta acolo. Vreau să
vă văd sosind acolo foarte foarte bătrâni, foarte foarte bogaţi,
acoperiţi de onoruri, cu pânzele expuse în muzeele din lumea
întreagă. Nu vă grăbiţi, voi avea răbdare. Dacă după moarte
nu mai e nimic decât neant, îi voi scăpa gândindu-mă la puterea
sentimentelor care ne-au unit şi, cu atât mai rău pentru neant,
eu tot vă voi aştepta.
Prietenul vostru pentru totdeauna,
Adolf H .“

Hitler detesta permisia obligatorie.

întors la Miinchen, resimţise dur şocul: oamenii nu trăiau
deloc exaltarea lui de pe front. Erau morocănoşi, deprimaţi, ple­
când urechea la veştile proaste, bănuind că victoriile anunţate
nu erau altceva decât propagandă guvernamentală. Viaţa de zi

193
cu zi era grea din cauza lipsurilor şi toată lumea nu-şi dorea
altceva decât ca războiul să se termine cât mai repede.
— Ba nu, războiul nu trebuie să se termine, e necesar ca
Germania să învingă. De altfel, e pe cale s-o facă.
Ceilalţi îl ascultau sceptici. Hider avea impresia, atunci când
îşi afirma convingerile, că era considerat grav bolnav şi deci că
trebuia să-i fie suportate schimbările bruşte de stare. De altfel,
se ducea iarăşi să-şi rişte viaţa, aşadar avea tot dreptul să creadă
că o face pentru a câştiga...
Totuşi, în câteva braserii reuşise să-i scoată din rezerva lor
bănuitoare pe câţiva miinchenezi, chiar dacă pentru a-i auzi fa-
cându-i albie de porci pe prusaci - conform tradiţiei bavareze -
ori pentru a se plânge că evreii au invadat totul în adminis­
traţie şi prin birouri. Hider, care îl admira pe plutonierul-adju-
tant Gutmann, care văzuse mai mulţi evrei murind vitejeşte
pe front şi tot atâţia prusaci, nu suporta generalizările grăbite,
preferând să plece dacă se iveau astfel de discuţii.
Se închisese în tăcere şi număra zilele care îl despărţeau de
tranşee.
Profitase totuşi pentru a-1 plimba pe Foxl prin Miinchen,
iar acestuia îi plăcuse mult oraşul.
*
— Mai rămâi, dacă nu, încep să urlu!
De parcă n-ar fi auzit nimic, sora Lucia s-a apropiat pentru
a treia oară de pat şi l-a bătut pe A dolf H. pe umăr.
— Mă-ntorc peste o jumătate de oră.
— Mai rămâi, dacă nu, încep să urlu!
— Hai, nu fi copil.
— Vai! Vai!
Adolf nu trebuia să facă eforturi pentru a ţipa, dimpotrivă,
era de-ajuns să nu se mai controleze. Avea dureri şi-i era frică.
Se sucea şi se răsucea în propriul corp prea strâmt, în patul prea
strâmt, în camera prea strâmtă din fundul culoarului cel strâmt.
Ştia că urma să moară.
— Ah! Vai!

194
 — Gata, Adolf.
— Mai rămâi.
— Nu. Trebuie să ...
— Au! Aoleu!
Sora Lucia s-a roşit toată. A tras un scaun şi s-a aşezat lângă
bolnav, aproape îmbufnată. Adolf a încercat să se controleze,
şi-a înăbuşit gemetele şi i-a zâmbit.
— Vă mulţumesc.
— Ar trebui să-ţi fie ruşine, acesta este şantaj.
— Da, da, am să mor, dar, mai-nainte, trebuie să-mi fie
ruşine.
>
— N-am spus asta, Adolf.
— Că trebuie să-mi fie ruşine? Sau că trebuie să mor?
— Haide, să ne rugăm.
Adolf s-a uitat lung la sora Lucia, cu ochii în lacrimi.
— Păi, la cine să ne rugăm? Şi ce să ne rugăm?
Pa buzele sorei Lucia s-a aşternut acel surâs care-i încălzea
pe bolnavi.
— O să-ţi spun eu.
— Câte ore mai am de trăit?
— Ziceam că o să-ţi spun cum să te rogi.
— Cât timp am pentru a învăţa? Ajunge cât mi-a mai rămas?
— Da, ajunge.
— Vreau să ştiu adevărul. Dacă mi-1 spui, voi învăţa să mă rog.
— Iar şantaj?
— Ce părere au medicii?
— Se mai înşală şi ei.
— Şi ce spun când se-nşală?
— Că mai mult ca sigur n-o să apuci să treci noaptea asta.
O spusese clar, sigură pe ea. Adolf s-a simţit aproape uşurat.
Identificase sigur şi localizase duşmanul: noaptea care venea.
— Soră Lucia, vrei să stai noaptea asta cu mine?
— N u eşti singurul care...
— Vrei?
— Nu sunt obligată să ...
— Vrei?

195
 — Ştiu că ceea ce ţi se întâmplă este important ş i...
— Vrei?
— Poate că aş putea să te învăţ să te rogi.
— Vrei?
— Da.
Roşise ca o tânără proaspăt căsătorită. Prinzându-i mâinile
pe deasupra cearceafului, i le-a strâns cu putere.
— Sunt fericită că sunt lângă tine.
— Asta înseamnă rugăciune?
— Da. Trebuie să te concentrezi asupra fericirii. Să înlături
întunericul şi să găseşti lumina.
— Mi-e rău. Mi-e frică. N u văd nimic.
— Ba da. Mereu există lumină. Ce ţi s-ar părea lumină în
clipa asta?
— Tu.
— Vezi? Şi pe urmă?
— Tu. Mâinile tale. Surâsul tău.
— Vezi? Mereu există lumină. Concentrează-te asupra mea,
fiindcă, în seara asta, eu sunt lumina ta.
— Soră Lucia, eu nu cred în Dumnezeu.
— Nu-i grav. Dumnezeu a prevăzut totul.
S-a aplecat spre el.
— Simţi puterea pe care ţi-o dăruiesc?
— Da.
— Aceasta este dragostea.
Adolf a amuţit şi s-a umplut de energia care emana dinspre
sora Lucia. Avea senzaţia că e o floare încălzită de o lampă, se
simţea periculos de slăbit însă îşi zicea că, poate, la căldura
acestui foc, ar putea, dacă va avea timp, să-şi revină un p ic...
dar va avea timp?
— N u sta pe gânduri. N u sta pe gânduri. Ia puterea asta
fără să te mai gândeşti. Haide! Ia-o! Ia-o!
O spusese pe un ton greu, violent, ca o femeie care face
dragoste. Adolf a început să se lase pătruns de acea putere.
— Haide! Ia-o! Haide!

196
 Nu mai era sora Lucia, gingaşa soră Lucia care plutea de la
un pat la altul cu graţie, era o femeie preocupată cu totul de sar­
cina ei, de munca ei care-i sleia carnea. Care ţinea să aducă un
om pe lume.
— Acum trebuie să ne rugăm. Cere-i lui Dumnezeu să-ţi
dea putere.
— Dar de ce să fim trei? Era foarte bine aşa, doar în doi.
— Fără persiflări. Roagă-1 pe Dumnezeu să-ţi dea puterea
de a trece de această noapte. în orice caz, eu o fac.
Adolf a început să perceapă nelămurit camera, pe sora Lu­
cia, pe el însuşi. Oare fluxul de forţă să-l fi tulburat? Sau era
pe cale să moară, după spusele medicilor? Conştiinţa lui func­
ţiona cu întrerupere, se poticnea, aluneca dinspre lumea aceasta
spre altele mai vechi, mai familiare, apoi se întorcea, se resta­
bilea, după care iarăşi se prăbuşea. Adolf realiza că nu mai trăia
decât în ascuns. A profitat de o clipă în care era conştient pen­
tru a se agăţa de un colac de salvare şi a început să se roage:
— Doamne Dumnezeule, dă-mi putere. N u sunt sigur că
şi cred în Tine, mai ales în seara asta, când m-ar ajuta. Poate
tocmai fiindcă m-ar ajuta. Pe scurt, Doamne, ar pica bine să
exişti, să te apleci asupra mea şi să mă ajuţi să mă ridic. N-aş
prea avea chef să mor. Nu ştiu ce e moartea, poate că e un lu­
cru bun, o surpriză plăcută pe care mi-ai pregătit-o, ei nu, nu
te critic, problema e că nu prea ştiu ce e viaţa. N-am avut timp
să aflu. Asta e. Doar aşa. Aş mai vrea numai un pic din viaţa
pe care mi-ai dat-o. O voi preţui cum nu se poate mai bine.
Ei, sigur că da, e genul de promisiuni care se fac în astfel de
ocazii. Am tot atâta interes să promit acum pe cât de grăbit
voi fi mâine să uit ce-am promis. Cred că te-ai obişnuit, de-atâta
vreme, ca lumea să se apropie de tine la disperare şi să se înde­
părteze de cum se însănătoşeşte. Aşa-s oam enii... De altfel,
acesta este unul dintre lucrurile care mă împiedică să cred în
tine: nu reuşesc să concep că încă te mai interesează oamenii.
Omenirea e jalnică, nu e demnă de tine. De ce te mai ocupi de
toţi cretinii, laşii, nerecunoscătorii, mizerabilii care se omoară
unii pe alţii? M m m ?...

197
 — Dumnezeu este iubire.
Adolf a tresărit. Sora Lucia îi răspunsese. Să fi vorbit el cu
voce tare, sau ea îi citea gândurile?
— Dumnezeu este iubire.
S-o fi spus ea, sau visase el c-a auzit-o spunând? Ori o fi fost
chiar Dumnezeu? Bietul de tine, Adolf, eşti in plin delir. N u mai
ştii ce vine de la tine şi ce de la alţii. Scuturat de valurile de fe­
bră, Adolf se agăţa de discursul pe care-1 considera rugăciune
şi despre care habar nu avea dacă era compus dintr-o singură
voce, din două sau chiar din trei. Un om în agonie reajunge
în starea de nou-născut: incapacitate fundamentală de a face
deosebirea între lucruri, de a decela ce este al său şi ce al altora,
imposibilitatea de a şti dacă sânul este al lui ori al mamei, dacă
gura care soarbe tot universul orb îi aparţine sau nu, dacă acea
cută a scutecului, care zgârie, este sculptată în coloana sa ver­
tebrală sau e ceva din afară, dacă vorbele, sentimentele şi ideile
care apar sunt ale lui sau vin de undeva de deasupra lui, fără
legătură cu el... Adolf se întâlnea cu oceanul nesfârşit şi tu­
multuos în care conştiinţa ţâşneşte din materie, se-neacă-n ea,
se reflectă, se scufundă, se epuizează, se-ntinde, face pluta, ba
vede farul, ba nu-1 vede, dispare-n tenebrele unui tsunami, iese
fără a înţelege nim ic...
— Adolf! Adolf!
Cineva-1 striga.
— Adolf!
Mai avea încă mult de înotat până să ajungă la glasul care-i
vorbea. Până la urmă a deschis ochii şi a descoperit-o pe sora
Lucia în acea dimineaţă minunată.
— Adolf, ai trecut noaptea. Eşti salvat.
Victorioasă, sora Lucia a împins patul afară din muritoriu,
a deschis uşile batante ale salonului comun şi, prin mijlocul unei
gărzi de onoare alcătuită din schilozi, gazaţi şi amputaţi, făcând
parcă să alunece patul pe rotile, l-a reintegrat pe Adolf H. prin­
tre răniţi de parcă ar fi redat sceptrul şi tronul unui rege întors
din exil.

198
 Bombe. Gloanţe. Obuze. Nopţi sfâşiate de explozii.
Hitler alerga. Transmitea ordine, trăgea cu arma. Era fericit
că se întorsese pe front. Lupta era casa lui, armata - adevărata
familie.
Bombe. Gloanţe. Obuze. Nopţi sfâşiate de explozii.
Lui Hider îi plăcea războiul fiindcă îl făcuse să uite de toate
necazurile. îi dădea de mâncare, de băut, de fumat, de dormit,
de gândit, de crezut, de iubit, de urât. îi pătrunsese în întreaga
fiinţă, în întreg trupul şi-n întreg sufletul. îl descărcase de sine
însuşi, de neputinţele şi de dubiile lui. îi dăruise o raţiune de a
trăi, ba chiar şi-o raţiune de a muri. Prin urmare, Hitler adora
războiul, care ajunsese religia lui.
Bombe. Gloanţe. Obuze. Nopţi sfâşiate de explozii.
Era inepuizabil, pentru că inepuizabilă era ura lui faţă de
duşman. Era curajos, fiindcă îşi spunea că de murit va muri
vecinul lui, nu el.
Bombe. Gloanţe. Obuze. Nopţi sfâşiate de explozii.
Lui Hitler îi plăcea războiul fiindcă îi revelase propriul sine.
De când se întorsese din permisie era fericit căci, de acum, avea
o credinţă. Da. în prima noapte, în tranşee, avusese o revelaţie.
Una adevărată. Prima din scurta sa biografie. Descoperise că
războiul este însăşi esenţa existenţei.

— Dumnezeu? D a... sigur că d a... Dar chiar trebuie să-i

spunem Dumnezeu?
Adolf H. contempla gânditor soarele care începuse să co­
boare spre linia orizontului. Era îndrăgostit de clipa în care
natura ajungea un artist inspirat, riscând o cromatică aberantă,
îndrăznind să nască un cer ca mărul verde, sau portocaliu, roşu
ca jarul, riscând toate nuanţele din paleta sa în numai o ju­
mătate de ceas.
— Asta-i mereu problema cu Dumnezeu: chiar trebuie să-i
zicem Dumnezeu?

199
 Sora Lucia îi răspunsese hotărâtă lui Adolf, deşi ştia foarte
bine că nu o asculta decât din politeţe şi că reflecta leneş, prea
ocupat, ca în fiecare seară de la ultima lor plimbare, să observe
culorile vii ale firmamentului. Dar se putea supăra pe el? Doar
se întorcea de departe. Iubirea pe care i-o purta acestui rănit -
în taina inimii îi zicea „rănitul meu“ - presupunea o îngă­
duinţă fără margini.
— Asta e. De-acum pământul se face tuş, a spus Adolf.
Şi, efectiv, copacii, mănăstirile şi casele se contractau în
dansuri de umbre. Un albastru tare şi dens le oferea un fond
opalescent. Cum să-l fi definit? Albastru ca al lui Nattier? Al­
bastru ca al regilor Franţei? Bizar lucru să te gândeşti la aşa
ceva, nu? Cerul nu era franţuzesc, dar albastrul era. Un albas­
tru franţuzesc de secol şaptesprezece sau optsprezece.
— Nu, soră, nu ştiu ce s-a petrecut în noaptea aceea. Da,
m-am rugat lui Dumnezeu, după cum mi-ai cerut, dar nu o fi
fost o metodă de a-mi mobiliza toate forţele pentru a lupta?
Nu o fi fost pur şi simplu revolta tuturor puterilor mele ome­
neşti? Un război împotriva morţii dus de conştiinţa şi de
corpul meu?
— Şi asta a fost.
— Şi numeşti asta Dumnezeu? Poate că nu a fost decât ceva
omenesc. Doar omenesc.
— Şi rugăciunea mea? Făcută în acelaşi timp cu a ta? înain­
tea rugăciunii tale?
— Poate că există o energie vitală care trece de la un trup
la altul. Mi-ai dăruit energia ta vitală.
— în concluzie, încerci să explici ce s-a întâmplat în noap­
tea aceea doar prin ceea ce am făcut noi, tu şi cu mine?
— Da, soră, ne văd ca pe un cuplu.
— Lasă gluma. Constat că eşti un nerecunoscător care în­
mulţeşte astfel de îndoieli, de ipoteze şi de explicaţii nesigure
pentru a evita să stea în faţa Domnului şi să-şi manifeste grati­
tudinea.
Sora Lucia o spusese fără mânie şi fără amărăciune. Era con­
vinsă că în noaptea aceea în care el avusese febră foarte mare

200
se produsese un miracol şi nu era nerăbdătoare ca Adolf s-o
recunoască. Ştia că adevărul se va impune, dar adevărului îi
trebuie timp pentru a-şi croi drum intr-un suflet atât de dur
ca al lui Adolf H.
— Totuşi, Adolf, dacă totul nu a fost decât efort omenesc,
în noaptea aceea, cum îţi explici că a şi reuşit? Dacă o luăm
aşa, de aceeaşi dorinţă de a trăi şi de aceeaşi energie ar trebui
să fie pline toate nopţile, în toate paturile spitalului.
— Soră Lucia, tu consideri divin tot ce reuşeşte şi omenesc
tot ce se ratează.
Călugăriţa a râs. în fond, îi plăcea rezistenţa lui Adolf, care
genera forţa inepuizabilă a conversaţiilor lor. Ar fi avut oare
atâtea să-şi spună dacă ar fi fost de acord?
— N u vrei să crezi în Dumnezeu fiindcă eşti prea orgolios
ca să simţi recunoştinţa.
— Eu, orgolios? Din contră. N u cred că sunt atât de
important ca Dumnezeu să se deplaseze până la mine.
— Toţi oamenii sunt la fel de importanţi în ochii lui Dum­
nezeu. Aşa că are grijă de fiecare dintre ei.
— A, da? Atunci ar trebui să se ducă ceva mai des pe front.
Soldaţii agonizează uneori zile întregi până ca moartea ori ci­
neva de la ambulanţă să-i ridice. Soră Lucia, mi-e greu să cred
în Dumnezeu pe timp de război. N u mi-1 pot închipui ca
amator de carnaj.
— Oamenii fac războiul între ei. Şi doar între ei. Nu-1 ames­
teca pe Dumnezeu în asta, te rog.
Avea dreptate, A dolf ştia şi se gândea fără încetare la acest
lucru. Animalele se mâncau între ele, dar război nu făceau. De
la începutul războiului contabiliza diferenţele dintre animale
şi oameni. Deocamdată găsise tutunul, alcoolul şi războiul. Trei
modalităţi de a ucide mai repede. în fond, omul se deosebea
de animale printr-o nerăbdare a morţii. într-o zi, sora Lucia îi
amintise şi de o altă caracteristică a omului: râsul. Măcar o
dată a fost şi Adolf de acord cu ea. Numai oamenii simţeau acea
nevoie irezistibilă de a râde unii de alţii.
— Acum îţi e mai bine.

201
 — Da. în curând îmi va fi atât de bine, încât mă vor tri­
mite iarăşi la luptă. Mulţumită ţie, soră Lucia, voi putea să fiu
din nou folositor şi să am o moarte cât se poate de demnă.
Călugăriţa şi-a muşcat un deget.
— N u spune asta. M-aş bucura atât de mult să te pot ţine
aici, lângă mine.
A privit-o cu tandreţe.
— împinge-mă pe scări... Aruncă-mă din vârful turnului.
I-a zâmbit, împăcată cu absurditatea propunerii.
— N u mă ispiti.
Adolf a izbucnit în râs. Şi ea.
S-a lăsat mai greu pe braţul călugăriţei.
— Ştii, când voi pleca voi fi mâhnit că mă duc pe front,
dar şi mai mâhnit că te părăsesc.
— Aceasta este soarta infirmierelor şi a convalescenţilor. Să
trăiască împreună ore extraordinare şi apoi să nu se mai vadă
niciodată, i-a răspuns cu o grabă forţată.
— Să trăiască împreună ore extraordinare şi să nu le uite
niciodată, a corectat-o Adolf.
Privirea sorei Lucia s-a înceţoşat. Buzele au început să-i tre­
mure.
— Niciodată. Nici eu nu te voi uita vreodată, Adolf.
— Dumnezeule, avem o problemă cu denumirile. Oare
acesta e numele pe care trebuie să-l dăm vindecării? M ă în­
doiesc. Din contră, ştiu foarte bine să denumesc ceea ce mi-ai
dăruit din prima până în ultima zi şi în timpul nopţii aceleia
îngrozitoare: iubire.
Sora Lucia şi-a întors faţa pentru a-şi ascunde tulburarea.
— E datoria mea să iubesc.
— Asta am înţeles foarte bine. Şi mi-o asum şi eu. Te iu­
besc, soră Lucia.
Călugăriţa a tresărit.
— Te iubesc, Adolf.
Au lăsat cuvintele să călătorească între ei. Se simţeau mai
puţin singuri pe lume. Noaptea li se părea mai puţin lungă, mai
puţin densă în jurul lor.

202
 Clopotul refectoriului a răsunat subţire.
— Să ne întoarcem. Sprijină-te de mine.
Au început să păşească unul lângă altul într-o asemenea
unitate, într-o asemenea armonie, încât s-ar fi putut crede, în
clipa aceea ca şi în tăcerea care o precedase, că trupurile lor nu
erau decât unul singur.
Trecând pe sub portal, regăsind lumina gălbuie care urma
să-i aducă pe fiecare la sine însuşi şi să-i despartă, sora Lucia a
murmurat la urechea lui Adolf, chiar înainte de a dispărea:
— Din fericire, ai spus „Te iubesc, soră Lucia“, fără „soră“
cred că mi s-ar fi tăiat picioarele.

Războiul se-mpotmolea.
Continua să producă în fiecare noapte tot atâta cadavre, nu­
mai că toţi acei morţi nu foloseau la nimic. Frontul se mişca
vreo câţiva metri, apoi, o săptămână mai târziu, dădea înapoi,
oamenii pierzându-şi puterile în apărarea câtorva fâşii de pă­
mânt de care habar nu avuseseră până atunci şi pentru care
acum erau obligaţi să-şi dea viaţa. Absurditatea situaţiei îşi
adăuga greutatea lehamitei şi, sub cerul jos şi vâscos din care
se scurgea lumina mohorâtă a nordului, dispăruse orice urmă
de entuziasm. N u mai rămăsese decât rutina ororii.
Hitler şi Foxl nu-şi pierduseră deloc din dinamism. D im ­
potrivă, îşi descoperiseră o nouă pasiune comună: vânătoarea
de şobolani.
Nu doar o dată, în miez de noapte, fuseseră surprinşi de o
hoardă de şobolani. Rozătoarele soseau, se repezeau guiţând,
ţâşneau din ascunzătorile lor într-un număr incredibil, încât
solul devenea un soi de şubă vie, colcăitoare, informă, şuieră­
toare, din care se iveau ici şi colo câte-o mică mandibulă zdra­
vănă ori câte-un ochi de un galben acid, plin de ură, covor
lustruit şi mişcător care lua cu el, în trecere, tot ce se putea mân­
ca, pâine, raniţe, conserve, viscere sau membre rupte ale ca­
davrelor. Soldaţii îi detestau cu atât mai mult cu cât ştiau că,

203
în caz de rană mortală, acei hoitari vor fi primii lor ciocli şi se
vor arunca asupra lor pentru a-i sfâşia cu dinţii.
Prin urmare, Hider şi Foxl, în orele lor libere, când nu aveau
de transmis ordine, erau preocupaţi de vânătoarea de şobolani,
fiecare în felul lui. Foxl aborda tehnica deja clasică a fox-terie-
rului, Hitler strecura rafinamente tehnice. Lăsa un colţ de
pâine pe post de momeală, după care se întindea pe aproape,
ţintind şi pulverizând animalul cu arma imediat ce acesta îşi
făcea apariţia. Mai plăcută era tactica numărul doi, care consta
în a presăra praf de puşcă în jurul momelii, praf de puşcă re­
cuperat de la vreun obuz care nu explodase, şi în a-i da foc în
clipa în care se apropiau şobolanii, bucurându-se să-i vadă ar­
zând de vii. Dintr-o simplă preocupare, activitatea ajunsese o
obsesie, iar Hitler îşi promisese, înverşunat, că va ajunge şi la
soluţia finală: exterminarea definitivă a tuturor şobolanilor de
pe front.
în ziua aceea, Hitler se pregătea să-şi reia serviciul de curier.
El şi Foxl, după o amiază rodnică de vânătoare, se deplasau
de-a lungul tranşeei care ducea la primul post de comandă, când
clinchetul unei cutii de conserve i-a făcut să se oprească.
Un şobolan a ţâşnit de pe rambleu, trăgând după el o bu­
cată de oţel care-1 rănise fără a-1 fi omorât. Acum fugea spre
duşman cu un zgomot înnebunitor. Foxl a sărit din şanţ şi s-a
luat după pradă.
— Aici, Foxl! înapoi!
Şobolanul, beat de furie şi de durere, alerga în toate direc­
ţiile, trăgându-1 şi pe Foxl în delirul lui.
— Foxl, la picior! Aici, Foxl!
A răsunat un foc de armă. Foxl a schelălăit surprins şi a că­
zut pe-o parte.
Şobolanul a continuat să fugă de unul singur între liniile
franceze si germane.
— Foxl!
Hitler a scos capul deasupra tranşeei pentru a vedea ce s-a
întâmplat cu câinele. Două gloanţe au lovit sacul cu pământ

204
de alături, trecându-i doar puţin pe lângă ureche. Duşmanul
trăgea în el.
— Ticăloşilor! Ticăloşilor!
S-a ghemuit în tranşee. îşi auzea câinele gemând. Foxl era
rănit. Insuportabil. Trebuia să facă ceva. Dar ce? Se lăsa noap­
tea. Şi-a pus casca în vârful ţevii puştii pentru a verifica dacă
duşmanul încă îl mai pândea şi a ridicat-o. Imediat un glonţ
s-a izbit de metal.
— Ticăloşilor!
Se făcuse întuneric. Cel dintâi cartuş> de semnalizare a ex-
plodat pe cer şi, coborând cu paraşuta lui de mătase, şi-a tri­
mis lumina verde, semn al reluării luptei.
A început bombardamentul.
Tenebrele au înnebunit. Dezlănţuire.» Frenezie.
Hitler nu se mişca.
întreaga artilerie germană bubuia în jurul lui. Se trăgea. Se
mitralia. Se urla. Se cădea. Lui Hider îi era imposibil să se ducă
la locul lui. Când se mai potoleau focurile, îl auzea pe Foxl ge­
mând. Durerea câinelui îl paralizase.
— Ticăloşilor, adunătură de ticăloşi! şoptea printre dinţi.
La miezul nopţii, schelălăiturile lui Foxl şi-au schimbat to­
nalitatea. Urla a moarte. înţelesese că va agoniza singur, sub
cerul sfâşiat de oţel şi de foc.
Hitler plângea. N u îndrăznea să-şi strige câinele, prefera ca
Foxl să se creadă singur, prefera ca animalul să nu ştie că stă­
pânul lui, neputincios, se afla la doar câţiva metri, ghemuit în-
tr-o groapă.
în zori, tânguirea a ajuns mai slabă, mai ascuţită, mai sfâ­
şietoare. Foxl era gata să moară, dar tot îl mai chema. Hider
şi-a astupat urechile cu palmele.
— Ticăloşilor! N u animalele! Oameni, câţi vreţi, dar nu
animalele!
Dimineaţă, când focul a încetat, încă se mai auzea un hor­
căit ca o jelanie. în jur, brancardierii alergau adunând maldăre
de răniţi şi de morţi.

205
 A reuşit să se ridice, şi-a luat puşca, a scos capul deasupra
gropii, pentru a-1 localiza pe Foxl, şi a tras.
In sfârşit, tânguirea a-ncetat. Foxl era mort. Ura a dat nă­
vală pentru a lua locul amărăciunii. Hitler a început să-şi înjure
duşmanul:
— Adunătură de ticăloşi! N-o să câştigaţi niciodată răz­
boiul, m-aţi auzit? Niciodată! Germania vă va bea sângele, o
să-ngenuncheaţi în faţa ei, o să fiţi sclavii noştri, Parisul va fi
german! Vă urăsc! Vă urăsc. Mă voi răzbuna şi răzbunarea mea
nu va avea margini. Vă urăsc! Ticăloşilor!
După care a început să tragă la întâmplare spre liniile fran­
ceze, sperând să atingă bărbatul care i-1 ucisese pe Foxl, Iară să
se gândească vreo clipă că acela ar fi putut fi deja mort.
De patru infirmieri a fost nevoie pentru a-1 imobiliza, iar me-
dicul-şef i-a făcut o injecţie calmantă.

Luminaţi de un soare palid, Adolf H., Bernstein şi Neu-

mann leneveau lângă baraca statului-major. Mirosea a gudron,
a siestă şi a picioare transpirate.
— Vom pierde războiul.
Neumann citise toate ziarele recuperate din pubela ofi­
ţerilor.
— Noi? a exclamat Bernstein. N u aparţin nici unui „noi“
în afară de „noi trei“. Din punctul meu de vedere, dacă scap
viu din război înseamnă că l-am câştigat. Dacă reuşesc să mă în­
torc de pe front, ţin să vă avertizez că nu voi mai fi austriac şi
nici al vreunei alte ţări. Apatrid şi pacifist, aşa mă voi întoarce.
— Ar trebui să mai rezişti câteva săptămâni, a adăugat în­
grijorat Adolf.
De când se întorsese la luptă şi avusese bucuria de a-şi regăsi
vii prietenii, se temea clipă de clipă să nu li se întâmple ceva.
Grupul li se reconstituise astfel, întărit de pericolele prin care
trecuseră, fără a vorbi vreodată despre sentimentele care-i le­
gau, unică parcelă de umanitate în lumea care-şi pierduse şi
mintea, şi sufletul.

206
 — Războiul ăsta nu mai este pe măsura omului, a conti­
nuat Hitler. Este un război de metal, gaz şi oţel, un război al
chimiştilor şi al forjelor, un război al industriaşilor în care noi,
biete maldăre de carne, nu la luptă folosim, ci la a verifica dacă
produsele lor ucid cum trebuie.
— Ai dreptate, i-a răspuns Bernstein. Este un război al uzi­
nelor, nu al oamenilor. Va câştiga cel care va scuipa mai multă
fierătanie. Cât despre noi, sub nici o formă nu contăm. Când
am văzut sosind primele tancuri, tonele alea de oţel care trec
peste orice şi strivesc totul, am înţeles că eram inutili. La ce bun
să mai ai curaj şi să fii priceput în faţa unei maşini care oricum
rezistă în faţa ta şi te trimite-n neant?
— Ce tot spuneţi? a exclamat Neumann. După câte v-aud,
nu luptaţi în războiul ăsta decât pentru a ucide direct, cu vârful
armei, ochi în ochi cu duşmanul. Chiar aşa?
— Da.
— Ei bine, eu sunt încântat că nu văd în cine trag, că pot
mitralia de la depărtare, că pot arunca grenadele în direcţia în
care mi se cere. Dacă aş avea oamenii aceia în faţa mea, nu ştiu
dac-aş reuşi s-o fac.
— Oricum ar fi, a intervenit Bernstein, eu pur şi simplu
nu vreau la război. Şi nu vreau să fac parte din nici o naţie.
— Tot trebuie să trăieşti undeva, a obiectat Adolf.
— Undeva, da, dar într-o ţară, nu într-o naţie.
— Care e deosebirea?
— O ţară devine naţiune atunci când începe să deteste
toate celelalte ţări. Ura dă naştere naţiunii.
— N u sunt de acord, a zis Neumann. O naţiune este o ţară
care se organizează pentru a te asigura că poţi trăi în pace.
— Zău? Chiar ar mai fi războaie dacă n-ar mai fi naţii? Păi
atunci, ce facem noi aici? Fiindcă un sârb a omorât un austriac,
neamţul şi austriacul au declarat război francezului, englezului,
italianului, americanului şi rusului. Poţi să-mi explici asta altfel
decât prin logica urii? Naţionalismul este o nevroză fatală,
dragul meu Neumann, şi, pentru a vorbi în termenii doctorului

207
Freud, ajunge o psihoză ireversibilă atunci când dă în patrio­
tism. Dacă admiţi principiul naţiunii, atunci admiţi principiul
stării permanente de război.
Au ascultat mormăitul îndepărtat al frontului. Peisajul stă­
tea la pândă. C a de obicei, oţelul se dezlănţuia în timpul nopţii.
— D upă război, mă voi muta la Paris, a declarat Bernstein.
— La Paris? D e ce la Paris?
— Fiindcă pictura modernă acolo se inventează de vreo trei­
zeci de ani încoace.
— In Montmartre?
— Nu. Montmartre e depăşit. în Montparnasse. Voi în­
chiria un atelier spaţios pe strada Champagne-Premiere şi voi
locui acolo.
— Pari să cunoşti foarte bine detaliile.
— Am şi eu relaţiile mele.
Bernstein a tăcut, misterios. Cunoscând pudoarea maladivă
a prietenului lor în privinţa iubirii, Adolf şi Neumann nu au
mai insistat.
Bernstein a ridicat privirea şi le-a zâmbit larg.
— Cine mă iubeşte mă urmează! Spre Montparnasse deci?
— Spre Montparnasse!
— Spre Montparnasse!
Şi cei trei prieteni au izbucnit în râs, bucuroşi la gândul
binefăcător că li se restituise viitorul.
Până atunci, şi-a zis Adolf înfricoşat, trebuie să rezistăm.

— Repede, înapoi!
Soldaţii s-au retras. Tranşeea fusese atacată de englezi de la
ambele capete, aşa că germanii s-au decis s-o abandoneze şi au
fugit să se pună la adăpost în şanţul următor.
— La stânga! Şi pe asta au pus mâna. La stânga! Repede!
în noaptea aceea de octombrie 1918, regimentul curierului
Hitler se găsea pentru a treia oară, începând din 1914, pe acel
pământ numai noroi. După ce le fusese spaţiu de odihnă, satul
Comines ajunsese câmp de luptă. Englezii înaintau pas cu pas.

208
 Cu excepţia lui Hitler, după patru ani de boală cronică,
toată lumea ştia că războiul mergea spre final. Germania dădea
înapoi. în câteva luni, pierduse un milion de oameni şi îşi
epuizase rezervele de hrană, de muniţie şi de moral.
Hitler refuza să ia în considerare posibilitatea înfrângerii
Germaniei, fiindcă se identificase cu Germania. întrucât nu era
de conceput ca el, Hitler, invincibilul, viteazul, energicul,
constant apărat printr-un miracol să poată fi atins, Germania
trebuia să învingă. Pentru a analiza situaţia, nu reţinea decât
elementele care-i alimentau convingerea: prăbuşirea frontului
rusesc, deruta italiană, în sfârşit, Crucea de Fier clasa întâi pri­
mită pe 4 august din partea locotenentului Hugo Gutmann,
recompensă excepţională pentru un simplu caporal. Şi-atunci?
Nu era asta dovada că războiul mergea înainte aşa cum trebuia?
— Repede, în crâng! La adăpost!
începuse să creadă anormal faptul de a nu fi decât un nu­
măr matricol printre cei opt milioane de oameni. Adică, ăsta
să fi fost locul lui? Era drept ca o persoană ca el, care putea
aduce atâtea servicii patriei, să fie doar un simplu caporal, expus
gesturilor întâmplătoare ale cine ştie cărui negru din faţă?
— Urcaţi rapid până la lizieră! Hai, iute!
Nu îsi luase alt câine în locul lui Foxl, fiindcă nu voia să-i
dea duşmanului ocazia de a-1 mai face încă o dată să sufere atât
de mult.
— Atenţie: gaze!
Alarma a ţâşnit de la soldat la soldat. Gaze. Gaze. Gaze.
Fiecare şi-a pus masca.
Atacurile cu gaze se intensificau. Printre germani se zvonea
că englezii îşi încărcau obuzele cu un produs nou, gazul muş­
tar, o substanţă insidioasă care îşi dovedea toxicitatea în mod
deosebit de la individ la individ. Fiecare învăţa din propria
suferinţă care erau efectele pe care gazul acela le producea asu­
pra lui. înspăimântător rafinament.
Hitler respira cu dificultate prin mască. îi venea greu să res­
pire normal şi să se mulţumească doar cu mica provizie de aer
mai mult de zece minute.

209
 Aflat în frunte, Hugo Gutmann a profitat de lumina unui
cartuş de semnalizare pentru a le face semn oamenilor lui să
nu-şi scoată măştile.
Erau prinşi sub o ploaie de obuze încărcate cu gaz, iar ab­
senţa totală a vântului împiedica perdelele ca de ceaţă să se
risipească. Căştile ţuguiate se iveau din oceanul lăptos ca nişte
peşti zburători.
Hitler nu mai rezista. Chiar forţându-se să respire cu cea
mai mare avariţie posibilă, îşi simţea corpul ducând lipsă de
oxigen şi slăbind periculos de tare. Ce-ar fi putut face? De-acum
nu mai avea de ales decât între a muri sufocat, în mască, sau
otrăvit de gaze.
In faţa lui, mai mulţi oameni s-au ridicat şi şi-au smuls
măştile de protecţie.
— Fugiţi! Fugiţi de gaze! Repede!
Văzând că oamenii sunt cuprinşi de panică, Hugo Gut­
mann şi-a scos şi el masca pentru a le ordona să fugă de pe
terenul care provoca moartea.
Hitler a rupt-o la fugă la început cu masca pe figură, apoi,
simţind că se asfixia, a aruncat-o şi a luat-o la goană, mult mai
rapid.
Sunt invincibil. Scap de gloanţe. De obuze. De gaze. De toate
scap. Steaua mea cea bună mă apără pe măsura înaltei mele
valori. Voi scăpa.
S-a grăbit mai multe sute de metri şi, constatând că oa­
menii cădeau în jurul lui, a conchis că încă o dată armura lui
de invincibilitate îşi jucase rolul.
în sfârşit, l-a ajuns pe locotenentul Gutmann într-o groapă
protejată de artileria germană.
— Cum te simţi, caporal Hitler?
— Foarte bine, domnule locotenent.
Hitler s-a dus repede la zona din spate, mai ferită de furia
bombardamentelor.
La şase dimineaţa a simţit cum i se înfierbântau ochii.
La şase şi jumătate, îi ardeau.

210
 La şapte, îi păreau cărbuni încinşi.
La şapte şi jumătate, Hitler a bănuit că, poate, inhalase ceva
gaze.
La opt, pe când soarele se ridica pe boltă, în jurul lui Adolf
Hitler s-a făcut întuneric. A înţeles că orbise.
Şi a căzut. Pe unde să se fi aflat? Cum nu mai vedea nimic,
a urlat:
— Ochii mei! Gazele! Ochii mei!
Pe când orbitele păreau că-i luaseră foc, restul trupului era
greu ca umplut cu gheaţă. Ardea şi tremura în acelaşi timp. A
priceput că era întins pe o targă.
O mână i-a prins-o pe a lui.
— Pentru tine, Hitler, cred că războiul s-a încheiat.
A recunoscut vocea locotenentului Gutmann.
Cuvintele acestuia l-au paralizat: adică, pentru el, războiul
chiar s-a încheiat? Păi, ce-o să se facă fără el războiul? Dar
frontul, fără înflăcărarea lui? Dar Germania, fără credinţa lui?
Ar fi vrut să protesteze, să-şi nege cecitatea, să ceară să fie lăsat
acolo, dar puterile nu-1 mai ajutau.
„Vei muri pe unde-ai păcătuit..."
Dincolo de zdruncinăturile camionetei, apoi de şuieratul
trenului, cuvintele auzite în copilărie îi reveneau odată cu flu­
xul şi refluxul febrei.
„Vei muri pe unde-ai păcătuit..."
Era pictor. îşi pierdea ochii. Nu va mai picta, iar infir­
mitatea îl excludea de pe front. Dacă nu va muri, ce se va alege
de el?

Adolf H ., Neumann şi Bernstein ştiau că duceau, fără

îndoială, ultima lor luptă. Se dedau bătăliei fără a i se dedica,
mai mult absenţi în ceea ce făceau, de parcă ar fi fost vorba
despre repetiţia unei piese, nu de spectacolul real.
Şi-ar fi dorit să facă economie, însă dezlănţuirea forţelor
inamice nu le-o permitea. Şi-ar fi dorit să se protejeze, însă

211
desfăşurarea de violenţă îi obliga să se bată. Şi-ar fi dorit să fie
bolnavi, dar fuseseră atraşi, pentru o ultimă oară, ca esteţi, de
inutila splendoare a celei din urmă lupte.
Luna plină favoriza zborul avioanelor. Ploua cu obuze, de­
monstrând clipă de clipă forţa materială zdrobitoare a duş­
manului.
— Să rezistăm până-n zori, repeta Adolf.
Infanteriştii francezi soseau din toate părţile. Erau nevoiţi
să dea înapoi. Cei trei prieteni s-au despărţit, după bunul plac
al ordinelor şi circumstanţelor.
Adolf a trecut noaptea ca un somnambul.
Ca războinic, intrase în rutină, reflexele erau excelente, dar
gândul îi era deja aiurea, la ziua de mâine, de poimâine, la pace.
— De-am rezista până-n zori.
De mai multe ori a constatat cu indiferenţă că, în ceea ce-1
privea, lucrurile nu stăteau deloc rău. Gloanţele abia-1 şterse-
seră. Şrapnelele sosiseră în nori spre el. Şi nu făcuse altceva de­
cât să-şi râdă de toate astea.
— De-am rezista până-n zori.
Se temuse ca nu cumva detaşarea prematură să-i joace vreun
renghi. S-a străduit să-i fie frică. Degeaba.
— De-am rezista până-n zori.
Şi iată şi zorii, plini de promisiuni. Vacarmul începea să slă­
bească, pe măsură ce creştea lumina.
Adolf a mers o vreme până să ajungă la ultimul post de
stat-major din spatele frontului.
Apropiindu-se şi observând feţele cenuşii ale ofiţerilor, a
înţeles că avusese dreptate. Tocmai se anunţase oficial: războiul
fusese pierdut.
S-a aşezat pe banca unei ferme şi s-a lăsat pătruns de razele
soarelui. Făcând o baie de lumină. Căldura palidă a iernii îl
încălzea încet, provocându-i o destindere asemănătoare unui
duş prelungit, spălându-1 de cei patru ani de sudoare, de an­
goasă, de spaimă mortală. In sfârşit, zorii erau unii adevăraţi,
cei care vestesc o nouă zi. Viata i si
> viitorul îi erau restituite.

212
 Neumann a apărut lângă el. S-a aşezat fără a scoate o vorbă.
Aceeaşi forţă îi însufleţea pe amândoi. Ştiau că erau fericiţi.
Răniţii din timpul nopţii începeau să sosească.
Cei în putere îi ajutau pe cei neputincioşi. Doi brancardieri
aduceau un maldăr de carne gemândă pe o targă.
— Injecţie, a strigat infirmierul cu chipul îngrozit.
Medicul s-a apropiat şi a rămas o clipă în faţa spectacolului
înfiorător. Şi-a întors apoi privirea, a prins braţul bărbatului
şi i-a injectat un calmant. Adolf şi Neumann s-au apropiat.
Soldatul avea faţa smulsă. N u mai avea nici ochi, nici nas, nici
gură. Şi totuşi, trăia. In acel terci de carne, cu tot sângele care
curgea, mai exista o gură care ţinea să vorbească, o bărbie care
se mişca din obişnuinţă, un băiat care încerca să-şi cheme ca­
marazii, numai că din acea destrămare omenească nu ieşea de­
cât un amestec sonor.
— Priveşte-i mâna, a spus Adolf.
Pe inelar, soldatul purta un inel din argint. Era Bernstein.

— Este intoxicaţie cu iperită. Incet-încet, vă veţi recupera

vederea.
Doctorul Forster încearcă să-l liniştească pe rănit, printre
gemetele din marele salon comun.
— Contrar a ceea ce simţiţi, ochii nu vă sunt distruşi şi nu
suferiţi de o orbire reală. N u este decât o conjunctivită acută
însoţită de umflarea pleoapelor.
Hitler îl asculta, însă îi venea greu să-l creadă, rămânând
înţepenit în întuneric. Ştia că se afla în spitalul din Pasewalk,
dar de văzut nu văzuse nimic, înţelesese că era în îngrijirea doc­
torului Forster, dar nu putea spune dacă acesta era brunet,
blond ori roşcat, îşi ştia toţi vecinii de încăpere după nume, voci
şi poveşti, însă pentru el era o intimitate intolerabilă faptul de
a dormi printre atâtea trupuri şi figuri necunoscute.
— Poate că deja vedeţi. Ba chiar fără îndoială o faceţi. Din
prudenţă, am optat totuşi pentru un bandaj complet.

213
 — Bine, domnule doctor, dar de ce mi-aţi legat mâinile de
pat?
— N u vreau să vă frecaţi la ochi. Dacă aţi face-o, aţi risca să
vă inflamaţi globii oculari şi pleoapele într-o asemenea măsură,
încât orbirea chiar ar fi definitivă.
— Jur că...
— Este pentru binele dumneavoastră, caporal Hitler.
Chiar vă închipuiţi că mi-ar fi venit să pun cătuşe unui erou
care a primit Crucea de Fier clasa întâi? Vreau să vă vindec,
pentru că meritaţi.
Hitler nu a mai spus nimic şi a consimţit. Doctorul Forster
ştia că va deveni obedient flatându-1 metodic. „Ciudat om,
şi-a zis, e în stare să-ndure totul dacă i se recunoaşte statutul
de fiinţă excepţională. Bizar curaj bazat pe o incomparabilă
preţuire de sine. Rar vezi un ego atât de puternic şi atât de slab,
în acelaşi timp. Puternic, întrucât se consideră centrul absolut
al lumii, împănat cu certitudini de neclintit, convins că întot­
deauna gândeşte corect. Slab, fiindcă are o nevoie devoratoare
ca toţi ceilalţi să-i constate meritele şi să-l liniştească în pri­
vinţa propriei valori. Cerc vicios al egocentricilor: egoul lor
cere atât de mult, încât până la urmă ajung să aibă nevoie de
ceilalţi. Trebuie să fie epuizant. Mai bine să fii doar un sim­
plu egoist."
Doctorul Forster a ieşit din salon pentm a se alătura echipei
sale, pe care încerca să o convertească la noile metode de in­
vestigaţie puse la punct de doctorul Freud de la Viena.
Vecinul de pat al lui Hitler, un anume Bruch, a spus cu
glas şuierător:
— Ghinion, măi băiete! Dacă te vindeci, nici măcar pensie
de invaliditate n-o să poţi lua. Păcat! Pentru un pictor, orbirea
ar fi putut aduce o mică avere pentru toată viaţa.
Hitler n-a răspuns. In respectivul moment, nu ştia ce-1 des­
curaja mai mult: pierderea vederii sau faptul că auzea părerile
acelui laş profitor.
— Tovarăşi, revoluţia se apropie, a început Goldschmidt.

214
 Hitler a oftat, pierzându-şi răbdarea. Goldschmidt cel Roşu
avea să-i polueze întreaga după-amiază cu discursurile lui
marxiste. Urma să defileze întreaga panoplie: reuşita revoluţiei
ruse, noua eră a libertăţii şi egalităţii, dinamismul muncito­
rilor, care în sfârşit îşi luau vieţile în propriile mâini, denun­
ţarea capitaliştilor, care ucid şi înfometează etc. Hitler avea
păreri ambigue despre noua ideologie şi încă nu ştia ce poziţie
să adopte, neputând face o sinteză. Unele puncte îi plăceau,
altele nu. Aprecia denunţarea burgheziei urbane, enunţurile
împotriva profitorilor, bursei, finanţei mondiale. Fusese însă
şocat de greva muniţiilor, declanşată de sindicalişti în vederea
obţinerii unei păci anticipate, şi rezista violent la interna­
ţionalism. Doctrina asta de origine evreiască şi slavă îşi dorea
să abolească diferenţele dintre naţiuni şi să stabilească o ordine
superioară care să nu ţină cont de ţări. Atunci, îşi zicea Hitler,
la ce mai fusese bun războiul? Atunci nu se va mai pune
problema preeminenţei fiinţei germane? Va fi atunci răsturnată
monarhia? De două sau de trei ori voise să ia parte la discuţia
aprinsă dintre toţi răniţii de la Pasewalk, însă, ca de obicei, stân­
gaci, confuz, lipsit de autoritate, nu reuşise să se facă auzit şi
preferase rapid să se retragă în tăcere.
A doua zi a simţit o apăsare blândă pe braţ.
— Caporal Hider, vom verifica dacă vă revine vederea. Vă voi
scoate bandajul. Atenţie, strângeţi din dinţi, s-ar putea să doară.
Hitler era atât de speriat de rezultat, încât şi-ar fi dorit să
ceară să fie lăsat aşa, cu compresele şi bandajele pe ochi. Dacă
nu va mai vedea niciodată?
Numai că figura doctorului Forster îi apăru într-o lumină
neclară şi plină de puncte roşii. Chipul medicului era uimitor
de lat, tânăr şi trandafiriu. îşi lăsase un colier de barbă şi îşi
pusese ochelari pentru a părea mai bătrân, însă tuleiele roşcate
şi cercurile uimite ale lentilelor îl întinereau şi mai tare, dân-
du-i aspectul unui sugar deghizat în student.
— Văd, a zis Hitler.
— Câte degete am aici? l-a întrebat Forster arătându-i trei.
— Trei, a şoptit Hitler gândindu-se că e luat de idiot.

215
 — Urmăreşte-mi arătătorul.
Hitler s-a uitat la mâna care mergea de la dreapta la stânga,
apoi de sus în jos. Simţea o contracţie dureroasă a feţei. S-a
strâmbat.
— Totul se restabileşte puţin câte puţin, nu vă faceţi griji.
— Aş putea primi câteva ziare?
— Da, dar mă îndoiesc că veţi putea citi.
— Trebuie. Pe-aici nu aud decât trăncăneli despre situaţia
Germaniei. Am nevoie de informaţii. >
Doctorul Forster i-a lăsat două cotidiene pe pat şi s-a înde­
părtat. înciudat, Hitler â constatat că literele formau o linie
continuă şi tangentă, pe care nu reuşea s-o descifreze. A oftat
enervat.
— Tovarăşi, a strigat Goldschmidt, tocmai sosesc în spital
nişte revoluţionari. Este vorba despre nişte marinari care s-au
revoltat. Trebuie să le arătăm că-i susţinem.
Hitler şi-a privit colegii de salon, pe care intervenţia lui
Goldschmidt îi însufleţise. Ia te uită, înainte de a le remarca
fizicul, nu realizase că Goldschmidt, Bruch şi celălalt jigărit de
colo, aşadar toţi trei liderii roşii din încăpere, erau evrei. Care
să fi fost legătura?
Un pastor a dat buzna înăuntru şi s-a făcut tăcere. Chipul
lui mâhnit era purtător al unei veşti proaste.
— Copii, a zis cu glas tremurător, Germania a capitulat.
Războiul e pierdut.
Cuvintele i-au fost urmate de linişte. Fiecare rănit îşi spu­
nea că a suferit şi a luptat pentru nimic.
— Suntem deci la bunul plac al învingătorilor şi trebuie să
ne rugăm lui Dumnezeu, nădăjduind în bunătatea lui.
Lucru încă şi mai crud: să pierzi e una, dar să ajungi să as­
culţi de duşman e altceva. Germaniei i se promisese o soartă
de sclav.
— Şi-asta nu-i tot, a adăugat pastorul. A căzut monarhia.
Kaiserul a abdicat. Germania este de-acum republică.
— Uraaa! a strigat Goldschmidt.

216
 — Uraaa! a repetat Bruch.
— Gura! a ţipat un amputat.
In cazul în care pastorul voise să mai spună ceva, nu a mai
putut-o face: încăperea devenise o adunare în care parlamen­
tarii îşi aruncau unii altora insulte.
Cu lacrimi în ochi, Hitler şi-a zis că avea să moară dintr-o
clipă-ntr-alta. Şi-a întors capul pe pernă şi s-a tânguit ca la moar­
tea mamei sale ori în timpul agoniei lui Foxl. Germania, care a
ajuns atât de sus, nu poate cădea. N ici eu.
Dintr-odată, în jurul lui s-a făcut întuneric. Şi-a ridicat
mâinile şi şi le-a mişcat prin faţa ochilor: nu le mai vedea. Era
un întuneric brun, sumbru, ce avea aceeaşi culoare cu argila pe
care dormise patru ani, pe care o apărase patru ani, pe care o
îmbrăţişa când se dezlănţuiau bombardamentele. Ajunsese şi
el pământ, fusese redat pământului. Cu siguranţă murise.
— Ochii mei! Ochii mei!
A început să urle.
Câţiva infirmieri s-au repezit să-l împiedice să se lovească
peste ochi. Doctorul Forster a sosit în grabă, i-a făcut o injecţie
calmantă şi a cerut să fie dus singur într-o cămăruţă.
Hitler căzuse într-o stare paradoxală, o indignare întreruptă
de leşinuri. Auzea, în depărtare, fără a înţelege ceva, discuţia
sau confruntarea dintre tânărul doctor Forster şi docentul Stei-
ner, şeful spitalului militar de la Pasewalk.
— Dacă vă spun că este o reacţie psihică...
— Termină să tot fluturi psihologia pe la toate colţurile,
Forster. Ţinând cont de amploarea recentei conjunctivite, a fost
de-ajuns o criză de lacrimi pentru a o reactiva. E acelaşi tip de
cecitate ca mai-nainte.
— Vă asigur că nu. De data asta este vorba despre un cu
totul alt tip de cecitate. Pacientul refuză să vadă. Doreşte să nege
că războiul a fost pierdut. Este o cecitate de origine isterică.
Domnule profesor Steiner, vă rog să-mi permiteţi să practic cu
acest pacient hipnoza.
— Iţi interzic.

217
 — De ce?
— N u cred în procedeele tale de şarlatan.
— Dacă nu credeţi înseamnă că le consideraţi inofensive.
Şi-atunci măcar lăsaţi-mă să-ncerc.
— Nu. Doar n-o să-mi transform spitalul intr-o baracă de
bâlci. Lasă pacientul în pace să-şi recapete vederea de unul
singur.
Profesorul Steiner a trântit uşa, convins că va fi ascultat.
— Cretin bătrân, a şoptit Forster printre dinţi.
Pentru el, era vorba despre conflictul dintre generaţii: ve­
chea gardă medicală nu suporta apariţia noului şi refuza totul
în bloc. S-a apropiat de Hitler, care gemea şi se răsucea pe pat.
— E prea tentant.
Chiar aşa, cine l-ar fi putut opri să facă exact ce-şi dorea cu
pacientul? Doar nu bărbosul acela antic de Steiner, care pro­
babil că deja se întorsese acasă pentru a-şi da pe gât şnapsul,
lăsându-i, ca în fiecare noapte, numai lui întreaga responsabi­
litate a spitalului.
— Cu-atât mai rău. O s-o fac. Şi-ntr-o bună zi va fi obli­
gat să admită că am avut dreptate.
Şi-a scos carnetul în care ţinea lista secretă a bolnavilor pe
care-i trata după metoda lui, prin sugestie hipnotică. In patru
ani de război, notase deja treizeci şi cinci de nume a căror
vindecare şi-o atribuia. Caporalul Hitler avea să fie, fără îndo­
ială, cel din urmă, înainte de a-şi deschide cabinetul particular
la Berlin.
A încuiat uşa, după care s-a aplecat deasupra bolnavului.
Nu era uşor de hipnotizat un pacient orb. In sfârşit, după două­
zeci de minute a simţit că i-a câştigat atenţia şi că a început să
se facă ascultat.
— Ridică mâna stângă.
Hitler a ridicat mâna stângă.
— Freacă-ţi urechea dreaptă.
Foarte încet, mâna stângă a lui Hitler a plecat în căutarea
urechii drepte, pe care a frecat-o.

218
 — Foarte bine. Acum îţi vei înscrie în memorie cele ce-ţi
voi spune. Şi va fi pentru tine tabla legilor în anii următori.
Dacă eşti de acord, dă uşor din cap.
Hitler a făcut-o. Forster a simţit că a realizat contactul
hipnotic.
— Adolf Hitler, Germania are nevoie de tine. E şi bolnavă,
la fel ca tine. Trebuie şi ea să se vindece, la fel ca tine. N u tre­
buie să-ţi mai ascunzi adevărul, nu trebuie să-ţi mai întuneci
ochii, trebuie să redevii lucid. Increde-te în destinul tău, Adolf
Hitler, încetează să te mai orbeşti şi atunci orbirea va înceta
de la sine. Regăseşte-ţi credinţa, Adolf Hitler, crezi în tine. Te
aşteaptă lucruri importante de făcut, o lume de reconstruit, o
viaţă de împlinit. Să nu mai eziţi niciodată. Să nu te laşi nici­
odată zguduit de evenimente. Urmează-ţi drumul. Fără în­
doieli. Viitorul este al tău. Dimineaţă, când te vei trezi, vreau
să-ţi regăseşti vederea ochilor. Germania o vrea. O datorezi
Germaniei.
S-a aplecat şi mai mult spre rănit.
— Fă-mi semn c-ai înţeles. Ridică puţin capul.
Hitler l-a ridicat.
— Te las să te odihneşti, Adolf Hitler. Mâine-dimineaţă voi
veni să verific dacă m-ai ascultat.
A descuiat uşa şi şi-a lăsat pacientul în întuneric.
După o jumătate de ceas, Hitler s-a ridicat brusc în capul
oaselor. A rămas aşezat, depăşit de intensitatea gândurilor. O
învolburare de idei i se rostogolea prin minte, însă acel torent
îi făcea bine, dându-i sentimentul că totul se clarifica.
— Gutmann, Bruch, Goldschmidt... toţi evrei. Din cauza
evreilor am pierdut războiul. Cum de nu mi-am dat seama mai
devreme? Ei, Gutmann, îţi revăd aerul încurcat din momentul
în care ţi-am luat de pe jos kipa. Cretinul de mine, n-am înţeles
că trădai. Războiul a fost pierdut fiindcă statul-major era plin
de evrei şi nu poţi fi şi evreu, şi german în acelaşi timp. Am fost
comandaţi de trădători. Erau în toate taberele, în toate ţările
din ăştia care nu cred în nimic fiindcă sunt evrei. Şi joacă pe
toate fronturile şi profită de toţi fiindcă sunt evrei. Ne-au

219
infectat sângele şi naţiile. Evrei pe front, evrei în spatele fron­
tului, care luau cu asalt administraţia şi politica şi care orga­
nizau greve ale muniţiilor. Dar finanţele şi economia nu tot
evreieşti sunt? N u e nimic mai nobil decât să ai pământul tău.
S-au substituit la bursă şi în societăţile pe acţiuni. Bine jucat!
Ne-au subminat şi ne-au ros lumea fără ca noi să ne dăm
seama. Maeştri ai aparenţelor. Maeştri ai măştilor. Vai, Scho-
penhauer, iertare! Nu înţelegeam de ce ai scris că evreii sunt
„maeştri ai minciunii". Sunt cu două feţe, germani aparent,
evrei în fond. Iartă-mă, Nietzsche, iartă-mă, Wagner! N-am
sesizat amploarea perspicacităţii voastre... Antisemitismul
vostru ar fi trebuit să mă ilumineze. In loc de asta, m-am ferit
de ura voastră, care mi se părea eterogenă. Iertare! Eram eu însumi
infectat de cultura evreiască, de universalism, de examinarea
critică. Au devitalizat inteligenţa germană, făcând din noi un
popor de profesori severi, de erudiţi tămâiaţi prin toată lumea.
Câtă făţărnicie! Ce capcană! Adevărata educaţie trebuie să fie
cea a forţei şi a voinţei! Vai, colonele Repington, deşi ai fost ofi­
ţer englez, nu greşeai când declarai prin ziare: „Din trei nemţi
unul e trădător." Ai dreptate. Un trădător şi doi imbecili. Un
evreu şi doi naivi fraieriţi, împachetaţi în foi de viţă, unşi la bot
cu cultură evreiască. Numai că, de-acum, aici sunt. Cu cre-
dinţa-n mine. Le voi arăta eu drumul cel bun. O să-mi întorc
torţa deasupra tranşeelor colcăind de şobolani, voi scoate la
lumină reţelele subterane care dau să ne înghită, iar noi nu reac­
ţionăm. Până la urmă, înfrângerea se va dovedi un lucru bun
pentru Germania. O criză adevărată, care va scoate la lumina
zilei virusul până acum invizibil. Iartă-mă, Nietzsche! Iartă-mă,
Wagner! Iartă-mă, Schopenhauer! De-o sută de ori mi-aţi spus
ceea ce am aflat în seara aceasta ca revelaţie. Ca iluminare.
Degeaba ne previn medicii, tot ne mai speriem mai tare de
ciumă decât de tuberculoză. Fiindcă ciuma este spectaculoasă,
face ravagii, e rapidă, pe când tuberculoza e tăcută şi cronică.
Şi dintr-odată, omul stăpâneşte ciuma, pe când tuberculoza îl
stăpâneşte ea pe el. Această catastrofe era necesară. De acum,
microbii sunt demascaţi. Trebuie organizată vindecarea. Eu voi

220
fi medicul Germaniei. Şi voi eradica rasa evreiască. îi voi
denunţa, îi voi împiedica să se reproducă şi-i voi evacua undeva,
aiurea. Să se ducă să mânjească altceva, nu ce e german. N-am
să dau greş. Cred în misiunea mea. Din seara asta spun adio
lucrurilor călduţe. Fiindcă lucrurile călduţe, moderaţia sunt
şmecherii evreieşti. Voi lucra sistematic, la nivel uriaş şi fără
nuanţe. Ia să privim noi universul: e loc în el pentru spiritul
critic? Nu. Totul este condus de forţă. Luna se învârte în jurul
pământului fiindcă pământul este mai puternic. Pământul se
învârte în jurul soarelui fiindcă soarele este mai puternic. Atrac­
ţia este domnia forţei. Omul nu se poate da la o parte din uni­
vers. Aşa că voi merge drept înainte, Iară vreo slăbiciune. Asta
mi-e misiunea.
La ora opt, doctorul Forster a intrat în cameră, a tras per­
delele şi l-a trezit pe cel ce dormea. Hitler a deschis ochii. A
urmărit razele care se strecurau dinspre lucarnă spre pat. Şi i-a
zâmbit doctorului Forster. Vedea.
Medicul a ieşit, s-a sprijinit de peretele coridorului, şi-a
scos carneţelul secret şi a trecut, satisfăcut, aceste trei cuvinte:
,Adolf Hitler: vindecat."

„Dragă Lucia,
Cum să-mi fi închipuit că revenirea la pace avea să fie atât
de dezamăgitoare? Timp de patru ani, sub foc în tranşee, la spi­
tal alături de tine, mi-am economisit energia visând la După.
La acel D upă care ar fi venit după toate acele orori, la acel
După care ar fi justificat faptul că am pornit împotriva a toţi
şi a toate. Ei, şi acel După a sosit. Şi e crud. E gol. E dureros.
După ce l-am îngropat pe Bernstein, Neumann şi cu mine
ne-am întors la Viena. S-a dovedit insuportabil, aveam senzaţia
că suntem bătuţi în cuie, de vii, pe amintirile noastre. Bern­
stein era peste tot, în atelierul pe care l-am recuperat, în ta­
blourile pe care i le-am putut admira din nou, în cafenelele în
care intram împreună, la Academia de Arte Frumoase, unde
ni s-a cerut să ţinem o cuvântare prin care să-l elogiem pe

221
„valorosul nostru camarad mort în luptă“, de parcă noi pe
soldatul Bernstein doream să-l sărbătorim... Ne-am regăsit
lumea, însă e o restituire falsificată. Totul ne răneşte în Viena
lui 1919: splendoarea ei - de parcă nu ar fi fost afectată de răz­
boi noul ei tineret - realizez că am împlinit treizeci de ani
xenofobia accentuată care te face să te temi de alte războaie,
nesfârşitele discuţii intelectuale de care nu mai am puterea să
fiu interesat după patru ani de barbarie.
De la moartea lui Bernstein, Neumann mă îngrijorează.
Pierderea prietenului nostru l-a afectat atât de tare, încât nervii
lui, zguduiţi, incapabili să suporte un asemenea şoc, i-au trans­
format durerea în ură. La început a aruncat cuvinte grele îm­
potriva războiului, comandamentului, doctorilor neputincioşi,
întorşi aici, şi-a îndreptat ura contra celor din spatele frontului,
celor care-au stat ascunşi, a profitorilor, a celor care-au avut tu­
peul de a munci şi de a prospera, pe când Bernstein era trans­
format în carne de tun. Când intrăm prin ateliere, când trecem
pe la negustorii de artă, nu găseşte decât cuvinte dure împotriva
acelor mâzgăleli „care nu valorează nici cât o schiţă a lui Bern-
stein“. Ieri a trebuit să-l ţin cu forţa fiindcă tocmai se pregătea
să-l omoare-n bătaie pe un colecţionar care a avut ghinionul
de a mărturisi că nu ştia cine a fost Bernstein. Uluit şi el de
accesul de violenţă, a căzut de acord cu mine că aşa nu mai
putea continua. De atunci, mi-a lăsat impresia că s-a potolit,
până când am realizat că a început să-şi folosească în alt scop
violenţa... dar despre asta o să-ţi povestesc ceva mai departe.
Mi s-a întâmplat ceva bizar. Am trăit o noapte extraordi­
nară, asemănătoare cu cea petrecută alături de tine, din cămă­
ruţa agonicilor.
întors în atelier, am constatat că mâna, ochiul, spiritul şi altele
ruginiseră. Ca un pianist întors din vacanţă, m-am apucat şi eu
de game: crochiuri rapide, naturi moarte, copii după maeştri.
Am tot stricat hârtie şi pânză pentru a-mi regăsi tehnica. în
fond, eram destul de bucuros că făceam acele lucrări ce aveau
drept destinaţie pubela, pentru că aşa evitam să mă gândesc la două
probleme majore ale picturii: stilul şi subiectul.

222
 După cum ţi-am mai explicat, soră Lucia, sunt un pictor
care are mult talent, însă nici urmă de geniu. îmi lipseşte
unicitatea. Aceasta era problema de care mă izbeam în pragul
războiului: îmi dezvoltasem o mare abilitate tehnică fără a şti
deloc ce să fac cu ea. Un multimiliardar care nu avea nici cea
mai mică dorinţă de a cumpăra ceva. Un dicţionar de opt mii
de pagini care nu avea nimic de spus. Sigur, uneori exprimam
sentimente pe pânzele mele, dar sentimente convenţionale sub
formă convenţională.
într-o noapte, descurajat de sterila mea virtuozitate, m-am
lăsat să fac ce s-o nimeri. Am desenat la întâmplare, aducând
laolaltă elemente fără nici o legătură între ele, aşa cum face
imaginaţia noastră în timpul viselor. Era ceva amuzant, dar
însemna şi furie, furia de a o rupe cu perfecţiunea academică.
Am desenat o bună călugăriţă - poate că tu erai, soră Lucia -
care zbura în mijlocul unui stol de pescăruşi. Şi stolul acela
triunghiular de pescăruşi ataca o escadrilă de obuze negre şi
ameninţătoare. Dedesubt, era o plajă imensă, de un galben pai,
în timpul refluxului. Pe cer am aşezat stele-de-mare, iar pe
nisip stelele cerului. Pe plajă am adăugat câteva stânci, unele
necolţuroase şi onctuoase, care, sub cărbunele meu, se trans­
formau în femei goale, unele lascive, oferindu-se, altele în
cuplu, făcând dragoste. Nu înţelegeam nimic din ce făceam,
însă mă bucuram ca un puştan care joacă o festă cuiva. Apoi,
din pietre, am făcut să apară nişte foci minuscule, nişte bebe­
luşi de focă cu ochi mari, expresivi, mici fiinţe albe, rotunjoare
şi emoţionante pe care nu aş şti să le descriu altfel decât prin
cuvântul „drăgălaşe". Imediat ce le-am împopoţonat şi cu ul­
timul fir de mustaţă, am simţit nevoia de a le asasina. Da, m-ai
înţeles bine, soră, am luat culorile şi am început să găuresc cu
răni roşii tot ce îmi luase atâta timp să fac, adăugând chiar şi
băltoace de sânge. După care am pictat o girafă imensă. Nu
mă întreba de ce, fiindcă nu aş fi în stare să-ţi răspund. Să
spunem că tabloul avea nevoie de un element vertical, iar gi­
rafa îndeplinea această funcţie. De altfel, nu am terminat-o, în
locul picioarelor desenând baza turnului Eiffel. Am simţit

223
nevoia să umplu colţul din dreapta sus şi, în locul unui astru,
am făcut un soare-orologiu, o creaţie monstruoasă şi hibridă,
care încălzea şi, totodată, indica ora cu ajutorul mai multor
cilindri, şuruburi, scripeţi, roţi dinţate, un mecanism a cărui
alcătuire m-a absorbit de parcă ar fi fost ceva vital.
Am realizat toate acestea cu pensulele cele mai fine, cu grijă
de maniac, ca-n pregătirea unei farse. Tabloul l-am numit încă
un pahar? sau Zgomotul care m-a făcu t insomniac. Pentru mo­
ment, titlul m-a făcut să râd atât de tare pentru caraghioslâcul
lui imbecil, încât m-am hotărât să-l integrez în tablou, scriin-
du-1 cu litere mari în josul pânzei. Epuizat, dar satisfăcut, n-am
mai avut putere nici măcar să urc pentru a mă culca şi am ador­
mit pe bancheta pe care altădată se aşezau modelele.
La trezire, l-am zărit pe Neumann, care examina pânza la
lumina zilei. M i s-a făcut teribil de ruşine şi m-am prefăcut că
dorm în continuare. Numai că Neumann nu se dădea dus, ci
9. rămas în faţa tabloului examinându-1, studiindu-1.
— Ştiu că e ridicol! i-am zis de la distanţă.
N u mi-a răspuns.
— M-a apucat şi pe mine aşa..., am încercat să mă justific.
L-am făcut doar ca să mă liniştesc, fără să mă gândesc. O să ia
Şi-ăsta drumul pubelelor, ca toate celelalte. Neumann, lasă ta­
bloul şi nu mai face mişto de mine.
— Realizezi că e excelent?
Nu-ţi mai povestesc, soră Lucia, ce scandal a izbucnit între
noi. Am urlat unul la altul mai multe ceasuri, fiindcă nu reu­
şeam să accept că luase în serios o eboşă executată într-o noapte
care nu mai ştiusem ce altceva să fac. N u suportam nici
admiraţia pe care o dovedea pentru ceva faţă de care nu depu­
sesem nici un efort şi, prin urmare, dispreţul faţă de toate stră­
daniile de rezultatul cărora eram uneori mândru. Cât despre
el, era indignat de orbirea mea.
— Cretinule, ai realizat prima ta operă originală şi refuzi
să te înţelegi pe tine însuţi? Tocmai ai dus la bun sfârşit o pic­
tură freudiană, o lucrare care lasă inconştientul să se manifeste,
care funcţionează prin asociaţie liberă şi îţi exprimă sentimen-

224
tele într-un mod modern. Totul e reuşit: contrastul dintre stil -
academic, ca să nu-i zic „pompier" —şi poezia sălbatică, excen­
trică; legătura titlului cu tabloul; apoi...
— Păi titlul nu-nseamnă nimic!
— Ce tot spui? încă un pahar? sau Zgomotul care m-afăcut
insomniac este limpede războiul în viziunea ta. Ai luptat în
Champagne, de unde paharul şi culoarea plajei... Zgomotul
care te-a făcut un insomniac este cel al obuzelor. Tabloul de­
scrie oroarea pe care ţi-o provoacă războiul.
Incredibil. îmi explica totul, pe când eu eram convins că
nu răspunsesem decât unor pulsiuni incoerente. Analiza ceasul
industrial care mânca timpul oamenilor, girafa-turn Eiffel care
dovedea atracţia mea profundă pentru Franţa, lupta egală a
Binelui şi a Răului prin înfruntarea dintre păsări şi obuze etc.
Amuţeam pe măsură ce mă lumina ce făcusem.
A conchis:
— Până acum nu ai fost în stare să ajungi pictor fiindcă
ţi-ai închipuit că trebuie să ţii totul sub control. în noaptea asta
ai devenit pictor fiindcă, pentru întâia oară, ai lucrat liber. Ai
avut sentimentul incoerenţei, deşi pur şi simplu exprimai un
sens care te-a depăşit. Pentru mine, pictorul Adolf H. în noap­
tea asta s-a născut.
Zguduit, n-am mai protestat şi m-am hotărât să mai încerc
o dată aventura. După câteva săptămâni, am fost nevoit să ad­
mit că Neumann avusese dreptate. în sfârşit îmi găsisem dru­
mul, fără să-mi fi dat seama, aproape din neatenţie.
Noaptea aceea deci m-a adus către o alta. Către noaptea
noastră, soră Lucia. în ambele cazuri, noaptea vindecării şi
noaptea creaţiei, nu am fost în stare să înţeleg ce mi se întâm­
pla. De fiecare dată când mi se întâmplă ceva, trebuie ca alţii -
tu şi Neumann - să-mi explice despre ce a fost vorba. Şi cu
cât sunt mai răsfăţat, cu atât sunt mai nerecunoscător. N u reu­
şesc să admit cu uşurinţă că Dumnezeu există sau că inspiraţia
poate sosi. Este adevărat că totul nu ţine decât de interpretare
şi că suntem liberi să decidem dacă o noapte a fost mistică sau
medicală, inspirată ori delirantă. Totuşi, întrucât Neumann

225
m-a convins în privinţa picturii mele, am hotărât, dragă soră
Lucia, că mă voi lăsa prin urmare convins de tine în privinţa
credinţei. Admit contribuţia celuilalt la formarea destinului
meu. Deocamdată, nu este vorba decât despre voinţă, lucru fra­
gil, dar, cum spuneai în ultima ta scrisoare, sămânţa sfârşeşte
prin a deveni fruct.
Aceasta să fie bucuria de a ajunge pictorul care am visat
dintotdeauna să fiu? M-am retras în muncă fără a mai da aten­
ţie celor ce mă înconjoară. în jurul lui Neumann se ţesea o
tragedie pe care aş mai fi putut-o opri şi pe care, din indife­
renţă, nici măcar nu am observat-o. A fost nevoie ca ... Dar să
reiau povestea de la început.
Toate semnalele îmi fuseseră oferite, nu ar fi trebuit decât
să le interpretez, să fac legătura între ele, pentru a împiedica
inevitabilul. Şi Neumann traversa o perioadă dificilă pe plan
artistic. Spre deosebire de mine, era plin ochi de idei, dar îi
venea greu să le pună în practică. Era atins de viciul teoretic:
întreaga energie se orienta în direcţia concepţiei şi nu-i mai
rămânea şi pentru realizare. Lucrul acesta îl făcea strălucitor şi
stimulativ în conversaţie şi dezamăgitor atunci când îşi
prezenta unul dintre rarele desene. La întoarcerea la Viena, s-a
decis să se vindece de epuizările doctrinare pentru a se putea
lupta în sfârşit cu materia. Şi s-a închis la el în atelier.
într-o zi, când a acceptat să trec pe la el, am putut constata
dimensiunile dezastrului. Neumann făcuse doar Bernsteini, la
drept vorbind nişte sub-Bernsteini.
— N u ţi se pare genial? m-a întrebat cu o înfierbântare
suspectă.
— E ... uluitor.
— Uită-te la detaliul ăsta, din stânga. Ai putea jura că e
Bernstein.
— Aici ai dreptate, chiar ai zice că e un adevărat Bernstein.
A roşit de plăcere. Cum să-i fi explicat că ceea ce amândoi
admiram la Bernstein nu mai aveam cum admira şi la el? Cum
să-mi fi găsit curajul de a-i arăta că un detaliu de execuţie care-1
făcea pe Bernstein unic şi genial în cazul pânzei lui nu mai era

226
decât un palid manierism? Nu reuşeam să depăşesc obstacolul.
Cu siguranţă aş fi greşit. Dar poate că aş fi putut să-i mai
frânez căderea-n infern.
Neumann m-a întrebat dacă ar fi fost posibil să se mute în
camera lui Bernstein. Am fost de acord. După care s-a apucat
să scoată hainele lui Bernstein şi să le probeze în joacă. Lucru
care m-a mişcat. După care a început, serile, să iasă prin locuri
pe care nu le cunoşteam. în pofida faptului că vorbea doar în
şoaptă şi a discreţiei sale, tot auzeam uneori că se întorcea însoţit,
însă până dimineaţa persoana respectivă dispărea invariabil.
Câteva zile am fost nevoit să plec pentru a le vizita pe mă­
tuşa Angela, pe sora şi pe nepoata mea. întorcându-mă mai
devreme decât prevăzusem, am intrat în atelier imprudent,
fără a mai bate la uşă, pentru a-i da prăjituri de la ţară, şi l-am
descoperit pe Neumann gol, mângâind un bărbat, gol şi el.
Culcaţi fiind amândoi, poziţia era lipsită de echivoc...
M-am bâlbâit, ba chiar cred că mi-am şi cerut scuze, după
care m-am dus să mă închid la mine în atelier. Totul devenea
limpede: Neumann se lua după Bernstein. Neputând ţine
doliu după prietenul nostru, s-a decis să-l facă să trăiască în el.
Când am rămas singuri, am observat că nici măcar nu se
jena de ceea ce descoperisem, din contră, surprinzându-1 în fla­
grant delict de identitate bernsteiniană, îl confirmasem în pos­
tura noii sale fiinţe. Exulta.
M-am dovedit foarte dur. Deşi nu spusesem nimic, timp
de mai multe săptămâni, pe jumătate din indiferenţă, pe jumă­
tate din respect, de data aceasta l-am copleşit.
— Bernstein e mort. Nu-1 vei învia imitându-1. Ai apucat-o
pe-un drum greşit. Picturile tale nu au nici o valoare. Şi sunt con­
vins că nici iubirile tale nu au vreo valoare, fiindcă eşti un bărbat
căruia-i plac femeile. Te minţi rău de tot pe rine însuţi. Şi pe mine.
Am senzaţia că mi-am pierdut doi prieteni, pe Bernstein în război
şi pe Neumann la-ntoarcere. Amândoi au dispărut.
Nu a protestat.
A rămas în stare de prostraţie. Apoi, după două ore de tă­
cere, mi-a răspuns simplu că aveam dreptate.

227
 Şi s-a întors la el în atelier.
Când am auzit un zgomot de scaun căzând, am înţeles pe
loc. Am spart uşa. Se spânzurase.
L-am luat în braţe, cum ai făcut si tu cu mine, soră Lucia,
şi i-am vorbit toată noaptea.
I-am spus că nu trebuia să-şi întoarcă amărăciunea împo­
triva lui însuşi. Că, de acum, după acea încercare, o să-i dispară
tristeţea şi va trebui să-şi reia viaţa. I-am spus că nu avea decât
o singură cale de a supravieţui războiului, şi aceea era uitarea. Se
lăsase prins de trecut, de Bernstein, de grozăvie. Trebuie să pu­
nem cruce tuturor acelor lucruri, cum am pus şi-n Champagne,
pe mormântul prietenului nostru, şi să trecem la altceva. Prin
uitare. Prin amnezie. Să ne-mbătăm cu noutate. Să ne ameţim
cu modernitate. Să nu mai privim niciodată în urmă. Pe Bern­
stein abia de apucasem să-l cunoaştem. De război nu ne vom
mai aminti.
In zori, Neumann a izbucnit în lacrimi şi am ştiut că a câş­
tigat. Vom pleca - vom fugi? - amândoi, chiar diseară şi pentru
totdeauna la Paris. Fireşte, şi Parisul era tot o idee a lui Bern­
stein, însă numai o idee. Nici fantoma, nici amintirea lui nu
ne vor urmări. Neumann îşi va reveni. Iţi voi trimite noua mea
adresă imediat ce voi avea una.
Ironie a vieţii: de dimineaţă am terminat de gravat pe acea
placă comemorativă numele studenţilor morţi pe front, placă
ce va fi pusă în holul Academiei de Arte Frumoase. Am scris:
SA NE AMINTIM ÎNTOTDEAUNA. Diseară însă vom pleca
având altă deviză: să uităm pe veci.
Al tău Adolf H .“

întors vindecat de la Pasewalk, Hitler şi-a regăsit cazarma

condusă de consilii muncitoreşti. Bavaria intenţionase să facă
o revoluţie ca la Moscova. în fruntea Miinchenului Roşu se
găsea Eisner, un socialist, jurnalist, de origine evreiască. Asasi­
nat după câteva luni de către un tânăr aristocrat, şi-a lăsat ţara
să alunece în haos şi în anarhie. în primăvară, trupele contra­

228
revoluţionare ale Reichswehr-ului şi Freikorps veniseră să resta­
bilească ordinea, condamnând principalii responsabili la moarte
şi pe ceilalţi la şaizeci de ani de închisoare.1
Hitler plutise luat de valul evenimentelor, având o singură
obsesie: să facă totul pentru a rămâne în armată. Astfel fusese
roşu, apoi alb, revoluţionar, apoi contrarevoluţionar, dând do­
vadă de un oportunism coerent. Supravieţuise cu greu. De
două sau trei ori fusese obligat să ia cuvântul în public pentru
a-şi electriza combatanţii: ar fi trebuit să apere ideile social-
democrate şi, după cum îi era obiceiul, nu reuşise să reţină atenţia
auditoriului, fiind repede împins jos de pe scenă, umilit. La
revenirea la putere a dreptei, unica posibilitate de a rămâne în
armată era să devină „agent de propagandă11. Se înscrisese cu
moartea-n suflet, neavând altfel altceva de ales decât demobili­
zarea, adică strada.
După episodul roşu, armata, prin persoana căpitanului
Mayr, şi-a stabilit, într-adevăr, ca prioritate reeducarea solda­
ţilor, pentru a-i învăţa gândirea corectă: naţionalismul şi anti-
bolşevismul. Căpitanul Mayr a rechiziţionat nişte săli ale
Universităţii din Miinchen şi a încercat să formeze personali­
tăţi capabile să-i îndoctrineze mai apoi şi pe ceilalţi. Deocam­
dată îşi chema oamenii la cursuri de istorie politică şi de istorie
economică.
Totul plecase de la un simplu incident.
Istoricul Karl Alexander von Miiller, un bărbat uscat, cu o
barbă la fel de aristocratică precum numele pe care-1 purta,
tocmai îşi aduna dosarele, la încheierea unuia dintre cursurile
pe care le susţinea, şi se pregătea să părăsească amfiteatrul, când
a remarcat o agitaţie neobişnuită.
Mai multă lume se adunase în jurul unuia dintre învăţăcei,
unul mai în vârstă, slăbănog şi insignifiant, al cărui nume
Miiller nu şi-l amintea, dar care-i atrăgea de fiecare dată atenţia

1. Reischswehr. armata Republicii de la Weimar, 1919-1935. Frei-

korpr. grupare paramilitară apărută după Primul Război Mondial în Ger­
mania, 1919-1921.

229
cu mutra lui de biet câine rătăcit, obosit, gata să urmeze pri­
mul stăpân ce i-ar fi promis un blid de mâncare.
Acesta se transformase pe neaşteptate. Vorbea cu voce joasă
şi guturală, se indigna şi toată lumea-1 asculta. Alexander von
Miiller s-a apropiat. Fără să-şi dea seama, a început şi el să-l
asculte.
Bărbatul acela dovedea darul bizar de a-şi forţa auditoriul
să ciulească urechea şi să-i împărtăşească emoţiile. Suferise o
veritabilă metamorfoză. Ochii lui de timid, de un albastru spă­
lăcit, de obicei plecaţi în pământ, se deschideau, ajungeau la
un albastru mistic, părând să descifreze în depărtare, la orizont,
adevăruri pe care numai el le percepea şi pe care numai vocea
lui le-ar fi putut dezvălui ulterior, cu putere. Bărbatul vorbea
ca un profet, ca un inspirat. Părea constrâns, în pofida lipsei
lui de chef, să spună ce avea de spus, constrâns de onestitate,
devotat, deşi ar fi preferat să tacă. Trupul îi suferea, sfâşiat, luat
pe sus, zguduit de violenţa revelaţiilor care-1 străbăteau, deve­
nind trup de sfânt, trup stigmatizat. Şi gâtul dădea impresia
că nu va rezista până la finalul mesajului pe care trebuia să-l
elibereze. Ce dovadă mai eficientă de bună credinţă? şi-a zis
Karl Alexander von Miiller ca un expert ce se afla. Cum să con­
vingi mai bine că ai dreptate, dacă nu arătând că stai să mori
pentru adevărul tău? Oratorul avea ceva de martir. Ardea. Se
consuma pentru a mărturisi. Şi totuşi, avea o energie continuă,
explozivă, bubuitoare, care iradia din el, ba chiar aveai senzaţia
că energia aceea creştea pe măsură ce omul vorbea. După care
aceeaşi energie se transmitea celor de faţă.
Karl Alexander von Miiller s-a surprins aprobându-1, odată
cu ceilalţi. Şi a chicotit pe dinăuntru. „Uite un adevărat orator
popular."
După care, contagiat şi el, şi-a pierdut distanţarea critică şi
s-a pus să aprobe din cap de fiecare dată când insul repeta
hotărât o nouă idee. Ansamblul constituia o diatribă virulentă
împotriva evreilor, pe care bărbatul îi detesta, pe care-i acuza de
tot răul posibil, pe care voia să-i alunge din Germania.

230
 Un gând l-a sedus pe Karl Alexander von Miiller. Studen­
tul îi asigura pe toţi că antisemitismul lui, de dată recentă, nu
se baza pe emoţie, ci pe fapte, făcând distincţia între antise­
mitismul afectiv, care duce la pogromuri şi la alte violenţe ine­
ficiente, şi antisemitismul lui, unul „raţional", care viza eradicarea
evreilor de pe teritoriul german. Alături de el, te simţeai în­
dreptăţit să fii antisemit, fiindcă antisemitismul devenea o ati­
tudine obiectivă, ştiinţifică, modernă.
Deodată, Karl Alexander von Miiller s-a scuturat pentru a
alunga asemenea gânduri, doar era absurd! Insul anunţa, la
drept vorbind, ceva mai rău decât un pogrom, lansa un apel
la o violenţă inimaginabilă şi până şi el, Karl Alexander von
Miiller, profesor universitar, fusese cât pe ce să cadă în capcană
din cauza acelei retorici. „Hotărât lucru, e un om remarcabil."
A alergat în biroul directorial, l-a adus în sală pe căpitanul
Mayr şi l-a invitat să asiste la scena în desfăşurare.
— Formidabil, aveţi dreptate, a mormăit Mayr.
— Cine e? a întrebat Miiller.
— Caporalul Hitler din regimentul List.
C a bun cunoscător al problemei, Mayr admira spectacolul
cu ochii pe jumătate închişi, ca un motan gras şi satisfăcut.
— Are tot ce trebuie. Clanţă. Vehemenţă. îl vom folosi.
Când grupul s-a risipit, s-au apropiat de caporalul Hitler.
— Sunteţi un orator înnăscut, i-a spus Mayr.
— Eu? Păi...
Hitler a dat să protesteze, să le declare că nu fusese nici­
odată în stare să vorbească în public, dar s-a abţinut amintin-
du-şi în ultimul moment că supravieţuirea lui depindea de
contractul cu şcoala.
— Bravo, a adăugat Karl Alexander von Miiller. Stăpânire
a discursului. Ruperi de ritm. înflăcărare. Impetuozitate. îm ­
părtăşire a emoţiilor. Deja sunteţi un profesionist extraordinar.
Hitler ar fi vrut iarăşi să precizeze că doar intervenise spon­
tan, atunci când unul dintre studenţi, la încheierea cursului,
luase apărarea unui evreu şi că, ei bine nu, asta nu putea suporta.

231
 — Vă angajăm ca ofiţer instructor pentru reeducarea mo­
rală a armatei. începeţi de săptămâna viitoare. Felicitări.
— Felicitări.
I-au strâns mâna şi s-au îndepărtat.
Hitler i-a privit plecând, cu inima bătându-i puternic în
piept. Până la urmă, avusese dreptate! întotdeauna crezuse că
ştia să vorbească şi că-şi putea împărtăşi convingerile mulţimii,
dar până în clipa aceea ceva îl împiedicase să acceadă la el în­
suşi, ceva îl oprea pe neaşteptate, îl reţinea, îl făcea ridicol şi prea
puţin convingător. Astăzi, rezistenţa aceea se risipise. îşi expri­
mase oroarea faţă de evrei şi setea de răzbunare după înfrân­
gerea umilitoare. Astăzi, în sfârşit, devenise bărbatul care visase
să fie. Ura îi oferise darul elocinţei.
D IC T A T O R U L V IR G IN
 „Demisionez.
Aţi mers împotriva dorinţelor militanţilor, punând destinul
partidului muncitoresc naţional-socialist în mâinile unui om
ale cărui idei sunt incompatibile. Nu mai am cum să aparţin
unei asemenea mişcări. Plecarea mea este irevocabilă.
Adolf Hitler.“

Bărbaţii din comitet s-au privit unii pe alţii plictisiţi.

— Ia te uită: primadona a mai făcut o criză de nervi.
— Diva Hitler ne sleieşte de puteri.
— De câte ori a mai demisionat?
— Ia mai ducă-se naibii! Partidul a existat şi fără el. Şi-o
să existe şi după.
O tăcere dubitativă a urmat acestei observaţii. Fiecare în­
cerca să se convingă de adevărul aserţiunii. Dar ce alt tribun
aveau? Cine mai ştia să transforme şi cea mai neînsemnată
adunare într-un spectacol exaltam de circ? Cine mai putea de­
clanşa aclamaţii nesfârşite? Cine mai putea provoca spontan
atâtea adeziuni? Cine ar mai fi deblocat fonduri? Cu cine s-ar
mai fi putut afişa pentru a seduce publicul?
— Ştiu ce gândiţi, dar nu-i exageraţi importanţa. Hitler nu
e decât un tambur-major.
— Da, dar ce tambur-major! Altul mai bun n-avem.
— Doar n-o să încredinţăm conducerea partidului unui
tambur-major.

235
 — Vă atrag atenţia că deja am făcut-o. I-am propus de două
ori funcţia.
)

— Şi de fiecare dată a refuzat-o.

— De ce?
— De ce, ce? De ce i-am propus-o? Sau de ce a refuzat-o?
Din nou s-a aşternut liniştea. Hitler refuzase conducerea
partidului sub pretextul că nu avea nici un talent organizatoric.
Comitetul considerase atitudinea o dovadă de onestitate. Se în­
trebau acum dacă nu cumva o făcuse pentru a obţine şi mai mult.
— E nebun. îşi dă seama ce riscă dacă îi acceptăm demisia?
— Păi doar o acceptăm.
— Linişte! Va rămâne singur şi va fi obligat să pună bazele
unui nou partid.
— Şi ce dacă? E treaba lui.
— Ca de obicei, joacă pe totul sau nimic. Fără compro­
misuri.
— Nici noi nu vom face compromisuri. N-are decât să plece.
Cale bătută... Adio!
— Sigur că da, însă închipuiţi-vă că-şi pune bazele propriei
mişcări. Şi va reuşi. Majoritatea militanţilor noştri îl vor urma.
Mai ales dacă va face pe martirul, chestie care-i reuşeşte foarte
bine...
— Şi dacă?! Ce propuneţi? Doar n-o să ne ducem să-i că­
dem în genunchi?!
Peste câteva zile, pe 29 iulie 1921, Hitler devenea conducă­
torul unic al Partidului Naţional-Socialist.
Se uita la mulţimea care-1 aclama, în picioare, dăruindu-se
cu totul strigătelor, isteriei, mângâierilor ei. Se gândea la dru­
mul parcurs în trei ani, de la funcţia de propagandist în armată
până la aceea de tribun politic, de la micul grup care se întâl­
nea prin sălile din spate, lugubre, ale unor cafenele, fără legiti­
maţii, ştampile, imprimate, afişe, grupusculul cu funcţionare
democratică, pe vremea aceea având tot atâţia membri ai comi­
tetului câţi militanţi, până la mulţimea care-1 votase cu o largă
majoritate, îi recunoştea amplitudinea de şef, fiind încadrat de
o gardă de corp pe cât de bine dotată muscular, pe atât de înar­

236
mată, care-i purta sus stindardele. Hitler era mai ales mândru
de simbolul nazist, ultima lui ispită artistică: svastica neagră
în cerc alb, pe fond roşu, spre a-i atrage şi pe cei de stânga.
— H eil Hitler! Trăiască comandantul!
Cunoştea toate lucrurile rele pe care le afirmau despre el
politicienii şi jurnaliştii: agitator, minte înfierbântată, efemeră
celebritate de provincie, caporal necioplit, lipsit de statura unui
şef de stat. El, care era prompt în a insulta cancelari şi miniştri,
el, a cărui limbă de viperă ucidea cu discursul tot soiul de ofi­
cialităţi, suportase la început foarte greu să fie tratat la fel. Cri-
ticile îi răniseră carnea egoului nou născut, dar deja lipsit de
măsură. Considerase o necuviinţă ca „oamenii serioşi" să nu-i
cadă în genunchi odată cu mulţimea, o nedreptate ca glumele
proaste să fie egale cu succesele. După care a sesizat ce avantaje
putea obţine din respectiva subclasare: dacă nu era observat
sosind, lumea nu se va mai feri prea tare de el. Centriştii şi
dreapta tradiţională îşi închipuie că au scăpat de mine, facân-
du-mâfanatic, or eu nu suntfanatic. în schimb, e în interesul meu
să mă creadă aşa. Cadrele mişcării noastre mă consideră moale
şi ezitant în fa ţa anumitor decizii, ceea ce îmi permite sâ-i stâr­
nescpe unii împotriva altora fără să-şi dea seama. Toate nimicu­
rile astea sunt atât de convinse de importanţa lor, încât nici măcar
o clipă nule dă prin cap că-i manevrez ca pe nişte marionete. Ştiu
bine ce pasiuni nesănătoase îi pun în mişcare. Să ţinteşti la bază
înseamnă să ţinteşti bine.
Hitler înţelesese ceva ce nu va spune niciodată nimănui: se
adresa doar sentimentelor negative ale mulţimii. îi trezea furia,
ura, ranchiuna, decepţiile, umilinţele. Şi era uşor, fiindcă mai
întâi în el le descoperea. Oamenii îl idolatrizau fiindcă se
exprima cu inima, dar nu observaseră că era vorba numai de­
spre partea întunecată a inimii.
Hitler descoperise secretul din propria experienţă.
Pentru prima oară se punea problema de a uni doi tineri
fericiţi. Hitler nu se pregătise cu nimic, contând, ca de obicei,
pe improvizaţie: la masa de nuntă, ridicase paharul şi începuse
să se bâlbâie. Cum ştia că se încălzea greu, nu s-a îngrijorat.

237
Numai că au trecut câteva minute şi nu s-a întâmplat nimic în
afară, poate, de o jenă împovărătoare însoţită de sentimentul im­
posturii. A ieşit din încurcătură intonând un cântec vienez şi
convingându-i cu greu pe convivii dezamăgiţi să cânte odată cu
el. S-a aşezat încremenit. Să-şi fi pierdut harul? A doua zi, neliniş­
tit, s-a agăţat de un pretext oarecare, la întâlnirea comitetului,
pentru a lua cuvântul şi a se lansa într-o nesfârşită diatribă. Uf,
harul revenise! Nu fusese vorba decât despre o pană de moment.
A doua oară i-a permis să înţeleagă ce i se întâmpla. I se ce­
ruse să facă un elogiu funebru. Mortul era un viteaz despre
care nu putea vorbi decât de bine, lucru care l-a amuţit iar pe
Hitler, aşa că s-a prefăcut că se simte rău pentru a scăpa de sar­
cină. Pentru a se putea desfăşura, harul lui avea nevoie de emo­
ţii agresive.
Deşi un sangvin, Hitler se analizase la rece. Trecând prin
respectivele experienţe, înţelesese cum îi acţiona carisma: râcâ-
ind ranchiunele, rupând cojile, făcând să sângereze cicatricile,
pentru ca apoi să propună soluţii elementare, simplismul so­
luţiei trebuind să fie direct proporţional cu durerea provocată.
Nu trebuia nimic rafinat. Ci denumit. Era nevoie să fie arătaţi
cu degetul ţapii ispăşitori: evreul, Franţa, Marea Britanie, re­
publica, bolşevismul. Uneori, ţapii ispăşitori puteau fi aduşi la
un loc pentru a obţine un efect superior: astfel, evreul şi bol­
şevismul, transformaţi în iudeo-bolşevic, asigurau superbe acla­
maţii finale, buchetul optim fiind obţinut din amalgamul
evreu-bolşevic-republican. Bineînţeles, în ultima clipă ura tre­
buia înlocuită cu o valoare ardentă, în aşa fel încât participanţii
să se poată simţi investiţi şi să răspândească un discurs optimist
către exterior. Hitler se întorcea atunci la Germania, cu care
îşi începuse discursul şi cu care-1 închidea, ca o concluzie, lă­
sând astfel impresia că despre altceva nici nu vorbise.
H eil H itler! Uraaa! Pleca de la tribună înainte de a fi scăzut
intensitatea aplauzelor, îşi punea impermeabilul, lăsându-se
felicitat de câţiva subalterni, o lua repede pe la ieşirea artiştilor,
se arunca în maşină şi făcea semn şoferului să demareze.

238
 Distrat, privea Miinchenul întrebându-se dacă cei din sală
mai băteau încă din palme, în speranţa că el se va întoarce pe
scenă. Ofta melancolic. De fiecare dată dispărea, lăsându-şi
auditoriul înfometat de cuvintele lui, doar acesta era însuşi prin­
cipiul seducţiei. întârzierile şi plecările precipitate contribuiau
tot atât de mult la construirea legendei Iui cât discursurile.
— Paul, mergem la doamna Hofmann.
Avea dreptul la puţină odihnă după agitaţia din ultimele zile.
încă o dată primise dovada că Providenţa avea grijă de el. Eve­
nimentele merseseră în favoarea lui: furiile, îmbufnările, demi­
sia îi aduseseră preşedinţia şi puterea absolută în partid. Fireşte,
şi le dorise, dar nu calculase nimic, acţionase mai degrabă la su­
părare, riscând totul. Duşmanii lui urmau să creadă că era un
strateg fără pereche. De acum ştia că, orice-ar fi fost să fie, tre­
buia să se conducă după propriile impulsuri, fie ele şi pericu­
loase. Ceva venit din ceruri îl recompensa şi-i confirma statutul
de fiu preferat.
Pneurile au scârţâit pe pietriş. Hitler s-a dus să sune la uşa
casei mari, burgheze, cu ferestrele împodobite milităreşte cu
ghivece de flori.
— Dolfi! Nu-mi vine să cred!
Hitler i-a sărutat mâna domnişoarei Carola Hofmann,
sarcină periculoasă, căci trebuia ţintit unicul loc al pielii neaco­
perit de inele tăioase sau brăţări prea largi şi prea grele.
— Am făcut prăjituri.
Carola Hofmann zornăia şi strălucea privindu-şi protejatul.
De când intrase în politică, Hitler avea mai multe „mame",
femei coapte care-1 admirau şi-l susţineau financiar, impresio­
nate de contrastul dintre puternicul orator şi bărbatul timid
în viaţa privată, stângaci, de o politeţe artificială, plină de afec­
tare vieneză. Fiecare şi-l închipuia tulburat de prezenţa ei, con­
siderând bărbatul tânăr şi promiţător drept un amant cast,
idealist, dornic ca o femeie să-i fie alături. Nici una n-ar fi bă­
nuit că, de fapt, în ele căuta mai mult mame decât amante.
Dintre toate protectoarele, Carola Hofmann, văduva unui
director de şcoală, era preferata lui. îşi punea casa la dispoziţia

239
adunărilor partidului şi, mai ales, când venea numai el, îi pre­
gătea cele mai vanilate şi mai caramelizate ştrudele cu mere,
struguri şi prune uscate din întreaga Bavarie.
— Ei, i-ai cuminţit pe puştii aceia îndărătnici? l-a întrebat
Carola, care păstrase de la soţul ei liniştitorul limbaj profesoral.
— Pe deplin, i-a răspuns Hitler cu gura plină.
Femeia l-a aprobat din cap, de parcă tocmai i-ar fi adus car­
netul de note cu rezultate excelente. Gâtul bătrân se încovoia
periculos sub greutatea capului şi, mai ales, a unui coc mare cât
o oală de noapte, un coc dintr-o coadă-mpletită, puţin ondu­
lat şi sclipitor ca dat cu briantină, un soi de cască permanentă
care inspira respect şi înfricoşare.
— Care va fi următoarea etapă? Ba da, ba da, ia, pentru dne
l-am făcut, dragă Dolfi. Aşadar, care va fi următoarea etapă?
— Transformarea secţiunii de gimnastică în secţiune de
asalt. Avem nevoie de o organizaţie paramilitară.
— Foarte bine. Va trebui chemat pocitul de Rohm.
Carola Hofmann nu-i zicea căpitanului Rohm decât „poci­
tul de Rohm", din cauza faptului că fusese desfigurat de obuze.
Aici, obiceiul cerea ca Hitler să protesteze:
— Carola, a fost rănit pe front, slujind Germania!
— Da, ştiu, dar, sunt convinsă că ar fi fost urât şi fără rană.
— E un patriot viteaz.
— Da, d a ... dar băiatul ăsta are ceva...
Hitler a atacat cea de-a treia prăjitură, considerând că l-a
apărat suficient pe Rohm. Ar fi putut spune de-a dreptul ce o
deranja pe Carola: Rohm era alergic la femei. în nostalgia
frontului, în cultul lui pentru eroism, în adoraţia pentru comu­
nitatea virilă, Rohm găsea modalitatea de a-şi exprima dorinţele
deviante pentru masculi. D e când descoperise asta, Hitler
hotărâse să-l folosească fără nici o ruşine pe acel gură-mare
care avea stocuri de arme şi ştia să comande soldaţii, întrucât,
ştiindu-i secretul, aprecia că avea întreaga putere asupra lui.
— Când e planificat puciul?
„Puci“ ajunsese unul dintre cuvintele preferate ale Carolei,
deşi îi punea probleme insolubile legate de proteză, făcând-o

240
uneori să ameninţe cu desprinderea. Se părea însă că pericolul
o atrăgea pe curajoasa bătrână, fiindcă multiplica ocaziile în
care să pronunţe acele consoane explozive.
— Cât mai curând cu putinţă, Carola. Sunt nerăbdător.
Nerăbdător pentru Germania.
— Bun băiat, bun băiat, s-a alintat ea.
în acelaşi timp, militanţii nazişti se răspândeau prin Mun-
chen, abia venindu-şi în fire după discursul scânteietor al şefu­
lui lor, întrebându-se pe unde şi-o fi odihnind geniul.
Oratorul trecea la al cincilea strudel, iar Carola Hofmann
îl privea impresionată până la lacrimi.
— Poate c-ar mai trebui puţină smântână?

— Bună ziua. Mă numesc Ora-unsprezece-treizeci.

Puştoaica stătea călare pe un scaun şi se uita drept la cei
doi bărbaţi, cu ochii ei rotunzi. Din vârful buzelor şi-a suflat
şuviţa de păr negru şi rebel care-i cădea pe pleoapa dreaptă, îm­
piedicând-o să vadă. Pentru moment şuviţa s-a ridicat, uşoară,
s-a desfăcut în fire, apoi a căzut exact în acelaşi loc. Ora-un-
sprezece-treizeci s-a strâmbat, ceea ce ar fi trebuit să însemne:
„Aţi văzut, eu totuşi am încercat", şi a zâmbit scoţând la iveală
două rânduri de dinţi proaspeţi, ca nişte perle.
— De un an mă tot uit la voi şi aş vrea să vă vorbesc.
— Aşa?
Adolf H. şi Neumann s-au mirat că nu o observaseră mai
devreme pe fata aceea. Erau obişnuiţi cu ea fără să fi putut
spune mai mult.
— Vii des pe la La Rotonde?
— Aş vrea eu! Lucrez de cincisprezece luni la bucătărie. Ieri
mi-am dat demisia şi am aruncat şorţul. N-o să mai fiu nici­
odată servitoare.
— Cincisprezece luni?! a repetat politicos Neumann.
— Da, cincisprezece luni. Au vrut să mă trimită şi-n sală,
dar m-am ascuns, zicându-mi că poate-o să mai cresc.

241
 A dolf şi Neumann au constatat că într-adevăr era mi­
nusculă. Fermecătoare, rotunjoară, bine proporţionată, dar
minusculă.
— Da, a continuat fata, până mai ieri am tot sperat într-un
puseu de creştere, fiindcă m-am săturat să privesc oamenii
direct în nări.
Şi-a suflat din nou şuviţa, care s-a ridicat şi a căzut la loc.
— Nu-i nimic de făcut. Mi-am dorit să ajung o ditai iapa,
dar n-o să fiu decât o prepeliţă mititică.
— Lucru fermecător, i-a răspuns sincer Adolf, zâmbindu-i.
— Da, fermecător... Sunt minionă, bine făcută, bine ro­
tunjită, finisată cumsecade prin toate locurile, nimic de zis,
problema mea este cu caracterul! Mda, aş fi vrut să fiu înaltă
ca să fiu rece, dispreţuitoare, snoabă, genul care aduce la exas­
perare bărbaţii fără să scoată o vorbă. Acum, ţinând cont de ga­
barit, trebuie să rezolv lucrurile arătându-mă veselă, pusă pe
poante, sclipitoare, fată bună, ce să mai vorbim! Ar fi fost mai
puţin obositor dac-aş fi fost o ticăloasă. Doar că mi-ar fi trebuit
fizicul cuvenit.
Cei doi bărbaţi au izbucnit în râs.
— E adevărat, Greta Garbo, de exemplu, a continuat furi­
oasă Ora-unsprezece-treizeci, poate c-o fi idioată ca o stridie,
poate că de fapt doarme cu ochii deschişi când crezi că se uită
la tine, poate cască de plictiseală mai des decât zâmbeşte, dar
nimănui nu-i pasă! Nu. I se acordă credit fiindcă este înaltă.
Şi eu sunt o leneşă şi mi-ar plăcea să fiu o uriaşă. Aşa că ieri
mi-am zis: „Fata mea, în nici un caz n-o să mai iei tu cincizeci
de centimetri la douăzeci de ani. Dac-o să tot speri chestia asta
stând la cratiţă, nu doar c-o să rămâi piticoată, dar o să te şi
prosteşti. Ia stai tu de vorbă cu cei doi friţi.“
Adolf şi Neumann s-au uitat unul la altul pe jumătate intri­
gaţi, pe jumătate amuzaţi. N u reuşeau să-şi închipuie cam ce
rol ar fi putut juca în mintea...
— Deci cum te cheamă?
— Ora-unsprezece-treizeci. Hai că m-am prins: v-a deran­
jat că v-am zis friţi? Pentru mine nu e ceva rău. Doar că zic eu

242
mereu aşa. „Friţ“ se pronunţă mai uşor, ca un nume de câine,
poate fi ceva afectuos, nu trebuie să-ţi rupi maxilarul ca să zici
„ger-man“. In sfârşit, mie aşa mi se pare.
Şi era vizibil că pentru ea numai asta conta. Considerând
că ambii bărbaţi au iertat-o, a ridicat o mână.
— Chelner!
Cel strigat, de la La Rotonde, s-a apropiat reticent.
— Chelner, un Chambery-Fraisette1.
Bărbatul a mormăit ceva neinteligibil şi a dispărut. Ora-un-
sprezece-treizeci a pufnit.
— îl apucă dracii acum, când îi dau ordine, după ce m-a fă­
cut în toate felurile atâtea luni. Chiar aşa, faceţi voi cinste cu
cocktailul, nu? Fiindcă eu n-am bani.
Adolf i-a confirmat din ochi. Era fermecat de veselia lipsită
de ruşine a tinerei. îi venea greu să-şi desprindă privirea de la
sânii ei, fiindcă totul era minuscul la Ora-unsprezece-treizeci,
cu excepţia sânilor. O pereche de sâni magnifici, ridicaţi, ie­
şind în evidenţă, agresivi dacă nu ar fi fost atât de rotunzi, pă­
rând întinşi către mâna lui Adolf. Ora-unsprezece-treizeci
observase privirea fascinată a lui Adolf şi a clipit discret, semn
că aprecia omagiul.
— Dar cine sunteţi? a întrebat-o Neumann.
— Adică-mi vorbeşti cu dumneavoastră? Ca un caraliu?
Tresărise, rănită. I se părea o jignire, ca şi cum ar fi fost dată
la o parte ori i s-ar fi spus că era o urâtă.
— Bine. Cine eşti? a repetat blând Neumann.
— Noua voastră prietenă.
— Habar n-aveam că urmează să avem o nouă prietenă.
— De-asta am şi venit să vă zic.
Cei doi au izbucnit iarăşi în râs. Ora-unsprezece-treizeci
avea un mod irezistibil de a se afirma.
— Bine, a spus Adolf.
— De acord, a întărit Neumann.

1. Cocktail din vermut şi lichior de căpşune.

243
 — Vedeţi?! Atunci, hai să ciocnim!
Au facut-o, bând o înghiţitură zdravănă.
— Deci eşti noua noastră prietenă şi ce altceva? a întrebat-o
Adolf făcând eforturi să-şi dezlipească ochii de sânii ei.
— Şi mai sunt şi femeia vieţii tale.
O delicioasă stupoare l-a copleşit pe Adolf. Fata declarase
enormitatea cu o asemenea siguranţă de sine, încât simţea că
avea dreptate. Cât de deplasată şi de neobişnuită era, fraza se
impunea ca lumina aprinsă într-o încăpere întunecată, reve­
lând o intimitate străveche, viitoare, ceva care nu cerea decât să
fie spus pentru a fi şi care, de acum, chiar exista răvăşitor, un
adevărat elan.
A dolf a rezistat puţin, de formă:
— P ăi... p ă i... nici măcar nu ne cunoaştem.
— Las’ că e mai bine-aşa: o să ne recunoaştem noi.
Descărcarea electrică a evidentei i-a scuturat lui Adolf urne-
>

rii şi ceafa.
S-a uitat la Ora-unsprezece-treizeci. Şi ea la el. Ziua era fru­
moasă, cerul albastru, soarele împroşca trotuarele pe care oa­
menii alunecau pentru a scăpa de razele lui, aerul avea ceva
mineral, încremenit, de cuarţ, dar se respira fără greutate.
Adolf şi Ora-unsprezece-treizeci nu se mai scăpau din ochi.
Pentru întâia oară, Adolf avea senzaţia că era centrul univer­
sului. Pământul, oamenii, norii, tramvaiele, stelele, toate se în­
vârteau în jurul lui.
— Incredibil, nu-i aşa? a zis Ora-unsprezece-treizeci.
— Ce? a întrebat Adolf, dintr-odată neliniştit.
— Să simţi ceea ce simţim tu si cu mine. Păi, nu?
— Ba da.
Aşadar, nu înnebunise. Şi ea simţea exact ca el. Sau îi cu­
prinsese pe amândoi aceeaşi nebunie. Iar nebunia devenea regu­
lă şi nu mai conta ce credeau ceilalţi!
Şi-a întins palmele deschise pe masă. Mâinile ei mici i-au ve­
nit firesc în întâmpinare. Totul se potrivea. Degetele lui i le-au
acoperit până la încheieturile pumnilor grăsuţi. Presimţea cât
de bine aveau să se înţeleagă în p a t...

244
 Au deschis gura în acelaşi timp, de parcă s-ar fi sărutat. Ea
frisona.
Din colţul ochilor a remarcat privirea ironică a lui Neu-
mann. Jenat, s-a străduit să coboare pe teritoriul greu al bana­
lităţii.
>

— H aide... haide... e sigur că vom face ceva împreună,

dar să nu ne ambalăm.
Adolf şi-a muşcat buzele, fiindu-i ciudă pe el că a vorbit aşa.
A normaliza înseamnă a strica. De ce oare nu-şi putea ţine gura?
Ora-unsprezece-treizeci s-a întors spre Neumann.
— Deci eşti prietenul meu?
— Da.
— Atunci, dacă îmi eşti prieten, vrei să mă laşi un pic doar
cu Adolf?
— Păi...
— Nu observi că nu-i place ce se-ntâmplă? N u vezi că nu-şi
dă voie să facă ce şi-ar dori fiindcă eşti şi tu de faţă? N u crezi
că este umilitor pentru tine, care eşti cel mai bun prieten şi al
meu, şi al lui, să stai cu ochii pe noi? N u meriţi aşa ceva.
Spionat, confuz, manipulat, încurcat de propriul trup şi de
prezenţa acolo, Neumann a bătut în retragere către fundul ca­
fenelei, a plătit consumaţia pentru toţi şi a ieşit.
Ora-unsprezece-treizeci s-a întors către Adolf, şi-a suflat
şuviţa care a căzut imediat la loc, a ridicat din umeri şi a surâs.
— îţi dai seama ce efort a trebuit să fac? Şi mie îmi era frică
de ridicol. Un an mi-a luat să trec prin sală şi să-ţi spun ce ştiam.
— Ce ştiai?
— Că tu şi cu mine chiar ne ştim bine unul pe altul.
Din reflex, A dolf a dat iarăşi să protesteze, dar a cedat în
faţa evidenţei.
Avea senzaţia că o cunoştea pe Ora-unsprezece-treizeci de
ani şi ani de zile, că deja făcuse dragoste cu ea, că aveau sute
de amintiri împreună.
— Ciudat lucru, i-a zis fetei, te văd de parc-ar fi trecut zece
ani. Eşti memoria viitorului meu.

245
 — Incredibil, nu? Şi la mine e la fel. Fir-ar, am spart farfurii
colo, dincolo de uşă, gândindu-mă la tine.
A privit-o încercând să o descopere, să-şi facă o părere obiec­
tivă despre ea, s-o închidă în rama unui tablou, dar nu a reuşit.
Ii scăpa.
— Mergem? l-a întrebat.
— Unde?
— N u ştiu.
— Bine.
S-au ridicat. Mâna lui Adolf s-a potrivit perfect pe umărul
Orei-unsprezece-treizeci, de la bun început la înălţimea cuve­
nită, fără încordare, fără oboseală de nici un fel, adevărată pre­
destinare.
— N u ştiu unde mergem, a şoptit el, dar ce e sigur e că
acolo mergem.
Ea s-a cutremurat şi au ţâşnit amândoi în stradă de parcă s-ar
fi aruncat în apă.
Faţadele înalte, de ipsos, ale bulevardului Montparnasse şi
copacii luaseră poziţia de drepţi în faţa cuplului, asigurându-i
garda de onoare. Polenul zbura pe deasupra cortegiului, în
sunet dezlănţuit de clopote, Parisul improviza un aer sărbă­
toresc, iar copiii dansau prin faţa băncilor.
— Ar fi bine să nu ne culcăm chiar imediat, a zis Ora-un-
sprezece-treizeci, aşa vom putea să ne amintim şi că a existat
un moment „dinainte".
— Da, aşa ar fi bine.
— Măcar o oră sau două putem să mai aşteptăm, nu?
— Da, bineînţeles, a aprobat-o Adolf, căruia, dintr-odată, o
oră sau două i s-au părut un timp nesfârşit.
Ora-unsprezece-treizeci a suspinat uşurată, copilăreşte
aproape, lucru surprinzător pentru o fată care părea atât de lip­
sită de prejudecăţi. Adolf a tras concluzia că-şi dorea ca po­
vestea lor să nu semene cu altele pe care le trăise.
— De unde eşti? Din Paris?
— Aproape. Din Lisieux.

246
 A dolf a zâmbit gândindu-se că dacă Ora-unsprezece-trei-
zeci, cu părul ei tuns castron, cu pălăria, cu rochia ei mulată
care lăsa să i se vadă picioarele, părea atât de pariziană, lucrul
acesta se întâmpla tocmai fiindcă nu era, în schimb se îm­
brăcase în uniforma oraşului.
— Pe unde vine Lisieux?
— E un sat din Normandia. Unde se produc unt, brânză
şi sfinţi. Cum ar veni, n-aveam ce face pe-acolo. Aşa că, la pai­
sprezece ani, am venit la Paris.
A privit-o tandru: ai fi putut crede că abia acum avea pai­
sprezece ani, atât de proaspătă-i era pielea, de tânără, născută
abia ieri, abia de dimineaţă întinsă pe oase.
— Şi-am avut tot soiul de slujbe. Cel mai mult am fost sal­
vatoare de suflete.
— Salvatoare de suflete?
Adolf s-a oprit. N u şi-o imagina pe Ora-unsprezece-treizeci
călugăriţă, ocupată cu salvarea sufletelor.
— N u te-nţeleg. Fizicul tău e făcut mai degrabă pentru ră­
tăcirea sufletelor, nu pentru salvarea lor.
Ora-unsprezece-treizeci şi-a dat capul pe spate şi a izbuc­
nit într-un râs homeric, cu gura căscată, cutremurându-se, de
parc-ar fi înghiţit o sabie. Adolf s-a uitat la ea împărţit între
dorinţa de a o muşca, fiindcă îşi râdea de el, şi aceea de a face
dragoste, fiindcă indecenţa râsului o făcea încă şi mai de dorit.
S-a sprijinit de el pentru a-şi veni în fire.
— Salvarea de suflete ţine de cizmărie, friţule-nalt. Sufletul
este acea parte a tălpii pe care o poţi recupera şi folosi la alte
încălţări.
S-a uitat la el de jos în sus.
— Sigur e că trebuie să fii sărac şi francez ca să ştii chestia
asta.
— Ei, da, a spus Adolf, eu sunt sărac, dar neamţ.
— Las’ că merge şi-aşa. Oricum, nici eu nu sunt Rothschild.
Dar am găsit o şmecherie care o să mă îmbogăţească.
— Zău? Ş i... care e asta?

247
 — Doar nu crezi c-o să-ţi spun secretele mele chiar aşa? O
să le afli dac-o să meriţi.
— Şi cu băieţii?
— Ce e cu băieţii?
— Ai avut mulţi de când eşti la Paris?
— începând de la ce număr mă accepţi?
— Oricum te-accept.
I-a sărit de gât şi l-a sărutat.
— Doi? Trei? Zece? Douăzeci? a insistat el.
— N u sunt bună la calculele facute-n minte.
— Dar te-ai îndrăgostit de multe ori?
— Ei nu, asta nu! Niciodată!
A reacţionat indignată, jignită că s-ar fi putut crede despre
ea că are o inimă atât de uşuratică. Adolf a fost uluit de acest gen
neobişnuit de virtute care se definea prin inimă, nu prin sex.
— Abia aştept să-ţi văd tablourile, i-a spus. De un an tot
aud clienţii restaurantului vorbind despre ele.
— Se vorbeşte mai mult decât se cumpără.
— Aşa merg lucrurile. în zece ani o să le vinzi de douăzeci
de ori mai scump.
Adolf ar fi vrut să-i răspundă „de unde să ştii tu?“, dar şi-a
păstrat pentru el cuvintele, întrucât, era evident, ea chiar ştia.
Bănuia că mai lucrase cu nişte pictori.
— Ai pozat ca model până acum?
— Eu? Nu. De ce?
— Fiindcă eşti frumoasă şi munceşti în Montparnasse. Toţi
pictorii trec pe la La Rotonde.
— Aşa e, dar de aici şi până la a mă observa... Ce, tu mi-ai
dat atenţie? M-ai rugat să-ţi pozez?
Adolf a lăsat nasul în pământ, înciudat că nu o remarcase
mai devreme pe Ora-unsprezece-treizeci.
— în orice caz, a adăugat veselă, n-am deloc chef să fiu
pictată aşa mică cum sunt, vreau să fiu pictată înaltă ca o uri­
aşă. Or, cum majoritatea pictorilor m-ar desena cum mă văd,
nu cum aş vrea eu, n-ar merita deranjul.

248
 — Mi s-a părut, ascultându-te, că te pricepi un pic la lu­
mea artistică.
— Normal! Doar am urmat cursuri. Şi eu pictez.
Adolf a izbucnit în râs. Nu-şi putea imagina bucăţica aceea
de femeie în spatele şevaletului, exercitând arta atât de ingrată.
Ora-unsprezece-treizeci l-a privit oripilată. Cum i-a obser­
vat chipul abătut, şi-a înfrânat hohotele.
Lividă, Ora-unsprezece-treizeci şi-a strâns pumnii pentru
a se abţine să-l plesnească.
— Cretinule! Amărât fiţos! Adică eu te anunţ că sunt picto­
riţă, şi tu crăpi de râs? Am râs eu de unghiile tale pline de toate
culorile şi de părul slinos de ulei?
— Nu, nu, linişteşte-te... A m ... am ... am vrut să zic că...
Am fost surprins... fiindcă cele câteva pictoriţe pe care le cu­
nosc nu sunt atât de frumoase ca tine.
— Da, d a... Frumoasă egal idioată. Inteligentă egal nasoală.
— Iartă-mă. N u asta am vrut să spun. îmi pare rău c-am râs.
A fost o idioţenie din partea mea.
— Dacă e vorba de idioţenie, ţi-a reuşit. în sfârşit, se ştie
că nu e nevoie să fii prea inteligent ca să pictezi.
Adolf a rămas fără glas. Niciodată vreo femeie nu se arătase
atât de insolentă cu el şi lucrul acesta, departe de a-1 fi iritat, îl
excita... N u se plictisea deloc cu Ora-unsprezece-treizeci.
— De ce te cheamă Ora-unsprezece-treizeci?
— Uite altă întrebare idioată! Adolf, ba cazi, ba te târâi în
sus, o să te specializezi în infirmitatea mintală! Ia hai, respiră
liniştit, ai ceva ţinută, băiete. Te-am întrebat eu de ce te chea­
mă Adolf? Nu.
— Mă cheamă Adolf fiindcă mama m-a botezat Adolf.
— Pe mine eu m-am botezat Ora-unsprezece-treizeci. Sunt
mama propriului meu nume.
— Şi-nainte?
— Primul meu nume? Dac-aş fi vrut să fie cunoscut, l-aş fi
păstrat.
— Totuşi, de ce Ora-unsprezece-treizeci?
— O să-nţelegi tu mai târziu de ce.

249
 Fata fremăta.
— Te rog. Parcă spuseserăm că ne acordăm una sau două
ore. Cele două ore în care Adolf şi Ora-unsprezece-treizeci se
iubeau, dar încă nu făcuseră dragoste.
— Vino să-mi vezi picturile.
A luat-o de mână şi a tras-o în direcţia atelierului. Apoi,
brusc, s-a oprit.
— Sau să mergem să le vedem pe ale tale?
— Pe-ale mele? a îngăimat Ora-unsprezece-treizeci.
— Da. Haide, arată-mi-le.
Ora-unsprezece-treizeci şi-a tras mâna dintr-a lui Adolf şi
a început să ţipe la el.
— Hai că e prea tare! Acum un minut nici nu-ţi venea să
crezi că sunt pictoriţă şi-acum vrei să-mi vezi lucrările! Prea
te-nvârţi iute, cocoşel! D a’ nu sunt genul ăla de femeie! încă
n-am uitat jignirea...
După care a adăugat cu un firicel de glas:
— La drept vorbind, abia încep, am eu ideile mele, dar
aproape că n-am nimic ce să-ţi arăt.
Adolf a sărutat-o pe obraji şi fata a murmurat ca pentru ea:
— Păi aşa e, ce naiba, doar n-am decât douăzeci de ani.
Apoi şi-a ridicat privirea şi l-a întrebat înflăcărată:
— Chiar asa: tu câţi ani ai? De luni de zile mă-ntreb chestia
t »

asta.
— Treizeci şi unu.
Ea a fluierat admirativ.
— Treizeci şi unu. Ce excitant! Păi, dac-o să mă port cum
trebuie, o să te mai ţin în braţe şi când o să ai patruzeci?
— Deocamdată, încă n-am ajuns în braţele tale.
— Stai aşa! Deci te voi avea şi la patruzeci de ani. E foarte
important, înţelegi, fiindcă, pentru mine, abia la patruzeci de
ani bărbatul e cel mai frumos din viaţa lui.
— De unde ştii?
— Ştiu şi gata, 1-a-ntrerupt sec. Şi nu te mai plânge de ciu­
dăţeniile mele, fiindcă află că am prietene de-o vârstă cu mine
cărora le-ai părea cam prea copt. Copt adică ofilit.

250
 — Ofilit?!
— Fleşcăit, trecut rău, na! Căzut din pom, de nu mai me­
rită să te-apleci după el.
A căzut pe gânduri şi şi-a suflat şuviţa, care, pe loc, i-a căzut
iarăşi în ochi.
— De ce nu-ţi tai şuviţa aia?
— Ce-are? Nu-ţi place?
— Ba da, ba d a ... îm i... îmi placi aşa cum eşti. Numai că
şuviţa mi se pare că te împiedică să vezi spre dreapta.
— Cine ţi-a zis? Şi de ce presupui că ţin să văd spre dreapta?
— Nimeni. Dar o tot sufli ca s-o dai la o parte.
— Şi de ce nu mi-ar plăcea mai mult s-o suflu decât să văd?
Chiar că eşti ciudat ca friţ ce te afli.
L-a privit cu atenţie.
— Ai nări frumoase. Mergem să-ţi vedem picturile?
Urcând scara care ducea la el, Adolf spera ca Neumann să
fi avut bunul-simţ de a lăsa liber apartamentul.
La intrare, pe jos, un bilet anunţa că în seara aceea Neu­
mann avea să rămână la Brigitte, iubita lui din momentul res­
pectiv, care fusese a lui Adolf cu câteva zile mai înainte, pentru
că deseori, cuceririle lui Adolf sfârşeau în braţele lui Neumann,
care era mai arătos decât Adolf, dar jalnic în materie de agăţat.
Ora-unsprezece-treizeci a recunoscut imediat, printre nu­
meroasele pânze sprijinite de pereţi, pe cele pictate de Adolf.
Le-a contemplat o vreme cu ochii ei mici şi rotunzi larg des­
chişi. Adolf i-a preţuit tăcerea. Pentru el nimic nu era mai
descurajator decât laudele imediate. Avea pretenţia că realizează
opere care cer timp pentru a-şi face efectul asupra spiritului şi
nu considera că merita complimente precum: „Ce drăguţ! Ce
interesant! Ce frumuseţe!1', epitete superficiale împărţite de
lumea mondenă când trecea în grabă printr-o expoziţie canină.
Or, Ora-unsprezece-treizeci nu doar că tăcea, dar nu-şi con­
suma deloc repede plăcerea observaţiei. După ce a stat un ceas
şi jumătate pe vine, în faţa pânzelor, fără a pronunţa un singur
cuvânt, s-a întors spre Adolf şi a zis simplu:

251
 — Sunt foarte fericită că le-am văzut.
S-a apropiat de el şi l-a privit cu şi mai multă admiraţie de­
cât privise lucrările.
— Dacă-mi aduci un scăunel, o să te sărut.
— Pot să mă las eu mai jos!
— Da, dacă nu-ţi cer prea mult.
La contactul cu buzele fierbinţi, a avut senzaţia că se adăpa
de la un torent.
— Lasă perdelele, te rog.
— N-am.
— Atunci închide obloanele, Adolf, haide, fa şi tu ceva. în
seara asta avem curs de sculptură. Şi folosim mâinile, nu ochii.
— Da, dar vreau să văd.
— Ce nerăbdător! Şi mâine? Şi poimâine? Deci sculptură?
— De acord. Sculptură.
Noaptea a decurs de minune. în Ora-unsprezece-treizeci
era un amestec de îndrăzneală şi de timiditate care-1 făcea pe
Adolf, la rândul lui, când îndrăzneţ, când timid. Ora-unspre­
zece-treizeci, spre deosebire de alte femei care trecuseră prin
acel pat, nu simula extazul. Dezbrăcându-se, nu-şi trăsese pe
ea rolul amantei gata să fie satisfăcută. Când îmbrăţişările lui
Adolf o enervau sau chiar îi făceau rău, nu se jena să i-o spună,
iar el, ghidat de nemaipomenita ei sinceritate, a ştiut să gă­
sească de mai multe ori drumul plăcerii comune.
Dimineaţă, Adolf a privit-o dormind, ghemuită lângă el ca
un fetus, şi s-a înduioşat în faţa acelei tinereţi pe care somnul,
fără ştirea ei, o readucea în copilărie prin obrajii rotunzi, buzele
bosumflate, pleoapele fără un rid.
Primele raze ale zilei cădeau peste ei, confirmându-i albeaţa
orbitoare a pielii ei, care, în penumbra albastră ca apa oceanu­
lui, din timpul nopţii, deja i se păruse un sidef viu şi fierbinte.
Nu a dorit s-o trezească îmbrăţişând-o, însă a simţit nevoia
de a o vedea din cap până-n picioare. Să o posede din ochi,
fără ca ea să ştie. Un viol tandru şi strict vizual. Un viol de
pictor. Recompensa pe care i-o aduceau zorii.

252
 A ridicat cearceaful fără ca ea să se fi clintit, căci dormea
adânc. Şi ce a descoperit l-a uluit.
S-a ridicat şi s-a abţinut cu greu să nu ţipe, pe când lacrimile
li urcau în ochi.
S-a refugiat în fugă în closetul minuscul şi s-a aşezat, la în­
ceput pentru a-şi stăpâni emoţia.
Aşa ceva nu şi-ar fi putut imagina.
Cearceaful era plin de sânge. Ora-unsprezece-treizeci îi dă­
ruise virginitatea ei.

Se apropia sfârşitul săptămânii, iar Hitler hotărâse de mai

multă vreme că puciul trebuia înfăptuit într-o sâmbătă, când
toate instituţiile administrative erau închise. Unii propuseseră
să mai aştepte. Hider a refuzat. A mai aştepta însemna a renunţa.
— Sunteţi din cei ce dau ceasul înapoi de fiecare dată când
văd că e douăsprezece fără cinci. Intolerabil! Germania nu mai
poate aştepta!
De câteva săptămâni luase obiceiul de a-şi exprima senti­
mentele prin intermediul întregii naţiuni: „Germania e obo­
sită" însemna că Hitler dorea să schimbe subiectul; „Germaniei
îi e foame" însemna că ar mai fi dorit desert. Cel care ar fi fost
gata să zâmbească la noua dovadă de megalomanie ar fi fost mai
cugetat să renunţe, fiindcă de acum în jurul şefului domnea o
asemenea adoraţie necondiţionată, încât zeflemitorul ar fi fost
supus represaliilor.
Hitler lăsase ca în jurul personalităţii sale să se construiască
un adevărat cult. Epoca lui, întrucât văzuse monarhiile căzând,
întrucât lua notă fără entuziasm de ternul regim parlamentar,
avea nevoie de un om puternic, de un Cezar ridicat din popor.
Mussolini, Ducele, de când Cămăşile negre mărşăluiseră spre
Roma şi puseseră mâna pe putere, devenise modelul mărturisit
al lui Hitler. In discursuri, începuse să-şi exprime dorinţa ca
tot un asemenea om providenţial să apară şi să salveze Germa­
nia. Beţia pe care o provoca mulţimilor îl convinsese că era o
idee bună. Ce era, pentru Hitler, o idee bună? O idee care avea

253
efect. Care declanşa dintr-odată valuri de plăcere. De altfel,
normal. Masa, fie ea şi formată din bărbaţi, era de genul
feminin, or a-i promite un soţ o exalta în cel mai mare grad
cu putinţă. îl chema deci, din suflet, pe acel bărbat uriaş pe care
însă nu-1 numea nicidecum, la care părea că şi el visa, jucând
rolul crainicului, al profeţilor, al lui Ioan Botezătorul, care, cu
picioarele în apa Iordanului, anunţa şi-l aştepta înflăcărat pe
Mesia.
După cum prevăzuse, unii dintre militanţii tineri au venit
să-i declare în particular convingerea lor: Hitler era el însuşi
Mântuitorul pe care-1 anunţase. N u Ioan Botezătorul era, ci
chiar Isus. Şi-a ascuns încântarea protestând. Ceea ce nu i-a
potolit pe tinerii exaltaţi, care ţineau să aibă dreptate cu orice
preţ. Hitler a decis astfel ca pe cei mai încăpăţânaţi să-i pună
în posturi-cheie ale partidului. Astfel l-a ridicat în rang pe Ru-
dolf Hess, burghez uscat şi dezordonat, provenit dintr-o fami­
lie proaspăt ruinată, găsindu-şi cu greu loc în societatea de după
război. Membru al Societăţii Thule, făcuse studii de geopoli­
tică la universitate şi îi asigura pe toţi, cu o retorică minunată,
că Hitler era dictatorul aşteptat de vremea în care trăiau,
numindu-1 „Om ul“ sau chiar „Fiihrerul“. Lui Hermann Go-
ring, preafrumosul căpitan aviator cu maniere rafinate, ochi
irezistibili de un albastru pal şi şosete de mătase roşie, i-a încre­
dinţat conducerea grupurilor de asalt, fostele grupuri de gim­
nastică transformate într-o mică armată extrem de promptă
în executarea ordinelor.
De acum îşi amplifica discursurile mesianice, ştiind că aceşti
tineri, aflaţi în mulţime, îi şopteau numele.
— Mussolini german se numeşte Adolf Hitler.
S-a prefăcut iarăşi că e indignat când a văzut apărând pan­
cartele la care sperase atât de mult şi care-i confirmau că tactica
dăduse roade.
Putea conta, de acum, pe fidelitatea necondiţionată a unor
oameni foarte diferiţi, pe care-i frecventa separat, ceea ce îi per­
mitea, creând cu fiecare o legătură unică, să-i folosească, la caz
de nevoie, unii împotriva altora.

254
 — Nu vom mai aştepta! Executarea! Germania nu vrea să
ajungă roşie.
In dimineaţa aceea, Hitler frisona de bucurie. Viaţa lui de­
venea o operă, înainta către propria sacralizare, urma să fie Sieg-
friedul vremurilor moderne, în sfârşit puciul avea să-i aducă
puterea.
Pe 8 noiembrie 1923, pe la ora şase seara, Hider, Goring şi
o mână de bărbaţi înarmaţi dau buzna în braseria Biirgerbrău,
unde guvernul Bavariei ţine o şedinţă publică.
Hitler se urcă pe un scaun. Burgheza adunare bombăne
agasată împotriva nepoftitului care îndrăzneşte să-l întrerupă
pe Kahr1.
Hitler îşi scoate pistolul şi trage un foc spre tavan.
Se face linişte.
Trece pe o masă. Şi de pe masă, pe estradă. Nimeni nu pri­
cepe ce se-ntâmplă. Unii îl iau drept un ospătar excentric, alţii,
observând că pe haina neagră îi străluceşte Crucea de Fier, trag
concluzia că trebuie să fie un alt fost combatant care ţine să-i
piseze cu poveştile lui din război, alţii îl recunosc pe agitatorul
de extremă dreaptă.
Hitler se proţăpeşte în faţa publicului, îl măsoară din pri­
viri, încearcă să-şi potolească bătăile inimii, după care zbiară cu
vocea lui spartă, cu o emoţie care-1 aduce în pragul leşinului:
— Revoluţia naţională a izbucnit!
Aşteaptă o reacţie. Constată că asistenţa, încremenită,
habar nu are la ce se referă. Lucru care-1 calcă pe nervi.
— Sala este înconjurată de şase sute de oameni înarmaţi.
Nimeni nu are voie să iasă.
Pe unele chipuri observă aşternându-se teroarea. Fapt care-1
încurajează.
— Uitaţi-vă bine! O mitralieră din galeria de la primul etaj
ar trebui să vă convingă să nu faceţi gesturi inutile de rezistenţă.

1. Gustav Ritter von Kahr (1862-1934), şef al guvernului Bavariei

între 1921-1922 şi 1923—1924, arestat pe 30 iunie 1934, în Noaptea Cu­
ţitelor Lungi, şi împuşcat la Dachau.

255
 îi zâmbeşte lui Goring, care, înconjurat de cei de la SA1,
îndreaptă ţeava către cei din încăpere. O femeie leşină. Cei pre­
zenţi încep să ia lucrurile în serios.
— Declar demis guvernul bavarez. Reichul a căzut. Din
acest moment constituim un guvern provizoriu. Vă anunţ că
am luat comanda şi a cazărmilor, şi a poliţiei, ai căror oameni
s-au raliat spontan svasticii.
Se întoarce către cei din guvern.
— Acum să ne retragem şi să distribuim funcţiile. Mulţu­
mesc.
îl lasă pe frumosul Goring să bată la cap mulţimea dez­
orientată.
închis separat cu triumviratul guvernamental, Hitler le cere
să garanteze următoarele dispoziţii: Kahr, pe care îl întrerup-
sese, este numit regent al Bavariei, ceilalţi doi, Lossow şi Seisser,
capătă o dimensiune naţională pentru a deveni, Lossow, mi­
nistrul armatei, şi celălalt, Seisser, ministrul poliţiei. Condiţia
este să-l susţină pe Hitler pentru funcţia de cancelar al Ger­
maniei.
— Domnilor, trebuie să trecem Rubiconul. Ştiu că acest pas
este greu de făcut pentru politicieni, ca dumneavoastră, dar prea
puţin oameni de acţiune. însă o să vă ajutăm noi să treceţi flu­
viul. Ba chiar vă putem împinge, dacă vă veţi codi să săriţi.
— Dacă vă înţeleg bine, ne cereţi să fim complicii puciului
dumneavoastră! a observat Kahr.
— Corect. Complicii sau victimele mele. Nu credeţi că este
vorba despre o adevărată alegere?
— Şi cine va fi în fruntea armatei Bavariei?
— Ludendorff.
— Este... de-ai dumneavoastră?
— Va fi. Am plecat deja după el.
— Dacă Ludendorff e de acord, vom fi şi noi.

1. Sturmabteilung- Batalioane de asalt, Cămăşile brune, organizaţie

paramilitară fondată de Hitler la Miinchen, în 1921.

256
 Prin urmare este deci adus bătrânul general, erou de război,
adorat de popor, om de dreapta, la fel de uluit ca şi triumvira­
tul guvernamental. In cele din urmă acceptă, atrăgând adeziu­
nea celor trei. Hitler precizează:
— Vă previn că trebuie să-mi fiţi credincioşi. Am patru
gloanţe în încărcător, câte unul pentru fiecare dintre dumnea­
voastră trei, dacă mă trădaţi, şi ultimul pentru mine. Trebuie
să luptaţi cu mine şi să învingeţi cu mine. Dacă nu, să muriţi
cu mine.
Se întoarce în sala mare pentru a explica publicului ce
urmează, şi anume că Germania va câştiga prin această revo­
luţie naţională. Să fie la mijloc ameninţarea mitralierelor, pre­
zenţa masivă a celor din SA, harul elocinţei lui? Sala începe să
răcnească entuziastă, aruncând în aer batistele şi pălăriile întru
gloria viitorului cancelar.
Hotărât lucru, revoluţia a pornit-o bine.
Intre timp, Rudolf Hess, urmat de câţiva SA, arestează cei­
lalţi membri ai guvernului, de care Hider nu avea nici un chef.
Rohm îi confirmă că poliţia este în general favorabilă puciştilor.
Hitler e-n culmea bucuriei şi stropeşte cu lacrimi adevărate
concluziile discursului.
— Voi îndeplini ceea ce mi-am jurat să fac încă de acum
cinci ani, din 1918, când zăceam orbit şi grav rănit la spitalul
militar: să dobor criminalii responsabili cu semnarea armisti­
ţiului şi să fac în aşa fel încât, din jalnicele mine ale patriei noas­
tre, să se ridice iarăşi Germania în toată puterea, libertatea şi
splendoarea ei. Amen.
— Amen, răspunde sala.
După care Hitler umblă prin Miinchen pentru a verifica
mersul puciului în cazărmi.
După miezul nopţii, Hitler se întoarce în cămăruţa lui, im­
presionat de sine însuşi. Se uită în jur. Un decor simplu: pat,
masă, un scaun, vreo zece cărţi. Se felicită că a rămas atât de
pur. Fără îndoială, asta i-a şi permis să reuşească.

257
 La cinci dimineaţă e trezit pentru a i se spune că triumvi­
ratul Kahr, Lossow, Seisser a trădat. Cei trei îi trimit chiar ei
vestea prin colonelul von Leupold.
— Generalul von Kahr, generalul von Lossow şi colonelul
von Seisser condamnă puciul lui Hitler. Luarea de poziţie
smulsă cu forţa armelor în braseria Biirgerbrău e nulă de drept.
Ii trebuie mai bine de zece minute pentru a lua în serios me­
sajul: îşi imaginase totul, mai puţin ipoteza că ar putea fi trădat.
Hitler se întâlneşte cu bătrânul Ludendorff şi cu ceilalţi
conjuraţi nazişti. Se indignează cu toţii. Se decid să ducă până
la capăt defilarea prevăzută. Vor câştiga astfel opinia publică.
Şi îşi vor înspăimânta adversarii.
— Să mergem! strigă Ludendorff. Nimic nu e pierdut.
Hider e de acord, gândindu-se că nici armata, nici poliţia nu
vor îndrăzni să tragă în anticul Ludendorff. îşi jură că va măr-
şălui umăr la umăr cu acesta şi cere ca toţi manifestanţii să se
ţină strâns, cot la cot.
în spatele celor doi port-drapel, Hider, Ludendorff, Scheu-
bner-Richter, Goring au început să mărşăluiască urmaţi de
coloanele SA. în Piaţa Maria au fost aclamaţi. Lui Hitler i-a
revenit speranţa.
înaintarea a devenit mai dificilă. Cordoane de poliţişti le-au
refuzat accesul în centru.
S-a auzit o împuşcătură.
De unde? Dinspre ei? Dinspre poliţişti?
Lovit mortal, Scheubner-Richter a căzut, trăgându-1 după
el pe Hitler.
Garda de corp a lui Hitler s-a aruncat peste el pentru a-1
apăra de gloanţele care s-au înfipt în coapsa lui Goring. Urlet.
Ludendorff zace şi el pe jos. Strigăte. Confuzie. Gloanţe. Lovi­
turi. Fugă.
Hitler reuşeşte să se târască până la maşina unde este îngrijit
de doctorul Schultz.
— Nu v-aţi ales decât cu o luxaţie a umărului şi a genun­
chiului.

258
 Trebuie să demareze. Să fugă. Lasă lupta în urmă. Se refu­
giază într-o vilă mare, din Uffing. Se închide într-o cameră.
Nu, nu e un laş. Nu, n-a fugit. A venit să se sinucidă. D o­
vada? Tine
» revolverul în mână.
Se apropie de o oglindă mare, scorojită, şi se priveşte aşa,
strâns în impermeabil, cu pălăria de catifea pe cap, cu mustaţa
aceea ridicolă pe care niciodată nu a ştiut cum să şi-o aranjeze.
Istoria se va încheia aici.
Rienzi... Se gândeşte la opera care îl trezise acolo, la Viena,
la sinuciderea lui Rienzi în Capitoliul în flăcări. Viaţa lui vio­
lentă şi dreaptă va sfârşi precum cea a eroului. Va muri în
picioare. Singur îşi va da moartea.
Se priveşte de jos în sus. Scena nu seamănă cu ceea ce-şi
imaginase. Ii e greu să audă viorile. N u e convins că publicul
va izbucni în aplauze. La drept vorbind, îi lipseşte Wagner şi nu
e convins că se află în locul în care ar trebui să fie.
O sclipire de luciditate: nu moare din eroism, ci pentru a
scăpa de ridicol; nu e decât o biată paiaţă care s-a jucat de-a
luarea puterii fără a-şi fi pregătit suficient lovitura. O să râdă
toată lumea de el şi va avea dreptate.
Lacrimile îi împăienjenesc privirea.
Revolverul îi cade din mână. Din reflex sare într-o parte,
însă lovitura nu se declanşează, arma căzând înfundat pe co­
vorul cu ciucuri. Hitler are însă timp să se zărească în oglindă
ţopăind înfricoşat, lucru care încununează dispreţul de sine.
Se crezuse în Wagner, însă nu juca decât într-o parodie a lui
Offenbach.
Ia revolverul de pe jos şi-l duce la tâmplă. Trebuie să pună
capăt acestei suferinţe insuportabile: nu se mai iubeşte. Arătă­
torul mângâie cu sentimentul eliberării trăgaciul de oţel. îl
apasă-n minte, bucurându-se deja de pacea eternă. Aşa, totul
va fi sim plu...
Numai că un gând îl opreşte şi lasă arma jos: deci se va
omorî pentru a scăpa de ruşine. Fiindcă îi lipseşte curajul. Va
părăsi acest pământ fără a fi salvat Germania, lăsând braţele
să-i atârne la primul eşec. N u e decât un ucenic de mântuitor.

259
 Lasă revolverul pe măsuţă şi se decide să aştepte poliţia. Se
va sinucide mai târziu, când viaţa îi va fi o reuşită.

— Orice-ar fi, mă trezesc în fiecare zi la ora unsprezece

treizeci.
A sărit din pat, iar Adolf H. i-a întins o ceaşcă de infuzie
de cicoare în care fata şi-a-ncălzit boticul.
De-acum ştia de unde-i venea porecla: Ora-unsprezece-
treizeci se trezea zilnic la ora unsprezece treizeci. Mai devreme
nu putea. Mai târziu nu suporta.
Adolf, care nu avea cum să picteze la lumină artificială, se
smulgea din cearceafuri în zori şi lucra în timp ce Ora-unspre-
zece-treizeci dormea. în primele zile se comportase ca un hoţ,
străin în propria casă, încercând să nu facă nici cel mai mic
zgomot. Numai că, din neatenţie, au mai căzut nişte pensule
pe jos, a răsturnat un şevalet, a tras ceva înjurături şi a desco­
perit că nimic nu o putea fura pe Ora-unsprezece-treizeci de
pe plajele delicioase pe al căror nisip se tăvălea. Mai mult, a
constatat, atunci când i le povestea, că visele, gardieni credin­
cioşi ai somnului ei, o protejau de trezire integrând perturbă­
rile sonore în poveste. Adolf a înţeles astfel că putea pleca şi veni
fără teama de a o deranja.
Pentru a se mai relaxa în timp ce muncea din greu, se apro­
pia deseori şi o privea dormind. Pe unde hoinărea oare în timp
ce trupul i se odihnea, ghemuit în aşternut, cu obrajii dispă­
rând în puful pernelor? La ce aventură rocambolescă să fi luat
parte? Să fi zărit un zâmbet pe chipul ei? Nu cumva un frison
lubric îi cutremurase o clipă buzele? Ei, da, surâdea. Dar cui?
Către ce? De mai multe ori îşi dorise să o trezească exact atunci,
în momentul acela, să o scuture pentru a-i cunoaşte conţinutul
viselor şi a o goli de el. Cu mine eşti? Sau cu altul? Cu cineJitgi
tu-n somn? Numai că, de fiecare dată, figura redevenea netedă,
din carne densă, goală de sentimente, strălucind de o tinereţe
pur materială. Şi-atunci, lui Adolf i se strângea inima. Şi ea va

260
îmbătrâni? Ei, da, dar cum? Cum s-ar fi putut veşteji tenul
acesta făcut doar din lumină pură? N u e oare scandalos ca o
frumuseţe atât de limpede să fie distrusă de ani? Cu ce drept?
Atunci când nu se temea de amanţii imaginari, îl neliniştea cel
mai serios rival al lui, timpul, care avea să i-o ia pe Ora-unspre-
zece-treizeci a lui, pe care o iubea. în acele momente nu gelo­
zia, ci disperarea îl făcea să-şi dorească să o trezească pentru a
o strânge la piept şi a-i spune: „Te iubesc!"
Stătea mai mult de vorbă cu Ora-unsprezece-treizeci cea
adormită decât cu Ora-unsprezece-treizeci cea trează. Când
nu-i simţea focul din priviri, îşi declara în tăcere sentimentele.
Liber, fără presiune, scăpat de spectrul ridicolului, fără a se mai
fi temut de comentariile ucigătoare ori de glumele pe care fata
nu scăpa niciodată ocazia să le facă, Adolf îşi putea exprima
bucuria, ataşamentul, admiraţia, teama de a nu fi trădat de ea,
panica pe care o resimţea când o vedea uitându-se la altul, voinţa
de a o ţine prizonieră a iubirii lui, certitudinea de a pierde cheful
de a mai trăi dacă ea nu ar mai fi fost lângă el. Şi astfel treceau
dimineţile, între tururile de pensulă şi madrigalurile tăcute tri­
mise frumoasei adormite.
Pe la ora unsprezece şi zece, un ochi se deschidea mecanic.
O pupilă neagră, buimacă, surprinsă, plutind indecisă în apa
albă a globului ocular, încerca să se stabilizeze şi să se îndrepte
către ceea ce era de văzut. Când irisul îl repera pe Adolf, schiţa
o lumină care însă prea mult nu rezista sub greutatea pleoapei.
Urmau mai multe tentative sortite eşecului. Desigur, ochiul
se însufleţea tot mai mult, numai că pleoapa se comporta ca un
duşman şi cobora din nou cortina de fier.
Pe la unsprezece şi douăzeci, buzele umflate de sevele vise­
lor se agitau uşor, iar Adolf putea avea o conversaţie aproape
articulată cu Ora-unsprezece-treizeci, conversaţie alcătuită din
câteva cuvinte din cele pe care le-ai putea schimba cu un copil
de optsprezece luni. îi plăcea s-o vadă arătându-se atât de
simplă la ieşirea din somn, dovedind o tandreţe pe care apoi
o ascundea cu atât mai mult; îi plăcea să o surprindă goală de

261
sentimente, debarasându-se de ele înainte de a se îmbrăca în
cuvintele ei ironice şi în zeflemea.
— Uite-acum se face unsprezece treizeci, păsărică.
— ...iu ...
Cele două sunete însemnau „Ştiu", dar înainte de ora un­
sprezece treizeci, Ora-unsprezece-treizeci nu pronunţa nici­
odată consoane.
în sfârşit, de cum sosea ora, fie că suna vreun ceas ori nu,
tânăra se ridica în capul oaselor, odihnită, nerăbdătoare să-şi
înceapă ziua.
Adolf îi verificase de mai multe ori exactitatea trezirii. As­
cunsese pendulele, le dăduse înainte, în urmă, fără nici un
rezultat: conform unui orologiu intern, Ora-unsprezece-trei­
zeci se trezea fix la ora unsprezece treizeci.
— Uimitor, nu greşeşti niciodată.
— Şi ce-ai vrea? Se presupune că oamenii care se scoală
târziu nu au simţul timpului... or, n-are nici o legătură.
în joacă, Adolf o luase în braţe la ora fatidică şi o legănase
ca s-o adoarmă la loc. Fără rezultat. Fata s-a zbătut şi i-a scăpat.
Nu voia să mai rămână în pat nici un minut în plus.
— Lasă-mă, mă faci să-mi pierd ziua. Fiindcă o zi care în­
cepe la prânz e o zi irosită.
Avea principiile ei, dar pe care şi le respecta intransigentă.
— Altfel mi s-ar părea că sunt vreo japiţă, vreo târfă, o ni­
mica toată, o halcă de carne. Şi-apoi, trebuie să muncesc.
Picta evantaie.
Nu folosea decât culori primare, acoperind mătasea cu mo­
tive geometrice —raze, semicercuri, cercuri, romburi şi pătrate -
pe care le dispunea pe material cu o fantezie atent studiată.
Rezultatul era viu, de fiecare dată nou, sărind în ochi, iar Ora-
unsprezece-treizeci găsea modalitatea de a le vinde mai uşor
decât îşi vindea A dolf pânzele.
— Normal, friţule scump, un evantai tot foloseşte la ceva.
Cum mica ei afacere aducea în casă mai mulţi bani decât
Adolf, făcea tot ce putea pentru ca el să nu sesizeze asta şi să nu
se simtă umilit.

262
 — Merge fiindcă eu muncesc pentru nişte snobi.
— Snobi?
— Snobii sunt leneşii care nu ştiu nici să gândească, nici să
judece cu propria lor minte. Ca să aibă ce face snobii, s-au in­
ventat moda, ultimul strigăt, noutatea. Iar eu fac evantaie
moderne.
— Moderne?
— Păi, da, moderne! Cum nu s-au mai văzut până acum!
Sau până tare demult! Şi-atunci, dintr-odată, par a fi din vre­
mea noastră.
— Asta este. Ca arta neagră. Picasso şi ceilalţi au făcut lu­
mea să creadă că e ceva nou-nouţ, pe când aşa se lucra şi acum
nu ştiu câte sute de ani.
— Vezi? Aşa că eu fac evantaie cubiste. Proasta care ţine să
fie altfel decât maică-sa, bunică-sa şi vecina cumpără evantaiele
mele cubiste.
— N u te critica prea tare. Oricum, evantaiele tale sunt
foarte frumoase.
— N-am zis că sunt urâte. Doar ţi-am explicat de ce mi se
cumpără.
Adolf nu reuşea să-şi facă un nume în lumea artelor.
De când se mutase la Paris, în unele luni reuşise să trăiască
din propria pictură, în altele doar să supravieţuiască. Deseori
era nevoit să-şi plătească mesele cu o pânză ori un desen -
atunci când varianta aceasta nu-i era refuzată - şi, dacă la
început suportase un asemenea tratament dur fiindcă îl consi­
dera provizoriu, de la o vreme îi ajunsese de nesuportat, obser­
vând cum alţi pictori reuşeau, iar el rata.
— N u eşti un pictor ratat, eşti un pictor blestemat, îi zicea
Ora-unsprezece-treizeci.
— Mda, şi care e diferenţa?
— Uită-te şi tu la italianul acela care era atât de frumos,
M obidi...
— Modigliani.
— Cum spui tu. A murit sărac, dar azi valorează aur.
— Şi care e ideea?

263
 — C-o să fiu o văduvă bogată.
— Ei bine, nu, prefer celebritatea posterităţii... şi-apoi, aş
vrea şi eu să trăiesc. Şi-ncă să trăiesc bine. în sfârşit. Picasso a
ajuns milionar, Derain circulă-n Bugatti, Man Ray în Voisin,
Picabia în Delage şi Kisling într-un automobil american.
— Haide, friţule, păi ăştia sunt mai bătrâni decât tine.
Picasso, de exemplu, are...
— Cu opt ani mai mult! Doar cu opt! Chiar contează?
— Poate că şi tu o să fii bogat peste opt ani. Ei, hai, hai,
friţule drăgălaş, n-ai dreptul să te descurajezi.
Adolf suferea pentru faptul că trăia în sărăcie, dar suferinţa
aceasta, care putea fi mărturisită, banală, de înţeles, era pentru
el modalitatea de a lăsa să se vaiete în anonimat o altă suferinţă,
cu mult mai profundă, pe care o păstra doar pentru el: se în­
doia de propriul talent.
Soarta oricărui pictor e să născocească opere pe care nu le
apreciază în mod deosebit. Unui artist îi place să creeze ceea
ce are de creat, nu neapărat produsul creaţiei în sine. Actor mai
degrabă decât spectator, nu e născut să se bucure de rezultat.
Rareori unui cântăreţ îi place vocea sa, unui scriitor îi este peste
poate să-şi citească propria cane. Esenţial rămâne ca primului
să-i placă să cânte, celui de-al doilea să scrie. Nu din acest motiv
era îngrijorat Adolf, ştiind prea bine că nu-şi va aprecia nici­
când pânzele. Numai că, mult mai grav, se suspecta de impos­
tură. Prima sa lucrare cu adevărat originală îi ieşise din joacă,
pe când oscila între enervare, lipsă de ceva mai bun de făcut şi
inspiraţie. Ar fi distrus-o pe loc dacă Neumann nu s-ar fi arătat
atât de încântat. Or, Adolf nu-1 văzuse niciodată pe Neumann
înşelându-se când se vorbea despre pictura altcuiva. De ce nu
ar fi crezut că şi de data aceea se întâmpla la fel? Pentru a-şi
înăbuşi scepticismul, aşezase în balanţă întreaga încredere cri­
tică pe care o avea în Neumann, punându-şi destinul în mâinile
judecăţii celuilalt.
Greutăţile materiale, răceala negustorilor de artă, indife­
renţa colecţionarilor, toate acestea însă ascuţeau lama îndoielii.

264
Nu cumva se înşelase? Se simţea aparţinând atât de puţin pro­
priei epoci. Ştia foarte bine că, în fond, nu avea nimic în co­
mun cu toţi ceilalţi pictori din Montparnasse pe care-i cunoştea:
cubismul i se părea un impas, fovismul la fel, abstractul încă
şi mai şi; detesta tuşa sălbatică, grasă, densă, la modă în secolul
său; dispreţuia deformarea trăsăturilor - tehnica „notaţiei de-ală-
turi“ - care năpădise desenul pentru a-1 face modern. Con­
tinua să meargă la Luvru şi să-i admire pe Ingres, David, ba
chiar pe Winterhalter, gusta execuţia finită, invizibilitatea
pensulei, pierderea gestului pictorului în propria pictură. Nu
preţuia decât calităţile tradiţionale şi, în sinea lui, în secret
aproape, respecta modul de lucru al pictorilor academici, atât
de detestaţi şi de ponegriţi, care fuseseră denumiţi „pompieri"
sub pretextul că nu le scăpa nicicând vreo reflectare, vreo scli­
pire, nici măcar vreo deformare oarecare de pe nenumăratele
căşti cu care îşi împodobeau subiectele mitologice sau romane.
Măiestria! Nimic nu idolatriza mai mult decât măiestria, pe
când pictura modernă glorifica îndrăzneala, ruptura, spectaco­
lul generat de te miri ce.
— Atenţie! Vizită!
Ora-unsprezece-treizeci auzise semnalul portăresei, care pre­
ceda sosirea vreunui intrus. Doamna Salomon bătuse în ţeava
de apă. Dacă ar mai fi bătut de două ori însemna că apăruse
un cumpărător, de trei - un portărel, de patru - poliţia.
Au urmat două lovituri. Ora-unsprezece-treizeci s-a dus să
deschidă uşa paşilor grei care răsunau pe trepte.
— Slawomir! Ce surpriză!
înalt, gras, sculptat în osânză, negustorul de artă Slawomir
şi-a şters fruntea fără a-i răspunde Orei-unsprezece-treizeci,
obişnuit să nu bage în seamă amantele artiştilor, fie fiindcă erau
prea des schimbate pentru a nu le fi confundat prenumele, fie,
dacă rămâneau prea mult, fiindcă-i cereau socoteală în privinţa
inadmisibilei sărăcii a iubitului lor.
— Adolf, trebuie să mă scapi. Am un client interesat de tine.
— Ei şi? Vinde-i tablourile.

265
 — E pasionat de tine!
— Şi te miri? Vinde-i-le scump!
— Bine, fără îndoială, însă ţine să te şi întâlnească.
Adolf s-a strâmbat, având păreri împărţite despre cei care-i
cumpărau pânzele: deşi le era recunoscător fiindcă-1 apreciau,
era supărat pe ei pentru că-1 plăteau atât de puţin şi mai ales
pentru că-i luau operele pe care ar fi vrut să le mai păstreze pe
lângă el.
— Haide, Adolf, nu-ncepe iar, nu-mi mai face figura soacrei!
Slawomir numea astfel reacţia pictorilor care-şi vedeau ta­
blourile ca pe nişte fete răpite de gineri.
— Luaţi loc, domnule Slawomir-care-nu-e-n-stare-de-opt-
sprezece-luni-să-mi-reţină-numele, l-a invitat Ora-unsprezece-
treizeci trăgând un scaun spre el.
Slawomir s-a uitat uluit la ea, de parcă l-ar fi mirat că ştia să
vorbească, după care s-a lăsat să cadă pe unicul scaun din atelier.
— Fantastic e Slawo ăsta, a râs înfundat Ora-unsprezece-
treizeci. O săptămână roşcat, una chel, una cu mustaţa răsu­
cită, una cu ea periuţă. Ce imaginaţie-n mustăţi şi-n păr! Un
adevărat artist capilar! Peste poate, nu cumva sunteţi însurat
cu o coafeză?...
Ca de obicei, Slawomir s-a prefăcut că nu aude şi s-a întors
spre Adolf.
— Am bătut tot Parisul, mă aşteaptă clientul, grăbeşte-te.
Pentru Slawomir, „tot Parisul" însemna opt sute de metri,
dar, ţinând cont de cât era de corpolent, cei opt sute de metri
echivalau cu un drum tare lung.
— Ba nu, rămân aici, lucrez. Fiecare cu treaba lui.
— Te rog...
— Nu, nu. Pictez. Şi tu vinzi.
— Te rog!
— N u ...
Era vorba despre o luptă esenţială între cei doi bărbaţi: prin
refuz, A dolf îi explica lui Slawomir că el era un pictor bun şi
Slawomir un galerist prost.

266
 Ora-unsprezece-treizeci a intervenit:
— Du-te, friţule. Doar ştii că Slawo e un negustor care se
pricepe mai bine să cumpere decât să vândă.
Aceste cuvinte i-au oprit pe cei doi. Ora-unsprezece-treizeci
avea dreptate. Dotat cu fler, gust, pasiune şi curaj, Slawomir
ştiuse întotdeauna să repereze pictorii promiţători, semna cu
ei contracte când nimeni nu-i băga în seamă, după care îi în­
funda în sărăcie, într-atât de prost negocia cu eventualii clienţi,
convins că tabloul vorbea îndeajuns de la sine. Mulţi pictori
se îmbogăţiseră şi ajunseseră celebri după ce se despărţiseră de
el, confirmându-i strălucit atât flerul, cât şi nepriceperea comer­
cială.
— De acord, mă duc să mă-mbrac, a spus Adolf.
— Nu prea îngrijit, mai ales nu prea curat, a rânjit Ora-un­
sprezece-treizeci, nu uita că eşti un pictor blestemat.
Şi s-a întors spre sobă pentru a lua nişte cafea cu care să-l
servească pe Slawomir, însă înainte de a o face, acesta deja
adormise.
— Uite-un fericit! Păi, la ora asta?! O ruşine! Doarme ca o
vacă la păscut.
Negustorul era cunoscut pentru modul în care aţipea con­
stant. Legenda pretindea că reuşise chiar să adoarmă în timpul
unei discuţii complicate cu perceptorul de impozite.
— Şi mai şi face spume.
Un firişor de salivă îi curgea pe buza subţire, care se umfla
când respira, părând că era cât pe ce să-şi ia zborul sub formă
de balon.
— E un fenomen. Ar trebui dus la circ. Exact după elefanţi,
ca să nu se sperie prea tare copiii.
— Sunt gata, a anunţat Adolf.
Slawomir a deschis ochii, a roşit puţin şi s-a uitat împrejur
pentru a înţelege unde se afla.
— Te-ai întors pe pământ, frumosule, i-a şopdt Ora-unspre­
zece-treizeci, deveniseşi cea de-a o sută paisprezecea nevastă a

267
sultanului Aii Baba. Fiindcă e singurul care-ar putea să te hră­
nească.
Apoi s-a întors spre Adolf.
— Chiar aşa, îţi dai seama cât poate să bage-n ea o aseme­
nea maşinărie?!
Slawomir s-a ridicat surd şi indiferent, l-a tras de braţ pe
Adolf şi a ieşit.
Ora-unsprezece-treizeci i-a urmat până în casa scărilor.
— Mai veniţi pe-aici când doriţi, domnule Slawomir. Ne
distrăm bine împreună. De data aceasta v-am arătat ţâţele,
data viitoare o să vă-ntind buca stângă.
Coborând cu pas de senator, Slawomir s-a întors spre Adolf.
— Aşa e? S-a dezbrăcat în faţa mea?
— Da, dar ce contează? Dormeai.
— Totuşi! a exclamat Slawomir şocat. Vasăzică nu mai pot
şi eu aţipi liniştit. Dac-ar fi aflat biata maică-mea...
Emoţionat, de parcă tocmai ar fi fost supus unui viol, şi-a
şters fruntea cu o batistă jilavă.
Au parcurs cu greu cei opt sute de metri care-i despărţeau
de galerie, Slawomir fiind obligat să se oprească de mai multe
ori pentru a-şi recăpăta suflul. Un bărbat îi aştepta.
— Vi-1 prezint pe Adolf H., a spus Slawomir apoplectic,
înfundându-se în fotoliu şi adormind pe loc.
Cu ochiul verde, cu părul lung pe la tâmple, cu capul pă­
trat, nasul drept, destul de frumos, de o frumuseţe aproape
sculptată în carne, bărbatul se uita la Adolf cu o putere mag­
netică. Pictorul şi-a zis că trebuia să fi fost un mag.
— Domnule, vă felicit, sunteţi de-ai noştri.
— Poftiţi? a întrebat Adolf, temându-se că era vorba despre
o subtilitate necunoscută a limbii franceze care-1 împiedica să
priceapă.
— De-ai noştri sunteţi. Şi sunteţi mare. Această logică
eliberată de orice raţionalism, această fantezie capricioasă la
cheremul celor mai contradictorii pulsiuni, această disconti­
nuitate a discursului, în pofida faptului că utilizaţi cele mai
clasice mijloace picturale, această modernitate insolentă, acest

268
amestec de academism şi de ruptură violentă care-nseamnă
avangarda, pe scurt, prin toate acestea vă recunosc drept unul
de-ai noştri.
Năucit, Adolf se simţea hipnotizat de ochiul acela verde.
Fachirul —aşa-i zicea deja —avea o strălucire neagră în privire,
care-1 făcea să freamăte, undeva la jumătatea drumului între
charismă mesianică şi seducţie libidinală. Privirea părea să-i
exprime cealaltă lume, cea mistică, pe când buza inferioară,
exagerat de dezvoltată, de reliefată, sugera o senzualitate puter­
nică. Fachirul i-a zâmbit fără ca o singură trăsătură să i se fi
modificat, dintr-un soi de iluminare interioară, ca o femeie
continuu preocupată de frumuseţea ei.
— Iertaţi-mă, s-a bâlbâit Adolf, dar Slawomir a pronunţat
tare prost numele dumneavoastră, mai adineauri, şi mă tem că
n-am...
— Sunt Andre Breton, a spus Fachirul, şeful mişcării supra­
realiste. Şi vă iau cu mine.

— Corespondenţă pentru dumneavoastră, domnule Hitler.

— Flori pentru dumneavoastră, domnule Hitler.
— Un coş cu fructe pentru dumneavoastră, domnule
Hitler.
— La vorbitor este o doamnă jurnalistă care ar vrea să vă
întâlnească, domnule Hitler.
— Au sosit cărţile pe care le-aţi comandat, domnule Hitler.
Vi le va aduce chiar bibliotecarul.
întreaga zi, gardienii soseau şi băteau respectuoşi la uşa
celulei. Nici nu se mai ştia unde ar fi putut fi depozitate cado­
urile, iar scrisorile de la admiratori veneau cu sacii. Niciodată
nu se mai primiseră atâtea vizite. Personalul penitenciarului
de la Landsberg se simţea flatat, în taină, având de suprave­
gheat un oaspete atât de sărbătorit, un adevărat centru al atrac­
ţiei mondene. Unii angajaţi aveau chiar impresia, de câteva
luni, că serveau într-un hotel de lux mai degrabă decât într-o
puşcărie.

269
 Precedenta vedetă, Arco, asasinul prim-ministrului bava­
rez Eisner, fusese mutat pentru pentru ca Hitler să fie instalat
în spaţioasa celulă numărul 7, cel mai bine mobilată, unica dis­
punând de o perspectivă minunată spre câmpie. Intr-un ha­
lat alb scump ori în tradiţionalul Lederhosen1, avea libertatea
de a primi alţi deţinuţi, precum Rudolf Hess, care-1 urmase
în închisoare.
După o perioadă de tăcere, în care regretase că nu se sinu­
cisese, Hitler şi-a revenit. Prima veste bună fusese aceea că şai­
sprezece nazişti muriseră în timpul puciului. Conchisese că
providenţa, conform obiceiului, ţinuse să-l îndepărteze încă o
dată de pericol. A doua veste bună fusese moartea lui Lenin,
care survenise în ianuarie. N u doar se bucurase de dispariţia
evreului bolşevic, dar citise în ea un mesaj subtil al destinului,
care, tot aşa cum îl salvase pe Frederic cel Mare prin moartea
ţarinei Elisabeta, îl făcuse pe el să evite alte neplăceri, îndepăr-
tându-i din cale un obstacol şi confirmându-i, prin acea repe­
tiţie, rolul de prim-plan care-i era hărăzit. A treia veste bună
fusese chiar procesul: Hitler vorbise acolo ceasuri întregi şi se
alesese cu cinci ani de detenţie, pedeapsă ridicolă dacă te gân­
deai la cei patru poliţişti omorâţi, la miliardele de mărci furate,
la distrugerea sediului ziarului Miinchener Post, la luarea de
ostatici dintre oamenii politici şi consilierii municipali, o pe­
deapsă care, fără îndoială, urma să fie redusă, mulţumită bunei
purtări a deţinutului.
La Miinchen nu se mai auzea vorbindu-se despre Hider,
nici pe străzi şi nici la întrunirile politice nu se mai zărea svas-
tica. Unii chiar ar fi putut crede că Hitler şi partidul naţio-
nal-socialist dispăruseră o dată pentru totdeauna de pe harta
lumii. Numai că la Landsberg, în celula cu numărul 7, se pe­
trecea cu totul altceva: Hitler încheia inventarea lui Hitler.
Se tot întorcea gândul la imaginea paiaţei în impermeabil,
care, în oglinda veche, coclită şi cojită, se speriase de pistolul

1. Pantaloni scurţi bavarezi din piele de cerb.

270
pe care-1 ţinea în mână. N u şi-ar fi putut găsi liniştea înainte
de a distruge respectiva amintire şi de a fabrica un Hitler cu
care să se mândrească, un Hitler care nu putea greşi, care va
reuşi fără momente de slăbiciune să păşească înainte, pe dru­
mul către putere.
Ceilalţi vor uita în curând de puciul ratat şi nu vor trage
învăţăminte. Hitler însă va înţelege lecţia. El şi numai el.
Mai întâi, s-a hotărât să înveţe lecţia răbdării. Să existe oare
efort mai dur, pentru persoana nerăbdătoare, decât să se mul­
ţumească cu răbdarea? Dar aşa i s-a întâmplat, punând ordine
în idei: dacă scopul era cucerirea puterii, atunci numai acesta
trebuie să stabilească durata. Deci a acceptat cu uşurinţă tim­
pul solicitat de propria ambiţie.
Apoi, va ajunge la putere prin mijloace legale. Fiind un
propagandist de mâna-ntâi, va face campanie la alegeri şi va
aduna voturi. Duşmanii numai la o astfel de surpriză neplăcută
nu se vor aştepta.
In sfârşit, era pe cale de a-şi scrie viaţa şi ideile sau, mai de­
grabă, de a şi le dicta, întrucât inspiraţia feroce pe care o avea
vorbind se ofilea imediat ce se găsea de unul singur în faţa unei
foi de hârtie. Şi-a intitulat cartea Lupta mea> descoperind cu
bucurie în ce măsură traiectoria lui se arăta coerentă şi cum îl
purta irezistibil către a deveni marea personalitate aşteptată de
Germania. Era el însuşi surprins de sine.
„O fericită predestinare m-a făcut să mă nasc la Braunau
am Inn, un târguşor situat exact la frontiera celor două state
germane, a căror unire mi se pare sarcina esenţială a vieţii noas­
tre, de urmărit prin toate mijloacele.11II fermeca faptul că viaţa
lui luase cu uşurinţă forma unei legende, anunţând încă din
prima zi reunificarea Germaniei cu Austria, pe care şi-a tre­
cut-o în program. De altfel, nu-şi povestea viaţa aşa cum fusese,
ci aşa cum era necesar să fi fost. Nu a ezitat să ascundă ceea ce
nu era convenabil unui viitor conducător al Germaniei şi nici
să adauge ceea ce lipsea. Astfel, studiile nu le ratase, ci le sabo­
tase, întrucât simţise o chemare către alte sarcini, cu mult mai

271
importante. Violenţa tatălui a trecut-o sub tăcere, mulţumin-
du-se să-i puncteze opoziţia faţă de vocaţia sa artistică, moment
propice pentru a sublinia puterea voinţei conducătorului încă
din copilărie. îndelungaţii ani petrecuţi prin aziluri şi cămine
pentru săraci i-a transformat în viaţă studenţească boemă. Eşe­
cul în pictură şi l-a justificat prin faptul că era mai degrabă
arhitect. A măsluit datele care ar fi putut demonstra că inten­
ţionase să scape de obligaţiile militare. Şi-a trimis antisemi­
tismul de dată recentă direct în prima tinereţe şi, în general,
s-a dotat fără greutate cu fina conştiinţă intelectuală pe care
îşi închipuia că o poseda în clipa de faţă. Un geniu politic.
Sculpta în granit. Ţinea să arate că nu se schimbase. Şi-ar fi de­
senat mustaţa şi în portretele din leagăn, dac-ar fi putut.
în celelalte capitole, mai puţin biografice, îşi expunea ideile.
Rudolf Hess, scribul lui devotat, îl ajuta chiar dacă, uneori, îl şi
încurca din cauza reflexelor lui universitare.
— Pentru Dumnezeu, Hess, mai termină, că mă calci pe
nervi cu toate referinţele astea ale tale! Ce contează de unde-mi
i

vin ideile?! Pur şi simplu sunt bune ori proaste şi gata. Habar
n-am dacă acest concept de rasă l-am luat de la Chamberlain,
de la G o ... cum ai zis?
— Gobineau.
— De la Gobineau sau de la ...
— Bolsche.
— .. .sau de la Bolsche. Oricum, niciodată nu reţin numele
autorilor. Şi-apoi, ideile nu aparţin nimănui. Sau, ba da, apar­
ţin celor ce gândesc, le însufleţesc prin cuvintele lor şi le co­
munică. în cazul de faţă, mie, A dolf Hitler.
în timpul acestei odihne forţate pe care o numea ironic
„stagiul universitar pe banii statului11, avea în sfârşit timp să
lege laolaltă observaţii disparate.
— Vezi, Hess, cred că am înţeles totul în privinţa omului
urmărind câinii. Nu poţi oferi buldogului calităţile ogarului sau
canişului. N u faci nimic cu dresajul. Rapiditatea ogarului sau
isteţimea canişului sunt inerente rasei lor. Nu poţi redresa

272
naţiunea germană decât tratând-o ca un crescător de câini şi
urmărind puritatea rasei. Ceea ce ne impune un program dublu:
atenţia îndreptată asupra reproducerii rasei numai în cadrul
rasei şi suprimarea elementelor străine fără a ne lăsa înduioşaţi
de un sentimentalism periculos. Nu trebuie păstrate fiinţele
de calitate inferioară, infirme, handicapate, debile într-un fel
sau altul. Cele deja prezente trebuie urgent sterilizate. Cele
care abia vin pe lume trebuie suprimate înainte chiar să le vadă
părinţii. Acesta ar fi adevăratul progres al medicinei: puterea
de a discerne între forţa vitală şi slăbiciune, şi nu încrâncenarea
suspectă de a face să trăiască indivizi care debilizează populaţia.
Aceasta ar fi o medicină umanitară. Şi a doua parte a progra­
mului: să scăpăm de jidani.
— Cum?
— Mai întâi trebuie băgaţi undeva ca să nu continue să ne
strice sângele. De altfel, ar trebui închişi împreună toţi subiecţii
atinşi de cine ştie ce maladii mortale, în aşa fel încât să nu-i con­
tamineze pe cei sănătoşi. Sifiliticii şi tuberculoşii trebuie urgent
izolaţi. Sunt pentru necruţătoarea izolare a bolnavilor incu­
rabili.
— Bun, îi băgăm undeva pe jidani. Şi pe urmă?
— îi dăm afară de pe teritoriul german.
— Şi după aceea?
— Ştiu că par excesiv, însă trebuie luate măsuri sanitare.
Dacă la începutul şi în decursul războiului am fi ţinut măcar
o singură dată douăsprezece sau cincisprezece mii dintre jidanii
ăştia corupători în gazele otrăvitoare pe care le-am aspirat noi
în tranşee, am fi ferit milioane de bravi germani care aveau tot
viitorul înaintea lor.
— Vreţi să spuneţi că ...
— Deocamdată, să ne referim doar la soluţia teritorială.
Excluderea. Va fi de-ajuns.
— Dar în acelaşi timp afirmaţi că Germania trebuie să se
extindă.
— Da, avem nevoie de spaţiu vital!

273
 Noţiunea de „spaţiu vital" îi apăruse în captivitate, fără în­
doială plictisit să tot stea închis, deoarece identifica Germania
cu sine însuşi.
— Trebuie urgent să recuperăm discursul evreiesc şi să ni-1
aplicăm chiar nouă. Noi suntem poporul ales. Noi suntem po­
porul arian. N u pot exista două popoare alese. Sau, dacă există
două, atunci unul e ales de Dumnezeu, şi celălalt de Satana,
înfruntarea dintre lumea ariană şi lumea evreiască este înfrun­
tarea dintre Dumnezeu şi Satana. Jidanul e batjocura omului,
tot atât de departe de noi precum regnul animal de om. E cineva
străin de ordinea naturală, o fiinţă din afara naturii.
— Totuşi, nu va fi uşor să stabilim cine e arian. Şi dac-am
lua numai Germania, sunt atâtea amestecături încât dumnea­
voastră, sau eu, noi...
— N u contează. Important e să desemnăm duşmanul. Şi
aici, treaba e clară: acesta e jidanul. Prin urmare, Germania,
unicul popor ales, trebuie să-şi sporească teritoriul. Este o ne­
cesitate. Vom face război, fiindcă este normal ca spada s-o ia
înaintea plugului. Războiul este un drept esenţial al poporului,
dreptul de a-şi hrăni copiii. Două teritorii mi se pare că oferă
câmpii, materii prime şi pieţe interesante pentru Germania:
Statele Unite şi Uniunea Sovietică. Vom începe din est, întru­
cât avem nevoie de un mare grânar european înainte de a ataca
vestul.
— Grandios! Dar ce vom face cu jidanii când Germania va
fi stăpâna lumii?
— Ne vom gândi atunci, Hess, ne vom gândi atunci.
— Grandios!
Hitler adormea cu greu după lungile şedinţe de lucru. în­
drăzneala propriei gândiri îl epuiza. Cuvintele continuau să-i
izvorască din creier şi nu rareori se scula şi umbla prin celulă
ţinând un discurs, pe când se iveau zorii.
— Sunt posedat, murmura privind soarele răsărind şi încă
lipsit de putere, care trezea încet cocoşii. Necontenit sunt de­
păşit de gândurile care-mi trec prin mine. Misiunea nu-mi lasă
un răgaz de odihnă. Da, într-adevăr sunt posedat.

274
 Posedat de grija binelui. Nici o clipă nu i-ar fi trecut prin
minte că de rău era posedat.
Pe 20 decembrie 1924, directorul închisorii a venit să-i
anunţe eliberarea condiţionată, deşi mai avea patru ani de
executat.
„Deja? Ce păcat! şi-a zis Hider. Aproape că-mi terminasem
cartea."

— N-ai pălărie, n-ai nici chiloţi, nici moralitate! Aşa e?

Ora-unsprezece-treizeci urla la chelnerul din cafenea, care,
terorizat, a fugit de pe terasă în încăperea din spate a localului.
Adolf şi Neumann râdeau de furia cu care se dezlănţuise
pe tânără.
— E intolerabil! Să refuze să mă servească fiindcă n-am
pălărie! Să mă ia drept o paraşută fiindcă-mi las părul liber!
Păi, ce-or fi crezând cretinii ăştia? Că o pleaşcă e mai bună de­
cât un crucifix pe post de certificat de bune moravuri? Că bo­
neta strânge bulanele? Ştiu eu nişte panarame pline de pene
pe cap, de-aş putea să le şi numesc. O listă-ntreagă! Cred că
dacă-mi aduce acum cocktailul de căpşune i-1 arunc drept în
mutră! Băi ţârcovnicule! Alo, scoate-doape! Asta de-şi câştigă
pâinea otrăvind bieţii oameni cu spirtul lui contrafăcut mai
ţine să dea şi lecţii? Spuneţi-mi că visez...
Mânia era o formă de bună-dispoziţie pentru Ora-unspre-
zece-treizeci. Prin insulte, indignare, apostrofări pestriţe, îşi ex­
prima bucuria de a se afla acolo, foamea de a trăi, dorinţa de a
nu lăsa altora ori neantului partea ei din tortul vieţii.
— Poftiţi, doamnă. Două pastis şi cocktailul de căpşune.
Livid, băiatul a lăsat paharele pe masă, temându-se de un
nou scandal. Numai că Ora-unsprezece-treizeci avea deja alte
preocupări.
— Haideţi cu mine să-l vedem pe clarvăzătorul acela. Se pare
că e excelent.
— Nu, mulţumesc, i-a răspuns Neumann, n-am bani de
aruncat.

275
 — Nu crezi în chestiile astea?
— N u cred decât în hazardul care se referă la două bucăţi
de materie. Sunt materialist. Nu înţeleg cum poate pretinde
un om că citeşte viitorul.
— Şi totuşi, mi-a fost recomandat.
— E normal ca victimele să-şi vândă de bunăvoie pontul
una alteia.
— Măi, dar ce trişti mai sunteti si voi, bolşevicii. Adolf,
comuniştii ăştia ca Neumann n-ai impresia că dau în sinistro-
ză, de parc-ar fi nişte popi în sutană roşie? Numai că, în loc să
miroasă a lumânare stinsă, put a seceră ruginită. Pe bune, zău
că nu-i mai bine.
— Unşpe, trebuie să-l respecţi pe Neumann, i-a zis Adolf
tandru.
— II respect. îl respect fiindcă este frumos chiar dacă e trist,
îl respect fiindcă este prietenul tău chiar dacă-ţi toacă banii. îl
respect fiindcă este şi prietenul meu, chiar dacă nu suntem nici­
odată de acord. Păzea, tovarăşe Neumann, sunt toată numai
respect, chiar dacă mă duc la întâlnirea mea.
I-a salutat milităreşte şi i-a lăsat pe terasa cafenelei, ducân-
du-se în locul unde oficia clarvăzătorul.
într-un local minuscul, înghesuit între două imobile şi o
magazie cu pubele, bărbatul îşi invita clienţii alături de o so­
mieră aşezată pe patru cărămizi, de un cufăr plin cu manu­
scrise, pe două scaune cu picioarele inegale, aşezate la un banc
de lucru, sub privirile unui Crist desenat cu creta pe perete.
Deţinea şi un mic craniu rotund care strălucea tot atât cât
globul de cristal, şi primea numai lunea dimineaţa, pretinzân-
du-se poet, deşi nimeni nu-1 lua în serios.
— Bună ziua, domnule Jacob, l-a salutat Ora-unsprezece-
treizeci.
— Spuneţi-mi Max, i-a răspuns minusculul clarvăzător.
Şi s-au închis numai ei doi pentru a vorbi despre viitor.
Stând tolăniţi la soare ca nişte şopârle, înveseliţi de pastis,
Adolf şi Neumann se uitau după parizienele care treceau prin
faţa lor.

276
 — Voi pleca la Moscova, a spus Neumann.
— Ştiam.
— Am fost invitat să lucrez la Casa Poporului. O să rămân
trei luni acolo.
— Şi-o să pictezi?
— Nu ştiu.
— Neumann, înţeleg foarte bine că vrei să faci politică, dar
ar fi păcat să renunţi la pictură.
— Pictura poate exista şi fără mine.
— Da, dar tu poţi exista fără pictură?
Neumann i-a răspuns printr-o tăcere visătoare.
Adolf a insistat:
— Talent ai. Deci eşti răspunzător de talentul tău. Trebuie
să faci ceva cu el.
Neumann a căscat plictisit.
— N u văd care ar fi interesul pentru pictură în lumea pe
care dorim să o construim. Oamenii nu au de lucru, oamenii
fac foamea şi tu visezi la pictură.
— Aşa e. Mi-e foame, nimeni nu vrea lucrările mele, şi totuşi,
în pofida a orice, tot la pictură visez. Şi-mi doresc ca bogaţii,
mizerabilii capitalişti, cum le zici, profitorii, să facă o pasiune
pentru picturile mele. Aşa e.
— E ceva depăşit. Nu mai sunt de acord cu asta, i-a răs­
puns Neumann.
— N u e de-ajuns că războiul ne-a furat vieţile? Vrei ca
acum să ni le fure şi politica?
— Adolf, n-ai înţeles nimic din război. Ai văzut în el un
carnagiu care a ucis talentul lui Bernstein şi l-a frânat pe al tău.
Un obstacol personal. Eu însă am văzut o monstruozitate poli­
tică. Războiul a fost alegerea naţiunii care ne-a cerut să murim.
In schimbul a ce? A nimic. Ce înseamnă naţiune? A fi german,
francez, belgian sau suedez? Nimic. Uite ce am înţeles eu în
timpul războiului: naţiunii trebuie să i se substituie statul. Şi
nu orice fel de stat, ci unul care să fie garantul fericirii, bună­
stării şi egalităţii.

277
 — Ia nu-mi mai servi tu ciorba ta comunistă, că o ştiu,
Neumann, te-am mai auzit de o mie de ori.
— M-ai auzit, dar nu m-ai ascultat. Comunismul este...
— Comunismul este o boală de după război, Neumann.
Vreţi să schimbaţi societatea care a cerut sacrificiul a milioane
de morţi. Dar, în loc să-i cereţi mai puţin acestei societăţi, voi
îi cereţi şi mai mult. Ea v-a cerut să muriţi, acum voi îi cereţi
să trăiţi, să vă organizeze viaţa până-n cele mai mici detalii.
După părerea mea, aici vă înşelaţi. Eu nu vreau şi m ai multă
societate, vreau mai puţină. După război nu mai vreau să dau
nimic societăţii, să mă lase-n pace, nu-i datorez nimic.
— Bravo! Anarhie de dreapta! Minunat răspuns! N u aşa se
va schimba lumea.
— Nici nu-mi propun să schimb lumea, Neumann, vreau
doar să reuşesc în viaţă.
Ora-unsprezece-treizeci s-a întors şi s-a aşezat tăcută lângă
ei, ducându-şi paharul gol la buze. Adolf a observat că avea na­
sul umflat şi ochii roşii.
— Ce s-a-ntâmplat? Ai plâns?
— Eu?
Părea că abia acum le descoperea prezenţa. I-a surâs tandru
lui Adolf.
— N u ... Bine, da.
— Cretinul de clarvăzător te-a supărat?
— N u ... Mă rog, da.
— El te-a făcut să plângi?
— Nu. N-are nici o legătură. E din cauza febrei fânului. E
anotimpul în care devin alergică.
— Nu ştiam că ai rinită alergică, a constatat Adolf suspicios.
— Uite că acum ştii.
Oricum, Adolf nu mai avea timp să-i pună întrebări, fiindcă
trebuia să se ducă la o adunare suprarealistă, în sala Gaveau,
unde trebuia să aibă loc procesul lui Anatole France.
Când s-au apropiat de teatru, au văzut oameni-sendviş plim-
bându-se pe trotuare şi anunţând procesul.
Trecătorii, şocaţi, strigau la ei:

278
 — Doar a murit Anatole France. I s-au făcut funeralii na­
ţionale, cum e posibil ca acum să i se facă proces?
— De ce e vinovat?
— Vreo chestie de moravuri?
— Plagiat?
— Lăsaţi morţii-n pace, e scandalos!
Adolf, Neumann şi Ora-unsprezece-treizeci şi-au frecat
mâinile constatând că deja atmosfera era încinsă.
— O să ne stricăm de râs, a zis Ora-unsprezece-treizeci.
Nişte crainici anunţau prezenţa la proces a lui Charlie Cha-
plin, a lui Buster Keaton şi a prinţului de Monaco. Nici unul
dintre ei nu venise, dar credulii curioşi se repezeau în sală.
— Grăbiţi-vă, striga un tânăr poet, toţi cei care întârzie vor
fi tunşi.
Mai mulţi indecişi au intrat, împinşi de îngrijorare.
Pe scenă, mesele şi scaunele fuseseră aşezate în aşa fel încât
să sugereze vag un tribunal. Fachirul, Andre Breton, juca rolul
preşedintelui completului. Acuzator era Benjamin Peret. Apă­
rător, Louis Aragon.
— Mereu bine îmbrăcat Aragon ăsta, a murmurat cu admi­
raţie Ora-unsprezece-treizeci. Dacă nu mi s-ar fi spus că e poet,
l-aş fi luat drept ucenic de frizer.
Fachirul a luat cuvântul:
— Doamnelor şi domnilor, acuzatul Anatole France nici
măcar nu a catadicsit să se prezinte în faţa curţii, deşi a fost
invitat. A părăsit în grabă Parisul într-un coşciug, fără un
cuvânt de scuză, tocmai el, care a scris atât de mult.
— Ruşine! Nu se vorbeşte aşa despre morţi! a strigat indig­
nată o femeie din public.
— Doamnă, era deja mort încă de când mai trăia. Mereu
a duhnit a stârv. Trebuia să fii ori el, ori dumneavoastră pentru
a nu-ţi da seama de asta.
Femeia şi-a agitat ameninţător umbrela în direcţia scenei,
însoţitorul ei s-a arătat şi el ofensat, dar tinerii din jur au în­
ceput să-i fluiere. Au izbucnit hohote de râs.

279
 — Tare bine ne distrăm, i-a aprobat Ora-unsprezece-trei-
zeci.
Fachirul a luat din nou cuvântul, acoperind hărmălaia:
— Acuzatul va fi, prin urmare, înlocuit cu un manechin
de cârpă care este absolut convins că e Anatole France, ceea ce
ne convine, întrucât unul dintre capetele de acuzare este uzur­
parea de identitate. Acuzat Anatol, ridică-te.
Manechinul nu s-a mişcat.
— Vă acuzăm că aţi furat numele unui popor obscur care
face prostia de a vă adora: France1.
— Jos France! a strigat un tânăr suprarealist.
— Trăiască France şi cartofii prăjiţi! a exclamat Fachirul.
— Trăiască Germania şi escalopul de viţel! a strigat Adolf.
— Trăiască mătuşi-mea şi stufatul ei de vită burgund! i-a-n-
tărit spusele Ora-unsprezece-treizeci.
— Obligaţi-i să tacă! a ţipat femeia cu umbrelă. Vă bateţi
joc de tot ce-i sfânt.
— Doamnă, a urlat Fachirul, care nu-şi arăta întreaga pu­
tere decât atunci când situaţia degenera, nu avem nici un res­
pect pentru ceea ce toată lumea respectă. Anatole France deţinea
unanimitatea în legătură şi cu talentul, şi cu persoana lui, obţi­
nuse sufragiile şi ale dreptei, şi ale stângii, era putred de onoruri
şi de suficienţă.
— Domnule, eu întotdeauna l-am adorat pe Anatole France.
— Consider orice admirator al lui Anatole France drept o
fiinţă degradată! a strigat Aragon, uitând că juca rolul de
avocat al apărării.
— Opriţi odată mascarada asta, a tunat un alt bărbat, cu
cioc alb, îmbrăcat în bleumarin. N u sunteţi decât o gaşcă de
javre amărâte.
— Da, domnule, aici suntem cu toţii o gaşcă de javre, dife­
renţa fiind că există javre mari şi javre amărâte. Dumneavoas­
tră din ce tabără faceţi parte?

1. Evident, întregul joc mizează pe numele original al Franţei,

France, dar şi al scriitorului, care, în actele stării civile, se numea Franţois
Anatole Thibault.

280
 — Din tabăra demnităţii! »
— Mă cac pe ea de demnitate!
— Eşti un imbecil.
— Da, domnule, sunt un imbecil perfect, n-o ascund şi nu
încerc să scap de azilul în care-mi petrec traiul. Din contră, chiar
îl explorez. Tocmai asta înseamnă suprarealismul, domnule.
— Mi se rupe mie de suprarealism.
— In sfârşit, o expresie inteligentă.
— Ce ne mai distrăm! a zis încă o dată Ora-unsprezece-
treizeci.
— Fiindcă tot vă pretindeţi artişti, a intervenit din nou
domnul în bleumarin, arătaţi-ne ce faceţi. Produceţi, în loc să
distrugeţi.
— Ba mai întâi vrem să distrugem. Cuvintele ne sunt
gloanţe, frazele - pistoale-mitralieră, textele - plutoane de exe­
cuţie. Noul artist protestează, nu mai zugrăveşte, ci se războ­
ieşte. Să măturăm! Să curăţăm! Iată o atitudine metafizică.
Credem în puterea vacuumului.
— Palavre!
— Dada! Dada! Dadadadada!
în semn de raliere, tineretul suprarealist a început să pro­
nunţe insignifianta vocabulă cum fac copiii când îngână ceva
stând pe oliţă. Partizanii bunului-simţ au dat să părăsească sala.
Au fost insultaţi, loviturile au început să curgă şi adunarea a
degenerat într-o partidă de box.
O geantă a zburat pe lângă Adolf şi l-a lovit pe Neumann
în frunte. Din zgârietură a dat sângele.
— Oare n-o fi de-ajuns atâta literatură pe ziua de azi? a
întrebat Ora-unsprezece-treizeci întinzându-i o batistă curată.
— Corect, hai că s-a teoretizat suficient, i-a răspuns Neu­
mann.
Cei trei au şters-o şi au intrat într-o farmacie din apropiere
de Champs-Elysees, unde l-au doftoricit pe Neumann.
— Mă mir că te interesează noii mei prieteni, i-a zis Adolf.
în principiu, discuţiile despre artă ar trebui să ţi se pară total­
mente frivole.

281
 — Breton face parte din partidul comunist, i-a răspuns Neu-
mann jenat, ca şi alţi suprarealişti.
— A, da?! a exclamat Adolf, care trecea din surpriză-n sur­
priză.
— Mda, se pare că există o legătură între eliberarea imagi­
narului şi eliberarea claselor exploatate.
— Zău? Ce tare! i-a răspuns sceptic Adolf.
— In orice caz, ne-am distrat foarte bine, a conchis Ora-
unsprezece-treizeci.
Neumann i-a lăsat pentru a se duce la iubita lui, la care se
mutase de când Ora-unsprezece-treizeci apăruse în viaţa Iui
Adolf şi de când renunţase mai mult sau mai puţin la pictură
pentru politică.
Ora-unsprezece-treizeci şi Adolf s-au hotărât să se întoarcă
pe jos în Montparnasse.
— Cinstit, Unşpe, chiar îi iei în serios?
— Pe cine?
— Pe suprarealişti.
— Atenţie! Iţi atrag atenţia că şi tu faci parte dintre ei.
Suprarealist, raionul pictură. Cu Max Ernst, De Chirico, Dalf
şi ceilalţi. De altfel, de când s-a aflat, vinzi ceva mai bine decât
înainte.
— Unşpe, vorbesc serios. Ce părere ai despre ei?
— E ceva viu, zgomotos, tânăr.
— Idiot.
— Păi, da. Şi ne distrăm foarte bine.
— Chestia asta, adică, îţi e de-ajuns: „Ne distrăm foarte
bine“?
Vorbise bruscând, pe un ton dur. Când s-a întors spre ea a
descoperit că avea lacrimi în ochi.
— Da, îmi ajunge că ne distrăm, e important.
Nu-şi putea opri suspinele.
— Ce se-ntâmplă, Ora-unsprezece-treizeci? N u despre fe­
bra fânului este vorba. Ce ţi-a zis clarvăzătorul?
Fata şi-a întors capul.

282
 — Vai, mi-a zis ceea ce ştiam. N u mai aveam nevoie decât
de confirmare.
— Ce?
— Că n-o să trăiesc prea mult. Că n-o să trec de treizeci de ani.
— Scorneli! Cum poţi să crezi?...
— Of, ştiam eu asta de mică. Mi-a citit o ţigancă-n palmă.
Pe urmă mi-a ieşit şi mie în cărţi. Iar domnul Jacob mi-a citit
în cafea.
— Şi eu citesc în vârful tălpii că o să-i ard nişte şuturi în
cur domnului Jacob ăsta!
A luat-o-n braţe pe Ora-unsprezece-treizeci, a ridicat-o ca
pe un copil şi şi-a lipit faţa de a ei, frecându-şi nasurile.
— N-aş mai vrea să-ţi laşi creierul stricat de toţi prezicătorii
ăştia. Plesneşti de sănătate şi-o să trăieşti foarte foarte mult.
— Chiar aşa? l-a întrebat Ora-unsprezece-treizeci cu ochii
holbaţi de speranţă.
— Chiar aşa.
Faţa i s-a luminat.
— Şi-o să-mbătrâneşti alături de mine, a adăugat Adolf.
— Chiar aşa?
— Chiar aşa.
Ora-unsprezece-treizeci l-a luat cu amândouă mâinile de
umeri pe Adolf şi a început să plângă de uşurare, atârnată de gâ­
tul lui.
— Vaaai... ce fericită sunt... ce proastă am fost... şi uite
cum m-ai liniştit... fiindcă ştiu că ai dreptate.
Adolf s-a cutremurat. Deşi îşi afirmase cu putere optimis­
mul, simţea, cu tot atâta putere şi într-un fel de neînţeles, că
micul domn Jacob avusese, fără îndoială, dreptate.

Un trunchi melodios. Bărbatul semăna cu o buturugă prin

masivitate, culoare, mobilitate, absenţă a expresivităţii; cu
toate acestea, avea în mijlocul feţei o fantă orizontală, ca o cica­
trice produsă printr-o lovitură de topor, şi din fanta aceea ţâş­
nea un cântec bărbătesc care umplea salonul de vară.

283
 — Dumnezeule atotputernic, apleacâ-te către mine. Păs­
trează-mi puterea pe care ca prin minune ai sădit-o în mine. M -ai
făcut să fiu viguros, mi-ai dăruit puterea supremă fi calităţi su­
blime: să-i luminez pe cei ce se târăsc, să ridic la loc ce-a căzut în
ruină. Cu ajutorul tău voi transforma umilinţa-n măreţie, în splen­
doare ţi maiestate.
în vila uriaşă cu ferestrele dând spre Alpi, publicul asculta
cu pioşenie tenorul wagnerian intonând rugăciunea lui Rienzi.
Cu toţii ascultau acelaşi concert privat, dar fiecare auzea alt­
ceva. Familia Bechstein, proprietara vilei şi celebră producă­
toare de piane, verifica sonoritatea ultimului model, Winnifred
Wagner descoperea opera pe care nu o jucase niciodată la Bay-
reuth, în timp ce Adolf Hitler avea senzaţia că i se cânta cu
voce tare jurnalul intim.
Tenorul a încheiat, primind aplauzele moderate ale înaltei
societăţi aflate-n vacanţă. Cât despre Hitler, mai degrabă şi-ar
fi dorit să-şi fi făcut cruce. Pentru el, Wagner ajunsese muzică
religioasă, liturghie personală, aşa că mergea la reprezentaţiile
din apropiere de Bayreuth, după cum se intră pentru meditaţie
şi rugăciune într-o catedrală.
De acum, îmbăiat iarăşi în eroismul lui Rienzi, îşi dorea să
scape de femeile care-1 înconjurau. Erau prea multe admira­
toare în salon pentru ca urmarea după-amiezii să nu dea în
meci de box între purtătoarele de cocuri sure. S-a dus să-i să­
rute mâna Helenei Bechstein, stăpâna casei, o înflăcărată parti­
zană a lui, care, cu doi mai înainte, îşi amanetase bijuteriile
pentru a furniza bani partidului. Salutând-o, i-a arătat că purta
la el ultima cravaşă pe care i-o dăruise.
— Vai, nu! Doar n-o să ne părăsiţi atât de repede!
— Am de scris.
— Dacă e pentru Germania, atunci vă iert.
A intrat în Mercedes lăsând în urmă numai inimi rănite.
Se ducea la Mimi.
Mimi, Mimilein, Mizzi, Mizzerl, niciodată nu descoperea
diminutive suficient de tandre pentru a-i îngâna numele.
Ea avea şaisprezece ani. El, treizeci şi şapte.

284
 Fata îi arunca nişte priviri cum se aruncă spre o vedetă po­
litică atunci când eşti adolescentă şi te plictiseşti intr-un sătuc
din Alpii bavarezi. Era fermecată de parcă l-ar fi întâlnit pe
Rudolf Valentino.
Mai întâi îl simpatizaseră câinii din faţa magazinului fa­
miliei, lucru care lui Hider i se păruse de foarte bun augur. îna­
inte de a o fi observat, Hitler sesizase emoţia pe care i-o
produsese. Apoi, admirase trupul zvelt, proaspăt, vesel, care pă­
rea adus de rouă, obrajii rotunzi şi fragezi ca nişte fructe din
pom, apoi blondul nepăsător al părului şi ochii violet. Femeia
se născuse în ea chiar în acea vară minunată. Constatase că ro­
şea când îl vedea. îl găsea superb cu pantalonii lui scurţi din
piele, ciorapii groşi, gri-deschis şi hanoracul strâns de curea, exact
aşa cum era fotografiat prin ziare, cu aura lui de un întunecat
romantism creată de trecerea nedreaptă prin închisoare. Se
apropiase de ea folosindu-şi celebra fixitate a pupilelor de culoare
azurie pentru a o impresiona, înainte de a-i lăuda câinele. Au
stat de vorbă despre animale timp de un ceas. Ulterior, când
Hider a rugat-o pe sora ei mai mare să-i permită să o ia pe Mimi
la plimbare, aceasta, tulburată pentru că ajunsese să trezească
interesul unei vedete, a rupt-o la fugă.
Hitler se simţea regenerat de tinereţea fetei: nu doar că Mimi
îl devora cu aceiaşi ochi îndrăgostiţi ca toate mamele lui protec­
toare, dar era şi mult mai agreabilă de privit decât protezele
perlate şi baborniţele plicticoase şi de mult aflate la menopauză,
în plus, nu-i cerea nimic, învinsă încă înainte de a se fi cunoscut.
Făcându-i curte, avea senzaţia că întinde un unt bun din Alpi
pe o bucată de turtă dulce, intr-atât totul mergea de la sine.
Pentru a-şi asigura prestigiul în faţa ei, a invitat-o la o în­
tâlnire politică unde ştia că avea să fie vedetă. îşi pusese la bă­
taie toate flăcările elocinţei, transformând modesta adunare
dintr-o vilă din Berchtesgaden într-o întâlnire esenţială, în care
se juca însuşi destinul Germaniei. Turuia trecând de la lirism la
plină energie, de la nostalgie la speranţa intr-o radioasă zi de
mâine, de la ură la tandreţe patriotică, oferind un festival piro­
tehnic încununat cu ovaţii > delirante. La masă a tinut
» ca Mimi

285
şi sora ei să fie aşezate pe locurile de onoare de lângă el şi i-a în­
flăcărat celei din urmă obrajii mărturisindu-i că numai pentru
ea vorbise. Ii privea gura cu buzele ca tivite cu horbotă, tandră,
trandafirie şi, la desert, nu a mai rezistat şi i-a dat chiar el bucă­
ţelele de tort. De la o clipă la alta se purta cu ea cum ar fi facut-o
ba cu un bebeluş, ba cu o femeie, ceea ce întindea la maximum
nervii adolescentei. După masă, la un pahar, a făcut o paralelă
între mama lui Mimi, care tocmai murise din cauza unui cancer,
şi propria lui mamă, doamna Hitler, ceea ce i-a-mpăienjenit
ochii şi i-a dat dreptul să-şi lipească pulpa de a fetei.
Apoi au ieşit în noapte. Hitler s-a aplecat spre Mimi, a
mângâiat-o pe umăr şi s-a apropiat pentru a o săruta. In aceeaşi
clipă, cei doi câini s-au aruncat unul la altul şi au început să
se muşte. înfuriat, Hitler a tras spre el câinele pe care îl ţinea
în lesă şi l-a lovit cu cravaşa.
— Stai! Stai! a ţipat Mimi.
Hider însă se dezlănţuise asupra animalului, care gemea şi se
strânsese ghem, nemaifiind altceva decât o continuă tânguire.
— Gata! Opriţi-vă! Vă implor! Opriţi-vă!
Hitler nu mai auzea nimic, lovindu-şi în neştire prietenul
credincios fără de care pretindea că nu putea trăi.
— Cum puteţi fi atât de brutal cu bietul animal?
Hitler s-a oprit şi a îndreptat spre ea o privire rătăcită.
— Era necesar.
S-a apropiat iarăşi de ea, cu cravaşa în mână, de parcă nimic
nu s-ar fi întâmplat. Din instinct, Mimi s-a dat înapoi.
— Ce e, Mimi? Nu mal vrei să mă săruţi?
— Nu.
Hitler a devenit rece ca gheaţa. întreaga politeţe care-i lu­
minase seara i-a dispărut de pe chip şi s-a îndepărtat în noapte
murmurând uscat: Heil!
A doua zi, după o discuţie cu şoferul lui, Emil, care îl asi­
gurase că o fată bine-crescută trebuie să refuze cel dintâi sărut,
i-a trimis un buchet de flori pentru a o înştiinţa că-i rupsese
inima! Mimi a acceptat întâlnirea din aceeaşi zi.

286
 Mercedesul a oprit în faţa magazinului şi fata a urcat. Era
radioasă.
In maşină, se aştepta ca Hitler să poarte o conversaţie scli­
pitoare. O r el, care nu era vorbăreţ decât în public şi atunci
doar pe teme politice, a fost copleşit de aşteptarea ei şi a încer­
cat să o satisfacă de bine, de rău. După o jumătate de oră de
eforturi, a găsit o tactică nouă.
— O să te ţin de mâini, îţi vei lăsa capul pe umărul meu,
vei închide ochii, iar eu îţi voi trimite visele mele.
încântată de ciudăţenie, Mimi s-a conformat. Hitler a reu­
şit astfel s-o atingă şi s-o contemple fără să se obosească să facă
conversaţie.
Maşina s-a oprit la cimitir. Mimi s-a arătat surprinsă, dar
Hitler i-a explicat cu seriozitate:
— Vom merge la mormântul mamei tale, draga mea!
Au păşit pe aleile cochete şi pline de flori. Era prea frumos
afară şi prea cald pentru tristeţe, iar Hitler a trebuit să facă
eforturi ca să creeze o atmosferă emoţionantă. Deasupra pietrei
de mormânt i-a vorbit despre mama lui, despre privirea ei,
despre iubirea ei veşnică. Şi a plâns mult timp. Mimi doar un
pic. Of! Hitler rezistase un ceas întreg.
A doua zi s-au dus să se plimbe prin pădure. Au alergat
printre copaci. I-a spus că era nimfa lui - vagă reminiscenţă
de la operă - , ceea ce a făcut-o să râdă în hohote, apoi au im­
provizat o urmărire cum văzuse el că făceau nişte îndrăgostiţi
într-un film.
S-a întors epuizat la maşină. Nesătula i-a cerut să-i mai vor­
bească, dar Hitler s-a fofilat prefăcându-se că o hipnotizează.
Se simţea din ce în ce mai încurcat, fiindcă simţea că o dez­
amăgea. Fata se aştepta ca el să se poarte ca un bărbat, să ia ini­
ţiativa şi să nu se rezume la săruturile pe gât. Or, el nu se vedea
mergând mai departe. Din neglijenţă, încă nu-şi făcuse timp pen­
tru a-şi pierde virginitatea. încercările de a o începe odată cu fe­
meile, de o sută de ori amânate, făcuseră loc unei castităţi destul
de confortabile. La treizeci şi şapte de ani se simţea foarte bine
neavând relaţii sexuale, fiindcă nu risca să facă vreun sifilis, nu-şi

287
pierdea nici timpul, nici energia, putea flirta cu femeile fără să
se gândească vreodată la ceva rău, se simţea pur şi moral. Ca Rienzi!
îl îngrozea ideea de a sfâşia acea pace, iar spaima cu pricina, uşor
de depăşit, de altfel, pentru orice bărbat la optsprezece ani, deve­
nise aproape de nedepăşit la treizeci şi şapte. O posibilitate prea
mult timp îndepărtată devine o imposibilitate. Se ridicase un
zid. Un zid prea înalt pentru a mai putea fi sărit fără greutate.
La început avusese scuza sărăciei, asta la Viena şi la Miinchen,
apoi a războiului, după care a intrării cu surle şi trâmbiţe în poli­
tică. Acum nu o mai avea si nu era mai bine. Fată în fată cu
* i i

Mimi, simţea pentru întâia oară nevoia ca trupul să-i folosească

şi pentru altceva decât pentru a vorbi, a mânca, a defeca şi a
dormi, iar noutatea îl paraliza. Suferea cu atât mai mult cu cât
asupra acestui subiect nu se putea confesa nimănui, nici măcar
lui Emil, şoferul său, de care se folosea pentru a lăsa să se creadă
că avea legături cu dansatoare şi cu actriţe cărora însă se mul­
ţumea să le plătească mâncarea şi băutura.
Ce era de făcut?
Va practica şiretenia verbală.
— Mimilein, te iubesc enorm. Nimeni n-ar mai putea să
iubească atât de mult. O să mor din dragoste.
Orele petrecute în afara oraşului, pălăvrăgind cu Mimi, ajun­
seseră un coşmar, iar Hitler simţea capcana strângându-se în
jurul lui.
într-o după-amiază, pe când fata se prefăcea că se împiedică
pentru a se agăţa de braţul lui, s-a decis să înceapă un joc nou.
— Mimi, te iubesc foarte, foarte mult. Ştiu că eşti femeia
vieţii mele, că trebuie să mă căsătoresc cu tine, dar încă nu mă
simt pregătit.
A respins-o, s-a agăţat de un copac ca de un colac de salvare
şi a continuat cu disperare:
— N u vreau să abuzez de tine. Trebuie să mă întorc la Viena
şi să reflectez. înţelegi: este vorba despre un angajament deose­
bit de serios.
Ea a dat să protesteze, dar a întrerupt-o:

288
 — Nu, nu-mi răspunde. O s-o faci, oricum vei vrea tu, când
voi avea curajul să te cer.
S-a întors lângă ea, i-a strâns mâinile şi au început amândoi
să plângă de emoţie şi de frustrare.
Hitler a plecat liniştit la Miinchen. încă o dată reuşise să
amâne confruntarea sexuală.
Nu a uitat-o pe Mimi în vâltoarea reintrării în politică, dar
şi-a reconstruit o imagine a ei confortabilă. O amintire nu-ţi
cere să treci cu ea-n pat. Aşa că le-a vorbit apropiaţilor despre
Mimi, mergând până la a o declara logodnica lui, trăind cu ea
într-o intimitate blândă, necontrazisă de nimic, întrucât era
îndepărtată.
Drept care a primit-o cu braţele deschise şi ochii umezi
atunci când fata a profitat de excursia clubului ei de patinaj la
Miinchen pentru a se întâlni cu el. A dus-o la cafeneaua Heck,
cartierul lui general, şi i-a vorbit tandru.
— Voi găsi un apartament mai mare. Şi-o să trăim împre­
ună atât de fericiţi!... Vei rămâne pentru totdeauna cu mine.
— Pentru totdeauna, domnule Lup.
Au izbucnit în râs. îi plăcea să-i zică domnule Lup, numele
pe care Hitler îl utiliza când călătorea incognito.
— Vom alege împreună câteva lucruri, mica mea prinţesă,
picturi, fotolii, tablouri. Uite, parcă le văd: fotolii mari şi fru­
moase, de salon, acoperite cu pluş violet.
— Plus> violet?
— Nu-ţi place?
— Ba-1 ador. Şi-o să scriem pe cutia poştală: „Domnul şi
doamna Lup. Atenţie: fericire!"
în seara aceea, Hitler se simţea suficient de plin pentru a mai
cere vreo consumaţie concretă, aşa că a trimis-o senină înapoi,
la Berchtesgaden.
Jurându-i să vină după ea peste două săptămâni.
Şi nu s-a dus.
Trei luni mai târziu ea s-a spânzurat. Disperată că nu mai
primise nici o veste de la el, nici un răspuns nici la scrisori,

289
 nici la telefon, a făcut un nod la funie şi s-a lăsat să alunece în
gol. Fratele ei vitreg a sosit la timp - a desfăcut laţul, a luat tru­
pul care nu mai respira şi l-a readus la viaţă.
Temându-se de recidivă, s-a dus în taină la Munchen să
obţină explicaţii de la Hider.
Acesta aflase de tentativa de suicid şi s-au închis amândoi
într-o sală de la cafeneaua Heck pentru a lămuri lucrurile.
— Am primit nişte scrisori anonime. Am fost ameninţat
că se va dezvălui în faţa presei că am corupt o minoră. Am fost
nevoit să pun capăt bârfelor. Am preferat să mă închid într-o
tăcere crudă mai degrabă decât s-o compromit pe Mimi, să-i
compromit viitorul. Credeţi-mă că am suferit tot atât de mult
ca ea.
— Intenţionaţi... vreau să zic... este adevărat că i-aţi pro­
pus să vă căsătoriţi?
— Nu am pentru ea decât sentimente părinteşti.
— Totuşi, mi-a spus că ...
— Cred c-a visat. E şi vârsta, nu?
Fratele vitreg a plecat la Berchtesgaden liniştit, având sufi­
ciente elemente pentru a o linişti pe Mimi şi, totodată, pentru a
o sfătui să-şi găsească pe altcineva.
Ceea ce Hider nu a dezvăluit a fost că la originea scrisorilor
anonime fusese el însuşi. Făcuse în aşa fel încât una dintre ma­
mele lui, Helene Bechstein, să-i şoptească o bârfii celei mai ge­
loase dintre ele, Carola Hofmann, văduva directorului de şcoală,
pentru ca aceasta să scrie o groază de misive şi de ameninţări
anonime, pentru a-1 împiedica pe Hider să ducă relaţia mai
departe.
Era deosebit de mulţumit de stratagemă. Aşadar, trebuise să
se retragă dintr-o asemenea aventură din raţiuni politice. Pen­
tru Germania, într-un fel. în sfârşit, găsise o nouă scuză pentru
a rămâne cast.
Era cu atât mai satisfăcut cu cât urma, totuşi, să-şi cumpere
în curând un apartament mare, luxos, unde avea să trăiască îm­
preună cu o femeie foarte tânără.

290
 S-a mutat cu nepoata lui, Geli Raubal, la fel de tânără şi
de frumoasă ca Mimi, dar mult mai vorbăreaţă şi deci cu mult
mai puţin plicticoasă.
Va trăi cu o fată de douăzeci de ani, la vedere, (ară angoasa
obligaţiei de a o onora sexual, care i-ar fi provocat o teribilă
slăbiciune, şi fără ca ticăloasa aceea bătrână de Hofmann sau
alte babete antice să mai aibă ceva de criticat.

COMEDIA, 27 IANUARIE 1925

„Şcoala de la Paris există. Mai târziu, istoricii de artă vor
putea, mai bine decât noi, să-i explice caracteristicile şi să-i
studieze elementele componente, însă nu-i putem nega deja
existenţa şi forţa de atracţie care au făcut sau fac să ni se alăture
artişti din lumea întreagă. Modigliani, Van Dongen, Foujita,
Sutin, Chagall, Kisling, Adolf H., lista este lungă şi absolut
strălucită. Poate fi considerat indezirabil artistul pentru care
Parisul este pământul făgăduinţei, ţara binecuvântată a picto­
rilor şi a sculptorilor?"
Andre Warnod

— Nu e rău, nu? a zis Ora-unsprezece-treizeci. D ă bine

articolul.
Prea ocupat cu nodul papionului de la noul său costum de
seară, Adolf abia o asculta. Ştia deja pe dinafară articolul.
Ora-unsprezece-treizeci a scormonit prin grămada de hârtii
şi a mai pescuit cu vârful degetelor o revistă.
— Ia stai. Să-ţi citesc cronica mea preferată. E o capodoperă.
„Spiritul evreiesc îşi continuă munca de măcinare, afirmându-şi
insidios internaţionalismul toxic. După «Cubism», artă a nem­
ţilor care a împovărat primii ani ai secolului, iată şi pretinsa
şcoală de la Paris, cohortă de tineri indezirabili, ignari şi turbu­
lenţi care au colonizat cartierul Montparnasse şi îşi ţin adunările
într-o cafenea pe cât de faimoasă, pe-atât de plină de fum, La
Rotonde, vechi local parizian ajuns un veritabil salon al jidanilor

291
şi metecilor. Aceştia sunt apărătorii unei arte care nu are nimic
de-a face cu vreo origine naţională, o artă nici franceză, nici
germană, nici slavă, nici spaniolă, nici românească, pe scurt, o
artă jidănească. înţelesul local, spiritul local, subiectul local,
culoarea locală suferă, din cauza lor, de o decadenţă cu atât mai
sigură cu cât ei vorbesc despre o artă internaţională. Cum să nu
te îngrozeşti văzând toate frontierele şi limitele risipindu-se?
Aţi văzut oare operele unui Sutin, Pascin sau Adolf H.? De o
evidentă mediocritate, în culori murdare şi de o sărăcie a mate­
rialului antifranceză, triste, scatologice, anatomice, acestea se
bazează pe reflecţii doctrinare, deci antiartistice. în ziua în care
pictura a devenit o ştiinţă speculativă, Jidanul şi-a putut face de
cap. Caligrafii Talmudului cumpără pânze şi culori. Până acum
nu erau decât negustori, de acum se cred creatori. în realitate,
poporul deicid este şi un popor articid. Acesta...“
— Gata, Unşpe, altfel te spăl la gură cu săpun.
— Ba nu, ar trebui să fii mândru. Să fii făcut jidan este do­
vada că ai reuşit. Sunt tare mulţumită să te văd scuipat de cre­
tinii ăştia.
— Te-ai îmbrăcat?
— Mă-ntrebi dacă sunt gata? De dimineaţă mă tot pregă­
tesc. De cinşpe ori m-am schimbat. Nu sunt convinsă că mi-am
găsit rochia potrivită, dar am obosit.
Adolf a constatat că Ora-unsprezece-treizeci era mai de­
grabă frumoasă în rochia de mătase de culoarea pielii, brodată
cu modele ruseşti.
— Of, Adolf, nu te uiţi la mine, ci mă verifici!
— Nici vorbă. Eşti frumoasă de-mi vine să te mănânc.
— Păi, haide, nu te jena.
— N-avem tim p...
— Deh, n-o să pierdem decât primii dumicaţi. Oricum,
antreurile sunt de fiecare dată cam sleite pe la baletele astea
ruseşti.
— Imposibil. N u pot să-i fac asta lui Diaghilev. Hai.
Ora-unsprezece-treizeci l-a ascultat, urmându-şi iubitul în
Bugatti.

292
 De când Adolf H. fusese lansat de către suprarealişti, pân­
zele i se vindeau, preţul le creştea, banii se revărsau odată cu
renumele.
— Nu priceperea e totul. Trebuie să se şi ducă vestea, spu­
nea deseori Ora-unsprezece-treizeci.
Modul de a picta al lui Adolf H. nu se schimbase, ba chiar
era acelaşi din 1918 încoace, numai că acum lumea se bătea
pe lucrările lui. Publicitatea făcută de Fachir crease un interes
nou transmis repede mai departe de comercianţi precum Rosen-
berg şi Kahnweiler, care vindeau pânzele unor bogaţi amatori
de artă americani - Gertrude Stein, Paul Barnes, John Quine
sau Chester Dale - , ceea ce declanşase interesul în Statele Unite.
Adolf se despărţise de precedentul agent, Slawomir, în po­
fida lacrimilor şi durerii sincere ale acestuia, care, după obicei,
riscase, dar nu reuşea să şi câştige.
— Asta dovedeşte cel puţin că nu poţi face avere dormind,
a comentat Ora-unsprezece-treizeci.
Rămas multă vreme în umbră, Adolf făcea faţă cu greu suc­
cesului fulgerător. Ştia prea bine că reuşita ţinea de circum­
stanţe, considerând-o ceea ce şi era, un fluture adus de vânt,
uşor, inconsecvent, frivol, fără rădăcini. Aşteptase prea mult
pentru a nu se teme că, după cum a venit, aşa îşi va şi lua zbo­
rul. Triumful, departe de a-1 îmbăta, îl îngrijora şi mai tare.
Mâine pe ce se va baza? Dacă astăzi urca, mâine nu ar fi putut
decât coborî. In vremurile întunecate, trăia din speranţă. Acum
însă ce mai putea spera? Nu-i mai rămânea decât să ajungă la
disperare prin succes. Faptul că, acum, lumea îl celebra nu
schimba lumea. întotdeauna victorioasă e indiferenţa. O lume
care îl ignorase, chiar dacă acum îl recunoştea, putea să-l ig­
nore din nou. Nu câştigase nimic. Sau, dacă da, atunci o bătă­
lie, nu războiul. Se consuma astfel, neîncetat.
Situaţiei în care se afla în prezent îi reproşa că propria artă
nu-i mai aducea tot atâta bucurie. înainte, nu se baza pe reu­
şită, lucru care îi favoriza concentrarea, îi mobiliza forţele pentru
a munci zi de zi. Pictura fusese salvarea lui, de-acum ajunsese
meserie. Sărind din pat, se învârtea prin atelier ca un agent la

293
Bursă, ţinând să-şi justifice casa cea nouă, maşina, servitorii,
şi bogăţia să-i miroasă a sudoarea muncii. Pus la treabă mai
degrabă de mustrările de conştiinţă decât de inspiraţie, îşi
impunea un program de lucru excesiv, mai mult decât avea
chef şi putere, interzicându-şi să mai viseze şi să mai lene­
vească, chestiuni tot atât de necesare.
întrucât statutul de artist în vogă îi impunea şi obligaţii
mondene, adăuga seratele zilelor epuizante, iar surmenajul îl
făcea uşor iritabil. Ora-unsprezece-treizeci, cu bună dispoziţia
ei molipsitoare, nu se simţea jignită, mult prea fericită că profita
de noile ei jucării, casa, camerista, mesele aduse de la restaurant,
toaletele, pălăriile, statutul de „femeie în vogă“. Sigur, suferea
văzându-1 pe Adolf atât de puţin disponibil. Regreta vremea
nepăsării lor comune, chiar dacă fusese lipsită de măsură.
Seara, A dolf se prăbuşea îmbrăcat în pat, iar pe ea o distra
să-l dezbrace aşa, adormit, secătuit de energie pentru marile lor
nopţi de dragoste. Totuşi, apuca să zică:
— Te iubesc, Ora-unsprezece-treizeci, doar ştii. Te iubesc.
Dar părea şi sastisit, şi vinovat, când o spunea. Şi-o spunea
pentru a se scuza că nu era acolo, că nu se mai arunca peste ea,
înfometat de trupul ei.
Ora-unsprezece-treizeci îşi luase obiceiul de a da buzna în
atelier îmbrăcată doar în halat.
— Am venit s-o punem de-o neruşinare.
îşi întredeschidea surâzătoare chimonoul de mătase. Adolf
îşi lăsa deoparte pensulele şi-i săruta pântecele. Continuau
direct pe jos. Totuşi, într-o zi, A dolf a pretextat că era prea
obosit, în alta că avea o problemă cu pictura, în cealaltă... alt­
ceva... iar Ora-unsprezece-treizeci a înţeles că-1 deranja. în­
trucât i se părea nelalocul lui să ceară ea ceea ce, de obicei,
bărbatul cere, a încetat să-şi mai asume riscul unui refuz, iar
cuplul lor nu a mai avut decât o activitate sexuală episodică.
Automobilul Bugatti a luat-o pe bulevardul Montaigne.
— Ia zi-mi, dragă friţule, chiar îţi plac spectacolele de balet?
— Da. Desigur.

294
 — Dac-ai zis „desigur" înseamnă că nu-ţi plac, dar te simţi
obligat să-ţi placă.
Adolf a zâmbit.
— Aşa e. Am preferat întotdeauna opera, mai ales Wagner.
— Ei, chiar pe Wagner nu-1 înghit! a strigat Ora-unspre-
zece-treizeci. E muzică pentru sectă. Ori aderi la ea, ori nu
aderi. N u gustului se adresează, ci pasiunii.
— Poate că ai dreptate.
— Poate? Ce tot spui!?
A dolf a râs uşurat. Imburghezirea nu-i furase Orei-un-
sprezece-treizeci nimic din modul ei franc de a discuta.
A parcat şi s-au îndreptat braţ la braţ către teatrul de pe
Champs-Elysees.
— Şi ia mai zi, friţule, o să mă iei cândva de nevastă?
— De ce vrei să te iau de nevastă?
— Ca să ajungi văduvul meu.
— Unşpe, nu începe iar cu poveştile tale stupide despre
premoniţii şi moartea de tânără. Nu cred o iotă.
— Bine. Să admitem c-o să am timp să mă ofilesc, o să mă
iei de nevastă?
— O să te iau când n-am să te mai iubesc.
Şi-a închipuit că-i făcuse o fermecătoare declaraţie de dra­
goste cu acele cuvinte şi s-a mirat s-o audă răspunzându-i cu
voce gâtuită:
— Atunci grăbeşte-te, friţule, grăbeşte-te.
S-a oprit şi-a măsurat-o din cap până-n picioare.
— De ce spui asta? Fiindcă muncesc mult şi n-am mai avut
timp să...
— Da.
Cu un gest plictisit, a vrut să schimbe subiectul.
— în curând vom pleca la mare, ne vom lua vacanţă şi vom
petrece împreună o bună bucată de vreme.
— Bine, Adolf, s-o facem. Ţin la timpul favorabil, cel nu­
mai al nostru. Şi nu-mi place ca vremurile bune să fie doar
trecut.
S-a aplecat şi-a sărutat-o.

295
 — Ai înţeles?
— Am înţeles.
i

— Te iubesc, Unşpe, doar ştii. Te iubesc.

— Ştiu. Dar eu lucrez cu mâinile, nu trebuie să ajung prea
abstractă.
Au izbucnit în râs şi s-au sărutat încă o dată.
înveseliţi din nou, fermecaţi unul de celălalt, alcătuiau un
cuplu magnific în clipa în care au intrat în foaierul înţesat, îm­
podobit, parfumat al teatrului.
Ora-unsprezece-treizeci a arătat către un tânăr cu trăsături
de statuie grecească, sprijinit de un stâlp.
— îl vezi pe băiatul acela? Nu-i aşa că e frumos?
— Da. Cine e?
— Lars Ekstrom, prim-balerin al baletului suedez.
— A, da? Dar cum de-1 cunoşti?
— îl cunosc foarte bine, doar e amantul meu.
*v

— N u am fost niciodată antisemit.

Picior peste picior, cu o ceaşcă de ceai în mână, Hitler o
spusese cu calmul unei persoane blazate care se hotărâse să
declare în sfârşit adevărul.
Jurnalistul american a tresărit.
— Poftiţi?
— N u am fost niciodată antisemit.
Hitler îl prinsese pe jurnalist în menghina privirii. Acesta
încă mai încerca să reziste.
— Totuşi, în discursurile dumneavoastră aţi făcut deseori
apel la ura de rasă.
Hitler a ridicat ochii în tavan, a oftat, apoi s-a aplecat îna­
inte pentru a rosti noutatea.
— Poporul nu ar fi priceput dacă procedam altfel.
Ochii jurnalistului sclipeau de încântare. Avea o ştire senza­
ţională, în exclusivitate: Hitler nu era cu adevărat antisemit,
doar se prefăcuse, din oportunism. I-a mulţumit volubil şi a aler­
gat să-şi transmită articolul prin telefon.

296
 Hitler a rămas pentru o clipă singur în barul marelui hotel
şi şi-a zâmbit în oglindă: totul mergea ca pe roate. Nu doar
scăpase de ridicolul puciului, dar partidul nazist progresa cu
fiecare rând de alegeri. Hitler era considerat una dintre figurile
cele mai importante ale Germaniei, presa naţională şi interna­
ţională vorbea despre el, fotograful personal, Hoffmann, îi
împărţea portretele autorizate. Spre marea lui bucurie, adver­
sarii continuau să-l subestimeze, văzând în el un rival inofen­
siv, fiindcă era prea diferit, se lăsa prea uşor stăpânit de transe
de furie, de apostrofări delirante şi divagaţie mistică. Nu-şi dă­
deau seama că oamenii vremii, sătui de politicienii tradiţionali,
ţineau la el tocmai pentru asta, fiindcă se prezenta drept reme­
diu apocaliptic, mântuitor-salvator aproape divin care putea
reabilita Germania.
— Unchiule Alf! Unde-i unchiuleţul Alf?
Geli şi-a făcut apariţia într-un nor de blănuri şi parfumuri.
L-a zărit pe Hitler, s-a răsucit pentru a-i face semn, după care
s-a apropiat dătinându-se pe tocurile prea înalte şi prea noi.
— Bună ziua, unchiule Alf. M-aş fi bucurat să fi fost şi tu
cu mine la cursul de canto. Am reuşit să iau un re acut de oc­
tava a cincea. Unul frumos. Şi nu unul de şoarece prins în
cursă. Nu, unul adevărat, lichid, pur, lung, ca Elizabeth Schu-
mann. Ce bei? Ceai? Îîîh! Nu, eu un bloody-mary. Da, ca
Elizabeth Schumann sau Maria Ivogiin, ai fi fost mândru de
mine, unchiuleţule. Trebuie spus că n-am făcut-o special. Cre­
deam că vocalizele îmi ies mult mai jos, nu prea aveam încre­
dere. Eeei, vine odată bloody-mary-ul ăla sau vă trimit după
roşii? A mers bine cu americanul tău? Păi, da, cu siguranţă ai
fost sclipitor. Era frumos jurnalistul?
— Normal.
— Normal pentru un german sau normal pentru un ame­
rican? Fiindcă, totuşi, americanii sunt mai frumoşi decât ger­
manii. In orice caz, în filme. Mulţumesc, muream de sete.
M m m ... ce bun e! Un re acut ca un şuierat de locomotivă. O
să-mi spui că pentru repertoriul meu nu am nevoie de re acut.
In sfârşit, e o uşurare să-l am de rezervă. Aş mai lua şi un al

297
doilea pahar. Ai timp să vii cu mine la probă, la croitor? Nu?
Iar mizeria asta a ta de politică?
— Ba da, acum sunt liber.
— Iupiii! Trăiască unchiuleţul! Mi-a ieşit numărul câştigă­
tor! N-am facut-o special, dar ştiu să-l recunosc. Nu-i aşa,
unchiule Alf?
— Da.
— Credeam că aşa un compliment merita un pupic, orişicât.
— Uite-1.
— Aşa mic? Deja au început soldurile?
— Uite încă unul.
— E mai bine. Pe o scară de la zero la douăzeci, i-aş d a ...
unsprezece.
— Doar atât? Dar ăsta?
— M m m ... paisprezece. Stop! N u trebuie să ardem eta­
pele. Ai tot timpul să-ţi ameliorezi performanţele de acum
până diseară. Ce mergem să vedem?
— Liliacul.
— Grozav! Nu l-am văzut decât de două sute şaisprezece ori!
— Păi...
— Nu, nu, sunt încântată. Şi pe urmă, măcar aşa scap de
Wagner. Sau, mai rău, de Bruckner.
— Geli, îţi interzic să...
— Da, ştiu, unchiuleţule, sunt compozitorii tăi preferaţi,
dar zbiară prea sus pentru mine Wagnerii şi Brucknerii ăştia
ai tăi. De altfel, pledez pentru ideea de a interzice toţi muzi­
cienii ale căror nume sunt formate din două silabe şi se ter­
mină în „er“. N u vrei să adaugi şi asta în programul partidului
nadonal-socialist?
>
S-au ridicat şi au plecat împreună la cumpărături. Hitler
resimţea o adevărată mândrie bărbătească să fie văzut la braţ
cu Geli. Fata ciripea neîncetat, veselă, impertinentă, ironică şi,
când nu vorbea, cânta, pentru că graţie sprijinului financiar al
unchiului, abandonase studiile de medicină pentru a le urma pe
cele de operă. Când nici nu cânta însemna că mânca, nesătulă
şi gurmandă. Pentru Hitler, Geli era o gură, o gură mereu agi­

298
tată, o gură care ronţăia existenţa şi-i dădea unchiuleţului iubit
pupături cu nemiluita.
Era singura persoană care accepta să facă pe vedeta în faţa
lui. O lua cu el peste tot, la mese, la întruniri, prin cafenele, lă-
sând-o să-i apostrofeze convivii şi să ajungă centrul interesului.
Geli plăcea bărbaţilor. Iar lui Hitler îi plăcea asta. Aprecia
electricitatea erotică stârnită când trecea Geli, concupiscenţa
privirilor, încordarea nervoasă a trupurilor, focul negru care se
aprindea în pupile. Hitler se simţea extrem de viril în aseme­
nea momente, aproape ca atunci când ţinea cuvântări în faţa
maselor la început pasive, apoi profund tulburate. De mai
multe ori se cutremurase de voluptate respingând tot soiul de
băieţi arătoşi care veneau să-i ceară permisiunea de a o lua pe
Geli la plimbare sau la teatru. Savura în special clipa în care ti­
nerii masculi pricepeau că Geli îi aparţinea lui Hitler. Mişcarea
înnebunită a genelor acestora îi aducea lui Hitler tot atâta
satisfacţie cât un adevărat orgasm. Punea atâta preţ pe aceste
lupte între armăsari, încât nu-şi mai dădea seama că, dacă Geli
declanşa aşa de multe pasiuni subite, lucrul acela se întâmpla
fiindcă se purta ca o seducătoare de meserie. Geli se uita la orice
bărbat de parcă ar fi fost cel mai frumos, mai puternic şi mai dis­
pus să o sfărâme strângând-o-n braţele lui, după care, în se­
cunda următoare, îi adresa câteva cuvinte batjocoritoare sau
obraznice. Rezultatul amestecului de rece şi fierbinte era o
ridicare a temperaturii respectivului cavaler galant, care-1 făcea
să-şi încerce şansa.
Dacă iniţial lui Geli i-a plăcut viaţa alături de unchiul ei, o
mare personalitate, o vedetă politică, cu mulţi bani şi foarte ge­
neros cu ea, după doi ani a început să se simtă ca închisă într-o
cuşcă. De mai multe ori îi propusese lui Hitler să se logodească
cu cutare ori cutare bărbat, dar el găsise de fiecare dată pretexte
pentru a o refuza. După ce-şi dăduse afară şoferul, pe Emil,
pe care fata pusese ochii, îi desfiinţase unul câte unul pe tinerii
de care Geli îşi închipuia că s-ar fi putut îndrăgosti. La început,
ea îi ascultase argumentele, dar de-acum nici măcar nu mai era
atentă, ştiind că putea inventa şi altele.

299
 — Vasăzică, unchiule Alf, crezi că nici un băiat nu mă
merită?
— Nici unul.
— Adică aşa de bine arăt?
— Eşti mica mea prinţesă.
Sigur că era flatată, însă avea douăzeci şi trei de ani, i se pă­
rea că trecuse deja mult timp şi tânjea să se simtă în braţele
unui bărbat.
Sătulă să tot aştepte un soţ, se rezumase la a-şi lua un amant.
Jochen era un violonist vienez cu pletele la fel de lungi ca
firele arcuşului. îl întâlnise la profesorul ei de canto. întrucât
aparţinea lumii muzicale, şi nu celei de care ţinea cercul de
obişnuiţi ai unchiului ei, se decisese să se vadă cu el în secret.
Aşa că Geli şi Jochen petreceau în pat două ceasuri pe zi.
Programul nu era comod, Geli se temea continuu că ar fi
putut să fie recunoscută sau, mai rău, să rămână gravidă. Numai
că ingeniosul şi experimentatul Jochen ştia să o facă fericită
fără a o obliga să-şi asume riscuri.
— Unchiule drag, nu crezi că ar trebui să-mi termin stu­
diile de canto la Viena?
Hitler s-a făcut cenuşiu la faţă.
— Ce idee tâmpită! Detest legenda conform căreia muzica
vieneză ar fi superioară celei germane.
— Totuşi...
— Wagner e german sau austriac?
— Dac-aş fi în stare să cânt partitura Isoldei aş fi de acord cu
tine. Dar, ţinând cont că vocea mea este mai degrabă uşoară...
— Nu doar vocea îţi este uşoară, ci şi modul în care gân­
deşti.
Geli s-a oprit îngrozită, simţind că se apropia furtuna. Prea
târziu. Hitler a ţipat:
— Fac sacrificii enorme pentru ca tu să-ţi poţi permite să
faci ce vrei şi aşa-mi mulţumeşti? Vrând să pleci la Viena? Voi
avea oare onoarea de a o vedea măcar o dată pe an pe domni­
şoara, când va ajunge celebră? Familie de nerecunoscători!

300
Unul nu face mai mult decât altul din prăsila asta austriacă
rea. Mai întâi maică-ta, care...
Geli a considerat inutil să-l mai asculte, aşa că a lăsat pri-
virile-n podea şi şi-a îndoit spinarea, aşteptând să se încheie
criza de furie. Ştia că pe Hitler avea să-l ţină un ceas disperarea
isterică. S-a gândit la Jochen, care avea pielea atât de fină pe in­
teriorul braţelor, pe acolo pe unde venele aminteau că viaţa
este atât de fragilă, iar lucrul acesta a ajutat-o să uite de urlete.
Jochen şi-a încheiat contractul la Munchen şi a trebuit să
plece la Viena. Şi-au luat adio cu atât mai sfâşietor cu cât au
fost nevoiţi s-o scurteze, fiindcă Geli nu putuse s-o şteargă
decât un ceas de sub supravegherea unchiului. L-a pus să-i pro­
mită că nu-i va scrie - unchiul ei îi citea corespondenţa - şi
i-a jurat că-i va trimite ea o scrisoare pe zi.
Ceea ce a şi făcut. Şi astfel chiar s-a îndrăgostit definitiv.
Cum să nu te-nnebuneşti după un bărbat care te-a făcut să cu­
noşti plăcerea şi care nu îţi poate răspunde la declaraţiile tale
din zi în zi tot mai înflăcărate? Prin urmare, absenţa lui i-a-ntins
la maximum nervii lui Geli, care considera că era atât de
nefericită, încât obligatoriu trebuia să ajungă la Viena.
După ce unchiul i-a cumpărat un taior nou şi două rochii,
a decis, în după-amiaza aceea, întorcându-se în imensul lor
apartament, că era cazul să-şi negocieze o călătorie la Viena.
— Prea mă răsfeţi, unchiule Alf, niciodată nu voi fi în stare
să-ţi mulţumesc îndeajuns.
Hitler s-a umflat în pene.
— N u cred că merit un asemenea unchi. Până la urmă,
cine sunt eu? O fată care nu ştie nimic, care nu înţelege poli­
tica şi încearcă cu greu să zbiere cât o ţin plămânii pentru a-i
face plăcere unchiului ei, care e un aşa de rafinat meloman.
— Ai voce frumoasă, Geli.
— Da. Dar nu reuşeşte să iasă cu totul la lumină.
— Trebuie să lucrezi.
— Mda, dar de trei ani încoace alerg de colo-colo pe la toţi
profesorii din Munchen şi tot nu-mi iese.
— Ai puţină răbdare.

301
 — Am auzit de un profesor extraordinar de la Viena.
Hitler s-a încordat şi s-a uitat urât la ea.
— N u, unchiule Alf, nu vreau să zic că doresc să mă mut
la Viena, ci doar să merg la o audiţie la respectivul ca să-mi spună
dacă Intr-adevăr vocea mea merită efortul ori nu. E vorba doar
despre câteva zile.
— Pe cine vrei să vezi?
— Pe profesorul acela, doar ţi-am spus.
— Cum se numeşte?
— Vogel. Profesorul Vogel.
— N-am auzit de el.
Şi s-a aşezat uitându-se îmbufnat pe fereastră. Fata s-a
apropiat şi l-a luat de mână.
— Trei-patru zile, unchiuleţ, ca să am şi eu conştiinţa îm­
păcată.
— Conştiinţa împăcată?
O spusese pe un ton atât de sceptic, încât ei i-a fost frică să
nu fi ghicit totul.
— Las’ că-i cunosc eu pe profesorii ăştia de canto: „Da,
domnişoară Raubal, aveţi o voce foarte frumoasă, dar trebuie
să vă refacem în întregime tehnica. Mă pot ocupa de asta. Pa­
tru lecţii pe săptămână a cincizeci de mărci ora.“ Şi-n acel
moment o să şi vrei să rămâi la Viena.
— îţi jur că nu, unchiuleţ.
A privit-o adânc în ochi, încercând să-i citească-n suflet.
— De ce-mi juri că nu? Dacă Vogel ăsta e cel mai bun pro­
fesor din lume?
— îţi jur că n u ... Fiindcă nu vreau... să te părăsesc.
Hitler a zâmbit. Ba chiar şi-a-ntors capul spre fereastră
pentru a-şi ascunde emoţia. Fata simţea că poate câştiga.
— Trei zile, unchiuleţ. Trei zile fără tine, după care mă-ntorc.
— Bine. Dar vei merge cu maică-ta.
Ieşindu-şi din fire, Geli i-a dat mâna la o parte şi a început
să ţipe.

302
 — Am douăzeci şi trei de ani! Totuşi, pot să ies şi fără înso­
ţitor!
— Cu ce-ar schimba lucrurile, dacă tot nu ai nimic să-ţi
reproşezi?
— Nu vreau să fiu însoţită de mama.
— Ba o să fii. Dacă nu, nu te duci. E ultimul meu cuvânt.
— Adică cum, sunt prizonieră aici sau ce?
Hitler a tresărit.
— Prizonieră? La ce te referi?
Geli a străbătut camera de la un capăt la altul plângând.
— Am douăzeci şi trei de ani, ai respins toţi bărbaţii care
s-au apropiat de mine şi nici măcar un pas nu pot face afară
din casă fără să fiu supravegheată. Asta numesc eu a fi prizo­
nieră. Cum arată viitorul meu? Un an? Doi? Douăzeci de ani
numai în puşcărie? Care e viitorul meu, hai, ia zi, unchiule Alf?
Zi-mi odată!
Hitler a privit-o liniştit şi i-a răspuns cu blândeţe:
— O să te măriţi cu mine.
în faţa unei asemenea enormităţi, Geli a rânjit dur, apoi,
observând imobilitatea unchiului, a înţeles că nu glumise. S-a
apropiat de el.
— Unchiule Alf, cred că nu am auzit bine. Poţi repeta ce
mi-ai spus?
— O să te măriţi cu mine. Vei deveni doamna Hitler. Nu
eşti prizonieră. Eşti femeia vieţii mele.
Geli s-a speriat atât de tare de fixitatea privirii lui, încât a
luat-o la fugă şi s-a închis la ea în cameră.
Peste douăzeci de minute, Hitler a trecut prin faţa uşii şi
i-a spus pe cel mai normal ton cu putinţă:
— Plec la Niirnberg. Mă-ntorc mâine-seară.
L-a auzit dând câteva ordine servitorilor, apoi împingând
uşa grea de la intrare.
Un nebun! Căzuse în capcana unui nebun. Dintr-odată,
comportamentul lui din ultimii doi ani i s-a lămurit. N u o pri­
mise pentru ea şi nici din cine ştie ce simţ al familiei, ci doar

303
pentru el, pentru că se îndrăgostise de ea. îi îndepărtase pre­
tendenţii, folosindu-se de autoritatea de unchi, pentru a face
loc viitorului soţ.
Geli se rostogolea disperată în patul pe care-1 uda cu lacrimi,
chemându-1 pe Jochen în ajutor, exasperată la gândul atâtor
iubiţi pierduţi, oripilată că-1 lăsase pe unchiul ei, din naivitate,
din politeţe, din candoare, să creadă că şi-ar fi putut atinge sco­
pul. Tânăra plină de viaţă nu era pregătită pentru atâta suferinţă
şi deziluzie. încerca să găsească o idee de care să se agaţe, dar nu
descoperea nici una.
Dintr-odată, a sărit în picioare, a fugit până în camera un­
chiului şi a deschis sertarul noptierei. Important e s-o fac rapid
şifără să mai stau pe gânduri. I-a luat revolverul şi a alergat îna­
poi la ea în cameră.
Şi-a lipit ţeava de sânul stâng şi, fără a mai aştepta o se­
cundă, a tras.
S-a prăbuşit, moartă, intr-o baltă de sânge.
Servitorii nu au găsit-o decât abia a doua zi, după ce au
spart uşa miraţi că nu le răspundea.
Şi au sunat la poliţie.
Apoi au reuşit să dea de Hitler la Niimberg.
— Nepoata dumneavoastră, Geli Raubal, s-a omorât cu
pistolul dumneavoastră. Vă aşteaptă poliţia.
Primul gând care i-a trecut prin cap lui Hitler a fost că va
fi acuzat de crimă. Al doilea a fost de furie în faţa actului stu­
pid. Apoi a venit la rând sentimentul de vinovăţie.

La contele de Beaumont, totul era extravagant, dar rezonabil.

Balurile sale costumate adunau în palatul lui din strada
Duroc tot ceea ce în Paris treceau drept mari personalităţi,
pictori, jurnalişti, directori de teatre, actori, poeţi, coregrafi,
tot atâţia indivizi care făceau să se vorbească despre ei, dar şi
câteva persoane discrete - milionari, bancheri, agenţi de bursă
şi finanţişti. Nu puterea, ci arta se afişa. Cât despre putere, era
absentă, întrucât nici un om politic nu şi-ar fi putut croi drum

304
prin acea sclipitoare reuniune de artişti fără să se aleagă cu
insulte şi coate-n stomac.
Dar un bal Shakespeare nici că se mai văzuse! Lumea pu­
tuse să participe la un bal al papagalilor, al negrilor, la unul olim­
pic sau la altul de travestire transmentală, la un bal banal. în
ultimul moment, prefectul poliţiei interzisese accesul la un bal
al sărăciei, fiindcă şomerii făcuseră o manifestaţie pe Champs-
Elysees, considerând tema de prost gust. Dar nimeni nu se
dusese niciodată la un bal Shakespeare!
La intrare domnea entuziasmul. Sute de gură-cască, reţinuţi
de serviciul de ordine, se strânseseră pentru a se uita la invitaţii
care ieşeau din maşini. Pentru a adăuga nerăbdării o nuanţă
de teroare, unele persoane din lumea mondenă răspândiseră
zvonul că oamenii din popor intenţionau să întrerupă balul.
Ca de fiecare dată, la acest gen de serate, cele mai delicioase
erau săptămânile care le precedau. Fiecare îşi imagina costu­
mul, îl dădea la făcut, îl încerca, îl îmbunătăţea şi, în sfârşit, îşi
făcea apariţia îmbrăcat în el. Balul mascat culmina şi murea
odată cu intrarea în scenă. După aceea, rolul dispărea. Bătăile
inimii se încetineau şi cursul lucrurilor se banaliza. Şi erau regă­
site cele mai obişnuite bucurii ale flirtului, dansului şi conver­
saţiei.
>
Adolf H. şi Ora-unsprezece-treizeci au dat buzna deghizaţi,
el în Othello, ea în Desdemona, el superb, maur, înnegrit, săl­
batic, înfricoşător, ea blondă, luminoasă, străvezie, veneţiană.
Adolf venise cu ideea travestirii în Desdemona şi Othello.
— De acord, îi răspunsese veselă Ora-unsprezece-treizeci,
cu condiţia să nu jucăm ultimul act.
— Dacă ar fi trebuit să te sufoc cu o pernă din gelozie, aş fi
făcut-o până acum.
— Ai putea tu să fii gelos?
Adolf nu i-a răspuns fiindcă habar n-avea. Prea puţin obiş­
nuit să-şi definească emoţiile prin cuvinte, ci mai degrabă prin
pictură, se lăsa mânat de forţe pe care nu era în stare să le denu­
mească. De când Ora-unsprezece-treizeci îi mărturisise - nu
mărturisise, clamase! - că avea un amant, se închisese în atelier

305
şi se dădea cu capul de pereţi. D e peretele drept strigând că
era o ticăloasă, o javră, o egoistă, că ar fi trebuit să dispară chiar
în clipa aceea din viaţa lui, de peretele stâng cerându-şi iertare,
acuzându-se că el purta răspunderea, reproşându-şi răceala,
faptul că se refugiase absurd în muncă. N u era normal, din
moment ce nu avea decât douăzeci de ani, să profite de
propriul trup, înlocuind un soţ prea ocupat cu un dansator
înflăcărat? Nu-şi făcuseră jurăminte nici în faţa altarului, nici a
primarului, nici măcar unul în faţa celuilalt, goi, în patul lor
de îndrăgostiţi. Nu există trădare atunci când nu există anga­
jament. Prin urmare, Ora-unsprezece-treizeci nu-1 trădase.
Totuşi... totuşi el nu se rătăcise în braţele altei femei! Tocmai,
fiindcă nici măcar într-ale ei n-o mai făcuse şi, fără îndoială,
de aici şi apăruseră problemele... Nu, nu era gelos. N u avea
dreptul. De altfel, chiar o mai iubea pe Ora-unsprezece-trei-
zeci? Iubire era starea aceasta de continuă iritare? Iubire era
această rană? Iubire ceasurile petrecute înjurând printre pân­
zele pregătite pentru culoare, mute, aflate-n aşteptare?
In schimb, în seara aceasta, în faţa oglinzii din baie, sim­
ţise o nouă satisfacţie acoperindu-şi cu fard faţa şi mâinile.
Ascunzându-se de ochii tuturor, în sfârşit se zărea limpede pe
sine: da, era gelos de murea, pentru că o iubea de murea pe Ora-
unsprezece-treizeci. Hotărârea era luată: îi va spune cât de
mult o iubea şi cât de mult îl făcea să sufere. Şi-aşa o va-mpăca.
Doar că, în momentul în care Ora-unsprezece-treizeci i s-a
alăturat, în hol, blândă şi maiestuoasă în rochia ei Renaissance,
fusese intimidat. Oare o cunoştea cu adevărat? Nu-i era un pic
cam străină? Cu ce drept ar împovăra-o cu iubirea şi cu gelozia
lui? Ar fi interesat-o lucrurile astea?
în maşină încercase să se liniştească şi să reînnoade legătura
cu ea.
— Plăcută descoperire să te văd aşa! La drept vorbind, şi
blondă ai fi putut fi.
îl enerva tonul monden de care nu se putea debarasa.
— Poate c-ar trebui să ne gândim să mergem peste o lună
la mare, nu?

306
 Insuportabil! Se adresa femeii vieţii lui pe tonul unui dandy
venit la un vernisaj. Juca, era politicos, rafinat, intrase intr-un
rol.
— M-aş bucura să petrec mai mult timp cu tine.
Ce de platitudini! Şi asta fiindcă vorbea banal, ori fiindcă
simţea banal? Cum de putuse lăsa să se rarefieze între ei dialo­
gul până la punctul în care orice schimb de cuvinte să răsune
într-un vid solemn?
Intrarea lor în palatul Beaumont a provocat un murmur
flatant care l-a încălzit. A priceput că părea un gest îndrăzneţ ca
un bărbat să-şi pună, alături de femeia lui, masca lui Othello.
Da, aţi înţelesfoarte bine, sunt gelos ţi-o arăt tuturor, sunt groaz­
nic de gelos fiindcă sunt groaznic de îndrăgostit.
— Haideţi, le-a zis Etienne de Beaumont, trebuie neapărat
să vă fotografieze Man Ray.
Au pozat artistului american, Adolf aruncând priviri furi­
oase, Ora-unsprezece-treizeci luând, bizar de convingătoare,
atitudinea de porumbiţă pe nedrept bănuită.
Jazzul a inundat salonul. Vreo cincisprezece Cleopatre şi
vreo douăzeci de Hamleţi schiţau paşi de charleston. Politicos,
contele de Beaumont se urâţise foarte tare, machiindu-se pen­
tru a deveni Richard al IlI-lea. Colanţii şi hainele strânse pe
corp scoteau la iveală anatomii interesante, coapse bine rotun­
jite, fese puternice, şi circula zvonul că pe la miezul nopţii urma
să aibă loc un concurs de picioare frumoase.
Un grup de tineri au înconjurat-o pe Ora-unsprezece-trei-
zeci, amuzaţi de răspunsurile ei prompte. Adolf s-a îndepărtat
şi, după ce a participat fără vlagă la câteva conversaţii, s-a
sprijinit de o fereastră şi, protejat de machiaj, s-a lăsat în voia
gândurilor. De ce mă las invadat de ea? îi acord prea mult loc în
viaţa mea. Uită-te bine, se distrează, vibrează, e sănătoasă, caldă,
erotică. Are mai puţină nevoie de mine decât am eu de ea. Nu mai
merge aţa. N u am dreptul să-mi pierd iubita vieţii mele. N u tre­
buie să mă las dominat de altcineva. N u ...
— Othello chiar e-ntunecat în seara asta.

307
 O femeie i-a-ntrerupt meditaţia. Era o persoană înaltă, dese­
nată dintr-o singură trăsătură de creion, suplă, al cărei păr on­
dulat avea trei nuanţe de blond, unul nisipiu, unul auriu şi altul
aprins, arămiu, trei nuanţe de blond împletite şi puternice, de
o sănătate sălbatică, râurind până la şolduri.
— Ofelia, presupun.
— Corect. O Ofelie care se-neacă-n sherry, i-a răspuns ri-
dicându-şi paharul până în dreptul ochilor ca nişte semiluni.
Şi-n pupilele lor Adolf a observat o risipă de nuanţe de brun,
de la bej la negru, trecând prin brunul de nucă, brunul Sienna,
culoarea şofranului, a cărămizii, a mahonului... cu o umbră
de verde.
— Câtă imaginaţie, a murmurat.
— La ce vă referiţi?
— La culorile dumneavoastră. Când v-au conceput, pă­
rinţii s-au dovedit nişte colorişti minunaţi.
Femeia a oftat, pe jumătate agasată, pe jumătate jenată.
— Aveţi un uşor accent german, nu-i aşa?
— Sunt Adolf H. si > vin de la Viena.
— Adolf H. Iar eu sunt din Berlin! a exclamat ea.
Şi a zâmbit deschis. Austria şi Germania deveneau patrie
comună, în condiţiile exilului parizian.
— M ă numesc Sarah Rubinstein. Sunt creatoare de parfu-
muri.
Şi-a arătat cele două nări admirabile, care parcă s-au ridicat
ştiind că se vorbea despre ele.
— Pictaţi cu arome?
— încerc. Am venit la Paris să învăţ la Guerlain. Apoi mă
voi întoarce în Germania pentru a fabrica propriile mele par-
fumuri.
— Ce mai e prin Germania? a întrebat Adolf.
Sarah i-a povestit despre vremurile tulburi prin care trecea
ţara ei, despre greutăţile pe care le întâmpina Republica de la
Weimar în a se impune. Născută dintr-o înfrângere, consecinţă
a Tratatului de la Versailles, din 1918, republica trecea drept o
pedeapsă umilitoare pentru prea mulţi germani.

308
 — Ceea ce lasă loc foarte mult extremiştilor. Şi de dreapta,
şi de stânga. Comuniştii câştigă tot mai multe voturi, dar şi
naţionaliştii de dreapta la fel, mai ales că aceştia din urmă nu
ezită să cânte pe struna antisemită.
— Zău?
Femeia şi-a coborât privirile de parcă ar fi spus ceva neru­
şinat.
— După cum cred că bănuiţi, de când mi-aţi auzit numele,
sunt evreică.
— Eu nu, a zis Adolf, deşi mă tot fac unii jidan din cauza
picturilor mele.
— Aşa? Şi nu sunteţi evreu? A dolf H.? îmi închipuiam
că...
— Observ în cuvintele dumneavoastră un reproş...
Sarah a roşit încurcată.
— Iertaţi-mă, obişnuinţa. Aparţin unei familii cu siguranţă
excesiv de militante. Tata este unul dintre şefii mişcării sioniste.
— Adică?
— Militează pentru crearea unui stat evreiesc independent.
Astfel de consideraţii erau la mii de mile distanţă de gându­
rile zilnice ale lui Adolf, în întregime absorbite de artă şi de
gelozie. Lucru care a avut efectul unei schimbări răcoritoare.
A continuat să se informeze despre situaţia politică germană.
— Simt că republica va vira către dreapta, a adăugat Sarah,
o dreaptă naţionalistă care contestă Tratatul de la Versailles.
Dar nu prea cred într-un pericol real al extremei drepte, chiar
dacă demagogia ei găseşte destule urechi care s-o asculte.
— De ce?
— Nu au oratori. Demagogia nu răzbate decât dacă e prac­
ticată de un tribun sclipitor. Nu există seducţie fără seducător.
Cine este la extrema dreaptă? Rohm? Un militar capabil să mo­
bilizeze soldaţii nostalgici, dar nu mai mult de-atât. Goebbels?
E prea urât şi prea arogant pentru a reuşi.
— E bine să ai veşti de la tine din ţară, a conchis Adolf H.
Şi-au croit drum pentru a lua ceva de mâncare de la bufetul
elisabetan.

309
 Printre două egrete şi un turban, Adolf a zărit-o pe Ora-un-
sprezece-treizeci în plină discuţie însufleţită cu un preafrumos
paj...
A dolf a simţit că-i stă inima.
El era! Lars Ekstrom! Amantul suedez! Dansatorul!
Ora-unsprezece-treizeci, roşie-n obraji, părea că insistă pen­
tru a obţine de la el ceva anume. Ea a aruncat câteva priviri
îngrijorate în jur, el a părut să-i acorde ce îi ceruse, a luat-o de
braţ şi au dispărut urcând scara.
A dolf şi-a spus că se duceau să caute o cameră în care să se
ascundă pentru...
— S-a întâmplat ceva? l-a întrebat Sarah.
A tresărit. Din fericire, machiajul negru îi disimula emo­
ţiile.
> A zâmbit.
— Nu, mă gândeam la ceva ce mi-ar face plăcere... şi care
are legătură şi cu dumneavoastră...
— A, da?
— Da. Mi-ar plăcea să vă pictez.
— Ca Ofelia?
— Ca Ofelia ieşind din baie. Ca Venus, mai exact.
Sarah s-a-mpurpurat.
— Vreţi să vă pozez goală?
— Da.
— Imposibil. N u mă pot arăta astfel... decât unui bărbat
cu care aş face dragoste.
— Şi asta am vrut să zic.
Sarah a tresărit revoltată. Adolf nu i-a lăsat timp să-şi ex­
prime indignarea.
— N u doriţi pentru că sunteţi rasistă?
— Poftiţi?
— N u vreţi să vă culcaţi cu un negru?
Sarah a izbucnit în râs. Adolf a continuat să o privească din
cap până-n picioare cu ochii lui albaştri, saşii.
— Sau vă temeţi de ce aţi descoperi după demachiere?
— Ştiu perfect cam cum arătaţi, domnule Adolf H.

310
 După insolenţa tonului şi sclipirea din priviri, Adolf a în­
ţeles că dorinţa pe care tocmai şi-o exprimase nu ar fi fost poate
imposibil de realizat.

— Sigur o să se lase de politică. E mult prea deprimat.

Editorul A dolf Miiller şi Joseph Goebbels se uitau cu tris­
teţe la silueta dărâmată a lui Hitler, care, ca în fiecare zi, petre­
cea mai multe ore fixând apele mohorâte şi fără valuri ale
lacului Tegern.
Norii nu se mişcau din loc, oglindindu-se în apă, imobili, apă­
sători, pahidermici. Natura încremenise. Până şi păsările pla­
nau fără a mai înainta.
— Soţia mea, a zis Miiller, se teme să nu facă precum Lu­
dovic II şi să se înece. Pun să fie supravegheat în permanenţă.
Doarme la noi în camera de oaspeţi. I-am luat arma, însă îl aud
toată noaptea mergând de colo-colo.
— Mare nenorocire. Partidul are nevoie de el mai mult
decât oricând. Trebuie să se prezinte la alegerile prezidenţiale.
— încercaţi să-i mai liniştiţi pe militanţi. Sunteţi singurul,
după el, care ştie să se adreseze mulţimilor.
Miiller nu avea nici o simpatie pentru Goebbels, dar era
nevoit să-i recunoască acestuia darul elocinţei. Era lipsit de ca-
risma lui Hitler, dar ştia ce putere poate avea retorica şi cum s-o
folosească eficient.
„Au unii un fizic care-i obligă să aibă şi talent11, şi-a zis
studiind pentru a douăzecea oară constituţia aberantă a doc­
torului Goebbels.
Anatomia lui Goebbels dădea senzaţia că undeva se făcuse
o eroare. Fie capul era prea mare, fie trupul era prea mic, în
orice caz capul nu se potrivea cu trupul. Ceafa încerca să joace
rolul intermediarului, ridicându-se pentm a ţine craniul prea
lat, prea greu, prea rotund în prelungirea spinării, pentm a-1 îm­
piedica să cadă înainte. Corpul încordat şi neastâmpărat părea
al unui pietroşel care-ar încerca să ţină un balon la suprafaţa
apei. Mai mult, când se deplasa realizai că trupul nu era în

311
acord cu sine însuşi: unul dintre picioare fiind mai scurt, în
urma unei malformaţii congenitale varus equin, excludea sime­
tria. Toţi membrii familiei Goebbels te duceau cu gândul la
un animal, fiecare însă la alt animal. Puteai da astfel de picioare
de vrabie, de fund jos ca al poneiului, de tors îngust ca de
maimuţă leneşă, de cap de bufniţă, de ochi înfundaţi ca ai
dihorului ori de vreun nas agresiv ca al cintezoiului de Galapa-
gos. Când Miiller îl auzea pe bastardul acela scăpat direct de
pe arca lui Noe vorbind despre puritatea rasială, atacând groaz­
nicul evreu corupător, cu nasul lui încovoiat, lăudând arianul
blond, înalt, puternic, cu torsul sculptural şi coapsele muscu­
loase, anunţând la microfon măsuri medicale pentru controlul
naşterilor şi împiedicarea reproducerii handicapaţilor, Miiller
închidea ochii pentru a se concentra asupra vocii calde a lui
Goebbels şi a evita greaţa. Poate că, în fond, Goebbels era un
orator mai mare decât Hitler, întrucât era nevoie de un talent
ieşit din comun pentru a apăra igienismul şi rasa ariană ple­
când de la un asemenea fizic.
De parcă Goebbels i-ar fi ghicit cursul gândurilor, i-a spus
cu modestie:
— N u sunt decât un număr doi. Nimic altceva. II iubesc
pe Fiihrerul nostru, vreau să-l slujesc şi, indiferent care mi-ar
fi convingerile, nu voi rămâne în partidul naţional-socialist
dacă nu ne va mai fi conducător.
— Am încercat totul pentru a-1 readuce la viaţă, după
sinuciderea Iui Geli, a suspinat Miiller. în speranţa că-i voi
trezi pofta de luptă i-am arătat mizeriile pe care le-au scris
ziarele care-1 acuză că a avut relaţii perverse cu Geli, că a omo­
rât-o ca s-o facă să tacă etc. Nici un rezultat. Şi-a pierdut toată
agresivitatea. S-a mulţumit să-mi spună: „Dac-aş fi vrut s-o
omor pentru a evita un scandal, nu aş fi executat-o acasă la
mine şi cu revolverul meu.“
— Are dreptate.
— Nu asta este problema. Nimănui nu-i dă prin cap cu serio­
zitate să-l acuze, din moment ce se afla la Niirnberg. Problema
este că vrea să renunţe la politică şi că e în pragul sinuciderii.

312
 — Asta este o tragedie. Niciodată nu am fost mai aproape
de a ne atinge scopul. Dacă va reintra repede în campanie, va
fi ales.
în timp ce conducătorii nazişti se alarmau, Hitler privea
ţintă orizontul monoton al apelor. Lacul ajunsese de acum
piatra de mormânt a lui Geli. Se uita la marmura cenuşie,
nicidecum lichidă, către care îşi trimitea toate gândurile. îi
vorbea despre dragoste. Uitase că, fără îndoială, el era cauza
sinuciderii fetei. Nu simţea nici o vină. Fără a fi sesizat legătura
dintre propunerea lui de căsătorie şi moartea ei, îşi explica
gestul aşa cum îşi explica tot ce făcea Geli, adică fără explicaţie.
Ce, explici ce face o pasăre? Cântecul acesteia? Graţia? Schim­
bările ei bruşte de stare? Geli nu fusese niciodată altceva decât
o mică fiinţă fermecătoare, debordând de viaţă, care aducea în
jurul ei lumină şi veselie. Lui Hitler nu-i dădea prin cap că ar
fi putut fi deţinătoarea unei psihologii complexe, a unei vieţi
interioare. N-o plângea atât pe Geli, cât ceea ce pierduse prin
sinuciderea ei.
Când poliţia îl interogase în legătură cu motivele eventuale
ale suicidului, Hitler nu făcuse decât să evoce o amintire de de­
mult, respectiv vorbele unui clarvăzător care, în timpul unei
şedinţe de spiritism, anunţase că Geli nu avea s-o sfârşească
nici de bătrâneţe, nici de moarte naturală. De altfel, îl irita că
se vorbea atât de mult despre sinucidere, că se căutau motive,
lucruri care, i se părea, mascau esenţialul: Geli murise, iată totul,
deci nu mai trăia alături de el în apartament. îi lipsea. Restul...
îi povestea lacului tristeţea care-1 copleşea şi, în acelaşi
timp, simţea o uşurare. Pentru el, capitolul femei se încheiase.
După Mimi, după Geli, nu va mai iubi. Nu fiindcă ar fi dorit
să evite noi sinucideri - ah, mania asta de a psihologiza totul,
de a ţine să pui raţionamente pe seama femeilor! - , nu, nu va
mai iubi fiindcă mai descifrase un semn al destinului. De fie­
care dată, providenţa îi îndepărta iubirile. îl voia cast. Grijulie,
prevăzătoare, făcea gol în jurul lui, îl aducea pe drumul drept,
îl forţa să-l parcurgă, îi semnala unicul lui orizont: Germania.

313
 A oftat. în fond, înţelesese tare greu. Doar totul îi fusese
dezvăluit la optsprezece ani, când se dusese să vadă Rienzi.
Destinul îi şoptise la ureche întreaga poveste a vieţii lui, dar
nu îndrăznise să priceapă. Acum ştia pe de rost cuvintele. „Ba
da, iubesc. Cu pasiune-nflăcărată îmi iubesc logodnica, încă
din prima zi în care am început să gândesc, de când splen­
doarea ruinelor mi-a făcut cunoscută trecuta noastră măreţie.
Iubirea aceasta mă face să sufăr atunci când logodnica mea e
bătută, maltratată, umilită, mutilată, dezonorată, scuipată şi bat­
jocorită. Numai ei îmi dedic întreaga viaţă, numai ei i-am dă­
ruit tinereţea şi puterile mele. Vreau s-o văd încoronată regină
a lumii. Ştii prea bine, logodnica mea Roma e!“ Era de-ajuns
să se pună Germania în locul Romei şi iată drumul lui Hitler.
Ştia că aparatul nazist era îngrijorat de tăcerea lui. Ştia că
putea câştiga alegerile prezidenţiale. Ştia că avea s-o facă. Deo­
camdată însă, îşi aduna forţele înainte de a ţâşni şi a-i face pe
ceilalţi să simtă în ce măsură aveau nevoie de el în bătălie. Ar
fi pretins că nu-şi va reveni nervos până când nervii lor nu
aveau să ajungă pe punctul de a ceda.

— Şi cum i-ai zice tabloului ăstuia? l-a întrebat Neumann,

a cărui privire pasionată nu se mai dezlipea de pânză.
— Dictatorul virgin.
Adolf a luat o pensulă fină de mătase şi s-a apropiat de şevalet.
— Uite, scriu titlul în cadru. Dictatorul virgin de A dolfH.
Odată trasate literele cu scrisul lui rotund, copilăresc aproape,
s-a tras mai departe pentru a analiza ansamblul.
Reuşise o compoziţie surprinzătoare.
Un bărbat gol, cu tenul ca de ceară, emasculat, neted între
picioare şi lipsit de orice pilozitate, călca pe o mulţime de oameni
nu mai mari decât nişte şoareci. Victimele scuturau nişte mici
drapele negre, împroşcate cu sângele lor. Poporul strivit era alcă­
tuit din persoane diferite prin culoare, înălţime, rasă, frumuseţe.
Doi chiar semănau cu uriaşul şi pe amândoi îi stâlcea între

314
degetele de la picioare. în colţul drept al cerului, nişte serafimi
cântau, dar se putea vedea, după pumnul enorm care urca
ameninţător spre ei, că la rândul lor aveau să fie pulverizaţi.
— Parc-ar fi un sugar, a obiectat Neumann.
— Corect. Nim ic nu este mai egoist decât un sugar. în­
tinde mâna, smulge, zdrobeşte şi duce totul la gură. în prima
ei zi, fiinţa omenească este un monstru lipsit de conştiinţă, căci
nu conştientizează existenţa fiinţei de lângă el. Toţi am început
prin a fi nişte tirani. însă viaţa, contrazicându-ne, ne domesti­
ceşte.
— Nu cumva e Mussolini?
— în nici un caz. Desigur, Mussolini este un dictator, dar
nu cel mai rău pe care-1 poate răbda pământul. întrucât încă
e în contact cu realitatea, are nevastă, amante, copii, e un mas­
cul latin.
— Vrei să zici că s-ar putea să existe un altul mai rău decât
Mussolini?
— Sau decât Stalin? Da, Neumann, e posibil. Teoretic, e
o ipoteză de luat în considerare.
Neumann s-a prefăcut că nu aude insulta adresată lui Sta­
lin. Ştia că prietenul lui era un anticomunist dur, or, cum abia
se întorsese dintr-o a treia călătorie la Moscova, de unde venise
mai degrabă perplex, nu dorea să intre într-o polemică nefastă
pentru clipa în care se regăseau.
— Cu Ora-unsprezece-treizeci te-ai văzut? l-a întrebat
Adolf.
— Da, am stat un pic la taclale. Mi s-a părut cam ... afectată.
— Nu-i aşa? a replicat mândru Adolf.
De câteva luni încoace, de când trăia în văzul tuturor legă­
tura cu Sarah Rubinstein, nici nu ştia ce-1 satisfăcea mai mult,
orele petrecute în compania iubitei sau gelozia Orei-unspre-
zece-treizeci. N u îndrăznise să critice pe faţă legătura lui, dar,
din când în când, Adolf surprindea ochii ei înroşiţi, crispări ale
maxilarelor, gesturi reprimate care dovedeau că fierbea în ea.
Cât despre clipele petrecute cu Sarah, înalta şi supla blondă
cu părul în trei nuanţe, acestea îi redau gustul pentru propriul

315
trup, pentru cel al femeii, pentru jocul pasionant, imprevizi­
bil, nou de fiecare dată, care consta în a dărui şi a primi plăcere.
— Ştii, Ora-unsprezece-treizeci e o fată bine! a remarcat
Neumann cu tristete. ) N u merită să...
— Aşa mă simt viu, Neumann. E simplu: îmi place să mă
simt viu. De când o-nşel pe Unşpe, mi-am amintit că exist.
— Nu e drept. Erai mai viu când v-aţi cunoscut.
— Adevărul e că succesul mi-a făcut rău. M-am secătuit de
tot lucrând. Unşpe a suportat consecinţele, dar nu uita că ea
a-nfipt prima cuţitul în povestea noastră.
— Cine-ţi dovedeşte că ...
— Ascultă, Neumann, poţi să ne laşi în pace? a zis Ora-un­
sprezece-treizeci fâcându-şi o intrare zgomotoasă în atelier. Am
auzit totul şi nu vreau să-mi iei apărarea. M ă descurc şi sin­
gură. Şi-apoi, oricum, eu nu mă apăr, ci atac.
Fără a mai spune un singur cuvânt, aproape în vârful
picioarelor, Neumann a părăsit atelierul.
Ora-unsprezece-treizeci s-a proţăpit în faţa lui Adolf, a ri­
dicat bărbia şi şi-a înfipt ochii într-ai lui.
— N u mai merge aşa. Trebuie să alegi: ori ea, ori eu.
Adolf s-a simţit încălzit de o undă de satisfacţie.
— Ce mai e şi cu ultimatumul ăsta? Ţi-am cerut eu să alegi
între dansator şi mine?
— Nu. Dar mi-ar fi plăcut.
— A, da? Şi pe cine-ai fi ales?
— Pe tine. Fără ezitare.
în pofida agresivităţii cu care-i răspunsese, îi venea s-o
sărute pe amândoi obrajii înroşiţi de furie.
— Gata, de-acum te-ai jucat destul, alege: evreica nem­
ţoaică sau eu!
— Păi, tu, Unşpe. Tu, fără ezitare.
Ochii fetei s-au înrourat pe loc. N u îndrăznea să creadă
într-o asemenea bucurie şi s-a bâlbâit:
— Adevărat? Pe bune, adevărat?
— Da. Sarah e o femeie bine, foarte bine, d ar... Pe scurt,
tu, Unşpe.

316
 Fata şi-a luat avânt, şi-a încolăcit picioarele după mijlocul
lui Adolf, a ajuns nas în nas cu el şi l-a acoperit de sărutări.
— Vreau să-mi faci un copil, i-a zis.
— Aşa? Aici? Pe loc?
— Nu. Imediat după ce-o rupi cu ea.
Adolf s-a strâmbat la gândul scenei pe care urma s-o aibă
cu Sarah.
— Bine, rezolv eu, a spus Ora-unsprezece-treizeci.
— Nu. N u sunt un laş. Trebuie să...
— Bineînţeles, dar parcă de-aici văd scena: „Te părăsesc
fiindcă aşa mi-a cerut nevastă-mea. Regret, n-aş fi vrut s ă ...“
Şi ţup în pat pentru o ultimă oară, ca să vă despărţiţi prieteni.
Nu, nu, mulţumesc, e prea puţin pentru mine. Te-am împărţit
suficient. Cu riscul de-a trece drept o ticăloasă, o să mă duc
chiar eu la ea.
A dispărut o clipă şi a revenit îmbrăcată, cu pălăria pe cap
şi mănuşile în mâini. Din geanta neagră de catifea a scos un
revolver şi l-a îndreptat cu un gest firesc spre Adolf.
— întinde-te-n pat.
— Poftim?
— Adolf, lasă vorba, că n-am timp. Intinde-te-n pat ca să
te pot lega.
— Păi...
— Adolf, nu mă enerva. Am trecut prin nişte luni groaz­
nice din cauza ta, sunt la limita nervilor, mai am de făcut un
comision la amanta asta a ta, aşa că, te rog, nu-mi mai fierbe
creierii şi ascultă-mă, altfel risc vreo stângăcie cu jucărioara asta
cu care nu sunt obişnuită. Intinde-te-odată.
După ce i-a legat zdravăn picioarele şi mâinile de barele
patului, l-a sărutat pe gură şi-a trântit uşa.
Adolf a rămas întins pe spate, fără nici o libertate de miş­
care în afara respiraţiei.
Peste două ceasuri, Ora-unsprezece-treizeci s-a întors. S-a
aşezat lângă pat şi i-a zâmbit.
— Sarah a înţeles. Mi-a spus că te iubeşte, dar că, lucru vi­
zibil, îi este imposibil să te iubească aşa ca mine. Şi s-a retras
din joc. N u e proastă.

317
 Şi-a scos mantoul ţi a adăugat, amuzată:
— Trebuie spus că nici armă nu avea. In sfârşit... doar un
cutit...
>
S-a dezbrăcat complet ţi s-a urcat pe el.
— Ei, facem copilul ăla?
— Mă dezlegi?
— Nu. Niciodată.
în lunile care au urmat, Ora-unsprezece-treizeci şi Adolf au
trăit o nouă etapă a iubirii lor. El şi-a asumat dificila sarcină de
a-i scrie o misivă sinceră lui Sarah, pentru a-i explica faptul că,
dacă Unşpe o dorea... că atât cât va exista Unşpe în viaţa lui...
şi că, oricum, pe Unşpe nu avea s-o părăsească niciodată...
în primăvara lui 1929, pe Ora-unsprezece-treizeci au apu-
cat-o greţuri subite. Ameţit de bucurie, Adolf şi-a spus că în
sfârşit rămăsese gravidă.
A dus-o la doctorul Toubon, cel mai bun diagnostician din
Paris, şi a rămas în sala de aşteptare de un prost-gust preten­
ţios, pentru a afla fericita confirmare a faptului că urma să
devină tată.
Doctorul Toubon a scos capul prin uşă şi l-a rugat să vină
în biroul lui. Unşpe nu era acolo, se îmbrăca în camera cealaltă.
— Domnule H., va trebui să fiţi foarte curajos. Soţia dum­
neavoastră este atinsă de o formă foarte severă de tuberculoză.
Nu sunt optimist. De fapt, ca să fiu cinstit, zilele îi sunt nu­
mărate.

La început, se face dorit.

îşi dă o întâlnire. Mereu îndepărtată. Mereu nesigură. întru­
cât, pentru a dovedi cât de preţios este, trebuie să lanseze zvonul
că nenumăratele sale responsabilităţi îl constrâng să-şi anuleze
uneori întâlnirile. Fals, dar cine să ştie? Dintr-odată, nu Hider
aşteaptă mulţimile, ci acestea îl aşteaptă pe el. Care speră.
în ziua anunţată, îşi regizează apariţia. Solicită ca locul adu­
nării, indiferent care ar fi acesta, să nu mai arate ca de obicei.

318
Drapele, bannere, rânduri de scaune, piramide de tribune,
megafoane, proiectoare devin aspectul obişnuit. Mulţimea pă­
trunde într-un cotidian metamorfozat, înfrumuseţat, fermecat.
După care, se lasă aşteptat. îşi organizează cu precizie întârzie­
rea. A calculat exact timpul necesar masei pentru a deveni în­
cordată, nerăbdătoare, fără însă a ajunge batjocoritoare ori
furioasă. Ştie să intre grăbit şi să se năpustească la tribună ca
apariţia bruscă a unei soluţii.
Se mişcă repede. Gesturile îi sunt precise, nervoase. Ştie că
trebuie să surprindă prin energia sa. Mulţimea nu-1 cunoaşte
decât din efigie, din fotografiile lente şi tăcute, elaborate îm­
preună cu prietenul lui Hoffmann, care-1 fac să pară nobil şi
gânditor. Acum, în numai câteva secunde, trebuie să-şi arate
calităţile contrarii. Numai cu un asemenea preţ fascinezi, nu­
mai cu un asemenea preţ eşti un star. O ştie, a studiat vedetele
de film. Numai coabitarea extremelor în aceeaşi persoană în­
treţine foamea mulţimii. Greta Garbo domneşte asupra lumii
fiindcă frumuseţea ei nobilă, netedă, demnă de o statuie an­
tică este contrazisă de gesturile stângace, de femeie prea înaltă,
care se ruşinează să domine, de paşii de dansatoare neîndemâ­
natică, stând să cadă, de privirile emoţionate, de fiinţă exagerat
de sensibilă, de ceafa de pasăre rănită. Hitler lucrează în ace­
leaşi zone ale contrastului: după ce a impus imaginea unui vizio­
nar calm, cu ochi de azur, cu fizic lipsit de vigoare, pierdut în
reverii sublime, va dovedi, în carne şi oase, o energie tăioasă,
muşcătoare, virtuoasă, febrilă, lăsând senzaţia că este cucerit
de o forţă invincibilă, care-1 depăşeşte până şi pe el.
E aici. Face faţă mulţimii. Şi acestea nu sunt decât preli­
minariile.
Mulţimea este o femeie; femeii îi trebuie mult până ter­
mină; Hider este un amant uriaş fiindcă este şi mai lent decât
ea. încă de la început oferă argumente, idei, dar dă puţin. O
lungeşte. Se abţine. Ţine să creeze dorinţa în mulţime. Păstrea­
ză pentru mai târziu asaltul. Când se va încălzi, va fi puternic,
erect, inepuizabil.

319
 în iubire, aşa ceva se cheamă armăsar. în politică, demagog.
Secretul reuşitei este să te gândeşti numai la bucuria celuilalt.
Hitler începe să facă mulţimea să freamăte. îl aplaudă. Vrea
să participe şi ea. El o aţâţă, o lasă să se mişte, o opreşte, îşi li­
peşte gura de a ei pentru a o împiedica să ţipe. Intră şi iese, se
retrage, o eliberează de căluş: ea exultă.
Reia asaltul. Ea se miră. Ce? Deja?
O ia de la capăt. Insistă. Ea-1 urmează. Ţipă. El continuă.
Ea geme. El schimbă ritmul. Ea toarce şi se plânge în acelaşi
timp. El accelerează. Inima stă să-i sară din piept. Ea atinge
orgasmul.
El continuă imediat. Nu. Ea nu mai rezistă. E convins. A
priceput. Nimeni nu-i mai bun. Ba da. El insistă şi, bizar, ea
începe iar împreună cu el. De-acum voinţa îi e învinsă, îi apar­
ţine, e stăpânul ei, face ce vrea din ea. îi e şi prezent, şi viitor,
căci e deja cea mai frumoasă amintire a ei.
Are încă un orgasm, şi încă unul şi încă unul.
De-acum, ea nu mai distinge culmile orgasmului, nu mai
e decât abandon. Doar urlă continuu.
Şi în timp ce el n-o lasă nici un moment, ea îi promite tot
ce vrea el. Da. Cu tine. Niciodată fără tine. Niciodată.
Iar el se retrage pe neaşteptate şi dispare.
Ei i se face dintr-odată rău.
împotriva durerii acţionează muzica. Pentru a-şi reveni,
mulţimea cântă. Şi coboară în lumea normală.
Da, promisiunea e făcută. El se va-ntoarce.
Hitler s-a refugiat deja în maşină. După care va sări în
avion pentru a ajunge în alt oraş, care de pe-acum îl aşteaptă.
Mulţimea atinge orgasmul, dar el încă nu se bucură.
O dispreţuieşte fiindcă atinge atât de uşor orgasmul, fără ca
el s-o fi făcut.
Şi, dispreţuind-o, se simte superior.
Şi, dispreţuind-o, păstrează puterea.
în frustrare va găsi forţa de a reîncepe peste un ceas.

320
 Dimineaţă lividă pe bulevardul Blois.
De la fereastră, Adolf H. urmăreşte acel du-te-vino sinistru
şi tăcut, din curte, al portăreilor. Duceau cu ei toate urmele fe­
ricirii sale alături de Ora-unsprezece-treizeci.
„Numai de-aş rezista până.
Din 1929, criza economică făcuse ravagii pe piaţa de artă,
cumpărătorii dispăruseră, cea mai mare parte fiindcă erau rui­
naţi, cei ce scăpaseră căutau plasamente mai sigure decât pictura
modernă, iar marii miliardari inamovibili, care ar fi putut oricând
cheltui fără teamă, aşteptau totuşi ca inflaţia şi preţurile să scadă
şi mai mult. Adolf nu mai vânduse nimic, nu mai avea cotă, dar,
în pofida situaţiei, datoriile trebuia să şi le plătească.
„Numai de-aş rezista..."
Nu voia ca Unşpe să afle de prăbuşirea lor materială. întru­
cât nu mai avea puterea să se dea jos din pat, reuşise să-i men­
ţină iluzia bunăstării, aşa că ea habar nu avea că, dincolo de
uşă, casa era complet golită de mobilier şi că nu le mai rămă­
sese decât o singură servitoare, prea legată de Ora-unspre-
zece-treizeci pentru a pleca, deşi nu mai fusese plătită de trei
luni. Până şi pânzele neterminate din atelier fuseseră luate în
acea dimineaţă.
— N u sunt decât nişte pânze nefinalizate, ce-o să faceţi cu
ele? a exclamat Adolf.
— Le vindem la preţul pânzei goale, cineva tot va putea picta
peste ele, i-a răspuns maître Plissu, portărelul, cu felul lui onc­
tuos de a se adresa, savurând fiecare cuvânt ca pe o bomboană.
Adolf nici măcar forţa de a se indigna nu o mai avea. Să pro­
testeze? La ce bun? Universul este nedrept, doar ştiu asta. Şi-apoi,
există şi lucruri mai grave. în el nu mai era loc pentru tristeţe.
N u se gândea decât la trupuşorul acela, altădată atât de plin de
viaţă, care se stingea în camera alăturată.
— Putem vorbi?
Adolf a tresărit.
în fundul încăperii goale şi îngheţate stătea doctorul Toubon.
Doctorul Toubon, maître Plissu, medic, portărel, toate aceste
personaje oficiale şi interşanjabile, foci mari şi grase, îmbrăcate

321
 în negru, cu mustaţă dovedindu-le seriozitatea, cu vocile blân­
de şi alunecoase, cu timbrul lor opus catastrofelor care se anun­
ţau. Discreţie. Politeţe. Oroare. De săptămâni întregi, plecările
şi venirile lor, tot atât de impersonale şi de bine reglate ca nişte
funeralii, îi smulgeau bucată cu bucată lucrul la care ţinea cel
mai mult, viaţa lui cu Unşpe, nădejdea unei vieţi cu U nşpe...
— Am venit să vă spun că soţia dumneavoastră nu mai are
decât câteva ore de trăit.
— Nu!
— Domnule H., v-am admirat curajul şi profunzimea sen­
timentelor în timpul acestei încercări. Din respect pentru com­
portamentul dumneavoastră, vă datorez adevărul. Aproape că
nu mai poate respira. N u va supravieţui zilei de azi.
Adolf şi-a lăsat capul să se lipească de fereastră. Iată că auzea
fraza de care se temea de luni de zile, fraza împotriva căreia
luptase, împotriva căreia îşi mobilizase întreaga energie şi dra­
goste. Totul era distrus. Totul fusese în zadar. Se sfârşea. La tim­
pul hotărât, la ora hotărâtă, moartea tot sosea.
— Trebuie să credeţi, domnule H ., că pentru soţia dum­
neavoastră este vorba despre o adevărată eliberare.
Biata micuţă Unşpe, atât de curajoasă, atât de veselă, căreia
îi slăbiseră puterile fără să se fi plâns, petrecându-şi ultimele cea­
suri în faţa tabloului, unicului tablou pe care portăreii nu îl
luaseră, Portretul unei uriaşe.
A dolf a simţit că durerea avea să-l dărâme şi a luat-o la fugă.
Pe scări s-a întâlnit cu Neumann, care venea, ca în fiecare zi,
să le fie alături.
— Neumann, nu mai are decât câteva ore... Du-te la ea
în cameră. Am ceva urgent de făcut.
— Unde te duci?
— Trebuie să plec.
— Adolf! Intoarce-te!
— Am ceva de cumpărat. Pentru ea.
Şi a rupt-o la fugă pe trotuarul cenuşiu. Vântul îngheţat nu
reuşea să-i oprească lacrimile. Simţea în el ceva prea viu, prea

322
puternic, ceva inepuizabil şi inutil pe care ar fi vrut să-l dăru­
iască lui Unşpe.
Ajuns pe strada Desbordes-Valmore, a intrat la numărul 12
şi a urcat mai multe etaje. A sunat de câteva ori, speriat, fără
a lăsa soneria să respire.
Lars Ekstrom, în halat, a deschis în cele din urmă uşa.
Când l-a văzut în casa scărilor pe Adolf, s-a tras înapoi speriat,
însă acesta l-a prins de braţ rugându-1:
— Haideţi. Unşpe o să moară. Doresc să fiţi şi dumnea­
voastră la căpătâiul ei.
— D ar...
— Nu, nu sunt supărat pe dumneavoastră. V-a iubit. Ar fi
bine, în ultimul ei ceas, să-i aibă lângă ea pe cei doi bărbaţi care
au ţinut-o în braţe.
— D ar...
Adolf s-a uitat la minunatele picioare goale şi chinuite ale
dansatorului. „Ce prost mai e, şi-a spus văzându-i picioarele
goale... dar nu contează. Unşpe l-a iubit." Un tânăr gol, cu un
prosop mare în jurul şoldurilor, a apărut în spatele lui Lars
Ekstrom şi a întrebat cu voce adormită:
— Ce e?
— Nimic, i-a răspuns dansatorul, e soţul unei prietene.
Intoarce-te şi culcă-te.
Efebul a dispărut.
— Vă înşelaţi, a zis Lars Ekstrom, nu am fost niciodată
amantul soţiei dumneavoastră. M-a rugat să vă fac să credeţi
asta pentru...
— Pentru?
— Pentru a vă face gelos.
Adolf s-a lipit de perete. N u mai avea aer. N u asta. N u de
două ori. Două minciuni fuseseră în viaţa lui Unşpe. întâi îl
făcuse pe Adolf să creadă că avusese mulţi bărbaţi, ca să nu-i fie
frică de virginitatea ei. Apoi îl convinsese că îl înşela pentru
a-1 trezi din indiferenţă. Atunci... era unicul? Unicul bărbat
din viaţa ei? U nşpe...

323
 — Vă e rău? Vreţi să beţi ceva? Intraţi...
Adolf a coborât în goană scările şi a luat-o la fugă cât îl ţi­
neau puterile. U nşpe... Nu trebuia să mai piardă nici un mi­
nut. De acum îi era frică de ea. Unşpe. Atâta dragoste şi asta
dintotdeauna. Atâta fidelitate... A tâta... N u, nu avea dreptul
să-i răpească asta.
A dat buzna în camera întunecată şi s-a prăbuşit pe pat, să-
rutându-i pierdut mâinile minuscule şi jilave.
— U nşpe... iubita m ea...
— Pe unde-ai umblat, friţule? Mă-ngrijorasem.
— A m ... am aflat de la Lars că ...
— Las-o aşa, ia-ncălzeşte-mă.
A luat-o în braţe. Nu mai avea greutate, nu mai regăsea ni­
mic din senzaţiile pe care le simţise de atâtea ori. Ea, dimpo­
trivă, se freca de el ca o femeie îndrăgostită, punând dintotdeauna
preţ pe trupul pe care-1 adora.
— Ne-am distrat bine, nu?
— La ce te referi? Ce-ai de vorbeşti la trecut?
— Ia mai termină. Ştiu tot.
A tuşit şi a repetat, Iară a lua în seamă întreruperea:
— Ne-am distrat bine, nu?
Devastat de emoţie, lui A dolf i-a venit greu să articuleze
clar:
— Da. Ne-am distrat bine.
N u îndrăznea s-o privească, nu îndrăznea s-o strângă prea
tare în braţe, îi era frică să n-o zdrobească.
— Friţule, trebuie să ne gândim la viitor. Una ca mine n-o
să mai găseşti tu.
— U nşpe... taci din gură.
— Tac dacă vreau eu! i-a răspuns cu o iritare pentru care
nu mai avea mijloacele fizice şi care i-a provocat o tuse de mai
multe minute.
în penumbră, Adolf, dăruit cu totul micului trup scuturat
de tuse din braţele sale, se temea în fiecare clipă că firul vieţii
ei s-ar fi putut rupe.

324
 — Nu te mai contrazic, Unşpe. Zi ce voiai să-mi spui.
Respiraţia ei s-a potolit cu greu. Ochii îi ieşiseră din orbite.
— Aşa. N u vreau să te laşi pe tânjală. Trebuie să pictezi,
trebuie să trăieşti.
— Dar cum? Nu fără tine.
— Uită-te în spatele patului.
Adolf nu a înţeles. Unşpe a insistat cu vocea slabă, şuieră­
toare:
— Lasă-mă şi uită-te în spatele patului.
Neumann a făcut mai mare lumina veiozei. Adolf a ocolit
patul înalt, cu draperii grele, şi a descoperit-o acolo, palidă,
neliniştită, tulburată pe Sarah Rubinstein, sprijinită de peretele
albastru.
— Sarah?
— După mine, e tot ce poţi găsi mai bun, a zis Unşpe. Am
chemat-o special. Evident, nu e de acord, dar o s-o farmeci tu.
Contez pe tine.
A dolf s-a apropiat de Sarah, pe care nu o mai văzuse de
când se despărţiseră. Aceasta şi-a întors privirea către firicelul
de lumină care se strecura printre storurile lăsate.
A murmurat cu o voce lipsită de nuanţe:
— Unşpe m-a contactat imediat ce a aflat că e bolnavă. Am
venit de mai multe ori, când nu erai acasă. E u...
Sarah a făcut efortul de a-1 privi pe Adolf. Când ochii i-au
trecut peste pat, în ei s-a putut citi o sclipire de panică.
Adolf s-a-ntors.
Prea târziu. Unşpe era moartă.

Hitler câştigase. Era noul cancelar al Germaniei.

Artistul ratat, fostul cerşetor, soldatul incapabil să ia un grad
în plus, agitatorul de braserie, pucistul de operetă, amantul vir­
gin al mulţimilor, austriacul devenit neamţ printr-o şmecherie
administrativă ajunsese în fruntea uneia dintre cele mai bogate
şi mai cultivate ţări din Europa.
Ţipase atât de tare, încât unii îl auziseră. Şi votaseră cu el.

325
 Ţipase atât de tare, încât unora li se păruse ridicol. Şi se
lăsaseră manipulaţi de el.
Cu toate că de o sută de ori, de o mie de ori îşi prezentase
demonii: distrugerea evreilor, suprimarea comuniştilor, răzbu­
narea pe Franţa, extinderea spre est, apoi spre vest... Spusese
întotdeauna că războiul era un drept, că războiul va fi necesar.
Niciodată nu mai jucase cineva un joc atât de agresiv şi de clar.
Niciodată nu mai făcuse cineva din ură unic resort politic. Fu­
sese considerat convingător. Fusese considerat grotesc. Dar
aproape nimeni nu l-a considerat periculos. Cum se poate do­
vedi cineva atât de surd? Hitler nu era un mincinos. îşi dez­
văluia cinstit adevărurile obscene. Ba acest lucru chiar îl proteja.
Fiindcă oamenii sunt obişnuiţi să-i judece pe ceilalţi după
faptele, nu după vorbele lor. Ştiau că între intenţie şi realizare
lipseşte o verigă: puterea de a acţiona. Or, tocmai îi dăduseră
lui Hitler puterea. Se gândeau, poate, că exerciţiul guvernării
îi va mai modera extremismul, cum se-ntâmplă de obicei? Că
Hitler se va potoli, învăţând legea dură a realităţii?
Ignorau faptul că nu desemnaseră un om politic, ci un ar­
tist. Adică exact contrariul. Un artist nu se pliază după reali­
tate, ci o inventează. Şi asta pentru că artistul detestă realitatea
pe care o creează de supărare. în mod obişnuit, artiştii nu
acced la putere, realizându-se dinainte, împăcând realul cu
imaginarul în operele lor. Hitler a ajuns la putere fiindcă era
un artist ratat. Repetase timp de zece ani: „Vom pune mâna
pe putere în mod legal. După aceea...“
După aceea, puterea era el.
în acelaşi timp, un bărbat îşi pierduse somnul. Crezuse
că-şi făcea meseria, dar declanşase o catastrofă. Cum ar fi putut
prevedea?
Doctorul Forster urmărise neliniştit emergenţa politică a cu­
rierului Hitler, pacientul lui de la Pasewalk, din 1918, pe care
îl tratase pentru orbire isterică declarându-i şi convingându-1
că Dumnezeu îi stabilise misiunea de a salva Germania. Consi­
derase că îl tratase sub hipnoză când, de fapt, îi inoculase o
maladie. Acum, când omul acela ajunsese în fruntea ţării,

326
doctorul Forster conchisese că era de datoria lui să vorbească,
fie si violând secretul medical. La unul dintre cursurile lui de
i

la universitatea din Greifswald, a anunţat că Hitler suferea de

nevroză tratată prin sugestie şi hipnoză şi că urma să facă pu­
blic dosarul psihiatric al acestuia.
Gestapoul a acţionat fără să mai aştepte. Doctorul Forster
a fost imediat suspendat pentru instabilitate mintală. Punân-
du-i-se cămaşa de forţă a tăcerii.
A fugit în Elveţia, urmărit de serviciile secrete. Nu a mai avut
timp decât să depună intr-un seif din Basel fişele psihiatrice
transcrise codat, să anunţe câţiva prieteni fără a le preciza
banca, înainte de a fi descoperit mort în camera lui de hotel,
sinucis cu un glonţ în cap.
O R A C IN C IS P R E Z E C E
D O U Ă Z E C I ŞI N O U Ă
 Viaţa lui în sfârşit ajunsese o operă.
In înaltul şi vastul decor al Cancelariei, ziua lui Hitler se
desfăşura conform unei regii bine reglate, la care participau coru­
rile - o mulţime selecţionată şi trimisă de ministrul Propa­
gandei - , orchestra - funcţionarii Reichului, de la ministru
până la ajutor de bucătar - , rolurile secundare - Goebbels,
Goring, Hess, Himmler, Speer - , totul fiind organizat în jurul
marilor arii ale tenorului, Hitler. Fără note false, fără cacofonii,
fără muzică străină. Unicul solist autorizat să improvizeze era
Hitler. De care, de altfel, acesta nu se lipsea, lăsându-se apucat
de furii tunătoare, care făceau să răsune pereţii palatului,
împietrindu-i pe cei din jur, făcându-1 să se înspăimânte la
gândul unei posibile răzbunări, lăsându-i interzişi pe ambasadorii
care nu mai văzuseră niciodată un om de stat dedându-se unor
astfel de scene cu atâta dezinvoltură. O singură diferenţă faţă
de opera lui Wagner: nu exista rol feminin. Hitler nu accepta
să-şi împartă rolul de vedetă. Viaţa lui era o operă pentru băr­
baţi. Germania era o operă pentru bărbaţi.
La unsprezece dimineaţa, cameristul bătea la uşă şi lăsa pe
prag presa şi mesajele importante.
Hider se trezea cu greu, abia smulgându-se din neant. Veri­
fica imediat dacă într-adevăr el era, Hitler. In semiobscuritatea
verzuie, oglinda nu-i răspundea decât cu o imagine vagă.
— A h ... în fiecare zi e tot mai greu.
Zărea un chip livid, buhăit, hirsut, marcat de cutele cearcea­
furilor, un corp fleşcăit, gras, lichid. Parc-ar fi fost un heleşteu.

331
Mocirlă parc-ar fi fost. De altfel, aşa şi mirosea. Noaptea, na­
tura se răzbuna, îl răpea din el însuşi, îl împiedica să fie Hider,
îl aducea la condiţia> umană. Muncă de măturător. Profita că
dormea pentru a-i estompa trăsăturile, pentru a-i umfla pielea,
pentru a-i face ochii sângerii, pentru a-i spori arsurile stoma­
cale, pentru a-i putrezi visele incoerente. Era înfiorător să fie su­
pus, fără ştirea lui, unei asemenea înfrângeri cotidiene.
Hider se scula obosit, nu odihnit, mai puţin el însuşi decât
în seara dinainte, departe de cele mai bune fotografii ale sale,
şi oribil de asemănător cu defunctul lui tată, pe care-1 urâse
atât de mult.
Se uita la necunoscutul acela în fiecare dimineaţă şi îşi zicea:
— Am o oră înaintea mea.
Avea o oră pentru a-1 fabrica pe Hider. Lectura corespon­
denţei începea să-i redea fiinţa. D upă care, cea a articolelor
care-i erau dedicate îi accentua sentimentul propriei impor­
tanţe. Trecea apoi în baie, unde cameristul lăsase apa să umple
cada, înainte de a dispărea. Nimeni nu-1 vedea gol pe Hider.
Nici măcar el însuşi. Se ferea de respectivul spectacol, intrând
în cadă cu pleoapele pe jumătate închise. „Nu există om im­
portant pentru cameristul lui.“ Cine să fi spus asta? Talleyrand
despre Napoleon? Chateaubriand? N u conta. H ider repeta
deseori aceste cuvinte rânjind, întrucât el se putea lăuda că
rămânea un om important chiar şi pentru cameristul lui. Karl
nu-1 surprindea niciodată într-o poziţie degradantă. Bărbierit.
Pieptănat. îmbrăcat. într-un ceas, eroarea era corectată: mocirla
dispăruse, se resculptase pe sine, semăna din nou a Hider.
îşi putea părăsi apartamentul privat pentru a se întâlni cu
aghiotanţii, a asculta revista presei guvernamentale şi a-şi veri­
fica întâlnirile cu şeful Cancelariei. în timpul acestora se izola
într-o discuţie pasionată cu vreunul dintre interlocutori, plim-
bându-se fără ţintă prin seră şi făcând astfel să întârzie prânzul.
Doar nu se mai văzuse vreodată un om important care să ajungă
la masă la timp! După ce depăşea programul cu o jumătate de
oră, o oră, ba chiar o oră şi jumătate, atunci când era în formă,
trecea în sfârşit în sufragerie.

332
 Acolo trona cu spatele la fereastră, astfel încât toţi ceilalţi
să fie uşor orbiţi de el. Făcea în aşa fel încât conversaţia să
ţintească mereu problemele mondiale, deoarece subiectele
generale erau cele în care putea fi sclipitor, pe când în cele spe­
cializate se găsea mereu cineva mai competent. Făcând eforturi,
se silea să-şi asculte invitaţii şi să le pună întrebări. Deşi se
simţea superior oricăruia dintre ei, considera că era de datoria
lui să anuleze distanţa, aplecându-se către muritorii de rând
ca un tată spre copiii lui. Din când în când, pentru a le face plă­
cere, pentru a le arăta că le ierta faptul că erau nişte oameni obiş­
nuiţi şi pentru a-i lăsa să atingă un pic aura geniului, se lansa
în câte un monolog sclipitor. Moment în care regreta că-şi
ţinuse gura mai înainte, fiindcă, fie şi după un ceas de discurs
neîntrerupt, se simţea mai puţin obosit decât după zece minute
de dialog, indiferent cu cine l-ar fi purtat. Timpul care trecea
atât de repede în propria-i companie i se părea nesfârşit alături
de ceilalţi. Prefera solilocviile din ce în ce mai frecvente, găsind
că era mal generos, mai puţin epuizant şi, mai ales, mai puţin
plictisitor să-şi împrăştie roadele spiritului decât să dea aten­
ţie mediocrităţii celorlalţi.
D upă masă primea câteva minute oficialii în salonul de
muzică, apoi se retrăgea în apartamentul lui pentru a se odihni.
Din ce motiv?
Propria superioritate. I se părea copleşitor să aibă întotdea­
una dreptate. Lucrul acesta îl izola din ce în ce mai mult. Nu
era tocmai un paradox că se simţea mai puţin singur atunci
când era într-adevăr singur decât împreună cu alţii. Era mai
uşor să se lase îmbătat de sentimentul propriului geniu, de
încrederea în destinul personal, afundat în fotoliu şi privind
norii decât în mijlocul subalternilor, pentru care trebuia să trans­
forme această beţie în ordine, scrisori, decrete, directive. Era
de-ajuns că era, dacă mai trebuia să şi facă...
Uneori Eva Braun intra la el în apartament. Avea dreptul.
Ba chiar avea şi ea o cămăruţă. Poporul nu ştia nimic, nici ofi­
cialii, doar intimii aflaseră de existenţa ei. îi considerau pe Hider

333
şi pe Eva Braun drept un cuplu. în realitate, ea îl iubea profund,
iar el simţea pentru ea un dispreţ puternic.
Eva Braun era o fată foarte veselă, care adora nefericirea.
Când blondă, când brunetă, mereu frumoasă, făcuse o pasiune
pentru Fiihrer şi, cum acesta îi rezistase, avusese mai multe
tentative de sinucidere care-i apropiaseră foarte mult. Fiindcă
mai degrabă moartea decât viaţa apropia aceste două fiinţe. Mai
întâi revolverul, apoi somniferele, cele două instrumente
sacrificiale cu care Eva Braun îşi strigase nefericirea de a nu fi
băgată în seamă, îi amintiseră lui Hitler de Mimi şi de Geli,
suveniruri fericite, aşa că se lăsase cucerit de Eva Braun. îi plă­
cea ideea sinuciderii ca manifestare a iubirii, doar era tema din
Tristan şi Isolda, confirmându-i că povestea era serioasă. Prin
urmare admisese că Eva Braun putea da târcoale prin antura­
jul lui, să mănânce şi să doarmă acolo, să mai roadă şi ea câte
un os în trecere şi să se culce la ea în firidă. în fond, Eva dovedea
tandreţea de nezdruncinat a unui câine, mereu fericită să-şi
vadă stăpânul, chiar dacă acesta o neglijase, o certase, o bătuse,
în cadrul regnului uman, întrupa ascultarea şi afecţiunea.
Numai că Hitler simţea mai multă tandreţe faţă de dulăii
lui ciobăneşti germani decât faţă de frumoasa Eva. întrucât
aceasta comisese o crimă imprescriptibilă, care o lega pe vecie
de Hitler şi care o costa statutul ambiguu, alcătuit din silă şi
atracţie, căci obţinuse ceea ce el le refuzase tuturor celorlalte
femei: făcuseră dragoste.
Tânără secretară a lui Hoffmann, fotograful oficial al lui
Hitler dintotdeauna, nu avea decât şaptesprezece ani când îl
văzuse pe Hitler intrând în biroul de la Munchen. Ceea ce
fusese ca o orbire. Să fi fost oare din pricina soarelui, ale cărui
raze spumoase, vesele, albe aproape în acea zi, se strecuraseră
în faimoşii lui ochi azurii? Să fi fost oare fiindcă nu-1 văzuse
înainte decât în fotografiile bidimensionale, de format mic, în
alb-negru, iar acum viaţa i-1 adusese întreg, în relief, în culori,
în carne şi oase, ca un zeu coborât din Olimp pentru a risca o aven­
tură printre muritori? Să fi fost oare pentru că o privise lung,

334
curios, pe nou-venită şi apoi, foarte repede, îi trimisese un surâs
în acelaşi timp galant şi sălbatic, care însemna: „Eşti tare fru­
moasă"? Să fi fost oare fiindcă toată lumea se strânsese în jurul
lui de parc-ar fi fost un rege? Fapt e că, în clipa aceea, Eva
Braun îşi spusese: „Iată bărbatul vieţii mele." In fond, se îndră­
gostise de o scenă mai degrabă decât de o fiinţă. Mai apoi,
pulsiunea se păstrase proaspătă şi vie prin greutăţile constante
care-i ieşiseră în cale. Dintr-odată, încăpăţânarea de adolescentă
luase formele tradiţionale ale flirtului, ale consumului de sine,
ale sinuciderii, regăsirilor, umilinţelor, pe scurt, toate stările
care dau dreptul, de obicei, bolnavilor să numească respectiva
obstinaţie invariabil nefericită o mare poveste de dragoste.
Şi cum dorinţa înseamnă o lipsă, Hitler era gata să întreţină
flacăra unei dorinţe infinite. Eva nu obţinea niciodată nimic
sau, dacă da, atunci cu picătura. Departe de a o îndestula sau
chiar de a o satisface, el îi menţinea pofta. Câţiva bani, puţin
loc, nici o apariţie publică, tandreţe niciodată.
Intr-o seară, se culcaseră împreună. Era la puţină vreme
după ce Hitler ajunsese cancelar, suprimase libertatea presei şi
instituise partidul unic. Băuseră şampanie, Hitler se trezise
culcat peste ea, cu hainele mototolite, urmaseră câteva convul­
sii, iar Hider uitase de sine pătrunzând-o. în noaptea aceea, Eva
îşi închipuise că ar fi câştigat partida. Hitler, de fapt, ajunsese la
un dispreţ definitiv în privinţa ei, acelaşi dispreţ cu cel pentru
propriul trup, exact acelaşi dispreţ. Sexualitatea, ca tot ce ţinea
de materie, de carne, de fluide, făcea parte din ceea ce i se dăduse
şi avea să i se ia, deci de ceea ce îi scăpa. Nu-şi iubea decât pro­
pria voinţă. Aşadar, la patruzeci şi patru de ani a avut prima
experienţă sexuală, iar lucrul acesta i s-a părut că ţine de des-
frânare. în seara aceea a înţeles de ce dăduse atât de puţină im­
portanţă respectivului lucru, s-a felicitat şi a conchis că, evident,
era mult deasupra unor astfel de întâlniri corp la corp.
Din când în când recidiva. Sau, mai degrabă, verifica. Se în­
tindea peste Eva Braun. O strângea în braţe pe întuneric, fiind­
că se temea că, văzând limpede ce făcea, ar fi putut fi totalmente

335
scârbit. Se temea mai ales de spectacolul sexului lacom al femeii.
In timpul spasmului lui, Eva părea în culmea fericirii. Cu-atât
mai bine! Urma să rămână aşa, pierdută, ceasuri, dacă nu chiar
câteva zile. Disproporţia dintre satisfacţia ei şi a lui îi confirma
lui Hitler că femeia nu era decât un animal inferior.
Seara ieşea din apartament pentru a cina cu obişnuiţii,
fiindcă avea oroare de figuri noi. Şi începea să le vorbească în
voie despre subiectele lui preferate: arta, teatrul, istoria. In sfâr­
şit, alegea un film din lista furnizorului lui, Goebbels, şi toată
lumea urmărea proiecţia în salonul de muzică, inclusiv servi­
torii şi şoferii invitaţilor. îi adora pe Mickey Mouse şi pe Greta
Garbo. Ulterior, se mai discuta până la două dimineaţa, când
Hitler se retrăgea.
Totul era ceremonie, ritual, formalitate. Hitler îşi retezase
orice contact cu fiinţelei
omeneşti.
»
Domnea. Domina. N u era
fericit, era satisfăcut, fiindcă lumea fusese creată pentru a func­
ţiona aşa, avându-1 pe el drept centru.
Fericit? Ce idee bizară! Dar ce, soarele este fericit?

— După patruzeci de ani, un artist nu-şi mai face iluzii de­

spre sine însuşi. Ştie că este un artist mare sau mic.
Chipurile tinere îl fixau pe Adolf H. cu pasiune. Cursurile
lui de la Academia Independentă din Berlin făceau întotdea­
una săli pline. Era apreciat punctul de vedere deschis, despre
artă şi vremurile în care trăiau, al acestui profesor. Alături de
el puteai învăţa la fel de bine tehnicile tradiţionale şi curentele
moderniste, întrucât îşi expunea cu mărinimie amintirile pari­
ziene. Picasso, Braque, Leger, Soutine, Chagall, Modigliani,
Foujita, Van Dongen, Dalf, fusese alături de tot ce era mai im­
portant în pictura contemporană şi vorbea despre aceşti artişti
atât de simplu, de apropiat, de familiar, încât şi doar atât ar fi
fost de-ajuns pentru a-i asigura un prestigiu infinit.
— La douăzeci de ani totul e vis suspendat printre nori. La
patruzeci, o parte dintre visuri au devenit chiar materia vieţii

336
noastre. Am pictat, am produs, am avut timp să ne înşelăm şi
să o luăm de la capăt, am avut libertatea de a împinge limitele
mai departe. La patruzeci de ani am căpătat tehnica, iar energia
a rămas intactă. In sfârşit ştim şi încă mai putem. Dacă n-am
produs însă nici o capodoperă ori măcar punctul de start al unei
capodopere, atunci partida a luat sfârşit.
Emoţia voala glasul lui Adolf. Nu înţelegea de ce abordase
acel subiect, îl împinsese o necesitate, descoperind astfel el
însuşi ceea ce gândea. Zăcea în el o tristeţe dureroasă. Studenţii
pricepuseră că nu mai participau la un curs, ci la o confesiune.
Ştiau că pictase prin anii douăzeci şi, din motive necunoscute,
încetase să o mai facă la întoarcerea în Germania. Nici unul
dintre ei nu avusese ocazia să-i vadă tablourile, dar mulţi
dăduseră deseori de numele lui menţionat în cataloage sau în
articole despre şcoala de la Paris, în aşa fel încât se născuse o
adevărată legendă în băncile facultăţii, care făcea din Adolf H.
un geniu fulgurant, zidit în tăcere în urma unei misterioase
disperări. în ziua aceea urechile se ciuliseră, căci studenţii
ghiceau că aveau, poate, să obţină cheia misterului.
— Da, se poate trece peste absenţa fermităţii liniilor, timi­
ditatea culorilor, ezitarea în compoziţie atâta vreme cât picto­
rul este în devenire. Desigur, poţi vedea monştri, precum
Picasso ori Bernstein, al căror talent, încă de la şaptesprezece ani,
era peremptoriu. Numai că, în faţa unor asemenea evidenţe,
îţi spui că s-au născut genii, cu tot instrumentarul lor genial,
pe când altora le trebuie ani şi ani pentru a obţine mijloacele de
exprimare a genialităţii lor. Se aşteaptă, deci se speră. Te-ntrebi
ce se va naşte din asta. La ce va duce travaliul? La un prematur?
La doi prematuri? La trei sarcini false? N u contează. Trebuie
să continui. Trebuie să naşti de la sine. Ai întâlnire cu un
necunoscut îndepărtat, pictorul care îţi e dat să fii. La patruzeci
de ani, bebeluşul a sosit. Pentru unii e o imensă surpriză, un
uriaş. Pentru alţii, ceva agreabil, ceva viu. Pentru câţiva e dra­
matic, copilul s-a născut mort, un mic cadavru care le-a rămas
în braţe, dovedind inutili toţi anii plini de eforturi.

337
 Adolf avea senzaţia că i se scurgea sângele, de parcă şi-ar fi
tăiat venele în cada cu apă fierbinte. Totuşi, torpoarea îi aducea
o stare de bine neprecizată, voluptuoasă aproape, aşa că s-a lă­
sat să vorbească mai departe.
— Fac parte dintre aceştia. Dintre dezamăgiţi. Dintre dis­
peraţi. Mi-am consacrat prima jumătate a vieţii urmărind un
vis despre mine însumi care s-a dovedit o iluzie. In pofida mun­
cii, a seriozităţii, chiar a succesului critic şi financiar de la o
vreme, am realizat, la patruzeci de ani, că nu eram un mare pic­
tor. Nici măcar un mic maestru. Nimic, de fapt. Doar cineva
superficial.
Studenţii au simţit nevoia de a protesta, fie din convingere,
fie din omenie, dar au sesizat că profesorul era atât de fragil,
de gol în mărturisirea sa, încât şi-au înghiţit cuvintele.
— Şi-atunci, fiindcă iubesc cu pasiune pictura, fiindcă o
iubesc mai mult decât mă iubeşte ea pe mine, m-am hotărât
să devin profesor. Profesorul vostru. Să transmit. Mi-am găsit
deci locul. Şi sunt fericit.
Numai că, în clipa în care a pronunţat cuvântul „fericit",
i-au dat lacrimile, ceea ce l-a obligat să părăsească grăbit estrada.

— Aşa nu mai merge!

încă de când se trezise, Hitler râgâia de furie. Revista presei
străine îl călcase înfiorător pe nervi: „nebun, indecis şi ino­
fensiv", iată ce reieşea din maldărul de hârtii care-i fusese
consacrat. De obicei, se bucura să audă judecăţi inepte, deoa­
rece erorile protejau adevărul ca armurile în război, dar, în
dimineaţa aceea, orgoliul lui Hitler fusese rănit. De ce? Dor­
mise prost, suferea de arsuri ascuţite la stomac, care soseau în
valuri, ceea ce îl convinsese din nou că era devorat de cancer,
ca mama sa. Căpătase convingerea că avea să moară în curând.
Pentru a pune capac stării de proastă dispoziţie, Eva Braun
ieşise din camera ei mai frumoasă ca niciodată - era de un blond
oxigenat în ziua aceea —şi se frecase de el, amintindu-i cum
petrecuseră cu două nopţi înainte.

338
 — Când mă iei de nevastă?
— Când n-o să mai am nici un viitor politic.
— Păi ai deja totul! Toată puterea. Toată Germania e la
picioarele tale. Şi eu.
— Puterea nu ajunge. Am o misiune. Crezi că fac parte
dintre imbecilii care, odată aşezaţi pe tron, sunt mulţumiţi şi
nu mai au altă grijă decât să rămână acolo? Crezi c-am să stau
cu braţele-ncrucişate?
Eva Braun a rămas fără glas. îşi închipuise că încununarea
vieţii lui Hitler era dictatura. Indignat, acesta a ieşit trântind
usa.
i

Si-a
> chemat medicul. Onctuosul si > burduhănosul doctor
Morell l-a liniştit repetându-i că regimul vegetarian pe care-1
urma făcea imposibilă dezvoltarea unui cancer. Odată ce Hit­
ler a priceput că medicul spunea orice pentru a-1 calma, răspun­
zând angoasei lui fără a da cea mai mică atenţie simptomelor
şi indiciilor fizice, l-a trimis la plimbare şi le-a cerut secretarelor
să-i cheme astrologul.
Cititorul în stele l-a găsit în seră.
— Spune-mi adevărul, am puterea să-l ascult. Ştiu că nu mai
am multă vreme de trăit.
— Ei, ei...
— Nu-mi vorbi si tu ca imbecilii de doctori. Sunt bolnav,
iar ei refuză să recunoască. Data trecută mi-ai semnalat ceva
important: m-ai anunţat când va fi război. în 1943. îmi con­
vine.
— Poate că m-am înşelat...
— Taci din gură! Trebuie să-mi spui totul. Tu ai darul pro­
feţiei, eu pe cel al salvării Germaniei, nu putem face altcumva,
aşa am fost născuţi, e destinul nostru. Acum spune-mi când o
să mor.
— Păi...
— Spune-mi.
— La ora cincisprezece şi douăzeci şi nouă de minute.
Hitler a amuţit un moment. Pălise. S-a uitat îngrijorat
în jur.

339
 — Azi?
— Nu. Mult mai târziu. Dar astrele m-au asigurat că va fi
vorba despre ora cincisprezece şi douăzeci şi nouă de minute.
Curios, nu?
— Când?
— Mai târziu.
— Când?
Astrologul a tăcut, jenat, cu trupul răsucindu-i-se şi ochii
căutând o scăpare.
— Când?
Hitler uriaşe. Magul a început să tremure.
— Trebuie... să mă întorc să-mi revăd hărţile cerului.
— îţi las două ore. După masă, la ceai, vreau să mă anunţi
care este data când voi muri. Ai înţeles?
— Am înţeles.
Hitler nu a ascultat nimic din ceea ce se discuta în jurul
farfuriilor cu mâncare şi l-a lăsat pe umflatul de Goring să se
joace de-a înlocuitorul, cu un monolog din care nu a perceput
nici un singur cuvânt.
La ceai, astrologul s-a întors şi s-a retras împreună cu Hitler
în grădinile Cancelariei.
— Eeei?
— Sunteţi pregătit să ascultaţi adevărul?
— Da. Zi repede.
— Am reuşit să aflu ora şi anul. N u ziua şi luna.
— Foarte bine. Hai mai repede.
— Ora cincisprezece şi douăzeci şi nouă de minute...
— Da, deja am aflat.
— în 1947.
Hider s-a aşezat uluit. Zece ani!... Nu-i mai rămâneau decât
zece ani.
— Bineînţeles, m-aş putea înşela, s-a bâlbâit ghicitorul
observând starea de prostraţie a lui Hitler.
— Nu,7 nu te-nseli. D e altfel,7 ştiam.
y y

340
 1937-1947. Zece ani. Hitler încerca să pipăie mental gro­
simea a zece ani dintr-o viaţă, dar nu reuşea. N u era nici o mă­
sură comună, de pildă, între primii săi zece ani din copilărie,
care-i păreau nesfârşiţi ca un ocean, şi pârâul îngust al celor zece
ani petrecuţi în căutarea puterii.
Zece ani... încă zece an i...
I-a mulţumit astrologului şi s-a dus la întâlnirea programată
cu arhitectul.
Văzându-1 pe Speer, tânărul elegant, fermecător, cu gura la
fel de bine conturată şi de cărnoasă ca a unei femei, cu sprân­
cene dese şi ironice, Hitler a fost cuprins de emoţie.
„Parc-aş fi eu, şi-a zis, eu, dar mai tânăr."
îl cunoştea pe Speer de ani de zile, dar abia acum era frapat
de asemănare.
„Da, eu sunt! Portretul meu! Ar putea fi băiatul meu", şi-a
repetat încântat, uitând cu uşurinţă că Speer era un bărbat
frumos, pe când Hitler avea o figură banală. Preţuise întot­
deauna momentele petrecute în compania arhitectului său,
discuţiile pasionate în jurul machetelor şi planurilor. Speer era
un artist, cum era şi el. Ar putea deveni succesorul meu. M ai de­
grabă el decât Goring, grăm ada aia mizerabilă de seu opioman.
Gândul la succesiune l-a înveselit, văzând în asta ocazia de a
mai provoca invidii. M ai târziu. M ai am zece ani.
Speer îi adusese machetele noului Berlin, Berlinul celui
de-al Treilea Reich, ansamblu monumental care va sta mărturie
peste veacuri despre puterea politică a lui Hitler, cu bule­
varde uriaşe, pieţe împărţite în patru, clădiri ministeriale. Au
contemplat piramidele naţional-socialismului. încununarea o
constituia Domul, parlamentul pe care Hitler, alergic la parla­
mentarism, îl concepea mai degrabă ca pe o sală uriaşă în care
să-şi ţină discursurile decât ca pe un loc în care să se discute,
ale cărui schiţe le trasase încă din 1925. Albert Speer dezvoltase
crochiurile notând: „D upă ideile Fiihrerului", lucru care l-a
îmbătat pur şi simplu pe Hitler, care, în context, şi-a permis
chiar să facă pe modestul.

341
 — Nu, nu, trebuie să semnezi Albert Speer, doar tu eşti ar­
hitectul, contribuţia ta este cu mult mai valoroasă decât schiţa
mea din 1925, o mâzgăleală făcută în închisoare, de unde eva­
dam cu gândul.
Speer a roşit tot. Hitler la fel. Totul mergea perfect.
Domul va fi cea mai mare sală de întruniri concepută vreo­
dată. Formele clădirilor vor rămâne simple, dar cifrele vor al­
cătui un poem îmbătător: o cupolă de două sute cincizeci de
metri diametru care se va ridica spre nori, la înălţimea de două
sute douăzeci de metri, sala putând primi o sută optzeci de
mii de auditori în picioare, când va vorbi Hitler, de şaptespre­
zece ori mai mult decât Catedrala Sfântul Petru, din Roma; o
sută de stâlpi rectangulari, din marmură, de douăzeci şi patru
de metri înălţime; o nişă de cincizeci de metri înălţime şi largă
de douăzeci şi opt; un vultur imperial aurit, de paisprezece me­
tri, ţinând în gheare svastica încoronată cu frunze de stejar;
bolta Domului va fi aşezată pe un bloc cubic de granit de cu­
loare deschisă, de trei sute cincisprezece metri lungime şi şapte­
zeci şi patru înălţime, volumul exterior al edificiului atingând
douăzeci şi unu de milioane de metri cubi; din exterior, D o­
mul va părea un munte verde de două sute treizeci de metri
înălţime, întrucât va fi acoperit cu plăci de aramă patinată; în
vârf, pe un vultur care ţine svastica, va fi aşezat un far îmbră­
cat în sticlă, de patruzeci de metri înălţime, încununând ast­
fel acea splendoare.
Hitler era extrem de impresionat. Himera lui devenea rea­
litate. De mai multe ori revizuise cifrele în creştere; de mai
multe ori îl trimisese la plimbare pe consilierul ministerial
Knipfer, specialist în apărare antiaeriană, care se plângea că un
edificiu până-n nori, ridicat în capitală, ar constitui un punct
de reper ideal pentru escadrilele de bombardiere duşmane; de
mai multe ori respinsese cu o ridicare din umeri bănuielile
de megalomanie. Domul va sta mărturie a măreţiei Germaniei,
nu a lui Hitler. El, firesc şi modest, după cum o repeta necon­
tenit propaganda lui Goebbels, se va mulţumi cu o căsuţă cât
de simplă.

342
 — Vezi, dragă Speer, mă bucur de suficientă putere şi con­
sideraţie pentru a mă putea lipsi de un astfel de lux. Numai că
succesorii mei vor avea nevoie de acest instrument. Pentru
mulţi dintre ei va fi unica posibilitate de a se menţine la putere.
O fire slabă va trage foloase dintr-o asemenea punere în scenă.
Când locul poartă amprenta trecutului istoric, de o reală măre­
ţie, ridică fie şi un continuator lipsit de anvergură. Iată motivul
pentru care trebuie să construim toate acestea încă din timpul
vieţii mele: faptul că am locuit aici va adăuga aur şi fast zidu­
rilor. Chiar şi dacă am facut-o doar pentru câţiva ani, tot va fi
îndeajuns.
— Unicul scop al existenţei mele este să însoţesc cât de
puţin geniul dumneavoastră.
— Bine. Acum, că planurile sunt gata, la cât estimezi lucrarea?
— La cinci miliarde de mărci.
— Nu, la date mă refeream.
— O prognoză optimistă ar fi să încheiem în 1951.
Chipul lui Hitler s-a întunecat, luând aspectul rece şi verde
al unei pietre de mormânt.
— 1951?
— Cel mai devreme.
— Crezi c-am înnebunit, Speer?
— Poftiţi?
— Te-ntreb dacă ţi se pare că am înnebunit?
— Nu ştiu ce am putut spune ca să vă ducă gândul la...
— Vezi, Speer, mulţi oameni din lumea-ntreagă mă consi­
deră nebun. Or, personal nu cunosc pe nimeni tot atât de
coerent şi de credincios propriilor idei ca mine. N u doar că
am avut ţeluri precise, pe care le-am enunţat încă de la intrarea
mea în politică, dar nu acţionez decât în funcţie de aceste
ţeluri. Sunt considerat o brută care face crize, se vorbeşte
despre accese de violenţă, deşi eu sunt ordonat şi metodic: in­
cendierea Reichstagului, instaurarea partidului unic, Noaptea
cuţitelor lungi, arderea cărţilor, prigoana evreilor, toate le-am
anunţat, niciodată nu am vorbit despre altceva. Eu violent?
N u am decât forţa rectitudinii. Eu brutal? N u fac decât să

343
gândesc logic. Eu sălbatic? Am suprimat acordurile de la
Versailles şi de la Locarno fără ca adversarii mei să reacţioneze.
Eu mediocru intelectual? Englezii, francezii, americanii, aus­
triecii, ruşii nu reuşesc nici măcar să bănuiască gradul meu de
inteligenţă. Imaginează-ţi o persoană care vede izolată într-o
lume de orbi: celor din urmă nu le dă prin cap că văzătorul îi
poate vedea, îl subestimează, nu-i bănuiesc nici forţa, nici pu­
terea de a le face vreun rău. Iată ce sunt eu, Fiihrerul Germa­
niei, printre oamenii politici din lumea-ntreagă: unicul văzător
la curtea orbilor. Nebun! Fanfaron! Inofensiv! Gură mare!
Incoerent! Ce păcat! Cum şi-au putut imagina că Germania,
marea Germanie care i-a dat pe Bismarck şi pe Frederic cel
Mare, nu avea să-l dăruiască într-o zi pe Adolf Hitler?! Ei, dar
nu mai rezist, chestia asta nu mai poate merge aşa.
— La ce vă referiţi?
— La asta. La somnul ăsta. La sforăiala asta. La Eva Braun,
care vrea să se mărite cu mine. La proiectele arhitecturale. Doar
n-am ieşit la pensie.
— Nu înţeleg. V-au dezamăgit planurile mele?
Dintr-odată, Hitler a părut că abia atunci descoperea că
Albert Speer se afla în faţa lui. L-a privit lung, speriat, de parcă
ar fi dat buzna în încăpere.
— Sunt foarte mulţumit de munca ta, dragă Speer. Vom
construi marele Berlin al celui de-al Treilea Reich. Grăbeşte însă
lucrările, e tot ce te rog, grăbeşte la maximum lucrările.
— Sunt omul cel mai fericit din lume, Fiihrerul meu! Am
paisprezece ani de muncă îndârjită în faţă, dar sunt omul cel
mai fericit de pe pământ.
— Mai redu perioada. Ar fi bine 1947.
— Voi încerca. 1947? Poate că voi reuşi dacă nu vom avea
război.
— Război? De ce-ai vrea să avem război? Germanii mă
adoră fiindcă le-am adus pace şi prosperitate. De acum nu mă
mai gândesc decât să continui să construiesc şi să-mi pregătesc
succesiunea. De ce-ai vrea să comit nebunia de a declanşa un
război?

344
 Tocmai se hotărâse să sporească fără întârziere spaţiul vital
al Germaniei cu Austria, Cehoslovacia şi Polonia.
Apoi, va mai vedea... Poate cu Franţa? Rusia?

Adolf H. nu lăsa nimănui sarcina de a-i duce pe cei doi copii

ai săi la joacă, în parc. Nici una dintre fetele care stăteau la ei
şi îi ajutau la treburile casei nu reuşise să-i smulgă atribuţia pe
care o considera cea mai nobilă cu putinţă. Fiindcă nu se mul­
ţumea doar să-i conducă până acolo şi să-i supravegheze, se
juca împreună cu ei până la epuizare, alerga, săpa gropi, sărea,
se pitea, extenua balansoarele scârţâitoare până când acestea îşi
dădeau duhul, fără frică de zgârieturi, de pulovere rupte, de pan­
taloni înnegriţi în fund prin ţărână, de genunchi pătaţi de iarba
strivită, de nisipul strecurat în pantofi şi în buzunare, de care
avea să dea şi prin cutele cearceafurilor.
— Taţi, ne jucăm alergata pe cocoţate.
Şi Adolf îi lăsa pe gemenii Rembrandt şi Sophie să o ia la
fugă.
Se înţelegea bine cu copiii şi învăţa văzându-i crescând. Voi
f i oare la înălţimea necesară? Deocamdată sunt un tată bunfiindcă
sunt mici. M ă vor iubi însă la fe l de mult ţi mai târziu? M ă vor
respecta? Cefe l de adulţi vorfi? Ştiu că eu îi voi iubi întotdeauna,
dar ei pe mine? Personal, îmi detestam tatăl.
Faptul de a-şi adora copiii era cu atât mai puternic cu cât
era ceva disperat în acest sentiment. Acceptase să aibă copii în
clipa în care renunţase la pictură. Alegerea realităţii. Astfel îşi
justifica deseori, doar pentru el, respectiva răspântie decisivă
din viaţa lui. După moartea Orei-unsprezece-treizeci, petrecuse
mai multe luni incapabil de a simţi, de a se emoţiona, de a reflec­
ta, de a acţiona. Mutându-se într-o mansardă pe care o desco­
perise la Neumann, rămânea ore îndelungate aşezat în faţa
ferestrei, impasibil, vegetal, fără altă uimire în afara celei de a
vedea răsărind soarele în fiecare dimineaţă. Cei din jur şi-au
închipuit, la început, că nu se oprise decât provizoriu din pictat.

345
îi fusese iertată lipsa temporară de activitate, fiind pusă pe seama
durerii, a mahmurelii pieţei de când cu criza economică, a in­
diferenţei principalului său galerist, care prefera să se ocupe de
artişti mai în formă sau cu o cotă mai bună. I se găseau tot soiul
de motivaţii în lipsa celei potrivite. El, în schimb, deşi reflecta
foarte puţin contemplând cum ziua se creiona uşor, şi apoi se
estompa, ştia că se rupsese ceva în el, ceva ce nu avea să se mai
repare vreodată. Ce anume? Iluzia lirică? Nevoia de a se expri­
ma? Voinţa de a reuşi? Nu. Pur şi simplu dorinţa.
Dorinţa de a picta o mai avea şi acum, la Berlin, şi i se deda
la cursuri. N u mai avea însă dorinţa de a fi pictor. N u mai ţi­
nea să fie mai mare decât sine însuşi, să-şi împingă cât mai
departe limitele, să se bată cu materia rebelă pe pânză şi cu
mărginirea spiritului în minte. Prefera fericirea. Chiar dacă,
în gustul fericirii, era amestecată şi amărăciune.
— Ce faci, tati, visezi?
Fetiţa îl trăgea de mână.
— Plici! Te-am atins. E rândul tău.
A râs recunoscând că a pierdut.
— Acum mergem la nisip?
— Da.
Rembrandt şi Sophie săreau în sus de bucurie. Acolo, tatăl
lor provoca admiraţia tuturor, desenând figuri uluitoare în ni­
sip. Urma să-i uimească iarăşi, şi în acelaşi timp să-i umple de
mândrie în faţa prietenilor lor.
Adolf improviza o lebădă, apoi un dragon, un nor roz de
flamingi. De fiecare dată aplaudau şi copiii, şi părinţii.
Şi-abia atunci începea adevăratul spectacol: o luptă a hime­
relor, a gorgonelor contra centaurilor. Cei de faţă stăteau cu
sufletul la gură.
S-a apropiat de ei o femeie înaltă, suplă, în al cărei păr îm­
pletit se amestecau trei nuanţe de blond.
S-a uitat la fresca ce începea să se schiţeze şi a murmurat
cu tristeţe în clipa în care Adolf a trecut pe dinaintea ei:
— M-aş bucura să nu desenezi doar pe nisip.

346
 La ieşirea de la întâlnirea cu şefii armatei, pe 9 noiembrie
1937, Hitler ştia ce-i mai rămăsese de făcut. Curăţenie! Se
dedase unui mic discurs de două ceasuri, care schiţa reven­
dicările teritoriale legitime ale Germaniei în scopul de a-şi mări
spaţiul vital, fără de care economia, agricultura şi pacea socială
ar fi avut de suferit. Desenase mai multe planuri, referindu-se
la Austria, Cehoslovacia şi Polonia. Se prefăcuse special că era
cam în ceaţă, căci dorea să-şi testeze interlocutorii, confuzia per-
miţându-i să repereze ce credeau ei că înţeleg atunci când nu
înţelegeau nimic, să scoată vânatul din bârlog, să le tragă afară
din vizuină cele mai secrete obsesii. Vânătoarea fusese decisivă:
trebuia să scape de generalul Blomberg şi de generalul Fritsch.
Ofiţerii aceştia tradiţionalişti, care ajunseseră la cel mai
înalt grad după o carieră lungă şi valoroasă, dar care nu aveau
nimic de-a face cu nazismul, îndrăzniseră să se arate sceptici
şi să ridice obiecţii. Considerau prematură utilizarea forţei şi
se temeau de o ripostă a Marii Britanii, care ar fi târât Germa­
nia în război. Pe scurt, refuzau politica lui Hitler.
Acesta se arătase foarte deschis, foarte conciliant şi se pre­
făcuse că acceptă discuţia şi criticile. Zâmbise. îi lăsase să intre
singuri în capcană. Ba chiar îşi oferise luxul de a se dovedi căl­
duros la încheierea şedinţei, implorându-1 pe generalul Fritsch
să nu-şi anuleze planurile de vacanţă.
Trebuia să acţioneze discret. Nu-i putea elimina cum îl su­
primase pe generalul Rohm, sodomitul acela ambiţios, în
Noaptea cuţitelor lungi din 1934. Acum toată lumea era cu
ochii pe el şi violenţa manifestă împotriva generalilor recalci­
tranţi ar fi dat de înţeles imediat duşmanilor că era nevoie să-şi
accelereze reînarmarea. Niciodată să nu faci de două ori acelaşi
lucru, niciodată de două ori. Jubila. Pregătirea unei lovituri
diabolice îi refăcea tonusul. Era precum un val de tinereţe.
Treaba nu i-a luat decât două săptămâni.
Generalul Blomberg, văduv, tată a cinci copii adulţi, a în­
tâlnit într-un parc o femeie drăguţă, Margarethe Gruhn, cu

347
treizeci şi cinci de ani mai tânără decât el, şi a fost cuprins de
o imensă pasiune senzuală. îndrăgostit nebuneşte, mulţumind
cerului că i-a dăruit o aventură atât de frumoasă la o vârstă
înaintată, şi-a pus în gând să se însoare şi i-a cerut permisiunea
lui Hitler, comandantul suprem al forţelor armate. Fiihrerul
a primit cererea cu entuziasm şi i-a propus chiar să-i fie martor
la ceremonie, cu condiţia ca aceasta să se desfăşoare discret.
Ba chiar a mers până la a-1 recomanda pe Goring ca al doilea
martor. Blomberg, pe care ierarhia îl ironiza fiindcă îşi dorea
să ia de nevastă o tinerică, pe deasupra şi doar simplă dactilo­
grafă, a plâns de recunoştinţă, impresionat că cei mai impor­
tanţi doi conducători ai Reichului se dovedeau mai presus de
convenţiile sociale. Căsătoria a avut loc pe 12 ianuarie 1938,
la Ministerul de Război, în cea mai strictă intimitate.
Zece zile mai târziu, Hitler avea în mână un dosar exploziv:
cel al Margarethei Gruhn, acum doamna general Blomberg,
în care se găseau de-a valma fotografii pornografice pe care
aceasta le făcuse cu câţiva ani mai înainte pentru un evreu de
origine cehă şi fişa ei de prostituată berlineză.
Pe Hitler îl delecta rolul pe care era obligat să-l joace. Şi
s-a dovedit grandios. Pretindea că nu închisese un ochi toată
noaptea, măsurând dormitorul în lung şi-n lat, cu mâinile la
spate şi oftând: „Dacă un general german se căsătoreşte cu o
curvă, atunci orice e posibil!", lansând printre servitori zvonul
că făcuse şapte băi pentru a se simţi spălat de mocirla de a fi
sărutat mâna generălesei Blomberg. Juca perfect disperarea şi
dezonoarea: „Am fost martor la nunta unei curve." Apoi
tristeţea şi durerea pentru prietenul lui Blomberg: „Sigur se va
sinucide când va afla cine e nevastă-sa, cum l-a înşelat, în ce
poziţie pune cel mai înalt comandament al Reichului, se va
sinucide cu un glonţ de revolver, e unica soluţie. Ce tristă-n-
curcătură!" După ce a făcut suficient pentru ca nodul de lucru
să fie clar fiecăruia, l-a trimis urgent pe Goring la Blomberg,
spunându-şi că sinuciderea putea avea loc chiar în seara aceea.
Spre marea lui surpriză, a doua zi l-a văzut pe Blomberg
apărând bine sănătos. Şi a fost nevoit să-l primească în audienţă.

348
 — Ştiam cu cine m-am căsătorit, dar iubirea îmi era mult
prea puternică. Şi aşa e şi acum. Nu mă pot despărţi de această
femeie. Sunt nebun după ea. îmi dau demisia. Plec în Italia.
Hitler s-a dovedit admirabil şi în rolul bărbatului care înţe­
lege nebuniile iubirii. L-a asigurat pe general că demisia nu-i
era decât provizorie. Imediat ce cazul avea să fie uitat, îşi va
relua postul. Ca dovadă de prietenie, i-a oferit chiar cincizeci de
mii de mărci şi pensia de general integrală. Blomberg a părăsit
Cancelaria fără a bănui o clipă că fusese manipulat.
Cazul Fritsch, şeful armatei terestre, a fost la fel de bine
rezolvat. Himmler a prezentat un dosar în care se insinua că un
tânăr prostituat berlinez, Otto, obţinea informaţii de la gene­
ralul von Fritsch, bazându-se pe unele aventuri homosexuale
din 1933. încă o dată, Hider a fost cel ce refuza să creadă. Aver­
tizat, Fritsch a vrut să se justifice, obţinând o întrevedere în
biblioteca lui Hitler. Plecând de la principiul că nu iese fum
fără foc, reflectase îndelung şi scormonise prin trecutul perso­
nal. Prostituatul Otto fără îndoială se referise, umplându-1 de
noroi, la relaţiile lui apropiate pe care le întreţinuse în 1933 cu
un membru al tineretului hitlerist. Apărarea însă a avut un efect
dezastruos. A fost chemat Otto, prostituatul, în bibliotecă, unde
a deversat, după cum fusese plătit să o facă, un val de mizerii
despre şeful armatei terestre şi pretinsul iubit al acestuia de la
vremea respectivă. Cine era de crezut, bărbatul respectabil sau
mercenarul sexului ieşit pentru o seară din puşcărie? Fritsch a
demisionat, iar Hitler s-a văzut obligat să restructureze con­
ducerea armatei. Pentru a evita orice nou scandal, pentru a evita
o criză vizibilă, a preluat chiar el conducerea Wermachtului şi
nu a mai numit nici un succesor la Ministerul de Război.
De acum, armata era emasculată, nimeni nu-1 mai putea
înfrâna cu sfaturi prudente, aşa că Hitler avea mâinile libere.
Şi simţea dorinţa năvalnică de a acţiona...

Studentul îl aştepta în curte.

— Domnule H., nu sunt de acord cu dumneavoastră.

349
 A dolf H. nu a înţeles imediat despre ce era vorba. Era în
contemplare. Nu ştia ce trebuia să admire mai mult, pe studen­
tul blond, cu tenul aproape ireal, cum se pictau cu patru sute
de ani înainte de Raphael, ori cireşul japonez, unicul arbore care
se ridica din asfalt, stropind ziua cu miile sale de flori trandafirii.
Studentul, încărcat de ceea ce avea de spus de mai multe
zile, nu s-a lăsat covârşit de aparenta impasibilitate a profeso­
rului.
— De ce spuneţi că sunteţi un pictor mediocru? Chiar
sunteţi în măsură să judecaţi? Cine vă dă dreptul?
Adolf a tresărit în faţa înflăcărării tânărului.
— Ce te-a apucat, Heinrich?
— Am fost revoltat de... confesiunea dumneavoastră de
ieri. Spre deosebire de colegii mei, am avut privilegiul de a vă
vedea tablourile.
— Unde? a întrebat agresiv Adolf, de parcă i s-ar fi umblat
prin obiectele personale.
— La Paris, la contele de Beaumont. Deţine trei lucrări.
Am fost impresionat de pânzele acelea - nu pentru că sunt ale
dumneavoastră - , m-au pus pe gânduri, mai ales Dictatorul
virgin.
— A, da?
Nu-şi mai amintea că tabloul fusese cumpărat de Beau­
mont. Cumva, prosteşte, asta l-a liniştit. Ştia că opera aceea era
pe mâini bune.
— Domnule H., cred că pur şi simplu vă minţiţi atunci
când afirmaţi că aţi renunţat la pictură pentru că vă consideraţi
un mediocru.
— Nu, nu mă mint şi nu mă-nşel. Nici măcar un oarecare
maestru al suprarealismului nu sunt.
— Nu dumneavoastră decideţi! a strigat Heinrich.
Tânărul s-a făcut roşu de furie. Adolf s-a simţit impresio­
nat. Şi eu eram la fe l de intransigent la vârsta lui.
— O viaţă nu se naşte de una singură, a continuat Hein­
rich. N u dumneavoastră o acordaţi. N u dumneavoastră vă
alegeţi harul. V-aţi putea crede bun pentru muzică, numai că

350
pictura e cea care vă preferă şi ceilalţi vă vor face să aflaţi care
este adevărul despre dumneavoastră. „Nu, nu compui bine.
însă de desenat desenezi foarte bine.“ Lumea vă recunoaşte,
vă pune diagnosticul, vă orientează.
— Poate, a căzut pe gânduri Adolf.
— Cu siguranţă! Iar ceea ce nu acceptaţi în viaţa dumnea­
voastră de când aţi împlinit patruzeci de ani este dreptul
celuilalt.
— N u fii atât de necruţător, Heinrich. Dimpotrivă, abia
după patruzeci de ani am făcut loc şi celorlalţi în viaţa mea.
Am făcut copii pe care îi iubesc. Mă ocup de studenţi.
— Şi? N u e ceva de genul „ori... o ri...“? Adică: ori pictez,
ori trăiesc. Chiar o exclude una pe cealaltă?
— N u, a răspuns Adolf ezitând, nu asta am z is...
— Ba da. La patruzeci de ani v-aţi decis să faceţi copii şi să
nu mai pictaţi. De fapt, ceea ce doreaţi a fost să decideţi. Să
fiţi stăpânul propriei vieţi. Să o dominaţi. Fie şi sufocând ceea
ce se frământa în dumneavoastră şi vă scăpa de sub control.
Poate ce aveaţi mai de preţ. Şi uite-aşa aţi suprimat dreptul
celuilalt şi în dumneavoastră, şi în afara dumneavoastră. Şi asta
numai pentru a deţine controlul. Dar controlul a ce?
— Heinrich, cu ce drept îmi vorbeşti aşa?
Adolf ţipase, dovadă că lovitura îşi atinsese ţinta.
— Cu dreptul celui care vă admiră. Sau, mai degrabă, nu.
Cu dreptul celui care îşi admiră profesorul, dar admiră încă şi
mai mult un pictor de treizeci de ani care semna Adolf H.
Adolf s-a simţit ciudat de emoţionat. Avea senzaţia că Ora-
unsprezece-treizeci s-a întors în fugă la el şi i-a sărit de gât.
Heinrich s-a întors pe călcâie, conchizând:
— Mi-e ciudă pe profesorul meu că a ucis pictorul.

„Un singur popor, un singur Reich, un singur conducători

Hitler trecea micul pod al oraşului său natal, cel care, până
în ziua respectivă, marcase frontiera dintre Germania şi Aus­
tria şi care, de acum, nu va mai fi decât o cale între două sate

351
înăuntrul aceleiaşi ţări. Clopotele bisericilor băteau de zor şi
mii de oameni plini de bucurie, în delir, se adunaseră pe mar­
ginea drumului. Se aruncau către el flori, bomboane, serpen­
tine, fanfara improviza un imn, i se întindeau cei mai frumoşi
copii.
Hitler invadase Austria şi era întâmpinat ca un mântuitor.
Braunau am Inn, cochetul târguşor dintre Germania şi Aus­
tria, unde văzuse lumina zilei şi ajunsese rapid la ideea că acele
două ţări nu ar fi trebuit să fie despărţite, îl sărbătorea ca pe o
mare personalitate.
— Vreţi să ne oprim? l-a întrebat generalul von Bock, care,
aşezat în Mercedes alături de dictator, era impresionat până la
lacrimi de fervoarea populară.
— Nu, i-a răspuns sec Hitler, trecerea noastră pe-aici este
în mod esenţial simbolică.
Adevărul era că Hitler nu-şi mai amintea nimic de Braunau
am Inn. Mai mult decât orice se temea că putea fi pus la un
loc cu nişte oameni care i-ar fi fost superiori prin capacitatea
de a-şi aminti. Şi-apoi, nu trebuiau confundate lucrurile, el
nu era o celebritate locală, ci o glorie mondială: nu cucerea
Braunau am Inn, ci invada Austria.
Convoiul şi-a continuat înaintarea triumfală către Linz.
Acolo, Hitler a fost într-adevăr emoţionat. întotdeauna
preferase Linzul Vienei, căci acolo trăise fericit împreună cu
mama lui. Când s-a lăsat noaptea şi a fost aclamat în piaţă de
o mulţime densă şi îndrăgostită, care urla „H eil!“ sau „Un sin­
gur popor, un singur Reich, un singur conducător!11, a simţit
lacrimile scurgându-i-se pe obraji şi udându-i gâtul înţepenit.
De la balconul primăriei şi-a lăsat temperamentul mistic
să se exprime în voie.
— Astăzi ştiu: providenţa m-a ales pentru a-mi readuce pa­
tria în sânul Reichului german. Voi sunteţi, cei dintâi, martorii
faptului că mi-am îndeplinit misiunea.
Mulţimea ajunsese într-un asemenea delir de entuziasm,
încât Hitler a hotărât că-şi va amâna sosirea la Viena, pentru
a mai rămâne o zi la Linz.

352
 Noaptea, la hotelul Weinzinger, nu a reuşit să adoarmă, în
pofida faptului că-şi aţintise ochii asupra cursului lent şi hip­
notic al Dunării. Ce uşor a fost. M area Britanic şi Franţa se dez­
umflă în fa ţa mea! Austria am obţinut-o doar prin ameninţări.
Fără a trage un foc măcar. Dovada legitimităţii mele. Toţi m-au
sfătuit să nu încerc aşa ceva. Şi-am plecat singur. Şi-am avut drep­
tate. N-o să mai ascult niciodată pe nimeni. M âine am să mă
duc la mormântul părinţilor. Va f i tare frumos. Goebbels mi-a
promis fotografi şi camere de luat vederi. Ce minunată imagine,
să cucereşti Austria doar cu un buchet deflori. H otărât lucru, nu
sunt cu toţii decât nişte proşti, nişte speriaţi, nişte cretini. N-am
să mai ascult pe nimeni. Niciodată.
A doua zi a părut o reflecţie fadă, întrucât pe Hitler, care-şi
imaginase totul în timpul nopţii, realitatea l-a dezamăgit. Nu
a simţit nimic când s-a dus la mormântul familiei; s-a recules
pentru reporteri, ca un actor de film mut, cuprins de panică
la gândul de a nu fi convingător, după care a trebuit să îndure
bucuria şi amintirile altora, simţindu-se deposedat de propriile
emoţii.
S-a dus la Viena, unde a fost întâmpinat cu entuziasm. Viena,
oraşul care-1 umilise, îl refuzase, îl aruncase în stradă, îl redusese
la condiţia de cerşetor şi de vagabond, Viena, unde îi fusese frig,
foame, unde se îndoise de el însuşi, Viena cea bizantină, orien­
tală, jidănită, curtezana fără scrupule şi acoperită de bijuterii,
Viena se tăvălea acum ca o pisică îndrăgostită la picioarele lui.
Aşezat deasupra celor două sute cincizeci de mii de oameni care
gemeau de bucurie în Piaţa Eroilor, vedea murindu-i trecutul,
eşecurile, aservindu-şi-i pe cei care-1 respinseseră, şi savura, între
maxilarele strânse, deliciosul gust al sângelui care-i însoţea ex­
tazele resentimentare. La Linz, plăcerea fusese a bucuriei. La
Viena, a răzbunării.
Spre seară a asistat la o defilare militară, apoi l-a primit scurt
pe cardinalul Innitzer, primatul Austriei, care, însoţit de epis­
copii şi arhiepiscopii săi, a adus noului regim sprijinul fără re­
zerve al catolicilor austrieci. Bufonule, a spus Hitler în gâtul,
în faţa bărbatului în satin roşu, n-o să te mai joci tu mult de-n
personajul important. în statul nazist nu mai e loc pentru reli­
gia ta. A venit vremea să facem şi creştinismul să moară. Peste
cinci ani nu se va mai vedea nici măcar un crucifix! A făcut
câteva plecăciuni în faţa capei stacojii şi s-a urcat în avionul
care l-a dus la Berlin.
Reinstalat în Cancelarie, a putut constata în zilele urmă­
toare că Gestapoul îşi făcea foarte bine treaba la Viena: recu­
perase dosarele de la poliţie şi curăţase terenul de socialişti şi
de comunişti; magazinele şi apartamentele evreieşti fuseseră
devastate şi evreii jupuiţi de bani, de bijuterii, de blănuri şi
plasaţi în detenţie preventivă. Operei purificatoare i-a urmat
o epidemie de sinucideri. Cei care încă erau feriţi prin jocul
unei protecţii internaţionale, ca doctorul Sigmund Freud, îşi
pregăteau plecarea. Astfel se putea lupta mai uşor împotriva
duşmanilor din interior. Lui Hitler i se confirma că numai
războiul permitea să fii logic şi eficient.
Foarte rapid i-a întors deci spatele Austriei şi nu s-a mai
gândit la ea. De acum se îndrepta către Cehoslovacia.

Grădina Desfătărilor se afla nu departe de Ministerul de

Război, şi prin urmare pe lângă obişnuiţii parcului era un
du-te-vino de generali, de amirali, de neveste de generali, de ne­
veste de amirali, de amante de generali şi de amante de amirali.
Această înaltă societate se dădea în vânt după parfumurile lui
Sarah Rubinstein, în primul rând fiindcă erau rare, apoi fiindcă
erau scumpe şi, în sfârşit, fiindcă le făcea ea singură, artizanal,
în laboratorul din spatele magazinului, printre cazane şi re­
torte. Magazinul cu lambriuri aurite, de abanos, cu flacoane
grele din cristal, ale căror dopuri faţetate alcătuiau un curcu­
beu perpetuu, ale căror etichete scrise cu eleganţă cuprindeau
nume care te făceau să visezi - Apa veselă, Apa muzelor, Reflex
de narcisă, Lacrimile lui Echo - , era mereu plin ochi încă de la
înfiinţare, iar toalete minunate şi uniforme de tot felul se suc­
cedau învârtindu-se prin norii de cardamom, santal şi tranda­
fir galbeni ca şofranul, care se strecurau din vaporizatoare.

354
 în parfumerie, Sophie şi Rembrandt chiar aveau senzaţia
că se aflau într-o lume a adulţilor. Pe când tatăl lor era un tova­
răş de joacă aparţinând, cu tot cu desenele lui, copilăriei, mama
lor era inserată în realitatea aceea atrăgătoare - cu angajaţii,
vânzătoarele, contabilul, comisionarii, cu luptele ei cu florarii
din Olanda sau din sudul Franţei pentru a primi la timp cele
solicitate, cu grămezile de monede şi de bancnote pe care le
aducea acasă în flecare seară, cu discuţiile tumultuoase cu ban­
cherul ei pe tema cambiilor, creditelor şi dobânzilor. Sarah
Rubinstein stătea de vorbă cu miniştri, cu ofiţeri, cu nobili,
glumea cu nevestele acestora, afla cu mult înaintea ziarelor ştiri
pe care lumea le comenta abia mai apoi.
Lui Adolf H. îi plăcea să pătrundă în universul soţiei. Care,
de altfel, îi rămăsese străin. La fel ca ea. O admira pe femeia
aceasta modernă, autonomă, o cunoştea prea puţin, dar făcea
foarte bine dragoste cu ea. în fond, se simţea mai degrabă aman­
tul decât soţul ei, un amant încă în perioada descoperirilor, a
uimirilor, un amant neajuns încă la rutină. îşi zicea că într-o
zi o va înţelege mai bine, că mai avea destulă vreme pentru aşa
ceva. Se căsătorise cu Sarah fiindcă aşa îşi dorise ea şi fiindcă
Ora-unsprezece-treizeci îl sfătuise astfel, atunci, pe patul mor­
ţii. N u fusese decizia lui. Mai mult consimţise decât dorise.
Fără îndoială acesta era motivul pentru care se mira continuu
de viaţa, de copiii lor, de cât de bine se înţelegeau. Uneori se
simţea un impostor, dar, după dispariţia lui Unşpe, oricum îi
venea greu să discearnă marginile realităţii.
— Taţi, de ce pari mereu uimit când te uiţi la mine?
Sophie pusese întrebarea cu atâta seriozitate, încât era im­
posibil să ocolească răspunsul.
— N u ... N u ştiu...
» fiindcă te schim bi... fiindcă te desco-
păr în fiecare zi.
— Totuşi, eu m-am obişnuit cu tine.
— Da, dar oamenii mari nu se schimbă. Pe când copiii
cresc neîncetat.
I-a acceptat explicaţia fără convingere. Are dreptate. Cum i-aş
putea mărturisi că am numit-o Sophie doar fiindcă acesta era

355
adevăratul nume a l Orei-unsprezece-treizeci? Oare soţia lui ştia?
Avea îndoieli. Una dintre calităţile
> încântătoare ale lui Sarah
era că niciodată nu-ţi puteai da seama ce ştia. Şi cum i-aş f i
putut mărturisi că, numind-o Sophie, mă aşteptam să văd cres­
când incet-incet o mică Orâ-unsprezece-treizeci? Aceeaşi, dar mai
mică. Or, Sophie nu semăna decât cu ea însăşi, lucru extrem
de reuşit, întrucât, în pofida celor cinci ani ai ei, avea deja ceva
profund feminin, un mister care anunţa, mai mult decât o
simplă schiţă, femeia care urma să fie.
— Adolf, sunt foarte îngrijorată.
îl trăsese deoparte, ducându-1 în fundul magazinului.
— De ce, iubito?
— Din cauza situaţiei politice. Ştii bine că aici aud totul.
Mulţumită clienţilor mei, care vin de la minister, aflu eveni-
mentele chiar înaintea ziarelor.
— Bun, şi?
— Cred că vom avea război.

Casa Brună, 30 octombrie 1938, ora două şi jumătate di­

mineaţa: Acordul de la Munchen era în sfârşit semnat. în ab­
senţa oricărui reprezentant ceh, Cehoslovacia fusese tranşată
pentru a i se da de mâncare lui Hitler. Mussolini, Chamberlain
şi Daladier - adică Italia, Marea Britanie şi Franţa - s-au aple­
cat asupra cadavrului pentru a potoli foamea căpcăunului şi
a-i oferi cele mai bune bucăţi.
Cu toate astea, Hitler era furios. îşi dorea toată Cehoslo­
vacia, fie şi cu preţul unui război. Or, fusese constrâns să
negocieze.
Odată întors la Berlin, primirea triumfală l-a adus într-o
stare foarte proastă: euforia germanilor exprima mai ales uşu­
rarea, fiindcă fusese evitată mobilizarea. Hitler reprezenta con­
ducătorul naţionalist care le adusese înapoi teritoriul sudet,
fireşte, dar, mai ales, cel care salvase pacea.
— Salvatorul păcii, ce idee grotescă! Guvernez nişte laşi,
nişte molâi, nişte corcoliţi. Plini ochi de mentalităţi defetiste.

356
 Frica de război... în ultimele luni înţelesese că acest senti­
ment covârşea toate minţile, atât pe ale duşmanilor, cât şi pe
ale colaboratorilor săi. Evitarea conflictului armat! Franţa şi
Marea Britanie batjocoriseră alianţa lor cu Cehoslovacia de
frica războiului. Mussolini îl implorase pe Hitler să nu intre
cu tancurile în Cehoslovacia şi obţinuse întrunirea de la Miin-
chen, fiindcă îi era frică de război. Goring, mâna lui dreaptă,
şi toţi generalii Reichului preferaseră rezolvarea pe cale diplo­
matică, fiindcă le era frică de război. Poporul german, poporul
englez, poporul francez şi poporul italian îşi primiseră condu­
cătorii răsuflând uşuraţi, fiindcă le fusese frică de război. Frica
de război nu era călcâiul lui Ahile al naţiunilor, ci coloana lor
vertebrală!
— Mie nu mi-e frică de război. Eu vreau război! Şi-o să-l
fac.
Hitler şi-a trimis valetul să-i pregătească o cadă cu spumă.
Va reuşi să se liniştească rămânând singur, îndelung, în apa
caldă, plină de clăbuc, maternă, mirosind a violete.
— în primul rând, nu-i permiţi să intre Evei Braun. Să fiu
lăsat în pace!
Valetul a plecat, Hitler s-a dezbrăcat şi, fără voia lui, s-a ză­
rit gol în oglindă. Şi-a zâmbit. Ia te uită de cine tremură o
lume! Grotesc! Lumea-ntreagă era grotescă!
A dispărut în apă, unde a avut senzaţia, sub efectul căldurii,
că se lichefia, umflându-se până ajungea la dimensiunile căzii
rotunde.
N u înţelesese niciodată de ce nu beneficia de un trup care
să fie asemenea sufletului, un corp puternic, dur, tare, mus­
culos, de fier, la fel ca voinţa lui, un corp de atlet arian cum se
puteau vedea peste tot în monumentele Reichului.
Şi-a scos un picior din cadă: nu, hotărât lucru, coapsa nu-i
semăna cu sufletul. S-a pipăit prin apă: nici fesele. Şi-a privit
apoi braţele flasce, lăptoase, a căror carne se scurgea de-a lun­
gul oaselor, pectoralii care picurau parcă, lâncezi, spre sub-
suorile lipsite de vigoare, pântecele mai degrabă moale decât

357
încordat. A ocolit examinarea deprimantă a sexului care se
atrofia sub efectul concentrării şi la care Eva Braun nu mai
avea acces, fiindcă avea el grijă să-şi păstreze întreaga energie
pentru planurile la care lucra. îşi ura tot mai mult fizicul care
nu-i semăna, care era nedemn de el şi care, fără îndoială, urma
să-l lase baltă. Multă vreme suferise observând la un colţ de
stradă, în vreo revistă, intr-o vizită, adevăratul lui corp îmbră­
când cine ştie ce suflet imbecil al altcuiva, frumuseţea peremp­
torie pe care numai el ar fi meritat-o. O săgeată îi înţepa inima,
otrăvindu-1. Necaz. Nedreptate. Invidie. N u se vindecase decât
la Jocurile Olimpice de la Berlin, din 1936, când atleţii ameri­
cani bătuseră multe recorduri. Şocat la început că o pretinsă
mare naţiune, precum cea a Statelor Unite, trimisese negri pen­
tru a o reprezenta, conchisese, observând campionii, în mod
obiectiv armonioşi şi musculoşi - deşi negri - , în mod obiectiv
puternici şi performanţi - deşi negri - , că, până la urmă, car­
nea nu indica adevărul despre spirit. De atunci, acoperea cu
dispreţul său toate trupurile, şi pe al lui, şi pe ale celorlalţi.
Numai sufletul lui era frumos. N u cunoscuse nicicând
vreun altul atât de ataşant. Palpita de lumină, pur, idealist, dez­
interesat, dispreţuind banii şi confortul material, mereu preo­
cupat de o viaţă mai sănătoasă, mai dreaptă, mai mare, mereu
obsedat de interesul general. Hider nu cunoştea pe nimeni atât
de puţin preocupat de sine însuşi şi de deschis interesului
general ca el. De altfel, interesul general nu se referea la „cei­
lalţi" - întrucât „ceilalţi" îl oboseau repede - , ci la principiile
societăţii şi ale naţiunii. Avea un suflet generos şi politic.
A mai dat drumul la apa fierbinte pentru a-şi menţine ex­
tazul.
Lui Chamberlain îi era frică de război şi ţinea să placă po­
porului său, fiindcă şi de acesta îi era frică. Lui Daladier îi era
frică de război şi ţinea să placă poporului său, fiindcă şi de
acesta îi era frică. Lui Hider nu-i era frică de război, nu-i era
frică de poporul său şi nici nu dorea să placă vreunei fiinţe.

358
Ce însemna puterea absolută? Să sperii întreaga lume, iar pe
tine să nu te sperie nimic.
Hitler a oftat uşurat.
De acum nu se va mai lăsa oprit din avântul lui cuceritor,
întrucât deţinea superioritatea inexpugnabilă de a şti cum func­
ţionau ceilalţi, fără ca el să funcţioneze ca ei.
Va fi război. Un război fără limite.
Unica rezistenţă venea din partea germanilor. Care îşi do­
reau pace. Hotărât lucru, germanii nu erau la înălţimea Ger­
maniei. După cum trupul lui Adolf Hitler nu era la înălţimea
sufletului lui. Era cam acelaşi lucru. Va trebui ca Goebbels să tragă
mai tare la foalelepropagandei. Sau, dacă va eşua în reformarea
mentalităţii poporului, acesta trebuia pus în faţa faptului îm­
plinit şi tras mai departe în pofida voinţei lui. Odată intrat în
logica luptei, nu va mai putea da înapoi. Conducătorii au nevoie
de asentimentul poporului lor în perioade de pace. In război,
războiul comandă.

A dolf H. îşi însoţise studenţii la gară. Când i-a văzut în

uniformă, împovăraţi de cască, raniţă şi pistol-mitralieră, a
înţeles că-i pierdea pentru totdeauna. Chiar dacă mobilizarea
ar fi durat doar puţin, chiar dacă Academia Independentă şi-ar
fi reluat în curând cursurile şi, peste trei luni, şi-ar fi primit
iarăşi tinerii aceştia, în civil, în spatele şevaletelor, nu aveau să
mai fie aceiaşi niciodată. Entuziasmul cu care plecau în Polonia
era suficient pentru a-i strica. Mai apoi se vor adăuga experien­
ţa luptei, proximitatea morţii în ceasurile nesfârşite şi goale,
răvăşite de spaimă, de răni, de doliu. A dolf cunoscuse toate
acestea la vremea lui. Războiul făcuse din el pictorul din anii
douăzeci-treizeci, pacifist, lacom, amnezic, avid de noutate.
Chiar dacă îl urâse, războiul îl marcase pe tot parcursul lui.
Până şi Heinrich, studentul lui preferat, care semăna cu un
înger uitat de Raphael pe pământ, îmbrăcase uniforma verzuie,
îşi tăiase părul şi se purta cu bucuria de rigoare.

359
 — Jos Tratatul de la Versailles! Jos javra de BeckM Trăiască
Germania! Să aducem Germania înapoi la teritoriile uzurpate
de polonezi!
La începutul anilor treizeci, republica lăsase loc unui regim
autoritar de dreapta. Prietenul Neumann, în continuare roşu,
vitupera împotriva guvernului, pe care-1 considera fascist. Adolf
însă ştia că din pricina neîncrederii specifice bolşevicilor, prie­
tenul său îşi vedea adversarii mai negri decât erau. Regimul ger­
man de dreapta, chiar dacă se baza pe armată, nu avea nimic
de-a face cu cel al lui Mussolini. Autoritar, însă nu totalitar,
conservator, dar nu revoluţionar, sprijinindu-se pe vechile elite,
nu pe masele populare, ştiuse să profite de criza economică pen­
tru a ajunge la putere şi să exploateze resentimentul naţionalist
pentru a nu cădea. D upă ce abolise mai multe clauze ale armis­
tiţiului, după ce recuperase Renania şi obţinuse dreptul de a se
reînarma, denunţa acum harta redesenată în 1918, la Versailles.
întreaga Germanie reclama acele teritorii şi populaţii care apar­
ţinuseră mai înainte Reichului lui Bismarck şi care fuseseră
abuziv şi grăbit oferite polonezilor.
— Recuperare! Ceea ce a fost german trebuie să redevină
german!
Guvernul nu avea nici o opţiune imperialistă care să vizeze
Austria, partenerul său economic verificat, nici Cehoslovacia.
Pur şi simplu pretindea teritoriile date Poloniei de învingători.
Aceasta, condusă de Beck, nu găsise pe nimeni care să o sus­
ţină. Nici Marea Britanie, nici Franţa nu erau gata să se bată
pentru acele teritorii discutabile, Rusia încă şi mai puţin, fiindcă
şi ea considera că avea de recuperat zone din Polonia. Unii am ­
basadori, pentru a scăpa de problemă, se refereau chiar la drep­
tul popoarelor la autodeterminare. Aşadar, guvernul înţelesese
că putea ataca Polonia aproape legjrim, celelalte state manifestân-
du-şi indiferenţa, fără teama de a declanşa un război european.1

1. Josef Beck (1 894—1944), om politic polonez, ministru al afa­

cerilor externe până la invadarea Poloniei, mort în exil la Singureni,
România.

360
 Polonezii aveau să se apere cu toată puterea.
Fireşte, erau curajoşi şi antrenaţi, dar, numeric, Germania
ar fi trebuit să-i distrugă.
„Num eric..., îşi zicea Adolf. Sper că printre pierderi nu va
fi nici unul dintre studenţii mei. Şi, mai ales, nu Heinrich."
D e acum, vagonul se urnise ducând cu el pe tânărul care,
cum nu avea familia la Berlin, îi făcea semne de adio bătrânu­
lui său profesor.
„Doamne Dumnezeule, nu pe el, te rog. N u pe el, care este
cel mai talentat. Deja l-ai sacrificat pe Bernstein. Nu-ncepe iar.“

A cincizecea aniversare a lui Hitler.

Fastul şi extravaganţa marcau festivităţile.
In fruntea a cincizeci de limuzine, Hitler inaugura noua
axă est-vest care tăia Berlinul, şapte kilometri de asfalt sclipitor,
ca dat cu cremă de ghete, şapte kilometri de stindarde naziste
luminaţi de mii de torţe, şapte kilometri înţesaţi de mulţimi
îndrăgostite, reţinute doar de cordoanele de protecţie.
Pe şine şi pe cabluri, camere mobile de luat vederi, sateliţi
în jurul soarelui, înregistrau momentul istoric, filmându-1 pe
A dolf Hitler.
La Cancelarie se îngrămădeau cadourile: nuduri de mar­
mură albă, mulaje de bronz, porţelanuri de Meissen, picturi în
ulei, tapiserii, monede rare, arme vechi, perne brodate. Hitler
a trecut printre ele, le-a lăudat pe unele, a lăsat să-i scape câteva
cuvinte sarcastice despre altele, pe cele mai multe nu le-a băgat
în seamă, doar aşa, arbitrar, numai pentru a sublinia că el, şi nu
altcineva era Fiihrerul.
Seara, Albert Speer i-a oferit macheta arcului de triumf, o
miniatură în ipsos şi lemn, înaltă de patru metri. De mai multe
ori, în timpul nopţii, Hitler a ieşit din dormitor pentru a mai
vedea o dată, emoţionat, edificiul care avea să stea peste veacuri
mărturie a importanţei sale.
A doua zi, în timpul defilării militare, a uluit pe toată lu­
mea rămânând cinci ceasuri, fără vreun semn de slăbiciune, în

361
picioare, cu mâna întinsă, drept, concentrat, la fel de imper­
turbabil ca propria-i statuie. Ţinuse să-şi etaleze la dimensiuni
gigantice forţa armată, pentru a arăta puterilor occidentale ce
le aştepta în cazul în care s-ar fi pus de-a curmezişul Germa­
niei. Normal, locurile ambasadorilor Franţei, Marii Britanii,
Statelor Unite şi Poloniei rămăseseră goale, dar ce mai conta?
Au fost înregistraţi zece mii de metri de peliculă cu eveni­
mentul, proiectaţi rapid în cinematografele din întreaga lume.
Hitler ştia că Germania nu era încă pregătită, în plan mili­
tar, pentru un război, dar oricum era mai mult decât alte ţări.
Continua să-şi intensifice reînarmarea şi, cum ţinea să anexeze
cât mai repede Polonia, acceptase să întreprindă negocieri cu
duşmanul absolut, cu diavolul, decadentul, degeneratul, co­
munistul Stalin.
în vară, improbabilul s-a produs.
Hitler şi Stalin, cei doi duşmani aflaţi într-o înverşunată
opoziţie mai degrabă ideologică decât metodologică, au sem­
nat, prin intermediul miniştrilor Ribbentrop şi Molotov, pac­
tul de neagresiune germano-sovietic.
La Berlin, Hitler a oferit şampanie. Se bătea cu palmele pe
genunchi, ca atunci când faci o farsă de cea mai bună calitate.
— Franţujii şi englezii n-o să-şi mai revină! urla hohotind
de râs. Şi nici generalii mei!
Pe 1 septembrie, la ora patru şi patruzeci şi cinci de minute
dimineaţa, a dat ordin Wehrmachtului să atace Polonia.
Franţei şi Angliei le-au trebuit două zile pentru a înţelege
că Hitler avea să meargă până la capăt pentru cucerirea lumii.
Pe 3 septembrie, la BBC, Chamberlain a declarat război Ger­
maniei. La cinci după-amiaza, Daladier a făcut acelaşi lucru
la Paris, parcă împotriva propriei voinţe.
în noaptea aceea, Hitler contempla munţii de pe terasa de
la Berchtesgaden. Natura îl sărbătorea şi ea, dăruindu-i cel mai
frumos spectacol: aurora în crepuscul. Un meteorit tranda­
firiu, viu, incandescent, învăluia pădurea de culoarea algelor
negre într-o lumină roşie, pe când firmamentul desfăşura toate
nuanţele
» curcubeului.

362
 Hitler şi aghiotanţii lui se lăsau pătrunşi fără un cuvânt de
toată acea splendoare. Chipurile şi mâinile le căpătaseră o tentă
ireală. Universul părea a se fi cufundat în întregime în vis. Chiar
şi tăcerile care se strecurau până la ei din pădure păreau sem­
nate de Wagner.
Fenomenul a durat o oră. Conducătorii nazişti redeveniseră
copii. Contemplând cerul tumultuos, sfâşiat de luminiscenţe,
îşi vedeau şefiil ca pe sculptura de la prora unei corăbii, aşa cum
stătea în capătul balconului, ca pe un magician fabulos care
ştie să le vorbească şi să le poruncească elementelor naturii.
Când noaptea a întunecat iarăşi bolta, Hitler s-a întors că­
tre ei şi a murmurat:
— De data asta, va curge mult sânge.

— Chiar ne trebuia un război pentru a ne regăsi?

Sarah spusese asta strecurându-se din pat pentru a se duce
la baie. Adolf H. a auzit jetul gros al apei curgând în cada în­
conjurată de bolborositul ţevilor. Oare acestea se înfuriau când
li se cerea ceva mai mult decât de obicei?
Aromele de smochin şi de cedru alb ieşeau din încăpere şi
se căţărau până în pat.
— Pot împărţi baia cu tine?
— Te-aştept.
„Chiar ne trebuia un război pentru a ne regăsi?" Ce ştia ea?
La ce facea aluzie? La simplul fapt că Adolf simţea din ce în ce
mai puţin nevoia de a-şi smulge soţia din lucru pentru a o duce
la o cafenea, la un restaurant, la teatru şi, mai ales, pentru a pe­
trece câteva ceasuri între cearceafuri, pentru a sta de vorbă,
întrerupându-se doar pentru a face dragoste? Sau poate a des­
coperit chiar c ă ...
A intrat în încăperea placată cu faianţă marocană. S-a oprit
în faţa oglinzii şi s-a privit de sus până jos.
— îţi placi? l-a întrebat Sarah râzând.
— Mda. Merge. Corpul meu îmi foloseşte întotdeauna la
ceva. Mai ales la exerciţiul plăcerii. Poate de-asta m-am urâţit
ceva mai puţin decât mulţi alţi bărbaţi de cincizeci de ani.

363
 — Poate. în orice caz, eu te iubesc.
— Asta trebuie să fie explicaţia. îmbătrânesc frumos, pen­
tru că îmbătrânesc sub ochii tăi.
A intrat în cada plină de spumă şi a ţipat: Sarah prefera apa
fierbinte, pe care el nu o putea suporta. Şi a rămas în picioare,
neruşinat, dăruindu-se, privind-o surâzător.
Sarah avea dreptate. De când tinerii mureau pe frontul
polonez, el se schimbase. Nu mai simţea decât tristeţe şi poftă.
Tristeţe gândindu-se la toate vieţile secerate pentru naţiune,
această valoare fără de valoare care pune la punct toate carna-
giile. Dar şi poftă, întrucât, pe peronul de unde-i văzuse în-
depărtându-se pe studenţii lui, înţelesese că trebuia să trăiască,
să trăiască în ritm alert, feroce, pentru a nu pierde nimic din
ceea ce îi era dat. Ajunsese egoist şi partizan al deliciilor. Pro­
pria fericire avea nevoie de fericirea celorlalţi. Ceva din altruis­
mul lui de dinainte se topise, parte rănit, parte depresiv, lucrul
acela care-1 făcea să fie interesat de lumea înconjurătoare în
general, nu de interesele lui în particular.
— Sarah, ce-ai vrut să spui adineauri?
— Că a trebuit să izbucnească un război pentru a ne regăsi.
Am senzaţia că eşti mai viu acum decât înainte.
— Aşa e. Nu cumva ar trebui să-mi fie ruşine?
— Poate. N u contează. Sunt fericită. Ştiam eu că într-o zi
vei scăpa de propria ta fantomă, însă nu ştiam când.
— De fantoma mea?
— De Ora-unsprezece-treizeci. Căreia i-ai acordat mai mult
loc moartă decât vie.
Sarah i-a zâmbit fără urmă de reproş, jucându-se cu clă-
bucii care îi alunecau printre degete.
Adolf a simţit pătrunzându-1 un val de fericire. Fără a-i mai
lua în seamă temperatura, a intrat în apă şi a strâns la piept
trupul ud şi blând al lui Sarah.
— Tare norocos mai sunt de femeile din viaţa mea.
— Mulţumesc pentru plural, a murmurat ea, cu vocea în­
tretăiată de emoţie.
Şi s-a aplecat peste el, abandonându-se plină de încredere.

364
 — Când ai de gând să-mi arăţi tablourile?
— Ceee? Ştiai?
j

Deci ştia. De unde-ar fi putut afla că se apucase din nou

de pictat, în fiecare după-amiază, în sala din Academia prin
care nu mai călca nimeni?
Chiar atunci o sirenă sfâşie aerul cu urletul ei sinistru.
Adolf şi Sarah au încremenit, cu trupurile la pândă. Toate
alarmele Berlinului zbârnâiau pe acoperişuri.
Ce să fi-nsemnat asta?

Hitler tocmai fusese asasinat de dublul lui.

Mai mult decât spaimă, simţea stupefacţie. O nesfârşită
uimire mută şi dureroasă. Fiindcă bărbatul care vrusese să-l
omoare la Miinchen nu semăna deloc cu ideea pe care Hitler
şi-o făcea despre duşman. Parcă mai degrabă îşi zărea propria
reflectare într-o oglindă.
Un german, un german adevărat, nici evreu, nici ceh, nici
ţigan, nici polonez, un brav muncitor german de treizeci şi
cinci de ani, Georg Elser, de unul singur, fără sprijinul vreunui
partid ori grup, hotărâse să-i suprime pe Hitler, Goring şi
Goebbels, cei trei monştri care, după părerea lui, duceau Ger­
mania la pierzanie. Considera că, după 1933, nivelul de viaţă
al clasei muncitoare se degradase, că naziştii aduceau atingere
libertăţilor sindicale, familiale, individuale şi religioase. înce­
pând cu decretul din 4 septembrie referitor la economia de
război, impozitele ajunseseră împovărătoare, plata orelor supli­
mentare scăzuse, se lucra şi în weekenduri, salariile îngheţaseră,
iar poliţia îi ameninţa, în uzine, pe eventualii nemulţumiţi cu
transferul în lagăre de muncă. Elser refuzase direcţia în care na­
ziştii duceau ţara, ştia, încă de la acordul de la Miinchen, că
nimic nu le va mai înfrâna ardoarea războinică şi că teroarea va
merge până la apocalipsă, drept care decisese, cu puţinele sale
mijloace, să salveze Germania.
Cum era tâmplar în Wurttemberg, se dusese la Miinchen,
ştiind că Hitler, înconjurat de mai-marii regimului, ţinea în

365
fiecare an un discurs de comemorare a puciului din 8 noiem­
brie 1923 şi a victimelor acestuia. în mod tradiţional, ceremo­
nia avea loc în braseria Biirgerbrău. Hotărâse să monteze o
bombă cu efect întârziat într-unul dintre stâlpii de lemn din
spatele tribunei.
Se angajase într-o uzină de armament pentru a putea fura
explozibil, apoi într-o carieră pentru a subtiliza dinamită. Folo­
sind o tehnică rudimentară de ceasornicar, construise singur
mecanismul bombei şi testase câteva prototipuri în fundul
grădinii casei părinteşti. Apoi, ascunzându-se timp de treizeci
de nopţi în braserie, reuşise să scobească o cavitate în stâlp. Pe
7 noiembrie, în ajunul discursului, montase bomba cu efect
întârziat, reglase ceasul la ora douăzeci şi unu şi douăzeci de
minute şi o luase către Elveţia.
în general, Hitler vorbea de la ora douăzeci şi treizeci de
minute până la ora douăzeci şi două. Numai că, în seara aceea,
preocupat de războiul atât din est, cât şi din vest, nu a avut
chef de comemorări, oprindu-se la ora douăzeci şi unu pentru
a lua trenul spre Berlin.
La ora douăzeci şi unu şi douăzeci de minute, bomba ex­
plodase lăsând în urmă opt morţi şi şaizeci de răniţi, fanatici
rămaşi la băut şi înjurat împreună, însă îi ratase pe Hider şi
pe ceilalţi grei ai conducerii naziste.
Arestat lângă un post de grăniceri din apropiere de Kon-
stanz, pentru încercare de trecere ilegală a frontierei, Georg
Elser a fost anchetat şi şi-a mărturisit rapid atentatul.
Era un bărbat scund, cu ochi de culoare deschisă, cu părul
negru şi ondulat, cu mustaţa tăiată scurt, un bărbat liniştit,
rezervat, perfecţionist la muncă şi care şi-a justificat fapta prin
raţiuni morale. Un fiu al poporului, la fel ca Hitler. Un ger­
man care se gândea în primul rând la Germania, la fel ca Hit­
ler. Un arian, la fel ca Hider.
Fiihrerul a refuzat realitatea. Gestapoul a primit ordin să
caute legături cu englezii, francezii, ruşii, apoi înţelegeri cu ge­
neralii sau cu aristocraţia. Nu s-a găsit nimic. Elser acţionase

366
absolut singur. Şi conştient de fapta sa. Nu s-a divulgat nimic,
iar versiunea oficială, elaborată chiar în seara evenimentului,
a fost că serviciile secrete britanice fuseseră autorii imundului
atentat.
Curios lucru, Hitler a exclus execuţia lui Georg Elser. S-a
mulţumit să-l închidă. La drept vorbind, visa să-şi întâlnească
asasinul. Să petreacă o după-amiază în compania lui. Deocam­
dată, din cauza fronturilor din est şi din vest, nu avea timp,
însă îşi rezerva plăcerea pentru mai târziu. Da, îl va ţine în viaţă
orice ar fi fost să fie, în pofida sfaturilor celor apropiaţi. Da,
va aştepta sfârşitul războiului. în realitate, intenţiona să-şi con­
vingă asasinul că greşise. Plănuia chiar să-l facă să-şi iubească
Fuhrerul. Până la urmă, acest Elser era Germania, Germania
neliniştită, Germania care nu era pregătită, Germania care nu
înţelegea. îl va convinge pe Elser în acelaşi timp cu Germania.
Trecându-i durerea, Hitler a ieşit întărit după atentat. încă
o dată providenţa îl ferise. Prin sprijinul special pe care i-1 dă­
ruia iar şi iar, îi dădea de veste că avea dreptate şi că trebuia
să-şi ducă misiunea până la capăt. Lucru confirmat de astrolog
chiar a doua zi: dispoziţia planetelor crea în jurul lui o adevărată
armură invincibilă pentru următorii patru ani şi nici un glonţ,
nici o bombă, nici un obuz nu l-ar fi putut atinge vreodată.
Se bucura de protecţie astrală. Totuşi, din prudenţă, i-a cerut
lui Goring să-i dubleze garda personală şi l-a anunţat pe
Goebbels că renunţa la orice baie de mulţime ori mare discurs
în public.
Elser îi salvase viaţa...
*

Un război fulger. Şi o victorie.

L-a aşteptat pe Heinrich pe peron, ca un tată pe fiul lui. Şi
acolo, în îmbrăţişarea din gară, a observat că afecţiunea care-i
lega sporise pe timpul luptelor care-i despărţiseră. Aveau atâtea
să-şi povestească: unul experienţa frontului, celălalt faptul că
se reapucase de pictură. Odată depăşit pericolul - posibilitatea
de a nu se mai vedea vreodată —, li s-a părut firesc să-şi exprime

367
emoţia, să-şi manifeste sentimentele, drept care cei doi bărbaţi,
deşi pudici, s-au obişnuit de atunci să o facă fără rezerve.
Polonia dăduse înapoi teritoriile. Germania îşi reluase fron­
tierele lui Bismarck si > calea de dinainte de a fi fost umilită.
Ceea ce a costat-o trei luni de război, vreo zece mii de vieţi, însă
îi dăruise o nouă demnitate, una deplină, care nu avea nimic
de-a face cu agresivitatea de până atunci.
— Veţi vedea, îi spunea Heinrich lui Adolf H., la început
guvernul va profita de succes, dar la scurt timp va fi obligat să
arunce lestul, să devină mai suplu. Victoria este justificarea
acestui regim autoritar, apogeul lui, aşadar îi va şi suna ceasul.
Sarah îi dăduse lui Adolf anexa cu perete de sticlă a camerei
din spate a magazinului, pentru a-şi putea amenaja acolo
atelierul. In afara orelor de curs de la Academia Independentă,
îşi petrecea zilele în Grădina Desfătărilor, refăcând legătura cu
pictura, în timp ce, dincolo de peretele de cărămidă din spate,
Sarah încerca să inventeze noi parfumuri, amestecând diferi­
tele esenţe.
Heinrich îşi vizita deseori profesorul. Urmărea cu atenţie
noua serie de pânze, compoziţii capricioase şi chinuite care
purtau numele aromelor ce se strecurau din atelierul lui Sa­
rah: Muşchi, Opopanax, Rezeda, Gutuie, Mentă verde, Fân de
toamnă. Admira inventivitatea lui Adolf, capacitatea lui de a
asocia o girafă cu un sfeşnic, de a da foc oceanului sau de a re­
constitui anatomia umană cu ajutorul frunzelor şi al unor flori
de culori incerte.
— Cum faceţi? >

— Visez. N u mai gândesc logic. M ă las purtat de val. De

altfel, parfumurile sunt o navă excelentă pentru călătoria su­
prarealistă. In schimb, odată ce am delirat suficient pentru a
mi se constitui subiectul, trec serios la lucru şi pictez cu tot
atâta grijă ca Ingres.
Cu toate acestea, dacă Adolf îl lăsa pe Heinrich să intre în
atelierul lui şi accepta să stea de vorbă cu el despre pânzele
aflate în lucru, o făcea în special pentru a trezi cheful de muncă

368
al studentului, Întrucât, dacă pe sine tot un artist mediocru se
considera, în Heinrich detectase un pictor ieşit din comun.
Heinrich asimila totul. Profita. Lui Adolf îi amintea de ori­
bilul Picasso, pictorul cel mai talentat pe care-1 cunoscuse la
Paris şi deci cel mai exasperant. Prin anii douăzeci, nici un
artist nu mai era de acord ca Picasso să-i intre în atelier, fiindcă
ştia că acesta avea să reuşească din prima, în săptămâna urmă­
toare, să picteze tabloul la care artistul cu pricina visa de luni
de zile.
— Nim ic nu este mai emoţionant decât să vezi cum se
naşte un geniu, îi spunea seara lui Sarah. Dacă nu aş ţine la el,
l-aş urî. Intră-n măruntaiele secretelor maeştrilor de parc-ar
deschide o cutie de bomboane. După trei zile se plictiseşte de
tehnica a cărei înţelegere nouă, muritorilor de rând, ne ia ani
şi ani. Cucereşte totul cu insolenţă şi, totuşi, lucrul ăsta nu-mi
răpeşte plăcerea de a picta şi eu. Din contră.
— Dar ştii că te idolatrizează?
— Are şi el dreptul să greşească.
— Afirmă că nici un alt pictor în afară de tine nu face tot
atât de mult în ochii lui.
— O spune fiindcă deja presimte în ce măsură mă va
depăşi, în ce măsură va reuşi ceea ce eu ratez. îşi închipuie că
mă admiră, deşi, alături de mine, pur şi simplu îşi ia avânt.
Adolf mângâia părul în trei culori al lui Sarah. Şi adăuga,
lipindu-şi nasul de gâtul nevestei:
— Ceea ce mă bucură. Cea mai mare mândrie a mea ca
pictor este că mă aflu şi eu undeva, pe drumul lui. Va fi paşa­
portul meu pentru eternitate.
— Exagerezi.
— Va fi un uriaş, ştii bine!
— Nu, exagerezi atunci când îţi acorzi atât de puţină im­
portanţă.
S-a rostogolit peste ea, mângâindu-i apăsat sânii minunaţi,
supli şi grei.
— Deh, am reuşit să mă rezum la a trăi şi a fi fericit. Mi-e
îndeajuns. Nu vreau un destin exemplar.

369
 Un avion mic a aterizat pe aeroportul din Bourget. Era cinci
şi jumătate dimineaţa. Peisajul palid, tăcut, adormit abia de se
dezmorţea. Rouă avea încă sclipiri ca de gheaţă.
Era vară.
Franţa se lăsase culeasă ca un mac de câmp.
Victoria fusese atât de uşoară, încât nici măcar Hitler nu-şi
revenea din surpriză. Cu toate acestea, îşi revendica succesul
campaniei al cărei plan îl pusese la punct împreună cu gene­
ralul Guderian.
— Am fost mult ajutat de o carte pe care am citit-o de mai
multe ori, da, da, canea unui anume colonel de Gaulle, Pentru
arm ata ca meserie, care m-a făcut să aflu multe despre posibili­
tăţile pe care le oferă unităţile în întregime motorizate în răz­
boiul modern.
Hitler a coborât din avion urmat de câţiva artişti germani,
printre care Albert Speer, arhitectul său. Trei Mercedesuri mari,
negre, îi aşteptau pentru a-i duce la Paris.
Inima lui Hider bătea cu putere. Era emoţionat ca o fată la
primul ei bal. încă din adolescenţă visa la Paris - îi studiase
arhitectura, urbanismul - , dar nu mai pusese niciodată piciorul
pe acolo. în dimineaţa aceea, în sfârşit avea să-l descopere. Iar
Parisul îi aparţinea. Vizită bizară făcută de logodnic logodnicei
lui pe când aceasta era încă adormită. De parcă nu ar fi fost un
act legitim. De parcă nu era sigur că ea îi va plăcea. De parcă ar
fi fost necesar să înceapă să o curteze în vârful picioarelor.
A trecut mai întâi prin oraşele mărginaşe, schiţe descuraja­
toare care precedă capodopera. în fine, brusc, Parisul s-a im­
provizat, Parisul s-a impus. înaltele faţade zâmbăreţe şi ironice
au înghiţit cele trei Mercedesuri. Hitler era orbit de lumina
pe care i-o aruncau în ochi cenuşiul insolent al acoperişurilor
de zinc şi piatra bej a zidurilor clădirilor.
în faţa Operei, colonelul Speidel îi pândea sosirea. Bătrânul
portar alsacian care ştia germana fusese luat din aşternuturi
pentru a-1 însoţi pe Fiihrer într-o vizită cu explicaţii.

370
 Dar Hider i-a făcut semn să tacă. Cunoştea pe de rost pla­
nurile Operei, într-atât de bine le studiase, aşa că a putut face
el însuşi pe ghidul pentru propria suită. N u i s-a adresat bă­
trânului decât pentru a verifica vreo dată ori dacă se schimbase
ceva, iar acesta, care tocmai pricepuse cu cine avea de-a face,
încerca să-şi ascundă dezgustul sub o politeţe laconică.
Hider se entuziasma.
— Este un vis de piatră, după cum simfonia este un vis de
sunete. Două arte pure mai presus de toate celelalte: muzica
şi arhitectura. Fiindcă numai ele introduc, cu forţa, o ordine
superioară în cursul haotic al lucrurilor. Arhitectul pune or­
dine în materie, muzicianul în sunete; amândoi organizează
armonia şi leagă între ele elementele brute cu poezia spiritului.
S-a arătat înflăcărat înaintea faţadei, a scărilor care făceau
cât toate spectacolele, s-a extaziat observând că fiecare pictură
ori sculptură aparţinea, totuşi, unei concepţii globale.
— Văd că nu înţelegeţi: Garnier a reuşit ceea ce nimeni nu
a mai reuşit, fiindcă Opera din Paris este opera unui singur
om! A ştiut să-i uulizeze pe toţi ardştii vremii sale, integrându-i
în propriul lui proiect. O singură idee, una şi totală, discipli­
nează toate exuberanţele individuale. E frumos ca politica.
îşi răsucea gâtul, cu ochi pierduţi la bolţi, la întreţeserea
sculpturilor şi la arabescuri.
— Vezi, Speer, toate detaliile merită să fie observate, dar
unicul lucru care contează este efectul general. Pădurea as­
cunde arborii. E o societate perfectă. Dacă într-o bună zi ar
trebui să susţin un curs de filozofie a politicii, mi-aş aduce ele­
vii să studieze această capodoperă.
Era cu adevărat mişcat de acel joc al culorilor, nici un alt
proiect neimpresionându-1 atâta până atunci. îl lăuda pe Gar­
nier fiindcă abandonase griul făinos, făcând piatra să cânte,
dăruindu-i culorile orchestrei; marmura roşie de Moureze
cânta la trompetă, cea verde, de Suedia, la oboi, porfirul la fa­
got, iar toate celelalte spărturi de marmură, impure, variate şi
amestecate, alcătuiau simfonia coardelor, marmura de Sarran-
colin, galbenă cu nervuri, aparţinea viorilor, marmura Fleur

371
de Pecher, de culoarea pielii, violelor, iar cea violet cu nervuri
negre, violoncelelor.
— Dragă Speer, ştii de când nu se mai construiesc biserici
sau catedrale interesante?
— Nu, iubite Fiihrer.
— Din Renaştere! De când s-au construit primele opere!
Din punct de vedere istoric, opera a luat locul bisericii, oferind
o liturghie laică, a armoniei, emoţiei şi ideii de frumuseţe a uni­
versului. în ceea ce mă priveşte, voi face totul pentru a grăbi
progresul omenirii, pentru a intra rapid într-o lume în care nu
vor mai exista biserici, temple, sinagogi, ci doar opere.
La încheierea vizitei, extrem de satisfăcut de propriile co­
mentarii, a ţinut morţiş să dea un bacşiş de cincizeci de mărci
portarului. Acesta însă a refuzat cu atâta fermitate, încât lu­
crurile mai că erau să se transforme într-un incident diplo­
matic. De arestare a scăpat doar jurând că nu-şi făcuse decât
datoria.
Cele trei Mercedesuri au plecat printr-un Paris care abia-şi
mijea ochii, cu obloanele de fier ridicate doar pe jumătate, cu
muncitorii de la drumuri umplând trotuarele, cu brutarii tră­
gând gânditori o ţigară, între două cuptoare din care scoteau
pâinea caldă.
Convoiul a trecut prin faţa bisericii Madeleine, satisfăcând
gustul lui Hitler pentru Antichitate, a luat-o pe bulevardul
Champs-Elysees, ale cărui proporţii păreau inferioare noii sale
axe est-vest din Berlin, apoi a Arcului de Triumf, care a relan­
sat discuţia dintre el şi Speer despre propriul lui Arc de Triumf.
în sfârşit, după o oprire neliniştitoare în faţa turnului Eiffel,
Hitler s-a dus la Domul Invalizilor pentru a se reculege la mor­
mântul lui Napoleon.
Acolo a fost cuprins de o emoţie atât de intensă, încât că­
păta rezonanţa unui presentiment. într-o zi şi el, Adolf Hitler,
va avea, la fel ca Napoleon, un sanctuar rece şi marmoreean,
de dimensiuni impresionante, un mormânt monumental în
faţa căruia oamenii vor amuţi, învinşi, minusculi, copleşiţi de
evidenţa adevăratei măreţii. Un mic corsican şi-un mic aus­

372
triac! Ce curios! Oamenii mari ai marilor ţări se nasc întotdea­
una mici, în micile lor anexe fizice. Fratelui său Napoleon îi
ierta chiar şi faptul de a fi fost francez. In faţa mormântului
împăratului, pe Hitler îl bucura propriul lui cult al persona­
lităţii, închipuindu-şi efectul pe care urma să-l facă asupra
simplilor turişti din lumea-ntreagă în veacurile viitoare. A ieşit
încântat şi extrem de satisfăcut de sine însuşi.
I-au mai rămas rezerve de entuziasm pentru Pantheon,
acest templu păgân al oamenilor importanţi, însă a căscat tre­
când prin Place des Vosges, pe la Luvru şi Sainte-Chapelle. S-a
reînsufleţit în faţa bisericii Sacre-Cceur, în Montmartre, care-i
oferea o perspectivă de vultur asupra Parisului.
Totuşi, trebuia să plece, întrucât parizienii ieşeau în sfârşit
din case şi-l recunoşteau.
în avion, s-a aplecat afectuos spre Speer.
— Vizitarea Parisului a fost visul vieţii mele. Şi sunt cu
adevărat foarte fericit că acum mi s-a împlinit.
După care s-a încruntat şi a reflectat cu voce tare:
— Trebuie imediat reluate lucrările la Berlin. Pregăteşte-mi
un decret. Să ne înţelegem, Speer, Parisul e mai maiestuos
decât Berlinul şi aşa ceva e intolerabil. La treabă! Când vom
încheia de refăcut Berlinul, Parisul nu va mai fi decât o umbră,
o vitrină de muzeu, o amintire arheologică, o podoabă desuetă
care va sta mărturie unei epoci depăşite, cam ca un oraş ita­
lienesc. ..
— Aveţi dreptate. Doar sunteţi un protector al artelor şi al
artiştilor.
— Acum câteva zile m-am întrebat dacă nu cumva ar tre­
bui să distrug Parisul. Am renunţat. Numai făcând mai frumos
Berlinul vom distruge cu adevărat Parisul.

în pofida eforturilor şi concesiilor, Adolf H. nu reuşea să

obţină iertarea din partea socrului lui, Joseph Rubinstein. Ochii
mari, de un albastru spălăcit, ai bătrânului nu exprimau decât
plictisul de câte ori, din întâmplare, se îndreptau către el.

373
 — în locul tău, zicea Sarah ridicând din umeri, nici nu aş
mai încerca. Chiar acoperindu-1 de vorbe bune şi de cadouri,
tot nu vei ajunge vreodată să-ţi compensezi infirmitatea fun­
damentală.
— Cum adică? Şi care infirmitate?
— N u eşti evreu.
>

De fiecare dată, legăturile lui cu familia soţiei tot aici ajun­

geau. Orice-ar fi făcut, orice-ar fi spus, oricât de fericită ar fi
fost Sarah, oricât de reuşiţi ar fi fost copiii lor, Adolf rămânea
marcat de o tară de netrecut: nu era evreu, deci nu era cum ar
fi trebuit.
în timpul reuniunilor de familie, sub privirea patriarhului
Joseph Rubinstein, pe care părul împletit şi barba îl făceau şi
mai impresionant, Adolf îşi dovedea transparenţa. Privirile tre­
ceau parcă prin el deloc stânjenite de prezenţa sau de densitatea
fizicului său. Se simţea ca şters de pe pânză. Până şi pe blânda
Myriam o câştiga cecitatea soţului ei. Lucrul era cu atât mai
fascinant cu cât demonstraţiile de afecţiune se mişcau şi zburau
ca nişte mingi de tenis prin încăpere, săruturi, daruri, exclama­
ţii, dovezi de posesivitate - „fata mea, nepoţelul meu, nepoţica
mea“ - , însă pe el îl evitau de fiecare dată. Uneori simţea nevoia
să se ridice pentru a opri una dintre acele mingi, pentru a-i
ridica înainte un obstacol. „Ei! Sunt şi eu pe-aici! Gemenii
Sophie şi Rembrandt nu v-ar fi nepoţi dacă nu le-aş fi eu tată.“
Simţea chiar nevoia de a fi vulgar. „Păi, la coaiele mele nu vă
duce gândul? Nici la sperma mea? Uitaţi c-am avut nevoie de
ele ca să vă dăruiesc nepoţi? Ţin să fie tratată cu minimul res­
pect necesar perechea asta zdravănă de coaie." Renunţa însă,
de fiecare dată, ştiind c-ar fi făcut încă şi mai dificilă relaţia lui
Sarah cu părinţii ei. Alegându-1 pe Adolf, austriacul care, după
ce că era un goi, nici nu mai picta, Sarah înfruntase vitejeşte
furtuna iscată în familia ei. Fusese ameninţată cu dezmoşteni-
rea, cu făptui că avea să-i fie subminată afacerea, că nu-i vor recu­
noaşte copiii dacă îşi va pierde minţile şi-i va face cu insul acela,
în momentul în care au constatat că ameninţările nu aveau nici

374
un efect, fuseseră primiţi înapoi, întâi ea, apoi copiii - căci, în
fond, iudaitatea se transmite prin mamă, nu-i aşa, Myriam? - ,
iar acel inutil apendice masculin era tolerat atât cât se putea.
Adică primea doar un scaun şi un tacâm.
Adolf H. nu se certa cu Joseph Rubinstein, dar descoperise
modalitatea de a-1 enerva la culme, exprimându-şi simpatia
pentru teoriile sioniste ale acestuia.
— Aveţi dreptate, tată socrule. Trebuie creat un stat evre­
iesc. Calea doar a deschis-o Theodor Herzl1. Afacerea Dreyfus,
din Franţa, pogromurile de la Chişinău12 şi Yaffa3, masacrele
de la Hebron4, de la Safed5, toate aceste acte antisemite sunt
de-ajuns pentru a justifica acţiunea sionistă, indiferent de pro­
blemele pe care le ridică.
Joseph Rubinstein, mare militant sionist, nu suporta ca go-
iul de ginere să-i enunţe convingerile fundamentale. Ba chiar
îi venea să-l contrazică. Ii tremurau buzele, clocotind pe dină­
untru.
Pe Adolf, răzbunarea îl bucura, şi prin urmare îl mai şi aţâţa:
— Dumneavoastră, tată socrule, sunteţi partizanul Ugandei6
sau al Palestinei?
— Uganda?! a explodat Joseph. încă din 1905, nimănui
nu-i mai dă prin cap să facă un stat evreiesc în Uganda! A fost
o propunere jignitoare a britanicilor. în Africa neagră?! Nici
vorbă! Noi trebuie să mergem în Palestina.

1. Theodor Herzl (Binyamin Zeev Herzl, 1860-1904), ziarist şi dra­

maturg evreu născut în Ungaria, conducător al luptei pentru auto­
determinare a poporului evreiesc, fondator al ideologiei „sionismului
politic".
2. 6-7 aprilie 1903 şi 19-20 octombrie 1905.
3. Primăvara lui 1921.
4. 24 august 1929.
5. 15 iunie-16 iulie 1834.
6. în 1903 a fost propus Proiectul Uganda de constituire a unui stat
evreiesc în această ţară, proiect respins în 1905, dar care a creat o scizi­
une în cadrul mişcării sioniste.

375
 — Sunt de aceeaşi părere cu dumneavoastră. Israelul tre­
buie să se afle în Palestina. Aceasta este cu exactitate şi convin­
gerea mea.
Sarah se simţea obligată să-i tragă un picior pe sub masă,
de teamă că tatăl ei ar fi putut face infarct.
Ieşind de la acele apăsătoare mese de vinerea seara, îl întreba:
— Glumeai sau chiar eşti de acord cu tata?
— Sigur că-n primul rând am vrut să-l calc pe nervi. D ar...
— Haide, Adolf, pe bune!
— Pe bune, habar n-am! Consider că ideea unui stat evre­
iesc este în acelaşi timp justificată şi dificilă. Tehnic, nu văd cum
va fi posibilă realizarea ei. Şi, mai ales, mă mir că ideea asta s-a
născut în Germania.
— De ce?
— Fiindcă trebuie să fii un bun evreu şi un bun german
totodată. Şi tu recunoşti lucrul ăsta. Trăim în pace şi asta de
multă vreme. Ţara se modernizează şi se liberalizează. La noi,
antisemitismul este un fenomen marginal, ruşinos, cu excepţia
lui Goebbels, cu minţile lui înfierbântate, ştii tu, insul ăla de
extremă dreaptă care nici unu la sută din voturi nu ar aduna.
E mai greu să fii evreu în Polonia, în Rusia, în America sau în
Franţa. De altfel, ţi-au spus-o şi unchii tăi.
— Aşa e.
— Şi-atunci, de ce aici? Ce are a face Germania cu soarta
sionismului şi a Israelului? Asta nu înţeleg.
*

— Nu, nu vom da înapoi!

Hitler urla mai multe ceasuri pe zi pe această temă.
— Nici vorbă de retragere! N u din faţa ruşilor. Nu din faţa
iernii. Altfel, o s-o sfârşim ca Napoleon! Oamenii noştri tre­
buie să ţină cu dinţii de teritoriul pe care l-au ocupat, trebuie
să sape adăposturi exact în locul în care se află şi să păstreze
fiecare metru de teren.
— Iubite Fiihrer, pământul e-ngheţat...

376
 — Ei, şi? Când eram pe front, în 1914-1918, câmpul era
la fel de-ngheţat şi ne săpam gropi cu obuzele.
— Da, dar la ruşi pământul e îngheţat până la un metru şi
jumătate adâncime. Rusia nu e Belgia.
— Gura! Habar n-ai!
— Pierderile omeneşti vor fi groaznice.
— Crezi că grenadierii lui Frederic cel Mare abia aşteptau
să moară? Şi ei îşi doreau să trăiască, dar regele a avut dreptate
când le-a cerut să se sacrifice. Şi cred că şi eu, Adolf Hitler, am
dreptul să le cer soldaţilor germani să-şi dea viaţa.
— Eu nu le pot cere oamenilor mei să se sacrifice.
— Iţi lipseşte perspectiva, generale. Ar trebui să iei puţină
distanţă. Crede-mă, situaţiile devin mai clare când le studiezi
de la depărtare.
în Cancelarie nu se mai dansa decât valsul generalilor. După
cum era de aşteptat, acordul pe hârtie dintre Stalin şi Hitler nu
rezistase prea mult duşmăniei dintre aceştia. Războiul se dez-
lănţuise. în faţa rezistenţei ruseşti şi a dificultăţii de a-i fi ascul­
tate deciziile, Hitler destituia generalii unul după altul. Forster,
Sponeck, Hoepner, Strauss... Cum destituirile nu se dovedi­
seră de-ajuns pentru a-i aduce pe drumul cel bun, Reichenau
a murit subit, iar Sponeck a fost condamnat la moarte.
— Dacă-i las de capul lor, imbecilii ăştia mă vor transforma
într-un Napoleon! Nici vorbă de retragere! Nici vorbă să dăm
înapoi! Iarna este la fel de grea şi în Germania, şi în Rusia.
La început, Hitler îşi închipuise că două săptămâni vor fi
îndeajuns pentru invadarea Rusiei. însă colosul sovietic rezis­
tase întreaga vară, după care, în timpul iernii 1941-1942, recâş­
tigase ceva teren.
Fiihrerul nu mai părăsea Bârlogul Lupului, un ansamblu de
buncăre ascunse în pădurile lugubre ale Prusiei Orientale. Se
schimbase acolo, pe pământurile bântuite de vânturile polare,
printre stâncile negre şi arborii cu trunchiurile răsucite, care
scârţâiau sub povara zăpezii. Corpul îi trăda înfrângerile pe
care le suferise. Mişcările i se îngreunaseră, erau dureroase,

377
pielea îi ajunsese cenuşie, pleoapele îl dureau din pricina ochilor
prea lăcrimoşi, a căror cornee îngălbenise, înghiţea din ce în
ce mai greu, iar respiraţia îi trăsnea a angoasă fetidă. îmbătrâ­
nise dintr-odati, o bătrâneţe cum nu te poate ajunge decât la
cincizeci de ani dacă viaţa te-a supus la prea multe lovituri, o
bătrâneţe a buhăirii mai degrabă decât a uscăciunii, o bătrâ­
neţe prin demisie mai degrabă decât prin vârstă, o bătrâneţe
motivată de putrezire mai degrabă decât de îmbătrânire, o
bătrâneţe turgescentă, boală de bărbat tânăr.
De acum, Germania avea Japonia alături, dar Statele Unite
împotrivă. Degeaba dispreţuise Hider Statele Unite, fiindcă se
trezise că nu ştia cum le-ar fi putut învinge. Dacă nu desco­
perea o modalitate de a pătrunde adânc în Rusia, bănuia că
avea să piardă războiul.
Tăcerile mohorâte şi monologurile inflamate alternau în
comportamentul lui, dar avea senzaţia, când stătea de vorbă cu
sine însuşi, că doar îşi repeta marile discursuri de mai-nainte,
că începuse să se automimeze într-un mod grotesc. îi era sete
de acţiune şi se trezea împotmolit într-un război prea lung,
ajuns mondial.
Căutase de o sută de ori o ieşire. încercase chiar, discret, să
întindă o mână Angliei, propunându-i încetarea luptei şi împăr­
ţirea Europei între ea şi Germania. Numai că Londra s-a făcut
că n-aude. Ş i asta din cauza lui Churchill, parlam entarul ăla
vândutjidănim ii mondiale, pictorul ăla de duminică! Sarcasmul
pictorului ratat Hider faţă de pictorul amator Churchill încerca
să-i disimuleze respectul pentru englez. Churchill devenise
unicul adversar valabil, pe care Hider îl recunoştea de ani de
zile, însă mai degrabă ar fi dat colţul decât s-o mărturisească.
Obstinaţia lui Churchill de a nu-i lua în seamă propunerile îi
aţâţase ura. Şi am ărâtul de RudolfHess, care zace în fundul unei
temniţe britanice... Asta Hider şi-o spunea doar lui, fiindcă,
oficial, se referea la Rudolf Hess ca la un trădător care, prin actul
lui nebunesc, îl decepţionase cum nu se putea mai mult.
Dar ce făcuse Rudolf Hess, credinciosul lui susţinător de
la începuturi, chiar cel căruia Hider, în 1924, în închisoare, îi

378
dictase Mein K am pf! Fostul pilot ajuns ministru furase un
Messerschmitt 110 plin ochi cu carburant şi îşi luase zborul
către Anglia, unde aterizase pe proprietatea ducelui Hamilton,
unul dintre şefii partidului conservator din Camera Lorzilor,
mare partizan al împăcării cu Germania. După aterizare, soli­
citase o întrevedere cu Churchill, pentru a-i propune semnarea
unui acord de pace. Acesta, fără măcar să-l asculte, îl expediase
în temniţă.
Toată lumea considera, şi în Germania, şi în Anglia, că era
vorba despre o iniţiativă personală, ţinând numai şi numai de
voinţa lui Hess. In realitate, Hitler pusese totul la punct, con­
form obiceiului său de a-şi face apropiaţii să acţioneze indi­
vidual, fără ştirea celorlalţi, ceea ce îi permitea multiplicarea
încercărilor, fie ele şi contradictorii, pentru a putea stabili care
aveau viitor şi care nu. întrucât aceasta eşuase în adâncul
tainic al puşcăriilor britanice, Hitler jucase mai departe cartea
prietenului trădat, dezamăgit şi, pentru a schimba firul con­
versaţiei, se pretindea încă îndurerat de câte ori i se amintea
de Rudolf Hess.
Cu cât simţea că războiul avea să mai ţină mult şi bine, cu
atât îşi punea întrebări legate de misiunea lui istorică. Dacă va
pierde războiul, ce se va întâmpla cu el? Ei, nu, desigur nu-1
va pierde, dar numai aşa, în cazul în care...? Pedeapsa avea să
fie îngrozitoare.
Răzbunătorii din viitor... De răzbunătorii din viitor trebuie
să scap.
De cum dăduse de greutăţi pe frontul rusesc, ajunsese
obsedat de răzbunătorii din viitor. Adică, de cine? De nevestele
şi de copiii bărbaţilor evrei pe care-i împuşca pe frontul de est
cu miile.
La începutul invaziei, acele Einsatzgruppen realizaseră ac­
ţiuni eficiente şi coerente, ucideri, mitralieri, pogromuri, re­
presalii, totul culminând cu masacrul de la Babi Yar1, unde

1. Loc de lângă Kiev unde naziştii şi colaboratorii lor au comis cel

mai mare masacru cu arme de foc, pe 29 şi 30 septembrie 1941.

379
scăpaseră de treizeci şi trei de mii şapte sute şaptezeci şi unu de
jidani masculi. După care, în august, Hitler ordonase ca exe­
cuţiile să includă şi femeile, şi copiii, aceştia devenind şi ei
„răzbunători din viitor". Aşadar, cincizeci de mii de evrei la ju­
mătatea lui august, apoi, graţie progresului tehnic - se mitralia,
nu se mai împuşca - , alţi cinci sute de mii trimestrul următor.
Himmler venise personal în Bârlogul Lupului pentru a
expune cu fidelitate rezultatele operei de purificare.
— Am găsit o metodă mai bună: jidanii se aşază lângă
groapa unde vor fi împuşcaţi şi pe urmă le facem duş cu mitra­
lierele.
— Foarte bine.
— Da, dar ne-am putea descurca şi mai bine.
Hitler s-a uitat cu o satisfacţie evidentă la Himmler. Flasc
şi fără bărbie, nu avea mai multe trăsături decât are un limax,
numai că limaxul acesta surâdea şi părea a fi fost unicul apro­
piat care nu-i observase degenerescenţa fizică. Himmler încă
mai vedea acelaşi Hitler din anii treizeci, mântuitorul apărut
în vremuri de cumplită restrişte, Mesia, „cel către care omeni­
rea îşi va ridica ochii cu credinţă, cum a mai făcut-o cândva
către Cristos". Monoclul îi păstrase întipărită această imagine
şi nu avea să lase nicicând o alta. Hider aprecia ambiţia ji supu­
nerea lui Himmler. Şi una, şi cealaltă erau absolute. încarna
subalternul ideal, incapabil de iniţiativă, însă extrem de meti­
culos în executarea ordinelor, un individ atât de mărunt, încât
nu şi-ar fi putut închipui o sarcină măreaţă, dar, în schimb, le
putea duce pe toate cele primite la bun sfârşit. Orice i se cerea
să facă devenea misiunea sa, pe care avea s-o pună metodic în
aplicare. Scopul îi organiza şi îi justifica toate mijloacele. Ofe­
rea profilul călăului ideal: precis, mărginit, funcţional. Banali­
tatea executantului.
De fiecare dată când era convocat de Hitler, Himmler
tremura de parc-ar fi avut de trecut un examen. Dictatorul ţi­
nea enorm la spaima lui Himmler, în care recunoştea semnul
strălucirii personale, şi trăgea concluzia că, în orice caz, acesta
nu-1 va trăda.

380
 — Ai luat parte la execuţiile de la Minsk?
— Da.
-Şi?
— Treaba e făcută.
— N u asta te-am întrebat, vreau să ştiu ce ai simţit.
Limaxul a intrat în panică şi era cât pe ce să-i scape mono­
clul. Himmler nu avea nici o încredere în propriile emoţii sau
reacţii. Hitler ştia şi se bucura cu cruzime, pe fondul ascuns al
incertitudinilor.
— Iubite Fiihrer, indivizii aceia au tot ce le trebuie ca să
pară oameni. Au ochi, gură, mâini, picioare... Numai că, în
realitate, este vorba despre nişte creaturi monstruoase ale căror
conştiinţă şi suflet lipsesc încă şi mai profund decât la animale.
Sunt nişte fiinţe primitive. Am simţit ce se simte dacă vizitezi
abatoarele.
— Foarte bine, foarte bine, a zis Hitler, deranjat de com­
paraţie, fiindcă iubea animalele, mai ales pe Blondi, noua lui
căţea, care-i ţinea companie în Bârlog şi-i aducea mai multă
bucurie decât o Eva Braun. Dragă Himmler, m-ai întrebat de
mai multe ori ce trebuie să facem cu evreii din interior, cu evreii
care vorbesc germana. Răspunsul meu diferă acum, întrucât
înainte credeam că prioritatea era să distrugem Rusia. Lucru­
rile au evoluat. Ne vor mai trebui câţiva ani ca să-i batem pe
ruşi.
Şi, în gând: N u-i vom bate niciodată pe ruşi.
— Statele Unite au făcut imprudenţa de a intra în război
şi vor fi distruse de japonezi.
Şi, în gând: Japonezii nu vor rezista în faţa americanilor.
— Anglia e deja la capătul puterilor.
Şi, în gând: Tare bine i-a mai mobilizat Churchillpe mâncă­
torii ăia defriptură de vită, daţi dracului, ca să câştige războiul.
— Trebuie să ne continuăm munca în interior la fel de bine
cum o facem şi în exterior.
Trebuie să ne grăbim în interior, am lenevit suficient.
— Jidanii sunt răspunzători de războiul din 1914-1918.
Şi de războiul de acum tot jidanii sunt răspunzători.

381
 Sigur că eu am declarat războiul, dar unul scurt, pe care tre­
buia să-l câştig. Dacă încă mai durează, asta e din cauza jidăni-
mii internaţionale.
— De altfel, în discursul meu de pe 30 ianuarie 1939, din
Reichstag, am lansat un avertisment: dacă războiul va ajunge
unul mondial, va fi din cauza evreilor şi atunci evreii vor plăti.
N u a fost un avertisment, ci o ameninţare. Am ameninţat cu
sancţiuni pentru a convinge Statele Unite să nu intre în război.
— Avertismentul urma să se dovedească profeţie.
Nu aveau decât să se abţină, cretinii ăia, ei au căutat-o.
— Războiul nu se va încheia cum îşi imaginează jidanii,
cu exterminarea popoarelor ariene, ci, din contră, cu dispariţia
jidănimii.
D ar hai iute, iute, înainte să fie invers.
— O dată voi aplica şi eu o veche lege jidănească: ochi pen­
tru ochi, dinte pentru dinte.
O sută de ochi pentru un ochi, o mie de dinţi pentru un dinte,
se va lăsa cu cam aj.
— Trebuie să punem în practică o politică energică.
Aneantizare, aneantizare totală.
— Să nu cumva să creadă cineva că vreau să mă răzbun
pentru greutăţile din est...
Ba da, perfect, mă răzbun. Şi-n plus, mă mai şi plictisesc de
moarte.
— Nu fac toate astea decât pentru a răspunde presiunii ger­
manilor indignaţi de prosperitatea semită, când ei sunt supuşi
atâtor privaţiuni.
Dar, mai ales, oamenii nu trebuie să afle ce vom face.
— Pentru a nu provoca reacţia coloanei a cincea evreieşti
din interiorul ţării noastre...
Pentru ca germanii să nu aibă habar.
— Vom începe discret...
în cel mai mare secret.
— îi vom informa când va veni momentul.
Când vor f i băgaţi cu toţii până-n gât şi va f i prea târziu să
mai dea înapoi.

382
 — Şi-atunci vor fi fericiţi.
Complici.
— Şi recunoscători.
Vinovaţi.
— Hai cu mine cât o plimb pe Blondi.
Vreau să fiu sigur că nu ne-aude nimeni.
Hitler şi Himmler au luat căţeaua, în culmea bucuriei, să
dea o raită. Pe când îşi consuma energia, de trei ori, pe aleea
albă, plină de rădăcini şi de pietre, pentru a-i aduce stăpânului
băţul pe care acesta îl arunca în tufişuri, cei doi bărbaţi înain­
tau prin pădurea deasă şi albastră. Pârâituri şi cârâituri treceau
pe sub coroanele copacilor. Iarna împrăştia un miros puternic
de apă împuţită. Hitler a trecut la detalii.
— Renunţ la toate vechile mele idei, de pildă deportarea
tuturor jidanilor în insula Madagascar sau chiar în Siberia.
Ceea ce le-ar permite să constituie acel stat evreiesc pe care-l
tot cer sioniţtii. D oar n-am de gând să le creez chiar eu Israelul.
— Cu toate că în Siberia...
Că în Siberia ar muri de foam e ţi defr ig ...
— Ba nu. Mi-a venit o idee.
L a drept vorbind, nu mie, lui Stalin.
— Ii vom deporta.
Stalin tocmai a deportat de pe Volga un milion de germani.
— Cu trenul.
I-a îngrămădit ca pe niţte animale în vagoane.
— Spre est, în Polonia.
E l i-a expediat în nordul Kazahstanului.
— Vom trimite jidanii în lagăre de concentrare. Acolo îi
vom selecţiona pe cei care pot munci şi pe cei care nu pot
munci.
Vom ucidefemeile, copiii ţi cea mai mare parte dintre bărbaţi.
— Era timpul să găsim o soluţie finală acestei probleme.
Exterminarea. O exterminare radicală. Definitivă.
— Dragă Himmler, pentru detaliile organizării, am toată
încrederea în tine.
îi împuţti, îi gazezi, îi arzi, faci ce vrei, numai eficient să fie.

383
 Himmler şi-a permis o sugestie:
— Consider că nu ar trebui să reluăm metoda camioanelor
cu gaz, ca aici, în Prusia Orientală, în 1940, pentru operaţiu­
nea de eutanasiere. Prezintă prea multe inconveniente. Sunt de
acord cu gazul, dar în instalaţii fixe.
— Da, da, fără îndoială, Himmler, fără îndoială.
Nu-mi pasă, nu vreau să ştiu, fa-ţi treaba şi lasă-mă-n pace.
Doar n-o să mă apuc acum să verific instalaţiile cebr carefa c cu­
răţenie. Personal decid marile linii de dezvoltare, n-o să-mi mân­
jesc tocmai eu mâinile.
— Consider că Zyklon B este gazul de care avem nevoie.
— Zyklon B?
Nu vreau să mi se vorbească despre gaz, din cauza lui era să-mi
pierd vederea în 1918. Aşa că am ărâtul ăsta să-şi facă treaba şi
să mă scutească de detalii. Ce cretin solemn!
— Am încredere absolută în tine, Himmler! Pentru mine
eşti un adevărat fiu spiritual.
Ia te uită! Lim axului i-au dat lacrimile! E emoţionat.
— Primele oraşe pe care le vom goli de jidani vor fi Berli­
nul, Viena şi Praga. După aceea, vom avea grijă de Franţa. Au
vrut jidanii război! Ei bine, acum vor plăti factura!
în sfârşit, voi putea remodela lumea. Sunt cel mai mare om al
acestui secol. Fie că vom câştiga sau vom pierde războiul, voi scăpa
lumea de jidani. M i se va mulţumi veacuri de-a rândul. A r f i o
prostie să nu mai mănânc nimic, când mi-e ofoam e de lup. Ce-ar
f i s-o oblig pe Blondi să devină vegetariană?
— Himmler, te rog, rade-ţi mustaţa, e ridicolă.
— Păi...
Himmler s-a oprit în ultima clipă. Fusese cât pe ce să zică:
„Păi, e ca a dumneavoastră, iubite Fiihrer.“

Adolf H. avea şi o viaţă secretă.

Pretindea că se ducea să se plimbe prin Alexanderplatz „pen­
tru a descoperi idei de chipuri11, dar, în realitate, sărea într-un

384
tramvai şi ieşea din Berlin, luând-o spre o suburbie îndepăr­
tată, jilavă şi împădurită.
Nu se simţea în stare să mărturisească faptul că se întâlnea
cu o femeie. Nici lui Sarah, bineînţeles, nici lui Heinrich. Lui
Neumann poate că i-ar fi făcut acea confidenţă, numai că acesta
petrecea atât de mult timp la Moscova, ca delegat al partidului
comunist german, încât rarele ocazii în care se vedeau nu lăsau
deloc timp pentru o discuţie atât de intimă. De altfel, cum
să-i fi spus? A dolf nu reuşea să-şi lămurească nici lui însuşi
sentimentul pe care-1 avea pentru ea.
— îmi tot povesteşti despre prietenii tăi, îi zicea aceasta,
dar lor nu le vorbeşti niciodată despre mine. Fiindcă ţi-e ruşine
cu mine?
— Nu.
— Atunci?
— într-o bună zi le voi povesti tuturor. Şi-n ziua aceea tu
vei fi mândria mea. Până atunci, eşti obiectul pudorii mele.
Iar ea râdea cu acel râs al ei dintotdeauna, un râs lipsit de
orice urmă de batjocură, semn al purei bucurii de a trăi. Care-i
era secretul? Lui Adolf îi era de-ajuns să petreacă un ceas lângă
ea pentru a se reîncărca de energie, de idei, de emoţii. Contac­
tul cu ea îl reîncălzea. îl spăla. îl întinerea. Plecând de la ea,
respira mai în voie. Până şi cerul părea mai puţin jos, mai pu­
ţin încărcat, mai luminos. Nu-şi lua decât noaptea la revedere
de la ea, când răsăreau stelele deasupra asfaltului periferiei.
într-o zi, Sarah a dat din întâmplare de o scrisoare în ate­
lier, a ajuns-o o bănuială şi a urmat pista. N u a mers până la
capăt cu filajul. După ce a verificat că era minţită, că Adolf nu
se plimba prin Alexanderplatz, ci mergea pe un drum cu care
părea obişnuit, a coborât din tramvai fără a fi văzută şi l-a aş­
teptat acasă.
A dolf a găsit-o pe Sarah plângând, rănită de trădarea lui.
Aşa că a trebuit să-i mărturisească adevărul: de mai mulţi ani
de zile se ducea de două sau de trei ori pe lună să o vadă pe sora
Lucia, fosta lui infirmieră din 1918, la ea la mănăstire.

385
 Secretarele lui Hitler nu mai rezistau, visând să evadeze de
fiecare dată când dictatorul le acorda câteva ore pentru somn.
— Până şi puşcăria trebuie să fie mai puţin solicitantă, zicea
Johanna, fiindcă gardienii respectă somnul prizonierilor.
— Şi pe urmă, îi întărea Christa spusele, mai schimbă şi ei
tovarăşii de celulă, mai vin unii noi, mai pleacă din cei vechi.
Tot într-o plimbare o ţin. Pe când aici, nimic.
In Bârlogul Lupului, buncărul din inima codrilor jilavi, ce­
nuşiu, lipsit de culori, împuţit de miasmele plictisului şi bo­
cancilor, clădire geometrică ale cărei rare ferestre nu dădeau
decât spre lumina palidă a nordului, nu era permis nici un chip
nou, nici o carte nouă, nici un disc nou, nici o idee nouă, nici
un punct de vedere personal. Hitler interzisese să se discute
despre politică sau despre război şi nu tolera decât conversaţiile
lipsite de importanţă, palavrele la ceai şi prăjituri. Dar despre
ce să mai fi vorbit după ce deplângeai penuria de tenori wagne-
rieni şi repetai că nici un dirijor nu-i ajungea nici la gleznă lui
Furtwăngler? Pe ce subiect să mai fi improvizat, din moment
ce-ţi erau tăiate legăturile cu lumea?
Trecuse iarna, iar bătălia cu URSS-ul fusese reluată. Numai
că frontul german, întins peste măsură, se menţinea cu greu.
Starea armatei se putea citi pe corpul lui Hitler, care ajun­
sese o adevărată hartă a războiului, regăsind ceva energie până
şi în cea mai mică victorie, fisurându-se şi buhăindu-se cu fie­
care retragere. Se deteriora cu fiecare zi care trecea. Aproape că
nu mai dormea. Şi, pentru a scăpa de insomnie, le hărţuia pe
Christa şi pe Johanna, care aveau de îndurat nopţi epuizante.
— O să vedeţi că vom înfrânge şi Rusia, şi Anglia, şi Statele
Unite, voi avea eu grijă de punctele slabe. Şi nu mă refer la ji­
danii pentru care am deschis toate acele... lagăre de muncă,
despre care ceilalţi vorbesc. Voi face să dispară bisericile creş­
tine, toate-toate, nu mai vreau să văd nici măcar un singur
crucifix în Germania. Ţin doar de o epocă revolută. După care
mă voi ocupa de problema alimentară, impunând vegetaria-

386
nismul, cel mai bun regim pentru sănătate. Păi, cum să absorbi
cadavre? E revoltător, nu-i aşa?
Christa şi Johanna se învăţaseră să caşte (ară să se observe,
o gimnastică secretă în spatele figurilor în aparenţă atente.
Ştiau pe de rost toate monologurile lui, îl auziseră mestecân-
du-le de o mie de ori şi de o mie de ori mai bine decât acum,
întrucât Fuhrerul, hărţuit, nu mai era în stare să se reîmpros­
păteze pentru a se dovedi sclipitor. Nu le mai debita decât pen­
tru a scăpa de spaimă.
— Medicamentul meu este vorbitul, le spunea doctorilor lui.
Ba e boala lui, îşi ziceau Christa şi Johanna buimace, cu
pleoapele umflate.
Nici muzică nu mai asculta. La începutul războiului, pen­
tru a se odihni, închidea ochii şi le cerea să-i pună câteva dis­
curi, mereu aceleaşi, simfoniile lui Beethoven, o selecţie Wagner
ori câteva lieduri ale lui Hugo Wolf. Christa şi Johanna sufe­
reau fiindcă el se limita întotdeauna la aceleaşi opere. Acum
regretau acele vremuri, întrucât cel puţin marea muzică avea
puterea de a fi mereu alta cu fiecare audiţie. Hider, nu. Nu mai
admitea nici măcar o faţă a unui disc pe şaptezeci şi opt de tu­
raţii şi nu mai făcea decât să monologheze în gol.
Vizitele Evei Braun erau rare. Hitler nu o suporta decât în
Bavaria, la Berghof. Când insistase să rămână în Bârlogul Lu­
pului, Hider o înjurase în public, fără menajamente, umilind-o,
făcând-o să plângă, mergând până la a-i arunca un teanc de
mărci, ca unei prostituate. Aşa că a plecat.
Christa şi Johanna o invidiau.
De altfel, îşi schimbaseră părerea despre Eva Braun. La în­
ceput fuseseră indignate că tânăra aceea încântătoare accepta
ca Hitler să se poarte atât de urât cu ea, fie el şi conducătorul
întregii Germanii. Acum înţelegeau că el refuza să trăiască
împreună cu Eva Braun, dar nici nu o lăsa să-şi refacă viaţa.
Ca şi ele, ajunsese prizoniera dictatorului. Nimeni nu-i putea
scăpa. Numai că, dacă tot erau sortite să fie victime, ambele
ar fi preferat să fie amantele batjocorite ale lui Hitler, fiindcă

387
Eva Braun se vedea foarte puţin cu el, pe când Christa şi Johanna
erau obligate să-l suporte zi şi noapte.
— Mi-e silă de fiinţa omenească, zicea Hitler. Fiinţa ome­
nească nu e decât o împuţită de bacterie cosmică.
— Sigur a stat o oră în faţa oglinzii, îi şoptea Johanna
Christei.
Şi amândouă izbucneau într-un râs interior, chiar dacă ră­
mâneau drepte în scaune, impecabile, cu lentilele ochelarilor
atent aşezate pe vârful nasului şi cu caietele de notiţe în mâini.
In noiembrie 1942, americanii au debarcat în Africa de
Nord, iar britanicii şi-au intensificat bombardamentele noc­
turne asupra Germaniei. Miinchen, Bremen, Diisseldorf au
suferit pagube serioase.
— Mi-a fost distrus cumva apartamentul din Miinchen? a
întrebat Hitler.
Christa nu ştia dacă trebuia să-i spună adevărul. Oare cum
avea să reacţioneze?
Hitler a bătut cu pumnul în masă şi a început să urle:
— Eşti surdă? Te-am întrebat dacă mi-a fost distrus apar­
tamentul din Miinchen.
— Da.
— Serios?
— A fost grav avariat.
Hitler a dat din cap satisfăcut, mângâindu-şi mustaţa.
— Cu-atât mai bine! Cu-atât mai bine! Germanii vor pri­
cepe că nici apartamentul meu nu e ferit. Ar fi dat rău. Sunt
încântat. încântat.
Christa a trecut în raport pagubele, numărul răniţilor şi al
morţilor. Numai că acele lucruri nu-1 interesau pe Hitler.
— In fond, aceste raiduri sunt excelente pentru moral. Le
permit miinchenezilor să înţeleagă că Germania e în război.
Impactul va fi salutar. Şi, oricum, tot ar fi trebuit dărâmate clă­
dirile acelea, după război, pentru a reface urbanismul. Uite cum
lucrează britanicii pentru noi.
în ziua aceea, Christa a înţeles că nebunia lui Hitler nu
provenea din cine ştie ce idei stranii, pline de ură ori excesive,

388
nici dintr-o hotărâre de neclintit, care ţine să ignore obstaco­
lele din realitate, ci, poate, dintr-o lipsă absolută de compasiune.

Sora Lucia venea în fiecare duminică la ei acasă.

Copiii o aşteptau cu nerăbdare, ca pe un cadou.
Plină de viaţă, veselă, răspunzându-le prompt şi surprin­
zător, râzând răsunător şi chicotind pe neaşteptate, îi fermeca
şi, mai ales, le dădea senzaţia unică de a fi alături de un adult
mai tânăr decât ei. Cu felul ei de a se mira, cu acea capacitate
rămasă intactă de a se lăsa fermecată ori indignată, cu lama tă­
ioasă a furiei, li se părea mult mai proaspătă decât ei înşişi, care,
la şcoală, în curte, împreună cu profesorii sau colegii, ba chiar
şi în familie, se obişnuiseră să se stăpânească şi să se comporte
adecvat.
La rândul ei, Sarah era mulţumită că rivala ei era aşa cum
era. Liniştită, la început, a descoperit ulterior bizara putere a
legăturii dintre Lucia şi Adolf. Gelozia a dat s-o ia din nou la
galop, până când o prietenă avea să-i spună:
— Doar n-o să fii geloasă pe o călugăriţă! Mai ales tu, o
evreică!
Ridicolul era un unguent eficient.
în sfârşit convinsă că nimeni nu dorea să i-1 fure pe Adolf,
a ajuns să suporte ciudata relaţie a bărbatului ei cu aceea care
îi salvase cândva viaţa, deşi nu-i pricepea substanţa.
Cât despre sora Lucia şi Adolf, aceştia chiar erau ultimii
care să ştie de ce se întâlneau.
— Nici măcar nu sunt sigur că pot crede în Dumnezeu,
spune Adolf.
— Nici măcar nu sunt convinsă că-mi plac picturile tale,
răspundea Lucia.
Şi izbucneau în râs.
— Vezi, continua Adolf, nici eu nu sunt singur că-mi plac
picturile mele.
— Nici eu nu sunt convinsă zi de zi de existenţa lui Dum ­
nezeu.

1H1)
 în după-amiezile de duminică, în ceasurile mohorâte, ne­
mişcate ori lente, în care adolescenţilor le vine să se sinucidă,
o lua în atelier sub pretextul de a-i examina nişte pânze, şi se
izolau acolo pentru a sta de vorbă.
— Nu sunt sigur de nimic. Nici că pictez bine, nici că fac
bine, nici că-mi iubesc aşa cum trebuie nevasta şi copiii.
— Cu atât mai bine! Certitudinile nasc cretini.
— Totuşi! Puţină încredere în mine, uneori, mi-ar permite
să merg mai departe.
— Mai departe decât alţii, Adolf, şi-atât.
— Totuşi! Dac-aş putea înceta cu îndoielile astea...
— Faptul că te îndoieşti tot timpul face din tine ceea ce eşti.
Un om cu care se poate sta de vorbă. Sigur că asta îţi dă un sen­
timent de nesiguranţă, numai că această nesiguranţă e respi­
raţia ta, viaţa ta, omenescul din tine. Dacă ai pune capăt acestui
disconfort, ai deveni un fanatic. Fanaticul unei cauze! Sau, mai
rău: propriul tău fanatic!
— Soră Lucia, tu nu ai certitudini?
— Nici una. Am credinţă, dar aceasta nu este o certitudine.
E doar o speranţă.
— Dar energie? N u ştiu pe nimeni care să aibă atâta câtă
ai tu.
într-o duminică, A dolf l-a invitat pe Heinrich să o cu­
noască pe sora Lucia. Era fericit să poată pune faţă în faţă
celelalte două fiinţe la care ţinea cel mai mult în afară de fami­
lia lui.
Heinrich s-a dovedit sclipitor, fermecător, pasionat. A găsit
calea de a o face pe sora Lucia să înţeleagă cum trebuia ad­
mirată pictura lui A dolf H. Şi-a surprins profesorul prin cu­
noştinţele de istorie sfântă şi de teologie şi, la căderea nopţii,
după ce a plecat, A dolf s-a întors spre sora Lucia, încă uluit
de clipele pe care le trăise.
— E minunat Heinrich, nu-i aşa? Un înger.
Sora Lucia s-a strâmbat intr-un fel pe care nu i-1 mai văzuse.
— El? El e diavolul.

390
 Noapte liniştită, noapte sfântă.
Familiile germane se apropiau cu emoţie de aparatele de
radio în noaptea aceea de 24 decembrie 1942. Femeile plân­
geau la gândul că vocea aceea care venea din cutia mare de lemn,
aşezată pe bufetul de lângă brad, era, poate, a fiului, a soţului,
a fratelui, a nepotului sau a logodnicului lor.
Postul de radio german transmitea din nou cântecele de pe
frontul de la Stalingrad. Corul soldaţilor germani se topea în
sunetul corului soldaţilor ruşi, armistiţiul de Crăciun unea cele
două armate care se înfruntau pe viaţă şi pe moarte de săptă­
mâni întregi, de-o parte şi de alta a Volgăi.
In pofida comunicatelor optimiste ale lui Goebbels, popu­
laţia era îngrijorată. Se şoptea că ruşii covârşiseră armata a şasea
prin număr, frig şi foame. Listele de morţi îngroşau săptămâ­
nal paginile ziarelor.
Totuşi, în seara aceea creştină care făcea duşmanii să simpa­
tizeze, familiile germane mai căpătaseră ceva speranţe: războiul
parcă nu era chiar atât de barbar, din moment ce vocile ruseşti
se uniseră cu cele nemţeşti, iar conflictul poate că avea să se în­
cheie în curând. In orice caz, în acea seară nu aveau să se mai
înregistreze morţi.
Din Bârlogul Lupului, în noaptea de cerneală a pădurii
prusace, Hitler asculta şi el cântecul dublu, armonios, pe care
i-1 arunca în urechi aparatul de radio, iesle de lumină în mijlo­
cul buncărului.
Christa şi Johanna îi citeau scrisorile deprimate pe care
subofiţerii de la Stalingrad le trimiteau celor apropiaţi şi pe
care Hitler ceruse să le deschidă el primul. Descoperind am­
ploarea grozăviei şi măcelului, înţelegea că urma să piardă bă­
tălia. Catastrofa era inevitabilă. Le-a ordonat secretarelor să
tacă pentru a asculta ultimele note profunde ale imnului Naş­
terii Domnului.
— Bună idee. Da, am făcut bine că am realizat montajul ăsta.
Fireşte, era vorba despre un trucaj.

391
 în noaptea aceea, la Stalingrad, nu a cântat nimeni şi încă
o mie trei sute de soldaţi şi-au mai găsit moartea.

— Taţi, de ce te uiţi aşa la mine?

Adolf şi-a-ntors privirea.
— încă de când eram mică, de fiecare dată ai părut surprins
uitându-te la mine.
— Da, dar acum pur şi simplu mă mir că nu mai eşti mică.
Enervată, Sophie şi-a strivit pensula de pânză. N u avea de­
cât treisprezece ani, dar deja îi refuza. Dacă încă nu ştia ce avea
de câştigat devenind adultă, bănuia ce avea de pierdut pără­
sind copilăria. Tatăl ei nu o mai lua pe umeri, nu-i mai masa
spatele la sculare, ezita să o îmbrăţişeze, n-o mai lăsa să se culce
lângă el pe sofaua acoperită cu chilimuri, unde se odihnea
după-amiezile, visând.
Adolf o contempla fermecat pe copila care-i devenea o străi­
nă. De ce of i ţinând misterul acesta? Sophie căpăta o nouă alură.
Aceasta nu se datora nici sânilor care dădeau elan torsului, nici
şoldurilor care se lărgeau, în timp ce talia urca, întinzând un
pântec admirabil, nici picioarelor care se lungeau interminabil.
Nu, misterul nu se datora numai lucrării obscure şi mecanice
a creşterii, numai obstinaţiei hormonilor, ci îl dobândea deve­
nind visătoare, tăcută, pradă unor gânduri nebănuite, unor ela­
nuri neobişnuite.
Sophie continua să picteze alături de tatăl ei, folosindu-se
de micul şevalet instalat în atelier pentru ea şi pentru Rem-
brandt. Picta cu uşurinţă, fiindcă-şi văzuse tatăl făcând dintot-
deauna asta şi-i plăcea să stea pe lângă el.
Heinrich a intrat roşu-n obraji, abia mai suflând.
— Extraordinar, a zis sprijinindu-se de peretele de sticlă,
în iunie trebuie să plecaţi la Paris.
— Poftim?!
Heinrich ţinuse să-şi plătească lecţiile din atelierul maestru­
lui îndeplinind funcţia de secretar al acestuia. Acum intrase
fluturând un plic care abia sosise.

392
 — La Grand Palais se organizează o expoziţie consacrată
Şcolii de la Paris. N u doar că faceţi parte din aceasta, dar Gale­
ria Marceau doreşte să profite de ocazie pentru a pune la punct,
la palatul Matignon, o retrospectivă a operei dumneavoastră.
— Poftim?!
A dolf părea înfuriat. Bucuroşi de veste, Heinrich şi Sophie
îl priveau fără a mai înţelege ceva.
— N u mă duc.
Şi-a aruncat paleta şi pânzele pe jos.
— Taţi, ce te-a apucat?!
— Sunt prea tânăr. N-am ajuns la vârsta retrospectivelor.
N u mă duc.

Bătălia pentru Stalingrad era pierdută.

După luni de luptă eroică, generalul von Paulus se predase.
Pe Hitler l-a apucat o criză de furie de o săptămână, un soi
de mânie care fie îl lăsa fără glas, fie îl făcea să urle prin tot Bâr­
logul Lupului.
— Imposibil! De ne-nţeles! De neiertat! Omul pe care l-am
făcut feldmareşal pe 30 ianuarie s-a predat pe 1 februarie. Şi
nu l-am făcut feldmareşal decât gândindu-mă că urma să moară
în luptă. Brav. Eroic. Decorasem un erou postum, nu un po­
tenţial trădător. Ce dezonoare! Un om care luptă de luni de zile
şi care, dintr-odată, se dă pe mâna bolşevicilor.
Unii dintre cei din jurul lui îşi spuneau că două sute de mii
de morţi şi o sută treizeci de mii de prizonieri erau îndeajuns
pentru a pricepe că bătălia era pierdută şi că generalul von Pau­
lus avusese dreptate să limiteze hemoragia. Bineînţeles, nimeni
nu şi-a spus părerea cu voce tare.
— Pentru mine, nu înfrângere a fost la Stalingrad, ci tră­
dare! Cât va mai ţine războiul, nimeni nu va mai fi numit
feldmareşal. Şi unde e acum Paulus ăsta? Intr-o puşcărie sovie­
tică, gata să fie devorat de şobolani. Cum poate să fie cineva
atât de laş? Un feldmareşal nu acceptă captivitatea, se sinu­
cide. Or, el nu doar că a renunţat, dar a mai şi rămas în viaţă!

393
M ânjind eroismul tuturor celorlalţi. Doar într-o clipă ar fi
putut să se elibereze de această mizerie şi să intre în eternitate,
în nemurirea naţională. Dar i s-a predat lui Stalin! Cum poate
face cineva aşa ceva? E o demenţă. Omul ăsta e complet lipsit
de voinţă...
Pentru el, al cărui corp se descompunea în fiecare zi câte
puţin, totul ţinea de voinţă şi numai de voinţă.
— Puterea voinţei! Asta creează un destin, o naţiune! Toată
viaţa am cunoscut crize care mi-au pus la încercare voinţa, dar
aceasta din urmă s-a dovedit mai puternică. Mi-aş fi putut oare
afirma vocaţia artistică fără voinţă? Aş fi putut supravieţui
războiului din 1914-1918 fără voinţă? Aş fi putut lua puterea
fără voinţă? M-aş fi putut menţine la putere fără voinţă?
Generalii germani au sânge de nap şi voinţă nici cât o balama
de uşă!
D e fapt, generalii aveau tot atâta voinţă cât el, dar nu de
acelaşi soi. La fel toţi ceilalţi germani. Toată ţara îl lăsa baltă
pe Hitler şi se-ntorcea împotriva lui, acuzându-1 că a târât-o
într-un război inutil, a cărui ieşire se anunţa o calamitate. Pe
zidurile oraşelor apăreau inscripţii de genul: „Hitler mincino­
sul", „Hitler asasinul". Se alcătuiau grupuri de rezistenţă, de­
seori apărute din mediile conservatoare sau creştine, unele
pregătind atentate împotriva Fuhrerului.
Hitler ştia şi se ferea de orice ieşire în public, mulţumin-
du-se să-şi convingă şi să-şi terorizeze apropiaţii. Umblau
zvonuri despre senilitatea lui precoce, despre accese de de­
menţă, despre faptul că, atunci când era contrazis, intra în ase­
menea crize, încât muşca din covor, curgându-i balele.
Pentru a amuţi bârfele defăimătoare, ministrul Propagan­
dei, Goebbels, i-a propus Fuhrerului să-şi facă apariţia pe
21 martie 1943, la Berlin. Ocazia ar fi fost Comemorarea
Eroilor. Pentru întâia oară după Stalingrad, Hitler avea să se
adreseze naţiunii. A încercat să scape pretextând că britanicii
vor profita pentru a lansa un raid aerian asupra Berlinului, însă
Goebbels l-a îmbărbătat, spunându-i că dacă poporului nu-i era
frică să se adune, nu trebuia să-i fie nici Fuhrerului.

394
 Ca de obicei, Hitler s-a pregătit foarte puţin, considerând
că inspiraţia îi va veni imediat ce va simţi că a subjugat mulţi­
mea dornică să-l asculte.
Şi-a adunat puterile pentru a urca la fel ca altădată, cu pas
vioi, la tribună, dar efortul şi-a spus cuvântul, aşa că a dat buz­
na ca un manechin dezarticulat, apucându-se de microfon cu
un gest care nu mai avea nimic atletic în el.
A început cu o diatribă antibolşevică. în ciuda membrilor
Gestapoului, răspândiţi prin public, mulţimea nu mai reac­
ţiona cu înflăcărarea şi fervoarea de altădată. Un lapsus l-a făcut
să confunde, fără să vrea, bolşevismul cu iudaismul. în minte
i-a venit imaginea unui disc zgâriat, care ar fi trebuit aruncat.
A încercat să se încurajeze, repetându-şi: „Nu, nu eşti un bătrân
propagandist" şi a început iarăşi să vorbească. Când însă a ajuns
la momentul în care ar fi trebuit să comemoreze victimele de
la Stalingrad, l-a apucat din nou un acces de ură împotriva ge­
neralului Paulus şi a renunţat la subiect. Apoi, când a fost ne­
cesar să evoce toţi morţii Germaniei încă de la începutul
războiului, nu s-a putut abţine să nu reducă jignitor cifrele,
provocând o linişte pătrunsă de neîncredere. în sfârşit, când a
trebuit să facă apel la trezirea flăcării din inimi, spre a nu se
pierde speranţa în victoria finală, a simţit cum discursul îl sle-
ieşte de puteri. Dintr-odată s-a trezit atât de izolat, de dezarmat,
încât nu a mai reuşit decât să tragă încă un semnal de alarmă
legat de conspiraţia evreiască mondială, după care a dispărut.
A doua zi, prin toată Germania s-a răspândit zvonul că nu
Hitler fusese acela care ţinuse discursul de la Berlin, transmis
de posturile de radio. Se pretindea că adevăratul Hitler, ţintuit
în casă de o depresie, îşi trimisese în loc o sosie.
Şi a căzut cu-adevărat la pat.

— Cum aşa? N u aveţi nici un A dolf H.? E u am trei în

salon.
— Numai de Adolf H. se vorbeşte la Paris.
— Familia Rothschild a organizat ieri o serată în cinstea lui.

395
 — Şi familia Weil va face acelaşi lucru luna viitoare.
— Deh, pictor la m odă...
— Ba face mai mult decât o simplă modă, draga mea,
fiindcă moda se demodează. O r el era stil.
— Bărbatul meu a cumpărat o pânză de-a lui, de mari di­
mensiuni, pentru casa noastră din Normandia. Am avut
noroc, pentru că pictează foarte puţin la aceste dimensiuni. Şi
niciodată nu ştii ce e mai bine să pui pe scările acestor clădiri
uriaşe.
— Dacă nu sunt indiscretă, cât a costat?
— Ce? Casa? E o moştenire.
— M ă refeream la tablou.
— Patru sute de mii de franci. Dar merită. Crede-mă. E
foarte scump, dar merită.
— T otuşi... Era de două ori mai puţin acum trei luni.
— Şi va fi de două mai mult peste trei luni. Cota lui Adolf
H. explodează. N u doar că pânzele lui sunt reuşite, suporta­
bile, nu prea crunte, dar reprezintă şi o investiţie.
— La drept vorbind, numele ăsta, Adolf H., e evreiesc ori
nemţesc?
— Amândouă, draga mea.
— Nu-i aşa că e incredibil numărul de artişti evrei şi ger­
mani care domină pictura din ziua de azi? Trăim în epoca
iudeo-germană.
— N u doar în pictură, scumpo, dar şi în muzică. Schon-
berg, Weill, Hindemith. Plus cei mai mari dirijori: Bruno
Walter, Otto Klemperer, Furtwăngler.
— Tu ce crezi, Furtwăngler e şi el evreu?
— Cu siguranţă.
— In orice caz, Adolf H. este, fără îndoială. Socrul lui nu
e altul decât Joseph Rubinstein, unul dintre stâlpii sionismului
din Germania.
— înţeleg!
— Cum adică: înţeleg?
— Cum am zis: înţeleg.

396
 — Da, dar parcă a fost ceva insinuant în tonul tău.
— Am zis înţeleg fiindcă abia acum am priceput ce legătură
are cu familia Rothschild.
— Ei, nici aşa. Pur şi simplu iubesc artiştii. In felul ăsta şi
Picasso e evreu.
— Şi ce, nu e?
— La recepţie la familia Rotschild ai fost?
— Bineînţeles.
— A şa... Şi cum e Adolf H. ăsta?
— Are nişte ochi albaştri foarte frumoşi. Nişte ochi care te
hipnotizează. în rest, e normal. Ba chiar banal. Ochii însă...
— Cu cine a venit?
— Cu un tânăr, o frumuseţe de băiat, un adevărat înger.
L-a prezentat ca pe elevul şi secretarul lui.
— Cine-1 crede! Evident e amantul lui.
— De ce spui asta?
— Fiindcă aşa sunt toţi artiştii. Nu ştiu nici unul care să aibă
o viată normală.
>

— Ei, baţi câmpii! Dac-o luăm aşa, şi Picasso o fi fiind

homosexual.
— Păi, cum adică, Picasso nu e homosexual?

— Iubite Fuhrer, trebuie să vă arătaţi mulţimii.

— Nu.
— Poporul are nevoie de prezenţa dumneavoastră.
— Nu. Nu mă arăt decât după victorii. Fără triumf, n-am
chef să vorbesc. Şi uite că nu mai am ocazia, din cauza nulită­
ţilor ăstora de generali ai mei. Nu, nu şi nu.
— Ca ministru al Propagandei, am nevoie de inegalabila
dumneavoastră prezenţă. Trebuie să facem filme, fotografii.
De exemplu, ar fi necesar să vizitaţi oraşele şi regiunile care au
avut de suferit din cauza raidurilor aeriene.
— Poftim? Vrei să mă imortalizezi pe peliculă în mijlocul
ruinelor? Să recunosc pagubele? Ai înnebunit?

397
 — Populaţia ar primi lucrul acesta foarte bine, ar avea sen­
zaţia că-i împărtăşiţi suferinţele. Aţi putea face şi răniţilor o
vizită. Toate acestea v-ar demonstra compasiunea.
— Compasiune? N u fi ridicol.
— N u putem neglija prea multă vreme poporul. în defi­
nitiv, el este sufletul efortului nostru de război.
— M ă laşi? Numai eu fac toată treaba. îm i ruinez sănătatea
pentru a ne menţine obiectivele. Abia de mai dorm trei ore pe
noapte.
La acest capitol, sclivisitul Goebbels nu-şi putea contrazice
şeful: îţi venea greu şi să te uiţi la Hitler. încordat, congestio­
nat, cu părul albit, cu ochii umflaţi, cu spinarea gârbovită,
uneori îşi căuta din greu cuvintele, în timp ce braţul stâng îi
tremura fără a-1 fi putut controla. Renunţase la stilul lui de viaţă
lipsit de griji, stil de diletant, alcătuit din nopţi şi sieste nesfâr­
şite, din destinderi zilnice în faţa filmelor proiectate în sala
personală, din discuţii despre arta modernă şi clipe de exaltare
petrecute visând în preajma machetelor arhitecturale. D e când
războiul se împotmolise şi luase decizia de a comanda singur
toate operaţiunile, se transformase într-un călău obsedat de
muncă, lucru care îl făcea neproductiv. Numai că nu ieşea nimic
din abuzul lui de gândire. Tensiunea mentală permanentă îl
distrugea, chiar dacă nu voia să recunoască. Hitler nu înţelegea
să-şi recunoască limitele, nu dorea să afle că nu strălucea decât
la tribună şi nu era eficient decât în exercitarea agresivităţii. N u
era decât un distrugător amator. Nici vorbă să fi fost un profe­
sionist care să ştie să apere ceva.
— Poporul german are nevoie de nişte semne din partea
dumneavoastră. îi lipsiţi.
— Ajunge! Poporul ăsta german mă calcă pe nervi. N u e
la înălţimea situaţiei. M ă întreb chiar dacă mă merită.
— Trebuie înţeles c ă ...
— Nu! Secretul reuşitei ţine de voinţă. Iar voinţa mea nu
se va pleca niciodată. Ştiu că anumiţi germani ar vrea să nego­
ciem pacea. Nici nu se pune problema. Vom lupta cu înver­
şunare! într-un război total! Fără a capitula! Unii germani nu

398
au înţeles încă virtuţile intoleranţei. Atunci să se uite la na­
tură! N u există nici urmă de toleranţă, nici în regnul animal,
nici în cel vegetal: viaţa distruge tot ceea ce este incapabil să
trăiască. Trebuie să rezistăm fără dovezi de slăbiciune. Victoria
sau neantul. Totul sau nimic. Cât am trăit nu am capitulat
niciodată. M-am construit de unul singur, plecând de la ni­
mic, m-auzi?, de unul singur, plecând de la nimic. Pentru mine
nu e nimic nou în situaţia în care ne aflăm. Am văzut şi lucruri
mai rele de-atât. Mi-am urmărit obiectivul cu fanatism, fiindcă,
ştii bine, dragul meu Goebbels, doar fanatismul contează, doar
fanatismul salvează. Fără fanatism, nimic măreţ nu poate fi
realizat pe acest pământ.
— Bineînţeles, d ar...
— Ascultă-mă bine, Goebbels: dacă poporul german se va
dovedi slab, nu va merita nimic altceva decât să fie distrus de
un popor mai tare. Şi atunci nu va merita compasiune. în orice
caz, nu din partea mea.
Hitler i-a făcut semn să iasă minusculului şi elegantului
Goebbels. Când acesta a ajuns în prag, l-a oprit întrebându-1
ce-i mai fac copiii. Goebbels i-a spus pe scurt că toţi cei şase
copii ai lui o duceau bine. Dintr-odată fermecător, Hitler a
insistat să primească amănunte despre fiecare. Tim p de două­
zeci de minute, Goebbels a înşirat poveşti care păreau să-l
încânte pe Fiihrer, după care a plecat liniştit, flatat că acesta
dovedea atâta afecţiune în asemenea ceasuri grele.
Hitler s-a dus la căţeaua lui, Blondi, care l-a copleşit cu de­
monstraţii de bucurie, şi i-a relatat veştile despre micuţii Goeb­
bels. Adora acei copii pe care, în conversaţiile lui cu Blondi, îi
numea micii „H “, considerându-i un fel de anexe mai tinere
ale lui însuşi. Idolatrizându-1, Goebbels îşi numise copiii Helga,
Hilde, Hellmut, Holde, Hedda şi Heide, în aşa fel încât să
ilustreze de şase ori la rând iniţiala venerată a lui Hitler.
Fiihrerul l-a primit apoi pe Himmler, pe care tocmai îl nu­
mise ministru de interne al Reichului, sarcină de care limaxul
se achita foarte bine. A constatat că-şi redusese mustaţa la două
linii verticale, dar că nu se putuse hotărî să o radă. Poate că era

399
eficient totuşi pentru prestigiul, ba chiar pentru autoritatea lui
Himmler în faţa subalternilor, să poarte fie şi numai o umbră
a mustăţii hitleriste.
— Himmler, mă îngrijorează Germania. Poporul are mo­
ralul foarte scăzut, iar stafida asta de Goebbels, cu tot cu Pro­
paganda lui, nu pare în stare să-l mai revigoreze. Aşa că o să
salvezi tu situaţia.
— Ce am de făcut?
în zilele care au urmat, Himmler a adunat la Posen toţi şe­
fii SS, apoi diverşi conducători ai Reichului. Cu care ocazie
le-a pus brutal în faţă realitatea privitoare la trenurile care
plecau pline cu evrei şi se întorceau goale, mărturisindu-le ade­
văratul statut al lagărelor morţii.
— Prin programul de exterminare a jidanilor din Europa,
realizăm o pagină glorioasă a istoriei noastre, una cum nu s-a
mai scris şi nici nu se va mai scrie. Avem dreptul moral şi mai
ales datoria faţă de poporul nostru să distrugem această rasă
care vrea să ne distrugă ea pe noi. Am exterminat radical ba-
cilul jidănesc, care ne-ar fi putut îmbolnăvi şi ucide. Hitler va
rămâne în istorie precum Robert Koch, omul care a eradicat
tuberculoza, iar mândria noastră, a tuturor, va fi că i-am fost
infirmieri.
S-a întors să-i raporteze lui Hitler, iar acesta şi-a frecat mul­
ţumit mâinile.
— Aşa. Acum sunt compromişi cu toţii. Ştiu destul pentru
a nu dori să afle mai mult.
S-a apropiat de fereastra dincolo de care soarele apunea în
nuanţe puternice de roşu.
— Toţi conducătorii germani au, de acum, degetul prins
în angrenaj. Au căzut în capcană. N u doar că-şi vor ţine gura,
dar vor fi obligaţi să meargă până la capăt.
în încăperea prost încălzită s-a aşternut tăcerea.
Extrem de calm, Hitler a adăugat pentru întâia dată o con­
statare lipsită de orice grandilocvenţă:
— De-acum, toate punţile sunt tăiate în spatele nostru.

400
 — La Ritz, vă rog.
Adolf H. a intrat mult prea uşor în taxi. La drept vorbind,
s-a prăbuşit, fiindcă băuse prea mult.
Parisul îl sărbătorea. Toată lumea se dădea în vânt după
picturile lui şi se simţea foarte onorată că artistul locuise o vre­
me în Franţa. Bizar reviriment. Jurnaliştii şi personajele mon­
dene se interesau acum şi de cele mai neînsemnate detalii ale
vieţii sale pariziene din anii douăzeci - pe ce străzi umbla, ce
interesant!, prin ce apartamente, bistrouri, restaurante - , pe
când la vremea aceea i se întorcea spatele, iar el, un străin fără
venit fix, avea greutăţi enorme pentru a găsi o locuinţă sau un
credit cât de mic la vreun magazin alimentar. In seara aceea se
întorcea la Ritz, unde galeristul lui, recunoscător în faţa ex­
ploziei preţurilor cu care îi vindea pânzele, îi mai plătise încă
o săptămână apartamentul.
La R itz... Când sosise la Paris, în 1919, trăsese într-un ho­
tel dubios, cu camere strâmte şi înalte, hotelul Eclair, din apro­
piere de Gara de Est. Acolo, între toaletele de pe palier, ale căror
ferestre sparte lăsau vântul îngheţat să le degere fesele, ascul­
tând acel du-te-vino al curvelor şi al clienţilor pe scara scârţâitoare
şi pe covoarele mucegăite şi niciodată spălate, împărţise cu
Neumann o încăpere minusculă şi fusese fericit. Acum, când
le putea oferi un întreg apartament lui Heinrich şi Sophiei, care
veniseră cu el, un apartament cu stucaturi aurite, cristaluri, şam­
panie şi canapele în care te afundai, vedea şi faţa bogată a ora­
şului şi tot fericit era.
Doar că fericirea nu mai avea acelaşi gust.
Resimţea cu amărăciune cum trecea timpul. Adolf H. cuce­
rise pentru puţin timp Parisul, înainte să moară Unşpe şi criza
economică să facă ravagii. Acum îl recucerea, lucru care nu-i
spunea cine ştie ce, cu excepţia sentimentului că îmbătrânise şi
că cei care, cu zece ani în urmă, nici nu-1 băgau în seamă, iar acum
strigau peste tot că era un geniu, nu erau decât nişte persoane
care reacţionau după cum bătea vântul şi ale căror judecăţi de
valoare nu însemnau nimic mai mult decât larma pe care o

401
făceau. Totul era fulgerător, sub imperiul clipei. Ca beţia după
un vin bun. Nimic mai mult. Se purta atât de dur cu aceia care-1
lăudau, încât avea chiar mustrări de conştiinţă. Pentru a se decul-
pabiliza, şi-a ocupat sejurul parizian încercând să-l focă cunoscut
pe Heinrich. Accepta întâlniri inutile pentru a vorbi despre
Heinrich, se vedea cu galerişti pe care încerca să-i determine să
se ocupe de Heinrich, nu ieşea în oraş decât pentru a-1 prezenta
pe Heinrich, ştiind că aceia cărora li se adresa ar fi fost mai uşor
de convins de frumuseţea şi de farmecul acestuia decât de exa­
minarea superficială a tablourilor din care oricum nu pricepeau
niciodată nimic.
Heinrich se făcea plăcut la Paris, lucru care pe A dolf îl
bucura. Avea senzaţia că-i dăruise oraşul la împlinirea a două­
zeci şi cinci de ani. De acum erau asigurate legături serioase
cu profesionişti ai artei. Heinrich nu trebuia decât să picteze.
într-un fel, Heinrich e puţin ţi fiu l meu, fiu l meu într-ale pictu­
rii, din moment ce Rembrandt e talentat la matematică, iar Sophie
încă îţi caută calea. Aţadar, e rezultatulpaternităţii mele de pic­
tor. Generozitatea lui Adolf era si modalitatea lui de a trece
t

peste durerea pe care o simte orice artist la apariţia unui geniu

extrem de tânăr. A dolf se simţea depăşit într-o asemenea mă­
sură de harul lui Heinrich, încât nu reuşea să-şi mai găsească
locul decât ca maestru şi mentor al celui mai mare pictor al
celei de-a doua jumătăţi a secolului.
— Am ajuns, prinţule, face patruzeci de franci.
A dolf n-a comentat preţul enorm anunţat de taximetrist,
fiindcă îi era ruşine să se tocmească pentru suma respectivă
chiar în faţa portarilor de la Ritz.
Aşa că a plătit şi a urcat în apartament. Personal luase camera
principală, Sophie pe cea de-a doua şi găsiseră şi pentru Hein­
rich o mansardă foarte drăguţă.
Adolf s-a dezbrăcat, a rămas îndelung sub duşul călduţ pen­
tru a se spăla de beţie, după care şi-a pus pijamaua de mătase.
Trecând prin faţa dormitorului Sophiei, a observat că înă­
untru era lumină şi a bombănit din reflex de tată care face eco­
nomie, gândindu-se că iar a adormit fără a stinge lampa.

402
 A împins uşa şi l-a descoperit în patul vraişte pe Heinrich
gol ţinând-o în braţe pe Sophie, goală şi ea.
Auzind uşa, au deschis amândoi ochii, uitându-se îngroziţi
la Adolf.

Cei doi dictatori se aşezaseră pe nişte ruine fumegânde.

Printre rămăşiţe, Hitler dăduse de o cutie care nu fusese sfă­
râmată de explozie. Mussolini se lăsase pe o bârnă, ultim rest
al şarpantei.
Cenuşa încă mai zbura rătăcită, incoerentă prin clădirea des­
picată, iar Paul Schmidt, translatorul, verifica speriat dacă nu
cumva printre bucăţile de birouri şi scaune, printre cioburi şi
bucăţi de perete, printre fâşiile de îmbrăcăminte pătate de
sânge nu mai rămăsese vreo sursă de pericol.
în jurul lor, pădurea sinistră din aceste locuri de margine
trimitea spre ei valuri de ceaţă şi rafale îngheţate de vânt.
Cu părul înroşit, cu braţul bandajat, Hider, extrem de calm,
surâzând, arăta resturile din ceea ce fusese sala lui de confe­
rinţe.
— Vezi? Eram adineauri aici, aplecat deasupra mesei pen­
tru a studia harta aeriană, când am zărit, o fracţiune de se­
cundă, o flacără albastră şi galbenă. A urmat o explozie teribilă.
M-am trezit într-un nor de fum negru, gros, ca un vârtej. Şi
cu o ploaie de cioburi şi de ţăndări de lemn. Trosnea totul din
toate părţile. Eram douăzeci şi patru. Când s-a mai împrăştiat
fumul, am văzut siluete care se agitau, haine şi păr care luaseră
foc. Am verificat dacă eram întreg şi dacă puteam să mă mişc.
Aveam cioburi înfipte în braţe şi-n picioare, dar nimic mai mult.
Mergând spre ieşire, m-am împiedicat de nişte corpuri. Unii
dintre colaboratorii mei muriseră, alţii erau grav răniţi. Când
am ajuns afară, generalul Keitel s-a repezit la mine, m-a strâns
în braţe şi-a strigat: „Trăiţi, trăiţi, iubite Fuhrer!“ Plângea cu
lacrimi fierbinţi, viteazul Keitel.
Hitler s-a oprit pentru a lăcrima puţin, mai impresionat de
emoţia generalului decât de norocul pe care îl avusese. Cu

403
puţină întârziere, din cauza traducătorului, Mussolini a reuşit
şi el să-şi ia un aer înduioşat.
— Schmidt, câţi răniţi grav avem? a strigat Hitler.
— Unsprezece.
— Câţi? a urlat Fiihrerul.
— Unsprezece.
— Vezi, Mussolini? Unsprezece grav răniţi, foarte grav
răniţi, care cu siguranţă vor muri în orele următoare.
O afirma răspicat, mândru, de parcă ar fi fost vorba despre
o victorie personală.
— Stenograful dumneavoastră, Berger, a murit în ambu­
lanţă.
— Cine?
— Berger.
— Aba, vezi? s-a răstit Hitler, întorcându-se satisfăcut către
Mussolini.
— Colonelului Brandt nu i se mai dau decât câteva ceasuri,
a strigat traducătorul cât îl ţinea gura.
— Aha!
Hitler era încântat. Cu cât i se prezentau mai amănunţit di­
mensiunile carnajului, cu atât se simţea mai mândru că supra-
vieţuise. Hecatomba sublinia statutul lui excepţional.
Mussolini, îmbătrânit, slăbit, blazat, epuizat, neştiind foarte
bine ce căuta acolo, dat jos de la putere de poporul italian, în­
temniţat, eliberat de Hitler, menţinut la putere de germani în
fruntea micii republici de la Salo, din nordul Italiei, l-a între­
bat pe traducător de ce tot vocifera Hitler.
— Fiihrerul are timpanele fisurate de explozie.
— Şi ştie?
— Nimeni nu îndrăzneşte să-i spună.
Mussolini a dat din cap. In nici un caz nu avea să rişte aşa
ceva tocmai el.
D upă mişcările buzelor, Hitler a realizat că Mussolini şi
Schmidt stăteau de vorbă.
— Ce te-a apucat, Schmidt? Ai discuţii personale cu Ducele?!

404
 — I-am dat veşti liniştitoare despre sănătatea dumneavoas­
tră, iubite Fiihrer, a trâmbiţat Schmidt.
— Mă simt foarte bine, minunat aş putea zice, doar câteva
zgârieturi...
S-a ridicat şi s-a învârtit mândru, pentru a-şi dovedi forma
bună în care se afla. Ai fi zis că renăscuse.
Mussolini a observat că ochii lui Hitler alunecau parcă spre
dreapta. De altfel, întreg trupul i se apleca în acea parte.
— Fără îndoială i-a fost afectată urechea internă, i-a spus
Mussolini, gânditor, lui Schmidt.
— Ce-a zis? a ţipat Flitler.
— Că sunteţi într-o formă excelentă.
Hitler a zâmbit.
— Dragul meu Duce, atentatul acesta m-a întinerit. Dove­
deşte că providenţa veghează asupra mea şi că mă va apăra
până când îmi voi încheia misiunea. Trebuie să ne păstrăm
moralul de neclintit, în pofida greutăţilor temporare prin care
trecem. Aliaţii sunt cu mult mai divizaţi decât se spune şi nu
cred că înţelegerea dintre ei va mai ţine mult. Cum ar putea
Anglia şi Statele Unite să rămână solidare cu Uniunea So­
vietică? Liberalii cu bolşevicii? Vor înţelege în curând în ce
situaţie se află.
>

Mussolini era cât pe ce să-i reamintească lui Hitler că şi el

a fost aliat pentru câteva luni cu Stalin. Dar a tăcut.
— Germania a suferit câteva lovituri în est, americanii au
debarcat în Franţa, dar vom rezista. Am fost urmat foarte prost
de generali şi comandanţi care nu-şi meritau posturile, dar
sunt pe cale să iau din nou frâiele în mână. Dovada? Ştii pe cine
suspectez pentru atentatul ăsta? Pe colonelul Claus Schenk,
G raf von Stauffenberg. A plecat de aici cu o jumătate de ceas
înaintea exploziei şi a fugit cu automobilul. Armata! Mereu
armata! Am primit câteva lovituri fie din cauza incompetenţei
militarilor, fie a trădării lor. Am însă mare încredere în viitor.
Dar, ia zi, mi-ai văzut pantalonii?
— Poftim?
— Schmidt, arată-i Ducelui pantalonii mei.

405
 Extrem de jenat, Paul Schmidt a scos dintr-un sac panta­
lonii rupţi pe care Hitler îi purtase în momentul atentatului.
I-a desfăcut, i-a întins şi i-a expus în faţa Ducelui, care a fost
nevoit să se minuneze de fiecare gaură sau ruptură.
— Admirabil, nu-i aşa? i-a zbierat Hitler în ureche lui
Mussolini.
Italianul l-a aprobat cu mină de fin cunoscător, de parcă ar
fi cântărit calităţile unei arme noi.
— Şi dacă mi-ai vedea lenjeria intimă! a mai urlat Hitler.
L-a luat de braţ pe Duce, pentru a se întoarce în buncăr.
Noroiul li se lipea de picioare, iar Mussolini îl susţinea pe
Hider, care, fără să-şi fi dat seama, se lăsa cu toată greutatea pe el.
— Da, dragul meu Duce, voinţa ne-a fost supusă câtorva
încercări, dar vom învinge. Aştept cu nerăbdare nişte arme
miraculoase, care vor ieşi în curând din uzinele mele. Profe­
sorul Willy Messerschmitt a pus la punct un avion cu reacţie
care va putea ajunge până la opt sute de kilometri pe oră şi va
sfărâma aparatele de zbor inamice. Cea mai grozavă însă va fi
racheta A4, o rachetă de lungă distanţă, pusă la punct de ge­
nialul von Braun, care ne va permite, utilizând programul
Kuschkern, să distrugem în totalitate Londra. Ai spus ceva?
— Nimic.
— Poftim?
— Formidabil!
— Da, formidabil. Uimitor. Decisiv. Churchill se va prăji
în curând ca un pui la frigare.
Mussolini a oftat, gata să-şi piardă răbdarea, extenuat de
greutatea celui de lângă el şi asurzit de urletele acestuia.
— Mussolini, te iubesc şi te admir. Dacă nu te-aş fi avut
pe tine drept exemplu, poate că nu aş fi asaltat Germania. Fără
Mussolini, Hitler nu ar fi existat.
— După care, nici Mussolini fără Hitler, a răcnit Ducele
gândindu-se cu tristeţe la puterea lui minusculă, menţinută
artificial de nemţi.
— Ha, ha, tare haios. Tare, tare haios. N-o ştiam. Chiar tare
haios. Chestia asta mă duce cu gândul că-n ’3 1, la Miinchen...

406
 Mussolini nu a aflat niciodată la ce se gândise Hitler. L-a
lăsat să urle mai să-i crape venele gâtului, fără a mai încerca să
formuleze un răspuns. S-au poticnit încă de vreo cincisprezece
ori până au ajuns lângă automobile.
Afectuos, inepuizabil, Hitler l-a condus până la gară, până
pe peron, până la uşa vagonului. Fatalist, Mussolini se gândea
la iubita lui şi la ce urma să mănânce seara, în tren. Fără să-i
mai dea nici o atenţie colegului într-ale dictaturii. In definitiv,
Hitler nu avusese niciodată nevoie să fie ascultat pentru a vorbi
şi surd era de mai mulţi ani.

„Dragă soră Lucia,

Trădarea este o lumină crudă care îşi trimite realitatea către
tot ceea ce luminează. Poate că este unica lumină adevărată...
De când am descoperit, în seara aceea groaznică, faptul că
Heinrich se culcă cu fata mea, care nu are decât treisprezece ani,
îl văd aşa cum este. Şi e de nesuportat.
Odată ce mi-am revenit din surpriză, l-am apucat pe Hein­
rich aşa gol cum era şi l-am târât în salon.
— Acoperă-te şi explică-mi.
A pus mâna pe un pled, şi l-a tras în jurul şoldurilor şi mi
s-a adresat cu un zâmbet arţăgos.
— N-am nimic de spus.
— Explică-mi! Cum i-ai putut face Sophiei aşa ceva?
A izbucnit în râs.
— în cel mai simplu mod din lume.
— Nu are decât treisprezece ani.
— Şi? N-am obligat-o. E îndrăgostită de mine.
— Imposibil.
— Dar ce credeţi? Duceţi-vă şi întrebaţi-o. N-am obli­
gat-o. Nici o clipă. Ba chiar mi-a luat ceva timp până am ce­
dat. întrebaţi-o.
— Imposibil.
— De ce? Aţi fi preferat un viol?

407
 Dintr-un salt, s-a întins pe canapea, nepăsător, indiferent,
sarcastic. Nici măcar nu-mi înţelegea deznădejdea.
— Heinrich, cum mi-ai putut face aţa ceva? Tocmai mie?
— Dumneavoastră şi ea sunteţi două persoane diferite. Nu
văd legătura.
— Heinrich, e fata mea, am o răspundere, o protejez. Şi tu,
care eşti precum fiul meu, mi-am închipuit că-mi eşti prieten,
credeam că şi tu o protejezi.
Am aşteptat. I-am lăsat timp să conştientizeze, să-i fie ru­
şine, să regrete, să-şi ceară iertare. După zece minute, a sărit
în picioare, s-a uitat la mine nerăbdător, dacă nu cumva iritat,
şi m-a întrebat fără vreo nuanţă în glas:
— Gata? Mi-e groază de scene din astea. Urc la mine în
cameră să fac un duş.
Şi a ieşit.
Abia în clipa aceea am înţeles.
Heinrich e lipsit de orice fel de valoare morală, de orice sen­
timent. A facut-o cu o puştoaică doar fiindcă simţea nevoia şi
a vrut-o şi ea. Fără a conta nimic altceva pentru el.
M-am dus la Sophie, care stătea în pat şi plângea. Am dat
s-o iau în braţe ca s-o liniştesc, să vadă cât ţin la ea, dar s-a
încordat şi s-a tras la celălalt capăt al patului. Nu mai suporta
decât îmbrăţişările lui Heinrich!
Am încercat să stau de vorbă cu ea şi am priceput ce reuşise
să facă acel demon. Da, îl iubea. De altfel, toată lumea îl iubea
în familia mea, inclusiv şi în primul rând eu, tatăl ei, care l-am
impus tuturor celorlalţi. Cu ce era ea vinovată? Heinrich era
un băiat frumos, iar eu afirmasem că era un geniu. Şi-atunci?
— Şi-atunci nu trăieşti aceeaşi stare cu-a lui, draga mea.
Tu îl iubeşti, însă el nu te iubeşte.
— Cum poţi să spui aşa ceva? Sau poate că nu pot fi eu iu­
bită, asta e!
— Ba da, poţi fi iubită. Şi eu te iubesc, şi mama ta, şi Rem-
brandt, şi Lucia, şi atâţia alţii pe care-i cunoşti şi încă mulţi care
vor urma, nu însă şi Heinrich.

408
 — De ce?
— Fiindcă Heinrich este un monstru. Un animal hrăpăreţ,
interesat, care nu se ia decât după propriile lui dorinţe, fără nici
o barieră morală, iară simţul prieteniei, incapabil să iubească.
— Te detest. Spui asta fiindcă eşti gelos.
Dragă Lucia, te scutesc de restul acelei nopţi. Sophie nu voia
să recunoască în Heinrich decât pe acel Făt-Frumos, iar eu,
care gândisem la fel ca ea, cum oare aş fi putut să o conving
de contrariu?
A doua zi, Heinrich a dispărut. Fără nici o explicaţie. Din­
tre toate darurile pe care mi le-a făcut, acest gest brutal a fost
cel pentru care îi mulţumesc cel mai mult, fiindcă mi-a permis
să o conving pe Sophie că aveam dreptate. De atunci, e ca
rătăcită.
Am aflat că Heinrich locuieşte pe la mai multe persoane -
o americancă miliardară, sensibilă la farmecele efebilor, un bă­
trân galerist celibatar, din aceleaşi motive, un tânăr cuplu de
jurnalişti de la Le Figaro care ţin să-l lanseze etc. - şi că frec­
ventează locurile în care eu l-am prezentat şi pe unde aruncă
în mine cu toate mizeriile posibile. Conform versiunii pe care
o prezintă, a fost nevoit să fugă întrucât nu mai suportam să
fiu covârşit de geniul lui, întrucât prin intermediul lui price­
pusem că nu sunt altceva decât un suprarealist de mâna a zecea
şi, în schimbul lecţiilor şi al serviciilor pe care i le-am făcut, îl
obligam să plătească un preţ enorm, adică îl forţam să se în­
soare cu fata mea. Nu-ţi mai repet cum îndrăzneşte, ajuns în
acest punct al poveştii, să pună tot soiul de murdării pe seama
Sophiei, fiindcă este atât de mizerabil, încât nici măcar nu pot
să mă gândesc la spusele lui fără să-mi vină să-l iau la bătaie.
Dragă Lucia, cum îţi explici ce a făcut Cain? Dar sărutul lui
Iuda? Trădătorul mă face să-mi pierd cumpătul şi să nu mai
ştiu pe ce lume mă aflu. Prăbuşit de durere, încerc totuşi să
găsesc o logică a comportamentului lui Heinrich. Vreau să în­
ţeleg. Să înţeleg nu pentru a justifica. Să înţeleg nu pentru a
nu mai condamna. Să înţeleg pentru a suferi mai puţin. Răul

409
este un mister mai profund decât binele, întrucât în bine există
lumină, dinamism, afirmarea vieţii. Cum se poate alege un
lucru obscur?
Credinciosul şi dezorientatul tău Adolf H .“

De acum, ruşii ajunseseră la porţile Berlinului.

Din Cancelaria Reichului se auzea huruitul continuu al
tirurilor.
Avioanele englezeşti bombardau fără încetare oraşul. în
ceasurile în care era redată doar soarelui şi tăcerii, capitala nu
mai semăna decât cu antrepozitul vechi, plin cu decoruri, al
unei opere de provincie: din imobilele înalte şi mândre nu mai
rămăseseră decât bucăţi sfărâmate, faţade sau câte un perete
acoperit cu diferite tapete, după etajele care mai rezistaseră,
fără măcar un singur planşeu întreg; ţăndări de viaţă intimă
spânzurau ici şi colo, atârnând în gol, ba un lavabou, ba un
cuier, ba o măsuţă de toaletă ţinându-se disperată-n şuruburi,
ba un tablou al înaintaşilor care, de acum, rămăseseră fără des­
cendenţi. Deasupra molozului şi mormanelor de resturi, nu
se mai vedeau decât accesoriile unor existenţe întrerupte. Bom­
bele păreau a fi pătruns prin efracţie, operând ca nişte tâlhari,
lăsând în urmă iz arhaic de ja f şi de violuri colective.
Hitler nu mai trăia decât sub pământ.
întors la Berlin - unde altundeva s-ar fi putut duce, din mo­
ment ce laţul se strângea? ruşii înaintau în est, aliaţii în vest -,
nu mai găsise decât ruinele palatului neobaroc care folosise
drept Cancelarie încă de pe vremea lui Bismarck şi doar câţiva
pereţi din noua Cancelarie concepută de Speer, apartamentele
fiindu-i distruse de bombele incendiare. Drept urmare, a optat
pentru buncăr, un adăpost antiaerian construit în 1943, în
grădinile Cancelariei, un labirint daustrofob din beton gros,
în care se ajungea după ce se trecea printr-o succesiune de scări
obositoare, muşuroi de cârtiţă prevăzut cu un sistem de ilumi­
nare zgârcit şi pâlpâitor, care funcţiona datorită unui grup elec­
trogen diesel ce împuţea coridoarele prea puţin încălzite şi care

410
se aeriseau greu, un soi de mormânt în care Fiihrerul intrase
de viu.
— Nici nu vreau să aud de soluţie politică, de negocieri. Nu
voi capitula. Voi lupta atâta timp cât va mai exista un singur
soldat. Iar când ultimul soldat mă va lăsa baltă, îmi voi trage un
glonţ în cap. Prin mine însumi apăr Germania de un armistiţiu
rusinos. Prin mine însumi feresc Germania de catastrofa.
i

Cea mai mare parte dintre germani însă gândeau exact

invers: prin sine însuşi, Hitler îi ţâra către apocalipsă. Un om
politic preocupat de sănătatea poporului lui, a oraşelor şi a in­
stalaţiilor industriale ar fi negociat deja pentru a opri distru­
gerea, ar fi luat ruşinea asupra lui şi ar fi evitat moartea altor
mii de civili şi militari.
Hitler îi ordonase lui Speer să distrugă podurile, autostră­
zile şi complexele industriale. Duşmanul nu trebuia să pună
mâna decât pe pământ pârjolit. Pentru întâia oară, Speer nu-1
ascultase, gândindu-se că, după dezastru, Germania şi-ar fi pu­
tut ridica iarăşi, repede, fruntea, transferându-şi ambiţiile în
Reichul de după Fiihrer.
Când i s-au anunţat concluziile înfricoşătoare ale confe­
rinţei de la Yalta, în care Churchill, Roosevelt şi Stalin anun­
ţaseră la ce urma să fie supusă Germania după căderea lui, Hider
primise vestea cu un calm care îi îngheţase pe cei din jur.
— Vedeţi? V-am spus eu.
— Da, iubite Fiihrer, dar va fi groaznic: ţara împărţită şi
demilitarizată, partidul nazist interzis, industria plasată sub
control, reparaţii de plătit şi judecarea „criminalilor de război“.
— Asta v-am spus şi eu mereu: este inutil să negociem. Tre­
buie să rezistăm până-i vom putea da peste cap. Sau să rezistăm
până când vom dispărea.
— Populaţia cere un armistiţiu rapid.
— N u trebuie să ţineţi cont de populaţie. E slabă şi zgârcită
cu ea însăşi. Păi ce, fac eu economie de mine însumi? Până la
capăt mă voi bate, şi când nu voi mai putea îmi voi trage un
glonţ în ţeastă. E totuşi simplu, nu?

411
 Ca dintotdeauna, corpul lui Hitler nu era decât un simp­
tom de carne, exprimând exact starea Germaniei. Cocârjat,
tremurând, semn al bolii Parkinson care-1 năpădise, cu mâna
flască, aerul rătăcit, faţa pământie, Fiihrerul vorbea cu difi­
cultate, lăsând să-i scape un firişor de salivă pe la colţurile gurii.
Nu se mai putea deplasa decât cu preţul unor dureri crunte,
iar urechile purulente îi sângerau continuu.
— Până la capăt mă voi bate.
De bătut nu se bătea, dar faptul că supravieţuia atât de rui­
nat era în sine tot o luptă.
Adipos, galben şi cremos, doctorul Morell se învârtea tot
timpul prin buncăr tratându-1 cu somnifere pentru a-1 adormi,
cu excitante pentru a-1 trezi, cu picături pentru digestie, cu com­
primate pentru întărirea excrementelor, cu laxative pentru a se
putea uşura. De acum până şi cea mai neînsemnată funcţie
vitală trebuia să fie asistată. Drogat, intoxicat, dependent, trupul
lui Hitler ajunsese o anexă farmaceutică, îngurgitând stricnină
şi beladonă pentru a lupta împotriva flatulenţei, opiacee pentru
a linişti tulburările intestinale, cocaină în picături oftalmice şi
amfetamine pentru a combate oboseala. Dieteticienii îi pregă­
teau grijulii feluri de mâncare de care nu se atingea, de teamă
să nu fie otrăvit, iar doctorul Morell era nevoit să argumenteze
ceasuri în şir pentru a-1 convinge că nu contractase cele câteva
rare infecţii de care încă nu suferise. Din cauza luptelor în care
oamenii mureau rapid, Hitler nu mai era interesat, ca în trecut,
de maladiile lente precum cancerul sau insuficienţa cardiacă,
ci devenise preocupat numai de boli fulgerătoare. Ipohondria
i se adaptase vremii de război.
Recitea viaţa lui Frederic cel Mare, al cărui portret îl adu­
sese în biroul lui din subteran, şi continua să creadă că prin
încăpăţânarea de care dădea dovadă îşi va putea atinge ţelul.
Când i s-a anunţat moartea preşedintelui american Roosvelt,
a văzut în aceasta un semn decisiv al providenţei. Roosvelt
murea în plin război, la fel ca ţarina Elisabeta în faţa lui Fre­
deric cel Mare! Ceea ce însemna că situaţia avea să se schimbe.

412
 — Ca pe vremea Războiului de Şapte Ani. Pentru noi, va ţine
numai cinci. Ar trebui să ne fie ruşine să ne tot plângem!
în ziua aceea s-a jucat mai multe ceasuri cu Lupu, căţelu­
şul pe care i-1 dăruise Blondi. Viitorul luminos îşi reintra în
drepturi.
în acelaşi timp, postul de observaţie de la grădina zoologică
îl informa despre înaintarea artileriei ruse în Berlin.
Şi a sosit şi ziua în care Armata Roşie nu se mai găsea decât
la câteva sute de metri de buncăr.
Hitler a tunat şi-a fulgerat mai bine de o oră.
— Imbecilul de Goring nu a fost niciodată în stare să mă
urmeze, nu e decât un morfinoman, un corupt, o halcă de
osânză care nu se gândeşte decât la cum să-şi scape pielea şi
comorile dobândite-n război. Credeţi că nu m-am prins că se
machiază, că-şi dă cu pudră ca să iasă mai bine în fotografii?
Vă-nchipuiţi că nu i-am observat extravaganţele vestimentare,
costumele de mătase de un gri ca al penelor turturicii şi hala­
tele de fachir? Vă imaginaţi că nu ştiu c-a jefuit toate muzeele
din ţările pe care le-am cucerit, ca să-şi umple pivniţele? Ştiam
toate astea, dar l-am iertat fiindcă am crezut că-mi era cre­
dincios! Şi larva aia de Himmler, limaxul mustăcios, credeţi
că nu ştiu că a încercat să negocieze jidanii din lagăre cu
suedezul Bernadotte1? Să se folosească de jidanii care au mai
rămas ca de nişte ostatici, pentru a discuta armistiţiul, în loc
să-i execute? Credeţi că nu ştiu că a încercat să-şi asigure
viitorul alături de aliaţi? Să fie împuşcaţi! Toţi vreau să fie îm­
puşcaţi! Am fost trădat! M-au trădat generalii mei! Infanteria
m-a trădat! SS-ul m-a trădat! Aviaţia m-a trădat! Industria m-a
trădat! N-am în jurul meu decât trădători sau handicapaţi! La
moarte cu ei! La moarte!

1. Folke Bernadotte, conte de Wisborg (1895—1948), a negociat eli­

berarea a 15 000 de prizonieri din lagărele de concentrare naziste şi a
murit asasinat la Ierusalim, unde se afla ca prim mediator O N U pentru
Palestina, de membri ai grupului sionist Lehi.

413
 Dintr-odată urletele s-au întrerupt. Vocea-i plesnise, parcă.
Nemaireuşind să se ţină drept pe scaun, s-a prăbuşit peste
masă, murmurând, livid, ca atins de un suflu din altă lume:
— Războiul e pierdut.
Doctorul Morell a dat să-i facă o injecţie cu glucoză.
Hider s-a ridicat şi l-a privit îngrozit.
— Vrei să mă droghezi. Vrei să mă împiedici să-mi ratez
ieşirea din scenă. O să te-mpuşc.
— N u e decât glucoză.
— Te-mpuşc! Tu, care încerci să mă otrăveşti! Pe loc te-m­
puşc!
Doctorul Morell a şters-o cu paşi mărunţi şi s-a ascuns ghe-
muindu-se în spălătorie, pentru a aştepta acolo sfârşitul fur­
tunii.
Hider s-a uitat cu ură la cei din jurul lui.
— M ă voi sinucide...
— Dar, iubite Fiihrer...
— Este singura mea şansă de a-mi reabilita reputaţia. Dacă
voi părăsi scena lumii dezonorat, atunci degeaba am trăit. Ieşiţi
afară! Ieşiţi toţi!
Simţea cum îngheaţă: toată viaţa vorbise despre sinuciderea
lui, în ultimele luni mai mult decât oricând, dar lucrul era spus
întotdeauna pe ton vesel, ca un elan de virilitate, un act de im­
petuozitate, o afirmare de sine, un semn de sănătate înfloritoare,
în ziua aceea, pentru întâia oară, chiar se gândea la sinucidere
ştiind c-o va face. Ceea ce producea un cu totul alt efect.
S-a ridicat, a observat că se clătina şi s-a dus să se privească
în oglinda de la toaletă.
Ce a zărit l-a îngrozit. N u el era acolo, în oglindă, ci mătuşa
Johanna, sora mamei lui. Umflăturile, ridurile, pungile de sub
ochii injectaţi, firele albe din părul devitalizat, toate erau ale
mătuşii Johanna aşa cum o văzuse ultima dată, nu ale lui, nu ale
lui Adolf Hider. Era o greşeală! Se simţea sătul, uzat precum
chipul mătuşii Johanna, aşa cum îi apărea în oglinda de dea­
supra chiuvetei.

414
 S -a în to rs în b iro u şi s-a p răb u şit pe can ap ea. Să m ă obiş­
nuiesc. A m nevoie de câteva z ile ca să m ă obişnuiesc. D in to t-
deauna am ş tiu t că voi m u ri p e picioare, d ar m i se părea că se va
întâm pla undeva departe, departe... S-a uitat în sus, spre portre­
tul lui Frederic cel M are , p en tru a-i in su fla cu raj, d ar n u s-a
în tâm p lat n im ic. Sacrificiul va f i m inunat. în orice caz, ruşii nu
trebuie să m ă p rin d ă viu, a ltfel... D a, un proces, a r f i în stare să-m i
fa c ă un proces. N u m in d u -m â c rim in a l de război. C hiar că -ţi
vine să râzi. Jid a n ii, bolşevicii, englezii, am ericanii su n t la origi­
nea acestui război crim in a l şi exact ei m ă consideră p e m ine „cri­
m in a l de r ă z b o iS -a -n to r s lum ea p e dos. Ia r eu voi părăsi această
lum e care a -nnebunit. F iindcă m ă vor îm puşca. A dică eu, A d o lf
H itler, să fiu pus cu spatele la z id de o bandă de ucigaşi com u­
nişti? N iciodată! Sigur, aş m ai putea rezista câteva zile în Bava-
ria. D a r la ce b u n ? D ictato ru l H itler lipsit d e putere şi ascun s
în A lpi? Pură figuraţie? N u , nu voi ju ca ro lu l refugiatului d in
Berchtesgaden. M ă vor găsi foa rte repede. C âteva zile de viaţă în
plus, dar voi p lă ti p r in terfelirea im aginii. N u , aici trebuie să mor.
în in im a celui d e-al T reilea Reich. Trădat şi asediat. D ar dem n.
C e exem plu su b lim pen tru generaţiile v iitoare. H itler, eroul.
H itler, m odelul rezistenţei absolute. în c in ci ani, toată Europa
va f i bolşevică, n a zism ul o legendă, iar eu voi deveni un m it. Se vor
gândi la m ine ca la Socrate sau ca la Isus. C a la Siegfried. Ca la
R ienzi. R eferinţa w agn erian ă a apăru t ex act la tim p pen tru a-1
face să treacă d e la încântare la en tu ziasm . Rienzi, rom anul
extraordinar lăsat baltă d e popu laţia nerecunoscătoare, arzând
în flăcările C apitoliului. î ţi mulţumesc, Wagner. M ulţumesc ceru­
lui că m i-a trim is, a tâ t de tânăr, vestea d estin u lu i meu. R ienzi.
Da. Rienzi.
D intr-odată, s - a în dreptat către pick-u p şi şi-a pus uvertura
de la Rienzi. P o m p a gravă, solem nă, b ărb ătească a muzicii a fă­
cut ca visul său s ă capete dim ensiunile c o sm ic e în care se sim ­
ţea atât de bine.
în tin s pe can ap ea, cu ochii închişi, cu c e a fa sprijinită de o
pernă, se lăsa îm b ă ta t de im aginile v iito ru lu i, cele ale cultului

415
 său, cu procesiuni fastuoase la aniversarea naşterii şi a morţii,
cu flamuri roşii şi negre având svastica imprimată pe ele, cu
mulţimi reculegându-se, armonioase şi unanime ca un cor de
operă, sub capul lui cu ochii luminoşi privind binevoitori din
fotografiile de zece pe zece metri generaţiile ce aveau să vină.
Se gândea cu emoţie la copilaşii germani cărora, pentru întâia
oară, într-o sală de clasă însorită, mirosind plăcut a cerneală şi
a pastă de lipit cu aromă de migdale, învăţătorul le va spune
preafrumoasa poveste a lui Hitler. Se vedea trăind în inimile
lor pure şi impresionabile. întrevedea puterea pe care adoles­
cenţii, veacuri de-a rândul, o vor extrage din voinţa lui sălba­
tică, din destinul lui încordat ca un arc din prima până în
ultima zi a vieţii. Da, era necesar ca această viată să i se încheie
prin sinucidere, printr-o moarte din proprie decizie, întrucât
totul în existenţa lui fusese produsul propriei voinţe. Propriei
voinţe! Voinţe! Inclusiv moartea!
La încheierea discului, Hitler deja se îndrăgostise de pro­
pria sa moarte.
Eva Braun se prăbuşise pe genunchii lui, implorându-1:
— Rămân. Vreau să mor împreună cu tine.
Primul lui reflex a fost să o refuze. Nu, în nici un caz n-o să-mi
fu ri moartea. Adică eşti gata să ciuguleştifirimiturile acestei minu­
nate ieşiri din scenă pe care tocmai mi-o organizez?
S-a aplecat spre ea, descoperind-o frumoasă, tânără, lumi­
noasă. în ziua aceea era brunetă, întrucât, în lipsa industriei
chimice, nu mai avea cum să-şi facă părul blond. Eva i-a zâm­
bit tremurând.
— Adolf, vreau să mor alături de tine.
Imaginea i-a apărut fulgerător în minte: cei doi îndră­
gostiţi adormiţi unul lângă altul, Tristan şi Isolda. Da. încă o
podoabă pentru legendă. Adolf şi Eva, îndrăgostiţii eroici şi
eterni. Adolf şi Eva ca Romeo şi Julieta sau ca Tristan şi Isolda.
— Bine. Vei muri alături de mine.
Mulţumesc, Wagner.

416
 — Adolf, sunt fericită. Nicicând nu m-ai bucurat mai mult
decât acum.
Adolf s-a strâmbat. Prefera să nu se mai gândească la trecut,
la neîncetatele scene, reproşuri, umilinţe la care o supusese.
Totul pleca de la zero. In fond, din punctul lui de vedere, po­
vestea lor de dragoste abia în ziua aceea începea. Da. Nu accep­
tase niciodată ca publicul să ştie de Eva Braun, o ţinuse ascunsă,
dar acum avea să oficializeze legătura lor. Fuhrerul pătrundea
în liniştea morţii la braţ cu o minunată tânără îndrăgostită de
el. Magnific.
— Vrei să te măriţi» cu mine?
Evei Braun i s-a părut că nu auzise bine.
— Eva, te-ntreb dacă vrei să te măriţi cu mine! a ţipat
Hitler, care oricum zbiera de fiecare dată, de când îi crăpaseră
timpanele.
Ochii Evei s-au umezit. In sfârşit îi propunea el ceea ce ea
îl rugase de sute de ori, dând astfel naştere tuturor certurilor
dintre ei. Aşa că s-a prăbuşit pe covor, suspinând.
— Eva, ţi-am pus o întrebare pe care n-am mai adresat-o
nimănui. M-aş bucura să primesc un răspuns.
Eva s-a repezit spre el, îmbrăţişându-1 pierdută.
— Da, bineînţeles, iubirea mea. Bineînţeles că da. Doar e
cel mai scump vis al meu. Doar dintotdeauna te-am rugat s-o
facem.
îl acoperise de săruturi, ceea ce pe Hitler îl îngreţoşa, dar,
ţinând cont de împrejurări, n-a mai respins-o.
— Eşti fericită?
— E cea mai frumoasă zi din viaţa mea.
— Foarte bine. Atunci diseară ne vom căsători şi mâine ne
vom sinucide.
S-a ridicat, obligând-o astfel pe Eva să înceteze efuziunile,
şi s-a îndreptat către seif.
— Trebuie să ard nişte hârtii.
— Foarte bine, dragostea mea.

417
 — Ia-le pe secretarele mele şi organizaţi împreună ceremo­
nia de diseară.
Evei tot nu-i venea să creadă ce întorsătură luaseră lucrurile.
— Adolf, totuşi, aş vrea să ştiu...
— Poftim? a urlat Hitler, care nu auzea nimic.
— Aş fi vrut să ştiu...
— Ce?
— De ce acum? De ce exact astăzi îmi acorzi această...
mare onoare pe care mai înainte mi-ai refuzat-o de fiecare dată.
— Din coerenţă.
— Din ce?
— Din coerenţă. întotdeauna am spus aşa: câtă vreme am
un viitor politic, mariajul e exclus. N u mai am viitor politic,
deci te iau de nevastă.
Câteva clipe, Eva Braun s-a întrebat cum ar fi trebuit să
primească bizara cerere în căsătorie, dar, cum alta nici că mai
primise, a decis că era femeia cea mai fericită din lume.
Urmărind cum ardeau documentele pe care le scosese din
seif, hârtii privitoare la averea personală, la organizarea genoci­
dului, la distrugerea bisericilor creştine şi cele câteva schiţe
vechi de arhitectură, Hitler s-a gândit la propria unicitate.
„Cât de diferit sunt. în jurul meu, toţi nu se gândesc decât
la cum să-şi salveze pielea şi bunurile materiale. Eu, în schimb,
arunc totul în foc. Ce dezinteres! Câtă nobleţe! Totul e nobil.
Până la capăt. Chiar aşa, n-ar trebui să mă hotărăsc cum va arăta
înmormântarea mea?“
— Christa! Johanna!
Secretarele au apărut, livide.
— Ia haideţi, nu mai fiţi atât de triste. Mai bine să plec
astfel decât să accept dezonoarea.
— Iubite Fiihrer, tocmai am primit o telegramă referitoare
la Mussolini.
— Eeei?
— E mort.
— A h...

418
 Hitler era însă prea preocupat de propria soartă ca să-i mai
pese. îşi dorea să scape cât mai repede de acea conversaţie şi
de aerul îndurerat al secretarelor.
— Cum s-a-ntâmplat?
— El şi iubita lui, Clara Petacci, au fost spânzuraţi îngro­
zitor, cu capetele-n jos, iar populaţia a aruncat cu pietre în ei.
Hitler s-a cutremurat. Dacă ruşii vor proceda la fel cu rămă­
şiţele lui pământeşti? Trebuiau luate măsuri de precauţie. Le-a
explicat secretarelor înspăimântate că, imediat ce aveau să-şi
ia vieţile, trebuiau să-i ardă pe el şi pe Eva Braun. Ulterior, pre­
ţioasa cenuşă trebuia recuperată pentru mormântul grandios
pe care fără îndoială viitorul avea să-l pregătească. Incinerarea
însă trebuie să se petreacă rapid. Corpurile vor fi duse în curte,
stropite cu benzină, un chibrit şi gata! N-ar suporta să se dis­
treze unii şi alţii pe seama cadavrului lui. N u voi f i prins nici
viu, nici mort. Nim ic nu va f i capturat din persoana mea.
Ceremonia căsătoriei a avut loc la miezul nopţii, în buncăr,
înduioşată de bucuria Evei, care anunţa pe toată lumea că în
sfârşit o aşteaptă şi pe ea o noapte a nunţii, secretara Christa
i-a dăruit ultimele ei flacoane cu decoloram, în aşa fel încât
Eva să fie de un blond platinat în minunata ei rochie albastră.
Eva strălucea de fericire. îl iubise dintotdeauna pe Adolf
Hitler, dar nu fusese niciodată sigură că şi el o iubeşte. Pentru
ea, nunta era dovada.
în adăpostul zguduit de explozii, în faţa consilierului muni­
cipal care se numea Wagner, îmbrăcat în uniformă nazistă,
Adolf Hitler şi Eva Braun şi-au jurat credinţă veşnică. După
care anturajul i-a felicitat pe tinerii căsătoriţi, a destupat sticlele
de şampanie şi s-au găsit şi ceva prăjiturele.
Pe la patru dimineaţa a sosit şi Goebbels, extrem de emo­
ţionat, cu lacrimile şiroind pe obraji şi anunţând că soţia şi
copiii lui se vor muta şi ei în buncăr şi-i vor urma pe cei doi
în moarte.
Gest care l-a impresionat foarte mult pe Hitler.

419
 S-a dus şi i-a sărutat pe cei şase mici „H “, Helga, Hilde,
Hellmut, Holde, Hedda şi Heide, care nu bănuiau nimic din
ceea ce avea să se întâmple şi care nu-şi mai reveneau din mi­
rarea că, la vârsta lor —aveau între patru şi doisprezece ani —,
li se permitea să rămână treji alături de cei mari. Hitler s-a ju­
cat şi a glumit puţin cu ei, înainte de a se retrage. Ajungând
în dormitorul nupţial, şi-a spus că, rămânând de unul singur,
moartea lui ar fi evocat Rienzi, împreună cu Eva se ridica la
nivelul din Tristan şi Isolda, iar adăugându-i şi pe micuţii „H “
ajungea la Amurgul zeilor.
Se mişcau şi el, şi Eva sub imperiul oboselii şi al ceremoniei
nunţii. Măcar o dată, Hitler a adormit fără sedative.
La şapte dimineaţa, s-a trezit cuprins de îndoială. Dacă sti­
cluţele cu otravă erau măsluite? Dacă erau produsul unui com­
plot?
A trezit-o pe Eva.
— Trebuie să verific dacă doza pe care o vei înghiţi func­
ţionează. Inchipuie-ţi că...
Eva nu reuşea să priceapă ce şi-ar fi putut imagina mai rău
decât situaţia în care se aflau, dar a încercat să-şi liniştească
soţul.
i

— Nu înţelegi, Eva. Toată lumea minte. Toată lumea tri­

şează. Toată lumea trădează. Cine îmi poate dovedi că sticlu­
ţele cu cianură pe care ni le-a dat doctorul Stumpfegger,
trădătorul ăla, îsi fac efectul? Blondi! Da! Trebuie să le încerc
pe Blondi.
Şi-a chemat căţeaua pe care o adora, fără îndoială unica
fiinţă de pe faţa pământului căreia îi dăruise atât de multă afec­
ţiune, şi-a pus oamenii s-o ţină, i-a deschis fălcile cu forţa şi
i-a spart capsula de cianură între dinţi.
Blondi s-a prăbuşit instantaneu.
Lupu, căţelandrul ei, a venit să o miroasă, neînţelegând de
ce nu mai mişca. Un miros puternic de migdale, caracteristic
acestei otrăvi, îi emana din corp. Căţelul s-a dat înapoi speriat
şi a luat-o la fugă schelălăind.

420
 Hitler a urmărit scena fără un cuvânt, după care s-a închis
în biroul lui. N u voia să fie văzut plângând.
A hotărât să-şi mai acorde o zi. în definitiv, poate că Ar­
mata Roşie avea să se retragă. Poate...
Aghiotanţii au sosit pentru analiza situaţiei: amploarea de­
zastrului l-a făcut pe Hitler să nu mai găsească nimic de spus.
S-a culcat şoptindu-i Evei Braun:
— Ne-am mai acordat încă o zi pentru a-ţi putea fi bărbat
măcar douăzeci şi patru de ore.
Eva Braun a început să plângă, ea, care de obicei era atât
de veselă, iar Hitler s-a surprins curgându-i şi lui lacrimile.
A doua zi i s-a telefonat că soldaţii sovietici puteau ajunge
în grădina Cancelariei dintr-un moment într-altul.
Hitler şi-a pus uniforma, Eva rochia albastră de mireasă,
apoi el a anunţat că venise ziua în care aveau să se sinucidă.
A ţinut totuşi să ia prânzul, ca de obicei, la ora treisprezece,
fiindcă i se făcuse foame. La salată, gândul i-a zburat la Georg
Elser, asasinul lui, dublul lui, germanul de condiţie medie pe
care-1 ţinea închis într-un lagăr. A sunat, ordonând să fie exe­
cutat. Apoi a mâncat mai bine.
La desert a fost deranjat de M agda Goebbels, care, extrem
de agitată, l-a implorat pe Fiihrer să-i trimită de acolo pe copiii
ei, să-i convingă soţul să-şi schimbe decizia în privinţa lor.
— Doamnă, nu se ia vorba-napoi.
A dat-o la o parte din drum şi s-a dus în biroul lui. Eva
Braun a venit imediat după el.
Dincolo de uşă, ceilalţi aşteptau. Goebbels, Bormann,
Axmann, valetul personal, alţi locuitori ai buncărului ciuliseră
urechile. Degeaba. Huruitul motorului diesel acoperea totul,
la fel şi ţipetele micuţilor Goebbels, care luau, fără să ştie, ulti­
ma lor masă împreună cu secretarele.
După zece minute, valetul a luat iniţiativa şi a deschis uşa.
Eva Braun, prăbuşită pe partea stângă, degaja un miros ori­
bil de cianură.
Hitler era căzut, fără viaţă, cu pistolul la picioare.
Era ora cincisprezece şi douăzeci şi nouă de minute.

421
 „Dragul meu Adolf H „
Am fost fericită să vă revăd, în sfârşit, duminică, pe tine şi
pe Sophie, după încercările prin care aţi trecut la Paris. Mai
mult decât orice, tandreţea pe care Sophie ţi-o arată îmi do­
vedeşte că a ieşit întărită din acele încercări şi, poate, va judeca
oamenii şi pe baza calităţilor lor morale, nu numai a aparenţei
fizice, înainte de a le acorda încredere. în sfârşit, cel puţin aşa
speră vechea ta prietenă, sora Lucia. Cât despre Rembrandt şi
Sarah, e mai bine să creadă că ruptura-trădare a lui Heinrich
te-a avut în vedere doar pe tine. Adevărul îşi va aştepta ora
potrivită pentru a ieşi la lumină: pentru tine, care nu ai avut
încotro, a sosit mai înainte, sub forma unei crize; pentru ei,
va veni mai târziu, într-o seară de vară, plină de încredere, ca
darul clipei împărtăşite.
în atmosfera creată de reîntâlnirea noastră, nu am avut oca­
zia să stăm de vorbă despre Heinrich.
După părerea mea, Cain, Iuda sau Heinrich al tău nu sunt
nişte trădători, ci, în primul rând, nişte monştri, trădarea
nefiind decât una dinte feţele monstruozităţii lor.
Ce este un monstru? Un om care face rău în mod repetat.
Este conştient că face rău? Nu. Aproape niciodată. Uneori,
da, însă faptul că totuşi mai conştientizează uneori nu-1 schim­
bă. întrucât monstrul se justifică pentru sine, zicându-şi că nici­
odată nu a dorit să facă rău. Este vorba numai despre accidente
de parcurs.
Deşi pe planeta aceasta se face atâta rău, nimeni nu aspiră
la rău. Nimeni nu este rău din proprie voinţă, nici cel mai mare
escroc, nici cel mai oribil asasin sau cel mai sângeros dictator.
Fiecare crede că acţionează aşa cum trebuie, în orice caz în nu­
mele a ceea ce el consideră a fi binele, iar dacă acest bine se
dovedeşte a nu fi fost şi binele celorlalţi, dacă provoacă durere,
suferinţă şi ruină, desigur că a fost vorba despre efecte cola­
terale, nu despre ceva dorit. Toţi ticăloşii au mâinile curate.
Cum am fost trimisă în închisorile din Prusia, pot să te asigur:

422
ticălosul se priveşte liniştit în oglindă, ţine la persoana lui, se ad­
miră, se justifică, are impresia - câtă vreme nu a ajuns la eşec -
că poate trece învingător peste greutăţile care-i opresc pe alţii.
N u e departe de a se considera un erou.
Aşa este şi Heinrich. Nu-şi vede decât interesul şi propria
plăcere —pe care o consideră binele lui —şi nimic altceva în
afara eşecului nu-1 va opri din drum. Va face mult rău şi multe
tablouri frumoase.
Heinrich însă nu este decât un răufăcător oarecare. Se poate
şi mai rău.
Cred că, pe acest pământ, există două soiuri de monştri:
cei care nu se gândesc decât la ei şi cei care nu se gândesc decât
la ceilalţi. Altfel spus: ticăloşii egoişti şi ticăloşii altruişti. Hein­
rich aparţine primei categorii, întrucât pune propria plăcere,
propria reuşită mai presus de orice altceva. Cu toate astea,
oricât de nefast s-ar dovedi, nu va fi niciodată atât cât un rău­
făcător din a doua categorie.
Ticăloşii altruişti provoacă pagube mai mari, fiindcă nimic
nu-i opreşte, nici plăcerea, nici saţietatea, nici banii, nici gloria.
De ce? Pentru că ticăloşii altruişti nu se gândesc decât la ceilalţi,
depăşesc cadrele daunei private şi fac mari cariere publice.
Mussolini, Franco sau Stalin se simt învestiţi cu o misiune, din
punctul lor de vedere nu acţionează decât pentru binele co­
mun, sunt convinşi că fac bine suprimând libertăţile şi închi-
zându-şi oponenţii, ba chiar împuşcându-i. Nu iau în seamă
dreptul celuilalt. îşi şterg mâinile pline de sânge cu prosopul
idealului, privirea o au aţintită spre linia de orizont a viitorului,
incapabili să vadă oamenii la înălţimea lor firească, anunţând
celor pe care fac experimentul venirea unor vremuri mai bune,
în timp ce-i obligă să trăiască tot ce e mai rău. Şi nimic, nimic
şi niciodată nu îi va contrazice. Fiindcă au dreptate de la bun
început. Fiindcă ştiu. N u ideile lor ucid, ci legătura pe care o
întreţin cu aceste idei: certitudinea.
Un om sigur este un om înarmat. Un om sigur care este con­
trazis va fi peste o clipă un asasin. Ucigând îndoiala. Convingerea

423
îi dă puterea de a nega fără discuţii şi fără regret. Gândeşte cu
un aruncător de flăcări. Afirmă cu tunul.
Aşadar, răul cel mai mare nu are legătură nici cu inteli­
genţa, nici cu prostia. Un idiot care se îndoieşte este mai puţin
periculos decât un imbecil care ştie. Toată lumea se înşală, şi
geniul, şi arieratul, şi nu eroarea este periculoasă, ci fanatismul
celui care crede că nu se înşală. Ticăloşii altruişti care se înar­
mează cu o doctrină, cu un sistem de explicaţii sau cu credinţa
în persoana lor pot târî omenirea extrem de departe în delirul
lor înfometat de puritate. Cine vrea să facă pe îngerul nu do­
vedeşte decât prostie. Mi-e frică, Adolf, mă tem că nu s-a ter­
minat, mi-e frică unde se poate ajunge acum, cu progresul
armelor şi al tehnicilor de comunicaţie. Mi-e frică de dezastre
radicale, iremediabile, de osuare, de ruină...
Aşa-i că nu crezi în Dumnezeu, dragul meu Adolf? Eu în
diavol nu cred! Fiindcă nu pot concepe un diavol care ar dori
răul doar de dragul răului. Nu există intenţie a răului pură.
Fiecare este convins că face bine ce face. Diavolul se crede
întotdeauna înger. De-asta mi-e atât de frică. Poate că într-o
zi va apărea un biet individ frustrat până la limita nebuniei, un
biet individ care îşi va dori să facă binele exact la fel ca D um ­
nezeu, dacă nu cumva şi mai bine, un incendiator reformator,
un diavol din sfidare fată de Dumnezeu, un diavol din invidie
faţă de Dumnezeu, un diavol din ambiţie, un mim grotesc,
un clovn.
Nu ştiu de ce m-a luat aşa valul. Cum zicea mama, am ima­
ginaţia la fel de aprinsă ca laptele care dă-n foc şi, uneori, mă
plimb prin lumi care, fără îndoială, nu există. Poate acesta este
şi motivul pentru care cred în Dumnezeu. Flacăra imaginaţiei
m ele...
Primeşte deci dovada afecţiunii credincioasei tale prietene,
care abia aşteaptă să te vadă duminica viitoare,
Sora Lucia.
P.S.: Mă îngrijorează starea socrului tău, Joseph Rubinstein.
Dă-mi cât mai repede veşti despre el, ca să mă liniştesc.”

424
 6 august 1945- Americanii au aruncat prima bombă ato­
mică asupra Hiroshimei.
9 august 1945. O a doua bombă a fost lăsată să cadă la Na-
gasaki, care a fost total distrus de focul nuclear.
în săptămânile care au urmat, luptele au încetat.
S-a făcut numărătoarea. în afara cadavrelor calcinate ale lui
Adolf Hitler şi Evei Braun, care au fost găsite sfâşiate de bombe,
în curtea Cancelariei, s-a mai descoperit că războiul a făcut
cincizeci şi cinci de milioane de morţi, dintre care opt milioane
de germani şi douăzeci şi unu de milioane de ruşi, bilanţ la care
ar trebui adăugaţi şi treizeci şi cinci de milioane de răniţi şi trei
milioane de dispăruţi.

Sophie şi Rembrandt, gemenii, vegheau rămăşiţele pămân­

teşti ale bunicului lor, în camera cu draperiile trase. Un lung şir
negru şi tăcut de oameni aştepta în faţa porţii cu două canaturi
a vilei lui Joseph Rubinstein, pentru a aduce un ultim omagiu
prietenului lor.
Adolf H. şi Sarah se ascunseseră în cel mai întunecos loc al
casei, în mansarda supranumită sala de jocuri, unde mai multe
generaţii de mici Rubinsteini depozitaseră albume, cărţi pri­
mite ca premiu, păpuşi, căluţi de lemn, marionete şi costume
de zână. Pe masa de biliard, Adolf făcea dragoste cu Sarah.
Asta fusese tot ce găsise mai potrivit în clipa în care Sarah,
dezorientată, fugise din încăperea în care zăcea tatăl ei. Mai în­
tâi plânsese împreună cu ea, apoi, sărutându-i obrajii, ascun-
zându-şi nasul în părul ei de culoarea şi aroma mierii, îi simţise
trupul suplu şi puternic abandonându-i-se lipit de al lui, aşa că
o sărutase pe gură şoptindu-i: „Vino.“
înţelesese imediat ce dorea şi cum socotea să o readucă la
viaţă, aşa că i s-a dăruit fără rezerve, pântece lipit de pântece,
plângând încontinuu, unele lacrimi fiind pentru tatăl ei, care
o părăsea, altele pentru soţ, care o adora, şi aşa, între durere şi
extaz, se simţea intens de vie.

425
 Joseph Rubinstein se întorsese rănit din călătoria în Pales­
tina. In timpul unor violenţe între fermierii evrei şi cei arabi,
o piatră îl lovise chiar în cap. Numai că rana aceea ascundea
una mult mai adâncă: înţelesese acolo că visul lui nu avea să
se realizeze niciodată. Israelul din Palestina, crearea unui stat
evreiesc, cauză căreia îi consacrase timp de şaizeci de ani toată
energia, nu mai rămânea decât un fel de tumoare în bietul lui
craniu cuprins de durere. Britanicii, mandataţi să controleze
Palestina, limitaseră cota de imigrări evreieşti sub presiunea
arabilor, care nu mai tolerau concesiunile făcute evreilor. Cei
proveniţi din Polonia şi din Rusia erau chiar întorşi de la gra­
niţă. în pofida tuturor speranţelor, în pofida activităţii politice
a mişcării sioniste, în ciuda sumelor vărsate de câţiva mecena
precum familia Rothschild, situaţia era blocată şi deja se putea
spune că respectiva idee se îndrepta către cimitirul utopiilor.
Când sosiseră la Berlin, Myriam Rubinstein încă nu înţele­
sese adevărata natură a loviturii primite de soţul ei. Se mulţu­
mea să-i pună comprese şi să ofteze cu o nevinovată sinceritate.
— Cât sunt de mulţumită că ne-am întors la Berlin. Tare-i
posacă Palestina.
Joseph însă murise, iar Myriam, doborâtă de durere şi de
somniferele doctorului Wiezmann, se refugiase în somn.
Sarah şi Adolf au ajuns amândoi odată la orgasm, rostogo-
lindu-se pe fetrul verde cu miros de mucegai.
— Să nu mă părăseşti, i-a spus Sarah, e tot ce-ţi cer: să nu
mă părăseşti.
Peste o săptămână, sora Lucia pleca la Ierusalim cu o urnă
în bagaj. îi promisese lui Sarah că va împrăştia cenuşa tatălui
ei pe pământul visurilor şi originii lui.

Ziarele de mare tiraj din întreaga lume publică fotografii

ale cimitirelor numite Auschwitz, Dachau, Buchenwald. Opi­
nia publică este impresionată. Numărul evreilor asasinaţi în
lagărele de exterminare se ridică la şase milioane.

426
 Indignarea în faţa holocaustului ia o asemenea amploare,
încât orice fel de politică antievreiască ajunge de neconceput.
Toată lumea vrea să-i ajute pe supravieţuitori. Organizaţia N a­
ţiunilor Unite, proaspăt înfiinţată în vederea asigurării păcii
pe planetă, ascultă revendicările sioniste şi preconizează împăr­
ţirea
» Palestinei.
Pe 14 mai 1948 este proclamată naşterea Israelului, noul stat
evreiesc.

Şampanie. Ţipete. Flash-uri. Urale. Toasturi. Dans. Dis­

cursuri. Mici lacrimi. Urale. Cântece.
Era celebrată o dublă căsătorie. Gemenii ţinuseră ca ambele
ceremonii să aibă loc în aceeaşi zi. Rembrandt se căsătorea cu
o fiziciană, la fel ca el, pe care o cunoscuse pe băncile Univer­
sităţii din Berlin. Sophie se mărita cu un american, asistent de
regie la studiourile Babelsberg.
— Viaţa devine din ce în ce mai anodină.
Neumann murmurase cu voce lipsită de nuanţe, privind
nesfârşita plimbare a prăjiturilor, asemănătoare tuturor plimbă­
rilor de prăjituri, pe care toţi cofetarii le executau pentru toate
nunţile din toată Germania.
Adolf i-a zâmbit prietenului său.
— Cu-atât mai bine.
Neumann ar fi putut fi un bătrân frumos, dacă nu ar fi avut
sufletul sfâşiat. Tocmai revenise din Rusia, unde nu avea să se
mai întoarcă vreodată. La începutul anilor şaizeci, regimul comu­
nist se prăbuşise în faţa nemulţumirii poporului exasperat de
sărăcie şi de lipsa libertăţii. Fireşte, haosul luase locul ordinii —
fie ea şi dictatorială - , dar eşecul bolşevismului tot flagrant
rămânea. Neumann, ajuns un poliucian lipsit de o cauză pentru
care să lupte, eşua în viaţă ca un velier fără vele.
— Cu-atât mai bine, a repetat Adolf. Trăiască banalul!
— Ei, ia te rog, nu încerca totuşi să mă convingi ce banal
eşti tu, Adolf H., s-a arătat Neumann indignat.
— Nu. Dar am ales banalul.

427
 Neumann a ridicat din umeri. Convalescent ideologic, nu
mai găsea în sine bucuria de a discuta.
— Din ce-o să trăieşti acum? l-a întrebat Adolf.
— Am pensia de membru de partid. Partidul comunist
german continuă să existe şi va fi foarte util în această Germa­
nie continuu de dreapta.
— Ei, exagerezi. Doar trăim acum într-o democraţie ade­
vărată.
— Da, dar într-o democraţie guvernată de dreapta, cu ten­
taţii de dreapta. Şi nici c-o să fie vreodată Germania altceva,
bietul meu Adolf.
— Niciodată să nu zici niciodată, s-a mulţumit A dolf să
răspundă.
Rembrandt şi soţia lui au venit să ciocnească un pahar cu
ei. Când s-au îndepărtat, privirea lui Neumann a întârziat pe
crupa rotundă a miresei.
— Nu e rea fiziciană, a şoptit. Nu ţi se pare excitantă ideea
de a face dragoste cu o femeie de acelaşi nivel intelectual cu
tine?
— După părerea mea, chestia asta li s-a întâmplat atât de
multor bărbaţi, fără ca măcar să bănuiască.
— De fapt, ştii ce-mi spuneau Rembrandt al tău şi iapa lui
bună la mate? Fac progrese în cercetare alături de Bohr şi de
Heisenberg astfel încât o bombă atomică în stare să distrugă viaţa
pe câţiva zeci de kilometri va fi în curând posibilă. Ar fi fost deja
gata dacă s-ar fi bucurat de mai mulţi bani din partea statului.
— înţeleg! N u cumva le-ar trebui o mândreţe de război
pentru a primi un impuls?
— Asta e! Pacea în care trăim de la războiul de scurtă durată
cu Polonia nu face bine cercetărilor pentru inventarea de arme
noi. Toţi savanţii speră într-un conflict...
— Nădăjduiesc c-o să mor înainte să se întâmple aşa ceva,
a oftat Adolf.

428
 Război rece. în pofida pierderilor civile şi militare din tim­
pul războiului, URSS-ul câştigă rangul de putere mondială şi
revendică în faţa Statelor Unite administrarea totală a blocului
de Est. China ajunge comunistă şi multe ţări din Europa Cen­
trală se transformă în sateliţi bolşevici.
Din acel moment, Statele Unite luptă în lumea întreagă
împotriva comunismului, favorizând regimurile autoritare.
Germania este împărţită în două, Vestul funcţionând după
modelul democraţiilor capitaliste, Estul după cel al democra­
ţiilor comuniste. Berlinul, fosta capitală, e împărţit şi el,
umplut de sârmă ghimpată şi militarizat. De la perioada hitle-
ristă încoace, conştiinţa germană nu mai e altceva decât o rană
care se zbate între ruşine şi înfricoşare.

De-acum, viaţa căpătase un ritm prea rapid pentru el.

Berlinul trosnea sub cei opt milioane de locuitori, huruia
de atâtea maşini şi sirene, îşi dăruia noapte de noapte firmele
luminoase turiştilor uluiţi, care alergau din lumea-ntreagă pen­
tru a vizita capitala Europei. Berlinul sclipea mai ceva decât Pa­
risul sau Londra. O dată pe lună apărea o revoluţie artistică. O
dată pe săptămână, o modă. Subsolurile dădeau pe-afară de-atâ-
ţia spectatori interesaţi de avangardă, în timp ce marile teatre
făceau săli pline mizând pe repertoriul tradiţional. Cinemato­
grafia germană o concura pe cea americană, afişând postere
uriaşe ale celor două staruri care îşi disputau firmamentul,
bruneta Zarah Leander şi blonda Marlene Dietrich. Cartierul
fierbinte oferea în vitrine femei de toate culorile. Taximetriştii
vorbeau rusa ori finlandeza. Puteai opta pentru bucătăria chi­
neză, japoneză, italiană, franceză, grecească, turcească. Puteai
chiar să nu mănânci deloc, precum numeroşii cerşetori şi vaga­
bonzi care nu profitau de bogăţia germană, ci soseau pentru
a-şi încălzi sărăcia sub neoanele berlineze.
Adolf H. nu-şi mai găsea locul.

429
 Sarah îl părăsise în urma unui cancer fulgerător, provocat
fără îndoială de emanaţiile chimice pe care le aspirase întreaga
ei existenţă, în laboratorul pentru parfumuri.
A dolf H. era pentru a doua oară văduv, şi cea de-a doua
soţie fiind mai tânără decât el.
N u va mai iubi. Prea-i făcea rău. Aşa că acceptase să îmbă­
trânească.
în universul acesta acrilic şi sclipitor, realiza că se născuse în
veacul precedent. Pictura lui nu mai interesa pe nimeni. Arta
figurativă murise. Piaţa era împărţită între diferitele moduri
de abstractizare, mişcarea cea mai în vogă fiind „abstracţionis­
mul materialist", căruia Heinrich îi era şef de coloană. îşi răs­
pândise lucrările prin presa din întreaga lume, multiplicându-le
în formule definitive, ameninţătoare, unele mai stupide şi mai
excesive decât altele, cu soluţii contradictorii, numai că nimeni
nu părea să-şi dea seama de asta. Evident, Heinrich trimisese
la cimitir întreaga pictură reprezentativă, a cărei agonie o con­
sidera a fi mişcarea suprarealistă, descoperind şi metoda de a-şi
scuipa fostul profesor şi prieten prin răspândirea formulării:
,A d o lf H ., primul dintre suprarealişti şi ultimul dintre pic­
tori". Altfel spus, pânzele lui Adolf H. nu valorau cine ştie ce,
dacă nu cumva câteva insulte adresate puţinilor amatori care
persistau în a le expune, fiind luaţi drept nişte veleitari.
Pe Adolf, lucrurile acestea îl făceau să râdă. Trăise destul
pentru a auzi de mai multe ori tot ce s-ar fi putut spune despre
el, inclusiv reversul. N u se considerase niciodată autor de ca­
podopere şi, oricum, de la moartea lui Sarah lăsase definitiv
deoparte pensulele.
în ziua aceea îi trimisese o telegramă Sophiei, anunţând-o
că era de acord să dea curs invitaţiei ei de a o vizita în Statele
Unite.
în aceeaşi zi, germanii trimiseseră primul satelit pe orbită,
în jurul pământului, în schimb Adolf nu reuşea nici măcar să-l
prindă la telefon pe Rembrandt, care participase la respectivul
proiect.

430
 în a doua jumătate a secolului XX, cincizeci la sută dintre
premiile Nobel pentru ştiinţă au revenit Statelor Unite, uni­
versităţile americane folosind drept refugiu pentru savanţii,
cercetătorii şi profesorii care reuşiseră să scape de persecuţiile
hitleriste.

— A trăi în America este ca şi cum ai locui în provincie. Şi

bătrâneţea tot provincială este. Aşadar, mă simt bine aici.
Spunând-o, Adolf H. încerca să-i enerveze pe nepoţii lui,
numai că lovitura nu-şi atingea ţinta, întrucât micii californieni
nu ieşiseră niciodată din Los Angeles.
Briza sărată a mării îi încălzea faţa. S-a lăsat cu voluptate
în şezlong, închipuindu-şi că era o şopârlă. îi plăcea simplitatea
rustică a naturii şi a oamenilor de aici: marea albastră ca albas­
trul din tubul cu guaşă, nisipul bej ca nisipul, orizontul orizon­
tal, lăptarul vesel ca un lăptar, grădinarul frumos ca un grădinar,
menajera mexicană şi păroasă ca orice sud-americană. Se
odihnea în acest univers al clişeelor. Până şi nepoţii lui, cei trei
băieţi ai lui John şi ai Sophiei, îi lăsau impresia că erau nişte
ţânci dintr-un album, sănătoşi, vioi, bine-crescuţi. Aceştia îşi
admirau bunicul, deoarece, în Santa Monica, se vindeau pe
trotuare litografii după vechile lui tablouri. Bănuia că ginerele
lui investise ceva bani în respectiva operaţiune, aşa că nu reac­
ţiona decât sarcastic când îi aduceau aminte.
— Nicidecum, tati, îi jurase Sophie. Este vorba despre un
editor din New York. Iar afacerea e de mare succes.
— Bine, bine... hai, lasă-mă să râd. Şi, nu-i aşa, toate doam­
nele evreice din New York şi Los Angeles îşi doresc un Adolf
H. deasupra canapelei din salon!?
— Exact. Şi-o să fie tot mai multe. Sunt sigură că asta va
face să urce cota originalelor.
— Oricum, nu-mi pasă.
în schimb, atunci când cel mai mic dintre nepoţi, Bob, i-a
adus o litografie a Orei-unsprezece-treizeci, acel Portret de

431
uriaşă, suspinele au scuturat îmbătrânitul înveliş de came al
lui Adolf.
— Ce-oi mai căuta pe-aici? i-a zis Sophiei, care încerca să-l
consoleze. De ce-oi mai tărăgăna-o? Măcar de-ar fi adevărat
că, după moarte, ne regăsim...
— Se poate, tati, se poate.
Adolf a zâmbit, ştergându-şi nasul. Pescăruşii din depărtare
i se păreau nişte pete albe pe care tocmai le adăugase pe pânză.
Lucia era şi ea departe, în Africa. Ca atare, mai ales de fantome
era îndrăgostit.
— în orice caz, voi sosi prea târziu. Acolo, sus, nici mama
ta, nici Unşpe nu vor mai avea ochi pentru o gloabă bătrână
ca mine.

Licitaţie secretă la Nurnberg. O acuarelă semnată ,A d olf

Hitler 1913“, reprezentând un peisaj bavarez, atinge preţul
record de opt sute de mii de mărci. Lucrarea e o mizerie, iar
colecţionarul ţine să-şi păstreze anonimatul.

Pe 21 iunie 1970, la ora cincisprezece şi douăzeci şi nouă

de minute, cel dintâi om care a păşit pe Lună a fost un german.
Astronautul Kurt Makart sărise din racheta Siegfriedşi umblase
printre cratere. Televiziunile din întreaga lume retransmiteau
imaginile istorice care stăteau mărturie pentru progresul tehno­
logic al omenirii în secolul XX, dar şi pentru puterea celei mai
bogate naţiuni de pe faţa pământului. Germania repurtase o nouă
victorie, paşnică, fără a dăuna cu nimic celorlalte ţări.
Pe 21 iunie 1970, A dolf H. s-a stins în Santa Monica, Los
Angeles, în casa fiicei lui şi printre ai săi. Se uita şi el la cuce­
rirea spaţială, când a simţit o sistolă dureroasă. Sophie i-a scris
lui Rembrandt că era convinsă că tatăl lor înţelesese că nu mai
avea mult de trăit: îşi întorsese capul către cerul fără urmă de
nor şi, în ochii lui albaştri azurii, sclipise un fulger de nerăbdare,
graba de a-şi revedea femeile iubite la apropiata reîntâlnire.

432
 Iunie 1970.
Un copil este dus de părinţii lui la cinema.
Se aşteaptă, ca de obicei, să vadă animale care vorbesc, flori
care cântă sau chiar hipopotami dansând cu struţi. Numai că
nu i se oferă, ca de zece ani încoace, desenul animat anual. In
loc de asta, ecranul îi trimite imagini în alb şi negru, imagini
mizerabile, tremurătoare, cu sunet prost, de o calitate mai slabă
decât a filmelor de familie făcute în vacanţe. Nu înţelege. Un
bărbat cu mustaţă şi privirea fixă urlă în aceeaşi limbă în care
vorbeşte bunica lui alsaciană, da, aceeaşi, cu diferenţa că în vocea
bărbatului nu e deloc blândeţe, în schimb e mult mai autori­
tară, fâcându-te să vrei să te ridici şi să-l asculţi. Tot nu înţe­
lege. Urmează imagini cu arestări în masă, incendii, trenuri în
care sunt îngrămădiţi oamenii ca nişte vite. Copilul înţelege
încă şi mai puţin. In sfârşit, după proiectilele împroşcând avioa­
nele de pe cer, explozii din ce în ce mai puternice, de la focul
de artificii până la cel mai frumos dintre ele - somptuoasa
ciupercă de fiim nuclear. Copilului i se face frică şi se lasă să alu­
nece în scaun, pentru a nu mai vedea ecranul. Numai că ima­
ginile se rostogolesc mai departe, câmpuri acoperite de sârmă
ghimpată, supravieţuitori scheletici, cu ochi negri, camere de
gazare, apoi corpuri goale, îngrămădite, rigide şi moi în acelaşi
timp, pe care buldozerele le aruncă în pământ sau invers,
copilul nu mai ştie, se sufocă, vrea să plece, dacă asta e lumea
reală, nu mai vrea să ştie de ea, nu mai vrea să se facă mare, vrea
să moară.

433
 Afară, este uluit că soarele încă mai străluceşte, că trecătorii
se mai plimbă şi că fetele mai zâmbesc. Cum de-o mai pot face?
Cu ochii înroşiţi, părinţii îi explică îndureraţi că ştiau cât
de greu de suportat avea să fie filmul, dar că ţinuseră neapărat
să-l vadă şi fiul lor.
— Fiindcă lucrurile acelea s-au petrecut cu adevărat. Este
istoria noastră politică.
„Vasăzică, asta e politica, s-a gândit copilul, puterea pe care
o au oamenii de a-şi face atâta rău unii altora?"
— Hitler acela era nebun, nu-i aşa?
— Nu. N u mai mult decât tine sau decât m ine...
— Şi nici nemţii din spatele lui nu erau nebuni?
— N u erau decât nişte oameni ca tine şi ca mine.
Ce veste minunată! Deci, a dracului ticăloşie şi asta, să fii
om.
— Ce e omul? a continuat tatăl. Un om este alcătuit din
alegeri şi din circumstanţe. Nimeni nu are vreo putere asupra
circumstanţelor, dar fiecare dintre noi are puterea de a alege.
Din ziua aceea, nopţile copilului au fost grele, iar zilele încă
şi mai şi. Dorea să înţeleagă. Să priceapă că monstrul nu era o
fiinţă altfel decât el, de undeva din afara omenirii, ci una ca el,
dar care lua decizii diferite. Din ziua aceea, copilului i-a fost
frică de sine însuşi, ştiind că locuia în acelaşi trup cu o bestie vio­
lentă şi sângeroasă, pe care voia s-o ţină-n cuşcă întreaga viaţă.
Copilul este autorul acestei cărţi.
N u sunt evreu, nu sunt german, nu sunt japonez şi sunt
născut mai târziu, însă Auschwitzul, distrugerea Berlinului şi
bomba de la Hiroshima fac de acum parte din viaţa mea.
JU R N A L U L R O M A N U L U I
ADOLFH. DOUĂ VIEŢI
*

toamna 2000 - vara 2001

 Decizia e luată: după Isus, Hitler. întunericul urmează lu­
minii. întrucât în Evanghelia după Pilat am studiat ispita iu­
birii, este necesar să mă apropii, acum, de ispita răului. Cum
într-ale omenescului, şi nu în afara lui locuiesc şi Isus, şi Hitler,
umanismul meu nu va exista decât cu preţul acestei duble cer­
cetări. N u se pune problema să-mi provoc o plăcere, am ne­
voie să mă înţeleg. După ceea ce mă atrage, voi descrie ceea
ce-mi repugnă.

Eroarea, în privinţa lui Hider, vine din faptul că este luat

drept un individ excepţional, un monstru dincolo de orice li­
mită, un barbar fără egal. Or, nu este vorba decât despre o fiinţă
banală. Ca răul de banală. Ca tine şi ca mine de banală. Ai fi
putut fi tu, aş fi putut fi eu. De altfel, cine ştie dacă, mâine, nu
cumva chiar eu ori tu vom fi? Cine se poate considera definitiv
la adăpost? La adăpost de un raţionament fals, de simplism, de
încăpăţânare sau de răul făcut în numele a ceea ce am crede că
este binele?
în ziua de azi, oamenii îl caricaturizează pe Hitler pentru a
se disculpa pe ei înşişi. încărcarea este invers proporţională cu
descărcarea. Cu cât este mai diferit, cu atât le seamănă mai pu­
ţin. Toate discursurile lor se reduc la a afirma cu tărie „nu despre
mine este vorba, e nebun, e pătruns de geniul răului, e pervers,
pe scurt, nu are nici o legătură cu mine". Periculoasă naivitate.
Suspect angelism.
Aşa arată capcana definitivă a bunelor intenţii. Bineînţeles,
Hider s-a purtat ca un dcălos şi a dat dreptul mai multor milioane

437
de oameni să se poarte tot ca nişte ticăloşi, bineînţeles că ră­
mâne un criminal de neiertat, bineînţeles că îl urăsc, că mă în-
greţoşează, că îl detest, dar nu-1 pot da afară din cadrul omenirii.
Şi dacă este o fiinţă omenească, atunci este aproapele, nu de-
partele meu.

Cei din jur opun o mare rezistenţă proiectului meu. Numai

Bruno M. mă înţelege şi mă încurajează. Ceilalţi, în frunte cu
Nathalie B., încearcă să mă convingă să renunţ.
— Nu-ţi poţi asocia numele cu cel al lui Hitler.
— A vorbi despre Hitler nu înseamnă a deveni hitlerist.
— Ştiu că nu eşti nazist, dar ceilalţi, cititori grăbiţi, jurna­
liştii.. .
— Temerile tale sunt aberante! N u trebuie să fii negru pen­
tru a lupta împotriva rasismului şi nici femeie pentru a ţine
cuvântări feministe. Dac-ar fi să mă iau după tine, nu mi-ar
mai rămâne decât să-mi trag un glonţ în cap!
— Nu contează. De subiectul ăsta nu trebuie să te atingi,
o să faci praf şi cariera ta, şi prietenia noastră.
— Atitudinea ta îmi confirmă că am dreptate: Hitler
rămâne un subiect tabu. Deci voi trece la analiza acestui tabu.
Vreau să înţeleg.
— Să-l înţelegi pe Hitler? Iţi dai seama ce spui?
— Nathalie, a înţelege nu înseamnă a justifica. A înţelege
nu înseamnă a ierta. Numai înţelegând intim, profund duş­
manul te poţi bate cu el.
— Eric, săracul de tine, n-o să ajungi tu niciodată să-l în­
ţelegi pe Hitler.
— De ce?
— Fiindcă nu eşti ca el.
Un singur lucru mă tulbură în acest dialog al surzilor: voi
reuşi oare să înţeleg acea fiinţă pe care o detest? Sper. Asta
mi-am propus.
Hider este în acelaşi timp în afara şi înlăuntrul meu. în afară,
într-un trecut încheiat, din care nu au mai rămas decât cenuşă

438
şi mărturii. înlăuntru, fiindcă e un om, unul dintre cei care aş
putea fi chiar eu şi pe care trebuie să-l pricep.

Lecturi de ultim moment. De ani de zile m-am pregătit

ciund, iar acum sunt în faţa unui ultim efort. Evident, cele mai
bune lucrări sunt englezeşti. Marea Britanie a dezvoltat o hide-
rologie cum nu a reuşit nici o altă ţară din lume. Nici nu s-ar
fi putut altfel, doar englezii i-au rezistat şi pe urmă l-au învins!
Subiectul îi deranjează mai puţin decât pe noi, francezii. Mai
mult, îi onorează.
De câte ori îmi cumpăr cărţi de istorie din librăriile din
Londra sau Dublin, mă simt mult mai în largul meu decât la
Paris, unde mi se aruncă priviri suspecte imediat ce mustaţa
lui Adolf este zărită pe copertă.
De altfel, am fost un laş: am trimis un prieten student să-mi
cumpere, printre multe alte cărţi despre cel de-al Treilea Reich,
celebra Mein Kampf. Şi, ei bine da, i-a fost vândută.

Citesc Mein K am pfşi ascult discursurile. Sforile sunt groase,

eficiente. Joacă oare teatru? Sau e sincer?
Până la urmă, consider că joacă foarte sincer. Ca orice ac­
tor, ca orice autor, nu minte, doar îşi fabrică realitatea.

în fiecare seară, mă dedau aceluiaşi ritual. După ce lucrez

la hârtiile mele ore în şir, închei mereu şedinţa luând una din­
tre biografii, nu contează care, de fiecare dată alta, şi citesc
despre ultimele ore ale lui Hitler, cele din buncăr, până la si­
nucidere şi ardere.
Am nevoie să mă asigur că a murit. Că a murit de-a binelea.
Am nevoie să mă asigur, după atâtea ceasuri petrecute
numai în crimă şi oroare.
Am nevoie să cred că s-a terminat şi că nu se va mai repeta
niciodată.
Mic ritual impresionant şi ridicol. Mică superstiţie de uz in­
tim. De care îmi bat joc chiar eu, deşi îi cedez. Ştiu bine că
acest exorcism nu schimbă nimic nici în lume, nici în viitor.

439
Răul e tenace. Perpetuu. Radical. Se reproduce şi în ziua de
azi. Se va reproduce şi în cea de mâine.

în minte am cartea gata. însă nu trebuie să o scriu imediat.

Trebuie să mă abţin. Să-mi menţin nerăbdarea. Să trăiesc pentru
acea întâlnire. Să prelungesc aşteptarea, să se ascută dorinţa.

Literatura despre Hitler mi se pare plină de greşeli.

Numai că aceste erori sunt pasionante, relatând despre cei
care le-au comis, exprimând epoca în care s-au produs.
Prima eroare: iudaitatea ascunsă a lui Hitler. Teza buni­
cului evreu nu rezistă ştiinţific, dar mă emoţionează. Arată, în
schimb, că după război oamenii au vrut să demonstreze că
holocaustul a fost un fratricid. Dacă Hitler a avut sânge evre­
iesc în vine, atunci înseamnă că s-a omorât pe sine însuşi.
Orice genocid este un humanocid. în fond, orice crimă este o
sinucidere.
A doua eroare: antisemitismul originar al lui Hider. în Mein
Kam pfne lasă să credem că trăia o suspiciune aproape instinc­
tivă faţă de evrei. în realitate, mărturiile o dovedesc: Hider nu
a fost antisemit înainte de 1918, nu a fost antisemit înainte de
„a simţi nevoia să fie astfel11. Tinereţea lui abundă de asocieri
paşnice cu evrei. N u alunecă în ura antisemită decât la sfârşitul
războiului, pentru a-şi explica înfrângerea Germaniei. Iată
silogismul pe care l-a folosit: ofiţerii mei erau evrei şi germani.
Germania a pierdut războiul, deci nu poţi fi şi evreu, şi german
în acelaşi timp. Din acel moment, evreii au fost consideraţi
vinovaţi pentru înfrângere. Explicaţie simplistă, explicaţie magi­
că şi concluzie stupidă a unui om care încearcă să priceapă
de ce a stat el degeaba patru ani prin tranşee. Antisemitis­
mul lui Hitler este istoric în ambele înţelesuri ale cuvântului.
Istoric, fiindcă îl ajunge abia în al douăzeci şi nouălea an de
viaţă. Istoric, întrucât Istoria cu războaiele, violenţa şi imbecilul
ei tratat de la Versailles i-a provocat respectivul „antisemitism
reflex".

440
 A treia eroare: sexualitatea lui Hitler. Fiecare deceniu a pro­
dus teoria lui legată de sexualitatea lui Hitler. Mereu alta. Me­
reu în sensul perversiunii. Uneori al sado-masochismului.
Uneori al scatologiei. Uneori al homosexualităţii. Tot acest tal-
meş-balmeş mi se pare şi naiv, şi periculos. Raţionamentul se
dezvoltă rapid, ca prin alunecare: Hitler este un monstru fiind­
că este un pervers, aşadar toţi perverşii sunt periculoşi. Un
puritanism stupid şi nemărturisit mi se pare a guverna toate
aceste pseudostudii. Un puritanism care urmăreşte să-i excludă
şi pe Hitler, dar şi orice fantezie sexuală, din harta trăsăturilor
omenirii. Un puritanism care discriminează. Un puritanism
care crucifică diferenţa.
Desigur, un homosexual nu ar avea nici un chef să desco­
pere că Hitler ar fi putut fi homosexual. Insă nici un hetero-
sexual nu ar fi încântat să afle că Hitler a fost heterosexual.
Aceste texte urmăresc, ca de obicei, să declare: „Hitler nu e
totuna cu mine, în orice caz nu e ca mine.“
Hotărât lucru, cu cât înaintez, cu atât descopăr că toate dis­
cursurile sunt puse în mişcare de aceeaşi idee invizibilă: Hitler
e celălalt.
Cartea mea va fi o capcană întinsă acestei idei. Arătând că
Hitler ar fi putut ajunge un altul decât a fost, voi face fiecare
cititor să simtă că ar putea deveni un Hitler.
Revin la sexualitatea lui Hitler. De ce? Fiindcă un individ
nu poate fi înţeles fără a-i analiza această modalitate de rela-
ţionare cu celălalt. Pentru mine, este vorba mai mult de etică
decât de psihanaliză. Trebuie examinate „legăturile", „relaţia".
Departe de a considera, ca Freud, că sexualitatea este deter­
minantă, cred numai că este revelatoare. In felul ei, exprimă
legătura pe care o fiinţă omenească o întreţine cu semenii săi
şi, prin urmare, cu întreaga omenire.
Disting două tipuri de sexualitate: cea care este în relaţie
cu celălalt şi cea care este în relaţie doar cu sine. O sexualitate
altruistă şi o sexualitate egocentrică.
Sexualitatea egocentrică este mai întâi masturbatorie, fetişis-
tă, voyeristă, dar nu rămâne neapărat solitară, putând integra

441
parteneri. Totuşi, aceşti parteneri au acces la scenă, nu la eu. Nu
există decât în măsura în care îşi susţin rolul prin raport cu egoul
interesat. Posesorul sexualităţii egocentrice se foloseşte de ceilalţi
ca de nişte instrumente pentru a putea atinge plăcerea. Ceilalţi
sunt coborâţi la rangul de obiecte ori de actori care-şi îndepli­
nesc o obligaţie de serviciu. în cazul în care celălalt se dove­
deşte a fi într-adevăr o altă persoană, se transformă în obstacol,
iar relaţia încetează.
Dimpotrivă, în cazul sexualităţii altruiste, celălalt este exact
fiinţa prin care se realizează schimbul, pur şi simplu o altă per­
soană având caracteristicile, dorinţele, ritmurile, privirile ei şi
lucrurile care-1 dezgustă. Sexualitatea altruistă nu este nici o se­
xualitate filantropică, nici una servilă. Fără a se confunda cu
un serviciu adus de celălalt, este o sexualitate care caută întâl­
nirea cu celălalt la nivelul corpurilor, al atingerilor, al mângâ­
ierilor, al săruturilor, al voluptăţii. Ce e mai frumos, ca legătură
dintre oameni, decât o fiinţă care se bucură cu voluptate de
bucuria voluptuoasă a celeilalte fiinţe? Decât ochii care caută
plăcerea în ochii celuilalt? Decât orgasmul simultan. Decât
dragostea cu ochii deschişi.
Sexualitatea nu este decât una dintre modalităţile noastre
de a exista împreună cu ceilalţi. Sau de a exista fără ei. în ori­
care din cazuri, vorbeşte despre deschiderea sau închiderea
noastră în faţa celorlalţi.
Hitler aproape că nu avea viaţă sexuală. Conform mărtu­
riilor care pot fi luate în consideraţie, în tinereţe nu avusese
posibilitatea, în vremea războiului nu avusese chef, iar în peri­
oada vieţii politice nu avusese timp. Colegii de şcoală, tovarăşii
de închisoare, camarazii din tranşee sau chiar secretarele în
depoziţiile lor din cadrul procesului de la Nurnberg susţineau
aceeaşi afirmaţie: Hitler nu a avut relaţii sexuale.
Fireşte, imediat ce a ajuns un personaj public, anumite
femei s-au apropiat de vedetă şi au făcut figuraţie în cercul său.
Toate acestea se vor sinucide sau vor încerca să se sinucidă. în­
trucât Hider nu a avut niciodată o adevărată legătură cu cineva.
Poate că a avut o viaţă sexuală, dar una lipsită de partener.

442
 Se mulţumea să facă dragoste cu mulţimile. Trebuie să scriu
un text despre sublimarea vieţii lui sexuale ratate în viaţa de
orator.

Prieteni şi membri ai familiei mele mă roagă să renunţ la

carte. Ceea ce mă relaxează.

Mă simt gata să scriu. Din fericire, cred că voi fi împiedicat

încă vreo câteva zile de promovarea pieselor de teatru şi a ro­
manelor precedente. Distragerea forţată va întinde şi mai tare
coarda arcului. Săgeata va porni de la sine când mă voi în­
toarce acasă, la Dublin, pentru a scrie.

Nerăbdare. Am mâncărici în pană. Iute. Să mă întorc la

masa de lucru. M-am săturat să mă tot confesez despre mine
însumi, vreau să vorbesc despre „el“ .

In rarele ore libere din timpul călătoriilor de promovare

ascult Wagner. După cum se ştie, Hitler era nebun după mu­
zica lui încă din adolescenţă.
Şi eu am trăit, la cincisprezece ani, cu Wagner. Am plâns
peste paginile lui orchestrale, am frisonat mistic la înaltele
coardelor, am resimţit spasme muzicale când alămurile explo­
dau mai presus de arcuşurile dezlănţuite. Şi eu am trăit, la cinci­
sprezece ani, cu Wagner, dar n-o mai fac. Din conşdinţă artistică,
am luat la cunoştinţă aproape toate operele lui, am asistat la
reprezentaţiile acestora, ba chiar am acompaniat la pian nişte
Elsa şi nişte Elisabethe, dar nu mai am nici un chef de el. Nu-1
mai ascult.
Exaltarea frenetică în care îşi menţine auditoriul se potrivea
cu cei cincisprezece ani ai mei de atunci. Muzica asta se adre­
sează virginilor şi frustraţilor. De când mi-a dat viaţa-n floare,
s-a făcut loc pentru Bach, pentru Mozart, dar nu mai e nici­
decum loc pentru Wagner.
Faptul că Hitler nu a renunţat niciodată la idolatria wag­
neriană pare a-mi confirma opinia că de la cincisprezece la

443
cincizeci şi şase de ani nu a evoluat nici sexual, nici artistic, nici
uman. Să nu uităm că a murit ascultând încă o dată uvertura
la Rienzi. Pun cu regularitate discul şi îmi închipui scena.

M-am întors la Dublin. De mâine încep.

Nerăbdării îi urmează tracul. Grea şi viaţa asta de scriitor...

Catastrofa. Astăzi am scris primele pagini ale cărţii şi am

înţeles că va fi o cane lungă. O descoperire de care mă puteam
lipsi. Cărţile însă ne spun, încă de la primele cuvinte, cum tre­
buie să fie scrise şi ne indică timpul pe care-1 solicită din partea
noastră.
Deşi estimam că voi construi o carte scurtă şi insolentă, de
o sută cincizeci de pagini, descopăr în această seară că lucrarea
îmi impune să fie groasă şi romanescă, să dea viaţă fiinţelor,
epocilor, locurilor, nu doar ideilor şi să nu mă mulţumesc nu­
mai cu aluzii. Ea îmi ordonă. Eu o voi asculta.
Aşa că iată-ne porniţi la drum pentru cel puţin patru sute
de pagini. Voi avea oare puterea de a trece iarna şi primăvara
înhămat zi de zi la această sarcină?

Cărţile mele cer de la mine mai mult decât cer eu de la ele.

A doua zi de scris îmi confirmă necesitatea unui volum de
proporţii. Asta este: nu mai sunt scriitor, nu mai dirijez eu, ci
trec în serviciul unui monstru care îmi dictează pretenţiile sale.
Sunt un scrib.

Sper ca această carte să nu supere prea tare. Urmărind cele

două vieţi, Hitler picat la Academia de Arte Frumoase, cea a lui
Adolf H. acceptat, nu fac numai să dezvolt o circumstanţă, ci şi
să las liberă interpretarea unei circumstanţe. Hitler nu este doar
victima propriului eşec, ci şi analiza acestui eşec. Când eşuează
la examenul de admitere, nu traduce corect pasul greşit pe care
l-a făcut. In loc să recunoască faptul că nu a lucrat îndeajuns,
conchide că este un geniu neluat în seamă. Cel dintâi delir. Cea
dintâi izolare. Cea dintâi răbufnire paranoică.

444
 N u doar eşecul la Arte Frumoase îl va marca, ci si inter-
pretarea (negarea) eşecului.

Este valabil şi pentru sexualitate. La început, cele două per­

sonaje, Hitler şi Adolf H., au aceeaşi sexualitate, întrucât por­
nesc de la aceeaşi copilărie. Totuşi, Adolf FI. va recunoaşte că
are o problemă cu fetele, pe când Hitler o va ignora orgolios.
Sexualitatea noastră nu se defineşte prin ce suportăm, ci
prin ceea ce facem. Ce facem cu ea.

îmi asum riscul ca, în primele o sută de pagini, să-l fac pe

adevăratul Hitler mai simpatic decât pe cel virtual.
Şi, chiar aşa, de ce nu? Bietul tânăr, deocamdată, nu se poartă
ca un monstru condamnabil. îl vom judeca atunci când va fi
păcătuit, nu mai-nainte.

N-am putut rezista: Hitler îl va întâlni pe Freud. Dincolo

de faptul că mă amuză, scena îmi permite să povestesc copi­
lăria lui Hitler, pe divan, şi să arăt că te poţi vindeca de co­
pilărie, oricum ar fi fost aceasta. Adolf FI. va reuşi. Hitler nu.
Trecutul nu atârnă decât atât cât îl lăsăm s-o facă: reflecţia şi
munca ne permit să-i uşurăm povara.

— Cum vei reuşi să relatezi existenţa unui ratat tocmai tu,

căruia întotdeauna ţi-a reuşit totul? mă întreabă Bruno M.
Rămân cu gura căscată. Complimentul îmi paralizează
funcţiile motrice şi cerebrale. Roşesc, mă bâlbâi şi ies lamen­
tabil din încurcătură cu un:
— O să-ncerc.
Clatină din cap cu un surâs politicos şi schimbă subiectul.
Dac-ar şti Bruno cât îmi este de uşor să descriu un ratat!
Dac-ar şti Bruno că nu mi-a dat niciodată prin cap că mi-ar fi
reuşit ceva, orice. Desigur, mi-am încheiat studiile, am câştigat
nişte concursuri aşa-zis dificile, am ajuns să fiu jucat, publicat,
să am succes, dar rămân încordat, nemulţumit, mai îngrijorat
de ceea ce fac acum decât de ceea ce am dus ieri la bun sfârşit.

445
 întotdeauna începi prin a fi un ratat. Cu excepţia lui Rim-
baud. Fiindcă adolescentul visează, fiindcă nu face ce trebuie,
fiindcă ridică prea sus ştacheta... La fel ca eroul meu, la opt­
sprezece ani îmi închipuiam că voi scrie cartea definitivă ori
simfonia ultimă care îmi va aduce aclamaţiile contemporanilor
şi garanţia posterităţii. Toţi începem cu genul acesta de tâm­
penii, de dorinţe nesprijinite de fapte, de reverii fără muncă,
de proiecţii fantasmatice ale unui viitor surâzător. Petrecând
mai mult timp pentru a declara ce vei face decât făcând. La în­
ceput, voinţa mi s-a dovedit doar dorinţă.
La maturitate, odată ce ai ajuns să închei câteva lucrări şi
să obţii recunoaşterea, răul continuă: nu cumva succesul e doar
o amăgire? Nu cumva se înşală toţi cei care mă admiră? Nu
cumva ăla de colo, păduchele ăla spălăcit şi nesuferit, care nu
ţine la mine, e singurul care are dreptate?
Toată viaţa m-am întrebat dacă intr-adevăr sunt la înălţi­
mea propriei ambiţii. Toată viaţa m-am simţit mai degrabă
ratat decât reuşit. Ratarea este obsesia constantă, intimă, con­
tinuă a vieţii de artist.

Reuşesc să închei partea întâi. Cei doi eroi sunt deja de­
parte unul de altul. Adolf H. pictează, şi-a învins inhibiţia faţă
de femei şi s-a iniţiat în sexualitate, o sexualitate altruistă, cea
în care intră şi dreptul celuilalt. Hitler, în schimb, rămâne un
păduche, îşi ascunde faptul că e un pictor mediocru şi se in­
stalează împăcat în condiţia micii-burghezii. Adolf H. se dez­
voltă cu greutate. Fără nici o greutate, Hitler se închide în sine
însuşi, în minciunile şi în frustrările lui. Deja sunt doi oameni
diferiţi.

Bruno M. a citit partea întâi. Entuziasmat, declară că l-a

pasionat şi mă îndeamnă să continui, însă îmi mărturiseşte că
l-a deranjat să se identifice uneori cu Hitler.
Sunt liniştit.

446
 Pierre S., editorul meu, îmi confirmă că pot continua. îmi
sugerează să mai scurtez şedinţele de la Freud, dar şi iniţierea
sexuală cu Stella, şi-l voi asculta. Prefer să scriu mai mult, după
care să tai. Lucrând, conştientizez că e prea mult, dar nu vreau
să mă abţin: cine ştie dacă o idee bună nu se află la capătul
unui paragraf prost? Ca să ai ce tăia, trebuie mai întâi să laşi
să crească.

Bizar: descriu armistiţiul de Crăciun, din tranşeele lui 1914,

pe când noi, aici, în Irlanda, sărbătorim Crăciunul.
La difuzoarele din casă pun iar şi iar Stille Nacht, după care
îi trag pe toţi după mine, lângă pian, ca să cântăm împreună.
Fiecare o face în limba lui, care-n franceză, care-n engleză, care-n
spaniolă... La fel ca-n 1914.
Mă simt plin de tandreţe, o tandreţe difuză, o tandreţe ame­
ţitoare. îi sărut pe cei vii, iar o parte din săruturi merg către cei
morţi. Sărut omenirea.

Războiul. Pe mine, care nu agreez nici filmele, nici poveş­

tile din război, pe mine, care mi-am satisfăcut serviciul militar
fără a-i acorda prea mare atenţie, tocmai pe mine a ajuns să
mă pasioneze viaţa de pe front, din tranşee, din inima fricii. Nici­
odată nu mi-aş fi imaginat că aş putea scrie cu atâta plăcere
această dublă naraţiune. Chiar îmi place! Fiind mai ales un au­
ditiv, descriu luptele prin zgomote. Fiind un emotiv, un senzo­
rial, încerc să generez o proză ritmată, sincopată, în rezonanţă
cu acţiunea.
Fericirea pe care mi-o aduc aceste pagini este excepţională.
Dacă nu aş fi avut îndoielile mele, nu cumva aş fi ratat expe­
rienţa?

Scriitura trece-n halucinaţie.

Ieri, plimbându-mă pe trotuar cu nepoţii, am auzit un şuie­
rat şi am strigat:
— Culcat!

447
 S-au uitat la mine uluiţi. Pur şi simplu, trecea o bicicletă.
Crezusem că e un şrapnel.

Un război? Două războaie? Două modalităţi de a intra si

> >

de a ieşi din ele.

»

Adolf H. vede războiul ca pe o piedică: îi întrerupe cariera

artistică, îl dezindividualizează, transformându-1 doar în carne
de tun. Se va întoarce scârbit, pacifist, depolitizat, dedicat
modernităţii şi noului în încercarea de a uita. Un om tipic al
anilor 1920.
Hitler vede războiul ca pe o împlinire: îl socializează, atri-
buindu-i un rol, îl face să fie german, îi oferă un model perfect,
fiindcă este totalitar, de organizare a vieţii în colectivitate. Va
scăpa din război nostalgic, războinic, politizat, revanşard pen­
tru a uita înfrângerea. De asemenea un om tipic al anilor 1920.

Sora Lucia este un dar pe care i-1 ofer lui Adolf H., dar pe
care mi l-as> oferi si
» mie. Un zâmbet. O lumină. O credinţă. t

Plâng toată ziua, compunând scrisoarea pe care Adolf H.

le-o trimite din spital prietenilor lui, crezând că i-a venit sfâr­
şitul.
Se umanizează.
încep să mă simt mai bine.
Dar, mai ales, mă linişteşte faptul că, în sfârşit, am putut
vorbi şi despre prietenie în această carte... Da, şi eu. La fel ca
Adolf H., să pot spune asta înainte de moarte.
Şi eu deci aş putea muri la noapte...

Sunt destul de mulţumit că am utilizat figura istorică a doc­

torului Forster, medicul acela care practica hipnoza asupra ră­
niţilor de război şi care a fost descoperit „sinucis11, în Elveţia,
după ce a ameninţat că va scoate la iveală dosarul lui Hitler,
care abia ce fusese numit cancelar.
Chiar dacă nu cred ca hipnoza să-l fi schimbat cu adevărat
pe Hitler, mă interesează totuşi, deoarece îmi permite să prezint

448
două imagini ale tratamentului psihologic. Freud contra For-
ster. Psihanaliza neutră contra terapiei intervenţioniste. Magia
albă contra magiei negre. Urechea care ascultă contra gurii
care ordonă.
Acestea fiind spuse, sper să trăiesc îndeajuns pentru a citi,
într-o bună zi, scos dintr-un seif elveţian, faimosul dosar psi­
hiatric al tânărului H itler...

Astăzi, exerciţiul a fost periculos: a fost necesar să relatez

naşterea antisemitismului lui Hitler. Fireşte, de gândit, el o
gândea, dar de scris, am scris eu. Ceea ce mi-a indus o reală
stare violentă. Să dau glas urii... Să-mi împrumut cuvintele
acestei imbecilităţi... Să-mpodobesc frazele cu intenţii crimi­
nale... Prin urmare, am decis să răspund celor două impera­
tive: trebuie spus ce e de spus, dar lipsit de strălucire. Hitler va
fi convins, dar nu convingător! Nici nu se pune problema să
mă trezesc într-o enciclopedie a antisemitismului, fie şi cu ghi­
limele... Aşadar, construiesc textul ca pe un delir subiectiv,
contrariant, continuu, încheind ironic scena cu: ,Adolf Hitler:
vindecat."

„Ura îi oferise darul elocinţei."

Astfel se încheie partea a doua. Iată: Hitler s-a născut. S-a
născut din război. S-a născut din năpastă. S-a născut din umi­
linţă.
»
S-a născut din ură. Gata de răzbunare.
Hitler face istorie tot atât cât istoria îl face pe el. Născut
dintr-o femeie în 1889, se naşte si din el însusi în 1918, într-un
spital militar, în sunetul înfrângerii, sub auspiciile stupidului
tratat de la Versailles. Clasificând şi examinând mărturiile, sunt
sigur de următoarea afirmaţie: Hitler nu s-a priceput niciodată
să vorbească în public înainte de a fi impregnat de antisemi­
tism. De altfel, şi după aceea, chiar a ştiut să vorbească? Nu.
A vituperat. A scuipat. Furia şi prostia i-au oferit darul de a
atrage atenţia unor mulţimi traumatizate.
N u are decât talentul urii. Dar, din acest punct de vedere,
are tot talentul posibil.

449
 Germania anilor 1920. Orientul Mijlociu al anilor 2000...
Aceeaşi frământare. Ar trebuit creat un Observator a l umilin­
ţelor. Ar trebui analizat coeficientul de umilire a popoarelor,
fixată o limită, cea a umilinţei insuportabile, în aşa fel încât să
poată fi temperat acel învingător a cărui putere face legea. Poate
astfel va fi prevenită asocierea umiliţilor exasperaţi, disperaţi,
deci gata de orice. Poate astfel ne vom putea feri de diverşii
Hitleri şi de alţi terorişti ai prezentului.
Un Observator a l umilinţelor. Ar trebui să fiu ascultat...

Ora-unsprezece-treizeci. Iată o apariţie. O iubesc.

Eric, mă minţi. Ora-unsprezece-treizeci nu e o apariţie, ci

o reapariţie. Şi ştii cine e. Fiindcă ai iubit-o.

Parisul dintre războaie. Să rămân doar la personajele mele,

Adolf H. şi Ora-unsprezece-treizeci. Să nu cad în frescă istorică
sau, mai rău, în catalog al celebrităţilor.

întotdeauna a fost subestimat unul dintre factorii ascensi­

unii lui Hitler.
A urcat toate treptele fără a fi oprit, întrucât nici un poli­
tician de meserie nu l-a crezut în stare de aşa ceva.
Oamenii serioşi greşesc neluându-i în serios decât pe cei
care le seamănă.

Ora-unsprezece-treizeci nu e o singură fiinţă, ci două, cele

două pe care le-am iubit.
Insolenţa, calitate esenţială a fiinţei iubite... Ca să mă în­
drăgostesc şi să rămân aşa, trebuie să mi se ţină piept.

Invincibil! Toată viaţa, Hitler s-a crezut invincibil. Sigur

că e ridicol, dar a avut dreptate! în 1918 a trecut printre toate
şrapnelele şi obuzele cu putinţă, după care a scăpat de nenu­
măratele atentate îndreptate împotriva lui. De fiecare dată,

450
bomba exploda fie prea devreme, fie prea târziu, ca să nu mai
vorbim de cele care nici n-au făcut-o vreodată.
Invincibil! Ideea i-a venit în timpul Primului Război
Mondial şi a păstrat-o de-a lungul celui de-al doilea. Nimeni
nu a reuşit să-l lovească vreodată. Glonţul din ţeasta lui singur
şi l-a tras.
Invincibil! Se considera apărat nu de Dumnezeul în care
nu credea, ci de stele. Această credinţă în destinul lui, într-o
protecţie cerească, i-a permis să ducă până la capăt conflicte
periculoase, în faţa cărora orice om cât de cât mai rezonabil ar
fi cedat la un moment dat.
Avea o asemenea credinţă în el însuşi, încât ar fi mutat şi
munţii din loc.
Avea o asemenea credinţă în el însuşi, încât ar fi făcut
minuni.

Ora-unsprezece-treizeci s-a stins. II învăţase pe A dolf ce

înseamnă iubirea. Acum îl învaţă ce înseamnă doliul. N u devii
bărbat decât cu acest preţ dureros.
Dumnezeu ne dă şi ne ia înapoi. N u realizăm că ne-a dat
ceva decât în clipa în care observăm că ne-ar putea lua înapoi
darul.
Asta-i povestea cu viaţa, cu talentul, cu copiii, cu fiinţa iu­
bită...
Omenescul din mine s-a dăltuit prin aceste pierderi suc­
cesive.

Cartea de faţă îmi impune o asemenea încordare morală,

încât încep să mă tem că mi-aş putea pierde echilibrul. De câ­
teva luni înaintez în şpagat pe aceste două căi din ce în ce mai
îndepărtate una de cealaltă. Mă sperie gândul că s-ar putea să
nu mai am de ce mă ţine. A povesti zilnic despre două fiinţe
care sunt una şi aceeaşi, deşi una ajunge un ticălos, iar cealaltă
un om de treabă (dar cu ce preţ!), e o încercare care-mi stoarce
nervii şi creierul. Fiecare pagină, deoarece scriu un roman în
ordinea în care va fi citit, îmi impune adevărate suferinţe. Dacă

451
luni îl descriu pe Hitler care se fereşte de durere, dar mă
dezgustă, marţi povestesc despre Adolf H., pe care îl apreciez,
dar care este tinta
>
unor atacuri.
Niciodată nu risc să-i confund, fiecare îşi trage spuza pe turta
lui şi amândoi mă epuizează.
Iar în mine amândoi sunt unul singur.

De ce oare mă oblig să scriu cu o asemenea viteză şi in­

tensitate? Un maraton în ritm de sprint. De ce nu-mi acord nici
măcar o zi de odihnă? De ce nu ridic privirea de pe hârtie?
Oare mă pedepsesc pentru propria-mi lene?
Asta-i mărturiseam aseară lui Bruno M.
— Care lene? m-a întrebat. De oprit, nu te opreşti nici­
odată. Când nu scrii, te gândeşti la ce vei scrie. Iar de citit, ci­
teşti doar pentru a scrie. în concluzie: lucrezi tot timpul.
Poate că are dreptate. Dar cât este de departe de ceea ce
simt e u ... Câteva săptămâni sau câteva luni de scris pe an, cât
de obositoare ar fi, mi s-ar părea atât de puţine...

Cititorul nu va afla niciodată ce fantome mi s-au aplecat

cu regularitate peste umăr pentru a-mi cere să intre şi ele în
poveste: Leni Riefenstahl, Picasso, Einstein, Churchill, Schon-
berg, Ştefan Zweig... Le-am alungat cu dosul palmei.
O carte este alcătuită şi din părăsiri.

Nu-1 mai suport pe Hitler.

Nu doar că-1 urăsc, ca mai-nainte, pentru politica lui cri­
minală, pentru ce a devenit, adică un barbar mesianic convins
că avea întotdeauna dreptate, dar, de acum, îl urăsc şi pentru
viaţa pe care îmi impune să o trăiesc de câteva luni încoace.

Mă grăbesc să-l omor.

Voi dedica această carte celui dintâi om care a vrut să-l ucidă.
Lui Georg Elser, acel german simplu şi fără pretenţii, care a
înţeles înaintea tuturor că Fuhrerul va împinge lumea la pieire.

452
 D a , a c e lu i „ t e r o r i s t " îi v o i d e d i c a r o m a n u l m e u .

Savuros paradox: redactez patru sute de pagini pentru a re­

învia un om, iar cartea o dedic celui care şi-a dorit să-l asasineze.

Decizie privitoare la ultima parte a cărţii: voi schimba me­

toda de compoziţie şi voi scrie fără a mai întrerupe toate ca­
pitolele legate de Hitler. Nu-1 mai suport, aşa că mă grăbesc să-l
văd dispărut.
Deşi ştiu deja ce i se va întâmpla lui Adolf H., romanul lui
îl voi scrie ulterior, nu simultan.
Altfel, nu voi mai termina niciodată cartea asta.
Să trăieşti zi de zi cu Hitler... Ach, nein! Ia să-i înfig eu la
repezeală un glonţ în căpăţână...

Bună idee. De acum lucrul înaintează rapid.

Chiar a fost aşa de bună ideea? Mi se atrage atenţia că am

devenit taciturn, că şchiopătez şi sunt adus de umeri. Mi-am
explicat atitudinea spunând că, „eroul meu" fiind astfel, un
mimetism inconştient mă împinge, fără îndoială, să-i semăn.
Şi unde voi ajunge?
Devin taciturn. Ca el.
Mă dor genunchii. C a pe el.
Ascult Wagner. Ca el.
N-am chef să fac dragoste. Ca el.
Nu mă mai interesează prietenia. Cum nici pe el.
Unde voi ajunge?

Holocaustul. Nu voi povesti nimic despre el. Voi relata doar

luarea deciziei.

După patru zile de muncă încrâncenată, am terminat scena

în care Hitler prescrie „soluţia finală". A fost insuportabil, dar
sunt mulţumit de modalitatea literară prin care am rezolvat
subiectul.

453
 D o r m p u ţin şi p r o st.

Nici o clipă nu am fost contaminat de ideile lui, dar m-au

asaltat din plin. Iată-mă bătrân, deprimat, trecând de la exal­
tare la furie, într-un corp dureros, sub cerul jos al Balticii ori
sub plafonul încă şi mai jos al buncărului.

Când îl voi omorî, îmi voi recupera propriul trup.

In seara respectivă, când am coborât la masă, copiii au în­

ceput să strige:
— Gata! L-ai omorât!
O ghiciseră după zâmbetul pe care-1 afişam.
In sfârşit o masă veselă. Aflu că tare i-am mai îngrijorat.

Mă consacru lui Adolf H.

Mă tem că nu voi avea timp să mă duc în Canada, unde
mi se joacă Variaţiunile enigmatice şi Vizitatorul, pentru a mă
dedica jocului întâlnirilor, conversaţiilor, emisiunilor de televi­
ziune şi de radio. Doar dacă nu voi termina cartea mai înainte.

Un secol XX Iară H itler... Această ficţiune geopolitică m-a

preocupat serios, luându-mi câteva luni de gândire, chiar dacă
cititorul nu va observa rezultatul decât în câteva rânduri din
romanul de fată. »

După părerea mea, Germania anilor treizeci nu ar fi putut

scăpa fără un regim de dreapta sprijinit pe armată. Totuşi, fără
personalitatea lui Hider ar fi avut oare loc cel de-al Doilea Răz­
boi Mondial? Nu cred. După ce ar fi rediscutat tratatul de la
Versailles şi ocuparea Renaniei, Germania s-ar fi mulţumit,
fără îndoială, cu un scurt război cu Polonia, motivat de Cori­
dorul Danzig, atât şi nimic mai mult. Restul - ocuparea
Austriei, Cehoslovaciei, Franţei - ţine numai de psihologia hide-
ristă, nu de cea germană. Ca să nu mai vorbim despre elemen­
tele patologice specific hitleriste: ura faţă de evrei, de ţigani, de

454
infirmi şi de creştinism. După cum am arătat-o în carte, holo­
caustul nu ţine decât de Hitler. Desigur, împreună cu com­
plicii lui, a jucat abil cartea terorii în balanţă cu laşităţile de
tot felul, impunând Germaniei imunda „soluţie finală". Lă-
sând-o cu povara acestei ticăloşii.
Ironie de gheaţă a istoriei: a fost nevoie ca opinia publică
mondială să fie răscolită de descoperirea, după război, a acelor
abatoare umane, pentru ca statul Israel, cerut de atâta timp,
să vadă în sfârsit lumina zilei. Fără Hitler, nici vorbă de Israel.
S-a dovedit a fi catalizatorul sionismului. Ironie care-mi dă fiori
reci...
Cu toate astea, nu mă pot împiedica să nu mă gândesc că,
fără Hitler şi fără emoţia provocată de oroare, nu ar fi fost
construit în Palestina Israelul cu atâta grabă şi, uneori, cu atâta
lipsă de respect faţă de populaţiile aflate acolo...
Em oţia... Emoţia care dă putere ideilor. Emoţia care gene­
rează violenţa. Emoţia care ne trece întotdeauna de partea vic­
timelor, dar care, tocmai astfel, provoacă noi victime.
Dacă emoţia ne permite să accedem, uneori, la noi idei nu
înseamnă că emoţia este şi dreaptă. In politică, ar trebui să ne
ferim de emoţie...

In acel secol X X lipsit de Hitler, fără îndoială America tot

America ar fi rămas. îndepărtată, provincială, hazlie, folclorică,
ne-ar fi fost simpatică precum un văr mai de la ţară. N u ar fi
ajuns nici salvatoarea lumii occidentale, nici jandarmul ei. Nu
ar fi recuperat toate creierele europene fugind de barbaria
nazistă, aşa că numărul de premii Nobel pe care le-ar fi primit
ar fi fost foarte mic. Pentru a-mi enerva cititorul, avansez chiar
ideea că ştiinţa şi tehnologia de vârf ar fi fost, fără vreo
îndoială, europene şi că —de ce nu? —cel dintâi astronaut care
ar fi păşit pe Lună ar fi fost unul german...

Avionul zboară spre Canada. Mi-am încheiat cartea în mij­

locul Atlanticului, cu ochii înceţoşaţi de lacrimi.

455
 Lui Bruno M. îi place romanul. N u m-aş fi putut lipsi de
acordul lui. Şi lui Pierre S. îi place. U f!...
Eu nu am nici o părere, doar îl recitesc pentru corectură.

Bruno M. şi Pierre S., cele două fiinţe cele mai lipsite de

prejudecăţi pe care le cunosc, cele mai libere şi cele mai perso­
nale în opinii, departe de orice cugetare de-a gata, nu se repre­
zintă, totuşi, decât pe ei înşişi! îmi poate fi de ajuns părerea lor?
Mi-ar trebui prieteni mai naivi, mai banali, obişnuiţi...

Ceartă urâtă cu Nathalie B. şi Serge S.: ţin foile în mână,

dar tot nu pricep ce am făcut.
Refuză să admită că Hitler ar fi putut fi altfel decât a fost.
Fiecare dintre ei îmi vine cu o teză deterministă. Pentru N a­
thalie B., Hitler era genetic programat să fie ce a fost (păi, ăsta
nu-i Zola?!). Pentru Serge S., Hitler era condiţionat de co­
pilăria lui să fie ce a fost (asta-i psihanaliză americană!). Ce ha­
rababură! Gândire de ipsos! încep prin a răspunde, punct cu
punct, filozofic, argumentelor lor. Le demonstrez că sunt con­
tradictorii în discursurile lor, întrucât, în acelaşi timp, cred şi
nu cred în libertate.
Odată puşi în faţa propriei lor inconsecvenţe, se scutură,
se reorientează, se întorc la primul argument: nu trebuie să
încerci să-l înţelegi pe Hitler.
— Aveţi dreptate, conchid eu. Dacă vreţi ca lucrurile s-o
ia de la capăt, în primul rând nu încercaţi să le înţelegeţi.
Mă exasperează. Şi eu pe ei. Prietenia noastră suferă din
cauza acestei cărţi.

Literatura nu este un scop în sine.

O carte trebuie să provoace discuţii, altfel este inutilă.

Diderot, tu mi-ai da dreptate, nu-i aşa?

Nathalie B. şi Serge S. nu suportă să-l descopere uman, în

anumite momente, pe H itler...

456
 A-l reduce pe Hider doar la ipostaza sa de scelerat înseamnă
a reduce un om doar la una dintre dimensiunile sale. înseamnă
a-i intenta acelaşi gen de proces pe care l-a intentat el evreilor.

A-l înnegri pe celălalt pentru a te albi pe tine: astfel arăta

gândirea lui Hider. Astfel arată gândirea celor care vorbesc
despre Hider.
A albi omenirea prin excluderea lui Hider.
De parcă neomenia nu ar fi şi ea specific omenească.

Albin Michel îmi publică cu entuziasm romanul. Doar

titlul pe care-1 propun pare a provoca opinii diferite: AdolfH .
E jenant să-ţi vezi pus în discuţie titlul pe care l-ai dat unei
cărţi.
j

Trebuie să caut altele.

Mă gândesc la Dreptul celuilalt *.

Părerea unuia dintre lectorii de la Albin Michel îmi orien­

tează decizia. Se întreabă, pe bună dreptate, dacă nu cumva
este vorba despre un arbitrariu total care conduce la elaborarea
acestui Hider virtual.
încă din prima zi, răspund întrebării, şi întreaga mea carte
constă în acest răspuns. N u este vorba despre arbitrar, ci despre
un principiu filozofic şi despre o ţintă etică: elaborarea unui
dublu portret antagonist. A dolfH . încearcă să se înţeleagă, în
timp ce adevăratul Hider se ignoră. A dolfH . recunoaşte în el
existenţa unor probleme, în timp ce Hider le îngroapă. Adolf
H. se vindecă şi se deschide către ceilalţi, pe când Hider se adân­
ceşte în nevroză, tăindu-şi toate punţile de legătură cu ome­
nirea. Adolf H. înfruntă realitatea, în timp ce Hider o neagă
imediat ce aceasta îi contrazice dorinţele. AdolfH . învaţă urni-
> j

linţa, pe când Hider ajunge Fiihrer, aşadar un zeu viu. Adolf

H. se deschide în faţa lumii, Hitler o distruge pentru a o reface.

1. Titlul ediţiei româneşti urmează prima opţiune a lui Eric-Emma-

nuel Schmitt.

457
 Dintr-odată, simt nevoia puternică de a miza pe acest al
doilea titlu, Dreptul celuilalt, fiindcă nu doar oferă principiul
cărţii, dar şi sugerează dimensiunea etică: urmărirea alterităţii
în cazul lui Adolf H., fuga de alteritate în cel al lui Hitler.

în acest roman, sunt cele care mi-au adus lumină: sora

Lucia, Ora-unsprezece-treizeci, Sarah...

Editorul dă textul lectorilor specializaţi în istorie. Vreo săp­

tămână mă simt ofensat. Cum însă aceştia nu descoperă nici
o eroare, ofensa dispare tot atât de repede pe cât a apărut.

Aflând subiectul cărţii, cineva-mi spune:

— Hotărât lucru, sunteţi regele subiectelor periculoase ca
mersul pe sârmă. Freud şi Dumnezeu în Vizitatorul, solip­
sismul în Secta egoiştilor, Pilat şi morala în Libertinul, coma în
Hotelul celor două lumi, islamul în Domnul Ibrahim şi florile
din Coran.
Mă cutremur. Adaugă:
— Totuşi, gâtul nu vi-1 rupeţi niciodată!
Râde. Eu nu.
Dacă de data asta... Mi-e mai frică decât oricând.

Ce înseamnă „a rata“ sau „a reuşi" o carte? Numai autorul

o poate spune, fiindcă numai el îşi poate compara rezultatul
cu intenţiile.
Din punctul meu de vedere, mi-am îndeplinit proiectul.
Ulterior, nu mă interesează dacă va fi să placă ori nu, nu acesta
e scopul meu. Totuşi, îmi dau seama că fac apel la un cititor
exigent, care va vrea să întreprindă, alături de mine, un parcurs
reflexiv uneori incomod.
Aceia din jurul meu care refuză cartea de fapt refuză însăşi
ideea ei. Cu atât mai rău pentru ei.

Scrierea acestei cărţi m-a învăţat multe. Atâta vreme cât nu

vom recunoaşte că şi ticălosul şi criminalul se află în adâncul

458
nostru, vom continua să trăim într-o pioasă minciună. Ce este
un ticălos? Cineva care, după părerea lui, nu greşeşte niciodată.
Ce este un criminal? Cineva ale cărui fapte nu ţin cont de exis­
tenţa celorlalţi. Aceste două povârnişuri sunt în mine şi pot
oricând aluneca pe ele.
După experienţa acestei cărţi, îmi voi dezvolta simţul vino­
văţiei: dacă mă voi simţi cât de cât în culpă, nu voi alunga res­
pectivul sentiment, ci îl voi aprofunda, îl voi augmenta, mă voi
supune lui.
După experienţa acestei cărţi, mă voi feri încă şi mai mult
de ideile simple. Când unui rău i-ai găsit o singură cauză în­
seamnă că nu te-ai gândit suficient la el, că doar l-ai caricatu­
rizat, l-ai redus, ai procedat la acuzaţie, nu la explicaţie.
După experienţa acestei cărţi, voi considera suspect orice
om care-mi arată cine e duşmanul.

Hitler este un adevăr ascuns în adâncul nostru, care poate

oricând ţâşni la suprafaţă.

Mi-am trimis cartea la tipografie. Am aruncat sticla-n mare.

Cine mă va citi oare? Cine mă va înţelege? Cine-mi va răs­
punde?

E.-E.S.
 La preţul de vânzare se adaugă 2%,
reprezentând valoarea timbrului literar.
C e s-ar fi întâmplat dacă H itler ar fi devenit
pictor ? Dacă, pe 8 octombrie 1908, A cade­
mia de A rte Frum oase din V iena nu l-ar fi
respins pe tânărul tim id A d o lf H itler ? O
clipă care a schim bat nu numai cursul unei
vieţi, ci şi m ersul istoriei. Propunându-şi
să dem onstreze că „nu ne naştem m onştri,
ci devenim", Schmitt realizează un portret
dih otom ic, altern ân d b io grafia istorică
cu biografia im aginară a pictorului A dolf
Hitler. Autorul conturează astfel două feţe
ale aceluiaşi om, două destine. Pe de o parte,
destinul tânărului Hitler, care, rămas orfan
şi sărac, vrea să devină pictor, însă este res­
pins. Acest eşec, precum şi experienţa războ­
iului îl marchează, transformându-1 într-un
personaj plin de ură şi ranchiună. Pe de altă
parte, destinul tânărului A d olf H ., care este
admis la Academia de Arte Frumoase şi care
îl cunoaşte pe Freud. Marele R ăzboi îl tul­
bură profund, devine pictor, locuieşte la
Paris, unde îi întâlneşte pe A ndre Breton,
M an R ay şi pe alţi suprarealişti şi asistă la
ascensiunea om onim ului său.

în seria de autor „Eric-Emmanuel Schmitt"

au apărut: Milarepa, Domnul Ibrahim şi
florile din Coran, Oscar şi Tanti R oz,
Copilul lui Noe, Viaţa mea cu Mozart,
Secta Egoiştilor, Evanghelia după Pilat,
Cea mai frumoasă carte din lume şi alte
povestiri, Visătoarea din Ostende, Pe când
eram o operă de artă, Concert în memoria
unui înger, Cei doi domni din Bruxelles,
Elixirul dragostei, Otrava iubirii, Femeia
în faţa oglinzii, Noaptea de foc şi A dolf EI.
Două vieţi.

ISBN 978-606-779-270-6

9 786067 792706
1
2
 ERIC­EMMANUEL

SCHMITT
Cea mai frumoasă
carte din lume
… şi alte povestiri

Traducere din franceză de ILEANA CANTUNIARI
Coperta: Angela Rotaru

3
 ...acele buchete de flori care pornesc în căutarea unei inimi şi nu 
găsesc decât o vază.
Romain Gary, Dincolo de această limită tichetul dumneavoastră nu  
mai e valabil

4
 Wanda Winnipeg

Interiorul   RoIls­Royce­ului,   de   piele.   Uniforma   şi   mănuşile 

şoferului, de piele. Valizele şi gentile care burduşesc portbagajul, de 
piele. Sandaua împletită care anunţă o gambă rasată la marginea 
portierei, de piele. Taiorul cu fustă stacojie al Wandei Winnipeg, de 
piele.
Comisionarii de la hotel se înclină.
Wanda Winnipeg trece pragul fără să se uite la nimeni şi fără să 
verifice dacă bagajele sunt aduse în urma ei.
La recepţie, funcţionarii freamătă. Neputând să­i prindă privirea din 
spatele ochelarilor fumurii, se întrec în formule de bun venit.
— Bine aţi venit, doamnă Winnipeg, e o mare cinste pentru noi că 
aţi   descins   la   Royal   Émeraude.   Vom   face   totul   ca   şederea 
dumneavoastră să fie cât mai plăcută cu putinţă.

5
 Ea primeşte aceste dovezi de stimă ca pe ceva ce i se cuvine, fără 
un cuvânt. Angajaţii continuă conversaţia ca şi cum ea ar răspunde.
— Salonul pentru înfrumuseţare este deschis de la ora şapte până 
la ora douăzeci şi unu, la fel ca sala de fitness şi piscina.
Ea   face   o   strâmbătură.   Panicat,   responsabilul   se   grăbeşte   să 
anticipeze o problemă.
— Fireşte,   dacă   doriţi,   ne   putem   schimba   orarul   şi   adapta 
programului dumneavoastră.
Sosind în grabă, directorul s­a strecurat gâfâind în spatele ei şi 
acum turuie:
— Doamnă Winnipeg, ne faceţi  o imensă  onoare descinzând la 
Royal Émeraude! Vom face totul ca şederea dumneavoastră să fie 
cât mai plăcută cu putinţă.
Pentru   că   el   a   folosit   acelaşi   clişeu   ca   subalternii   lui,   Wanda 
Winnipeg   schiţează   un   zâmbet   batjocoritor   pe   care   nu­l   ascunde 
angajaţilor, cu aerul de a spune: „Nu e prea isteţ patronul vostru, nu e 
în stare să se exprime mai bine ca voi”, apoi se răsuceşte ca să­i 
întindă mâna să i­o sărute. Directorul nu i­a perceput ironia şi nu o va 
bănui, căci ea îi va face hatârul de a­i adresa cuvântul:
— Sper   că   n­am   să   fiu   dezamăgită:   principesa   Mathilde   mi­a 
lăudat mult hotelul dumneavoastră.
Printr­o mişcare reflexă din călcâie, ceva între salutul unui militar şi 
omagiul   unui   dansator   de   tango,   directorul   receptează   mesajul:   a 
priceput că, găzduind­o pe Wanda Winnipeg, nu găzduieşte doar una 
dintre   cele   mai   mari   averi   din   lume,   ci   şi   pe   o   femeie   care 
frecventează lumea bună.
— Îl cunoaşteţi, îmi închipui, pe Lorenzo Canali?
Cu un gest, îşi prezintă amantul, un bărbat chipeş cu păr negru, 
lung, ca dat cu briantină, care îşi înclină capul schiţând un zâmbet, 

6
perfect în rolul prinţului consort care, fiind de rang inferior, ştie că 
trebuie să se arate mai amabil decât regina.
Apoi ea se îndreaptă spre apartamentul rezervat, ştiind foarte bine 
că în urma ei au început şuşotelile.
— O credeam mai înaltă... Ce femeie frumoasă! Pare mai tânără 
decât în poze, nu?
De îndată ce pătrunde în apartament, simte că totul acolo va fi 
foarte bine; totuşi îl ascultă pe director cum îşi laudă marfa afişând o 
expresie sceptică. In ciuda spaţiului vast, a marmurei din cele două 
săli de baie, a buchetelor de flori, a televizoarelor de ultimă generaţie, 
a   marchetăriei   preţioase   a   mobilelor,   ea   rămâne   în   aşteptare, 
mulţumindu­se să observe că ar fi util un telefon pe terasă, în caz că 
ar dori să vorbească stând pe şezlong.
— Desigur, doamnă, aveţi dreptate, vi­l aducem sus într­o clipă.
Evită să­i spună că nu­l va folosi niciodată, că va vorbi la mobil, 
căci ţine să­l terorizeze până la plecare, ca s­o slujească mai bine. 
Directorul   hotelului   Royal   Émeraude   închide   uşa   înclinându­se   şi 
făgăduindu­i plin de efuziune câte­n lună şi­n stele.
Rămasă   în   sfârşit   singură,   Wanda   se   întinde   pe   o   canapea, 
lăsându­i pe Lorenzo şi pe cameristă să­i aşeze hainele în dulapuri. 
Ştie că impresionează şi se amuză mereu de acest lucru. Pentru că 
nu­şi   exprimă   părerea,  e   respectată;   pentru   că   nu   vorbeşte   decât 
spre a rosti o judecată dezagreabilă, este temută. Agitaţia pe care o 
provoacă cea mai scurtă apariţie a ei nu se datorează nici bogăţiei, 
nici celebrităţii, nici fizicului ei ireproşabil, ci ţine de un soi de legendă 
care o învăluie.
Ce a realizat ea în fond? După părerea ei, totul se rezumă la două 
principii: să ştii să te căsătoreşti şi să ştii să divorţezi.
Wanda a urcat treptele societăţii cu fiecare căsătorie. Ultima – cu 
cincisprezece   ani   în   urmă – a   făcut   din   ea   ceea   ce   este   astăzi. 

7
Căsătorindu­se cu miliardarul american Donald Winnipeg, a devenit 
celebră: revistele din lumea întreagă au publicat fotografii de la nunta 
lor. Apoi şi­au făcut datoria copertele care i­au fost propuse cu ocazia 
divorţului, unul dintre cele mai savuroase şi mai mediatizate din ultimii 
ani, şi care a transformat­o într­una din cele mai bogate femei de pe 
planetă.
De atunci, viaţa ei de rentieră s­a dovedit uşoară: Wanda Winnipeg 
se   mulţumeşte   să   angajeze   oameni   foarte   calificaţi   pentru   a­i 
administra   afacerile;   dacă   nu­i   câştigă   respectul,   îi   schimbă   fără 
remuşcări.
Lorenzo intră şi gângureşte cu glasul lui cald:
— Care este programul din după­amiaza asta, Wanda?
— Pentru început, am putea să intrăm în piscină, iar apoi să ne 
odihnim în cameră. Ce părere ai?
Lorenzo   traduce   pe   dată   în   limbajul   lui   cele   două   ordine   ale 
Wandei: s­o contemple cum înoată doi kilometri şi să facă dragoste 
cu ea.
— Da, Wanda, mă încântă ideea.
Wanda zâmbeşte binevoitor: Lorenzo nu are de ales, dar e elegant 
din partea lui că se preface cu plăcere supus.
Îndreptându­se  spre baie, el o lasă  printr­o subtilă  legănare  din 
şolduri   să­i   admire   talia   zveltă,   arcuirea   şalelor.   Ea   visează   cu 
voluptate   că   în   curând   va   frământa   cu   amândouă   mâinile   fesele 
bărbatului.
Asta prefer eu la ei, zău dacă ştiu de ce!
În  monologul ei interior, Wanda se foloseşte de fraze simple, ale 
căror turnuri populare îi dezvăluie originea. Din fericire, le aude doar 
ea.
Lorenzo revine în cămaşă de in şi slip mulat, gata s­o însoţească 
în piscină. Wanda n­a avut niciodată un însoţitor mai abil: nu are ochi 

8
decât pentru ea, nu­i plac decât prietenii ei, mănâncă la fel ca ea, se 
scoală la aceleaşi ore şi se arată de o bună dispoziţie constantă. Nu 
contează   că   apreciază   totul   sau   că   nu   apreciază   nimic,   el   îşi 
îndeplineşte rolul.
Dacă stau să mă gândesc, e impecabil. Dar nici eu nu sunt mai 
prejos.
Aici, ea nu se gândeşte la fizic, ci la comportament: Lorenzo se 
poartă ca un gigolo profesionist, dar Wanda ştie cum să se poarte cu 
un gigolo. Cu câţiva ani în  urmă, în faţa atitudinii pline de atenţii, 
galante, ireproşabile a lui Lorenzo, ar fi fost tulburată de bănuieli şi l­
ar   fi   suspectat   de   homosexualitate.   Astăzi,   puţin   îi   pasă   dacă 
descoperă că Lorenzo se uită după bărbaţi; îi e de ajuns s­o reguleze 
bine şi pe cât de des are ea chef. Nimic altceva. Şi nici nu doreşte să 
ştie dacă, la fel ca atâţia alţii, se duce cumva pe furiş la toaletă să­şi 
injecteze un produs care îi permite să stea drepţi în faţa ei...
Noi, femeile, ne pricepem atât de bine să ne prefacem. .. De ce să 
nu trişeze şi ei la rândul lor?
Wanda   Winnipeg   a   ajuns   la   acel   moment   fericit   din   viaţa   unei 
femei ambiţioase când, în sfârşit, cinismul sfârşeşte prin a produce 
un lucru înţelept: eliberată de exigenţa morală, ea se bucură de viaţă 
aşa cum este ea şi de bărbaţi aşa cum sunt ei, fără să se indigneze.
Îşi   consultă   agenda   şi   verifică   modul   de   organizare   a   vacanţei. 
Wanda   detestă   să   se   plictisească,   aşa   că   planifică   tot:   serate   de 
binefacere,  vizitarea unor  vile, întâlniri   cu  prietenii,  plimbări  cu  jet­
schiul, masaje, deschiderea unor restaurante, inaugurări de cluburi 
de   noapte,   baluri   costumate;   nu   prea   mai   rămâne   loc   pentru 
improvizaţie; ceasurile consacrate shopping­ului sau siestei au fost şi 
acestea   planificate.   Întreg   personalul – inclusiv   Lorenzo – deţine   o 
copie a acelei agende şi va trebui să se opună pisălogului care ar 

9
încerca să­i toace ca să obţină prezenţa doamnei Winnipeg la masa 
sau la partida sa de joc.
De­acum   liniştită,   închide   ochii.   Un   miros   de   mimoză   vine   s­o 
deranjeze. Tulburată, se scoală, inspectează îngrijorată împrejurimile. 
Alertă falsă. Imaginaţia îi joacă feste. Parfumul tocmai i­a amintit că 
şi­a petrecut o parte din copilărie aici, că pe atunci era săracă şi că 
nu se numea Wanda Winnipeg. Nimeni n­o ştie şi nici n­o va şti. Şi­a 
reinventat total biografia şi a făcut în aşa fel încât să se creadă că s­a 
născut lângă Odessa, în Rusia. Accentul pe care şi l­a format în cinci 
limbi – şi   care   îi   pune   atât   de   bine   în   valoare   timbrul 
răguşit – acreditează mitul.
Ridicându­se, îşi scutură capul şi alungă amintirile. Adio, crâmpeie 
de   trecut!   Wanda   controlează   tot,   corpul   ei,   comportamentul, 
afacerile, sexualitatea, trecutul ei, tot. Trebuie să petreacă o vacanţă 
extraordinară. De altfel, a plătit pentru asta.

Săptămâna se desfăşoară perfect.
Cei doi trec de la dineuri „rafinate” la dejunuri „delicioase”, fără a 
uita de seratele „divine”. Pretutindeni, conversaţii identice îi aşteaptă 
pe convivii  lumii bune şi, în  scurt timp, Wanda şi  Lorenzo ştiu  să 
discute, ca şi  cum şi­ar fi   petrecut toată  vara pe  Coasta  de Azur, 
despre avantajele Disco Privilège, despre revenirea la modă a string­
ului – „ce idee amuzantă, dar, dacă­ţi permiţi, de ce nu...” –, despre 
jocul acela „epatant” la care trebuie să mimezi titluri de filme – „dacă 
l­aţi   fi   văzut   pe   Nick   încercând   să   ne   facă   să   ghicim  Pe   aripile  
vântului!” –, despre maşina electrică „ideală pentru mersul la plajă, 
draga   mea”,   despre   falimentul   lui   Aristotel   Paropoulos   şi   mai   ales 
despre   avionul   privat   al   bieţilor   Sweetenson   care   s­a   zdrobit – „un 

10
monomotor, draga mea, auzi tu, să iei un monomotor când îţi poţi 
permite bine mersi un avion ca lumea?”
În  ultima   zi,   iahtul   familiei   Farinelli – „da,   da,   regele   sandalelor 
italieneşti, cele fine, cu împletitură dublă peste gleznă, e singurul care 
contează” – îi poartă pe Wanda şi pe Lorenzo pe apele liniştite ale 
Mediteranei.
Femeile ştiu care e scopul voiajului: să se urce pe punte ca să 
arate, oricare le­ar fi vârsta, o plastică desăvârşită, sâni fermi, o talie 
fină şi picioare fără celulită. Wanda se pretează acestui exerciţiu cu 
firescul celei care se ştie bine făcută şi bine întreţinută. Lorenzo – ca 
de obicei, exemplar – n­o scapă din ochi, privind­o cu ochi calzi de 
îndrăgostit. Amuzant, nu? Wanda culege câteva complimente care o 
binedispun şi în starea asta, accentuată de vinul roze din Provenţa, 
coboară împreună cu vesela trupă de miliardari pe plaja de la Salins 
unde îi lasă iahtul Zodiac.
Li se întinde o masă sub umbrarele de stuf ale restaurantului.
— Vreţi  să­mi  vedeţi   tablourile,  doamnelor  şi   domnilor?  Atelierul 
meu e la capătul plajei. Vă conduc până acolo oricând doriţi.
Evident, nimeni nu răspunde vocii umile. Vine de la un bătrân care 
s­a apropiat la o distanţă respectuoasă. Ceilalţi continuă să râdă şi 
să   vorbească   tare,   ca   şi   cum   el   nici   n­ar   exista.   Până   şi   el   are 
impresia că n­a izbutit să se facă auzit, căci o ia de la capăt.
— Vreţi  să­mi  vedeţi   tablourile,  doamnelor  şi   domnilor?  Atelierul 
meu e la capătul plajei. Vă conduc până acolo oricând doriţi.
De data asta, o tăcere agasată marchează faptul că pisălogul a 
fost   băgat   în   seamă.   Guido   Farinelli   îi   aruncă   o   privire   urâtă 
patronului   restaurantului   care,   dându­i   ascultare   la   repezeală,   se 
apropie de bătrân, îl înşfacă de braţ şi­l ia cu el certându­l.
Conversaţiile   reîncep.   Nimeni   nu   observă   că   Wanda   s­a   făcut 
palidă.

11
 L­a recunoscut.
În  pofida   anilor,   a   decrepitudinii – ce   vârstă   o   fi   având   acum, 
optzeci de ani? –, a tremurat când i­a auzit intonaţia glasului.
Pe   moment,   alungă,   ostilă,   această   amintire.   Urăşte   trecutul. 
Urăşte mai cu seamă trecutul ei de mizerie; nici o clipă, de când a 
pus   piciorul   acolo,   nu   s­a   gândit   că   a   mai   frecventat   plaja   de   la 
Salins, nisipul ăsta împestriţat cu stânci negre peste care de­atâtea 
ori a călcat cu mult timp în urmă, un timp uitat de toţi, un timp în care 
ea nu era încă Wanda Winnipeg. Apoi amintirea o copleşeşte fără 
voia ei şi, spre marea ei surpriză, îi aduce o fericire plină de căldură.
Discret, se răsuceşte ca să­l contemple pe bătrânul căruia patronul 
restaurantului i­a oferit, ceva mai încolo, un pastis1. Are în continuare 
acelaşi aer un pic rătăcit, mirarea aceea de copil care nu înţelege 
prea bine lumea.
O, nici pe vremuri nu era un tip prea inteligent. Asta cu siguranţă 
că nu l­a ajutat. Dar ce frumos era!...
Wanda se surprinde roşind. Da, ea, Wanda Winnipeg, femeia cu 
miliardele de dolari, simte nişte înţepături uşoare ca nişte flăcări în 
gât şi pe obraji, la fel ca atunci când avea cincisprezece ani...
Panicată, se teme ca nu cumva vecinii de masă să bage de seamă 
tulburarea   care   a   cuprins­o,   dar   nu,   conversaţia,   stropită   de   vinul 
roze, continuă netulburată.
Cu un zâmbet, preferă să rămână absentă şi, fără să se clintească 
din loc, ascunzându­se în spatele ochelarilor fumurii, se reîntoarce în 
trecut.

11  Băutură pe bază de anason. (N.tr.)

12
 Avea   pe   atunci   cincisprezece   ani.   Potrivit   biografiei   oficiale,   la 
vârsta   aceea   era   în   România,   muncitoare   într­o   fabrică   de   ţigări; 
nimeni nu se gândise să verifice acest amănunt care o transforma în 
eroină   de   romane,   într­un   soi   de   Carmen   ieşită   din   mizerie.   In 
realitate, ea trăia deja de câteva luni nu departe de acolo, la Frejus, 
plasată într­o instituţie pentru adolescente cu probleme, majoritatea 
orfane.   Nu­şi   cunoscuse   niciodată   tatăl,   însă   mama – cea 
adevărată – trăia   încă   la   vremea   aceea;   totuşi   medicii,   din   cauza 
multiplelor recidive, preferaseră s­o despartă de fiica ei pentru a o 
ţine departe de droguri.
Pe Wanda n­o chema Wanda, ci Magali. Un prenume stupid pe 
care­l ura. Fără îndoială pentru că nimeni nu­l rostise cu dragoste. 
Deja îi punea pe cei din jur s­o strige altfel. Oare pe ce nume, în anii 
aceia? Wendy? Da, Wendy, ca eroina din  Peter Pan.  Un drum spre 
Wanda, deja...
Îşi refuza şi numele, şi familia. Amândouă i se păreau o eroare. De 
foarte tânără, se simţise victima unei confuzii de identitate, probabil 
că se înşelaseră la maternitate: se socotea menită bogăţiei şi reuşitei, 
or ea fusese expediată într­un soi de coteţ la marginea unui drum 
naţional,   la   o   femeie   săracă,   drogată,   murdară,   indiferentă.   Mânia 
născută dintr­un sentiment de nedreptate îi călea deja caracterul. Tot 
ce avea să trăiască în viitor avea să ţină de răzbunare, de corectarea 
greşelilor: i se datorau despăgubiri cu dobândă pentru acel început 
brambura de viaţă.
Wanda   ştia   că   avea   să   se   descurce   de   una   singură.   Nu­şi 
închipuia   cu   precizie   viitorul,   dar  era   sigură   că   nu   se   va  bizui   pe 
diplome, şansele ei fiind compromise de studiile haotice, cu atât mai 
mult cu cât, de îndată ce fusese plasată în casa de corecţie după 
nişte furturi mărunte prin magazine, nu mai întâlnise decât profesori 
preocupaţi mai curând de autoritate decât de conţinutul pedagogic, 

13
cadre didactice specializate care trebuiau să­şi educe elevii înainte 
de a­i instrui. Wanda credea aşadar că nu o va scoate la capăt decât 
folosindu­se de bărbaţi. Aceştia o plăceau. Era un lucru evident. Iar ei 
îi plăcea să fie plăcută.
De îndată ce putea, ieşea din şcoala de corecţie şi se ducea pe 
bicicletă   la   plajă.   Deschisă,   curioasă,   dornică   să   intre   în   vorbă, 
izbutise să acrediteze ideea că trăia nu departe de acolo, cu mama 
ei. Deoarece era frumoasă, fusese crezută, iar oamenii o tratau drept 
fiica locului.
Dorea să se culce cu un bărbat la fel cum celelalte, la aceeaşi 
vârstă,   doreau   să   ia   un   examen   dificil:   după   părerea   ei,   asta   era 
diploma   care   urma   să   pună   punct   adolescenţei   ei   dureroase, 
permiţându­i să se lanseze în viaţa adevărată. Numai că dorea ca 
experienţa să fie cu un bărbat adevărat, nu cu un băiat de vârsta ei; 
ambiţioasă, se îndoia că un mucos de cinşpe ani ar putea s­o înveţe 
mare lucru.
S­a pus pe studiat piaţa masculilor cu osârdia scrupuloasă pe care 
avea s­o dovedească toată viaţa. La vremea aceea, pe o rază de 
cinci kilometri, doar unul ieşea în evidenţă: Cesario.
Wanda auzise confidenţele femeilor care şi­l alegeau drept amant: 
era desăvârşit. Nu numai că era bronzat, sportiv, zvelt şi avea un fizic 
ireproşabil – cu atât mai vizibil cu cât trăia pe plajă în costum de baie 
–, ci mai şi adora femeile şi se pricepea să facă foarte bine dragoste.
— Face de toate, scumpo, de toate, de parcă ai fi o regină! Te 
sărută peste tot, te linge peste tot, te muşcă de urechi, de fese, chiar 
şi   de   degetele   de   la   picioare,   te   face   să   gemi   de   plăcere,   totul 
durează ore... Ascultă, Wendy, bărbaţi atât de înnebuniţi după femeie 
să ştii că nu există. Cesario e numai unul. Bun, singurul lui defect e 
că nu se ataşează. E celibatar din natură. Nici una dintre noi n­a 
izbutit   să­l   păstreze.   Dar,   asta   ne   avantajează,   ne   putem   încerca 

14
norocul, ba chiar, din când în când, o putem lua de la capăt. Chiar şi 
când suntem căsătorite... Ah, Cesario...
Wanda începu să­l studieze pe Cesario de parcă ar fi trebuit să 
aleagă la ce universitate să meargă.
Ii   plăcea   Cesario.   Nu   doar   pentru   că   celelalte   femei   îi   lăudau 
meritele. Ii plăcea cu adevărat... Pielea lui, netedă şi fină, de culoarea 
caramelului... Ochii verzi­aurii, încercuiţi de un alb la fel de pur ca 
sideful unei scoici... Părul blond de pe corp, auriu când lumina bătea 
din   spate,   precum   o   aură   răspândită   de   trup...   Bustul   fin,   bine 
conturat. .. Fundul mai ales, ferm, rotunjit, cărnos, obraznic.
Contemplându­l   pe   Cesario   din   spate,   Wanda   a   înţeles   pentru 
prima oară că era atrasă de fesele bărbaţilor, tot aşa cum bărbaţii 
sunt atraşi de sânii femeilor: o atracţie care ţâşnea din vintre, care îi 
ardea corpul. Când Cesario trecea pe lângă ea, mâinile ei se reţineau 
cu greu să nu­i atingă bazinul, să nu­l pipăie, să nu­l dezmierde.
Din păcate, Cesario îi dădea puţină atenţie.
Wanda îl însoţea în barcă, glumea cu el, propunea ceva de băut, 
un   cornet   de   îngheţată,   un   joc...   El   zăbovea   întotdeauna   câteva 
secunde până să­i răspundă, cu o politeţe amestecată cu iritare.
— Eşti tare drăguţă, Wendy, dar n­am nevoie de tine.
Wanda turba: dacă el n­avea nevoie de ea, ea avea nevoie de el! 
Cu cât opunea el mai multă rezistenţă, cu atât mai mult îl dorea: el 
sau nimeni altcineva. Voia să­şi înceapă viaţa de femeie cu cel mai 
frumos bărbat, chiar dacă era cel mai sărac; mai târziu avea să vină 
timpul să se culce şi cu tipi bogaţi şi urâţi.
Într­o noapte, îi scrise o lungă scrisoare de dragoste, înflăcărată, 
devotată, plină de speranţă, şi  care, recitind­o, o înduioşă  atât de 
mult, încât nu se mai îndoi că avea să câştige. Putea el rezista acelui 
obuz încărcat cu dragoste?

15
 Când se înfăţişă înaintea lui după ce îi trimisese mesajul, Cesario 
avea o înfăţişare severă şi îi ceru, pe un ton rece, să­l însoţească pe 
ponton. Se aşezară cu faţa spre mare, cu picioarele deasupra apei.
— Wendy, eşti adorabilă că­mi scrii ce­ai scris. Sunt foarte onorat. 
Pari o fată bună, foarte pasionată...
— Nu­ţi plac? Sunt urâtă, asta e!
El izbucni în râs.
— Ia te uită, tigroaica, gata să muşte! Nu, eşti foarte frumoasă. 
Chiar prea frumoasă. Asta e problema. Nu sunt un ticălos.
— Ce vrei să spui?
— Ai cincisprezece ani. Nu se vede, e adevărat, dar ştiu că nu ai 
decât cincisprezece ani. Trebuie să mai aştepţi...
— Dar eu nu vreau să mai aştept...
— Dacă nu vrei să mai aştepţi, fa ce vrei cu cine vrei. Dar eu te 
sfătuiesc să mai aştepţi. Nu trebuie să faci dragoste oricum, nici cu 
oricine.
— De asta te­am ales!
Mirat de ardoarea fetei, Cesario o privi cu alţi ochi.
— Sunt foarte  tulburat, Wendy, şi  poţi  fi   sigură  că  ţi­aş zice  da 
dacă ai fi majoră. Ar fi da, imediat. Sau mai degrabă n­ar fi nevoie să 
mi­o ceri, eu aş fi acela care ar fugi după tine. Dar, atâta timp cât nu 
eşti majoră...
Wanda izbucni în plâns, cu trupul cutremurându­se tot de mâhnire. 
Timid, Cesario încercă s­o împace, având grijă s­o respingă atunci 
când ea încerca să profite de situaţie ca să se lipească de el.
Câteva zile mai târziu, Wanda se întoarse la plajă, liniştită acum de 
explicaţia din zilele precedente: o plăcea, îl va avea!
Cugetase   la   cele   întâmplate   şi   îşi   fixase   ţinta   de   a­i   câştiga 
încrederea.

16
 Făcând­o pe adolescenta care­şi acceptă soarta, încetând să­l mai 
aţâţe sau să­l mai hărţuiască, începu din nou să­l studieze, de data 
asta din punct de vedere psihologic.
La treizeci şi opt de ani, Cesario trecea drept ceea ce se numeşte 
în Provenţa un „târâie­brâu”: un băiat frumos care trăieşte din te miri 
ce – de   pe   urma   peştelui   pe   care­l   pescuieşte – şi   care   nu   se 
gândeşte   decât   să   profite   de   soare,   de   apă,   de   fete,   fără   să­şi 
construiască un viitor. Or lucrul ăsta era fals. Cesario avea o pasiune: 
picta. In cabana lui de lemn, între plajă şi şosea, se îngrămădeau 
zeci de scânduri – nu avea mijloacele financiare de a­şi plăti pânze 
pregătite pentru culoare –, pensule vechi şi tuburi de vopsea. Deşi 
nimeni nu­l considera astfel, în propriii lui ochi Cesario era pictor. Nu 
se însura, nu­şi întemeia o familie, se mulţumea cu iubite succesive, 
dar n­o făcea din diletantism – după cum credea toată lumea –, ci din 
sacrificiu, spre a se consacra cu totul vocaţiei lui de artist.
Din păcate, era de ajuns să arunci o privire ca să­ţi dai seama că 
rezultatul   nu   merita   eforturile   desfăşurate:   Cesario   picta   tablouri 
proaste unul după altul, neavând nici imaginaţie, nici simţul culorilor, 
nici mână de desenator. In ciuda ceasurilor petrecute în faţa pânzei 
nici   gând  să  se  perfecţioneze,  căci  pasiunea  lui   era  însoţită   de   o 
absenţă totală de judecată: îşi lua calităţile drept defecte şi defectele 
drept calităţi. Stângăcia şi­o înălţa la rang de stil; distrugea echilibrul 
spontan   pe   care­I   dădea   volumelor  în   spaţiu   sub   pretextul   că   era 
„prea clasic”.
Nimeni   nu   lua   în   serios   creaţiile   lui   Cesario,   nici   gale­riştii,   nici 
colecţionarii, nici oamenii de pe plajă, şi încă şi mai puţin iubitele lui. 
Pentru   el,   indiferenţa   asta   era   garanţia   geniului:   era   dator   să­şi 
urmeze calea până la recunoaşterea finală, fie ea şi postumă.
Wanda înţelese acest lucru şi se hotărî să se folosească de el. Mai 
apoi, şi­a conservat tehnica pentru a seduce bărbaţii, o metodă care, 

17
manevrată  cu bună  ştiinţă,  nu dă  greş: măgulirea. Lui Cesario  nu 
trebuia să­i lauzi fizicul – puţin îi păsa lui că e frumos, căci o ştia şi 
profita de pe urma acestui lucru –, trebuia să te interesezi de arta lui.
După   ce   devoră   câteva   cărţi   împrumutate   de   la   biblioteca 
şcolii – istorii   ale   artei,   enciclopedii   ale   picturii,   biografii   ale   unor 
pictori   se   întoarse   solid   înarmată   ca   să   stea   de   vorbă   cu   el.   Ii 
confirmă imediat ceea ce el gândea în taină: era un artist blestemat; 
aidoma   lui   Van   Gogh,   avea   să   se   împiedice   de   sarcasmul 
contemporanilor săi şi se va bucura de glorie abia mai apoi; până 
atunci, nu trebuia să se îndoiască nici măcar o clipă de geniul lui. 
Wanda   îşi   luă   obiceiul   de   a­i   ţine   tovărăşie   când   el   se   ocupa   de 
zmângălelile lui şi deveni expertă în arta de a bate câmpii, extaziată 
dinaintea acelor terciuri colorate.
Cesario era emoţionat până la lacrimi că o întâlnise pe Wanda. Nu 
se mai putea lipsi de ea. Întrupa tot ceea ce nu cutezase să viseze: 
sufletul înrudit, confidenta, muza. Cu fiecare zi, avea tot mai multă 
nevoie de ea; cu fiecare zi, uita tot mai mult de vârsta ei fragedă.
Se întâmplă ceea ce trebuia să se întâmple: se îndrăgosti. Wanda 
îşi dădu seama înaintea lui şi se îmbrăcă în ţinute provocatoare.
Înţelegea  din   privirea  lui   că  suferă   de  acum că   n­o  atinge.  Din 
onestitate,   pentru   că   era   un   băiat  de  treabă,   se  controla,   deşi   tot 
corpul şi tot sufletul lui ar fi dorit s­o îmbrăţişeze pe Wanda.
Ea putu aşadar să­i dea lovitura de graţie.
Vreme de trei zile, se abţinu să mai vină, ca să­l neliniştească şi 
să­l facă să­i simtă lipsa. În cea de­a patra seară, noaptea târziu, 
năvăli cu lacrimi în ochi în cabană.
— Se întâmplă ceva îngrozitor, Cesario, sunt atât de nefericită! îmi 
vine să mă sinucid.
— Ce se întâmplă?

18
 — Maică­mea a hotărât să plecăm înapoi la Paris. Nu ne vom mai 
vedea.
Lucrurile se desfășurară aşa cum prevăzuse: Cesario o îmbărbătă 
luând­o în braţe; ea nu se simţi consolată; nici el; îi propuse să bea 
un strop de alcool ca să­şi revină; după câteva pahare, multe lacrimi 
şi tot atâtea atingeri, când el nu mai fu în stare să se controleze, 
făcură dragoste.
Wandei   îi   plăcu   fiecare   clipă   a   acelei   nopţi.   Fetele   din   regiune 
aveau dreptate: Cesario venera trupul feminin. Se simţi ca o zeiţă 
aşezată pe un altar când el o duse în pat, apoi când o slăvi ca într­un 
cult până a doua zi dimineaţa.
Fireşte, ea fugi în zori şi se întoarse seara, tulburată, simulând o 
disperare identică. Vreme de câteva săptămâni, noapte de noapte, 
Cesario cel debusolat încercă s­o împace pe adolescenta pe care o 
iubea   ţinând­o   la   distanţă,   pentru   ca,   după   numeroase   atingeri, 
îmbrăţişări   sau   suspine   şterse   cu   sărutări   pe   pleoape   sau   în 
vecinătatea   buzelor,   să   sfârşească,   înnebunit,   prin   a­şi   abandona 
principiile şi a o iubi pe tânăra fată cu energia pasiunii lui.
Când  avu  senzaţia că   dobândise  o ştiinţă  enciclopedică  asupra 
relaţiilor dintre un bărbat şi o femeie în pat – căci o învăţă până la 
urmă şi ce anume îi era pe plac masculului – ea se făcu nevăzută.
Întoarsă   la   şcoală,   nu   mai   dădu   nici   un   semn   de   viaţă,   îşi 
perfecţionă arta voluptăţii în compania câtorva bărbaţi noi, apoi află 
fericită că maică­sa murise în urma unei supradoze.
Liberă, fugi la Paris, se cufundă în lumea distracţiilor nocturne şi îşi 
începu ascensiunea socială sprijinindu­se pe bărbaţi.
— Plecăm   înapoi   cu   iahtul   sau   închiriem  saltele   pe   plaja   asta? 
Wanda... Wanda! Mă auzi? Plecăm înapoi cu iahtul sau preferi să 
luăm nişte saltele pe plajă?

19
 Wanda deschide ochii, îl măsoară pe Lorenzo, care e descumpănit 
de absenţa ei, şi rosteşte cu glas tare:
— Ce­ar fi dacă ne­am duce să vedem tablourile artistului local?
— Ei, haide, haide, trebuie să fie oribile, exclamă Guido Farinelli.
— De ce nu? Poate fi foarte amuzant! îl asigură pe dată Lorenzo, 
care nu scapă nici un prilej de a­şi dovedi docilitatea.
Trupa de miliardari cade de acord că va fi o expediţie amuzantă şi 
o urmează pe Wanda, care îl abordează pe Cesario.
— Dumneata ne­ai propus să­ţi vizităm atelierul?
— Da, doamnă.
— Ei bine, putem veni acum?
Bătrânul Cesario rămâne câteva secunde neclintit. Deprins să fie 
bruftuluit, se miră că cineva i se adresează politicos.
În timp ce patronul restaurantului îl trage pe bătrân de braţ ca să­i 
explice cam cine este celebra Wanda Winnipeg şi ce onoare îi face, 
Wanda constată ravagiile pe care timpul le­a lăsat asupra celui care a 
fost cel mai frumos bărbat de pe plajă. Are părul rar şi cărunt şi a stat 
prea mult în soare; acesta, de la an la an, a tocit şi a transformat 
pielea   fermă   într­un   înveliş   flasc,   pătat,   zgrunţuros   la   coate   şi   la 
genunchi.   Trupul   gârbov,   îngroşat,   fără   talie,   nu   mai   are   nici   o 
legătură cu atletul superb de odinioară. Doar irisul ochilor şi­a păstrat 
nuanţa rară de stridie verde, cu singura diferenţă că acum străluceşte 
mai puţin.
Deşi Wanda nu s­a schimbat prea mult, nu se teme că el o va 
recunoaşte. Blondă, protejată de ochelarii de soare, cu vocea bătând 
spre registrul grav, cu accentul ei rusesc şi mai cu seamă cu averea 
ei, zădărniceşte orice tentativă de identificare.
Intrând prima în micuţa cabană, exclamă imediat:
— E minunat!

20
 Într­o clipă, ia grupul prin surprindere: nu vor avea timp să vadă 
mâzgălelile cu propriii ochi, le vor vedea prin ochii ei. Punând mâna 
pe fiecare pânză, ea găseşte motive de uluire, de încântare. Preţ de 
o jumătate de ceas, taciturna
Wanda Winnipeg devine entuziastă, vorbăreaţă, lirică, aşa cum nu 
a mai fost văzută. Lorenzo nu­şi crede urechilor.
Cel mai zăpăcit e Cesario. Mut, rătăcit, se întreabă dacă scena pe 
care o trăieşte e aievea; aşteaptă râsul crud sau reflecţia sarcastică 
menite să­i confirme că îşi bat joc de el.
Exclamaţiile ţâşnesc de acum dinspre bogătaşi, admiraţia Wandei 
dovedindu­se contagioasă.
— E adevărat că e original...
— Pare stângaci când e de fapt al naibii de stăpânit.
— Vameşul   Rousseau   sau   Van   Gogh   sau   Rodin   creau   aceeaşi 
impresie  contemporanilor,  spune  Wanda.  Haide,  să   nu  mai  risipim 
timpul acestui domn: cât face?
— Poftim?
— Cât face tabloul acesta? Vreau să­l pun în apartamentul meu de 
la New York, în faţa patului. Cât?
— Nu ştiu... o sută?
Rostind cifra, Cesario o regretă imediat: cere prea mult, speranţele 
lui se vor prăbuşi.
Pentru Wanda, o sută de dolari înseamnă bacşişul pe care­l va 
strecura mâine portarului hotelului. Pentru el, înseamnă suma care îi 
va permite să­şi ramburseze datoriile făcute la negustorul de vopsele.
— O sută de mii de dolari? continuă Wanda. Mi se pare rezonabil. 
Îl iau.
Lui   Cesario   îi   ţiuie   urechile;   cât   pe   ce   să   facă   apoplexie,   se 
întreabă dacă a auzit bine.

21
 — Iar   pe   ăsta   mi­l   dai   la   acelaşi   preţ?   Ar   sta   aşa   de   bine   pe 
peretele meu alb de la Marbella... O, te rog...
Maşinal, el dă din cap.
Vanitosul   Guido   Farinelli,   ştiind­o   pe   Wanda   cât   e   de   renumită 
pentru geniul ei în afaceri mănoase şi preocupat să nu rămână mai 
prejos în privinţa investiţiilor, se opreşte la o altă mâzgăleală. Când 
încearcă să negocieze, Wanda îl opreşte:
— Dragul meu Guido, te rog, nu te zgârceşti la preţ când eşti în 
faţa unui asemenea talent. E atât de uşor şi de comun să ai bani, în 
vreme ce a avea talent... acest talent...
Se întoarce spre Cesario.
— Acest talent e un destin! O sarcină! O misiune. Justifică toate 
mizeriile unei vieţi.
Amintind u­le că e ora de plecare, ea scrie cecurile, precizează că 
şoferul ei va veni să ia pânzele seara şi îl lasă pe Cesario năuc, cu o 
salivă albă scurgându­se pe marginea buzelor. Scena la care a visat 
toată   viaţa   s­a   produs,   şi   el   nu   găseşte   nimic   să   spună,   abia   de 
izbuteşte să nu leşine, îi vine să plângă, ar vrea s­o mai reţină pe 
femeia aceea frumoasă, să­i spună cât a fost de greu pentru el să 
trăiască optzeci de ani fără urmă de atenţie sau de consideraţie, ar 
vrea   să­i   mărturisească   de   câte   ori   şi­a   petrecut   noaptea   ceasuri 
întregi plângând şi spunându­şi că, la urma urmei nu era poate decât 
un amărât. Datorită ei, e acum spălat de mizerii, de îndoieli, poate 
crede   în   sfârşit   că   tot   curajul   lui   nu   a   fost   zadarnic,   că   nu   s­a 
încăpăţânat în van.
Ea îi întinde mâna.
— Felicitări, domnule, sunt onorată că v­am cunoscut.

22
E o frumoasă zi cu ploaie

23
 Ursuză, privea ploaia căzând peste pădurea landeză.
— Ce vreme nesuferită!
— Te înşeli, draga mea.
— Cum? Vino să scoţi nasul afară. Ai să vezi în ce hal toarnă!
— Tocmai.
El   ieşi   pe   terasă,   se   apropie   de   grădină   până   unde   răzbeau 
picăturile şi, umflându­şi nările, ciulindu­şi urechile, cu capul dat pe 
spate ca să simtă mai bine suflul umed peste faţă, murmură cu ochii 
pe jumătate închişi, inspirând parcă cerul de culoarea mercurului:
— E o frumoasă zi cu ploaie.
Părea sincer.
În ziua aceea, ea dobândi două certitudini definitive: el o enerva la 
culme şi, dacă va putea, nu­l va părăsi niciodată.

Hélène nu­şi amintea să fi trăit vreodată un moment perfect. Când 
era   mică,   îşi   uluia   părinţii   făcând   necontenit   ordine   în   cameră, 
schimbându­şi   hainele   la   cea   mai   mică   pată,   împletindu­şi   cozile 
până   ce   obţinea   o   simetrie   perfectă;   se   înfiorase   toată   de   oroare 
când o duseseră să aplaude baletul  Lacul lebedelor,  căci ea fusese 
singura care remarcase că alinierea dansatoarelor nu era riguroasă, 

24
că rochiţele apretate ale acestora nu cădeau la fel şi că de fiecare 
dată   o   balerină – niciodată   aceeaşi! – rupea   mişcările   colective;   la 
şcoală, avea mare grijă de lucrurile ei, iar neîndemânaticul care îi 
înapoia o carte cu colţurile îndoite o făcea să izbucnească în lacrimi, 
răpindu­i, în adâncul conştiinţei, încă un strat din firava încredere pe 
care o avea în omenire. La vârsta adolescenţei, ajunse la concluzia 
că natura nu făcea mai multe parale decât oamenii când constată că 
sânii   ei – foarte   frumoşi,   spunea   toată   lumea – nu   aveau   chiar   o 
formă   identică,   sau   că   un   picior   se   îndărătnicea   să   aibă   numărul 
treizeci şi opt, iar celălalt treizeci şi opt şi jumătate, iar că înălţimea ei 
nu   va   depăşi,   în   ciuda   eforturilor,   un   metru   şaptezeci   şi   unu – un 
metru şaptezeci şi unu – ce cifră e asta?
Adultă,   trecu   superficial   prin   nişte   studii   de   drept   şi   frecventă 
amfiteatrele universităţii mai ales pentru a­şi oferi nişte iubiţi.
Puţine fete se puteau lăuda cu atâtea aventuri ca Hélène. Cele 
care ajunseseră aproape de performanţa ei colecţionau amanţii din 
voracitate sexuală sau din instabilitate psihică; Hélène, în schimb, îi 
colecţiona din idealism. Fiecare nou băiat i se părea, în sfârşit, cel 
bun; în uluirea întâlnirii, în farmecul primelor cuvinte schimbate, ea 
reuşea să­i împrumute acestuia calităţile la care visa; câteva zile şi 
nopţi mai târziu, când iluzia se topea, iar el îi apărea aşa cum era de 
fapt, îl părăsea cu aceeaşi fermitate cu care îl cucerise.
Hélène suferea pentru că dorea să concilieze două realităţi care se 
exclud: idealismul şi luciditatea.
În ritmul de un făt­frumos pe săptămână, ajunse dezgustată şi de 
ea însăşi, şi de bărbaţi. În zece ani, tânăra fată entuziastă şi naivă 
deveni o femeie de treizeci de ani cinică, lipsită de iluzii. Din fericire, 
înfăţişarea ei nu trăda nimic din toate acestea, căci fizicul de blondă îi 
conferea strălucire, vioiciunea sportivă trecea drept bună dispoziţie, 

25
iar pielea ei luminoasă păstra nuanţa aceea catifelată şi palidă care 
te îmbia s­o săruţi!
Antoine   a   întâlnit­o   cu   ocazia   unei   medieri   cu   avocaţi   şi   s­a 
îndrăgostit. Hélène i­a permis să­i facă  o curte asiduă, căci îi  era 
indiferent. Avea treizeci şi cinci de ani, nu era nici frumos, nici urât, 
simpatic,   cu   pielea,   părul   şi   ochii   la   fel   de   cenuşii,   singura   lui 
trăsătură   ieşită   din   comun   era   înălţimea;   cocoţat   la   doi   metri,   se 
scuza că­şi depăşeşte contemporanii în înălţime arborând un zâmbet 
constant   şi   o   uşoară   încovoiere   a   umerilor.   Lumea   îl   considera   o 
minte superioară, dar nici o inteligenţă nu o impresiona pe Hélène, 
care nu se socotea lipsită de aşa ceva. Copleşind­o cu telefoane, 
scrisori spirituale, buchete, invitaţii la serate originale, s­a dovedit atât 
de amuzant, de constant şi de vioi încât Hélène, oarecum din lipsă de 
ocupaţie şi mai mult din pricină că nu prinsese până atunci nici un 
exemplar atât de înalt în colecţia ei de amanţi, i­a îngăduit să creadă 
că o sedusese.
S­au culcat împreună. Fericirea care l­a copleşit pe Antoine nu era 
pe măsura plăcerii simţite de Hélène. Dar l­a tolerat în continuare.
Legătura lor ţinea de câteva luni.
Dacă îi dădeai crezare, Antoine îşi trăia marea dragoste. De cum o 
ducea la restaurant, nu se putea împiedica să n­o includă în planurile 
lui de viitor: acel avocat după care umbla întreg Parisul o voia pe ea 
drept   soţie   şi   mamă   a   copiilor   săi.   Hélène,   în   schimb,   tăcea   şi 
zâmbea. Din respect sau din teamă, el nu cuteza s­o silească să 
răspundă. Oare ce gândea ea?
În  realitate,   nici   ea   nu   ştia   ce   să   spună.   Desigur,   aventura   se 
lungea mai mult decât de obicei, dar se ferea să se gândească la 
asta   şi   să   tragă   nişte   concluzii.   Îl   găsea...   cum   să   spunem?... 
„agreabil”,   da,   nu   ar   fi   ales   un   cuvânt   mai   puternic   sau   mai   cald 
pentru   a   defini   senzaţia   care   o   reţinea,   deocamdată,   să   nu   rupă 

26
relaţia. Din moment ce în curând avea să­l respingă, de ce să se 
grăbească?
Spre a se linişti, întocmise inventarul cusururilor lui Antoine. Din 
punct de vedere fizic, nu era cu adevărat slab; când era dezbrăcat, 
trupul lui înalt lăsa la vedere o burtică timidă care, fără doar şi poate, 
avea să prospere în anii ce urmau. In pat, prelungea lucrurile în loc 
să le repete. Intelectual, deşi sclipitor după cum o dovedeau cariera şi 
diplomele   lui,   vorbea   limbile   străine   mai   puţin   bine   decât   ea.   Din 
punct de vedere moral, era încrezător, naiv la limita ingenuităţii...
Cu toate astea, nici una din acele tare nu justifica o suspendare 
imediată   a   relaţiei   lor;   toate   acele   imperfecţiuni   o   înduioşau   pe 
Hélène.   Mica   perniţă   de   grăsime   între   sex  şi   buric   oferea   o   oază 
liniştitoare   pe   trupul   acela   mare   şi   osos   de   mascul;   lui   Hélène   îi 
plăcea că­şi putea odihni capul acolo. Un lent moment de plăcere 
urmat de un somn adânc îi convenea mai mult decât o noapte agitată 
alături   de   un   armăsar,   în   care   răgazurile   şi   plăcerile   scurte   se 
succedau.   Precauţiile   cu   care   el   se   aventura   pe   terenul   limbilor 
străine erau pe măsura absolutei perfecţiuni cu care stăpânea limba 
natală.   Cât   priveşte   candoarea   lui,   era   odihnitoare;   în   societate, 
Hélène observa mai întâi mediocritatea indivizilor, îngustimea minţii, 
laşitatea,   gelozia,   insecuritatea,   frica   lor;   cu   siguranţă,   datorită 
faptului că aceste sentimente erau prezente în firea ei, le recunoştea 
iute   la   ceilalţi;   Antoine   însă   le   atribuia   oamenilor   nobile   intenţii, 
scopuri înalte, idealuri, de parcă el n­ar fi aruncat niciodată o privire 
lucidă minţii omeneşti ca să descopere în ce hal duhnea şi viermuia.
Deoarece ea nu voia să­i cunoască părinţii, îşi consacrau sâmbăta 
şi duminica unor distracţii tipice pentru nişte citadini: cinema, teatru, 
restaurant, hoinăreli prin librării şi săli de expoziţii.
În  luna   mai,   ocazia   de   a   petrece   patru   zile   libere   împreună   îi 
îndemnase să plece: Antoine o invitase într­o vilă­hotel din regiunea 

27
Landelor,   la   marginea   pădurii   de   pini   şi   a   plajelor   cu   nisip   alb. 
Deprinsă cu interminabilele vacanţe familiale pe malul Mediteranei, 
Hélène se bucurase să descopere oceanul şi valurile lui zgomotoase, 
să­i admire pe surferi; avea de gând să se ducă să se bronzeze pe 
dunele unde se practica nudismul...
Din păcate, micul dejun nici nu se încheiase bine că furtuna care 
ameninţa se şi dezlănţuise.
— E o frumoasă zi cu ploaie, spusese el, rezemat de balustrada 
care dădea spre parc.
În vreme ce ea avea impresia că se află închisă îndărătul gratiilor 
ploii, silită să îndure ceasuri întregi încărcate de plictiseală, el aborda 
ziua cu acelaşi entuziasm pe care l­ar fi avut sub un cer strălucitor.
— E o frumoasă zi cu ploaie.
Hélène îl întrebă prin ce putea fi frumoasă o zi cu ploaie: el începu 
să enumere nuanţele pe care aveau să le îmbrace şi cerul, şi copacii, 
şi   acoperişurile   atunci   când   vor   pleca   curând   la   plimbare,   îi   vorbi 
despre puterea  sălbatică  pe  care o vor descoperi  privind  oceanul, 
despre umbrela care îi va apropia în timpul mersului, despre bucuria 
pe care o vor simţi refugiindu­se înapoi acasă pentru a lua un ceai 
cald, despre veşmintele care se vor usca lângă foc, despre moleşeala 
care   îi   va   cuprinde,   despre   ocazia   de   a   face   de   mai   multe   ori 
dragoste,   despre   timpul   pe   care­l   vor   petrece   povestindu­şi   viaţa 
ascunşi   sub   cearceafuri,   copii   ocrotiţi   de   un   cort   împotriva   naturii 
dezlănţuite...
Ea îl asculta. Fericirea lui i se părea abstractă. N­o simţea deloc. 
Cu toate astea, o fericire abstractă face mai mult decât lipsa fericirii. 
Se hotărî să­l creadă.
În ziua aceea, ea încercă să privească lumea cu ochii lui Antoine.
Când făcură plimbarea prin sat, se strădui să remarce aceleaşi 
detalii ca el, vechiul zid din piatră mai degrabă decât burlanul spart, 

28
farmecul   pietrelor   din   caldarâm   mai   degrabă   decât   faptul   că   erau 
alunecoase, kitschul naiv al vitrinelor mai curând decât ridicolul lor. Ii 
venea   greu   să   se   extazieze   în   faţa   muncii   unui   olar – auzi,   să 
frămânţi lut în plin secol XXI când poţi găsi peste tot salatiere din 
plastic – sau   să   te   amuzi   împletind   un   coş   din   răchită – asta   îi 
amintea de acele ore îngrozitoare de lucru manual de la colegiu în 
cursul cărora era silită să confecţioneze cadouri demodate pe care 
toate acele zile ale taţilor şi ale mamelor nu­i îngăduiau să le arunce. 
Surprinsă,  constată  că   magazinele  de  antichităţi   nu­l  deprimau  pe 
Antoine;  acolo, el aprecia valoarea obiectelor, în  vreme ce ei  i se 
părea că miros a moarte.
Mergând pe plaja pe care vântul nu avusese timp s­o usuce între 
două averse, pentru că picioarele i se tot afundau într­un nisip la fel 
de dens ca un ciment gata să facă priză, ea nu se putu împiedica să 
nu bombăne:
— Marea pe zi cu ploaie, foarte mulţumesc!
— Mă rog, da’ ce­ţi place ţie, de fapt? Marea, sau soarele? Uite 
apa, uite orizontul, uite imensitatea!
Ea îi mărturisi că până atunci nu prea privise nici marea şi nici 
coasta, că se mulţumea să profite de soare.
— E cam săracă percepţia ta, să reduci peisajele la soare.
Admise   că   el   avea   dreptate.   Nu   fără   ciudă,   îşi   dădea   seama, 
sprijinindu­se de braţul lui, că lumea era mult mai frumoasă pentru el 
decât pentru ea, căci el căuta prilejuri de uimire şi chiar le găsea.
La prânz, se aşezară la masă într­un han care, deşi cochet, fusese 
decorat în stil rustic.
— Asta nu te stinghereşte?
— Ce anume?

29
 — Că hanul, mobilele, serviciul nu­s adevărate? Că decorul n­a 
fost conceput decât pentru nişte clienţi ca tine, pentru nişte fraieri? 
Turism de lux, dar turism!
— Locul ăsta e real, mâncarea e reală, iar eu stau realmente aici 
împreună cu tine.
Sinceritatea lui o dezarma. Stărui totuşi:
— Aşadar aici nu te deranjează nimic?
El aruncă o privire discretă în jur.
— Găsesc că atmosfera e plăcută, iar oamenii, încântători.
— Oamenii sunt oribili!
— Ce tot spui? Sunt normali.
— Uite, chelneriţa de colo. E oribilă.
— Haide, are douăzeci de ani, nu...
— Ba da. Are ochii apropiaţi. Foarte mici şi foarte apropiaţi.
— Ei şi? Nu băgasem de seamă. Nici ea, după părerea mea, căci 
mi se pare destul de sigură de farmecul ei.
— Din   fericire,   altfel   ar   trebui   să   se   sinucidă!   Şi   somelierului   îi 
lipseşte un dinte într­o parte. N­ai băgat de seamă că nu puteam să 
mă uit la el când ni se adresa?
— Dar bine, Hélène, doar n­ai să te abţii să comunici cu cineva 
sub pretext că îi lipseşte un dinte?
— Ba da.
— Ei, haide, doar nu se transformă într­un om inferior, nedemn de 
respectul tău. Îţi place să mă necăjeşti: nu dantura desăvârşită îl face 
pe om.
Când el se limita la reflecţii teoretice, ea simţea că ar fi o dovadă 
de mojicie să insiste.
— Ce mai e? întrebă el.
— De pildă, cei de la masa de alături.
— Ce e cu ei?

30
 — Sunt bătrâni.
— Asta e un defect?
— Ai vrea să fiu şi eu la fel? Cu pielea flască, burta umflată, sânii 
căzuţi?
— Dacă îmi vei da voie, cred că te voi iubi şi când vei fi bătrână.
— Nu spune prostii. Da puştoaica de colo?
— Cum? Ce are biata fată?
— Pare o scorpie. Şi n­are gât. Ar trebui mai degrabă să­i plângi 
de milă... şi când îi vezi părinţii!
— Da ce­au părinţii?
— Tatăl poartă perucă, iar mama are guşă!
Antoine izbucni în râs. N­o credea, avea impresia că ea scotea în 
evidenţă detaliile acelea ca să improvizeze un scheci amuzant. Or 
Hélène era cu adevărat indispusă de ceea ce îi sărea în ochi.
Când un băiat de optsprezece ani cu păr lung ondulat le aduse 
cafeaua, Antoine se aplecă spre ea.
— Da el? E băiat frumos. Nu văd ce i­ai putea reproşa.
— Nu vezi? Are pielea grasă şi puncte negre pe nas. Porii îi sunt 
enormi... dilataţi!
— îmi închipui totuşi că toate fetele din partea locului se ţin de 
capul lui.
— Şi, pe deasupra, e genul „curat doar în aparenţă”. Cu o igienă 
îndoielnică! Are un panariţiu pe degetul de la picior. Cu el poţi avea 
surprize când se dezbracă.
— Aici, ai început să fabulezi! Mirosea a apă de colonie.
— Tocmai, e un semn foarte prost! Nu băieţii cei mai curaţi toarnă 
parfum pe ei.
Era gata să adauge „crede­mă, ştiu despre ce vorbesc”, dar îşi ţinu 
pentru ea aluzia  la  trecutul  ei  de  colecţionară  de bărbaţi; la  urma 

31
urmei, nu ştia ce anume cunoştea Antoine despre ea, el care, din 
fericire, venea dintr­altă universitate.
Antoine râdea atât de mult, că până la urmă ea tăcu.
În  ceasurile   care   urmară,   avu   impresia   că   umblă   pe   sârmă 
deasupra unei prăpăstii: era de ajuns o singură clipă de neatenţie şi 
ar   fi   căzut   în   hăul   plictiselii.   De   mai   multe   ori   simţi   densitatea 
plictisului – o   atrăgea,   o   îndemna   să   facă   saltul,   să   vină   să­l 
întâlnească;   simţea   ameţeala,   ispita   de   a   plonja.   Se   cramponă 
aşadar   de   optimismul   lui   Antoine   care,   neobosit,   cu   zâmbetul   pe 
buze, îi descria lumea aşa cum o simţea el. Se agăţă de credinţa lui 
plină de forţă.
Spre sfârşitul după­amiezii, reîntorcându­se la vilă, făcură îndelung 
dragoste,   iar   el   se   strădui   atât   de   mult   să­i   ofere   plăcere   încât, 
înghiţindu­şi   agasarea,   ea   închise   ochii   la   amănuntele   care   o 
copleşeau şi luptă cu ea însăşi ca să se preteze jocului.
Ajunse   epuizată   la   ceasul   amurgului.   El   nici   măcar   nu   bănuia 
amploarea luptei pe care ea o dăduse în cursul zilei.
Afară, vântul încerca să frângă pinii ca pe nişte catarge.
Seara,   la   lumina   lumânărilor,   sub   bârnele   unui   tavan   vechi   de 
câteva sute de ani, în timp ce beau un vin din cele care se urcă uşor 
la cap şi al cărui nume fusese de ajuns ca s­o facă să saliveze, el o 
întrebă:
— Cu riscul de a deveni bărbatul cel mai nefericit de pe pământ, 
aş vrea să­mi răspunzi: vrei să fii femeia vieţii mele?
Ea era deja la capătul nervilor.
— Nefericit, tu? Nu eşti în stare de aşa ceva. Ţie totul iţi cade bine.
— Te asigur că dacă răspunsul tău va fi „nu”, mă voi simţi foarte 
rău. Îmi pun speranţa în tine. Doar tu ai puterea de a mă face fericit 
sau nefericit.

32
 La urma urmei, ce îi spunea el era banal, refrenul obişnuit al cererii 
în căsătorie... Dar, venind de la el, de la acei doi metri de energie 
pozitivă, de la acele nouăzeci de kilograme de trup gata de plăcere, 
chestia asta o măgulea.
Se   întrebă   dacă   fericirea   nu   putea   fi   contagioasă...   Îl   iubea   pe 
Antoine?   Nu.   El   o   punea   în   valoare,   o   amuza.   O   şi   agasa   cu 
optimismul lui incurabil. Bănuia chiar că de fapt nu putea să­l sufere, 
într­atât   se   dovedea   de   diferit.   Oare   ajunge   cineva   să   se 
căsătorească tocmai cu duşmanul său? Desigur că nu. Totodată, de 
ce anume avea ea nevoie, ea care se trezea prost dispusă, ea căreia 
totul i se părea urât, imperfect, inutil? De contrariul ei. Or contrariul ei 
era, incontestabil, Antoine. Nu­l iubea pe Antoine, dar era limpede că 
avea nevoie de Antoine. Sau de cineva ca Antoine. Mai cunoştea ea 
şi pe alţii? Da. Cu siguranţă. Pe moment, nu­i venea în minte cineva 
anume, dar mai putea să aştepte, era mai bine să aştepte. Cât timp? 
Ceilalţi vor fi oare la fel de răbdători cum fusese el? Iar ea va avea ea 
răbdare să aştepte mai mult? Să aştepte ce, în plus? Puţin îi păsa ei 
de bărbaţi, nu avea intenţia să se mărite, nu avea deloc de gând să 
nască şi să crească nişte copii. Pe deasupra, mâine cerul va fi tot 
posomorât şi va fi încă şi mai greu să scape de plictis.
Din toate aceste motive, răspunse repede:
— Da.

Reîntorşi   la   Paris,   îşi   anunţară   logodna   şi   viitoarea   căsătorie. 

Apropiaţii lui Hélène exclamau cu admiraţie:
— Ce mult te­ai schimbat!
La început, Hélène nu răspundea; apoi, pentru ca ei să ştie până 
unde puteau merge, le strecura în chip de încurajare:
— A, da? Ţi se pare? Serios?

33
 Ei cădeau atunci în capcană şi începeau să­şi dea drumul:
— Da,   n­am   fi   crezut   niciodată   că   un   bărbat   te   poate   potoli. 
Înainte, nimeni nu avea trecere în ochii tăi, nimic nu era destul de bun 
pentru tine. Nici măcar tu. Erai necruţătoare. Eram convinşi că nici un 
bărbat, nici o femeie, nici un câine sau pisică sau peştişor auriu nu 
vor izbuti să te intereseze mai mult de câteva clipe.
— Antoine a izbutit.
— Care e secretul lui?
— N­am să­l spun.
— Poate că asta e dragostea! Drept pentru care nu trebuie să ne 
pierdem speranţa.
Ea nu dezminţea nimic.
În realitate, numai ea ştia că nu se schimbase. Tăcea doar, nimic 
altceva. În conştiinţa ei, viaţa continua să i se pară urâtă, idioată, 
imperfectă,   dezamăgitoare,   frustrantă,   nesatisfăcătoare;   dar 
judecăţile ei nu mai erau formulate cu voce tare.
Ce îi adusese Antoine? O botniţă. Îşi arăta mai puţin colţii, îşi ţinea 
gândurile doar pentru ea.
Se ştia în continuare incapabilă de percepţii pozitive, Continua să 
vadă pe un chip, pe o masă, într­un apartament, într­un spectacol, 
defectul   de   neiertat   care   o   împiedica   să   aprecieze.   Imaginaţia   ei 
continua să modeleze chipurile, să rectifice machiajele, să corecteze 
poziţia feţelor de masă, a şerveţelelor, a tacâmurilor, să dea jos pereţi 
ca să înalţe alţii, să arunce mobile la gunoi, să smulgă perdele, s­o 
înlocuiască  pe primadona pe scenă, să   taie  actul  doi, să  suprime 
deznodământul filmului; când întâlnea indivizi noi, le detecta la fel ca 
mai­nainte   prostia   sau   slăbiciunile,   dar   nu   mai   formula   aceste 
decepţii.
La   un   an   după   căsătoria   pe   care   o   descria   drept   „cea   mai 
frumoasă zi a vieţii ei”, aduse pe lume un copil care i se păru urât şi 

34
bleg   atunci   când   i­l   arătară.   Antoine   îi   spunea   totuşi   „Maxime”   şi 
„scumpetea mea”; ea se sili să­l imite; de atunci încolo, insuportabila 
bucăţică de carne pişăcioasă, căcăcioasă şi urlătoare care îi sfâşiase 
mai   întâi   măruntaiele   deveni   pentru   câţiva   ani   obiectul   tuturor 
atenţiilor ei. Îi urmă o micuţă „Berenice”, căreia îi detestă din capul 
locului   smocul   de   păr  creţ,   dar  faţă   de   care   adoptă   totuşi   acelaşi 
comportament de mamă, model.
Hélène se suporta pe ea însăşi atât de puţin, încât se hotărâse să­
şi   ascundă   cât   mai   adânc   judecăţile   spre   a   nu   păstra,   în   orice 
împrejurare, decât privirea lui Antoine. Nu trăia decât la suprafaţă, 
ţinând prizonieră înăuntrul ei o femeie care continua să dispreţuiască, 
să critice, să defăimeze, o femeie care bătea la uşa celulei şi striga în 
zadar prin vizetă. Pentru a­şi ocroti comedia fericirii, se transformase 
în gardiană de închisoare.
Antoine o contempla mereu cu o dragoste neţărmurită; murmura 
„femeia vieţii mele” mângâind­o pe coapsă sau sărutând­o pe gât.
— Femeia vieţii lui? Nu e mare lucru, spunea prizoniera.
— E deja ceva, răspundea gardiana.
Asta   era.   Nu   era   fericirea,   era   doar   aparenţa   ei.   Fericirea   prin 
procură, fericirea prin influenţă.
— O iluzie, spunea prizoniera.
— Tacă­ţi gura, răspundea gardiana.
De aceea Hélène începu să urle când i se aduse la cunoştinţă că 
Antoine tocmai se prăbuşise pe o alee.
Alergă repede prin grădină, pentru a tăgădui ceea ce încercau să­i 
anunţe.   Nu,   Antoine   nu   murise.   Nu,   Antoine   nu   putuse   să   se 
prăbuşească.   Nu,   Antoine,   deşi   avea   inima   slabă,   nu   putea   să 
părăsească   această   lume   aşa,   din   senin.   Ruptură   de   anevrism? 
Ridicol... Nimic nu putea doborî un asemenea trup solid. Patruzeci şi 

35
cinci de ani nu e o vârstă la care să mori. Adunătură de idioţi! Ceată 
de mincinoşi!
Cu toate astea, tăvălindu­se pe jos, băgă de seamă că acel trup 
nu   mai   era   Antoine,   ci   un   cadavru   care   zăcea   lângă   fântână. 
Altcineva. Un manechin din carne şi oase. Asemănător cu Antoine. 
Nu mai simţea energia pe care o emitea el, acea centrală electrică de 
unde ea avea atâta nevoie să se alimenteze. Era un dublu palid şi 
rece.
Plânse,   chircită,   incapabilă   să   spună   ceva,   ţinând   între   degete 
mâinile   deja   îngheţate   care   îi   dăruiseră   atât   de   mult.   Medicul   şi 
infirmierele fură nevoiţi să­i separe cu forţa pe cei doi soţi.
— Vă înţelegem, doamnă, vă înţelegem. Credeţi­ne că înţelegem 
bine.
Nu, nu înţelegeau nimic. Ea, care nu s­ar fi simţit nici soţie, nici 
mamă dacă n­ar fi fost Antoine, cum avea să devină văduvă? Văduvă 
fără el? Dacă el dispărea, ce se va întâmpla cu ea?
La   înmormântare,   uită   de   bună­cuviinţă   şi   îngrozi   mulţimea   cu 
violenţa durerii ei. Deasupra gropii, înainte să fie coborât corpul, se 
lungi pe sicriu şi se agăţă de el.
Doar   la   insistenţele   părinţilor   ei,   apoi   ale   copiilor   ei – de 
cincisprezece şi şaisprezece ani – îi dădu drumul.
Sicriul se afundă.
Hélène se zăvorî în tăcere.

Cei din jur numiră starea asta „depresie”. Însă era ceva mult mai 
grav.
Supraveghea acum două schivnice izolate înlăuntrul el. Nici una 
nu mai avea drept la cuvânt. Mutismul trăda voinţa de a nu mai gândi. 
A nu mai gândi ca Hélène înainte de Antoine. A nu mai gândi ca acea 

36
Hélène   a   lui   Antoine.   Ambele   încheindu­şi   viaţa,   ea   nu   mai   avea 
puterea de a mai inventa o a treia Hélène.
Vorbea   puţin,   limitându­se   la   ritualul   bună   ziua­mulţumesc­bună 
seara, se menţinea în formă, purta mereu aceleaşi lucruri şi aştepta 
noaptea ca pe o eliberare, deşi în acel moment, deoarece somnul nu 
se lipea de ea, se mulţumea să croşeteze în faţa televizorului aprins, 
fără să dea atenţie nici imaginilor, nici sunetelor, preocupată doar de 
succesiunea ochiurilor de croşetă. Din moment ce Antoine o pusese 
la adăpost de nevoi – acţiuni, investiţii, proprietăţi –, se mulţumea să 
se prefacă, o dată pe lună, că­l ascultă pe contabilul familiei. Copiii 
ei, după ce au încetat să mai spere că îşi puteau îngriji sau ajuta 
mama, o luară pe urmele tatălui lor şi se dedicară studiilor.
S­au scurs astfel câţiva ani.
Aparent,   Hélène   îmbătrânea   bine.   Avea   grijă   de   corpul 
ei – greutate,   piele,   muşchi,   supleţe – aşa   cum   cineva   curăţă   o 
colecţie de bibelouri într­o vitrină. Când se surprindea în faţa oglinzii, 
vedea un obiect de muzeu, mama demnă, tristă şi bine conservată 
care   e   scoasă   din   când   în   când   la   câte   o   reuniune   de   familie,   o 
căsătorie,   un   botez,   acele   ceremonii   zgomotoase,   flecare,   chiar 
inchizitoriale, care o oboseau. În ce priveşte tăcerea, nu­şi slăbise 
vigilenţa. Nu gândea nimic, nu exprima nimic. Niciodată.
Într­o zi, fără să vrea, îi trecu prin minte o idee.
Ce­ar fi să călătoresc? Lui Antoine îi plăcea să călătorească. Sau, 
mai degrabă, Antoine nu avea decât o singură dorinţă în afară de 
muncă, aceea de a călători. Deoarece n­a avut timp să­şi realizeze 
visul, l­aş putea împlini eu în locul lui...
Se   minţi   singură   asupra   motivaţiei:   nici   o   clipă   nu   bănui   o 
reîntoarcere la viaţă sau un gest de persoană îndrăgostită. Dacă, în 
timp   ce­şi   făcea  bagajele,  şi­ar  fi   închipuit  că   avea  să   încerce   să 

37
regăsească privirea binevoitoare pe care Antoine o îndrepta asupra 
lumii, s­ar fi oprit pe loc.
După ce îşi luă rămas­bun de la Maxime şi Berenice, îşi începu 
periplul. Pentru ea, a călători consta în a merge dintr­un hotel de lux 
într­altul de jur împrejurul globului. Petrecu sejururi în apartamente 
luxoase din India, Rusia, America şi Orientul Mijlociu. De fiecare dată, 
dormea şi tricota în faţa unui ecran luminat unde se derulau emisiuni 
în altă limbă. De fiecare dată, se înscria fără chef la câteva excursii, 
pentru că Antoine i­ar fi reproşat că nu le face, dar nu era copleşită 
de   admiraţie   în   faţa   a   ceea   ce   descoperea:   doar   verifica   în   trei 
dimensiuni cât de fidele sunt cărţile poştale expuse în holul hotelului, 
nimic mai mult... In cele şapte valize din marochin albastru­deschis 
ducea cu ea incapacitatea de a trăi. Doar plecarea dintr­un loc în 
altul, tranzitul în aeroporturi, dificultăţile corespondenţelor o pasionau: 
avea atunci senzaţia că urma să se întâmple ceva... De cum ajungea 
la   destinaţie,   regăsea   lumea   taxiurilor,   a   hamalilor,   a   portarilor,   a 
liftierilor, a menajerelor, şi totul reintra în normal.
Nu avea mai multă viaţă interioară, în schimb câştigase o viaţă 
exterioară.  Deplasări,  sosiri   în  locuri  noi, plecări,  necesitatea  de  a 
vorbi, descoperirea diferitelor monede, alegerea felurilor de mâncare 
la   restaurant.   Toate   astea   creau   agitaţie   în   jurul   ei.   În   adâncul 
sufletului   însă,   totul   rămânea   apatic;   tribulaţiile   ei   avuseseră   drept 
rezultat   uciderea   celor   două   schivnice:   nimeni   nu   mai   gândea   în 
conştiinţa ei, nici morocănoasa, nici soţia lui Antoine; şi soiul ăsta de 
moarte totală aproape că era mai confortabil.
În această stare, ajunse la Cape, Cape Town.
De ce era impresionată fără voia ei? Din cauza numelui, Cape, 
care   îi   spunea   că   ajunsese   la   capătul   pământului?...   Pentru   că   o 
interesaseră, atunci când făcuse studii de drept, dramele din Africa 
de Sud şi semnase petiţii pentru egalitatea între negri şi albi? Pentru 

38
că Antoine îi propusese să cumpere într­o zi o proprietate acolo, ca 
să se retragă la bătrâneţe? Nu­şi dădea seama de ce... În orice caz, 
când ieşi pe terasa hotelului care domina oceanul, băgă de seamă că 
inima îi bătea mai repede.
— Un Bloody Mary, vă rog.
Iarăşi se miră: ea nu prea comanda Bloody Mary! De altfel, nu­şi 
amintea să­i placă.
Privi cerul de un cenuşiu intens şi observă că norii, negri de cât de 
groşi   erau,   stăteau   gata   să   se   spargă.   Furtuna   ameninţa   să 
pornească.
Nu departe de ea, un bărbat privea şi el spectacolul naturii.
Hélène simţi o furnicătură în obraji. Ce se întâmpla oare? Sângele 
îi urcă în obraji; o pulsaţie brutală îi agita venele gâtului; inima bătea 
accelerat. Respiră adânc. Avea cumva să sufere un atac cardiac?
De ce nu? Doar trebuie să mai şi mori. Poate că sosise ceasul. 
Măcar să fie aici. În faţa unui peisaj grandios. Aici trebuiau lucrurile 
să se sfârşească. De aceea, urcând treptele, avusese presentimentul 
unui eveniment important.
Preţ de câteva secunde, Hélène îşi deschise braţele, îşi domoli 
respiraţia şi se pregăti să se stingă. Închizându­şi pleoapele, dând 
capul pe spate, socoti că e gata: se resemna să moară.
Dar nu se întâmplă nimic.
Nu doar că nu­şi pierdu cunoştinţa, ci, când deschise iarăşi ochii, 
se văzu obligată să constate că se simţea mai bine. Cum? Nu, puteai 
comanda trupului tău să moară? Nu puteai expira uite­aşa, la fel de 
uşor ca atunci când Mingi lumina?
Se întoarse spre bărbatul de pe terasă.
Şortul   lui   lăsa   la   vedere   nişte   gambe   frumoase   şi   puternice, 
musculoase şi zvelte totodată. Hélène îi studie picioarele. De cât timp 
nu mai privise nişte picioare de bărbat? Uitase cât de mult îi plăceau 

39
picioarele de bărbat, membrele acelea mari atât de contradictorii, tari 
la călcâi, moi la degete, netede deasupra, aspre dedesubt, solide cât 
să suporte trupuri puternice, fragile cât să se teamă de mângâieri. 
Urcă   cu   privirea   de­a   lungul   pulpelor   până   la   coapse,   urmând 
încordarea şi forţa ascunse sub piele, şi se surprinse că avea poftă 
să atingă firişoarele acelea de păr blond, ca firişoarele unui muşchi 
uşor şi plăcut sub palma ei.
Chiar   dacă   străbătuse   lumea   şi   văzuse   mii   de   feluri   de   a   te 
îmbrăca, vecinul ei i se părea îndrăzneţ. Cum de cuteza să­şi arate 
astfel picioarele? Şortul lui era indecent!
Îl cercetă şi constată că greşea. Şortul lui era întru totul normal, 
mai văzuse deja sute de bărbaţi purtând un şort asemănător. Atunci 
însemna că el era...
Simţindu­se observat, se răsuci spre ea. Zâmbi. Un chip ca din 
marochin   auriu,   cu   riduri   vizibile.   O   notă   de   nelinişte   în   verdele 
irisului.
Ruşinată,   zâmbi   la   rândul   ei,   apoi   se   concentră   asupra 
spectacolului oceanului. Oare ce avea să creadă despre ea? Că îl 
agăţa.   Ce   oroare!   Ii   plăcea.   Avea   un   chip   onest,   sincer,   net,   deşi 
trăsăturile dezvăluiau o tendinţă spre tristeţe. Ce vârstă avea oare? A 
mea. Ei da, ceva pe aproape, vreo patruzeci şi opt... Poate mai puţin, 
căci bronzat fiind, sportiv, cu riduri mărunte, nu pare genul care îşi dă 
cu creme de protecţie solară.
Deodată, se lăsă un soi de tăcere; aerul încetă să mai zumzăie de 
insecte; apoi, după patru secunde, picături grele începură să cadă. 
Răsunară bubuielile tunetului, confirmând solemn începutul furtunii. 
Lumina   accentuă   contrastele,   satură   culorile,   iar   umiditatea   puse 
stăpânire pe tot, ca un val de aburi care se năpusteşte pe o coastă, 
vijelios.
— Of, ce vreme nesuferită! exclamă bărbatul de alături.

40
 Ea se miră singură când se pomeni rostind:
— Nu, vă înşelaţi. Nu trebuie să spuneţi „Ce vreme nesuferită”, ci 
„E o frumoasă zi cu ploaie”.
Bărbatul se întoarse spre Hélène şi o cercetă cu privirea.
Părea sinceră.
În  clipa   aceea,   el   dobândi   două   certitudini   definitive:   o   dorea 
profund pe acea femeie şi, dacă va putea, n­o va părăsi niciodată.

41
 Intrusa

De data asta, o văzuse bine! Femeia trecuse în fundul salonului şi 
o privise cu un aer uimit înainte de a se face  nevăzută  în umbra 
bucătăriei.
Odile Versini şovăi: trebuia cumva s­o urmărească, sau era mai 
bine să părăsească apartamentul fugind cât o ţineau picioarele?
Cine era intrusa aceea? Era a treia oară, cel puţin... Precedentele 
apariţii fuseseră atât de fugare, încât Odile crezuse că imaginaţia îi 
joacă feste, dar acum avuseseră amândouă răgazul să schimbe o 
privire;   i   se   părea   chiar   că   cealaltă,   după   ce   surpriza   trecuse,   se 
strâmbase de teamă când o luase la fugă.
Fără să mai stea mult pe gânduri, Odile porni după ea strigând:
— Stai, te­am văzut! Nu încerca să te ascunzi, nu există ieşire.

42
 Odile dădu fuga prin toate încăperile, dormitorul, bucătăria, toaleta, 
baia: nimeni.
Nu mai rămânea decât dulapul de haine de la capătul culoarului.
— Ce cauţi la mine în casă? Cum ai intrat?
Tăcere.
— Foarte bine, eu te­am avertizat.
Odile simţi brusc că o cuprinde panica: ce voia necunoscuta? Cu 
înfrigurare, o luă de­a­ndăratelea spre intrare, puse mâna pe telefon, 
formă, nu fără să greşească, numărul de la poliţie. „Repede, repede, 
gândi ea, o să sară din dulap şi o să mă atace.” În sfârşit, după ce 
trecu de barierele mesajelor de aşteptare, îi răspunse vocea sonoră a 
unui funcţionar:
— Poliţia din Paris, arondismentul şaisprezece, vă ascult.
— Veniţi repede la mine acasă. O femeie a intrat în apartamentul 
meu. Se ascunde în dulapul de pe coridor şi refuză să iasă. Repede. 
Vă implor, poate că e o nebună, sau o criminală. Grăbiți­vă, mi­e 
foarte frică.
Poliţistul notă numele şi adresa, apoi o asigură că în următoarele 
cinci minute va sosi o patrulă.
— Alo! Alo! Sunteţi încă pe fir?
— Îhâm...
— Cum vă simţiţi, doamnă?
— Rămâneţi pe fir, nu închideţi. Aşa o să puteţi să­mi semnalaţi 
dacă se întâmplă ceva. Repetaţi ceea ce v­am spus acum foarte tare 
pentru ca persoana respectivă să audă şi să ştie că nu sunteţi lipsită 
de apărare. Hai. Acum.
— Da,   aveţi   dreptate,   domnule   agent,   rămân   pe   fir   cu 
dumneavoastră, astfel persoana aceea nu va putea să facă nici o 
mişcare fără ştirea dumneavoastră.

43
 Uriaşe atât de tare că nici nu se auzise pe ea însăşi. Oare fusese 
clar?   Spera   că   intrusa   i­a   auzit   cuvintele   şi   s­a   speriat,   în   ciuda 
distanţei, a uşii şi a paltoanelor din dulap.
Nimic   nu   se   mişca   în   ungherele   întunecate   ale   apartamentului. 
Liniştea aceea se dovedea mai neliniştitoare decât orice zgomot.
Odile îi şopti poliţistului:
— Sunteţi pe fir?
— Da, doamnă, nu vă părăsesc.
— Simt... că mă cam cuprinde... panica...
— Aveţi ceva cu care să vă apăraţi?
— Nu, nimic.
— Nu   aveţi   acolo   nici   un   obiect   pe   care   l­aţi   putea   folosi   drept 
armă, cu care aţi putea speria persoana aceea dacă i­ar da cumva 
prin cap să devină agresivă?
— Nu.
— Un   baston?   Un   ciocan?   O   statuetă?   Uitaţi­vă   în   jurul 
dumneavoastră.
— A, da, ar fi o statuetă de bronz...
— Apucaţi­o şi prefaceţi­vă că este o armă.
— Cum?
— Spuneţi că aveţi acum în mână pistolul soţului dumneavoastră 
şi nu vă temeţi de nimic. Spuneţi­o cu voce tare.
Odile trase aer în piept şi răcni nu foarte sigură pe ea:
— Nu, domnule comisar, nu mi­e teamă, pentru că am în mână 
pistolul soţului meu.
Oftă; fusese cât pe­aci să facă pipi pe ea: trântise vorbele atât de 
prost, că intrusa n­avea s­o creadă în veci.
Vocea reluă conversaţia:
— Ei, care a fost reacţia?
— Nici una.

44
 — Foarte   bine.   E   speriată.   Nu   se   va   clinti   până   la   sosirea 
poliţiştilor.
Câteva   secunde   mai   târziu,   Odile   le   răspunse   poliţiştilor   care 
sunau la interfon, apoi deschise uşa aşteptând ca liftul să­i urce până 
la etajul zece. Din lift ieşiră trei zdrahoni.
— Acolo, spuse ea, s­a ascuns în dulap.
Odile se înfioră când ei îşi scoaseră armele şi o luară în şir pe 
coridor. Ca să nu asiste la un spectacol pe care nervii ei n­aveau să­l 
poată suporta, preferă să se refugieze în salon, de unde auzea vag 
ameninţările şi somaţiile.
Din reflex, îşi aprinse o ţigară şi se apropie de fereastră. Afară, 
deşi   era   începutul   lunii   iulie,   peluzele   se   îngălbeneau,   copacii   îşi 
pierdeau   frunzele   uscate.   Canicula   lovise   piaţa   Trocadero.   Lovise 
întreaga   Franţă.   În   fiecare   zi,   îşi   perfecţiona   opera   ei   funestă;   în 
fiecare zi, la ştiri se enumerau noile victime: oamenii fără adăpost 
zăcând   pe   asfaltul   fierbinte,   bătrânii   din   aziluri   căzând   precum 
muştele, bebeluşii murind de deshidratare. Ca să nu mai punem la 
socoteală animalele, florile, legumele, arborii... De altfel, nu vedea ea 
chiar acum o mierlă moartă, jos, în scuar? Ţeapănă ca un desen în 
tuş, cu lăbuţele rupte. Păcat, fluieratul mierlei era atât de frumos...
Brusc, îşi turnă un pahar mare de apă şi îl înghiţi din precauţie. 
Fireşte,   era   tare   egoistă   că   se   gândea   la   ea   când   atâţia   oameni 
piereau, dar cum să reacţioneze altfel?
— Doamnă, scuzaţi­ne... Doamnă!
Poliţiştii,   la   uşa   salonului,   o   smulseră   cu   greu   din   meditaţia   ei 
despre dezastrele provocate de caniculă. Întoarse capul şi îi întrebă:
— Ei, cine e?
— Nu e nimeni, doamnă.
— Cum nimeni?
— Veniţi să vedeţi.

45
 Îi urmă pe cei trei bărbaţi până la dulapul din perete, lira plin de 
haine şi de cutii de pantofi, şi nici urmă de intrusă.
— Unde e?
— Vreţi să căutăm cu dumneavoastră?
— Desigur.
Cei   o   sută   de   metri   pătraţi   ai   apartamentului   fură   scotociţi   de 
poliţişti cu mare atenţie şi cu gesturi pline de precauţie: nici o femeie 
nu se ascundea nicăieri.
— Mă rog, e ciudat, protestă Odile, reaprinzându­şi ţigara. A trecut 
pe   culoar,   m­a   văzut,   s­a   speriat,   apoi   a   fugit   în   fundul 
apartamentului. Pe unde să fi plecat?
— Pe intrarea de serviciu?
— E mereu încuiată cu cheia.
— Să mergem să vedem.
Se duseră la bucătărie, constatară că uşa care dădea spre scara 
de serviciu era zăvorâtă.
— Vedeţi, conchise Odile, nu se poate să fi trecut pe aici.
— Dacă nu cumva are un rând de chei. Altfel, cum ar fi intrat?
Odile se clătină pe picioare. Ca s­o ajute să se aşeze, poliţiştii o 
susţinură   de   braţ.   Îşi   dădea   seama   că   aveau   dreptate:   cea   care 
dăduse buzna în casa ei avea nevoie de cheie ca să intre sau ca să 
iasă.
— E oribil...
— Ne puteţi descrie persoana?
— Era o bătrână.
— Cum aţi spus?
— Da, o femeie bătrână. Cu păr alb.
— Cum era îmbrăcată?
— Nu mai ştiu. Banal.
— în rochie sau în pantaloni?

46
 — în rochie, mi se pare.
— Nu corespunde deloc cu portretele obişnuite ale hoţilor şi ale 
altor   spărgători   care   fac   acrobaţie   la   înălţime.   Sunteţi   sigură   că 
persoana asta nu e cineva din anturajul dumneavoastră pe care nu l­
aţi mai recunoscut?
Odile îi măsură din ochi cu dispreţ.
— Vă   înţeleg   foarte   bine   remarca,   e   logic,   având   în   vedere 
meseria dumneavoastră, dar la treizeci şi cinci de ani, nu sunt încă 
nici bătrână, nici ramolită. Am fără îndoială mai multe diplome decât 
dumneavoastră,   muncesc   în   calitate   de   ziarist   independent,   sunt 
specialistă în chestiuni geopolitice în Orientul Mijlociu, vorbesc şase 
limbi şi, în pofida căldurii, mă simt în deplină formă. Aşa că­mi veţi 
face plăcerea să credeţi că nu am obiceiul să uit cui îi încredinţez 
cheile casei mele.
Miraţi, temându­se să n­o mânie, ei dădură din cap cu respect.
— Scuzaţi­ne, doamnă, dar suntem datori să luăm în considerare 
toate ipotezele. Avem uneori de­a face cu persoane fragile care...
— Desigur, adineauri mi­am pierdut sângele rece...
— Locuiţi singură aici?
— Nu, sunt căsătorită.
— Unde e soţul dumneavoastră?
Se uită la poliţist cu o surprindere amuzată: nu i se mai pusese 
întrebarea   asta   foarte   simplă – unde   e   soţul   dumneavoastră? – de 
multă vreme.
Zâmbi.
— Călătoreşte în Orientul Mijlociu. E reporter.
Poliţiştii îşi arătară consideraţia pentru meseria lui
Charles făcând ochi mari şi lăsând să se instaleze o tăcere pe 
măsură. Cel mai vârstnic dintre ei îşi continuă totuşi seria întrebărilor:

47
 — Oare soţul dumneavoastră nu ar fi putut împrumuta cheile cuiva 
care...
— Dar ce vă închipuiţi? M­ar fi anunţat.
— Nu ştiu.
— Nu, m­ar fi anunţat.
— Puteţi să­l sunaţi ca să fiţi sigură?
Odile clătină din cap.
— Nu­i place să fie contactat când e în celălalt capăt al lumii. Mai 
ales pentru o întâmplare legată de chei. E ridicol.
— Este pentru prima oară că se întâmplă un astfel de lucru?
— Cu bătrâna? Nu. E cel puţin a treia oară.
— Explicaţi­ne.
— In cazurile precedente, mi­am spus că am văzut eu prost, că nu 
era   cu   putinţă.   Exact   ceea   ce   credeţi   dumneavoastră   în   acest 
moment. Or, de data asta, ştiu bine că n­am visat: am tras o spaimă! 
Reţineţi, şi eu am speriat­o.
— Atunci nu am decât un singur sfat să vă dau, doamnă Versini: 
schimbaţi imediat cheile şi broaştele. Veţi putea astfel dormi liniştită. 
Intr­una din zile, poate când se va întoarce soţul dumneavoastră, veţi 
elucida intruziunea asta. Până atunci, veţi putea dormi liniştită.
Odile încuviinţă, le mulţumi poliţiştilor şi îi însoţi până la uşă.
Din reflex, desfăcu un nou pachet de ţigări, deschise televizorul pe 
canalul   preferat,   un   post   de   ştiri,   apoi   începu   să   cugete   răsucind 
problema pe toate feţele.
După o oră, constatând că ipotezele ei nu ajungeau nicăieri, ridică 
receptorul şi hotărî să cheme a doua zi un lăcătuş.

— Două mii două sute de morţi, anunţa prezentatorul uitându­se 
fix în ochii telespectatorilor. Vara se dovedeşte ucigaşă.

48
 Cu cheile în buzunarul fustei, liniştită de când ştia că de curând a 
schimbat zăvoarele în casă, Odile se lăsa în voia fascinaţiei faţă de 
efectele   perverse   ale   climei.   Râuri   secate.   Peşti   eşuaţi   pe   uscat. 
Turme toropite de căldură. Agricultori furioşi. Restricţii de apă şi de 
electricitate. Spitale supraîncărcate. Tineri stagiari promovaţi medici. 
Pompe   funebre   depăşite.   Gropari   siliţi   să­şi   întrerupă   vacanţa. 
Ecologişti   tunând  şi   fulgerând  împotriva  încălzirii   globale.  Urmărea 
fiecare buletin de ştiri ca pe un episod al unui serial palpitant, avidă 
de   peripeţii,   dornică   de   noi   catastrofe,   aproape   dezamăgită   când 
situaţia nu se înrăutăţea. Fără să­şi dea seama, ţinea cu voluptate 
contabilitatea morţilor. Canicula era un spectacol care nu o privea, 
dar care îi capta atenţia, alungând plictiseala.
Pe   birou   zăceau   o   carte   şi   mai   multe   articole   neterminate.   Nu 
simţea că are suficientă energie ca să li se consacre atâta vreme cât 
editorii şi redactorii­şefi n­o băteau la cap cu telefoanele ca s­o ia la 
rost. Ciudată tăcere, la urma urmei... Poate că erau şi ei toropiţi de 
căldură? Sau morţi? De cum va avea timp – sau chef – le va da un 
telefon.
Se   jucă   cu   telecomanda   căutând   posturile   arabe,   jignită   că 
acestea se interesau atât de puţin de situaţia europeană. E drept că, 
pentru ei, căldura...
Ca să fie cu cugetul împăcat, se hotărî să bea un pahar de apă şi 
atunci, îndreptându­se spre bucătărie, avu iarăşi un sentiment ciudat: 
intrusa era acolo!
Se   întoarse   în   încăpere.   Se   uită   iute   în   jur.   Nimic.   Totuşi,   i   se 
părea... Preţ de un sfert de secundă, chipul bătrânei îi apăruse în 
faţă, reflectat fără îndoială de vreo lampă, de muchia vreunei oglinzi 
sau de suprafaţa lăcuită a unei comode. Imaginea îi sărise în ochi.
În  ora următoare, îşi luă la puricat apartamentul. Apoi verifică de 
cel puţin zece ori că vechile chei nu­i puteau nicidecum permite să 

49
descuie noile broaşte. În sfârşit liniştită, trase concluzia că doar îşi 
închipuise că o vede pe bătrână.
Se întoarse în salon, aprinse televizorul şi  atunci, în drum spre 
canapea,   o   zări   desluşit   pe   culoar.   Ca   şi   ultima   oară,   bătrâna 
încremeni, îşi pierdu cumpătul şi o luă la fugă.
Odile se aruncă pe canapea şi apucă telefonul. Poliţia promise o 
intervenţie rapidă.
Aşteptându­i,   Odile   nu   mai   încerca   sentimentele   din   ajun.   Mai­
nainte, teama ei avea ceva precis, o viza pe necunoscuta din debara 
şi   motivaţiile   ei.   Dar   acum,   frica   cedase   locul   groazei.   Odile   se 
pomenea   confruntată   cu   un   mister:   cum   revenise   ea   astăzi   când 
sistemul de închidere fusese în întregime schimbat?
Poliţiştii o descoperiră  în stare de şoc. Deoarece veniseră şi  în 
ajun, înţeleseră ce anume trebuiau să caute în apartament.
Nu se arătă surprinsă când veniră apoi după ea în salon în urma 
cercetării, ca să­i spună că nu văzuseră pe nimeni.
— E   îngrozitor,   explică   ea.   Au   fost   schimbate   broaştele   azi­
dimineaţă, nimeni altcineva decât mine nu are noua legătură de chei, 
iar femeia asta a descoperit totuşi cum să intre şi să iasă.
Se aşezară în faţa ei ca să consemneze.
— Doamnă, scuzaţi­ne că insistăm: sunteţi cu adevărat sigură că 
aţi revăzut­o pe femeia aceea bătrână?
— Ştiam că o să spuneţi asta. Nu mă credeţi... Nici eu nu mi­aş da 
crezare dacă n­aş fi trăit acest lucru. Nu
Vi   pot   acuza   că   mă   luaţi   drept   nebună...   Înţeleg...   Înţeleg   prea 
bine... O să mă sfătuiţi, desigur, să mă duc să consult un psihiatru, 
nu, nu protestaţi, asta aş adăuga eu dacă aş fi în locul vostru.
— Nu, doamnă. Noi ne mărginim la fapte. Bătrână este într­adevăr 
cea de ieri?
— Îmbrăcată diferit.

50
 — Seamănă cu cineva?
Întrebarea îi confirmă lui Odile faptul că poliţiştii erau pe cale să 
creadă că avea nevoie de psihiatru. Îi putea oare Mama?
— Dacă ar trebui s­o descrieţi, la cine v­ar face să vă gândiţi?
Odile judecă în felul următor: dacă le mărturisesc că îmi aminteşte 
vag de mama, mă vor considera nebună de legat.
— La nimeni. N­o cunosc.
— Şi ce vrea, după părerea dumneavoastră?
— Habar n­am, vă spun doar că n­o cunosc.
— Ce anume vă sperie la ea?
— Ascultaţi, dragă domnule, nu încercaţi să faceţi o psihanaliză 
primitivă   cu   mine!   Nu   sunteţi   terapeut,   iar   cu   nu   sunt   bolnavă. 
Persoana aceasta nu este o proiecţie a temerilor sau a fantasmelor 
mele, ci o intrusă care pătrunde în casa mea din cine ştie ce motiv.
Pentru că Odile se înfuria, poliţiştii mormăiră nişte scuze vagi şi 
atunci Odile avu o revelaţie.
— Inelele mele? Unde sunt inelele mele?
Se repezi spre comoda de lângă televizor, trase sertarul şi flutură o 
cupă goală.
— Inelele mele nu mai sunt aici!
Atitudinea   poliţiştilor   se   schimbă   pe   dată.   Nu   o   mai   luau   drept 
deranjată mintal, cazul reintra în rutina raţională.
Îşi enumeră şi îşi descrise inelele, estimă valoarea lor şi  nu se 
putu împiedica să nu precizeze cu ce ocazie i le oferise soţul ei, apoi 
semnă procesul­verbal.
— Când se întoarce soţul dumneavoastră?
— Nu ştiu. Nu mă anunţă dinainte.
— O să rezistaţi, doamnă?
— Da, nu vă faceţi probleme, am să rezist.

51
 Când   plecară,   totul   redeveni   banal,   intrusa   reducându­se   la   o 
vulgară   hoaţă   care   opera   cu   o   discreţie   descumpănitoare;   dar 
banalitatea asta o călcă pe nervi pe Odile, care izbucni în plâns.

— Două mii şapte sute de morţi din cauza caniculei. Se bănuieşte 
că guvernul ascunde adevăratele cifre.
Odile era şi ea convinsă de acest lucru. După propriile ei socoteli, 
numărul lor ar fi trebuit să fie mai ridicat. Nu zărise ea azi­dimineaţă, 
în burlanele din curte, două vrăbii moarte?
Se auzi soneria.
Deoarece   interfonul   nu   sunase,   era   fie   un   vecin,   fie   soţul   ei. 
Acesta, deşi avea cheile, avea obiceiul să stea pe culoar şi să sune 
ca să anunţe că se întorcea din misiune, ca să n­o ia prea tare prin 
surprindere pe Odile.
— Doamne, de­ar fi el!
Când deschise uşa, se clătină pe picioare de bucurie.
— O, dragul meu, cât mă bucur să te văd. Ai picat la ţanc.
I se aruncă la piept şi vru să­l sărute pe gură, dar el, Iară  s­o 
respingă, se mulţumi s­o strângă în braţe. „Are dreptate, îşi spuse 
Odile, sunt nebună să­mi pierd controlul în felul ăsta.”
— Ce mai faci? Cum a fost călătoria? Pe unde ai fost?
El   îi   răspundea   la   întrebări,   dar   ei   îi   venea   greu   să­i   asculte 
răspunsurile; se chinuia, de altfel, să pună întrebările potrivite. După 
două­trei priviri suspicioase din partea lui, urmate de oftaturi adânci, 
ea   simţi   că   îl   cam   călca   pe   nervi.   Numai   că   nu   izbutea   să   se 
concentreze, într­atât de frumos era el. Să fi fost efectul absenţei? Cu 
cât îl contempla mai mult, cu atât îl socotea mai irezistibil. Treizeci de 
ani,   brunet,   fără   nici   un   fir   de   păr   alb,   cu   pielea   bronzată   şi 

52
sănătoasă,   cu   mâini   sigure   şi   fine,   un   spate   puternic   şi   o   talie 
îngustă... Ce noroc avea!
Se hotărî să scape pe dată de vestea proastă.
— S­a comis o spargere la noi.
— Cum?
— Da. Mi s­au furat inelele.
Povesti întâmplarea. O ascultă răbdător fără să pună întrebări şi 
fără să pună ceva la îndoială. Odile remarcă cu satisfacţie diferenţa 
de reacţie între soţul ei şi poliţişti. „El măcar mă crede.”
Când isprăvi, el se îndreptă spre dormitor.
— Vrei să faci duş? întrebă ea.
Dar el ieşi imediat din cameră cu o casetă în care erau inelele.
— Uite­ţi inelele.
— Cum?
— M­am   uitat   prin   locurile   pe   unde   ai   obiceiul   să   le   laşi.   N­ai 
verificat?
— Mi se părea... de fapt eram sigură... ultima dată erau în comoda 
din salon... lângă televizor... cum de­am putut uita?
— Haide, nu te supăra. Oricui i se întâmplă să uite.
Se apropie de ea şi o sărută pe obraz. Odile rămase surprinsă: 
surprinsă că fusese atât de proastă, surprinsă că prostia ei stârnise 
amabilitatea lui Charles.
Se   năpusti   în   bucătărie   ca   să­i   prepare   ceva   de   băut,   apoi   se 
întoarse cu o tavă. Remarcă atunci că el nu lăsase nici o geantă în 
holul de la intrare.
— Unde­ţi sunt bagajele?
— De ce vrei să am bagaje?
— Doar te întorci din călătorie.
— Eu nu mai locuiesc aici.
— Cum ai spus?

53
 — De multă vreme nu mai locuiesc aici, n­ai băgat de seamă?
Odile   lăsă   jos   tava   şi   se   sprijini   de   perete   ca   să­şi   recapete 
suflarea. De ce îi vorbea atât de aspru? Da, fireşte, băgase mai mult 
sau mai puţin de seamă că nu se mai vedeau la fel de des, dar de 
aici până la a spune că nu mai trăiau împreună... Ce se întâmpla 
oare?
Se lăsă să alunece pe jos şi începu să plângă cu suspine. El veni 
lângă ea, o luă în braţe şi deveni iarăşi drăguţ:
— Haide, nu plânge. Nu are rost să plângi. Nu­mi place să te văd 
aşa.
— Ce­am făcut? Ce rău am făcut? De ce nu mă mai iubeşti?
— Nu mai spune prostii. N­ai făcut nimic rău. Iar cu te iubesc mult.
— Sigur?
— Sigur.
— La fel de mult ca înainte?
El nu se grăbi să răspundă, căci i se umeziseră ochii de lacrimi în 
timp ce o mângâia pe păr.
— Poate că mai mult ca înainte...
Odile stătu o vreme lipită de pieptul lui puternic, liniştită.
— Am să plec, spuse el ridicând­o.
— Când te întorci?
— Mâine. Sau peste două zile. Te rog, nu te nelinişti.
— Nu mă neliniştesc.
Charles   plecă.   Odile   îşi   simţea   inima   strânsă:   oare   unde   se 
ducea? Şi de ce părea atât de trist?
Întorcându­se în salon, luă cupa cu inele şi se hotărî s­o pună în 
comoda din camera ei. De data asta, nu va mai uita.

— Patru mii de morţi din cauza caniculei.

54
 Hotărât lucru, vara aceea era palpitantă. Din apartamentul ei unde 
funcţiona   în   permanenţă   aerul   condiţionat – oare   când   îl   instalase 
Charles? –, Odile urmărea romanul buletinelor de ştiri fumând una 
după alta ţigări cu tutun blond.
De multă vreme se înţelesese cu portăreasa ca aceasta să­i facă 
diversele   cumpărături.   Din   când   în   când,   în   schimbul   câtorva 
bancnote, îi pregătea şi mesele, dat fiind că Odile nu fusese niciodată 
o mare specialistă în bucătărie. Oare din pricina asta se îndepărtase 
Charles? Era ridicol...
Era prima oară când îi administra o asemenea pedeapsă: să se 
întoarcă la Paris şi să locuiască în altă parte. Se chinuia să caute în 
trecutul   lor   mai   apropiat   ceva   ce   ar   fi   putut   justifica   acest 
comportament, dar nu găsea nimic.
Dar   asta   nu   era   singura   ei   preocupare:   bătrâna   doamnă   se 
întorsese.
De mai multe ori.
Mereu acelaşi lucru: se ivea şi dispărea.
Odile   nu  mai   îndrăznea   să   cheme  poliţia   din  cauza   poveştii   cu 
inelele: ar fi trebuit să mărturisească faptul că le găsise. Desigur, ar fi 
putut   să   contacteze   poliţia,   căci,   dacă   se   înşelase,   nu   escrocase 
totuşi pe nimeni: după vizita lui Charles, aruncase la coşul de gunoi 
declaraţia de furt destinată asigurărilor...
Simţea totuşi că poliţiştii n­o vor mai crede.
Cu atât mai mult cu cât descoperise în sfârşit motivul pentru care 
venea intrusa – iar asta de asemenea era ceva greu de crezut pentru 
poliţişti! Intrusa nu era periculoasă, nu era nici hoaţă, nici criminală, 
totuşi   recidivase   de­ajuns   de   mult   pentru   ca   manevra   ei   să   fie 
limpede:   bătrâna   doamnă   intra   în   casă   ca   să   schimbe   locul 
obiectelor.

55
 Da. Oricât de ciudat ar fi părut, acesta era unicul scop al acelor 
vizite­surpriză.
Inelele,   pe   care   de   fiecare   dată   Odile   Ie   credea   furate,   erau 
regăsite   câteva   ceasuri   mai   târziu   în   altă   încăpere,   dar   bătrâna 
doamnă   le   ascundea   în   locuri   tot   mai   aberante,   ultimul   fiind 
congelatorul frigiderului.
„Diamante în fundul unui congelator! Ce­i mai trece prin cap!”
Odile   ajunsese   la   concluzia   că   bătrâna   doamnă,   deşi   nu   era 
criminală, era rea.
„Sau   nebună!   Complet   nebună!   De   ce   şi­o   fi   asumând   atâtea 
riscuri pentru nişte glume atât de absurde! Intr­o zi, am s­o prind şi 
până la urmă tot am să înţeleg.”
Se auzi soneria.
— Charles!
Deschise uşa şi­l descoperi pe Charles pe palier.
— Ah, ce mă bucur! în sfârşit!
— Da, scuză­mă, nu m­am putut întoarce atât de repede cum am 
promis.
— Nu e grav, te­am iertat.
Intrând în apartament, dădu la iveală o tânără femeie ascunsă în 
spatele lui.
— Ţi­o aduci aminte pe Yasmine?
Odile nu îndrăzni să­l contrarieze mărturisind că nu­şi mai amintea 
de frumoasa brunetă zveltă care­l urma. Ah, infirmitatea asta care o 
făcea   să   nu   aibă   nici   o   memorie   a   fizionomiilor...   „Să   nu   intru   în 
panică. O să­mi amintesc”, îşi spuse ea.
— Desigur. Intraţi.
Yasmine   înaintă,   o   sărută   pe   Odile   pe   obraji   şi,   în   timp   ce   o 
îmbrăţişa, Odile, deşi nu izbutea s­o identifice, simţi că o detestă.

56
 Trecură în salon unde începură să vorbească de caniculă. Odile 
făcea   eforturi   să   susţină   conversaţia,   deşi   mintea   ei   nu   se   putea 
împiedica s­o ia razna în afara frazelor pe care le schimbau între ei. 
„E absurd, pălăvrăgim despre vreme pe un ton monden în prezenţa 
unei necunoscute, când de fapt Charles şi cu mine avem atâtea să ne 
spunem.” Brusc, întrerupse discuţia aţintindu­l pe Charles cu privirea.
— Spune­mi, ce îţi lipseşte, îţi lipsesc copiii?
— Poftim?
— Da. Mă întrebam zilele trecute ce anume şchioapătă între noi şi 
mi­a trecut prin minte că tu voiai copii. De obicei, bărbaţii doresc copii 
mai puţin decât femeile. .. Vrei copii?
— Dar am copii.
Odile crezu că nu a auzit bine.
— Ce­ai spus?
— Am copii. Doi. Jerome şi Hugo.
— Cum ai spus?
— Jerome şi Hugo.
— Ce vârstă au?
— Doi ani şi patru ani.
— Cu cine i­ai făcut?
— Cu Yasmine.
Odile se întoarse spre Yasmine, care îi zâmbi. „Odile, i iezeşte­te, 
ai un coşmar, nu poate fi adevărat.”
— Voi... voi... aţi avut doi copii împreună?
— Da, confirmă intriganta, aşezându­se cu eleganţă picior peste 
picior, ca şi cum nu s­ar fi întâmplat nimic.
— Şi veniţi acum la mine, fără jenă, cu zâmbetul pe buze, ca să 
mi­o spuneţi? Sunteţi nişte monştri!
A urmat o scenă confuză. Odile era atât de zguduită de durere, că 
printre strigăte şi lacrimi nu mai pricepu nimic din ce i se spune. De 

57
câteva   ori,   Charles   încercă   s­o   ia   în   braţe;   de   fiecare   dată,   ea   îl 
respinse violent.
— Trădătorule!  Trădătorule!  S­a  terminat,  mă   auzi,  s­a  terminat! 
Pleacă! Pleacă odată!
Cu cât încerca să­l îndepărteze, cu atât el se agăţa mai tare de ea.
Fură nevoiţi să cheme un medic, s­o întindă pe Odile pe pat şi să­i 
administreze cu de­a sila un sedativ.
— Douăsprezece mii de morţi din cauza caniculei.
— Bine le­a făcut! jubilă Odile în faţa televizorului.
În decurs de câteva zile, lucrurile se înrăutăţiseră:
Charles,   dând   la   iveală   hidoşenia   caracterului   său,   îi   cerea   să 
părăsească apartamentul.
— Niciodată,   auzi,   îi   răspunsese   ea   la   telefon,   niciodată   nu   vei 
locui aici cu netrebnica ta! Potrivit legii, pereţii ăştia îmi aparţin. Şi să 
nu te mai arăţi pe aici, n­am să­ţi mai deschid. Oricum, nu mai ai 
cheile potrivite.
Măcar intrusa fusese şi ea bună la ceva! O apariţie providenţială, 
bătrâna doamnă.
De   mai   multe   ori,   Charles   sunase   la   uşă   încercând   să 
parlamenteze.   Ea   refuzase   să­l   asculte.   Tenace,   el   îi   trimisese 
medicul.
— Odile, declarase doctorul Malandier, eşti epuizată. Nu crezi că o 
şedere într­o casă de odihnă te­ar ajuta? Cei de acolo s­ar putea 
ocupa mai bine de dumneata.
— Mă   descurc   singură,   mulţumesc.   Desigur,   din   cauza   acestor 
probleme,   am   întârziat   cu   predarea   articolelor,   dar   ştiu   ce   pot:   în 
câteva nopţi, de îndată ce am să mă simt mai bine, am să redactez 
totul dintr­odată.
— Tocmai, ca să te simţi mai bine, nu crezi că o casă de odihnă...

58
 — La ora actuală, doctore, în casele de odihnă se moare. Pentru 
că   nu   au   aer   condiţionat.   Apartamentul   meu   are.   Dumneata   nu 
urmăreşti ştirile? E caniculă. Mai devastatoare ca un ciclon. Casă de 
odihnă? Casă de suferinţă! Loc unde se moare. Casa morţilor. El e 
cel care te trimite ca să mă omori?
— Haide,   Odile,   nu   spune   prostii.   Dacă   ţi­am   găsi   o   casă   de 
odihnă cu aer condiționat...
— Da, sunt drogată, sunt transformată în legumă, iar soţul meu 
profită   ca   să­şi   recupereze   apartamentul   ca   să   locuiască   în   el   cu 
târfa lui! Niciodată! Arăboaica şi copiii ei? In ruptul capului. Dumneata 
ştiai că a făcut doi copii cu ea?
— Eşti atât de epuizată, Odile, încât are să vină o zi în care nu ţi 
se va mai cere părerea şi vei fi luată cu forţa.
— Ei, bine, bravo, ai înţeles: va trebui să fiu luată cu forţa. Până 
atunci nu se va întâmpla nimic. Acum pleacă şi nu te mai întoarce. 
Începând de azi, îmi schimb medicul.
În seara aceea, de mânie, Odile se gândi să­şi pună Capăt zilelor 
şi nu o reţinu decât ideea că asta le va da apă la moară soţului ei şi 
acelei oribile Yasmine.
Nu, Odile, vino­ţi în fire. La urma urmei, eşti tânără... ce vârstă 
ai?... Treizeci şi doi sau poate treizeci şi trei de ani... ah, mereu uit, ai 
încă   viaţa   înaintea   ta,   ai   să   întâlneşti   un   alt   bărbat   şi   ai   să­ţi 
întemeiezi o familie cu copii. Charles ăsta nu te merită, bine era s­o fi 
descoperit mai repede. Închipuieşte­ţi că te­ai fi încăpăţânat până la 
menopauză...
Simţi brusc nevoia să sporovăiască un pic cu Fanny, prietena ei 
cea   mai   bună.   Oare   de   cât   timp   n­o   mai   sunase?   Cu   vara   asta 
caniculară,   cam   pierduse   socoteala   zilelor.   Ca   toată   lumea,   cu 
siguranţă că suferea şi ea mai mult decât îşi dădea seama de pe 

59
urma   lâncezelii,   în   ciuda   izolării   în   apartamentul   ei   răcoros.   Luă 
carnetul cu numere de telefon, apoi îl azvârli cât colo.
„Nu e nevoie să verific numărul lui Fanny. Dacă e unul pe care­l 
ştiu pe dinafară, apoi ăsta e.”
Formă numărul şi îi răspunse o voce care părea somnoroasă.
— Da?
— Scuzaţi­mă că vă deranjez, aş vrea să vorbesc cu Fanny.
— Fanny?
— Fanny Desprees. Am greşit cumva numărul?
— Fanny a murit, doamnă.
— Fanny! Când?
— Acum zece zile. De deshidratare.
Canicula! In timp ce Odile ţinea prosteşte socoteala morţilor în faţa 
televizorului,   nu   se   gândise   o   clipă   că   prietena   ei   era   victima 
prăpădului.   Închise   fără   să   mai   spună   o   vorbă   şi   fără   să   ceară 
amănunte.
Fanny, blânda ei Fanny, colega ei din liceu, Fanny care avea deja 
doi copii... Doi sugari... Ce tragedie! Şi atât de tânără, născută în 
acelaşi an cu ea... Aşadar, nu doar bebeluşii şi bătrânii mureau, ci şi 
adulţii   în   floarea   vârstei...   Cine   îi   răspunsese   oare   la   telefon?   Nu 
identifica timbrul acela răguşit... o fi fost fără îndoială un unchi bătrân 
din familie.
Traumatizată, Odile bău o sticlă cu apă înainte de a se retrage în 
camera ei ca să plângă.

— Cincisprezece   mii   de   morţi,   anunţă   prezentatorul   cu   chip 

pătrăţos ca o uşă de fier.

60
 — În curând cincisprezece mii şi unu, oftă Odile trăgând în piept 
fumul ţigării, căci nu ştiu dacă mai am chef să rămân într­o lume atât 
de urâtă.
Nici o speranţă de răcire a vremii, nici o furtună la orizont, adăuga 
ziaristul. Pământul crăpa de durere.
Nici   pentru   Odile   nu   se   întrevedea   nici   o   ieşire.   Acum,   intrusa 
venea de câteva ori pe zi şi amesteca răutăcioasă lucrurile lui Odile, 
care nu mai găsea nimic.
După   plecarea   portăresei   în   Portugalia – e   inimaginabil   câte 
portărese trebuie să fie în luna august în Portugalia cumpărăturile 
obişnuite şi mâncarea gătită îi erau duse sus de nepoata acesteia, o 
insolentă cu mers molatec care clefaia gumă şi îşi schimba cordonul 
rochiei de dimineaţa până seara, o toantă cu care nu putea schimba 
trei fraze cu noimă.
Charles nu se mai arătase. Neîndoielnic, el era cel care telefona 
mereu şi căruia Odile îi răspundea doar „Nu” înainte de a închide. În 
plus, nu se mai gândea la el prea mult. De fapt, se gândea destul de 
puţin. Era o poveste veche. Sau, mai degrabă, parcă n­ar fi existat 
niciodată. Grija actuală a lui Odile era să­şi reînnoiască înscrierea la 
universitate şi, desigur, din cauza personalului suplinitor pe timp de 
vară, nu izbutea să dea de persoana potrivită pentru reînscriere. Asta 
o enerva foarte tare.
Dorea tare mult să se dedice studiilor. Când nu se odihnea în faţa 
canalului de ştiri, îşi consacra ore întregi lucrului, citind cărţi despre 
Orientul   Mijlociu,   făcând   exerciţii   de   limbi   străine   şi   gândindu­se 
foarte serios să­şi isprăvească teza a cărei introducere o începuse.
Profesorul   îndrumător   era   de   negăsit.   Parcă   acea   catastrofa 
climatică anihilase întreaga ţară. Nimic nu mai mergea normal. Nici 
părinţii ei nu mai răspundeau la telefon. Desigur că fiecare fugise să 
se pună la adăpost pe undeva într­o zonă mai răcoroasă.

61
 Să profităm ca să ne consacrăm sarcinilor noastre esenţiale, îşi 
spunea Odile, străduindu­se să perfecţioneze ceasuri
Întregi structura paragrafelor sau fluiditatea frazei. Îmi fixez termen 
de o săptămână ca să­mi închei introducerea.
Toate astea o pasionau atât de mult, încât uita să mai bea apă. In 
plus, aparatul de aer condiţionat începea să se strice: atunci când 
fixa butonul de reglare la douăzeci de grade, îl descoperea, după ce 
suferise câteva ore bune, pus la treizeci de grade, treizeci şi două, 
sau la cincisprezece! După o căutare anevoioasă, regăsi modul de 
folosire,   garanţia   şi   convocă   instalatorul   ca   să­l   repare.   Acesta   îşi 
petrecu o jumătate de zi muncind la aparat şi trase concluzia că nu 
mai pricepea nimic, poate că era vorba de un contact greşit, în orice 
caz fiecare aparat fusese verificat, iar ansamblul avea să funcţioneze 
de   acum   încolo   impecabil.   Or,   încă   de   a   doua   zi,   termostatul   din 
fiecare încăpere arăta temperaturile cele mai variate şi adesea cele 
mai aberante.
Odile nu simţi nevoia să­l cheme din nou pe meşter, căci pricepuse 
cine era la originea acestor disfuncţionalităţi: intrusa. Nu era nici o 
îndoială că bătrânei i se părea probabil tare amuzant să modifice pe 
furiş comenzile.
Deoarece   Odile   începea   să   se   simtă   istovită – munca,   apoi 
căldura, faptul că uita să mai bea apă se hotărî s­o pândească pe 
intrusă, s­o surprindă asupra faptei şi să­i vină de hac o dată pentru 
totdeauna.
Când fu sigură că a rămas singură, se ascunse în debaraua unde 
ţinea mătura, stinse lumina şi se puse pe aşteptat.
Oare cât timp a stat astfel la pândă? Nu ştia. S­ar fi zis că bătrâna 
doamnă ghicise că e aşteptată... După câteva ceasuri, chinuită de 
sete, Odile ieşi din debara şi se întoarse în salon. Acolo, Dumnezeu 

62
ştie de ce, i se făcu poftă să bea un pastis, deschise barul, îşi turnă 
un pahar şi, după o înghiţitură, fu atrasă de ceva ciudat.
O carte din bibliotecă purta numele ei, Odile Versini, scris pe cotor. 
După ce o scoase de pe etajeră, rămase năucă văzând coperta: era 
vorba de teza ei, teza pe care tocmai o scria. O descoperea acum 
completă, terminată, tipărită pe patru sute de pagini, publicată de un 
editor prestigios la care n­ar fi cutezat să viseze.
Cine îi jucase festa asta?
Parcurse   primele   pagini   şi   se   făcu   şi   mai   palidă.   Regăsea 
conţinutul introducerii ei – cea asupra căreia trudea de câteva zile dar 
isprăvit, mai bine scris, mai bine stăpânit.
Ce se petrecea oare?
Ridicându­şi capul, o zări pe intrusă. Bătrâna doamnă o măsura 
din ochi, liniştită.
Nu, de data asta, era prea mult.
Întorcându­se din drum, se năpusti în debara, apucă crosa de golf 
pe care o alesese ca armă şi reveni pentru o explicaţie definitivă cu 
intrusa.
În faţa ferestrei care dădea spre parcul Trocadero, Yasmine privea 
ploaia care  venea să  împace pământul cu cerul şi să  pună capăt 
caniculei ucigaşe.
În   spatele   ei,   încăperea   nu   se   schimbase,   era   în   continuare 
încărcată   de   cărţi,   colecţii   preţioase   pentru   cine   se   interesa   de 
Orientul   Mijlociu.   Nici   soţul   ei,   nici   ea   nu   avuseseră   vreme   să 
schimbe decorul sau mobila. Aveau să înceapă mai târziu lucrările; în 
schimb,   nu   stătuseră   mult   pe   gânduri   să   părăsească   minusculul 
apartament situat în zona periferică unde se îngrămădeau împreună 
cu cei doi copii, ca să se mute aici.
Jerome   şi   Hugo,   în   spatele   ei,   tocmai   descopereau   deliciile 
televiziunii prin satelit şi tot butonau de la un post la altul.

63
 — E super, mamă, se prind şi posturi arabe!
Fără să zăbovească la nici o emisiune, erau mai degrabă îmbătaţi 
de faptul că aveau atâtea programe decât atraşi de ideea de a urmări 
unul anume.
Întors   acasă,   soţul   ei   veni   tiptil   lângă   ea   şi   o   sărută   pe   gât. 
Yasmine se răsuci în loc, se lipi de el. Se cuprinseră în braţe.
— Am frunzărit albumul de familie: e nemaipomenit ce semeni cu 
tatăl tău!
— Nu spune asta.
— De ce? Te doare pentru că a murit în Egipt când tu aveai şase 
ani...
— Nu,  mă   doare   pentru   că   mă   face   să   mă   gândesc  la   mama. 
Adesea mă lua drept tata, îmi spunea Charles.
— Nu te mai gândi la asta. Gândeşte­te la mama ta când era în 
formă,   o   intelectuală   strălucită,   spirituală   şi   plină   de   haz,   care   pe 
mine m­a impresionat. Uită ultimii doi ani.
— Ai   dreptate.   Singurei,   din   cauza   bolii   Alzheimer,   nu   se   mai 
recunoştea   pe   sine...   Şi   pentru   că,   din   pricina   memoriei   care   se 
ştergea, ea de fapt întinerea, o lua drept o intrusă pe bătrâna pe care 
o vedea în oglinzi. Au găsit­o întinsă pe jos cu crosa de golf în faţa 
oglinzii sparte, pentru că vrusese s­o ameninţe pe intrusă, apoi să se 
apere de Cil când a crezut că cealaltă are s­o lovească.
— O să mergem s­o vedem duminică.
Yasmine   mângâie   obrajii   lui   François   şi   adăugă,   apropiindu­şi 
buzele de chipul lui:
— E   mai   puţin   dureros   acum,   de   când   a   ajuns   la   epoca   de 
dinaintea tatălui tău. Nu ne mai confundă. Ce vârstă crede că are?
Îşi lăsă capul pe umărul lui Yasmine.
— Uneori, ajung să­mi doresc să vină foarte repede ziua în care 
mama  va  redeveni  un  nou­născut  ca  s­o  strâng  în   braţe.  Am  să­i 

64
spun în sfârşit cât de mult o iubesc. Va li pentru mine un sărut de 
adio pentru mine. Pentru ea, o sărutare de bun venit...

Falsul

Se poate spune că au existat două Aimée Favart. O Aimée de 
dinainte de despărţire. O Aimée de după.
Când Georges a anunţat­o că o părăseşte, Aimée a avut nevoie 
de câteva minute ca să fie sigură că nu e vorba de un coşmar sau de 
o glumă. Oare chiar el vorbea? Ei i se adresa oare? Odată admis 
faptul   că   realitatea   îi   dădea   lovitura   asta   grea,   se   mai   strădui   să 
verifice că rămâne în viaţă. Diagnosticul era însă foarte complicat: 

65
inima i se oprise în piept, sângele nu mai circula, o tăcere rece ca 
marmura îi împietrise organele, o înţepeneală a ochilor o împiedica 
să   mai  clipească...   Dar  pe  Georges  continua   să­l  audă – „înţelegi, 
draga   mea,   nu   mai   pot   să   continui,   totul   are   un   sfârşit”   –,   să­l 
vadă – aureole   de   sudoare   îi   udau   cămaşa   la   subsuori –, să­l 
simtă – acea aromă tulburătoare: miros de bărbat, de săpun şi  de 
lenjerie   împrospătată   cu   lavandă...   Cu   surprindere,   aproape   cu 
decepţie, trase concluzia că supravieţuia.
Blând, atent, amabil, Georges repeta întruna fraze care se băteau 
cap în cap: anunţa că pleacă şi pretindea că asta nu era chiar atât de 
grav.
— Am fost fericiţi împreună. Cele mai frumoase clipe de fericire ţie 
ţi le datorez. Sunt sigur că voi muri gândindu­mă la tine. Cu toate 
astea, sunt cap de familie. M­ai fi iubit oare dacă aş fi fost un bărbat 
obişnuit, un bărbat care se eschivează, un bărbat care îşi neglijează 
angajamentele, soţia, casa, copiii, nepoţii?
Ei îi venea să urle „da, te­aş fi iubit aşa, un bărbat obişnuit, de fapt 
asta şi aştept de la tine din prima zi”, şi totuşi, după obiceiul ei, nu 
scoase   o   vorbă.   Să   nu­l   rănească.   Mai   ales   să   nu­l   rănească. 
Fericirea   lui   Georges   i   se   părea   lui   Aimée   mai   importantă   decât 
propria ei fericire: aşa îl iubise vreme de douăzeci şi cinci de ani, 
uitând de sine.
Georges continuă:
— Soţia mea a dorit mereu ca spre sfârşitul vieţii noastre să ne 
retragem   în   sudul   Franţei.   Peste   două   luni   ies   la   pensie,   aşa   am 
cumpărat o vilă la Cannes. Ne vom muta acolo în vara asta.
Mai mult decât plecarea, pe Aimée o şoca expresia „sfârşitul vieţii 
noastre”. Ii zugrăvise mereu existenţa familială ca pe o închisoare, 
dar ea descoperea cu acest „sfârşitul vieţii noastre” că Georges, într­

66
o altă lume la care ei nu­i dăduse acces, continuase să se simtă soţul 
soţiei sale, tatăl copiilor ei.
„Viaţa   noastră”!   Aimée   nu   fusese   decât   o   paranteză.   „Viaţa 
noastră”! Degeaba îi şoptise la ureche vorbe de dragoste, degeaba o 
dorise neîncetat, ea rămânea doar o toană. „Viaţa noastră”! In cele 
din   urmă   cealaltă – rivala,   cea   temută,   cea   detestată – câştigase! 
Oare ştia? Era ea conştientă, instalându­se cu soţul ei la Cannes, că 
lăsa în urma ei, lovită, lividă, o femeie care dorise vreme de douăzeci 
şi cinci de ani să­i ia locul şi încă mai spera asta cu câteva minute 
mai­nainte?
— Răspunde­mi, draga mea, spune­mi ceva, te rog...
Îl privi cu ochii mari de uimire. Cum? Se aşază în genunchi? Mă 
ţine de mâna? Ce pune la cale? Fără nici o îndoială are să înceapă 
să plângă... Mereu plânge în faţa mea... e enervant, nu l­am putut 
niciodată înduioşa, căci mai întâi trebuia să­l consolez. Practic lucru, 
să te porţi ca un bărbat când îţi e de folos, şi ca o femeie când îţi 
convine.
L­a  cercetat atentă  pe sexagenarul de la  picioarele  ei  şi  a avut 
dintr­odată impresia că îi era cu totul străin. Dacă partea raţională a 
minţii ei nu i­ar fi suflat că era vorba de Georges, omul pe care îl 
iubea de douăzeci şi cinci de ani, s­ar fi sculat strigând: „Cine eşti? 
Ce cauţi la mine acasă? Şi cine îţi dă voie să mă atingi?”
Aceea   a   fost   clipa – clipa   în   care   crezuse   că   el   se 
schimbase – când   ea   s­a   schimbat.   Deasupra   acelei   larve   cu   păr 
cănit care se smiorcăia salivând pe genunchii şi pe mâinile ei, Aimée 
Favart se metamorfoză în cea de­a doua Aimée Favart. Cea de după. 
Cea care nu mai credea în dragoste.
În lunile care urmară, se mai petrecură fireşte câteva şovăieli dus­
întors   între   fosta   Aimée   şi   noua   Aimée – după   o   tentativă   de 
sinucidere, se mai culcă o dată cu el într­o noapte; cu toate astea, în 

67
august, după ce el se mutase, noua Aimée o luase în stăpânire pe 
fosta Aimée. Ba mai mult: o ucisese.
Se gândea mereu cu stupoare la trecutul ei.
Cum am putut crede că mă iubea? Avea doar nevoie de o amantă 
frumoasă, amabilă şi toantă.
Frumoasă, amabilă şi toantă...
De   frumoasă,   Aimée   era   frumoasă.   Până   la   despărţire,   toată 
lumea i­o spunea. In afară de ea însăşi... Căci, aidoma atâtor femei, 
Aimée nu primise frumuseţea pe care o admira. Mică, zveltă, cu sâni 
delicaţi,   le   invidia   pe   femeile   înalte   cu   forme   rotunde   şi   avea   un 
adevărat complex din pricina staturii şi gracilităţii ei. După despărţire, 
începu să se aprecieze mai mult şi se socoti „mult prea bine pentru 
orice bărbat”.
De amabilă, Aimée era amabilă, pentru că îi lipsea respectul de 
sine.   Fiică   unică   a   unei   mame   care   nu­i   mărturisise   niciodată 
identitatea tatălui ei şi care o trata ca pe un reproş împovărător, ea nu 
cunoştea lumea bărbaţilor; de aceea, când se angajase secretară la 
firma condusă de Georges, nu ştiuse să­i reziste acestui mascul mai 
în vârstă şi care, în ochii ei de fecioară candidă, era tatăl şi amantul 
totodată.   Din   romantism,   i   se   păruse   mai   frumos   să   iubească   un 
bărbat cu care nu se putea căsători...
Toantă? în Aimée, la fel ca în orice fiinţă omenească, prostia şi 
inteligenţa sălăşluiau în provincii separate, făcând­o parţial deşteaptă 
şi parţial stupidă: se dovedea competentă pe plan profesional, dar 
era proastă în domeniul sentimental. De o sută de ori au sfătuit­o 
colegii s­o rupă cu omul acela: de o sută de ori a simţit voluptatea de 
a nu le da ascultare. Vorbeau cu glasul raţiunii? Ea se măgulea că le 
răspunde cu glasul inimii.
Timp de douăzeci şi cinci de ani, împărţiseră cotidianul muncii, dar 
nu   şi   cotidianul   conjugal!   Escapadele   lor   fuseseră   cu   atât   mai 

68
frumoase şi mai preţioase. Furaseră în grabă mângâieri la lucru, nu­l 
primise seara în casa ei decât sub pretextul rar al unui consiliu de 
administraţie interminabil. Timp de douăzeci şi cinci de ani, cuplul lor 
nu avusese vreme să se uzeze.
La trei luni după instalarea în sud, Georges începu să­i scrie. Cu 
cât   treceau   săptămânile,   cu   atât   deveneau   mai   înflăcărate,   mai 
pasionate scrisorile lui. Să fi fost efectul absentei?
Ea nu­i răspunse. Căci poşta era trimisă la vechea Aimée, dar cea 
care o primea era Aimée cea nouă. Iar aceasta, fără emoţie, deduse 
că Georges deja se plictisea cu nevasta lui. Cu dispreţ, parcurgea 
foile scrise care înfrumuseţau şi mai mult trecutul.
Bate câmpii pensionarul! In ritmul ăsta, peste trei luni, o să spună 
că am trăit la Verona şi ne chema Romeo şi Julieta.

Îşi   păstră   serviciul,   constată   că   noul   director   era   un   om 

ridicol – mai   ales   când   îi   zâmbea – şi   porni   să   practice   în   exces 
sportul. La patruzeci şi opt de ani, fără copii pentru că Georges avea 
deja, hotărî că nu are regrete.
— Ca să­mi fure anii mei cei frumoşi, să mă mănânce de vie şi să 
se   facă   într­o   bună   zi   nevăzuţi,   lăsându­mă   şi   mai   singură?   Nu, 
mulţumesc. Şi­apoi, ca să mai adaugi încă nişte fiinţe acestei planete 
distruse de poluare şi de prostia omenească, trebuie să fii ori cretină, 
ori iresponsabilă.
Firma la care era angajată avea probleme, oamenii îl regretau pe 
domnul Georges, fostul director. Avură loc remanieri, se întocmi un 
plan de disponibilizări şi, la cincizeci de ani, Aimée Favart, fără să fie 
cu adevărat surprinsă, se pomeni în şomaj.
Trecu   prin   nişte   stagii   neînsemnate   şi   cursuri   de   formare 
infantilizante, îşi căută fără prea mare tragere de inimă un alt serviciu 

69
şi avu probleme băneşti. Fără nostalgii, îşi duse cutia cu bijuterii la un 
misit.
— Cât vreţi să obţineţi pe ele, doamnă?
— Habar n­am, asta mi­o vei spune dumneata.
— Vedeţi dumneavoastră... nu se află aici nimic de valoare. Nu 
aveţi decât bijuterii fantezie, nici o piatră de valoare, nici aur masiv, 
nimic ce ar putea...
— Bănuiam; el e cel care mi le­a oferit.
— El?
— Cel care pretindea că e bărbatul vieţii mele. Îmi dădea podoabe 
de   doi   bani,   cum   făceau   conchistadorii   spanioli   cu   indienii   din 
America. Şi ştiţi ceva? Eram atât de bleagă, încât îmi făcea plăcere. 
Aşadar, astea nu valorează nimic?
— Nu mare lucru.
— Era un ticălos, nu­i aşa?
— Nu ştiu, doamnă. Cert e că atunci când iubeşti o femeie...
— Ei bine?
— Când iubeşti o femeie, nu­i oferi asemenea bijuterii.
— A! vedeţi! Eram sigură.
Jubila. Negustorul se mulţumise doar să repete o frază pe care 
avea   obiceiul   s­o   rostească   în   altă   situaţie:   atunci   când   voia   să 
convingă un client să achiziţioneze o bijuterie mai costisitoare.
Când plecă din magazin cu trei bancnote amărâte, inima ei era 
plină de bucurie : un specialist îi confirmase că Georges nu era decât 
o lichea josnică.
De   cum   ajunse   acasă,   îşi   deschise   dulapurile   şi   scotoci   printre 
lucruri în căutarea cadourilor de la Georges. Pe lângă faptul că prada 
se dovedi neînsemnată, calitatea ei o făcu să râdă. O haină de blană 
de iepure. Lenjerie din nailon. Un ceas nu mai mare decât o tabletă 
de aspirină. Un carnet din piele fără marcă şi care încă mai mirosea a 

70
capră. Lenjerie din bumbac. O pălărie cu neputinţă de purtat în altă 
ocazie decât la o căsătorie la curtea Angliei. O eşarfa din mătase a 
cărei etichetă fusese tăiată. Lenjerie din latex negru.
Se   trânti   pe   pat,   ezitând   între   râs   şi   lacrimi.   Se   mulţumi   să 
tuşească. Astea erau trofeele unei pasiuni de douăzeci şi cinci de 
ani! Prada ei de război...
Ca să se simtă mai puţin nefericită, îşi îndreptă dispreţul asupra 
lui.   Pretextând   că   nu   vrea   să   atragă   atenţia   nevestei   asupra 
cheltuielilor nejustificabile,  nu  se arătase deloc generos cu Aimée. 
Generos? Normal. Nici măcar normal. Un zgârie­brânză, asta da!
Şi eu care mă făleam! Eu care mă lăudam că nu­l iubesc pentru 
bani! Ce netoată! Credeam că­l ridic în slăvi pe îndrăgostit, când de 
fapt îl linişteam pe avar...
Trecând   în   salon   ca   să­şi   hrănească   papagalii,   se   opri   în   faţa 
tabloului care se afla deasupra coliviei şi fu cât pe ce să se înece de 
furie.
—Tabloul meu de Picasso! încă o dovadă că mă credea idioată!
Pânza, un joc de forme dispersate, un puzzle alcătuit dintr­un chip, 
un ochi colo, nasul deasupra, o ureche în mijlocul frunţii, înfăţişa o 
femeie cu copilul ei. Georges se purtase cam ciudat în ziua când i­o 
adusese? Livid, cu buzele palide ca ceara, i­o întinsese tremurând şi 
îi spusese gâfâind.
— Uite, mă răscumpăr. Nu se va putea spune că n­am fost, măcar 
o dată, generos cu tine.
— Ce este?
— Un Picasso.
Ea scosese pânza care învelea tabloul, îl contemplase şi repetase 
ca să se convingă:
— Un Picasso?
— Da.

71
 — Autentic?
— Da.
Abia cutezând să­l atingă, de teamă că o stângăcie din partea ei l­
ar fi putut face să dispară, îngăimase:
— E cu putinţă?... Cum ai reuşit?
— Ah, te rog, să nu mă mai întrebi niciodată asta.
Pe   moment,   interpretase   această   rezervă   drept   pudoarea   unui 
bărbat care făcuse sacrificii ca să­i ofere ceva unei lemei. Mai târziu, 
gândindu­se iarăşi la atitudinea lui terorizată, se întrebase dacă nu 
cumva îl furase. Părea totuşi atât de mândru de cadoul lui... Şi era un 
om cinstit.
Pentru binele ei, o sfătuise să afirme că tabloul era fals.
— înţelegi, draga mea, e improbabil ca o măruntă secretară, care 
locuieşte într­un bloc modest, să posede un Picasso. Oamenii şi­ar 
bate joc de tine.
— Ai dreptate.
— Mai rău chiar. Dacă cineva ar ghici adevărul, ai fi cu siguranţă 
ţinta unei spargeri. Cea mai bună asigurare pentru tine, crede­mă, e 
să declari, atâta timp cât nu te desparţi de tablou, că e un fals.
Astfel,   Aimée   prezentase   tabloul   puţinelor   persoane   care 
pătrunseseră în apartamentul ei drept „Tabloul meu semnat Picasso, 
un   fals,   fireşte”,   însoţind   gluma   cu   un   hohot   de   râs,   ca   să­i   dea 
greutate.
Acum,   viclenia   lui   Georges   i   se   părea   diabolică:   o   obligase   să 
insinueze că tabloul ei semnat Picasso era fals ca s­o facă să creadă 
că era vorba de unul adevărat!
Totuşi,   în   cursul   săptămânilor   următoare,   trecu   prin   stări 
contradictorii: pe de­o parte, era sigură de escrocherie, pe de altă 
parte, încă mai trăgea nădejde că se înşală. Ştia că, orice ar afla 
despre tablou,  tot  va fi  dezamăgită.  Dezamăgită  că  se  va pomeni 

72
săracă sau dezamăgită că va fi nevoită să­i recunoască ceva merite 
lui Georges.
Rama   în   faţa   căreia   se   proţăpea   devenea   un   ring   în   care   se 
înfruntau fosta Aimée şi cea nouă; prima crezuse în dragoste şi în 
adevăratul Picasso, cea de­a doua vedea falsitatea lui Georges şi a 
tabloului semnat Picasso.
Ajutorul de şomaj fiind pe sfârşite, Aimée încercă să­şi găsească 
de lucru. La interviurile de angajare, nu avea nici un atu, într­atât era 
acum de obsedată să nu mai fie trasă pe sfoară: angajatorii dădeau 
peste o femeie dură, necomunicativă, care cumula vârsta, exigenţele 
financiare şi o fire dificilă, incapabilă de concesii, gata să bănuiască 
oricând că va fi exploatata, punându­se mereu în defensivă, astfel 
încât părea agresivă. Fără să­şi dea seama, se excludea singură din 
cursa în care voia să se angajeze.
Când ajunse la fundul sacului, îşi dădu seama că, fără o soluţie 
imediată,   risca   să   cadă   în   sărăcie.   Din   reflex,   dădu   fuga   spre 
birouaşul cu facturi, scotoci cu înfrigurare în sertar în căutarea unei 
hârtii pe care notase numărul şi dădu telefon la Cannes.
fi răspunse o menajeră, care înregistră rugămintea şi se pierdu în 
tăcerea   unei   locuinţe   vaste.   Apoi   Aimée   auzi   paşi   şi   recunoscu 
respiraţia scurtă, neliniştită, a lui Georges.
— Tu eşti, Aimée?
— Da.
— Ce se întâmplă? Ştii bine că nu mă poţi suna acasă.
În  câteva fraze, îi zugrăvi un tablou apocaliptic al situaţiei ei. Nu 
era nevoie de prea mult ca să ajungă să­şi plângă singură de milă, 
dar noua ei armură de cinism o împiedica să se înduioşeze asupra 
propriei   persoane,   iar   faptul   că   simţea   la   capătul   firului   respiraţia 
panicată a lui Georges o făcea să simtă o adevărată furie.
— Georges, te rog, ajută­mă, spuse ea în chip de concluzie.

73
 — Vinde tabloul de Picasso.
Crezu că n­a auzit bine. Cum? îndrăznea...
— Da, draga mea, nu­ţi rămâne decât să vinzi tabloul de Picasso. 
De asta ţi l­am oferit. Ca să te pun la adăpost de nevoi, din moment 
ce nu te puteam lua în căsătorie. Du­te şi vinde tabloul de Picasso.
Aimée închise gura ca să nu urle. Aşa deci, până şi acum, tot o 
idioată o considera!
— Du­te la Tanaev, pe Rue de Lisbonne, la numărul 21. De acolo l­
am cumpărat. Ai grijă să nu te tragă pe sfoară. Cere să vorbeşti cu 
Tanaev   tatăl.   Vezi   că   trebuie   să   închid.   Vine   nevastă­mea.   La 
revedere, draga mea, mă gândesc mereu la tine.
Închisese deja. Laş şi dezertor. Aşa cum fusese mereu.
Ce palmă! Ce palmă primise! Bine i­a făcut! Nu trebuia să­l sune.
Umilită, Aimée se înfipse în faţa tabloului şi îşi descărcă nervii.
— Niciodată   n­am   să   mă   duc   la   vreun   negustor   ca   să   capăt 
confirmarea că am fost o proastă, iar Georges, o secătură, asta ştiam 
deja, foarte mulţumesc.
Cu toate astea, două zile mai târziu, cum compania de electricitate 
ameninţa că îi taie curentul, urcă într­un taxi şi dădu comanda:
— La Tanaev, pe Rue de Lisbonne, la numărul 21, vă rog.
Deşi la adresa indicată nu era decât un magazin de haine pentru 
copii, coborî din maşină, cu tabloul împachetat sub braţ, şi trecu de 
portic.
— Probabil că lucrează în interior sau la etaj.
După ce parcurse  de  patru ori lista locatarilor de pe cele două 
aripi, căută un om de serviciu ca să afle de la el noile coordonate ale 
lui Tanaev, dar pricepu că imobilele bogătaşilor, spre deosebire de 
cele locuite de săraci, făceau apel la regii de salubritate anonime.
Înainte de a pleca, intră totuşi în magazinul de îmbrăcăminte.
— Scuzaţi­mă, îl caut pe domnul Tanaev tatăl şi credeam că...

74
 — Tanaev? De zece ani a plecat.
— Ştiţi cumva unde s­a mutat?
— Unde   s­a   mutat?   Oamenii   de   soiul   ăsta   nu   se   mută,   ăştia 
dispar. Şi cu asta, basta.
— Ce vreţi să spuneţi?
— Când   prada   a   fost   adunată,   trebuie   să   plece   s­o   ascundă 
undeva. Doar Dumnezeu mai ştie pe unde o fi astăzi, în Rusia, în 
Elveţia, în Argentina, în Bermude...
— Ştiţi... mie... mi­a vândut un tablou cu nişte ani în urmă...
— Biata de dumneata!
— De ce biata de mine?
Negustorul băgă de seamă că obrajii lui Aimée păliseră; îi păru rău 
că îl luase gura pe dinainte.
— Ascultă, dragă doamnă, eu unul nu ştiu nimic. Poate că tabloul 
dumitale   e   superb   şi   face   o   avere.   Poftim,   am   ceva   pentru 
dumneata...
Căută o carte de vizită intr­o cutie unde erau îngrămădite foi de 
hârtie.
— Uite. Du­te la Marcel de Blaminth, pe Rue des Flandres. Asta e 
cu adevărat un expert.
Când trecu pragul biroului lui Marcel de Blaminth, Aimée îşi pierdu 
speranţa.   Sub   draperiile   grele   din   catifea   stacojie   care   absorbeau 
orice   sunet   şi   orice   influenţă   din   exterior,   strivită   sub   pânzele 
monumentale în rame aurite complicate, îşi dădu seama că nu se 
mai află în lumea ei.
O secretară impozantă purtând un coc ce semăna cu un coif îi 
aruncă o privire bănuitoare dindărătul ochelarilor cu rame de baga. 
Aimée îşi îndrugă povestea, arătă tabloul şi femeia cu înfăţişare de 
războinică o conduse într­un birou.

75
 Marcel de Blaminth îşi măsură din ochi vizitatoarea înainte de a 
privi   tabloul.   Aimée   avu   impresia   că   e   preţăluită   din   cap   până­n 
picioare,   că   el   socotea   provenienţa   şi   preţul   fiecărui   element   din 
vestimentaţia   sau   din   podoabele   ei.   Tabloului   nu­i   aruncă   decât   o 
privire.
— Unde sunt certificatele?
— Nu am aşa ceva.
— Actul de vânzare?
— E vorba de un cadou.
— L­aţi putea obţine?
— Nu cred. Persoana asta... a dispărut din viaţa mea.
— înţeleg. Poate că l­am putea obţine de la negustor? Cine era?
— Tanaev, murmură Aimée, aproape ruşinată.
Personajul ridică uşor dintr­o sprânceană şi privirea lui exprimă un 
dispreţ regal.
— Lucrurile demarează foarte prost, doamnă.
— Aţi putea totuşi...
— Să   arunc   o   privire   tabloului?   Aveţi   dreptate.   Asta   contează. 
Uneori se întorc la noi opere foarte valoroase după ce au urmat un 
parcurs obscur sau foarte dubios. Opera contează, nimic altceva.
Îşi   schimbă   ochelarii   şi   se   apropie   de   tabloul   semnat   Picasso. 
Analiza ţinu destul. Omul ausculta pânza, palpa cadrul, îl măsura, 
cerceta detalii cu lupa, se dădea înapoi, o lua de la capăt.
În sfârşit, puse mâinile pe masă.
— Nu vă pun să plătiţi consultaţia.
— Nu?
— Nu. N­are rost să mai adaug şi eu o nenorocire la nenorocirile 
dumneavoastră. E un fals.
— Un fals?
— Un fals.

76
 Ca să­şi salveze obrazul, răspunse:
— Asta le­am spus şi eu mereu tuturor.
Întoarsă   acasă,  Aimée  agăţă   la  loc tabloul  deasupra  coliviei   cu 
papagali şi se sili să dea dovadă de luciditate, o încercare prin care 
puţini oameni au prilejul să treacă. Deveni conştientă de eşecurile ei, 
cel   al   vieţii   amoroase,   al   vieţii   familiale   şi   al   vieţii   profesionale. 
Cercetându­se în oglinda mare din camera ei, constată că silueta ei, 
modelată de sport şi de un regim macrobiotic, rezista cu succes.
()are pentru cât timp încă? Oricum, numai oglinda de la şifonier 
mai vedea corpul acesta de care era acum atât de mândră; nu mai 
voia să­l dăruiască nimănui.
Se îndreptă spre baie cu intenţia de a lenevi în cadă şi cu vaga 
idee de a se sinucide.
De ce nu? Asta e soluţia. Ce viitor îmi mai rămâne? Fără serviciu, 
fără bani, fără soţ, fără copii, iar în curând bătrâneţea şi moartea. 
Frumos program... Logic, ar trebui să mă sinucid.
Doar logica o conducea spre sinucidere, altfel nu avea nici un chef 
s­o  facă.   Pielea   ei   râvnea   după   căldura   băii;  gura  ei   tânjea   după 
pepene galben, după bucăţelele de jambon care o aşteptau pe masa 
din bucătărie; mâna ei verifică rotunjimea ireproşabilă a coapselor şi 
se rătăci în pletele dese şi mătăsoase. Dădu drumul la apă şi aruncă 
în cadă o capsulă efervescentă care răspândi un parfum de eucalipt.
Ce să facă? Să supravieţuiască?
Portăreasa sună la uşă.
— Doamnă Favart, n­ați vrea să închiriaţi camera de oaspeţi?
— Nu am cameră de oaspeţi.
— Ba da, încăperea aia micuţă care dă spre stadion.
— Acolo țin masa de călcat.
— Păi, dacă aţi pune acolo un pat, aţi putea s­o închiriaţi  unor 
studente. Universitatea e chiar alături, mereu vin fete să mă întrebe 

77
dacă nu sunt camere libere... Aţi mai scoate un ban, până vă găsiţi 
serviciu – în scurt timp, sunt sigură.
Intrând   în   cadă,   mişcată,   Aimée   se   simţi   obligată   să­i 
mulţumească   lui   Dumnezeu,   în   care   nu   credea,   că   îi   trimisese   o 
soluţie pentru problema ei.

În  cursul   celor   zece   ani   care   urmară,   îşi   închirie   camera   |   de 
oaspeţi   unor   studente   care­şi   făceau   studiile   în   campusul   vecin. 
Acest venit suplimentar, adăugat ajutorului social, îi era suficient ca 
să subziste până la pensie. Considerând că găzduirea de locatare 
devenise   adevărata   ei   meserie,   le   selecţiona   în   urma   „expertizei”, 
astfel că ştia pe de rost cele şase porunci ale celui care ia chiriaşi în 
gazdă:
1. Să ceară plata pe o lună înainte şi să aibă coordonatele exacte 
şi verificate ale părinţilor.
2. Să se comporte până la ultima zi cu locatara ca o gazdă care 
tolerează o intrusă.
3. Să Ie prefere pe surorile mai mari mezinelor: sunt mai supuse.
4. Să prefere o fată de origine modestă uneia din lumea bună: sunt 
mai curate şi mai puţin obraznice.
5. Să nu le lase niciodată să vorbească de viaţa lor privată; în caz 
contrar îți aduc în cele din urmă băieţi în casă.
6.   Să   prefere   asiaticele   europenelor:   sunt   mai   politicoase,   mai 
discrete, chiar recunoscătoare, ajung să­ţi ofere şi daruri.
Aimée nu se ataşă de nici una dintre locatarele ei, deşi aprecia 
faptul că nu mai trăia singură. Câteva fraze schimbate pe durata unei 
zile îi erau de ajuns; îi plăcea să le arate tinerelor gâsculiţe că are 
mai multă experienţă decât ele.

78
 Viaţa ar fi putut continua astfel vreme îndelungată dacă medicul n­
ar   fi   detectat   nişte   umflături   suspecte   pe   corpul   lui   Aimée;   se 
descoperi astfel un cancer generalizat. Vestea – pe care mai degrabă 
o ghici decât o află – îi dădu un sentiment de uşurare: nu mai avea 
nevoie să lupte pentru a supravieţui. Singura ei dilemă a fost aceasta: 
mai am oare nevoie să­mi închiriez camera anul ăsta?
În acea lună de octombrie, tocmai o acceptase, pentru al doilea an 
consecutiv, pe o tânără japoneză, Kumiko, studentă la chimie.
I se destăinui:
— Uite, Kumiko, sunt foarte bolnavă şi va trebui să stau mult timp 
la spital. Nu cred că o să te mai pot găzdui.
Durerea tinerei  fete o surprinse atât de mult, încât  mai întâi  se 
înşelă asupra cauzei, atribuind lacrimile angoasei pe care o trăia fata 
străină la gândul de se trezi în stradă; dar trebui în cele din urmă să 
admită că fata era cu adevărat mâhnită de ce i se întâmpla lui Aimée.
— Eu ajută dumneavoastră. Eu vine să vadă la spital. Eu găteşte 
hrană bună. Eu are grijă dumneavoastră. Chiar dacă merge cameră 
cămin, eu avut mereu timp pentru dumneavoastră.
Biata fată, gândi Aimée, la vârsta ei eram la fel de naivă şi de 
drăguţă. Când va parcurge tot atâta drum ca mine, are s­o lase mai 
moale.
Încurcată şi dezarmată de aceste demonstraţii de afecţiune, Aimée 
nu   avu   curajul   s­o   alunge   pe   Kumiko   şi   îi   închirie   camera   în 
continuare.
Foarte curând, Aimée nu mai părăsi spitalul.
Kumiko venea în vizită seară de seară. Singura vizită.
Aimée   nu   se   pricepea   să   primească   atâta   solicitudine;   uneori, 
aprecia zâmbetul lui Kumiko precum un balsam care îi îngăduia să 
creadă că omenirea nu era complet coruptă; alteori, de cum se ivea 
chipul zâmbitor al japonezei, se răzvrătea împotriva acelei intruziuni 

79
în   agonia   ei.   Chiar   nu   putea   fi   lăsată   să   moară   în   pace!   Kumiko 
punea schimbările astea de dispoziţie pe seama bolii; de aceea, în 
ciuda bruftuluielilor, a insultelor şi a acceselor de mânie, îi ierta totul 
celei ţintuite la pat şi n­o slăbea deloc cu compasiunea.
Intr­o seară, japoneza comise o eroare de care nu­şi dădu seama 
şi   care   modifică   întregul   comportament   al   lui   Aimée.   Medicul   îi 
mărturisise bolnavei că noul tratament avea rezultate dezamăgitoare. 
În traducere: Nu mai aveţi mult. Aimée nici nu clipi. Simţea un fel de 
uşurare laşă, aceea pe care o poate aduce un armistiţiu. Nu mai era 
nevoie   să   lupte.   Gata   cu   tratamentele   neplăcute.   Gata   cu   tortura 
speranţei. Nu mai avea decât să moară. Astfel că Aimée îi anunţă lui 
Kumiko   eşecul   terapeutic   cu   un   soi   de   seninătate.   Dar   japoneza 
reacţionă   visceral.   Plânsete.   Ţipete.   Îmbrăţişări.   Urlete.   Acalmie. 
Iarăşi   lacrimi.   Când   îşi   recăpătă   glasul,   Kumiko   puse   mâna   pe 
telefonul mobil şi sună trei persoane în Japonia; o jumătate de oră 
mai   târziu,   o   anunţă   triumfătoare   pe   Aimée   că,   dacă   avea   să   fie 
îngrijită   acolo,   pe   insula   ei,   va   beneficia   de   un   tratament   încă 
necunoscut în Franţa.
Inertă,   îndurând   cu   oboseală   acea   demonstraţie   de   afecţiune, 
Aimée aştepta ca fata să plece. Puştoaica asta avea tupeul să­i strice 
moartea! Cum de putea s­o chinuie vorbindu­i din nou de vindecare?
Hotărî să se răzbune.
A doua zi, când Kumiko îşi arătă năsucul galben la spital, Aimée 
îşi desfăcu braţele şi o chemă.
— Kumiko, vino să mă îmbrăţişezi!
După câteva lacrimi şi tot atâtea îmbrăţişări tandre, ca îi recită, pe 
un ton patetic întretăiat de suspine, o declaraţie de dragoste: Kumiko 
devenise fiica ei, în ochii ei, fireşte, fiica pe care nu o avusese şi pe 
care visase s­o aibă, fiica ei care îi era alături în ultimele clipe şi care 
o făcea să simtă că nu e singură pe lume.

80
 — O,   prietena   mea,   tânăra   mea   prietenă,   marea   mea   prietenă, 
singura mea prietenă...
Făcu atât de bine variaţiuni pe această temă, încât ajunse să se 
emoţioneze singură, prefăcându­se mai puţin şi exprimând mai mult.
— Cât eşti de bună, Kumiko, bună cum eram şi eu la vârsta ta, la 
douăzeci de ani, când credeam în dreptate, în dragoste, în prietenie. 
Eşti la fel de naivă cum am fost şi eu, sărmana mea Kumiko, şi fără 
îndoială că ai să fii într­o zi la fel de dezamăgită ca mine. Dar ce­are 
a face? Rezistă, rămâi cât mai mult cu putinţă aşa cum eşti ! Va veni 
timpul să fii trădată şi decepţionată.
Deodată îşi veni în fire şi îşi aminti de planul pe care­l pusese la 
cale. Răzbunarea. Aşa că urmă:
— Ca   să   te   răsplătesc   şi   să­ţi   îngădui   să   crezi   în   bunătatea 
umană, vreau să­ti fac un cadou.
— Nu, nu vreau.
— Ba da, am să­ţi las singurul lucru de valoare pe care­l posed.
— Nu, doamnă Favart, nu.
— Ba da, îţi las moştenire tabloul meu de Picasso.
Tânăra fată rămase cu gura căscată.
— Ştii tabloul de deasupra coliviei mele cu papagali. E un Picasso. 
Un Picasso autentic. Îl fac să treacă drept fals ca să nu atrag invidia 
sau hoţii; totuşi, crede­mă, Kumiko, e un Picasso autentic.
Înlemnită, fata se făcu lividă.
Aimée se înfioră o clipă. Oare mă crede? Bănuieşte cumva că e o 
prefăcătorie? Se pricepe oare la artă?
Lacrimile   ţâşniră   de   sub   pleoapele   oblice   şi   Kumiko   începu   să 
geamă, deznădăjduită:
— Nu, doamnă Favart, dumneavoastră păstraţi Picasso, vă faceţi 
bine. Dacă vinde Picasso, eu iau pe dumneavoastră în Japonia la 
nou tratament.

81
 Uf, mă crede, se gândi Aimée, care protestă pe dată:
— E   pentru   tine,   Kumiko,   pentru   tine,   insist.   Hai,   să   nu   mai 
pierdem vremea, nu mai am decât câteva zile de trăit. Am pregătit 
actele de donaţie. Du­te repede să cauţi nişte martori pe coridor, aşa 
am să mor cu cugetul împăcat.
În  faţa   medicului   şi   a   infirmierei,   Aimée   semnă   documentele 
necesare; îşi puseră şi ei parafa. Zguduită de lacrimi, Kumiko băgă 
foile în buzunar şi făgădui să se întoarcă a doua zi la prima oră. Stătu 
insuportabil de mult până să se hotărască să plece şi îi trimise pupici 
până ce dispăru în capătul culoarului.
Uşurată, în sfârşit singură, Aimée adresă un zâmbet tavanului.
Biată   toantă,   gândi   ea,   visează   că   eşti   bogată:   ai   să   fii   şi   mai 
dezamăgită   după   moartea   mea.   Atunci   măcar   vei   avea   un   motiv 
serios   ca   să   plângi.   Ei,   şi   până   atunci   sper   să   nu   te   mai   văd 
niciodată.
Cu siguranţă că Dumnezeu, în care Aimée nu credea, o auzi, căci, 
în zori, intră în comă şi peste câteva zile, fără să­şi mai dea seama, o 
doză de morfină o făcu să se stingă.

Patruzeci de ani mai târziu, Kumiko Kruk, posesoarea celei mai 
mari averi din Japonia, regina industriei cosmetice mondiale, de acum 
ambasadoare  UNICEF, o doamnă în vârstă adorată de mass­media 
pentru   succesele,   carisma   şi   generozitatea   ei,   îşi   justifica   în   faţa 
presei acţiunile umanitare:
— Investesc o parte din beneficii în lupta împotriva foametei şi în 
distribuirea   de   îngrijiri   medicale   celor   mai   săraci   în   amintirea   unei 
bune prietene franţuzoaice din tinereţea mea, Aimée Favart, care mi­
a oferit, pe patul de moarte, un tablou de Picasso a cărui vânzare mi­
a permis să­mi întemeiez compania. Deşi nu mă cunoştea bine, a 

82
ţinut   să­mi   facă   acest   cadou   inestimabil.   Aşa   că   mi   s­a   părut 
întotdeauna   logic   ca   beneficiile   mele,   la   rândul   lor,   să   ajute   alţi 
necunoscuţi. Femeia aceea, Aimée Favart, era toată numai dragoste. 
Credea în bunătatea omenească mai mult ca oricine altcineva. Mi­a 
transmis   valorile   ei   morale,   iar   acest   lucru,   dincolo   de   preţiosul 
Picasso, este, fără îndoială, darul ei cel mai frumos.

Totul pentru a fi fericită

83
 Nimic din toate acestea nu s­ar fi întâmplat dacă n­aş fi schimbat 
coaforul.
Viaţa mea ar fi continuat în tihnă, aparent fericită, dacă n­aş fi fost 
atât de impresionată de înfăţişarea zglobie pe care o avea Stacy la 
întoarcerea   din   vacanţă.   Era   alt   om!   Dintr­o   burgheză   între   două 
vârste   epuizată   de   cei   patru   copii,   tunsoarea   cu   păr   scurt   o 
transforma într­o blondă frumoasă sportivă şi energică. O clipă, am 
bănuit­o că­şi scurtase părul ca să abată atenţia de la vreo operaţie 
estetică reuşită – ceea ce fac toate prietenele mele după un lifting –, 
or, după ce am verificat că obrazul ei nu suferise nici o intervenţie, 
am convenit că­şi găsise coaforul ideal.
— Ideal,   draga   mea,   ideal!   .Atelierul   capilar”   din   strada   Victor 
Hugo. Auzisem  de  el, dar,  nu  ştiu de ce, aşa suntem noi, despre 
coafori gândim la fel ca despre bărbaţii noştri: suntem convinse ani 
de zile că îl avem pe cel mai bun!
Reţinându­mi   sarcasmul   faţă   de   numele   pompos,   „Atelierul 
capilar”, am reţinut că trebuia să­l solicit din partea ei pe David – „un 
geniu, draga mea, un adevărat geniu”.
Chiar  în  seara   aceea, l­am  prevenit  pe  Samuel  asupra  viitoarei 
mele metamorfoze.
— Cred că am să­mi schimb coafura.

84
 Surprins, m­a privit câteva clipe.
— De ce? Iţi stă foarte bine aşa.
— O, tu eşti mereu mulţumit, nu mă critici niciodată.
— Ei, reproşează­mi acum că te iubesc oricum... Ce nu­ţi place la 
tine?
— Nu­i vorba de asta. Am chef de o schimbare...
A înregistrat atent declaraţia mea ca şi cum, dincolo de frivolitatea 
ei, dezvăluia gânduri mai profunde; privirea aceea scrutătoare m­a 
făcut să schimb vorba, apoi să părăsesc încăperea, căci nu aveam 
nici un chef să devin obiectul lui de studiu. Soţul meu e extrem de 
atent cu mine, dar uneori această calitate mă apasă: cea mai mică 
frază   pe   care   o   rostesc   e   cercetată,   analizată,   decriptată   în 
asemenea   măsură   încât,   ca   să   glumesc,   le   destăinui   adesea 
prietenelor mele că am impresia că m­am măritat cu psihanalistul.
— Vai,   biata   de   tine!   îmi   răspund   ele.   Aveţi   bani,   e   frumos,   e 
inteligent, te iubeşte şi ascultă tot ce îi spui! Ce vrei mai mult? Copii?
— Nu, nu încă.
— Atunci, ai totul pentru a fi fericită.
„Totul pentru a fi fericită.11 Există oare vreo formulă pe care s­o aud 
mai   des?   Oare   oamenii   o   folosesc   şi   cu   alte   persoane   sau   mi­o 
rezervă doar mie? De cum mă exprim un pic mai liber, mi se aruncă 
în faţă: „ai totul pentru a fi fericită”. Am impresia că mi se strigă „taci 
din gură, tu n­ai dreptul să te plângi” şi că mi se trânteşte uşa­n nas. 
Deşi   eu   nu   am   de   gând   să   mă   plâng,   încerc   doar   să   exprim   cu 
exactitate – şi   cu   umor – unele   mici   neajunsuri...   Poate   din   cauza 
timbrului   vocii   mele,  care,  aidoma   celui   al  mamei,   are  ceva  parcă 
lăcrimos, văicăreţ, şi dă desigur impresia că mă lamentez? Sau poate 
că statutul meu de moştenitoare a unei averi frumuşele, căsătorită cu 
un soţ care o iubeşte, îmi interzice să­mi etalez cel mai mărunt gând 
complex în societate? O dată sau de două ori, m­am temut că, fără 

85
să vreau, secretul pe care­l ascund se face simţit dincolo de frazele 
mele, dar frica n­a ţinut decât o clipă, pentru că rămân convinsă că 
mă   controlez   la   perfecţie.   In   afară   de   Samuel   şi   de   mine – şi   de 
asemenea   de   câţiva   specialişti   reduşi   la   tăcere   de   discreţia 
profesională –, lumea nu­l cunoaşte.
M­am dus aşadar la „Atelierul capilar11, pe strada Victor Hugo, şi 
acolo   am   fost   nevoită   cu   adevărat   să­mi   amintesc   de   miracolul 
săvârşit asupra lui Stacy pentru a suporta  primirea pe care mi­au 
făcut­o.   Nişte   preotese   drapate   în   halate   albe   m­au   hărţuit   cu 
întrebări   privind   sănătatea   mea,   alimentaţia   mea,   activităţile   mele 
sportive şi istoricul părului meu spre a­mi întocmi „bilanţul capilar”; 
apoi m­au lăsat să stau zece minute aşezată pe nişte perne indiene 
în   compania   unui   ceai   de   plante   care   mirosea   a   balegă   de   vacă, 
înainte   de   a   mă   introduce   la   David,   care   mi­a   spus   pe   un   ton 
triumfător că se va ocupa de mine, de parcă m­ar fi admis într­o sectă 
după reuşita la un examen. Mai rău a fost că m­am simţit obligată să­i 
mulţumesc.
Am   urcat   la   etaj,   unde   un   superb   salon   cu   linii   simple   şi   pure 
fusese   amenajat   în   stilul   „atenţie,   sunt   inspirat   de   înţelepciunea 
milenară   a   Indiei”.   Aici,   o   armată   de   vestale   desculţe   îşi   ofereau 
serviciile de manichiură, pedichiură, masaj.
David m­a studiat cu atenţie în vreme ce eu trăgeam cu ochiul la 
cămaşa   lui   descheiată   care   lăsa   să   i   se   vadă   pieptul   păros, 
întrebându­mă dacă asta era o condiţie ca să devii coafor. In cele din 
urmă a decis:
— Am să scurtez părul, am să­i închid uşor culoarea la rădăcină, 
apoi am să­l filez pe partea dreaptă şi am să­i dau volum pe stânga. 
O asimetrie. Aveţi   nevoie  de  ea.  Altfel,  obrazul  dumneavoastră  cu 
trăsături   regulate   va   părea   închis   într­o   temniţă.   Trebuie   să   vă 
eliberăm fantezia. E nevoie de aer proaspăt. De ceva neaşteptat.

86
 Am  zâmbit  în   chip  de  răspuns;  cu   toate  astea,  dacă  aş   fi   avut 
curaj, aş fi lăsat totul baltă. Îi detest pe toţi cei care se apropie de 
secretul meu până ce ajung să­l bănuiască; totuşi, era mai bine să nu 
dau atenţie acestui gen de remarcă şi să mă servesc de frizerul cu 
pricina doar ca să mă ajute să­l ascund şi mai mult.
— Şi­acum la drum, în căutarea aventurii, am declarat eu ca să­l 
încurajez.
— Vreţi să se ocupe cineva de mâinile dumneavoastră între timp?
— Mi­ar plăcea.
Şi atunci s­a declanşat destinul. Coaforul a chemat­o pe o anume 
Nathalie,   care   rânduia   nişte   produse   pe   etajerele   de   sticlă.   Or 
aceasta, când m­a văzut, a lăsat să­i scape din mână ceea ce ţinea.
Zgomotul flacoanelor sparte a tulburat sanctuarul îngrijirii capilare. 
Nathalie a îngăimat nişte scuze şi s­a apucat să strângă cioburile.
— Nu ştiam că am asemenea efect asupra ei, glumi David ca să 
banalizeze incidentul.
Am   dat   din   cap,   deşi   nu   m­am  lăsat   înşelată:   simţisem   panica 
acelei  Nathalie, ca  o rafală  peste  obraz. Eu  o  speriasem.  De  ce? 
Nefiind sigură că o cunosc – am memoria figurilor am scotocit totuşi 
prin amintiri.
Când ea s­a ridicat, David i­a spus cu o voce blândă, dar încordată 
de iritare:
— Nu­i nimic, Nathalie, doamna şi cu mine te aşteptăm.
S­a făcut lividă din nou şi a început să­şi frângă mâinile.
— Eu... eu... nu mă simt bine, David.
David mă lăsă câteva clipe şi se retrase la vestiar împreună cu ea. 
Un pic mai târziu, se întoarse la mine, urmat de o altă angajată.
— Shakira se va ocupa de dumneavoastră.
— Nathalie se simte rău?

87
 — O şmecherie femeiască, cred, afirmă el cu un dispreţ care se 
adresa tuturor femeilor şi dispoziţiilor lor de neînţeles.
Dându­şi  seama că  dăduse la iveală un strop de misoginie,  se 
controlă şi puse la bătaie toate farmecele conversaţiei de care era în 
stare.
Ieşind de la ,Atelierul capilar”, a trebuit să recunosc că Stacy avea 
dreptate: David era un geniu al foarfecii şi al vopselei. Zăbovind în 
faţa fiecărei vitrine care îmi reflecta imaginea, zăream o frumoasă 
străină zâmbitoare | care îmi plăcea mult.
Samuel a rămas cu respiraţia tăiată când m­a văzut – trebuie să 
spun   că   îmi   întârziasem   şi   îmi   pregătisem   intrarea   în   scenă.   Nu 
numai că mi­a făcut nenumărate complimente, dar a ţinut să mă ducă 
la restaurantul meu preferat, ca să vadă lumea ce soţie frumoasă are.
Atâta bucurie a eclipsat incidentul cu manichiurista panicată. Dar 
nu am aşteptat să simt nevoia unei noi tunsori ca să revin la „Atelierul 
capilar”, unde am decis să profit şi de alte îngrijiri pe care acesta le 
oferea, iar incidentul s­a produs din nou.
De trei ori, Nathalie s­a schimbat la fată văzându­mă şi a încercat 
să   nu  se  apropie  de  mine,  să  evite   să  mă  servească   sau  să   mă 
salute, izolându­se în partea opusă a salonului.
Atitudinea ei mă uimea atât de tare, încât mi­a stârnit în cele din 
urmă curiozitatea. Femeia asta trebuia să aibă cam patruzeci de ani, 
la fel ca mine, era suplă, avea o talie subţire şi şolduri largi, braţe 
slabe şi mâini puternice. Cu capul plecat, aşezându­se în genunchi 
pentru diversele îngrijiri care i se cereau, părea umilă. Deşi lucra într­
un loc şic, la modă, nu se considera, aşa cum făceau colegele ei, un 
soi   de   preoteasă   a   luxului,   ci   îşi   făcea   treaba   precum   o   slujnică 
devotată, tăcută, aproape ca o sclavă... Dacă nu m­ar fi evitat, mi­ar fi 
fost chiar foarte simpatică... Scotocind prin toate ungherele memoriei 
mele, eram sigură că nu ne mai întâlniserăm niciodată şi nici nu mă 

88
puteam suspecta că i­aş fi făcut vreun rău, deoarece la fundaţia de 
artă contemporană pe care o prezidez nu eu mă ocup de recrutări de 
personal.
În răstimpul câtorva şedinţe, i­am înţeles teama: se temea să n­o 
remarc. Nu simţea nici ură, nici ranchiună faţă de mine; dorea pur şi 
simplu   să   devină   transparentă   de   îndată   ce   apăream   eu   acolo. 
Aşadar n­o vedeam decât pe ea.
Am   ajuns   la   concluzia   că   ascunde   un   secret.   Fiind   eu   însămi 
expertă în disimulare, eram sigură de judecata mea.
Astfel am comis ireparabilul: am urmărit­o.
Aşezată îndărătul storului braseriei de lângă .Atelierul capilar'1, la 
adăpostul unei pălării, cu chipul ascuns de nişte ochelari de soare cu 
lentile mari, am pândit plecarea angajatelor. După cum mă aşteptam, 
Nathalie   şi­a   salutat   colegele   şi   a   coborât   singură   la   o   gură   de 
metrou.
M­am   dus   după   ea,   fericită   că   prevăzusem   situaţia   şi   îmi 
cumpărasem o cartelă.
Nici în vagon, nici când a schimbat nu m­a remarcat, într­atât am 
reuşit   să   fiu   de   discretă – m­a   ajutat   şi   ora   de   vârf.   Legănată   de 
mişcarea vagoanelor, înghiontită de călătorii obişnuiţi ai liniei, eram 
într­o   situaţie   absurdă   şi   amuzantă;   niciodată   nu   urmărisem   un 
bărbat, cu atât mai puţin o femeie; îmi bătea inima ca atunci când, 
copil fiind, încercam un joc nou.
A   ieşit   din   metrou   în   Place   d’Italie   şi   a   intrat   într­un   centru 
comercial. Acolo, m­am temut de câteva ori că ne vom încrucişa căci, 
deprinsă cu locul, ea cumpăra lucrurile de care avea nevoie pentru 
cină cu iuţeală şi era atentă, nu ca în metrou.
În sfârşit, cu sacoşele în mână, a luat­o pe străduţele din Butte­
aux­Cailles,   un   cartier   popular,   odinioară   revoluţionar,   alcătuit   din 
case muncitoreşti modeste; cu un secol în urmă, se înghesuiau aici 

89
proletari   sărmani,   abandonaţi,   excluşi,   respinşi   spre   marginea 
capitalei; astăzi, noua clasă de mijloc le cumpăra cu preţ mare ca să­
şi   ofere   impresia,   dată   fiind   suma   pusă   la   bătaie,   că   posedă   o 
locuinţă în inima Parisului. Era oare cu putinţă ca o manichiuristă să 
locuiască acolo?
M­am liniştit când am văzut­o depăşind aleile rezidenţiale şi pline 
de flori ca să pătrundă în zona rămasă muncitorească. O zonă de 
antrepozite. De fabrici. De terenuri pe care se îngrămădeau stive de 
fiare vechi. A trecut de o intrare largă din scânduri spălate de ploaie 
şi s­a pierdut în fundul unei curţi, în interiorul unei minuscule coşmelii 
cenuşii la culoare cu obloane uzate.
Asta era. Ajunsesem la capătul anchetei mele. Mă distrasem, dar 
nu aflasem nimic. Ce mai puteam face? Am descifrat pe sonerii cele 
şase nume care îi indicau pe locatarii curţii şi ai antrepozitelor ei. Nici 
unul nu îmi spunea nimic; în treacăt, l­am identificat doar pe acela al 
unui cascador celebru şi mi­am amintit atunci că văzusem un reportaj 
care dezvăluia cascadoriile pe care le punea la cale şi pe care le 
pregătea în mijlocul acestei curţi.
Ei şi?
Nu făcusem nici o descoperire. Deşi urmărirea mă amuzase, nu­
mi adusese nici o informaţie. Tot nu ştiam de ce era cuprinsă femeia 
aceea de panică în prezenţa mea.
Eram gata să fac cale­ntoarsă când am văzut ceva ce m­a silit să 
mă reazem de un zid ca să nu cad. Era cu putinţă? Nu cumva îmi 
pierdeam minţile?
Am închis ochii şi apoi i­am deschis, de parcă aş fi încercat să 
şterg de pe tăbliţa creierului meu iluzia pe care imaginaţia mea ar fi 
vrut   s­o   înscrie   acolo.   Am   privit   pentru   a   doua   oară   silueta   care 
cobora strada.
Da. Era el. Tocmai îl văzusem pe Samuel.

90
 Samuel, soţul meu, dar cu douăzeci de ani mai puţin...
Tânărul cobora agale panta. Avea în spate un ghiozdan încărcat 
cu cărţi, greu ca un rucsac. Asculta muzică în căşti, iar ritmul îl făcea 
să meargă legănat.
Trecu   prin   faţa   mea,   îmi   adresă   un   zâmbet   politicos,   traversă 
curtea, apoi intră în locuinţa lui Nathalie.
Am   avut  nevoie   de   câteva   minute   bune   înainte   de   a   mă   putea 
mişca. Creierul meu înţelesese imediat, deşi o parte din mine rezista 
şi   refuza   să   priceapă.   Cel   mai   mult   mă   descumpănea   faptul   că, 
atunci când adolescentul, cu pielea lui albă şi netedă, cu părul lui 
bogat, cu picioarele lui lungi cu pas golănesc şi legănat, trecuse pe 
lângă mine, îl dorisem, de parcă m­aş fi îndrăgostit. Îmi venise să­i 
cuprind capul în mâinile mele şi să­i sărut buzele. Ce mi se întâmpla 
oare? De obicei, nu eram aşa... De obicei, eram contrariul acestei...
Faptul că îl întâlnisem pe neaşteptate pe fiul soţului meu, sosia lui 
exactă cu douăzeci de ani mai puţin, stârnea în mine o exaltare de 
îndrăgostită. Ar fi trebuit de fapt să simt gelozie faţă de femeia aceea, 
dar eu voisem să mă arunc în braţele fiului ei.
Hotărât lucru, nu făceam nimic normal.
Fără îndoială că de aceea trebuise să se întâmple povestea asta...
Ore întregi am bâjbâit ca să­mi găsesc drumul. Am mers probabil 
la nimereală, fără să ştiu de mine, până ce, la căderea nopţii, o staţie 
de taxiuri de pe drum mi­a reamintit că trebuia să mă întorc acasă. 
Din fericire, Samuel era reţinut în seara aceea la un congres; n­a fost 
nevoie să­i dau explicaţii şi nici n­am avut posibilitatea să­i cer.

În zilele următoare mi­am ascuns starea de prostraţie pretextând o 
migrenă care l­a panicat pe Samuel. Mă uitam la el cum avea grijă de 

91
mine şi îl priveam cu alţi ochi: oare ştia că ştiu? Cu siguranţă că nu. 
Dacă avea o viaţă dublă, cum de reuşea să se arate atât de devotat?
Îngrijorat   de   starea   mea,   şi­a   schimbat   programul   pentru   a   se 
întoarce în fiecare zi acasă ca să ia prânzul cu mine. Cine n­ar fi 
văzut ce văzusem eu nu l­ar fi putut bănui pe soţul meu. Se purta 
exemplar. Dacă juca teatru, atunci era cel mai bun actor din lume. 
Tandreţea lui părea reală; nu putea simula anxietatea pe care o făcea 
simţită şi nici neliniştea pe care o afişa şi uşurarea pe care o simţea 
când îi spunea că mi­e mai bine nu puteau fi mimate.
Am ajuns să am îndoieli. Nu de faptul că îl văzusem pe fiul lui, ci 
de faptul că Samuel o mai frecventa pe femeia aceea. Oare ştia că 
ea îi dăruise un fiu? Poate că nu era decât o legătură veche, un mic 
amor de dinainte, poate ci această Nathalie, dezamăgită de vestea 
căsătoriei lui cu mine, îi ascunsese că era însărcinată şi păstrase 
băiatul pentru ea. Oare ce vârstă avea? Optsprezece ani... Era deci 
chiar înainte de dragostea noastră la prima vedere... M­am convins 
până la urmă că despre asta era vorba. Femeia părăsită îi făcuse un 
copil fără ştirea lui. Acesta era fără doar şi poate motivul spaimei ei 
când mă văzuse; o copleşiseră  remuşcările. De altfel, nu părea o 
femeie rea, ci mai curând o femeie roasă de melancolie.
După o săptămână de dureri de cap simulate, m­am hotărât să mă 
simt mai bine. Ne­am eliberat, pe Samuel şi pe mine, de nelinişti şi l­
am implorat să­şi recupereze întârzierile de la muncă; în schimb, m­a 
pus să­i jur că îl voi suna la cel mai mic semn de îngrijorare.
N­am stat mai mult de un ceas la fundaţie, cât să veri­fie rapid că 
aceasta funcţiona perfect fără mine. Fără să previn pe nimeni, m­am 
cufundat în adâncul Parisului şi am luat metroul până în Place d’Italie, 
ca   şi  cum  la   locul   acela   straniu   şi   ameninţător  nu  puteam ajunge 
decât prin acest mijloc subteran.

92
 Fără   un   plan   în   cap,   fără   o   strategie   prestabilită,   trebuia   să­mi 
coroborez   ipoteza.  Am  regăsit  destul   de   lesne   strada   modestă   pe 
care locuiau băiatul şi mama lui şi m­am aşezat pe prima bancă de la 
care puteam arunca ochii asupra intrării.
Ce speram? Să abordez vecinii. Să stau de vorbă cu locuitorii. Să 
mă informez într­un fel sau altul.
După două ore de aşteptare zadarnică, am avut chef de o ţigară. 
Ciudat  pentru   o   femeie   care   nu   fumează,   nu­i   aşa?   Da.   Asta   mă 
amuza. In fond, de ceva vreme nu făceam decât lucruri neobişnuite: 
urmăream   o   necunoscută,   foloseam   transportul   în   comun, 
descopeream trecutul soţului meu, aşteptam pe o bancă, cumpăram 
ţigări. Am pornit aşadar în căutarea unui debit de tutun.
Ce marcă să aleg? Nu aveam experienţă.
— Acelaşi lucru, i­am spus vânzătorului care tocmai o servise pe o 
obişnuită a cartierului.
Mi­a întins un pachet, aşteptându­se să­i dau suma exactă, aşa 
cum procedează o drogată deprinsă cu preţul plăcerilor ei. I­am întins 
o bancnotă care mi s­a părut suficientă, la care, bombănind, mi­a dat 
rest câteva bancnote şi mult mărunţiş.
Când am dat să plec, am dat peste el.
Samuel.
Mă rog, un Samuel mult mai tânăr. Fiul lui Samuel.
A râs de surprinderea mea.
— Scuzaţi­mă, v­am speriat.
— Nu, eu sunt de vină. Nu am simţit că era cineva în spatele meu.
S­a dat la o parte ca să­mi facă loc să trec şi a cumpărat nişte 
drajeuri cu mentă. E la fel de amabil şi de bine­crescut ca şi tatăl lui, 
nu m­am putut eu împiedica să gândesc, îmi era foarte simpatic; ba 
chiar mai mult, ceva de nespus... De parcă, îmbătată de mirosul lui, 
de prezenţa lui fizică, nu mă puteam hotărî să­l văd îndepărtându­se.

93
 Ajungându­l din urmă pe stradă, I­am strigat:
— Domnule, domnule, scuzaţi­mă...
Uluit că este strigat „domnule” de către o doamnă mai în vârstă ca 
el – oare ce vârstă îmi dădea? –, s­a asigurat, aruncând o privire în 
jur, că lui mă adresam şi m­a aşteptat pe trotuarul de vizavi.
Am inventat o minciună.
— Scuzaţi­mă că vă deranjez, sunt ziaristă şi fac o anchetă despre 
tinerii din ziua de azi. Aveţi timp să­mi răspundeţi la câteva întrebări?
— Aici?
— Mai curând la un pahar, în cafeneaua unde m­aţi speriat.
Zâmbeşte, atras de idee.
— De la ce ziar?
— Le Monde.
Un clipit aprobator din gene îmi arătă că era măgulit să colaboreze 
cu un ziar de prestigiu.
— De acord. Dar nu ştiu dacă sunt reprezentativ pentru tinerii de 
astăzi. Adesea mă simt cam pe dinafară.
— Nu vreau să fii reprezentativ pentru tinerii de astăzi, ci să te 
reprezinţi pe dumneata însuţi.
Fraza mea l­a convins, aşa că m­a urmat.
În faţa a două cafele, am început să discutăm.
— Nu scrieţi ce vorbim?
— O să scriu când o să mă lase memoria.
Mi­a adresat o privire apreciativă, nebănuind nimic din înşelătoriile 
mele.
— Câţi ani ai?
— Cincisprezece!
Imediat, ipoteza mea principală a fost desfiinţată. Cu cincisprezece 
ani în urmă, Samuel şi cu mine eram căsătoriţi de doi ani...

94
 Am pretextat că îmi mai trebuie nişte zahăr ca să mă agit, să mă 
scol de pe scaun, să fac câţiva paşi preţ de câteva secunde, apoi să 
mă aşez la loc.
— Ce aştepţi de la viaţă?
— îmi plac filmele. Aş vrea să devin regizor.
— Ce regizori îţi plac?
Întrucât subiectul îl pasiona, tânărul mi­a vorbit nestăvilit, ceea ce 
mi­a dat timp să reflectez la întrebarea următoare.
— Pasiunea asta pentru cinema ai moştenit­o din familie?
A izbucnit în râs.
— Nu. Cu siguranţă, nu.
Părea brusc mândru că avea gusturi pe care şi le făurise singur, 
nu gusturi moştenite.
— Cum e mama ta?
— Mama   e   mai   curând   genul   amator   de   telenovele,   ştiţi 
dumneavoastră, chestiile alea fără nici o valoare pline de secrete de 
familie, copii nelegitimi, crime pasionale şi tot tacâmul...
— Ce profesie are?
— Face   treburi   mărunte.   S­a   ocupat   mult   timp   de   persoane   în 
vârstă la domiciliu. Acum lucrează într­un institut de înfrumuseţare.
— Şi tatăl?
S­a închis în sine.
— întrebarea asta face parte din anchetă?
— Nu vreau să te forţez să comiţi vreo indiscreţie. Fii liniştit, vei 
apărea sub un nume fals, iar eu nu voi spune nimic care să dezvăluie 
identitatea ta sau a părinţilor tăi.
— A, bine!
— Mă   interesează   raportul   pe   care   îl   ai   cu   lumea   adultă,   felul 
dumitale de a o percepe, perspectivele. Din acest motiv, relaţiile pe 

95
care le ai cu tatăl dumitale sunt revelatoare. Dacă nu cumva a murit, 
iar în cazul ăsta, îmi cer scuze.
Dintr­odată mi­a trecut prin minte ideea că acea Nathalie îl făcuse 
poate să creadă că Samuel a murit, pentru a­i justifica absenţa. Mi­
era teamă că îl rănisem pe bietul băiat.
— Nu, nu a murit.
— A... A plecat?
A şovăit. Sufeream la fel de mult ca el din pricina acestei întrebări.
— Nu, îl văd adesea... Din motive personale, lui nu­i place să se 
vorbească despre el.
— Cum îl cheamă?
— Samuel.
Eram   terminată.   Nu   mai   ştiam   cum   să   continui   şi   nici   cum   să 
rămân pe mai departe în rol. Am invocat că mai am nevoie de zahăr 
ca să mă duc până  la tejghea şi  apoi să  revin. Repede! Repede! 
Trebuia să improvizez ceva!
Când   m­am   aşezat,   el   era   cel   care   se   schimbase.   Relaxat, 
zâmbea, dornic să vorbească.
— Până la urmă, din moment ce veţi da alte nume, vă pot povesti 
totul.
Se trase înapoi pe banchetă ca să se aşeze mai comod.
— Tata e un tip extraordinar. Nu locuieşte împreună cu noi, deşi e 
foarte îndrăgostit de mama de şaisprezece ani.
— De ce?
— Pentru că e căsătorit.
— Mai are şi alţi copii?
— Nu.
— Atunci de ce nu îşi lasă soţia?
— Pentru că e nebună.
— Cum ai spus?

96
 — E complet deranjată. S­ar sinucide imediat. Ba chiar mai rău. E 
în stare de orice. Cred că îi e frică şi totodată milă de ea. Ca să 
compenseze, e tare bun cu noi şi a reuşit să ne convingă, pe mama, 
pe surorile mele şi pe mine, că nu putem trăi altfel.
— A? Mai ai şi nişte surori?
— Da. Două surori mai mici. De zece şi de doisprezece ani.
Deşi băiatul continua să  vorbească, nu mai  izbuteam să aud  o 
vorbă,   într­atât   îmi   vâjâia   capul.   Nu   am   înţeles   nimic   din   ce 
povestea – deşi s­ar fi cuvenit să mă intereseze în cel mai înalt grad 
–, căci mă poticneam necontenit de ceea ce tocmai aflasem: Samuel 
îşi   întemeiase   o   a   doua   familie,   o   familie   completă,   şi   rămânea 
împreună cu mine pretextând că eram dezechilibrată.
Oare am izbutit să­mi justific plecarea precipitată? Nu ştiu. În orice 
caz, am chemat un taxi şi, de îndată ce m­am văzut la adăpostul 
geamurilor maşinii, am plâns în voie.
Nici o perioadă nu a fost mai rea decât săptămânile care au urmat.
Totul se năruise.
Samuel   era   pentru   mine   un   străin.   Ceea   ce   credeam   că   ştiu 
despre   el,   stima   pe   care   i­o   purtam,   încrederea   pe   care   se 
întemeiase dragostea noastră, toate astea se risipiseră: ducea o viaţă 
dublă, iubea altă femeie într­un alt cartier al Parisului, o femeie de la 
care avea trei copii.
Mai ales gândul la copii mă chinuia. Căci pe terenul ăsta eu nu 
puteam lupta. O femeie înseamnă o rivală cu care puteam intra în 
competiţie, deşi în anumite privinţe... dar copiii...
Plângeam zile la rând fără să mă pot ascunde de Samuel. După 
ce a încercat să discute cu mine, m­a implorat să merg din nou la 
psihiatrul meu.
— Psihiatrul meu? De ce psihiatrul meu?.
— Pentru că ai mers la el.

97
 — De ce insinuezi că e al meu? A fost cumva inventat ca să mă 
îngrijească pe mine şi numai pe mine?
— Iartă­mă. Am spus „psihiatrul tău” când de fapt ar fi trebuit să 
spun „psihiatrul nostru”, din moment ce ne­am dus la el ani la rând.
— Da! Şi să nu spun cât a folosit!
— A fost util, Isabelle, ne­a permis să ne acceptăm aşa cum eram 
şi să ne trăim viaţa. Mă duc să cer o consultaţie pentru tine.
— De ce vrei să mă duc la un psihiatru? Nu sunt nebună! am urlat 
eu.
— Nu, nu eşti nebună. Cu toate astea, când te dor dinţii, te duci la 
dentist; când te doare sufletul, te duci la psihiatru. Ai încredere în 
mine, nu vreau să te las în starea asta.
— De ce? Ai de gând să mă părăseşti?
— Ce tot spui? Nu vreau să te las aşa.
— „Să mă laşi.” Ai spus „să mă laşi”?
— Eşti cu nervii întinşi la maximum, Isabelle. Iar eu am impresia 
că mai degrabă te enervez decât te calmez.
— Aici, măcar, ai nimerit­o!
— Ai ceva cu mine? Spune­o. Spune­o odată şi să terminăm.
— „Să terminăm”! Vezi, vrei să mă părăseşti...
M­a luat în braţe şi, deşi mă zbăteam, m­a strâns cu tandreţe la 
piept.
—Te iubesc şi nu vreau să te părăsesc. Dacă aş fi vrut s­o fac, aş 
fi făcut­o cu mult timp în urmă. Când...
— Ştiu. Nu are rost să mai vorbim de asta.
— Ne­ar face bine să vorbim de asta, din când în când.
— Nu. N­are rost. E tabu. Nu intrăm pe domeniul ăsta. Nimeni nu 
intră aici. Am încheiat discuţia.
A oftat.

98
 Lipită   de  pieptul   lui,  de   umerii  lui,  legănată   de  vocea  lui  caldă, 
reuşeam să mă calmez. De îndată ce se îndepărta, reîncepeam să 
mă frământ. Samuel rămânea oare cu mine din cauza averii mele? 
Oricine din exterior ar fi răspuns afirmativ, el era un simplu consilier 
într­un mare grup editorial, în vreme ce eu moştenisem mai multe 
milioane şi un parc imobiliar; eu înţelesesem atitudinea scrupuloasă a 
lui   Samuel   faţă   de   capitalul   meu:   continuase   să   lucreze   după 
căsătoria noastră pentru a nu depinde de mine şi pentru a­mi putea 
oferi   cadouri   din   „propriii   lui   bani”;   respinsese   tentativele   mele   de 
donaţie   şi   ţinuse   să   ne   căsătorim   cu   un   contract   care   excludea 
comuniunea de bunuri. Era contrariul unui soţ avid şi interesat. Dar 
de ce rămânea cu mine, dacă avea nevastă şi copii în altă parte? 
Poate că n­o iubea îndeajuns pe femeia aceea pentru a­şi împărţi 
viaţa cu ea? Da, poate... Nu îndrăznea să i­o spună... Părea atât de 
banală... el pretexta prezenţa mea pentru a evita să se cupleze cu o 
manichiuristă...   In   fond,   prefera   compania   mea...   Dar   copiii?   îl 
cunoşteam pe Samuel: cum putea rezista dorinţei şi datoriei de a trăi 
împreună   cu   copiii?   Trebuia   să   existe   un   motiv   puternic   care   să­l 
împiedice... Care? Eu? Eu, care nu­i puteam dărui copii... Sau poate 
laşitatea?   O   laşitate   constitutivă?   Acea   laşitate   pe   care   prietenele 
mele   o   consideră   a   fi   caracteristica   principală   a   bărbaţilor...   Spre 
sfârşitul după­amiezii, neizbutind să mă opresc la nici una din aceste 
idei, conchideam până la urmă că avea dreptate: eram nebună de 
legat.
Starea mea se înrăutăţea. Şi cea a lui Samuel. Printr­un soi de 
empatie   stranie,   cearcăne   îi   îngreunau   ochii   istoviţi,   teama   îi 
scofâlcea trăsăturile; îl auzeam respirând greu atunci când urca scara 
ca să vină până în camera mea unde mă încăpăţânam să rămân cu 
zilele.

99
 Îmi cerea să fiu sinceră, să­i explic durerea mea. Fireşte, aşa ar fi 
fost cel mai bine, dar refuzam. Încă din copilărie, am un fel de talent 
de­a­ndoaselea: evit întotdeauna soluţia cea bună. Neîndoielnic că 
dacă   i­aş   fi   vorbit   sau   i­aş   fi   cerut   să   vorbească   am   fi   evitat 
catastrofa...
Întărâtată, rănită, tăceam şi­l scrutam cu o privire duşmănoasă. 
Din orice unghi l­aş fi privit, îl percepeam ca pe un trădător: când nu 
eu eram cea pe care o călca în picioare, atunci era vorba de amantă 
sau de copii. Ţinea cumva la prea multe lucruri, sau poate că nu ţinea 
la nimic? Aveam cumva în fata mea un nehotărât, sau era bărbatul 
cel mai cinic de pe pământ? Cine era el?
Aceste bănuieli mă epuizau. Rătăcită, nemaigândindu­mă nici să 
mănânc, nici să beau, mi­am pierdut în asemenea măsură puterile 
încât mi s­au făcut câteva injecţii cu vitamine şi până la urmă am fost 
hrănită cu perfuzii.
Nici Samuel nu arăta mai grozav. Dar el refuza să­şi poarte de 
grijă;   suferinda   eram   eu.   Bucurându­mă   de   îngrijorarea   lui   ca   o 
amantă trecută care îşi roade ultimul os de dragoste, nu mi­ar fi dat 
prin minte să­mi depăşesc egoismul şi să cer să fie îngrijit.
Trimis neîndoielnic de către Samuel, dr. Feldenheim, fostul meu 
psihiatru, a venit în vizită.
Deşi aveam mare chef să­i dau în vileag gândurile mele, am reuşit 
să rezist pe durata a trei şedinţe.
La   cea   de­a   patra,   sătulă   să   mă   tot   învârt   în   jurul   cozii,   i­am 
povestit ce descoperisem: amanta, copiii, căminul clandestin.
— În sfârşit, asta era, conchise el. Era şi timpul să­mi spui ce ai pe 
suflet.
— A,   da?   Credeţi?   Asta   vă   menţine   interesul,   doctore.   Pentru 
mine, asta nu schimbă nimic.

100
 — Draga mea Isabelle, cu riscul să te surprind şi mai ales să fiu 
exclus  din  breasla mea, am  să încalc secretul profesional: sunt  la 
curent de mai mulţi ani.
— Poftim?
— De la naşterea lui Florian.
— Florian? Cine e Florian?
— Băiatul pe care l­ai chestionat, fiul lui Samuel. Auzindu­l cum îi 
pomeneşte   cu   dezinvoltură   pe   cei   care   îmi   distrugeau   cuplul   şi 
fericirea, m­am înfuriat.
— Ştiţi de la Samuel?
— Da. La naşterea fiului său. Cred că era un secret mult prea greu 
pentru el.
— Monstrul!
— N­o lua aşa, Isabelle. Te­ai gândit vreodată ce viaţă grea are 
Samuel?
— Glumiţi? Are totul pentru a fi fericit.
— Isabelle, chestia asta nu tine cu mine. Nu uita că sunt la curent. 
Ştiu că eşti atinsă de o maladie rară...
— Tăceţi.
— Nu. Tăcerea aduce mai multe probleme decât soluţii.
— Oricum, nimeni nu ştie ce este asta.
— Impotenţa   feminină?   Samuel   ştie.   S­a   însurat   cu   o   femeie 
frumoasă, amuzantă, seducătoare, pe care o adoră, şi niciodată n­a 
reuşit să facă dragoste cu ea. Niciodată n­a pătruns în ea. Niciodată 
nu a simţit plăcere cu ea. Trupul tău i­a rămas străin, Isabelle, în 
pofida nenumăratelor tentative, în pofida terapiilor. Te gândeşti oare 
din când în când la frustrarea pe care i­o provoacă acest lucru?
— Din când în când? Tot timpul! Tot timpul! Şi totuşi, degeaba mă 
urăsc, degeaba mi­e ciudă pe mine însămi, asta nu schimbă nimic. 

101
Uneori, mă gândesc că ar fi fost mai bine să mă fi părăsit de îndată 
ce am descoperit acest lucru, cu şaptesprezece ani în urmă!
— Cu toate astea, a rămas. Ştii de ce?
— Da. Pentru milioanele mele!
— Isabelle, nu­mi spune asta tocmai mie.
— Pentru că sunt nebună!
— Isabelle, te rog: nu­mi spune asta mie. De ce?
— Din milă.
— Nu. Pentru că te iubeşte.
O linişte lăuntrică  m­a cuprins. Parcă mă acoperise un strat de 
zăpadă.
— Da, te iubeşte. Deşi Samuel continuă să fie un bărbat ca toţi 
ceilalţi, un bărbat care are nevoie să facă dragoste şi să aibă copii, te 
iubeşte şi continuă să te iubească. Nu a reuşit să te părăsească. De 
altfel, nici n­o doreşte. Căsătoria voastră l­a făcut să trăiască precum 
un sfânt. Asta justifică faptul că a dorit să încerce câteva experienţe 
în afară. Intr­o zi, a întâlnit­o pe femeia asta, Nathalie; a crezut că 
având o legătură cu ea, apoi un copil, va putea să se îndepărteze de 
tine.   Zadarnic.   S­a   văzut   silit   să   impună   noii   sale   familii   distanţa, 
absenţa.   Neîndoielnic,   copiii   nu   cunosc   adevărul,   dar   Nathalie   îl 
cunoaşte   şi   îl   acceptă.   Nimic   nu   e   simplu   pentru   Samuel   de 
şaisprezece ani încoace. Se istoveşte muncind ca să aducă bani în 
cele   două   cămine   ale   sale,   pentru   tine   cadouri,   pentru   ei   cele 
necesare   traiului;   se   extenuează   ca   să   fie   disponibil   şi   atent   în 
ambele locuri; nu se ocupă deloc de el, ci doar de tine şi de ceilalţi. 
Mai pune la socoteală şi faptul că e ros de remuşcări. Îi e necaz că 
trăieşte departe de Nathalie, de fiul lui, de fetele lui; îi e necaz şi că te 
minte de atât de multă vreme.
— Ei bine, n­are decât să aleagă! Să se ducă după ei! Eu una n­
am să­i stau în cale!

102
 — Isabelle, n­o va putea face niciodată.
— De ce?
— Te iubeşte.
— Samuel?
— într­un fel devorant, într­un fel pasionat, într­un fel de neînţeles, 
indestructibil, te iubeşte.
— Samuel...
— Te iubeşte mai presus de toate...
Dr.  Feldenheim  s­a   ridicat   şi   s­a   retras  după   ce   a   rostit   aceste 
cuvinte.
Plină   de   o   blândeţe   cu   totul   nouă,   nu   mă   mai   luptam  cu   mine 
însămi sau cu un Samuel străin. Mă iubea. Mă iubea atât de mult, 
încât îmi ascunsese viaţa lui dublă şi îi impusese secretul unei femei 
care   fusese   totuşi   capabilă   să­i   ofere   trupul   ei,   dăruindu­i   copii. 
Samuel...
L­am aşteptat cu încântare. Eram nerăbdătoare să­l iau în braţe, 
să­l   sărut   pe   frunte   şi   să­i   mulţumesc   pentru   dragostea   lui 
nezdruncinată.  Aveam să­i  declar şi   eu dragostea  mea, dragostea 
mea întinată, în stare de îndoială, de furie, de gelozie, oribila mea 
dragoste atât de murdară care se purificase acum dintr­odată. Avea 
să afle că îl înţeleg, că nu trebuie să­mi ascundă nimic, că doresc să 
donez o parte din averea mea familiei lui. Dacă era familia lui, era şi a 
mea. Aveam să­i arăt că puteam trece peste convenienţele burgheze. 
La fel ca el. Din dragoste.
La ora şapte, Stacy a tras o fugă până la mine ca să mai afle ceva 
noutăţi. S­a liniştit găsindu­mă zâmbitoare, împăcată.
— Sunt   mulţumită   să   te   văd   astfel,   după   săptămâni   întregi   de 
lacrimi. Eşti metamorfozată.
— Nu datorită „Atelierului capilar”, am zis râzând, ci pentru că mi­
am dat seama că m­am căsătorit cu un tip minunat.

103
 — Samuel? Ce femeie n­ar vrea unul ca el?
— Am noroc, nu­i aşa?
— Tu? E de­a dreptul indecent. Pentru mine e uneori tare greu să­
ţi rămân prietenă; ai totul pentru a fi fericită.
Stacy   şi­a   luat   rămas­bun   la   ora   opt.   Hotărâtă   să   pun   punct 
apatiei, am coborât s­o ajut pe bucătăreasă să prepare cina.
La   ora   nouă,   Samuel   nefiind   încă   acasă,   am   decis   să   nu   mă 
îngrijorez.
La ora zece, neliniştea mă rodea atât de tare încât m­am îmbrăcat, 
am scos maşina şi, fără  să stau mult pe gânduri, am luat­o către 
Place d’Italie.
La Butte­aux­Cailles, am găsit poarta larg deschisă şi am văzut 
oameni mergând de colo­colo în jurul coşmeliei cenuşii.
M­am năpustit, am trecut de uşa deschisă, am străbătut holul, am 
înaintat   în   direcţia   de   unde   venea   lumină   şi   am   descoperit­o   pe 
Nathalie într­o stare de prostraţie pe un fotoliu, înconjurată de copiii ei 
şi de vecini.
— Unde e Samuel? am întrebat.
Nathalie a înălţat capul, m­a recunoscut. O umbră de panică i­a 
trecut peste ochii negri.
— Te implor, am repetat, unde e Samuel?
— A murit. Adineauri. La ora şase. Un infarct în timp ce juca tenis 
cu Florian.
De ce n­am putut niciodată avea o reacţie normală? în loc să mă 
prăbuşesc, să plâng, să urlu, m­am întors spre Florian, l­am ridicat pe 
băiatul care plângea şi l­am strâns tare la piept ca să­l împac.

104
Prinţesa desculţă

105
 Era foarte nerăbdător s­o revadă.
În  timp   ce   autocarul   ce   transporta   mica   trupă   începea   să   urce 
drumul sinuos care ducea în satul sicilian, nu se mai gândea decât la 
asta.   Poate   că   nu   acceptase   turneul   decât   pentru   a   se   întoarce? 
Altfel, de ce ar fi semnat? Piesa nu­i plăcea, rolul lui nici atât, iar 
pentru toate aceste neplăceri încasa un onorariu rizibil. Desigur, nu 
mai avea de ales: fie accepta acest gen de angajament, fie renunţa 
pe veci la cariera de actor şi se apuca de o „meserie adevărată”, cum 
zicea familia lui. Căci de ani de zile nu mai putea să­şi aleagă rolurile; 
vremea gloriei lui nu ţinuse decât unul sau poate două sezoane, la 
începuturi, pentru că era înzestrat cu un fizic irezistibil şi lumea încă 
nu­şi dăduse seama că juca precum o cizmă.
Era epoca în care o întâlnise pe ea, femeia misterioasă, în oraşul 
acela cetate aşezat precum o cunună pe un munte stâncos. Oare ea 
se schimbase? Fără doar şi poate. Dar nu chiar atât de mult.
De altfel,  nici  el  nu  se  schimbase  prea tare. Fabio  îşi   păstrase 
fizicul de june­prim, deşi nu mai era nici tânăr, nici prim. Nu, astăzi 
ducea lipsă de roluri frumoase nu din cauză că se urâţise – femeilor 
le plăcea la fel de mult –, ci pentru că talentul lui nu era pe măsura 
înfăţişării. Nu­l stingherea să vorbească de acest lucru, inclusiv cu 
colegii sau cu regizorii, căci socotea că talentul, ca şi fizicul, era un 

106
dar din născare. Îl primise pe unul, era lipsit de celălalt. Ei bine, şi ce­
i   cu   asta?   Nu   toată   lumea   putea   face   o   carieră   de   vârf;   el   se 
mulţumea cu o carieră minusculă; îi convenea. Căci lui nu îi plăcea 
să   joace,   ci   să   ducă   acea   viaţă.   Călătorii,   camaraderii,   jocuri, 
aplauze, restaurante, fete de­o seară. Da, această viaţă, nu cea pe 
care   alţii   o   prevăzuseră   pentru   el.   I   se   putea   acorda   credit   într­o 
privinţă: va ţine piept cu înverşunare cât va putea de mult spre a evita 
să­şi reia locul în ferma familiei.
„Feciorul ăsta de ţăran are frumuseţea unui prinţ”, titra unul dintre 
articolele pe care i le consacrase presa la începuturi, când apăruse 
într­un   serial   care   pasionase   Italia   pe   durata   unei   veri,  Prinţul  
Leocadio.  Rolul   gloriei   sale.   Ii   adusese   mii   de   scrisori   de   la 
admiratoare,  unele   provocatoare,  altele   măgulitoare,  altele   ciudate, 
dar toate amorezate.  Prinţul Leocadio  îi permisese să capete un rol 
într­un serial franco­germano­italian, cel al unui miliardar inteligent. 
Rolul ăsta îl nenorocise. Nu doar că fizicul lui nu mai constituia o 
surpriză,   dar   personajul,   excesiv,   ambiguu,   bântuit   de   sentimente 
contradictorii,   cerea   un   actor   adevărat.   Încă   de   la   turnare,   fusese 
numit   „manechinul”,   poreclă   reluată   mai   apoi   de   presă   pentru   a­i 
comenta   prestaţia   lamentabilă.   După   asta,   Fabio   nu   a   mai   fost 
angajat   în   faţa   camerei   de   filmat   decât   cu   două   ocazii,   o   dată   în 
Germania   şi   altă   dată   în   Franţa,   căci,   în   acele   ţări,   dublarea 
miliardarului de către actori profesionişti permisese interpretării lui să 
amăgească. Apoi, nimic. Nimic notabil. Urna asta, revăzând pe un 
canal de televiziune prin cablu episoadele din  Prinţul Leocadio  care 
erau   retransmise   la   ora   patru   dimineaţa,   se   redescoperise   cu 
consternare, detestând povestea ineptă, partenerele fără sare şi piper 
care intraseră într­un con de umbră  la fel ca el, şi mai cu seamă 
costumele   mediocre,   pantofii   cu   toc   ridicoli,   pieptănătura   cu   bucle 
tapate care îl făcea să semene cu o actriţă americană de serie B; 

107
meşa care­i cădea peste ochiul drept şi care îi masca privirea îi făcea 
chipul regulat încă şi mai inexpresiv. Pe scurt, doar cei douăzeci de 
ani cât avea pe atunci îi scuzau şi îi justificau prezenţa pe ecran.
La   cotul   drumului,   citadela   medievală   se   ivi   mândră,   suverană, 
impunând   respect   prin   meterezele   zvelte   şi   turnurile   semicirculare. 
Oare ea mai locuia acolo? Cum avea s­o regăsească? Nu­i ştia nici 
măcar   numele.   „Spune­mi   Donatella”,   îi   murmurase   ea.   Atunci,   o 
crezuse; câţiva ani mai târziu, analizând fraza, îşi dăduse seama că 
ea îi propusese un nume fals.
Oare de ce îl marcase atât de mult aventura aceea? De ce se 
gândea la ea după cincisprezece ani, deşi între timp îi căzuseră în 
braţe zeci de femei?
Fără îndoială pentru că Donatella se arătase misterioasă şi aşa 
rămăsese.   Femeile   ne   plac   pentru   că   se   ivesc   prinse   ca   nişte 
nestemate în montura unei enigme şi încetează să ne mai placă de 
îndată ce ne intrigă mai puţin. Cred ele cumva că bărbaţii nu sunt 
atraşi decât de ce ascund coapsele lor? Bărbaţii sunt mult mai atraşi 
de misterul femeilor decât de sexul lor. Dovada? Ei se îndepărtează 
mai   degrabă   din   cauza   zilelor   decât   a   nopţilor.   Zilele   petrecute 
vorbind sub lumina crudă a soarelui fac să pălească mai mult aura 
unei femei decât nopţile pline de îmbrăţişările care te fac să te topeşti 
în   celălalt.   Adesea,   Fabio   simţea   nevoia   de   a   spune   neamului 
femeilor: păstraţi­vă nopţile şi suprimaţi zilele, veţi ţine bărbaţii lângă 
voi mai mult. Totuşi se abţinea, ca să nu le alunge, dar şi din pricină 
că era convins că ele nu vor înţelege, ci vor vedea în acest lucru 
confirmarea faptului că bărbaţii  nu se gândesc decât să facă  sex, 
când   de   fapt   el   voia   să   sugereze   că   până   şi   cei   mai   mari 
fustangii – ca el – sunt nişte mistici aflaţi în căutarea misterului şi care 
vor prefera întotdeauna mai mult la făptură feminină ceea ce ea nu le 
dăruieşte mai degrabă decât ceea ce ea le oferă.

108
 Donatella   apăruse   într­o   seară   de   mai,   în   culisele   teatrului 
municipal, după spectacol. Era la doi ani de la debutul lui televizat 
triumfător, când deja îşi începea căderea. La vremea aceea nu mai 
era dorit pe ecran, dar, din cauza scurtei lui notorietăţi, i se propusese 
un rol important pe scenă: interpreta Cidul lui Corneille, un adevărat 
maraton de tirade în versuri pe care le debita scrupulos fără să le 
înţeleagă. La ieşirea de pe scenă era fericit, dar nu pentru că jucase 
bine, ci deoarece ajunsese până la capăt fără să greşească, aidoma 
unui sportiv care acoperă o distanţă neobişnuită. Deşi era mai puţin 
lucid decât în prezent, îşi dădea seama totuşi că publicul îi aprecia 
mai ales chipul şi picioarele pe care nişte colanţi le punea în valoare.
Un imens coş de răchită plin de orhidee galbene şi brune fusese 
aşezat în faţa lojii lui înainte de spectacol. Nu­l însoţea nici o carte de 
vizită. In timpul reprezentaţiei, când nu era rândul lui să declame, 
Fabio nu se putuse abţine să nu caute cu privirea în sală persoana 
care   i­ar   fi   putut   trimite   acel   cadou   somptuos.   Dar   lumina   albă   a 
reflectoarelor îl orbea, împiedicându­l să scruteze publicul apărat de 
penumbră; şi­apoi, mai era şi afurisita aia de piesă...
După aplauze, Fabio o şterse glonţ spre loja lui, făcu rapid duş şi 
se stropi cu apă de colonie, căci bănuia că persoana care îi oferise 
cadoul avea să se arate.
Donatella îl aştepta pe culoar, în culise.
Fabio   văzu   o   femeie   foarte   tânără,   cu   plete   lungi   prinse   de   o 
cunună împletită, şi care îi întinse graţios mâna pentru a­i fi sărutată.
Încă sub influenţa rolului, execută spontan gestul de a i­o săruta, 
ritual care nu­i stătea în obicei.
— Dumneata eşti autoarea? întrebă el gândindu­se la orhidee.
— Eu sunt, încuviinţă ea coborându­şi pleoapele grele cu gene de 
un negru strălucitor.

109
 Picioarele şi braţele ei ieşeau dintr­o rochie fluidă de mătase sau 
de muselină – nu ştia să spună din ce material era ceva uşor, aerian, 
preţios, oriental, alegerea unei femei cu trup zvelt, o femeie care nu 
atârnă greu. O brăţară de sclavă i se încolăcea pe braţul alb, deşi 
expresia „brăţară  de  sclavă” nu i se potrivea:  aveai impresia că  o 
admiri   pe   aceea   care   le   poruncea   sclavelor,   pe   aceea   care 
transforma   oamenii   în   sclavi,   un   soi   de   Cleopatră   instalată   pe   un 
munte din Sicilia, într­atât emana o forţă irezistibilă, un amestec de 
senzualitate, timiditate şi sălbăticie.
— Te invit la cină. Ce zici?
Oare trebuia să mai răspundă la această întrebare? De I
altfel, mai răspunsese?
Fabio îşi amintea că îi oferise braţul şi că plecaseră împreună.
Ajunşi   afară,   pe   străzile   pavate   ale   satului   istoric,   sub   lumina 
învăluită   în nori  a lunii, băgă  de seamă  că   ea e desculţă.  Fata  îi 
remarcă surprinderea şi i­o luă înainte:
— Da, aşa mă simt mai liberă.
O spuse cu o asemenea naturaleţe, încât el rămase fără replică.
A fost o plimbare minunată, într­o seară în care se simţeau plutind, 
printre zidurile răcoroase, miresme de iasomie, mărar şi anason. Braţ 
la braţ, urcară în tăcere până în vârful citadelei. Acolo se afla un hotel 
de cinci stele, de un lux inimaginabil.
Cum   ea   se   îndrepta   spre   intrare,   el   vru   să   o   reţină;   nu   avea 
nicidecum mijloacele de­a o duce acolo pe una din cuceririle lui.
Se pare că Donatella îi ghicise gândurile, căci îl linişti:
— Nu­ţi face griji. Cei de aici ştiu că venim. Ne aşteaptă.
Când pătrunseră în sală, toţi membrii personalului erau aliniaţi pe 
două rânduri şi se înclinară în faţa lor. Trecând pe mijlocul acelei alei 
stilate la braţul unei femei încântătoare, Fabio avu impresia că duce o 
mireasă la altar.

110
 Deşi erau singurii clienţi ai restaurantului gastronomic, fură instalaţi 
într­un separeu pentru a se bucura de intimitate.
Cel care era maître d’hotel i se adresa tinerei femei cu o curtoazie 
excesivă, numind­o „Prinţesă11. La fel şi somelierul. Şi bucătarul, de 
altfel. Fabio trase concluzia că tânăra femeie trebuie să fi fost o alteţă 
regală care locuia acolo şi că, din consideraţie pentru rangul ei, îi 
treceau   cu   vederea   excentricităţile   şi   i   se   tolera   să   vină   la   cină 
desculţă.
Fură   serviţi   cu   caviar   şi   vinuri   rare;   felurile   de   mâncare   erau 
originale, savuroase, excepţionale. Intre cei doi convivi, conversaţia 
rămânea   poetică;   vorbiră   despre   piesă,   despre   teatru,   cinema, 
dragoste,   sentimente.   Fabio   pricepu  rapid   că   nu  trebuia  să­i   pună 
întrebări personale prinţesei, căci aceasta se închidea în sine la cea 
mai măruntă curiozitate. Descoperi astfel că ea dorise să cineze cu el 
pentru   că   îi   plăcuseră   cele   două   seriale   care   îl   făcuseră   celebru; 
extrem de impresionat de fiinţa ei, el înţelese, spre marea lui surpriză, 
că, împodobit cu aura eroilor romaneşti pe care îi interpretase, şi el o 
impresiona la fel de mult.
La desert, îşi îngădui să o ia de mână; ea îl lăsă să se aventureze; 
cu   o   delicateţe   pentru   el   nouă,   demnă   de   personajele   sale,   îi 
mărturisi că nu visează decât un singur lucru, s­o poată strânge în 
braţe;   ea   se   înfioră,   îşi   coborî   pleoapele,   fremătă   iarăşi,   apoi 
murmură:
— Vino după mine.
Se îndreptară spre scara cea mare care ducea spre camere şi ea îl 
conduse până la suita pe care o ocupa, cel mai luxos apartament pe 
care   îl   văzuse   Fabio   vreodată,   o   risipă   de   catifele   şi   mătăsuri, 
împodobită   de   broderii,   covoare   persane,   platouri   din   fildeş, 
marchetării, carafe de cristal, pahare de argint.

111
 Ea închise uşa şi, desprinzându­şi eşarfa care îi înconjura gâtul, îi 
dădu de înţeles că i se dăruia.
Să fi fost din cauza decorului demn de o poveste orientală? Să fi 
fost din cauza mâncărurilor şi vinurilor rare? Să fi fost oare din cauza 
ei, atât de stranie, îndărătnică şi totodată rafinată, sofisticată, dar şi 
animalică? Oricum, Fabio petrecu o noapte de dragoste unică, cea 
mai frumoasă din viaţa lui. Şi, astăzi, cincisprezece ani mai târziu, 
putea afirma acest lucru fără tăgadă.
Dimineaţa,   când  răsări   soarele,  se   trezi   din   somnul   lui   uşor  de 
amant   şi   se   întoarse   la   realitate:   trebuia   să   parcurgă   optzeci   de 
kilometri cu trupa ca să joace dimineaţa şi seara, era aşteptat încă de 
la opt treizeci în holul hotelului, administratorul turneului avea să se 
înfurie iarăşi împotriva lui şi să­l amendeze. Gata, aşadar, cu visul!
Îmbrăcându­se în grabă, se strădui totuşi să nu facă zgomot. Era 
singurul mod prin care putea prelungi vraja.
Înainte de a părăsi camera, se apropie de Donatella întinsă încă în 
patul uriaş cu baldachin. Palidă, fină, atât de subţire, cu un zâmbet pe 
buze, încă mai dormea. Fabio nu îndrăzni s­o trezească. În gând, îşi 
luă   rămas­bun,   ba   chiar   merse   până   acolo   încât   să   creadă   c­o 
iubeşte şi că avea s­o iubească mereu, apoi o luă din loc.

Autocarul trecea acum de porţile citadelei, aducând trupa, „Melcilor 
verzi”   la   teatrul   municipal.   Directorul   urcă   în   partea   din   faţă   şi   le 
anunţă cu o mutră ursuză că rezervările nu depăşeau o treime din 
sală. Părea să le­o reproşeze.
Cincisprezece ani mai târziu, ce gândise când îşi luase rămas­bun 
de la Donatella era adevărat... O iubea. Da, o iubea încă. Dacă nu şi 
mai mult.
Povestea nu avusese sfârşit. Din acest motiv, poate, ea dura încă.

112
 Coborând în fugă dinspre citadelă, Fabio se întorsese la timp la 
hotel   ca   să­şi   facă   bagajele   la   care   administratorul   adăugase 
orhideele din lojă. Fabio sărise în maşină – la vremea respectivă, în 
calitate de actor de prim rol, avea drept la o limuzină cu şofer, nu era 
expediat în autocar laolaltă cu trupa –, adormise, apoi se jurase că va 
telefona la hotelul luxos; dar fusese nevoit să repete intrările şi ieşirile 
din spectacol într­un teatru nou, să joace şi iarăşi să joace.
Îşi  amânase  telefonul. Apoi,  nu mai îndrăznise  să­l dea. Rutina 
existenţei   fusese   mai   puternică;   avea   impresia   că   visase;   mai   cu 
seamă,   pricepuse,   întorcându­se   printre   amintiri,   că   Donatella   îi 
dăduse în mai multe rânduri a înţelege că era vorba de o seară unică 
pentru ea, şi pentru el, o minune ce nu avea să se mai repete.
De ce s­o deranjeze? Era bogată, de viţă nobilă, fără îndoială deja 
măritată. Se hotărî să ocupe locul pe care ea i­l dăduse: capriciul 
unei seri. Se amuza la ideea că fusese un bărbat­obiect, o jucărie în 
mâinile ei, simţise atâta plăcere încarnându­i fantasma; i­o ceruse cu 
atâta gentileţe şi cu atâta eleganţă...
Autocarul încetă să mai duduie: sosiseră. Trupa „Melcii verzi” se 
bucura de două ceasuri de libertate înainte de întâlnirea de la teatru.
Fabio îşi lăsă bagajele în camera îngustă şi o luă pe drumul spre 
hotel.
Urcând străzile în pantă, se gândea la cât de idioată era speranţa 
lui. De ce îşi închipuise că o va revedea? Dacă la vremea respectivă 
ea poposise în acel hotel, asta însemna tocmai că nu locuia acolo; nu 
avea aşadar nici un motiv s­o regăsească astăzi.
— De fapt, eu nu mă duc la o întâlnire, conchise el cu amărăciune. 
Şi   nici   nu   fac   vreo   anchetă.   Eu   fac   un   pelerinaj.   Merg   pe   urma 
amintirilor mele, amintirile unei epoci în care eram tânăr, frumos şi 
celebru, o perioadă în care o prinţesă putea să mă dorească.

113
 Ajuns în faţa hotelului, fu şi mai impresionat decât pe vremuri, căci, 
de atunci, învăţase mai bine valoarea lucrurilor: trebuia să fii foarte 
bogat ca să stai acolo.
Şovăi să treacă pragul.
Au să mă dea afară. Se vede de la prima aruncătură de ochi că 
nu­mi permit nici măcar să­mi plătesc un cocktail la bar, îşi spuse el.
Ca să­şi facă un pic de curaj, îşi aduse aminte că e actor, că era 
posesorul unui fizic plăcut: se hotărî să intre în rol şi trecu pragul.
La recepţie, îi evită pe funcţionarii tineri şi se apropie de portarul 
sexagenar   care   nu   doar   că   putea   să   fi   lucrat   acolo   în   urmă   cu 
cincisprezece ani, dar mai putea fi şi înzestrat cu memoria fără greş 
tipică portarilor.
— Scuzaţi­mă,   sunt   Fabio   Fabbri,   actor,   şi   am   stat   aici   acum 
cincisprezece ani. Eraţi cumva aici pe atunci?
— Da, domnule. Eram liftier la vremea aceea. Cu ce vă pot fi de 
folos?
— Era aici o tânără femeie foarte frumoasă, o alteţă. Nu vă mai 
amintiţi?
— Multe persoane de sânge regal vin să tragă la noi, domnule.
— I se spunea Donatella, deşi mă îndoiesc că... personalul i se 
adresa cu titlul de „Prinţesă”.
Omul începu să­şi răscolească amintirile.
— Ia să vedem, prinţesa Donatella, prinţesa Donatella. .. Nu, îmi 
pare rău, nu­mi amintesc.
— Ba da, trebuie să vă amintiţi. In afară de faptul că era foarte 
tânără şi foarte frumoasă, era destul de excentrică. De pildă, mergea 
desculţă.
Stimulat   de   acest   amănunt,   omul   îşi   cercetă   o   altă   parte   a 
memoriei şi exclamă brusc:
— Gata, acuma ştiu! E vorba de Rosa.

114
 — Rosa?
— Rosa Lombardi!
— Rosa Lombardi. Bănuiam că Donatella nu era decât un nume 
împrumutat   pentru   o   seară.   Mai   aveţi   veşti   despre   ea?   Se   mai 
întoarce aici? Era genul de femeie pe care n­o poţi uita.
Omul oftă rezemându­se familiar de birou.
— Desigur că­mi amintesc. Rosa... Lucra aici, era chelneriţă. Era 
fiica celui care spăla vasele la bucătărie, Pepino Lombardi. Era atât 
de tânără, biata de ea, când a făcut leucemie, ştiţi dumneavoastră, 
boala aceea a sângelui. .. O iubeam cu toţii foarte mult. Ne înduioşa 
atât de tare, încât ne­am străduit să­i îndeplinim dorinţele până ce a 
plecat   să   moară   la   spital.   Sărmana,   avea,   cât   putea   să   aibă? 
optsprezece ani... De când era mică, umbla prin sat fără pantofi. În 
glumă, îi ziceam prinţesa desculţă...

Odette Toulemonde

115
 Linişteşte­te, Odette, linişteşte­te.
Era atât de plină de viaţă, atât de nerăbdătoare, de entuziastă, 
încât avea impresia că­şi va lua zborul, va lăsa în urmă străzile din 
Bruxelles, va evada din culoarul faţadelor, trecând peste acoperişuri 
spre   a   se   alătura   porumbeilor   în   văzduh.   Oricine   îi   vedea   silueta 
uşoară   coborând   în   fugă   de   pe   Mont   des   Arts   simţea   că   femeia 
aceea, ale cărei bucle erau împodobite cu o pană, avea ceva dintr­o 
pasăre...
Avea să­l vadă! De­adevăratelea... Avea să se apropie de el... Să­l 
şi atingă poate, dacă îi întindea mâna...
Linişteşte­te, Odette, linişteşte­te.
Chiar dacă avea patruzeci de ani, inima i se aprindea mai repede 
decât cea a unei adolescente. La fiecare trecere de pietoni care o 
silea   să­şi   aştepte   rândul   pe   trotuar,   simţea   furnicături   în   coapse, 
gleznele ameninţau s­o ia la fugă, ar fi vrut să sară de­a dreptul pe 
deasupra maşinilor.
Când sosi la librărie, văzu o coadă de zile mari; i se spuse că va 
trebui să aştepte patruzeci şi cinci de minute înainte de a ajunge în 
faţa lui.
Luă în mână noua carte din care librarii înălţaseră Ol piramidă de 
exemplare la fel de frumoasă ca un pom de Crăciun şi începu să 

116
sporovăiască   cu   vecinele.   Toate   erau   cititoare   ale   lui   Balthazar 
Balsan, dar nici una nu se dovedea la fel de asiduă, de precisă şi de 
pasionată ca Odette. 
— Asta pentru că am citit tot ce a scris, tot, şi mi­a plăcut totul, 
spunea ea scuzându­se parcă pentru tot ce ştia despre el.
Simţi o mare mândrie descoperind că ea îl cunoştea cel mai bine 
pe autor, împreună cu operele lui. Pentru că era de origine modestă, 
pentru că era de o inteligenţă medie, pentru că venea cu autobuzul 
de la Charleroi, oraş minier dezafectat, îi făcu plăcere să descopere 
că le e superioară celor din Bruxelles, măcar ca fană.
În mijlocul magazinului, pe o estradă, aureolat de spoturi care îl 
luminau la fel ca pe platourile de televiziune cu care era familiarizat, 
Balthazar Balsan se dedica şedinţei de autografe cu o bună dispoziţie 
sârguincioasă.   După   douăsprezece   romane – şi   tot   atâtea 
triumfuri –, nu   mai   ştia   dacă   îi   plăcea   sau   nu   să   dea   aceste 
semnături:   pe   de­o   parte,   chestia   asta   îl   plictisea,   fiind   foarte 
repetitivă şi monotonă, pe de altă parte, aprecia faptul că îşi întâlnea 
cititorii.   Totuşi,   în   ultima   vreme,   oboseala   depăşea   cheful   pentru 
discuţii;   continua   mai   degrabă   din   obişnuinţă   decât   din   dorinţă, 
aflându­se în acel punct critic al carierei când nu mai avea nevoie să 
stimuleze vânzarea cărţilor sale, dar în care se temea ca ea să nu 
scadă.   Calitatea   lor   aşijderea...   Poate   că   totuşi,   cu   ultimul   volum, 
tocmai scrisese „cartea în plus”, aceea care nu era singulară, aceea 
care nu mai era la fel de necesară ca cele anterioare. Deocamdată, 
refuza să se lase contaminat de îndoială, căci o simţea la fiecare 
apariţie editorială.
Pe deasupra chipurilor anonime, remarcase o femeie frumoasă, o 
metisă îmbrăcată în mătase roşiatică şi castaniu­aurie şi care, stând 
deoparte, se plimba în sus şi­n jos. Deşi vorbea la telefon, arunca din 
când în când ocheade pline de vioiciune spre scriitor.

117
 — Cine e? îl întrebă el pe directorul librăriei.
— Ataşata dumneavoastră de presă pentru Belgia. Doriţi să v­o 
prezint?
— Vă rog.
Încântat să întrerupă lanţul semnăturilor pentru câteva secunde, 
strânse îndelung mâna pe care i­o întindea Florence.
— Mă   voi   ocupa   de   dumneavoastră   vreme   de   câteva   zile, 
murmură ea, tulburată.
— Mă   bizui   pe   acest   lucru,   confirmă   el   cu   o   căldură   plină   de 
echivoc.
Degetele   tinerei   răspunseră   apăsării   palmei   lui,   o   lumină   de 
încuviinţare străbătu pupilele lui Florence. Balthazar îşi dădu seama 
că tocmai câştigase; nu avea să­şi petreacă de unul singur noaptea 
la hotel.
Înviorat,   deja   flămând   de   isprăvi   sexuale,   se   întoarse   spre 
cititoarea care venea la rând, cu un zâmbet larg pe chip şi întrebând­
o cu voce sonoră:
— Ei, doamnă, cu ce vă pot fi de folos?
Odette fu atât de surprinsă de energia virilă cu care i se adresa, 
încât rămase pe loc fără grai.
— Dom... Dom... Dom...
Nu mai putu să scoată o vorbă.
Balthazar Balsan o privi fără s­o vadă, amabil la modul profesional.
— Aveţi o carte la dumneavoastră?
Odette   nu   se   clinti,   deşi   ţinea   strâns   la   piept   un   exemplar   din 
Liniştea câmpiei.
— Vreţi să v­o semnez pe ultima?
Cu un efort supraomenesc, ea izbuti să dea din cap.
El întinse mâna ca să apuce cartea; înşelându­se asupra intenţiei 
lui, Odette se trase înapoi, o călca pe picior pe doamna din spate, îşi 

118
înţelese confuzia şi flutură dintr­odată volumul cu un gest brusc, mai­
mai să­l izbească în cap.
— Pe ce nume?
— E pentru dumneavoastră?
Odette dădu din cap.
— Care e numele dumneavoastră?
— Prenumele?
Odette, mizând totul pe o singură carte, deschise gura şi murmură 
înghiţind în sec:
— ...dette!
— Cum aţi spus?
— ...dette!
— Dette?
Din   ce   în   ce   mai   nefericită,   sugrumată,   în   pragul   leşinului,   ea 
încercă să mai articuleze pentru o ultimă oară:
— ...dette!
Câteva ceasuri mai târziu, aşezată pe o bancă, în vreme ce lumina 
devenea cenuşie lăsând bezna să urce dinspre sol spre cer, Odette 
nu   se   putea   hotărî   să   se   întoarcă   la   ea   acasă   la   Charleroi. 
Consternată, citea şi recitea pagina de titlu pe care autorul ei preferat 
scrisese „Pentru Dette”.
Îşi ratase unica întâlnire cu scriitorul visurilor ei, iar copiii aveau s­o 
ia peste picior... Şi pe bună dreptate. Mai exista oare vreo femeie de 
vârsta ei incapabilă să­şi spună numele şi prenumele?
De îndată ce urcă în autobuz, uită incidentul şi începu să leviteze 
în timpul traseului de întoarcere, căci, încă de la prima frază, noua 
carte a lui Balthazar Balsan o inundă de lumină şi o luă pe sus în 
lumea ei ştergând cu buretele necazurile, ruşinea, conversaţiile cu 
vecinii, zgomotele maşinilor, peisajul trist şi industrial din Charleroi. 
Datorită lui, ea plutea.

119
 Întoarsă acasă, mergând în vârful picioarelor ca să nu trezească 
pe nimeni – mai ales ca să nu fie întrebată în legătură cu păţania 
jenantă –, se băgă în pat, rezemată în perne, cu faţa spre fototapetul 
care înfăţişă doi îndrăgostiţi văzuţi în contre­jour privind un apus de 
soare   pe   plajă.   Nu   izbuti   să   se   desprindă   de   pagini   şi   nu   stinse 
veioza decât după ce termină de citit cartea.

Balthazar Balsan petrecea o noapte mult mai carnală. Frumoasa 
Florence i se dăruise fără fasoane, iar în faţa acelei Venus cu piele 
neagră şi trup desăvârşit se străduise să se dovedească un amant 
bun;   atâta   ardoare   ceruse   eforturi   şi­l   făcuse   să   simtă   că,   şi   în 
materie de sex, dădea semne de oboseală; lucrurile astea începeau 
să­l coste şi se întreba dacă nu e cumva la un punct de cotitură al 
vieţii.
La   miezul   nopţii,   Florence   vru   să   deschidă   televizorul   ca   să 
urmărească celebra emisiune literară care trebuia să­i laude cartea. 
Balthazar n­ar fi acceptat dacă n­ar fi văzut în asta ocazia de a se 
bucura de o pauză.
Chipul criticului literar atât de temut, Olaf Pims, apăru pe ecran şi, 
din instinct, Balthazar simţi imediat că avea să fie luat în tărbacă.
În  spatele   ochelarilor   roşii – ochelari   de   matador   care   se 
pregăteşte să se joace cu taurul înainte de a­l ucide –, omul avea un 
aer plictisit, ba chiar scârbit.
— Mi se cere să fac o cronică ultimei cărţi a lui Balthazar Balsan. 
De acord. Măcar dacă lucrul ăsta ar fi adevărat, dacă am fi siguri că e 
ultima, ar fi o veste bună! Căci sunt îngrozit. Din punct de vedere 
literar, e o catastrofa. Totul e penibil, povestea în sine, personajele, 
stilul...   A   te   dovedi   atât   de   mediocru,   mediocru   în   mod   constant, 

120
mediocru în mod egal, ţine deja de performanţă, e aproape genial. 
Dacă s­ar putea muri de plictiseală, ieri­seară aş fi murit.
În camera lui de hotel, gol, cu un prosop în jurul şalelor, Balthazar 
Balsan asista, cu gura căscată, la demolarea sa în direct. Alături de 
el   pe   pat,   Florence,   stingherită,   se   tot   sucea   ca   un   vierme   care 
încearcă să urce la suprafaţă.
Olaf Pims îşi continuă liniştit masacrul.
— Sunt cu atât mai jenat să vorbesc despre carte, pentru că mi s­
a întâmplat în societate să­l întâlnesc pe Balthazar Balsan, un om 
amabil, drăguţ, la locul lui, cu un fizic un pic ridicol de profesor de 
gimnaziu, dar un om de treabă, pe scurt, genul de bărbat de care o 
femeie divorţează cu plăcere.
Cu un mic zâmbet, Olaf Pims se întoarse spre camera de filmat şi 
grăi de parcă s­ar fi găsit dintr­odată în faţa lui Balthazar Balsan.
— Când   cineva   posedă   în   asemenea   grad   simţul   clişeelor, 
domnule   Balsan,   nu   trebuie   să­şi   numească   producţia   roman,   ci 
dicţionar, da, dicţionar al expresiilor de­a gata, dicţionar al gândurilor 
găunoase.   Până   atunci,  iată   ce   merită   cartea   dumitale...   coşul   de 
gunoi, şi încă repede.
Olaf Pims rupse exemplarul pe care­l ţinea în mână şi­l aruncă cu 
dispreţ   undeva   în   spate.   Balthazar   încasă   gestul   ăsta   ca   pe   un 
upercut.
Pe platou, şocat de atâta violenţă, prezentatorul întrebă:
— Dar cum îi explicaţi succesul?
— Săracii   cu   duhul   au   şi   ei   dreptul   la   un   erou.   Portăresele, 
casierele şi coafezele care colecţionează păpuşi de bâlci şi poze cu 
apus de soare şi­au găsit fără îndoială scriitorul ideal.
Florence stinse televizorul şi se întoarse spre Balthazar.
Dacă ar fi fost o ataşată de presă ceva mai experimentată, ar fi 
formulat obiecţiile care se cuvin în asemenea situaţii: e vorba de un 

121
tip înăcrit care nu suportă succesul cărţilor tale, le citeşte gândindu­
se că îţi racolezi cititorii; prin urmare ajunge să vadă demagogie în 
ceea   ce   este   firesc,   bănuieşte   un   interes   comercial   îndărătul 
virtuozităţii tehnice, ia dorinţa ta de a trezi interesul oamenilor drept 
marketing;  în plus, se discreditează   tratând  publicul drept o turmă 
inferioară şi nedemnă, dispreţul lui social e stupefiant. Dar, tânără 
fiind,   Florence   rămânea   influenţabilă;   de   o   inteligenţă   mediocră, 
confunda răutatea cu simţul critic: pentru ea, verdictul fusese rostit.
Pentru   că   simţise   fără   doar   şi   poate   privirea   dispreţuitoare   şi 
dezolată a tinerei femei asupra lui, Balthazar intră din seara aceea 
într­o fază depresivă. De comentarii arţăgoase avusese întotdeauna 
parte,   dar   de   priviri   pline   de   milă   niciodată.   Începu   să   se   simtă 
bătrân, terminat, ridicol.

Din noaptea aceea, Odette recitise de trei ori  Liniştea câmpiei  şi 

socotea cartea unul dintre cele mai bune romane ale lui Balthazar 
Balsan. Îi mărturisi în cele din urmă întâlnirea ei ratată cu scriitorul lui 
Rudy, fiul ei care era frizer. Fără să râdă de ea, acesta pricepu că 
mama lui suferă.
— Ce aşteptai? Ce voiai să­i spui?
— Că romanele sale nu sunt numai bune, voiam să­i spun că ele 
îmi fac bine. Cele mai bune antidepresive din lume. Ar trebui să fie 
rambursate de asigurările de sănătate.
— Ei bine, dacă nu ai fost în stare să i­o spui, n­ai decât să­i scrii.
— Nu ţi se pare aiurea să­i scriu eu unui scriitor?
— De ce aiurea?
— O femeie care scrie prost să­i scrie unui scriitor care scrie bine?
— Există şi frizeri chelioşi!

122
 Convinsă   de   raţionamentul   lui   Rudy,   ea   se   instală   în   salonul­
sufragerie, îşi lăsă deoparte confecţiile cu pene şi întocmi scrisoarea.

Dragă domnule Balsan,

Eu nu scriu niciodată căci, deşi am şcoală, nu am pic de poezie.  
Or   aş   avea   nevoie   de   multă   poezie   ca   să   vă   povestesc   cât   de  
important   sunteţi   pentru   mine.   In   realitate,   vă   datorez   viaţa.   Fără  
dumneavoastră, m­aş fi sinucis de zeci de ori. Vedeţi cât de prost  
scriu? Ar fi fost de­ajuns să mă sinucidă o singură dată!
Nu am iubit decât un singur bărbat, pe soţul meu, Antoine. Pentru  
mine el a rămas la fel de frumos, la fel de zvelt, la fel de tânăr. E de  
necrezut cum nu se schimbă. E drept că a murit de zece ani. Nu am  
vrut să­l înlocuiesc. Acesta este felul meu de a­l iubi mereu.
Mi­am crescut aşadar singură cei doi copii, Sue Helen şi Rudy.
Rudy  se descurcă,  zic  eu; e  frizer, îşi   câştigă  singur  pâinea,  e  
vesel,   drăguţ,   îşi   schimbă   prietenii   cam   prea   des,   dar   are   doar  
nouăsprezece ani, se distrează.
Cu Sue Helen e altceva. E o ursuză. S­a născut cu fundu­n sus.  
Până şi noaptea, în vis, bombăne. Iese împreună cu un cretin, un fel  
de maimuţoi care tot meştereşte scutere cât e ziua de lungă, dar nu  
aduce niciodată nici un ban în casă. De doi ani, locuieşte la noi. Şi pe  
deasupra, mai are o problemă. .. Îi put picioarele.
Sinceră   să   fiu,   viaţa   mea,   înainte   să   vă   cunosc,   mi   se   părea  
adesea nasoală, la fel de nasoală ca o după­amiază de duminică la  
Charleroi, când e mohorât afară, la fel de nasoală ca o maşină de  
spălat care te lasă baltă taman atunci când ai nevoie de ea; la fel de  
nasoală ca un pat gol. In fiecare noapte, îmi venea să înghit nişte  
somnifere ca să termin odată cu toate. Apoi, într­o zi, v­am citit. Parcă  
ar fi tras cineva perdelele şi ar fi lăsat să intre lumina. Prin cărţile  

123
dumneavoastră arătaţi că în orice viaţă, chiar şi în cea mai nefericită,  
există ceva care te face să te bucuri, să râzi, să iubeşti. Arătaţi că  
persoanele   neînsemnate,   ca   mine,   au   merite   mai   mari,   de   fapt,  
pentru că  cel mai mărunt lucru le costă  mai mult decât pe altele.  
Datorită cărţilor dumneavoastră, am învăţat să mă respect. Să mă şi  
iubesc un pic. Să devin acea Odette Toulemonde pe care lumea o  
cunoaşte astăzi: o femeie care deschide obloanele cu voie bună în  
fiecare dimineaţă şi care le închide seara cu tot atâta plăcere.
Cărţile   dumneavoastră   ar   fi   trebuit   să­mi   fie   administrate  
intravenos după moartea lui Antoine al meu, aş fi câştigat timp.
Când,   într­o   zi,   cât   mai   târziu   cu   putinţă,   veţi   merge   în   Rai,  
Dumnezeu se va apropia de dumneavoastră şi vă va spune: „Sunt  
mulţi oameni care vor să­ţi mulţumească pentru binele pe care l­ai  
făcut pe pământ, domnule Balsan iar printre acele mii de persoane  
va fi şi Odette Toulemonde. Odette Toulemonde care, iertaţi­o, era  
prea nerăbdătoare ca să aştepte până atunci.

Odette

Nici nu terminase bine, că Rudy ieşi valvârtej din camera lui unde 
flirta cu noul lui iubit: abia apucaseră să tragă pe ei pantaloni şi o 
cămaşă,   intr­atât  erau   de   grăbiţi   s­o   anunţe   pe   Odette   că,   potrivit 
ştirilor de pe Internet, Balthazar Balsan urma să aibă curând o nouă 
sesiune de autografe la Namur, nu departe de ei.
— Aşa că vei putea să­i duci scrisoarea!

Balthazar Balsan nu sosi singur la librăria din Namur, căci editorul 
venise de la Paris ca să­i ridice moralul, fapt care îl deprima şi mai 
mult.

124
 „Dacă   editorul   meu   îşi   petrece   câteva   zile   alături   de   mine 
înseamnă că lucrurile merg foarte prost”, îşi spunea el.
Criticii,   precum   lupii,   vânează   în   haită;   atacul   lui   Olaf   Pims   îi 
dezlănţuise.   Cei   care   nu­şi   formulaseră   reproşurile   sau   indiferenţa 
faţă   de   Balsan   îşi   dădeau   acum   drumul;   cei   care   nu­l   citiseră 
niciodată   cârcoteau   împotriva   succesului   său;   iar   cei   care   nu 
gândeau nimic vorbeau şi ei despre el, din moment ce erau datori să 
participe la polemică.
Balthazar Balsan era incapabil să le răspundă: pe terenul acesta, 
el   unul   nu   juca.   Detesta   ofensiva   şi   era   lipsit   de   agresivitate, 
nedevenind   romancier   decât   pentru   a   cânta   viaţa,   frumuseţea   şi 
complexitatea   ei.   Se   indigna   doar   pentru   cauzele   importante,   nu 
pentru propria lui cauză. Unica lui reacţie era să îndure şi să aştepte 
ca lucrurile să treacă, spre deosebire de editorul său, căruia i­ar fi 
plăcut să exploateze acea efervescenţă mediatică.
La Namur, cititorii îl aşteptau în număr mai mic decât la Bruxelles, 
căci,   în   câteva   zile,   devenise   ceva   „demodat”   să­l   apreciezi   pe 
Balthazar Balsan. Scriitorul se arăta atât mai amabil cu cei care se 
aventurau până la el.
Neavând habar de această agitaţie deoarece nu citea ziarele şi 
nici   nu   se   uita   la   emisiunile   culturale,   Odette   nu­şi   imagina   că 
scriitorul ei trecea prin momente atât de grele. Dichisită, îmbrăcată 
mai puţin şic decât prima dată, încurajată de paharul de vin alb pe 
care Rudy o silise să­l bea la cafeneaua de peste drum, se înfăţişă 
înfiorată în fata lui Balthazar Balsan.
— Bună ziua, mă recunoaşteţi?
— Păi... da... ne­am văzut... staţi un pic... anul trecut... Daţi­mi o 
mână de ajutor...
Deloc   vexată,  Odette   era  încântată   că  el  renunţase   la  prestaţia 
ridicolă din marţea precedentă şi îl scuti să mai caute.

125
 — Nu, glumeam. Nu ne­am văzut niciodată.
— A, bănuiam, altfel mi­aş fi amintit. Cu cine am onoarea?
— Toulemonde. Odette Toulemonde.2
— Cum aţi spus?
— Toulemonde, ăsta e numele meu.
Balthazar crezu că îşi bate joc de el.
— Glumiţi?
— Poftim?
Dându­şi seama de gafa, Balthazar se corectă.
— Ei bine, recunoaşteţi că e un nume original...
— Nu în familia mea!
Odette îi prezentă un nou exemplar pentru dedicaţie. 
— Puteţi scrie doar atât: „Pentru Odette”?
Balthazar, distrat, vru să se asigure că auzise bine.
— Odette?
— Da, părinţii mei mi­au jucat o festă!
— Ei, hai, Odette e fermecător...
— E oribil!
— Nu.
— Ba da!
— E proustian.
— Prou...?
— Proustian...  În   căutarea   timpului   pierdut...  Odette   de   Crecy, 
femeia de care Swann e îndrăgostit...
— Eu   nu   ştiu   decât   nişte   canişi   care   se   numesc   Odette.   Nişte 
căţeluşe caniş. Şi cu mine. De altfel, toată lumea îmi uită numele. Ca 

22 În franceză numele personajului şi sintagma „tout le monde” („toată lumea”) au 

pronunţie identică. (N. tr.)

126
să şi­l amintească, credeţi că ar trebui poate să­mi pun o zgardă şi 
să­mi încreţesc părul?
O cercetă cu privirea, deloc sigur că auzise bine, apoi izbucni în 
râs.
Aplecându­se, Odette îi strecură un plic.
— Uitaţi  asta, e  pentru  dumneavoastră.  Când vă  vorbesc,  spun 
doar prostii, aşa că v­am scris.
Odette o luă la fugă într­un foşnet de pene.

Când se aşeză mai bine pe bancheta maşinii în care se întorcea, 
acompaniat de editorul său, la Paris, Balthazar fu ispitit o clipă să 
citească.   Totuşi,   când   văzu   hârtia   kitsch   pe   care   se   împleteau 
ghirlande   de   trandafiri   şi   crengi   de   liliac   ţinute   de   îngeraşi   cu 
poponeţe durdulii, nu desfăcu plicul. Hotărât lucru, Olaf Pims avea 
dreptate:   era   un   scriitor   pentru   casiere   şi   coafeze,   nu   avea   decât 
admiratorii   pe   care   îi   merita!   Oftând,   strecură   totuşi   scrisoarea   în 
buzunarul hainei din piele de căprioară.
La Paris îl aştepta o adevărată coborâre în infern. Nu doar că soţia 
lui, care îl evita, absorbită de munca ei de avocată, nu îi arătă nici un 
pic de compasiune pentru ceea ce i se întâmpla, dar mai află şi că 
fiul lui, de zece ani, era obligat să se bată la şcoală cu derbedeii care 
îl luau peste picior pe tatăl lui. Primea puţine mesaje de simpatie, 
niciodată   din   mediul   literar – poate   că   era   din   vina   lui,   căci   nu­l 
frecventa. Închis în imensul lui apartament din buricul târgului, în faţa 
unui   telefon   care   nu   suna – era   tot   din   vina   lui,   căci   nu­şi   dădea 
numărul de telefon –, îşi privi cu obiectivitate existenţa şi înţelese că 
eşuase.
Fireşte,   Isabelle,   soţia   lui,   era   frumoasă,   dar   rece,   tăioasă, 
ambiţioasă,   dintr­o   familie   bogată,   mult   mai   deprinsă   decât   el   să 

127
evolueze   într­o   lume   a   animalelor   de   pradă – nu­şi   îngăduiseră   ei 
unul altuia să aibă legături extraconjugale, ceea ce însemna că liantul 
social menţinea cuplul mult mai mult decât sentimentele? Desigur, 
avea o locuinţă în inima Parisului, lucru pentru care era invidiat, dar 
oare ţinea la ea cu adevărat? Nimic din ce era pe pereţi, la ferestre, 
pe   etajere,   pe   canapele,   nu   era   ales   de   el:   fusese   sarcina   unui 
decorator; în salon trona un pian cu coadă la care nu cânta nimeni, 
indiciu vizibil al statului; biroul fusese conceput în aşa fel încât să 
apară în reviste, căci Balthazar prefera să scrie la cafenea. Îşi dădea 
seama că trăia într­un decor. Mai rău, un decor care nu era al său.
La   ce   îi   foloseau   banii?   Doar  ca   să   arate   că   parvenise,   că   se 
stabilise   într­o   clasă   socială   din   care   nu   provenea...   Nimic   din   ce 
poseda nu îl îmbogăţea cu adevărat, deşi totul arăta că era bogat.
Întotdeauna   ştiuse   acest   lucru,   dar   decalajul   nu­l   deranjase 
niciodată până atunci, căci Balthazar era salvat de credinţa pe care o 
avea   în   opera   lui.   Or   aceasta,   astăzi,   era   atacată...   El   însuşi   se 
îndoia... Scrisese măcar un singur roman de valoare? Oare invidia 
era   singura   raţiune   a   acestor   atacuri?   Dar   dacă   cei   care   îl 
condamnau aveau totuşi dreptate?
Fragil, emotiv, obişnuit să­şi afle în scrierea cărţilor echilibrul, nu­l 
putea găsi în viaţa reală. Nu putea să suporte gândul că dezbaterea 
pe care o purtase mereu în sinea lui – am oare un talent la înălţimea 
celui pe care aş dori să­l am? – devenea publică. Astfel încât într­o 
seară, după ce un binevoitor îi semnalase că soţia lui era în relaţii 
asidue cu Olaf Pims, încercă să se sinucidă.
Când bona filipineză îl descoperi fără suflare, nu era prea târziu. 
Serviciile de urgenţă izbutiră să­l facă să­şi revină. Apoi, după câteva 
zile în care fu ţinut sub observaţie, fu plasat într­un spital psihiatric.
Aici, se zăvorî într­o tăcere binefăcătoare. Fără doar şi poate că, 
după câteva săptămâni, ar fi răspuns în cele din urmă la tratamentul 

128
psihiatrilor plini de solicitudine care se străduiau să­l elibereze din 
acea stare, dacă sosirea inopinată a soţiei lui n­ar fi schimbat mersul 
curei.
Când auzi zgomotul metalic al închiderii automate a maşinii, nici 
nu mai avu nevoie să se uite pe geam ca să verifice că era vorba de 
Isabelle care îşi parca automobilul. Intr­o clipită, îşi strânse lucrurile, 
îşi   înhăţă   haina,   sparse   uşa   care   dădea   spre   scara   exterioară, 
verifică în timp ce cobora în goană treptele că avea o dublură a cheii 
de   contact,   ţâşni   spre   maşină   şi   demară   în   timp   ce   Isabelle   lua 
ascensorul.
Merse la întâmplare cu maşina, cu totul debusolat. Unde să se 
ducă?  N­avea importanţă.  De  fiecare dată   când  se  gândea  să   se 
refugieze la cineva acasă, se lăsa păgubaş la ideea că va fi nevoit să 
dea explicaţii.
Oprit pe o zonă de staţionare a unei autostrăzi, tocmai agita un 
pahar   cu   o   cafea   prea   dulce   care   mai   avea   şi   izul   de   carton   al 
recipientului, când băgă de seamă o umflătură în buzunarul hainei.
În   lipsă   de   altceva,   deschise   scrisoarea   şi   oftă   când   văzu   că 
prostul gust al hârtiei nefiind suficient, admiratoarea adăugase misivei 
o inimioară  roşie  din  pânză  brodată cu fulgi. Îşi  începu  lectura cu 
lehamite; când termină, plângea.
Întins pe scaunul rabatat al maşinii, o mai citi de vreo douăzeci de 
ori, încât ajunse s­o ştie pe de rost. De fiecare dată când şi­o recita, 
sufletul candid şi plin de căldură al lui Odette îl tulbura peste măsură, 
iar ultimele cuvinte ale misivei erau ca un balsam.

Când,   intr­o   zi,   cât   mai   târziu   cu   putinţă,   veţi   merge   în   Rai,  
Dumnezeu se va apropia de dumneavoastră şi vă va spune: „Sunt  
mulţi oameni care vor să­ţi mulţumească pentru binele pe care l­ai  
făcut pe pământ, domnule Balsan”, iar printre acele mii de persoane,  

129
va fi şi Odette Toulemonde. Odette Toulemonde care, iertaţi­o, era  
prea nerăbdătoare ca să aştepte până atunci.

Când simţi că epuizase efectul reconfortant al acelor pagini, porni 
motorul şi se hotărî să plece în căutarea autoarei lor.

În seara aceea, Odette pregătea lapte de pasăre, desertul preferat 
al fioroasei Sue Helen, fiica ei, post­adolescentă împodobită cu un 
aparat dentar şi care umbla dintr­un interviu pentru angajare într­altul, 
fără   să   fie   în   stare  să­şi   găsească   de   lucru.   Odette   tocmai   bătea 
albuşurile   spumă   fredonând   când   se   auzi   soneria   de   la   intrare. 
Contrariată că e nevoită să se întrerupă în cursul unei operaţii atât de 
delicate, Odette se şterse repede pe mâini, nu se osteni să­şi pună 
ceva peste simplul combinezon din nailon pe care­l purta şi, convinsă 
că era vreo vecină, se duse să deschidă.
Rămase   cu   gura   căscată   în   faţa   lui   Balthazar   Balsan.   Slăbit, 
epuizat, neras, cu o geantă de călătorie în mână, acesta o privea cu 
febrilitate fluturând un plic.
— Dumneata mi­ai scris scrisoarea asta?
Zăpăcită, Odette crezu că avea de gând s­o certe.
— Da... dar...
— Uf, bine c­am dat de dumneata.
Odette rămase uluită în vreme ce el ofta de uşurare.
— N­am decât o singură întrebare să­ţi pun, reluă el, te rog să­mi 
răspunzi.
— Da.
— Mă iubeşti?
— Da.
Nu şovăise.

130
 Pentru el, era o clipă nepreţuită, o clipă pe care o gusta din plin. 
Nu se gândea la cât de jenantă putea fi situaţia pentru Odette.
Aceasta,   frecându­şi   mâinile   încurcată,   nu   îndrăznea   să­i 
vorbească despre ce o sâcâia; totuşi nu izbuti să se abţină:
— Albuşurile mele...
— Cum ai spus?
— Tocmai băteam spumă nişte albuşuri şi, ştiţi cum e, albuşurile 
bătute, dacă stai prea mult, se lasă...
Necăjită,  schiţă  un gest care arăta  cum se pleoştesc  albuşurile 
bătute.
Balthazar Balsan, mult prea tulburat, nu urmărise ideea.
— De fapt, aş mai avea o întrebare.
— Da.
— Pot să îndrăznesc?
— Da.
— Chiar pot?
— Da.
Lăsând ochii în jos, întrebă fără să aibă curajul s­o privească în 
ochi, aidoma unui copil vinovat:
— Pot să stau câteva zile la dumneata?
— Cum aţi spus?
— Răspunde­mi precis: da sau nu?
Odette,   impresionată,   stătu   pe   gânduri   două   secunde,   apoi 
exclamă cu multă naturaleţe:
— Da. Dar mai repede, vă rog, că mi se lasă albuşurile!
Apucă geanta de voiaj şi­l trase pe Balthazar înăuntru.

Astfel,   fără   ca   vreun   cunoscut   de   la   Paris   să   bănuiască   ceva, 

Balthazar   Balsan   se   instală   la   Charleroi,   acasă   la   Odette 

131
Toulemonde, vânzătoare ziua  şi   decoratoare cu  pene ornamentale 
noaptea.
— Decoratoare cu pene? întrebă el într­o seară.
— Cos   pene   pe   costumele   dansatoarelor.   Ştiţi   revistele,   Folies­
Bergere, Casino de Paris, toate astea... mai completează ce primesc 
de la magazin.
Balthazar descoperea o viaţă situată la antipozi faţă de a lui: fără 
glorie, fără bani, şi totuşi fericită.
Odette   se   născuse   cu   un   dar:   bucuria.   In   străfundul   fiinţei   ei 
sălăşluia probabil o orchestră de jazz care cânta ritmuri antrenante şi 
melodii trepidante. Nici o greutate nu o descumpănea. In faţa unei 
probleme, căuta soluţia. Fiind modestă, nu avea aşteptări înalte, aşa 
că nu se simţea deloc frustrată. Astfel, când îi arătă în amănunt lui 
Balthazar coşmelia unde locuia împreună cu alţi vecini, nu­i indică 
decât   logiile   zugrăvite   în   culori   pastel   gen   îngheţată   estivală, 
balcoanele împodobite cu flori din plastic, culoarele cu macrameuri, 
muşcate şi tablouri înfăţişând marinari cu luleaua în gură.
— Când ai norocul să locuieşti aici, nu mai vrei să te muţi. Nu pleci 
de aici decât cu picioarele înainte, într­un sicriu din lemn de brad... 
Clădirea asta e un mic paradis!
Plină de bunăvoinţă fată de oricine, trăia în armonie cu fiinţe care 
erau exact opusul ei, căci nu le judeca. Astfel, dintre vecini, simpatiza 
cu un cuplu de flamanzi de­a dreptul portocalii, abonaţi la bronzare 
artificială şi la cluburile eşanjiste; fraterniza cu o funcţionară de la 
primărie, seacă şi categorică, o persoană care ştia totul despre toate; 
făcea   schimb   de   reţete   culinare   cu   o   tânără   consumatoare   de 
heroină, deja mamă a cinci copii, care avea uneori crize de furie şi 
zgâria   pereţii;   cumpăra   carne   şi   pâine   de   la   domnul   Wilpute,   un 
pensionar   impotent  şi  rasist,  argumentând  că,  în   ciuda  faptului  că 
„spunea tâmpenii”, era om şi el.

132
 În  familie, dovedea un spirit la fel de deschis: homosexualitatea 
fiului ei, Rudy, o deranja mai puţin decât arţagul lui Sue Helen, care 
trecea   printr­o   perioadă   dificilă.   Cu   blândeţe,   deşi   bruftuluită   de 
dimineaţa   până   seara,   încerca   să­şi   ajute   fiica   să   zâmbească,   să 
aibă răbdare, să aibă încredere şi, poate, să se despartă de amicul 
ei, Polo, un parazit mut, mâncăcios şi urât mirositor pe care Rudy îl 
numea „chistul”.
Balthazar fu admis în locuinţa aceea strâmtă fără să i se pună 
întrebări, ca şi cum ar fi fost un văr aflat în trecere faţă de care se 
cuvenea   să   fie   cu   toţii   ospitalieri.   Nu   putea   să   nu   compare   acea 
primire cu purtarea lui – sau a soţiei – când diverşi prieteni le cereau 
găzduire la Paris. „Dar hotelurile la ce sunt bune?” exclama de fiecare 
dată Isabelle, furioasă, înainte de a le sugera nepoliticoşilor că vor fi 
atât de înghesuiţi, încât toată lumea se va simţi prost. Nefiind luat la 
întrebări, Balthazar nu se întrebă nici el ce căuta acolo şi încă şi mai 
puţin de ce rămânea. Scutit de precizarea asta, îşi recăpăta forţele, 
neştiind   nici   el   cât   de   mult   îl   ajută   această   transformare   să   se 
întoarcă   la   origini.   Copil   cu   tată   necunoscut,   Balthazar   trăise   în 
diferite   familii   adoptive,   modeste,   alcătuite   din   oameni   cumsecade 
care mai adăugau pe durata a câţiva ani un orfan propriilor odrasle. 
De foarte tânăr jurase că „o să se ridice”, făcând studii temeinice: 
adevărata sa identitate avea să fie intelectuală. Susţinut de diverse 
burse,   învăţase   greacă,   latină,   engleză,   germană   şi   spaniolă, 
devalizase bibliotecile publice pentru a dobândi cultura generală, se 
pregătise şi fusese admis la una din cele mai bune şcoli din Franţa, 
l’École   normale   superieure,   acumulând   mai   multe   diplome 
universitare. Aceste izbânzi academice ar fi trebuit să­l conducă spre 
o activitate conformistă – universitar sau consilier ministerial – dacă 
nu şi­ar fi descoperit pe drum talentul la scris şi n­ar fi hotărât să i se 
consacre. În mod ciudat, în cărţile sale nu descria mediul căruia îi 

133
aparţinea acum, după ascensiunea sa socială, ci pe acela în care­şi 
petrecuse primii ani; asta explica neîndoielnic armonia operei sale, 
succesul   de   public   şi,   desigur,   dispreţul   intelectualităţii.   Faptul   că 
devenise un membru al familiei Toulemonde îl readucea la plăcerile 
simple,   la   o   viziune   lipsită   de   ambiţie,   la   încântarea   de   a   trăi   în 
mijlocul unor oameni plini de căldură.
Or, stând de vorbă cu vecinii, îşi dădu seama că toţi îl credeau 
amantul lui Odette.
Când se apără spunând adevărul lui Filip, vecinul eşanjist care îşi 
amenajase o sală de culturism în garaj, acesta îl rugă să nu­l ia de 
prost.
— Odette n­a mai primit un bărbat în casă de ani de zile. Şi apoi, 
eu unul te înţeleg: ce­i frumos şi lui Dumnezeu îi place! Odette arată 
bine. Dacă mi­ar zice mie da, eu nu i­aş spune nu.
Descumpănit, simţind că lucrurile luau o întorsătură neconvenabilă 
pentru reputaţia lui Odette dacă dezminţea, Balthazar se întoarse în 
apartament sâcâit de noi întrebări.
„Oare o doresc fără să­mi dau seama? Nu m­am gândit la asta 
niciodată. Nu e genul meu de femeie... prea... nu ştiu... În fine, nu, 
deloc...   Şi   apoi,   e   de   vârsta   mea...   dacă   ar   trebui   să   doresc   pe 
cineva, atunci ar fi cineva mai tânăr, normal... Totodată, nimic nu e 
normal aici. Ce caut eu aici, de altfel?”
Seara, cum tinerii se duseseră la un concert pop, rămase singur 
cu Odette şi începu să o privească altfel decât până atunci.
Sub lumina  filtrată   a lampadarului, îmbrăcată  într­un  pulover  de 
angora care îi venea  bine, ocupată  să  coasă  o  podoabă cu pene 
peste   o   armură   din   strasuri,   i   se   păru   foarte   drăguţă.   Ceea   ce   îi 
scăpase mai înainte.
„Poate   că   Filip   are   dreptate...   cum   de   nu   m­am   gândit   până 
acum?”

134
 Simţindu­se   observată,   Odette   înălţă   capul   şi   îi   zâmbi. 
Stinghereala se risipi pe dată.
Ca să  se poată apropia de ea, lăsă cartea şi turnă  cafeaua în 
ceşti.
— Ai vreun vis, Odette?
— Da... Să merg la mare.
— Mediterana?
— Mediterana?   De   ce?   Doar   avem   mare   aici,   poate   mai   puţin 
frumoasă, dar mai discretă, mai rezervată... Marea Nordului.
Aşezându­se lângă ea ca să ia o ceaşcă, îşi lăsă capul pe umărul 
ei. Ea se înfioră. Încurajat, îşi plimbă degetele pe braţul ei, pe umăr, 
pe gât. Ea tremura. În sfârşit, îşi apropie buzele.
— Nu. Te rog.
— Nu­ţi plac?
— Ce prost eşti... ba da, fireşte, dar nu.
— Din pricina lui Antoine? A amintirii lui Antoine?
Odette lăsă capul în jos, îşi şterse o lacrimă şi declară cu mare 
tristeţe, ca şi cum şi­ar fi trădat soţul defunct:
— Nu. Nu e din pricina lui Antoine.
Balthazar trase concluzia că drumul era liber şi îşi lipi buzele de 
cele ale lui Odette.
O palmă răsunătoare îi arse obrazul. Apoi, surprinzător, degetele 
lui Odette se grăbiră să­i mângâie obrazul, să şteargă urmele loviturii.
— O, iartă­mă, iartă­mă.
— Nu înţeleg. Nu vrei...
— Să­ti fac rău? O, nu, iartă­mă.
— Nu vrei să te culci cu mine?
Răspunsul fu o a doua palmă, apoi Odette, oripilată, sări de pe 
canapea, fugi din salon şi fugi să se încuie în camera ei.

135
 A doua zi, după o noapte petrecută în garajul lui Filip, Balthazar se 
hotărî să plece ca să nu se afunde şi mai mult într­o situaţie absurdă. 
Îşi  dădu totuşi  osteneala să  treacă  pe la salonul de coafură unde 
lucra Rudy ca să­i bage în buzunar un teanc de bancnote.
— Trebuie să mă întorc la Paris. Mama ta e obosită şi visează să 
meargă la mare. Ia banii ăştia şi închiriază o casă acolo, da? Şi mai 
ales să nu cumva să spui că eu ţi i­am dat. Spune că ai luat o primă. 
Bine?
Fără să mai aştepte răspuns, Balthazar sări în maşină.
La Paris, în timpul absenţei lui, situaţia se aranjase de la sine, căci 
se   vorbea   deja   de   altceva.   Editorul   lui   nu   se   îndoia   că,   odată   cu 
trecerea timpului, Balthazar va recâştiga încrederea cititorilor săi şi a 
presei.
Ca să nu­şi întâlnească soţia, se duse repede acasă la o oră la 
care ea lucra, îi lăsă un bilet ca s­o asigure că e sănătos – oare şi­o fi 
făcând griji? –, îşi făcu valiza şi plecă în Savoia, unde fiul lui era într­o 
tabără de schi.
„Am să dibui eu până la urmă o cameră liberă în împrejurimi.”
De îndată ce­şi văzu tatăl, François nu mai vru să se dezlipească 
de el. După câteva zile petrecute la schi împreună, Balthazar îşi dădu 
seama că, fiind până atunci un tată absent, era dator să răscumpere 
o enormă lacună de prezenţă şi de dragoste faţă de copilul lui.
Pe deasupra, nu se putea împiedica să nu remarce fragilitatea şi 
anxietatea lui cronică. François voia să se facă acceptat de ceilalţi 
semănându­le şi suferea totuşi că nu era îndeajuns el însuşi.
— Vacanţa se apropie, ce­ai zice să mergem la mare? Doar noi 
doi?
În  chip de răspuns, se pomeni în braţe cu un băiat care ţipa de 
bucurie.

136
 În ziua de Paşte, Odette se afla pentru prima oară în faţa Mării 
Nordului. Intimidată, făcea desene în nisip. Infinitul apelor, al cerului, 
al plajei i se părea un lux mai presus de posibilităţile ei; avea impresia 
că profită de o splendoare necuvenită.
Brusc, simţi o arsură pe ceafa şi începu să se gândească puternic 
la Balthazar. Când întoarse capul, el era acolo, pe dig, cu băiatul lui 
de mână.
Regăsirea a fost intensă, dar blândă, căci fiecare din ei ţinea să 
nu­l rănească pe celălalt.
— M­am întors la dumneata, Odette, pentru că fiul meu are nevoie 
de lecţii. Mai dai lecţii?
— Poftim?
— Lecţii de fericire!
Îi instalară pe cei doi Balsan în pavilionul închiriat, ca şi cum era 
normal să stea acolo, şi vacanţa începu.
Când viaţa îşi reluă cursul normal, Odette simţi nevoia să explice 
palmele administrate lui Balthazar.
— Nu vreau să mă culc cu dumneata pentru că ştiu că nu voi trăi 
cu dumneata. Eşti doar în trecere prin viaţa mea. Ai intrat, ai plecat 
din nou.
— M­am întors.
— Vei pleca iarăşi... Nu sunt idioată: nu există viitor comun pentru 
Balthazar   Balsan,   marele   scriitor   parizian,   şi   Odette   Toulemonde, 
vânzătoare la Charleroi. E prea târziu. Dacă am avea cu douăzeci de 
ani mai puţin, poate...
— Vârsta nu are nimic de­a face cu...
— Ba da. Vârsta înseamnă că vieţile noastre sunt mai degrabă în 
urma noastră decât înainte, înseamnă că dumneata eşti instalat într­o 

137
existenţă, iar eu, într­alta. Paris­Charleroi, într­o parte bani, în cealaltă 
bani ioc: jocurile sunt deja făcute. Ne putem încrucişa paşii, dar nu ne 
mai putem întâlni.
Balthazar nu ştia prea bine ce anume aştepta de la Odette; dar 
avea nevoie de ea, era sigur.
În  rest,   povestea   lor   nu   semăna   cu   nimic.   Poate   că   ea   avea 
dreptate   nelăsându­l   să   se   îndrepte   spre   o   legătură   amoroasă 
banală? Putea totuşi să se înşele... Nu cumva îşi interzicea să aibă 
un   trup?   Nu   cumva   îşi   oferise   un   soi   de   văduvie   iraţională   după 
moartea lui Antoine?
Se gândi la asta într­o seară în care improvizară un dans în casa 
pescarului. Lăsându­se în seama unei sambe, eliberată de ea însăşi 
prin   muzică,   Odette   se   mişca   senzuală,   graţioasă,   şăgalnică, 
dezvăluind   o   feminitate   lascivă   şi   insolentă   pe   care   nu   i­o   mai 
cunoscuse   până   atunci.   Balthazar   schiţă   câţiva   paşi   în   jurul   ei   şi 
simţi, din atingerea umerilor şi mângâierea şoldurilor, că ar putea cu 
uşurinţă să se pomenească în pat alături de ea.
La lumina lunii pline, ea îi făcu o mărturisire ingenuă:
— Ştii, Balthazar, eu nu sunt îndrăgostită de tine.
— Ah!
— Nu. Nu sunt îndrăgostită de tine: eu te iubesc.
I   se   păru   cea   mai   frumoasă   declaraţie   pe   care   o   primise 
vreodată – mai frumoasă decât cele pe care le inventase în cărţi.
În  chip   de   răspuns,   el   îi   întinse   mapa   din   piele   de   şarpe   care 
conţinea noul roman pe care îl scria de când o reîntâlnise.
— Se   va   numi  Fericirea   celorlalţi.   Înfăţişez   soarta   mai   multor 
personaje care îşi caută fericirea fără s­o găsească. Dacă dau greş e 
pentru că au moştenit sau adoptat concepţii despre fericire care nu li 
se potrivesc: bani, putere, căsătorie din interes, amante cu picioare 
lungi, maşini sport, duplex la Paris, casă de vacanţă la Megève şi vilă 

138
la Saint­Tropez, numai clişee. În ciuda reuşitei, oamenii ăştia nu sunt 
fericiţi,   căci   trăiesc   fericirea   celorlalţi,   fericirea   potrivit   celorlalţi.   Îţi 
datorez această carte. Uită­le la început.
La   lumina   felinarului,   contemplă   pagina   de   început.   Era   scris: 
„Pentru Dette.”3
Ea   se   simţi   atât   de   uşoară,   că   avu   impresia   că   a   ajuns   în   al 
nouălea   cer.  Inima   îi   bătea   să­i   spargă   pieptul.  Când   îşi   recăpăta 
suflarea, îşi duse mâna la piept şi murmură:
— Linişteşte­te, Odette, linişteşte­te.
La miezul nopţii, se mai sărutară o dată pe obraji urându­şi vise 
plăcute,   iar   Balthazar   se   gândi   că   în   cursul   celor   două   zile   care 
rămâneau vor deveni, inevitabil, amanţi.
O surpriză neplăcută îl aştepta a doua zi. La întoarcerea dintr­o 
excursie   cu   bicicletele   împreună   cu   François,   Rudy   şi   Sue   Helen, 
descoperi că soţia sa şi cu editorul îl aşteptau în salon.
Când o zări pe Isabelle, mirosi că e vorba de o manevră şi fu cât 
pe ce să se înfurie. Odette îl opri.
— N­o   certa.   Eu  şi   numai   eu   sunt   autoarea   acestei   reuniuni. 
Aşezaţi­vă şi luaţi o prăjitură. E făcută în casă. Mă duc să aduc ceva 
de băut.
Scena care urmă era suprarealistă în ochii lui Balthazar. Ca într­un 
coşmar, avea impresia că Odette se considera un fel de Miss Marple 
la sfârşitul unei anchete: reunea la un ceai şi un fursec personajele 
romanului poliţist spre a le explica afacerea şi a trage concluziile.
— Balthazar Balsan mi­a dăruit mult prin romanele sale. Nu m­am 
gândit niciodată că îi voi putea înapoia ceea ce mi­a dăruit până în 
ziua când, printr­un concurs de împrejurări, a venit să se refugieze în 

33  Numele bâlbâit la şedinţa de autografe este omonim cu substantivul „datorie”. 

(N. tr.)

139
casa mea acum câteva săptămâni. In curând, va trebui să se întoarcă 
la Paris, căci, la vârsta lui şi cu notorietatea lui, nu îşi va reîncepe 
viaţa   la   Charleroi.   Dar   nu   îndrăzneşte,   mai   întâi   pentru   că   îi   este 
ruşine, dar mai cu seamă pentru că îi e teamă.
Se întoarse spre Isabelle care părea sceptică în faţa cuvântului 
„teamă”.
— Teamă de dumneavoastră, doamnă! De ce? Pentru că nu îl mai 
admiraţi îndeajuns. Trebuie să fiţi mândră de soţul dumneavoastră: 
face   mii   de   oameni   fericiţi.   Poate   că   în   mulţimea   asta   sunt   şi 
secretare mărunte şi funcţionare insignifiante ca mine, dar tocmai de 
aceea! Faptul că izbuteşte să ne pasioneze şi să ne tulbure, pe noi, 
care citim puţin, pe noi, care nu suntem cultivate ca dumneavoastră, 
dovedeşte că are mai mult talent decât ceilalţi! Mult mai mult! Căci, 
ştiţi dumneavoastră, doamnă, Olaf Pims o fi scriind el cărţi minunate, 
dar mie îmi trebuie un dicţionar şi câteva tuburi de aspirină ca să 
pricep despre ce vorbeşte. E un snob care nu se adresează decât 
oamenilor care au citit tot atâtea cărţi ca el.
Îi   întinse   o   ceaşcă   de   ceai   editorului,   strivindu­l   totodată   sub   o 
privire mânioasă.
— Aşa că dumneavoastră, domnule, trebuie să vă apăraţi mai mult 
autorul pe lângă acei oameni de la Paris care îl insultă şi­l fac să aibă 
gânduri   negre.   Când   cineva   are   norocul   să   aibă   de­a   face   cu 
asemenea comori, atunci se ocupă de ele. Sau, dacă nu, îşi schimbă 
meseria, domnule! Ia gustaţi din checul meu cu lămâie, l­am pregătit 
special!
Terorizat,   editorul   o   ascultă.   Odette   se   întoarse   din   nou   spre 
Isabelle Balsan.
— Credeţi că nu vă iubeşte? Că nu vă mai iubeşte? Poate că asta 
crede şi el. Cu toate astea, eu am remarcat un lucru: are mereu la el 
fotografia dumneavoastră.

140
 Isabelle,   mişcată   de   simplitatea   lui   Odette,   lăsă   capul   în   jos 
devenind sinceră.
— M­a înşelat atât de mult...
— A,   dacă   dumneavoastră   credeţi   că   un   bărbat   nu   trebuie   să 
flirteze şi nici să adulmece prin alte locuri, atunci nu trebuie să vă 
luaţi un bărbat, doamnă, ci un câine! Şi tot ar trebui să­l ţineţi legat în 
cuşcă. Eu, despre Antoine al meu, pe care­l iubeam atât de mult şi pe 
care­l iubesc la fel de mult şi­acum după douăzeci de ani, bănuiam 
că a călcat pe­alături cu altele, diferite, poate mai frumoase, sau pur 
şi simplu având alt parfum. Şi totuşi în braţele mele a murit. In braţele 
mele.   Uitându­se   la   mine.   Iar   asta   va   fi   pe   veci   un   cadou   pentru 
mine...
Luptă o clipă cu emoţia care o cuprinsese fără s­o fi prevăzut şi se 
sili să continue:
— Balthazar Balsan se va întoarce la dumneavoastră. Am făcut tot 
ce îmi stătea în puteri ca să vi­l întremez, ca să­şi recapete forma, ca 
să zâmbească, să râdă, pentru că, sinceră să fiu, pe nişte oameni de 
soiul ăsta, atât de buni, de înzestraţi, de stângaci, de generoşi, nu­i 
poţi   lăsa   să   se   înece.   Eu   peste   două   zile   mă   întorc   acasă   la 
Charleroi, la magazin. Aşa că n­aş vrea ca opera mea să se piardă...
Balthazar   o   contempla   cu   durere   pe   Odette,   care   făcea   bucăţi 
povestea lor de dragoste. Era supărat pe ea, o ura că­i face una ca 
asta.   I   se   părea   că   are   o   expresie   tulbure,   rătăcită,   un   chip   de 
nebună, dar  simţea că  e  zadarnic să  se opună. Ştia că, dacă  ea 
decretase că aşa vor sta lucrurile, nu se va lăsa cu una, cu două.
Înainte de a pleca la drum, făcu o plimbare printre dune împreună 
cu Isabelle. Nici unul,  nici celălalt nu era convins că  vor izbuti  să 
trăiască din nou împreună, dar, de dragul lui François, hotărâseră să 
încerce.

141
 Când   se   înapoiară   la   căsuţă,   o   ambulanţă   se   încrucişă   cu   ei 
sfâşiind aerul cu sirena: Odette tocmai făcuse infarct.
Atâta   vreme   cât   viaţa   ei   atârnă   de   un   fir   de   păr,   toată   lumea 
rămase la Blieckenbleck. După ce serviciul de reanimare confirmă că 
Odette nu mai era în pericol, Isabelle şi fiul ei se întoarseră la Paris.
Balthazar   închirie   căsuţa   în  continuare;  îi   rugă   pe  Rudy şi  Sue 
Helen să ascundă mamei lor că el rămăsese acolo.
— Mai târziu... Când se va simţi mai bine...
În fiecare zi îi lua pe tineri la clinică şi îi aştepta stând pe un scaun 
printre plante decorative, bunicuţe în capot şi pacienţi care mergeau 
de colo­colo cu perfuzia atârnată de o prăjină.
În  sfârşit, Odette îşi recăpătă forţele, îşi veni în fire şi se miră că 
cineva   aşezase   fotografia   lui   Antoine   pe   măsuţa   de   la   căpătâiul 
patului.
— Cine a făcut asta?
Copiii îi mărturisiră că iniţiativa venea de la Balthazar şi că acesta, 
rămas la Blieckenbleck, se ocupase de ei aidoma unui părinte.
Văzând  emoţia mamei  lor, panica  monitoarelor cardiace, dansul 
diagramelor verzi care măsurau ritmul palpitaţiilor, copiii pricepură că 
Balthazar avusese dreptate să aştepte convalescenţa şi bănuiră că 
prima criză fusese provocată de faptul că­l respinsese pe Balthazar, 
iar inima ei nu putuse suporta.
A doua zi, Balthazar intră în camera lui Odette, emoţionat de parcă 
ar fi avut cincisprezece ani. Îi înfăţişă două buchete.
— De ce două buchete?
— Unul din partea mea. Unul din partea lui Antoine.
— Antoine?
Balthazar se aşeză lângă pat, arătând uşor spre fotografia soţului 
ei.

142
 — Antoine   şi   cu   mine   am   devenit   prieteni   foarte   buni.   M­a 
acceptat.   Consideră   că   te   iubesc   îndeajuns   ca   să   am   dreptul   la 
respectul lui. Când ţi s­a făcut rău, mi­a mărturisit că se bucurase 
cam repede: a crezut că o să vă reîntâlniţi. Apoi i­a părut rău că a 
avut   un   gând   atât   de   egoist;   acum,   pentru   copiii   lui   şi   pentru 
dumneata, e liniştit că te simţi mai bine.
— Ce altceva ţi­a mai spus?
— N­are să­ţi placă...
Balthazar se aplecă plin de respect spre Odette ca să­i şoptească:
— Mi te­a încredinţat...
Bulversată, Odette începu să plângă pe tăcute, mişcată până în 
adâncul sufletului. Încercă totuşi să glumească.
— Mie nu­mi cere părerea?
— Antoine? Nu. Zice că eşti căpoasă.
Se aplecă şi mai mult şi adăugă, cu o tandreţe irezistibilă:
— I­am răspuns... că sunt de acord.
Se sărutară în sfârşit.
Imediat, aparatele de monitorizare cardiacă începură să trepideze, 
sună un soi de alarmă, chemând personalul în ajutor pentru că o 
inimă o luase razna.
Balthazar îşi dezlipi buzele şi murmură privind­o pe Odette:
— Linişteşte­te, Odette, linişteşte­te.

143
 Cea mai frumoasă
carte din lume

Femeile avură o înfiorare de speranţă când o văzură sosind pe 
Olga.
Desigur,   Olga   nu   părea   foarte   binevoitoare.   Uscăţivă,   înaltă,   cu 
oasele pomeţilor şi ale coatelor împungând prin pielea oacheşă, nu le 
aruncă  la  început nici o  privire femeilor din  pavilion.  Se aşeză  pe 
mindirul strâmb care îi fusese repartizat, îşi puse efectele pe fundul 
lăzii de lemn, o ascultă pe gardiană urlându­i regulamentul de parcă 
ar   fi   zbierat   în   limbi   străine,   nu   întoarse   capul   decât   atunci   când 
aceasta îi arătă încotro e spălătorul, apoi, la plecarea ei, se lungi pe 
spate, îşi trosni degetele şi începu să contemple scândurile înnegrite 
ale tavanului.
— I­aţi văzut părul? murmură Tatiana.
Prizonierele nu pricepură ce insinua Tatiana.
Nou­venita avea o claie de păr, creţ, aspru, care îi dubla volumul 
capului.   Atâta   sănătate   şi   vigoare   erau   de   obicei   apanajul 
africanelor... Totuşi, Olga, deşi era oacheşă, nu avea deloc trăsături 
negroide; provenea, desigur, din vreun oraş din Uniunea Sovietică, 

144
din moment ce se afla astăzi în Siberia în acel lagăr de femei care le 
pedepsea pe cele ce nu gândeau cum trebuie.
— Ei bine, ce are părul ei?
— După părerea mea, e caucaziană.
— Ai dreptate. Uneori caucazienele au paie pe cap.
— E oribil părul ăsta, da, aşa e.
— Ba nu! E minunat. Eu, care am părul subţire şi turtit, ce n­aş fi 
dat să am părul ei!
— Mai bine mor. Parcă ar fi păr de cal.
— Nu, păr de ştii tu unde!
Râsete furişe, iute înăbuşite, însoţiră ultima remarcă a lui Lily.
Tatiana se încruntă şi le închise gura:
— Ar putea să ne aducă soluţia.
Dornice să­i fie pe plac Tatianei, pe care o tratau ca pe o şefa, deşi 
nu era decât o prizonieră la fel ca ele, încercară să se concentreze 
asupra   a   ceea   ce   le   scăpa:   ce   soluţie   putea   aduce   părul   acelei 
necunoscute   vieţii   lor   de   deţinute   politice   aflate   la   reeducare?   In 
seara aceea, o zăpadă groasă îngropase complet lagărul. Afară totul 
era întunecat dincolo de raza felinarului, pe care viscolul încerca s­o 
acopere. Temperatura coborâtă sub zero grade nu le ajuta deloc să 
cugete.
— Vrei să spui...
— Da. Se pot ascunde multe lucruri într­o astfel de hălăciugă.
Femeile făcură o linişte respectuoasă. Una ghici în sfârşit:
— O fi adus un...
— Da!
Lily, o blondă drăguţă care, în ciuda muncii, a climei aspre şi a 
hranei mizerabile, rămânea la fel de rotunjoară ca o femeie fără griji, 
îşi îngădui să se îndoiască.
— Ar fi trebuit ca şi ea să se fi gândit la chestia asta...

145
 — De ce nu?
— Păi eu, înainte să ajung aici, nu m­aş fi gândit niciodată la aşa 
ceva.
— Dar eu nu vorbesc de tine.
Ştiind că Tatiana va avea mereu gura mai mare, Lily nu se mai 
arătă jignită şi reîncepu să­şi coasă tivul fustei de lână.
Se auzea şuierul îngheţat al viscolului.
Lăsându­şi colegele, Tatiana o porni pe culoarul dintre paturi, se 
apropie   de   patul   nou­venitei,   stătu   un   timp   la   piciorul   patului 
aşteptând   un   semn   care   să­i   dea   de   veste   că   fusese   băgată   în 
seamă.
Un foc firav pâlpâia în sobă.
După câteva minute fără nici o reacţie, Tatiana se hotărî să spargă 
tăcerea:
— Cum te cheamă?
Buzele nu i se mişcară, dar o voce gravă rosti „01ga”.
— Şi pentru ce anume te afli aici?
Nimic nu se clinti pe chipul Olgăi. Era o mască de ceară.
— îmi  închipui  că,  la  fel  ca  noi  toate, erai  iubita  preferată  a  lui 
Stalin, care s­a plictisit?
Credea că face o glumă, spunând o frază aproape rituală cu care 
erau întâmpinate disidentele; fraza alunecă peste necunoscută ca o 
piatră pe suprafaţa gheţii.
— Pe mine mă cheamă Tatiana. Vrei să te prezint celorlalte?
— Avem tot timpul.
— Sigur că avem tot timpul... o să petrecem luni, ani în groapa 
asta, poate că o să murim aici...
— Deci o să avem tot timpul.
În încheiere, Olga închise ochii şi se întoarse cu faţa la perete, 
oferindu­i interlocutoarei doar imaginea umerilor ei ascuţiţi.

146
 Înţelegând   că   nu   va   obţine   mai   mult,   Tatiana   se   întoarse   la 
colegele ei.
— E dură. Lucru mai degrabă liniştitor. Avem şanse ca...
Dădură toate din cap – până şi Lily – şi se hotărâră să aştepte.

În   cursul   săptămânii   următoare,   nou­venita   nu   catadicsi   să 

rostească mai mult de o frază pe zi, şi până şi pe aceea trebuiau 
parcă să i­o smulgă cu cleştele. Purtarea ei întărea speranţa pe care 
şi­o făceau cele mai vechi deținute.
— Sunt sigură că s­a gândit la asta, spuse în cele din urmă Lily, cu 
fiecare oră care trecea tot mai cucerită. Pare genul care se gândeşte 
la aşa ceva.
Ziua   aducea   lumină   puţină,   ceaţa   silind­o   să   rămână   cenuşie; 
când se risipea, un paravan de nepătruns alcătuit din nori apăsători 
atârna peste lagăr, ca o armată de santinele.
Deoarece nimeni nu izbutea să câştige încrederea Olgăi, îşi făcură 
socoteala că mersul la duş le va permite să descopere dacă nou­
venita ascundea... dar era atât de frig încât nimeni nu mai încerca nici 
măcar să se dezbrace; era imposibil să te usuci şi să te încălzeşti, 
aşa că­şi făceau o toaletă furişă, redusă la minimum. Descoperiră pe 
de altă parte într­o dimineaţă ploioasă că hălăciuga de pe capul Olgăi 
era   atât   de   deasă,   încât   picăturile   alunecau   pe   deasupra   fără   să 
pătrundă în păr; aşadar avea o pieptănătură impermeabilă.
— Cu atât mai rău, hotărî Tatiana; trebuie să ne asumăm riscul.
— S­o întrebăm?
— Nu. Să­i arătăm.
— Dar dacă e o spioană şi cineva a trimis­o aici ca să ne prindă în 
cursă?
— Nu e genul, zise Tatiana.

147
 — Nu, nu e deloc genul, întări Lily trăgând de un fir din cusătură.
— Ba   da,   e   genul!   Face   pe   sălbatica,   pe   dura,   pe   muta,   pe 
incoruptibila: nu e ăsta cel mai bun mijloc de a ne da încredere?
Irina formulase această obiecţie, luându­le pe celelalte femei prin 
surprindere, ba chiar şi pe ea însăşi, uluită de coerenta a ceea ce 
afirma. Continuă, mirată:
— Îmi închipui că, dacă mi s­ar încredinţa mie sarcina de a spiona 
o închisoare cu femei, nu aş putea proceda mai bine. M­aş preface 
tăcută, singuratică, şi  astfel, cu timpul, aş  primi confidenţe. E mai 
sigur aşa decât să faci pe simpatica, nu credeţi? Poate că aici s­a 
infiltrat cea mai mare denunţătoare din Uniunea Sovietică.
Lily   se   simţi   pe   dată   atât   de   convinsă,   încât   îşi   înfipse   din 
nebăgare de seamă acul în buricul degetului. Curse o picătură de 
sânge la care se uită cu spaimă.
— Vreau să fiu mutată în altă baracă!
Tatiana interveni:
— Ai   raţionat   corect,   Irina,   dar   nu   e   decât   un   raţionament.   Mie 
intuiţia îmi spune contrariul. Putem să avem încredere în ea, e la fel 
ca noi. Ba chiar mai dură decât noi.
— Să   aşteptăm.   Pentru   că   dacă   suntem   cumva   prinse   asupra 
faptului...
— Da, ai dreptate. Să mai aşteptăm. Şi, mai ales, să încercăm s­o 
scoatem din pepeni. Să nu­i mai vorbim. Dacă e cumva o plasată aici 
ca să ne denunţe, va intra în panică şi se va apropia de noi. Şi astfel, 
ne va dezvălui tactica ei.
— Bine gândit, confirmă Irina. S­o ignorăm şi să­i pândim reacţia.
— E   îngrozitor...   oftă   Lily   lingându­şi   degetul   ca   să   grăbească 
cicatrizarea.

148
 Vreme de zece zile, nici o prizonieră din pavilionul 13 nu­i adresă o 
vorbă Olgăi. Aceasta păru să nu bage de seamă la început, apoi, 
când   deveni   conştientă   de   ce   se   întâmplă,   privirea   i   se   înăspri, 
devenind de cremene; nu schiţă totuşi nici cel mai mărunt gest ca să 
spargă pojghiţa aceea de tăcere. Accepta izolarea.
După ora supei, femeile se strânseră în jurul Tatianei.
— Acum avem dovada, nu­i aşa? N­a cedat.
— Da, e înspăimântător...
— Of, pe tine, Lily, totul te înspăimântă...
— E ca într­un coşmar: să fii respinsă de un grup, să­ţi dai seama 
de   asta   şi   să   nu   mişti   un   deget   ca   să   împiedici   excluderea!   E 
inuman... Mă întreb dacă Olga are inimă.
— Cine­ţi spune că nu suferă?
Lily îşi lăsă baltă cusutul, cu acul înfipt în partea cea mai groasă a 
ţesăturii: la asta nu se gândise. Pe dată, pleoapele i se îngreunară de 
lacrimi.
— Am făcut­o nefericită?
— Cred că a venit aici deja nefericită şi că acum e şi mai mult.
— Biata de ea! Din vina noastră...
— Cred că putem conta pe ea.
— Da, ai dreptate, exclamă Lily ştergându­şi lacrimile cu mâneca. 
Hai să­i arătăm repede că avem încredere în ea. Mă doare prea mult 
să ştiu că nu e decât o prizonieră la fel ca noi şi că îi înrăutăţim 
situaţia.
După   câteva   minute,   femeile   au   hotărât   că   aveau   să­şi   asume 
riscul de a­şi dezvălui planul şi că Tatiana va fi cea cu inițiativa.
Lagărul  recăzu  apoi  în   somnolenţă;   afară   era  ger  mare;  câteva 
veveriţe se furişară foşnind pe zăpadă printre barăci.

149
 Cu   mâna   stângă,   Olga   fărâmiţa   o   coajă   veche   de   pâine,   cu 
cealaltă îşi ţinea gamela goală.
Tatiana se apropie:
— Ştii că ai drept la un pachet de ţigări la fiecare două zile?
— Dă­ţi seama că m­am prins şi că le fumez!
Răspunsul ţâşnise din gura Olgăi precipitat, brusca ieşire dintr­o 
săptămână de tăcere iuţindu­i vorba.
Tatiana băgă de seamă că, în pofida agresivităţii, Olga vorbea mai 
mult   ca   înainte.   Probabil   că   îi   era   dor   să   mai   interacţioneze   cu 
semenii... Tatiana continuă:
— Din moment ce observi totul, ai remarcat, fără îndoială, şi că 
nici   una   dintre   noi   nu   fumează.   Sau   că   fumăm   puţin   în   prezenţa 
supraveghetoarelor.
— Mda... da. Ba nu. Ce vrei să zici?
— Nu te­ai întrebat la ce ne folosim ţigările?
— A, înţeleg unde baţi: faceţi schimb cu ele. E moneda lagărului. 
Vrei să­mi vinzi? N­am cu ce să plătesc...
— Te înşeli.
— Dacă nu se plăteşte cu bani, atunci cu ce se plăteşte?
Olga o cercetă pe Tatiana cu o strâmbătură bănuitoare,
ca şi cum o dezgusta dinainte ce avea să descopere. Tatiana nu 
se grăbi să­i răspundă prea repede:
— Nu ne vindem ţigările, nici nu le schimbăm. Ne servim de ele 
pentru altceva.
Simţind că­i stârnise Olgăi curiozitatea, Tatiana întrerupse discuţia, 
ştiind că avea să fie mai tare dacă cealaltă se întorcea spre ea ca să 
afle urmarea.
În  aceeaşi seară, Olga veni la Tatiana, o privi îndelung cerându­i 
parcă   să   rupă   tăcerea.   In   van.   Tatiana   îi   răspundea   cu   aceeaşi 
monedă.

150
 Până la urmă, Olga cedă:
— Bun, ce faceţi cu ţigările?
Tatiana se întoarse spre ea şi o cercetă cu privirea.
— Ai lăsat în urma ta oameni pe care îi iubeşti?
În loc de răspuns, un rictus dureros schimonosi faţa Olgăi.
— Şi noi, continuă Tatiana. Ne e dor de bărbaţii noştri, dar de ce 
să   ne   facem   griji   pentru  ei  mai   mult  decât  pentru  noi?  Ei  sunt  în 
celălalt lagăr. Pe noi ne frământă gândul la copii...
Vocea Tatianei se frânse: amintirea celor două fete ale ei îi venise 
în   minte.   Din   compasiune,   Olga   îi   puse   mâna   pe   umăr,   o   mână 
zdravănă, puternică, aproape o mână de bărbat.
— înţeleg, Tatiana. Şi eu am lăsat în urma mea o fată. Din fericire, 
are douăzeci şi unu de ani.
— Ale mele au opt şi zece ani...
Efortul de a­şi stăpâni lacrimile o împiedica să continue. De altfel, 
ce mai avea de adăugat?
Încleştarea bruscă a mâinii Olgăi o atrase pe Tatiana spre umărul 
acesteia,   iar   Tatiana,   şefa   deţinutelor,   Tatiana,   veşnica   răzvrătită, 
Tatiana cea aspră, plânse câteva clipe la pieptul unei necunoscute 
pentru că dăduse peste cineva şi mai aspru ca ea.
Când se simţi mai uşurată, Tatiana îşi reluă firul gândurilor.
— Uite   la   ce   ne   folosesc   ţigările:   le   golim   de   tutun   şi   păstrăm 
foiţele.   Apoi,   lipind   foiţele   unele   de   celelalte,   obţinem   o   foaie   de 
hârtie. Vino să­ti arăt.
Ridicând   o   scândură   din   duşumea,   Tatiana   desprinse   dintr­o 
ascunzătoare   plină   de   cartofi   un   teanc   foşnitor   de   foiţe   de   ţigară, 
cărora lipiturile şi suprapunerile le îngroşau textura fină, semănau cu 
nişte   papirusuri   milenare   descoperite   în   Siberia,   printr­o   aberaţie 
arheologică.
Le aşeză cu grijă pe genunchii Olgăi.

151
 — Uite. Până la urmă, într­o bună zi, tot are să iasă una dintre 
noi... Va putea atunci să ne ducă mesajele.
— Bine.
— Da’ ai ghicit. E o problemă.
— Da. Văd: foile sunt goale.
— Goale.   Pe   faţă   şi   pe   dos.   Pentru   că   nu   avem   nici   toc,   nici 
cerneală. Am încercat să scriu cu sânge, înţepându­mă cu un ac de­
al lui Lily, da se şterge prea repede... Şi­apoi, rana mi se cicatrizează 
prost. Îmi fac griji cu trombocitele. Cu malnutriţia. N­am chef să merg 
la infirmerie ca să trezesc bănuieli.
— De ce îmi spui mie toate astea? Ce treabă am eu?
— Îmi închipui că şi tu vrei să­i scrii fetei tale?
Olga lăsă să treacă un minut înainte de a­i răspunde cu asprime:
— Da.
— Atunci, uite cum stau lucrurile: noi îţi dăm hârtie, tu ne dai un 
creion.
— De ce crezi că am un creion? Ăsta e primul lucru pe care ăştia 
ni­l smulg când ne arestează. Şi am fost toate percheziţionate în mai 
multe rânduri înainte de a ajunge aici.
— Părul tău...
Tatiana   arătă   spre   coama   care   aureola   masca   severă   a   Olgăi. 
Stărui:
— Când te­am văzut prima oară, mi­am spus că...
Olga o întrerupse cu un gest şi pentru prima oară zâmbi.
— Ai dreptate.
Sub   privirea   încântată   a   Tatianei,   îşi   strecură   mâna   îndărătul 
urechii, apoi, cu ochii strălucitori, dădu la iveală un creion subţire pe 
care­l întinse tovarăşei de captivitate:
— Ne­am înţeles!

152
 E greu de măsurat bucuria care încălzea inimile femeilor în cursul 
zilelor   care   au   urmat.   Prin   mina   aceea   subţire,   le   erau   înapoiate 
inima, legătura cu lumea de dinainte, posibilitatea de a­şi îmbrăţişa 
copiii.   Captivitatea   devenea   mai   puţin   apăsătoare.   Vina   de 
asemenea. Căci unele dintre ele se învinuiau că puseseră acţiunea 
politică înaintea vieţii de familie; acum, când erau izolate în fundul 
unui gulag, nevoite să­şi lase copiii în seama unei societăţi pe care o 
detestaseră şi împotriva căreia luptaseră, nu se puteau împiedica să­
şi regrete militantismul, bănuind că fugiseră din faţa datoriei lor şi că 
se   dovediseră   a   nu   fi   mame   bune.   Nu   era   oare   mai   bine,   după 
modelul atâtor sovietici, să tacă şi să se concentreze doar pe valorile 
familiale? Să­şi salveze pielea lor şi a membrilor familiei, în loc să 
lupte pentru a salva pielea întregii lumi?
Fiecare deţinută avea la dispoziţie mai multe foiţe, dar nu exista 
decât  un  singur  creion.  După   câteva  întruniri, căzură  de acord  că 
fiecare femeie va avea dreptul la trei foiţe înainte de a lega ansamblul 
într­un caiet cusut care avea să iasă din gulag de îndată ce se va ivi 
ocazia.
A doua regulă: fiecare femeie va trebui să­şi umple paginile fără 
ştersături ca să nu tocească prea tare creionul.
În seara aceea, hotărârea asta provocă un entuziasm colectiv, dar 
zilele   următoare   se   dovediră   anevoioase.   Confruntate   cu 
constrângerea de a­şi concentra gândurile pe doar trei foiţe, fiecare 
femeie suferea: cum să spui totul pe trei foiţe... Cum să scrii trei foiţe 
esenţiale, trei foiţe testamentare care vor avea întipărit pe ele ce era 
mai însemnat în viaţa ta, care le vor transmite copiilor tăi sufletul tău, 
valorile lui şi care le vor arăta pe veci de acum încolo care a fost 
sensul trecerii tale pe acest pământ?

153
 Exerciţiul  deveni   un  adevărat  chin. Seară   de  seară  sus­pine  se 
auzeau ieşind de sub aşternuturi. Unele îşi pierdură somnul; celelalte 
gemeau în vis.
De   îndată   ce   pauzele   muncii   obligatorii   le­o   îngăduiau,   femeile 
încercau să facă schimb de idei.
— Eu am să­i povestesc fetei mele de ce sunt aici, şi nu alături de 
ea. Ca să mă înţeleagă şi, poate, să mă ierte.
— Trei  foiţe   de   conştiinţă   vinovată   ca  să   ai   tu   cugetul  împăcat, 
chiar crezi că e o idee bună?
— Eu am să­i povestesc fetei mele cum l­am întâlnit pa tatăl ei, 
asta ca să ştie că e rodul unei poveşti de dragoste.
— A, da? Are să se întrebe de ce n­ai continuat cu ea povestea de 
dragoste.
— Eu aş vrea să le povestesc celor trei fete ale mele cum le­am 
născut, cele mai frumoase momente din viaţa mea.
— Nu e cam scurt? Nu crezi că au să­ţi poarte pică pentru că te­ai 
limitat la sosirea lor pe lume? Mai bine le­ai vorbi despre ce a urmat.
— Eu am poftă să Ie povestesc ce mi­ar plăcea să fac pentru ele.
— Mmm..
Discutând, ele descoperiră un amănunt ciudat: toate aduseseră pe 
lume   fete.   Coincidenţa   le   amuză,   apoi   le   surprinse,   astfel   încât 
ajunseră   să   se   întrebe   dacă   hotărârea   de   a   întemniţa   împreună 
mame de fete în pavilionul 13 nu fusese cumva luată cu bună ştiinţă 
de către autorităţi.
Coincidenţa asta nu le întrerupse totuşi chinul: ce să scrie?
În fiecare seară, Olga flutura creionul şi propunea în gura mare:
— Cine vrea să înceapă?
În   fiecare   seară   se   lăsa   o   tăcere   grea.   Timpul   se   scurgea 
perceptibil, aşa cum se prelinge apa pe stalactitele din tavanul unei 
peşteri. Femeile, cu capul plecat, aşteptau ca una din ele să strige 

154
„Eu” şi să le elibereze o vreme de stinghereală, dar, după ce tuşeau 
de câteva ori şi aruncau priviri furişe, cele mai curajoase răspundeau 
până la urmă că se mai gândesc.
— Sunt pe cale să găsesc... mâine poate...
— Da, şi eu înaintez, dar nu sunt încă sigură...
Zilele se succedau, învârtejindu­se în viscoliri sau împodobite cu o 
promoroacă   imaculată.   Prizonierele   aşteptaseră   creionul   vreme   de 
doi ani, iar acum se scurseseră trei luni fără ca vreuna să­l ceară sau 
măcar să­l accepte.
De aceea mare le fu surpriza când, într­o duminică, după ce Olga 
înălţă obiectul cu pricina rostind fraza rituală, Lily răspunse cu mare 
grabă:
— Eu, mulţumesc.
Se   întoarseră   îngrozite   spre   blonda   Lily   cea   grasă,   cea   mai 
zăpăcită dintre ele, cea mai sentimentală, cea mai bleagă, pe scurt: 
cea mai normală. Dacă cineva ar fi încercat să facă un pronostic în 
legătură   cu   prizoniera   care   ar   fi   inaugurat   scrierea   foiţelor,   cu 
siguranţă că Lily ar fi fost printre cele din urmă... Tatiana mai întâi, 
poate Olga sau poate Irina... dar suava şi comuna Lily?
Tatiana nu se putu împiedica să nu îngaime:
— Eşti... sigură... Lily?
— Da, aşa cred.
— N­ai   să...   mâzgăleşti,   n­ai   să...   greşeşti...:   n­ai   să   toceşti 
creionul?
— Nu, m­am gândit bine: am s­o scot la capăt fără ştersături.
Sceptică, Olga îi încredinţă creionul lui Lily. Când i­l dădu, schimbă 
o privire cu Tatiana; aceasta îi confirmă impresia că erau pe cale să 
facă o prostie.
În zilele următoare, femeile din pavilionul 13 o priveau lung pe Lily 
de fiecare dată când aceasta trăgea deoparte ca să scrie, aşezată pe 

155
jos, alternând inspiraţia – cu ochii în tavan – cu expiraţia – umerii i se 
cocoşau ca să le ascundă celorlalte ce scria pe hârtie.
Miercuri, anunţă mulțumită:
— Am isprăvit. Cine vrea creionul?
O tăcere posacă urmă întrebării.
— Cine vrea creionul?
Nici   o   femeie   nu   cuteza   să   se   uite   la   celelalte.   Lily   conchise 
liniştită:
— Bine, îl pun în părul Olgăi până mâine.
Olga scoase doar un soi de mârâit când Lily ascunse obiectul în 
chica ei deasă.
Oricine   altcineva   decât   Lily,   mai   puţin   bună   la   suflet,   mai 
cunoscătoare a inimii omeneşti, ar fi băgat de seamă că femeile din 
pavilion o cercetau de acum cu gelozie, chiar cu ceva ce aducea a 
ură. Cum se face că tocmai Lily, pe care mai că o credeau săracă cu 
duhul, izbutise acolo unde ele dădeau greş?
Se   scurse   o   săptămână,   fiecare   seară   oferindu­i   fiecărei   femei 
prilejul de a­şi retrăi înfrângerea.
În  sfârşit,   în   miercurea   următoare,   la   miezul   nopţii,   în   timp   ce 
respiraţiile   liniştite   arătau   că   majoritatea   femeilor   dormeau   deja, 
Tatiana, istovită să se tot sucească şi să se învârtească în aşternut, 
se furişă până la patul lui Lily.
Aceasta zâmbea cătând spre tavanul întunecat.
— Lily, te implor, poţi să­mi spui ce ai scris?
— Sigur, Tatiana, vrei să citeşti?
— Da.
Cum să facă? Stingerea sunase deja.
Tatiana se ghemui lângă fereastră. Îndărătul pânzei de păianjen se 
întindea  o  zăpadă  curată   pe  care  luna  plină   o  făcea   de­a  dreptul 

156
albastră;   întinzându­şi   gâtul,   Tatiana   izbuti   să   descifreze   cele   trei 
foiţe.
Lily   se   apropie   şi   întrebă,   pe   tonul   unei   fetiţe   vinovate   de   o 
prostioară:
— Ei, ce părere ai?
— Lily, eşti genială!
Şi Tatiana o luă pe Lily în braţe sărutând­o de mai multe ori pe 
obrajii dolofani.
A doua zi, Tatiana îi ceru lui Lily permisiunea să­i urmeze exemplul 
şi să le vorbească de acel lucru şi celorlalte deţinute.
Lily îşi coborî genele, roşi de parcă i se aduceau flori şi ciripi o 
frază care, prin arabescuri şi uguieli ca de porumbel, însemna da.

Epilog

Moscova, decembrie 2005.
S­au scurs peste cincizeci de ani de la acele evenimente.
Omul care scrie aceste rânduri vizitează Rusia. Regimul sovietic a 
căzut, nu mai există lagăre, ceea ce nu înseamnă că nedreptatea a 
dispărut.
157
 În   saloanele   Ambasadei   Franţei,   îi   întâlnesc   pe   artiştii   care   îmi 
joacă piesele de teatru de câţiva ani.
Printre ei, o femeie de vreo şaizeci de ani mă ia de braţ cu un fel 
de familiaritate afectuoasă, un amestec de dezinvoltură şi de respect. 
Zâmbetul   ei   revarsă   bunătate.   Cu   neputinţă   să   rezist   ochilor   ei 
violeţi...   O   urmez   până   la   fereastra   palatului   care   ne   îngăduie   să 
contemplăm Moscova noaptea.
— Vreţi să vă arăt cea mai frumoasă carte din lume?
— Şi eu, care încă mai trăgeam nădejde că am s­o scriu... mi­aţi 
dat acum vestea că e prea târziu. Mă ucideţi. Sunteţi sigură? Cea mai 
frumoasă carte din lume?
— Da.   Chiar   dacă   alţii   pot   scrie   cărţi   mai   frumoase,   aceasta 
rămâne cea mai frumoasă.
Ne ducem să ne aşezăm pe canapelele acelea prea mari şi prea 
uzate care împodobesc saloanele tuturor ambasadelor din lume.
Îmi spune povestea mamei ei, Lily, care şi­a petrecut câţiva ani în 
gulag,   apoi   povestea   femeilor   alături   de   care   trecuse   prin   acele 
încercări, şi în cele din urmă povestea cărţii, pe care tocmai v­am 
istorisit­o.
— Caietul e în posesia mea. Pentru că mama mea a fost prima 
care a părăsit pavilionul  13, a izbutit să  o scoată  cusută   în fuste. 
Mama a murit,  celelalte  la fel.  Cu toate astea,  fiicele colegelor  de 
captivitate vin s­o consulte din când în când: luăm ceaiul împreună, 
vorbim   despre   mamele   noastre,   apoi   o   recitim.   Mie   mi­a   revenit 
misiunea  de  a o  păstra.  Când nu voi  mai  fi  aici,  nu  ştiu  unde  va 
ajunge. Se va găsi oare un muzeu care s­o accepte? Mă îndoiesc. 
Totuşi, e cea mai frumoasă carte din lume. Cartea mamelor noastre.
Îşi apropie obrazul de al meu ca şi cum ar vrea să mă sărute, apoi 
îmi aruncă o privire.
— Vreţi s­o vedeţi?

158
 Stabilim o întâlnire.
A doua zi, urc scara gigantică ce duce la apartamentul pe care­l 
împarte cu sora ei şi încă două verişoare.
În mijlocul mesei, între ceai şi fursecuri, mă aşteaptă cartea, un 
caiet cu foi fragile pe care deceniile le­au făcut şi mai friabile.
Gazdele mele mă instalează într­un fotoliu cu braţe tocite, iar eu 
încep  să  citesc  cea   mai   frumoasă  carte  din   lume,  scrisă  de  nişte 
luptătoare pentru libertate, nişte răzvrătite pe care Stalin le socotea 
primejdioase, rezistentele din pavilionul 13 care redactaseră, fiecare, 
câte trei foiţe pentru fetele lor, temându­se că nu le vor mai revedea 
niciodată.
Pe fiecare pagină e scrisă o reţetă de bucătărie.

Postfaţă

Cartea aceasta tine de scrisul interzis.
Cu un an în urmă, mi s­a oferit posibilitatea să regizez un film.  
Cum   am   fost   nevoit   să   muncesc   pentru   a   mă   pregăti   în   vederea  
acestui lucru, a învăţa să stăpânesc limbajul imaginii, al cadrului, al  
sunetului,   al   decupajului,   n­am   mai   putut   scrie.   Apoi,   în   ajunul  

159
primului tur de manivelă, mi­a fost dat un contract care îmi interzicea  
schiul şi orice sport care presupune riscuri; când l­am semnat, mi s­a  
dat   de   înţeles   că   ar   fi   preferabil   de   asemenea   să   nu   scriu,   deşi,  
oricum, nu aş fi avut timp.
Era o provocare mult prea mare.
În timpul turnării şi al montajului, am profitat de rarele ore libere ca  
să mă izolez de echipă şi să redactez pe colţurile meselor, dimineaţa,  
la micul dejun, seara, în camerele de hotel, aceste nuvele pe care le  
aveam   în   minte   de   ceva   vreme.   Simţeam   iarăşi   fericirea   scrisului  
clandestin, aceea din adolescenţă: umplutul paginilor recăpăta gustul  
plăcerilor suspecte.
De obicei, nuvelele se transformă în filme. Aici a fost invers. Nu  
doar că filmul mi­a îngăduit să scriu nuvele, dar, atunci când a fost  
terminat, ca să fac încă o dată lucrurile pe dos, am decis să adaptez  
scenariul original într­o nuvelă.
Filmul se numeşte Odette Toulemonde, nuvela se numeşte la fel.  
Însă   toţi   cei   interesaţi   de   cinema   şi   de   literatură   care   vor   lua  
cunoştinţă de ambele forme vor remarca mai cu seamă diferenţele,  
într­atât   m­am   străduit   să   spun   aceeaşi   poveste   în   două   limbaje  
diferite,   utilizând   mijloace   inegale:   pe   hârtie   cuvintele,   pe   ecran  
imaginile.

15 august 2006 

160
 Serie coordonată de
DENISA COMĂNESCU
Cei doi domni
din Bruxelles
Traducere din franceză
de SIMONA BRÎNZARU
Redactor: Raluca Popescu
Coperta: Angela Rotaru
Tehnoredactor: Manuela Măxineanu
Corector: Cecilia Laslo
DTP: Radu Dobreci, Carmen Petrescu

ERIC-EMMANUEL SCHMITT
LES DEUX MESSIEURS DE BRUXELLES
© Éditions Albin Michel – Paris 2012
All rights reserved.

©H UMANITAS FICTION, 2014 pen­tru pre­zen­ta ver­siu­ne ro­mâ­nească

(ediţia print)
© HUMANITAS FICTION, 2014 (ediţia digitală)

ISBN 978-973-689-828-0 (pdf )

EDITURA HUMANITAS FICTION

Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România
tel. 021/408 83 50, fax 021/408 83 51
www.humanitas.ro

Comenzi online: www.libhumanitas.ro

Comenzi prin e-mail: vanzari@libhumanitas.ro
Comenzi telefonice: 0372.743.382; 0723.684.194
Cei doi domni din Bruxelles
 În ziua în care un bărbat de vreo treizeci de ani, îm-
brăcat într-un costum albastru, a sunat la etajul unde se
afla apartamentul ei şi a întrebat dacă ea e Geneviève
Grenier, născută Piastre, care în urmă cu cincizeci şi
cinci de ani se măritase cu Edouard Grenier pe 13 apri-
lie la catedrala Sainte Gudule, era gata să trântească uşa
răspunzând că nu participă la nici un joc televizat. Dar,
preocupată să nu jignească pe nimeni, după obiceiul ei,
s-a stăpânit şi a şoptit pur şi simplu:
— Da.
Încântat de răspuns, bărbatul în costum albastru s-a
prezentat – notarul Demeulemeester – şi a înştiinţat-o
că era unica moştenitoare a domnului Jean Daemens.
— Ce aţi spus?
Ochii ei măriţi arătau cât de surprinsă este.
Notarul s-a temut să nu fi comis o gafă.
— Nu ştiaţi că a murit?
Mai grav: nu ştia că există! Numele nu-i spunea ni-
mic… Jean Daemens? Ei, hai, o lăsau neuronii aşa cum
o lăsau picioarele? Jean Daemens? Jean Daemens? Stin-
gherită, s-a simţit vinovată.
— Am… Am un lapsus. Vă rog să îmi spuneţi mai
multe despre el. Ce vârstă avea acest domn?

7
 — Sunteţi născuţi în acelaşi an.
— Altceva?
— Domnul Daemens locuia în Bruxelles, pe strada
Lepoutre, numărul 22.
— Nu cunosc pe nimeni din cartierul acesta.
— A fost multă vreme proprietarul unui magazin de
bijuterii pe Galerie de la Reine. Magazinul se numea
L’Atout cœur.
— A, da, îmi aduc aminte magazinul. Foarte şic.
— L-a închis acum cinci ani.
— M-am oprit deseori în faţa vitrinei, dar nu am
intrat niciodată.
— Poftim?
— Nu-mi permiteam… Nu, nu îl cunosc pe acest
domn.
Notarul s-a scărpinat în creştet.
Geneviève Grenier a considerat că ar fi cazul să adauge:
— Îmi pare rău.
Auzind aceste cuvinte, notarul şi-a ridicat faţa către
ea şi a rostit foarte clar:
— Doamnă, secretele dumneavoastră sunt numai
ale dumneavoastră. Nu sunt aici ca să comentez ce rela-
ţii aţi avut cu domnul Daemens, ci pentru a duce la în-
deplinire ultimele sale dorinţe, deoarece v-a desemnat
unica moştenitoare.
Iritată de implicaţiile din fraza notarului, Geneviève
era gata să se justifice, când acesta a continuat:
— Doamnă Grenier, iată singura mea întrebare: ac-
ceptaţi sau refuzaţi moştenirea? Luaţi-vă un răgaz de câ-
teva zile ca să vă hotărâţi. Dacă veţi accepta, nu trebuie să
uitaţi că puteţi primi atât datoriile, cât şi bunurile rămase.
— Ce spuneţi?

8
 — Conform legii, un testament agreat de legatar îl
autorizează să accepte primirea bunurilor, dar îl obligă
să plătească şi datoriile – dacă există.
— Şi există?
— Uneori nu există decât datorii.
— Şi este cazul?
— Legea îmi interzice să vă răspund.
— Totuşi dumneavoastră ştiţi! Spuneţi-mi!
— Legea, doamnă! Am jurat.
— Dragă domnule, am vârsta mamei dumneavoastră:
doar n-aţi arunca-o pe bătrâna dumneavoastră mamă
într-o capcană periculoasă, nu?
— Nu pot să vă spun, doamnă. Poftiţi cartea mea de
vizită. Căutaţi-mă când v-aţi hotărât.
Bărbatul a pocnit din călcâie, a salutat şi a plecat.
În zilele care au urmat, Geneviève a sucit problema
pe toate părţile.
Când a consultat-o la telefon pe Simone, prietena ei,
i-a descris totul ca şi când i s-ar fi întâmplat unei vecine.
Simone a răspuns rapid:
— Vecina ta, înainte să dea un răspuns, ar trebui să
se intereseze despre domnul acela. Ce meserie avea?
— Ţinea un magazin de bijuterii.
— Asta nu înseamnă nimic. Putea să fi dat faliment,
după cum putea să fie bogat.
— A închis magazinul acum cinci ani.
— Vezi, a dat faliment.
— Hai, Simone, la vârsta noastră visăm să nu mai
muncim.
— Altceva?
— Locuia pe strada Lepoutre.
— Proprietar?

9
 — Aşa cred.
— Nu-i de ajuns… Dacă nu-i mergea afacerea, şi-a
ipotecat apartamentul.
— Şi, dac-ar fi aşa, cine ar şti?
— Banca, dar nu va oferi niciodată o astfel de infor-
maţie. De ce a murit?
— Poftim?
— Dacă prietenul vecinei tale a murit din pricina
vreunei boli, e încurajator. În schimb, dacă s-a sinucis,
e suspect. Asta arată că era plin de datorii.
— Nu neapărat, Simone. Poate că s-a sinucis fiindcă
a primit o veste îngrozitoare. De exemplu, că are cancer.
— Hm…
— Sau că i-au murit copii într-un accident de avion…
— Avea copii?
— Nu. Nu sunt menţionaţi în documente.
— Hm… Orice-ai zice, o sinucidere este suspectă!
— Vecina mea nu mi-a pomenit de sinucidere.
— De fapt, oare nu cumva chiar vecina ta l-a omo-
rât? De îndată ce a aflat că a inclus-o în testament, şi-a
omorât amantul.
— Simone, nu ştiu din ce cauză a murit!
— Asta dovedeşte că este inteligentă.
— Nu era amantul ei!
— Of, Geneviève, nu face pe proasta! Ar mai fi
primit caşcavalul dacă n-ar fi fost amanta lui? N-am să
înghit aşa ceva!
Întrebarea: „Să accepte, sau să refuze?“ atrăgea auto-
mat altele după ea: „Cine era individul?“ şi „Ce legătură
exista între donator şi ea, căreia îi era oferită moştenirea?“
De aceea, după ce a mai primit un aviz negativ din par-
tea unui văr care se învârtea în domeniul asigurărilor,
Geneviève a renunţat în scurtă vreme să mai facă sondaje.

10
 De dimineaţă până seara pendula între o dorinţă şi
opusul acesteia. Să accepte? Să refuze? Să mizeze totul
pe o singură carte? Cu toate că îşi pierduse somnul, sa-
vura această agitaţie mentală: în sfârşit plutea un parfum
de aventură în viaţa ei… Nu înceta să despice firul în
patru.
După şaptezeci şi două de ore, a ales.
La notarul Demeulemeester a sosit o amatoare de jo-
curi: fiindcă prudenţa însemna să refuze oferta, o accep-
ta! Deoarece detesta moderaţia, reţinerea timorată pe
care şi-a condamnat-o toată viaţa. Măcar la optzeci de
ani să rişte puţin… Dacă moştenea datorii, nu putea să
le plătească deoarece nu primea decât alocaţia minimă
cu care trăieşte un cetăţean. Dacă era datoare mai multe
milioane, nimeni nu i-ar lua din pensia ei derizorie. To-
tuşi nu a examinat prea mult această ipoteză, căci simţea
că, dacă ar duce raţionamentul mai departe, ar descoperi
că pretinsul ei curaj s-ar dovedi cel mai bun calcul, fiindcă
riscând nu ar risca nimic …
Şi bine a făcut! Într-un cuvânt, lui Geneviève i-a re-
venit o avere: un cont gras în bancă, trei apartamente în
Bruxelles, dintre care două închiriate, mobilă, tablouri
şi opere de artă depozitate în locuinţa din strada Le-
poutre, numărul 22, în fine o casă la ţară în sudul Franţei.
Notarul, după ce a anunţat-o despre îmbogăţirea ei ne-
aşteptată, i-a propus să îi gestioneze patrimoniul.
— Mă voi gândi la aceasta, domnule. Nu există o
scrisoare anexată testamentului?
— Nu.
— Un document adresat mie?
— Nu.
— Oare de ce m-a ales tocmai pe mine?
— Nu avea familie.

11
 — Desigur, dar de ce eu?
Notarul a privit-o în tăcere. Începea să aibă îndoieli.
Fie, aşa cum credea el, fusese amanta negustorului şi îi
verifica tactul, fie spunea adevărul şi se găsea în faţa ce-
lui mai straniu caz pe care îl întâlnise…
Geneviève a insistat:
— Dumneavoastră, domnule notar, îl cunoşteaţi bine?
— Nu, dosarul fusese dat în lucru predecesorului
meu.
— Unde este înmormântat?
Bănuind că, dacă voia să o păstreze pe Geneviève
printre clienţii săi, trebuia să se arate cooperant, notarul
a dispărut, a dat câteva ordine unor subalterni, iar cinci
minute mai târziu a revenit cu o bucată pătrăţoasă de
hârtie.
— Cimitirul Ixelles, aleea numărul 1, peluza numărul
2, al cincilea mormânt pe stânga.
Geneviève a mers la cimitir în aceeaşi zi.

Era o vreme foarte nepotrivită. Cerul murdar cernea

o lumină slabă, cenuşie, care mângâia betonul zidurilor,
ştergea trăsăturile chipurilor; trecătorii încruntaţi mergeau
şleampăt. Chiar dacă nu ploua, încălţămintea era udă –
mai mult o ameninţare de ploaie decât o amintire…
Autobuzul a lăsat-o pe Geneviève în faţa celor trei
cafenele care mărgineau intrarea în cimitir. Îndărătul
ferestrelor nu se zărea nici un client la mese, iar chelnerii
căscau posaci. Nu era nici o înmormântare în ziua
aceea… Strângându-şi eşarfa în jurul gâtului, Geneviève
s-a înfiorat imaginându-şi îndatoririle chelnerilor: să facă
speculaţii despre moarte, să aducă un ceai văduvelor, să
ofere limonadă orfanilor, să toarne bere bărbaţilor înse-

12
taţi de uitare. Cu siguranţă că aici şerveţelele foloseau
mai mult la ştersul lacrimilor decât al buzelor…
Cum poarta monumentală din fier forjat nu a cata-
dicsit să se deschidă, Geneviève a folosit poarta scundă
din stânga, a salutat paznicul îmbrăcat în verde şi a in-
trat în scuarul rotund, mărginit de stejari.
Pietrişul i-a scârţâit sub tălpi când a înaintat pe alee.
Părea că îi strigă: „Pleacă, străino, întoarce-te din drum!“
Da, nu avea nimic în comun cu acest oraş trist. Deşi
casele se reduceau la cavouri sau mausolee, luxul, aerul
elegant al sculpturilor, obeliscurile îi aminteau că, fe-
meie de condiţie modestă, lipsită de mijloace, nu cu-
noscuse nici un locatar în timpul vieţii acestuia. De-a
lungul cedrilor albaştri se înşirau monumente funerare
de familie care datau de două secole; deconcertată, Ge-
neviève s-a întrebat de ce doar bogaţii îşi afişează genea-
logia. Săracii nu aveau strămoşi?
Mergea cu capul plecat, repetându-şi că niciodată nu-şi
va permite un loc de veci în acest cimitir.
În fine, acum putea, de vreme ce…
Oripilată de aceste previziuni, s-a înfiorat şi şi-a făcut
semnul crucii pentru a se proteja de locul unde se afla şi
de mintea ei care divaga.
— Unu, doi… trei… patru… cinci. Aici!
Un mormânt din granit întunecat, atât de neted
încât arborii gârboviţi de trecerea timpului se reflectau
în el, pe care fusese scris cu litere de aur numele lui Jean
Daemens. În dreapta numelui era o fotografie încrustată
în piatra tombală, înfăţişându-l pe proprietar la vârsta
de patruzeci de ani, cu părul şi ochii negri. Zâmbea cu o
faţă fericită, cu trăsături de om sincer, limpezi, virile.
— Ce bărbat frumos…

13
 Nu-l cunoştea. Nu, nu avusese de-a face cu acest
individ, hotărât lucru. Totuşi, chipul lui îi era oarecum
familiar… Cum explica asta? Sigur din pricina fizicului.
Trăsăturile mediteraneene atât de tipice bruneţilor încât
crezi că i-ai mai întâlnit deja. Sau poate că îl întâlnise
fără să ţină seama… O dată, de două ori, poate… Unde?
În orice caz nu îi vorbise niciodată: de asta era sigură!
S-a pierdut în contemplarea portretului. De ce o
alesese pe ea? Ce motiv justifica generozitatea lui?
Era posibil să fi avut vreun frate de care să nu fi ştiut,
un frate geamăn?… Absurd! Părinţii i-ar fi mărturisit!
Şi în cazul acesta ar fi luat legătura cu sora lui, nu?
Se ivise o serie nouă de întrebări: de ce Jean Dae-
mens nu i se prezentase în timpul vieţii? De ce nu aflase
despre el decât după ce murise?
Misterul continua să-i zâmbească de pe piatra întu-
necată.
Stingherită, Geneviève a avut impresia că, la adăpostul
fotografiei, binefăcătorul ei o privea. A bălmăjit:
— Ă… mulţumesc. Mulţumesc pentru cadoul tău…
pe cât de fabulos, pe atât de neaşteptat. Doar că ar fi
cazul să îmi explici, nu?
Fotografia s-a luminat. A văzut în asta o promisiune.
— Foarte bine. Contez pe tine.
Brusc, a izbucnit în râs, iritată. Cât de proastă putea
să fie ca să se adreseze cu voce tare unei lespezi de granit?
Întorcând capul a descoperit alături – la numărul 4 –
un mormânt asemănător cu cel al lui Jean Daemens.
Asemănător? Fix la fel! Cu excepţia numelui şi a foto-
grafiei, totul, de la mărime la piatra folosită, culoare şi
crucea subţire din aliaj de cupru şi zinc până la zid,

14
imita mormântul vecin: aceleaşi litere din aur, aceeaşi
grafie, pe scurt o estetică analogă.
— „Laurent Delphin“? Ia te uită, a murit cu cinci
ani mai înainte decât el.
Această similitudine crea o legătură între cele două
morminte sau între cei doi bărbaţi. Geneviève a privit
fotografia şi a contemplat un bărbat de vreo treizeci de
ani, blond, graţios, pe care l-a găsit la fel de atrăgător ca
pe Jean Daemens, apoi a convenit să îşi oprească aici
ancheta.
— O iau razna…
S-a întors spre mormântul lui Jean Daemens, s-a
scuzat printr-o strâmbătură, a făcut o reverenţă înşelătoare
şi a observat că, spre deosebire de celelalte morminte, al
lui nu avea nici flori, nici ghivece. Hotărâse el să nu-i
aducă nimeni niciodată flori? Şi-a promis să îi aducă în
curând un buchet de flori, apoi a plecat.
— Totuşi, ce bărbat superb… a şoptit ea, ieşind pe
alee.
Dacă dimineaţa se considerase norocoasă pentru că
primise un astfel de cadou, de câteva minute era încân-
tată că cel care îi lăsase moştenirea arăta atât de bine.
Brusc, misterul care guverna intenţiile lui devenea
cu fiecare secundă tot mai greu de suportat.
— De ce? De ce el şi de ce eu?

*
Cu cincizeci şi cinci de ani mai înainte, clopotele cate-
dralei Sainte Gudule răsunau cu putere.
În faţa altarului, Geneviève Piastre, vioaie şi încântă-
toare, mlădioasă ca un crin în rochia ei de tul alb, se

15
mărita cu Edouard Grenier, un tânăr vânjos, căruia i se
spune Eddy, roşind fiindcă schimbase salopeta de meca-
nic pentru un costum închiriat. Emoţionaţi, frenetici,
nerăbdători să fie fericiţi, pur şi simplu străluceau. Prin
intermediul unui unchi obţinuseră dreptul de a se căsă-
tori în prestigioasa catedrală în care se desfăşurau cere-
moniile regale şi nu în sinistra biserică din cartierul lor.
Preotul le acorda toată atenţia, asemenea unor prăjituri
de mare preţ, iar în spatele lor familiile şi prietenii fre-
mătau la gândul petrecerii care avea să ţină până la ziuă.
Era limpede, Geneviève începea cea mai frumoasă pe-
rioadă a vieţii sale…
Nu i-ar fi trecut prin minte să privească ce se întâm-
pla dincolo de rândurile ocupate de ai săi, în capătul
marii catedrale, aproape de porticul prin care – cu ini-
ma bătându-i cu putere în piept – intrase la braţul tată-
lui ei.
În penumbră, înainte de penultima coloană, protejaţi
de statuia Sfântului Simon Zilotul, doi bărbaţi se re-
culegeau îngenunchiaţi; abordau o postură comparabilă
cu cea a cuplului care se afla pe locul luminos din faţa
altarului.
Când preotul l-a întrebat pe Eddy Grenier dacă o ia
de soţie pe Geneviève, unul dintre bărbaţi, cel brunet, a
rostit un da hotărât. Apoi, când preotul i-a pus aceeaşi
întrebare lui Geneviève, cel blond a acceptat înroşindu-se.
În ciuda zecilor de metri care îi despărţea de locul unde
avea loc nunta, se comportau de parcă reprezentantul lui
Dumnezeu, sub lumina galbenă a vitraliilor, li se adre-
sa lor.
Preotul a rostit: „Vă declar uniţi prin legătura sacră a
căsătoriei“ şi, în timp ce mirii oficiali se sărutau pe gură

16
în faţa unui Christos binevoitor, mirii oficioşi făceau
acelaşi lucru în colţul lor. În clipa în care Eddy şi Gene-
viève şi-au pus verighetele în sunetele rarefiate ale unei
cântări interpretate la orgă, bărbatul brun a scos din bu-
zunar o cutiuţă cu două verigi de aur pe care le-a stre-
curat discret pe degetul său şi pe al celuilalt.
Nimeni nu îi observase.
Şi nimeni nu le-a acordat atenţie când, odată ispră-
vită ceremonia, au rămas îngenunchiaţi, emoţionaţi,
rugându-se în timp ce cortegiul se îndrepta spre ieşirea
principală.
În timpul felicitărilor obişnuite de pe esplanadă, cei
doi bărbaţi au meditat în binevoitoarea după-amiază.
Când nu s-au mai auzit nici urale, nici claxoane, au ho-
tărât să se ridice, au coborât treptele pustii, fără fotogra-
ful care să imortalizeze momentul, fără prieteni prezenţi
la întâlnirea lor cu fericirea ca să le arunce orez, să-i
aplaude, fără alt martor în afară de turnul gotic al pri-
măriei în vârful căruia Arhanghelul Mihail ucidea ba-
laurul sub un soare orbitor.
S-au grăbit spre locuinţa bărbatului brun din strada
Lepoutre, numărul 22, au închis obloanele şi, mai liberi
decât Geneviève şi Eddy, nu au trebuit să se plictisească
până seara înainte să-şi dezlănţuie pasiunea în aşternuturi.

Spre marea sa mirare, Jean se îndrăgostise de Laurent.

De când îşi începuse viaţa de adult, Jean colecţionase
iubiri furişe, plăceri toride, amanţi lipsiţi de afecţiune.
Împins de pofta lui senzuală în vâltoarea pasiunii, sedu-
cătorul îşi ocupase timpul bătând baruri ori saune, stră-
bătând parcuri, rătăcind prin localuri de noapte unde, în
mijlocul fumului pe care îl detesta şi al unui fond sonor
pe care îl ura, repera o pradă pe care o ducea acasă.

17
 Crezuse că adoră această existenţă liberă şi libertină
până când l-a întâlnit pe Laurent; încă de la primele lor
săruturi, şi-a dat seama că existenţa aceasta nu era atât
de grozavă, nici atât de insolentă pe cât crezuse: dacă îi
oferise plăceri, orgasme, extaze narcisiste, îl transformase
într-un cinic. Don Juan din lipsă de stabilitate, condam-
nat la un început continuu, redusese celelalte satisfacţii
pe care i le oferea trupul. Cu cât îşi satisfăcea mai vigu-
ros pulsiunile sexuale, cu atât aprecia mai puţin compa-
nia bărbaţilor. Fiindcă îi posedase prea mult, nu îi mai
putea respecta.
Laurent îl făcuse să descopere gustul, savoarea, res-
pectul vieţii. Acest tânăr blond, electrician la Théâtre
Royal du Parc, se lansa cu aceeaşi bucurie nedisimulată
în conversaţii, cumpărături zilnice, pregătirea mesei ca
şi în pat. Totul îl entuziasma. Pentru Jean, apariţia lui Lau-
rent declanşase o revoluţie: el, care nu cunoscuse decât
voluptatea, a descoperit iubirea. Pentru un temperament
viguros ca al lui, această zdruncinare a atras după sine
atitudini extreme: îl lăuda, îl acoperea de cadouri, de să-
rutări şi se arunca asupra lui cu o pasiune fără saţiu.
Aşadar, Jean dorise ca legătura lor să fie consacrată.
Cum societatea nu autoriza legătura legală între doi
bărbaţi, s-au gândit la un subterfugiu. Faptul că aparţin
unei minorităţi sexuale nu-i copleşea, într-atât se bucu-
rau de viaţă; din plasarea lor într-o zonă marginală ex-
trăgeau o vagă mândrie, orgoliul celor care, ştiindu-se
rari, simt fiorul iniţiaţilor: frecventau deopotrivă o lu-
me vizibilă şi una invizibilă, societatea obişnuită şi cea
clandestină. Puţin le păsa, în viaţa de zi de zi, că erau
lipsiţi de ceea ce li se oferea maselor! Dacă îşi doreau
aceasta cu adevărat, atunci jocul lor consta în a dobândi
prin viclenie…

18
 Astfel s-au însurat îndărătul lui Eddy şi al lui Ge-
neviève, la catedrala Sainte Gudule în acea după-amiază
de 13 aprilie.
Numai întâmplarea făcuse ca aceste două cupluri să
împartă ceremonialul şi apropierea lor s-ar fi oprit aici
dacă, din romantism, Laurent nu ar fi smuls din panoul
de la primărie documentul administrativ care publica
evenimentul. Câteva zile mai târziu îl lipise în albumul
lor de fotografii, apoi îl desenase pe al lor, cel prin care
se legifera căsătoria lui Jean Daemens cu Laurent Del-
phin, un fals care li se părea foarte autentic.
Prin prezenţa documentului în albumul lor de amin-
tiri, numele Grenier le-a devenit familiar. Prin urmare,
când în ziarul Le Soir a fost anunţată naşterea lui Johnny
Grenier, fiul lui Eddy şi al lui Geneviève, s-au oprit asu-
pra paragrafului bulversaţi. În acea dimineaţă – poate
pentru prima oară – au avut sentimentul pur homosexual,
durerea de a constata că dragostea lor, oricât de intensă
ar fi, nu va rodi niciodată.
S-au dus la botez.
Unchiul care înainte le aranjase să se căsătorească la
catedrală nu le putuse facilita de data aceasta accesul
într-un edificiu mai impozant decât Notre-Dame-Imma-
culée, biserica parohiei lor, unde un harmoniu înlocuia
orga somptuoasă, în timp ce un preot mirosind a toate
cele predica din difuzoare gri străvechi semănate printre
neoane. Nici Geneviève – copleşită de fericirea de a fi
mamă –, nici Jean, nici Laurent, uimiţi de acesată naş-
tere, nu sufereau din această pricină; doar Eddy era în-
cruntat. În mijlocul bisericii gălbejite, cu staluri murdare,
vitralii sumare şi statui de lemn ceruit acoperite cu flori
de plastic mai numeroase decât într-o gheretă de portă-
reasă, mecanicul revenise cu picioarele pe pământ: la

19
douăzeci şi şase de ani, căsnicia îl plictisea. Desigur, Ge-
neviève rămânea veselă, îndrăgostită, pasionată, însă
viaţa conjugală îi dădea remuşcări. Se învinovăţea că se
întâlnea cu amicii la bodegă, că bea prea mult, că agăţa
fetele, că se îndopa cu cartofi prăjiţi ori bomboane mai
degrabă decât mâncarea gătită de Geneviève, că zăcea
răscrăcărat în pat cu radioul la maxim, că avea erecţie în
chiloţi, pe scurt, că se comporta ca mai înainte. Nu
suporta să se supravegheze, să-şi impună să-şi amelioreze
comportamentul, să fie curat, raţional, responsabil, loial.
Era peste fire! Să îndure atâtea pentru a-şi putea călări
nevasta de câte ori avea chef? Preţul i se părea piperat…
Mai mult, când îl vedea pe căcăciosul ăla de Johnny
congestionat, urlând în scutece, presimţea că lucrurile
nu se vor aranja.
Deşi se străduia ca în timpul ceremoniei să pară bu-
curos, proasta lui dispoziţie nu le-a scăpat celor doi
domni pitulaţi în capătul îndepărtat al bisericii. Jean şi
Laurent erau şocaţi. Cum? Blegul ăsta nu-şi dădea sea-
ma de mana cerească primită, de a-şi întemeia o fami-
lie? Derbedeul! Şi-au concentrat întreaga lor simpatie
asupra lui Geneviève cea radioasă.
A doua zi au trimis un cărucior familiei Grenier în-
soţit de un bileţel în care se preciza că serviciul social de
la primărie îi felicita pe părinţi.

Apoi viaţa şi-a urmat cursul pentru cele două cu-

pluri. Fiecare, în ritmul său, începea să se îndrepte spre
propriul adevăr.
Fericirea lui Jean şi Laurent era neştirbită. După ce a
organizat câteva proiecte artistice care îi permiteau să fie
aproape de Laurent la teatru, Jean şi-a dat seama că nu

20
are talent; fără nici un resentiment, a cumpărat cu banii
primiţi de la părinţi un magazin şi a început să vândă
bijuterii. Cum avea un gust sigur şi le plăcea femeilor,
cărora le arăta o tandreţe vagă, afacerea lui a prosperat
repede. L’Atout cœur s-a impus ca o adresă indispensabilă
a cochetelor din Bruxelles pe care le sfătuia atât de bine.
Jean şi Laurent înfloreau prin dragostea lor. Nu as-
cundeau faptul că trăiau împreună, dar nici nu îl exhi-
bau. Nici ruşine, nici revendicare. „Fiecare este liber să
înţeleagă ceea ce doreşte“ rezuma ceea ce credeau. Totuşi,
influenţată de idealurile moderne, societatea devenea
mai clementă; puterea politică, hărţuită de militanţi,
condamna discriminarea împotriva celor atraşi de per-
soane de acelaşi sex. Jean şi Laurent apreciau această fle-
xibilitate, dar nu-şi schimbaseră atitudinea: să trăiască
retraşi, să se ferească de privirile indiscrete, toate acestea
contribuiau la fericirea lor; rămâneau logodnicii iliciţi
care se căsătoriseră în taină, ascunşi îndărătul unui stâlp
de catedrală.
Pasiunea lor senzuală, fără îndoială stimulată de atâta
pudoare, nu se potolise.
Eddy şi Geneviève mergeau pe alt drum. Orăcăitul
lui Johnny, gânguririle lui, bolile de care suferise îi ofe-
riseră lui Eddy pretextul de a se îndepărta. După ce ter-
mina munca la service, petrecea mai multă vreme cu
amicii bând şi jucând cărţi, iar acasă se întorcea numai
ca să doarmă. Geneviève observase această înstrăinare a
lui Eddy dar, în loc să se plângă, se învinovăţea: dacă
Eddy se îndepărtase, o făcuse pentru că ea, epuizată, nu
se mai îngrijea, alăpta, conversaţia ei se învârtea în jurul
scutecelor, al rufelor, al lingurilor de sirop.
A născut şi o fată.

21
 Eddy a propus să o boteze Minnie, ca pe logodnica
lui Mickey! Entuziasmat de idee, se distra să-i şoptească
prenumele de şoricuţă atunci când o ridica în braţe şi
râdea în hohote. Deşi oripilată, Geneviève, temându-se
că iubirea fragilă a lui Eddy pentru copii să nu devină
ură dacă se opunea, a acceptat acest prenume cu speran-
ţa că astfel Minnie va avea parte de afecţiunea tatălui ei.
Jean şi Laurent, aflaţi într-o călătorie în străinătate,
nu au ştiut că venise pe lume un al doilea copilaş. Deşi
dezamăgită că nu a mai primit un cadou de la primărie
ca înainte, Geneviève s-a consolat folosind căruciorul
sofisticat pe care îl avea deja.

Au trecut zece ani.

Jean şi Laurent se gândeau când şi când la Eddy şi la
Geneviève, cu o nostalgie tandră; chipurile celor doi
aparţineau de acum înainte tinereţii lor care îi părăsea
lent. Nu căutau să mai afle veşti despre cuplul închis în
cadrul aurit al amintirilor agreabile.
Dar hazardul – tot el – i-a surprins din nou.
Jean a angajat-o la magazinul L’Atout cœur pe An-
gela, o menajeră italiancă, viguroasă, masivă, vorbăreaţă,
cinstită, care locuia în cartierul popular Marolles. Când,
cu prilejul unuia dintre monoloagele sale zilnice, ţinute
cu pămătuful de praf în mână, a rostit, cu patru R rulaţi
după un G, numele vecinilor ei, familia Grenier, Jean a
tresărit.
S-a prefăcut interesat de ceea ce sporovăia şi a isco-
dit-o cu iscusinţă.
Iar ce a aflat l-a întristat.
Eddy Grenier fusese dat afară de la service – lenea şi
întârzierile sale îl exasperaseră pe patron – iar Geneviève

22
a trebuit să-şi găsească de lucru. Era pricepută şi deve-
nise croitoreasă la domiciliu, ceea ce îi permitea să-şi
supravegheze copiii. Bărbatul ei, deloc recunoscător,
bombănea mereu, îi smulgea câteva bancnote şi pleca să
bată străzile.
În aceeaşi seară, pretextând că are de făcut o livrare,
Jean i-a sugerat Angelei să o ducă până acasă cu maşina.
Ajungând pe Rue Haute, a zărit pe trotuar un fanfa-
ron în tricou cu mâneci scurte care îşi bomba pieptul la
braţul unei roşcate tinere căreia îi mângâia fesele.
— Che miseria! a bombănit Angela. Ecco il mio vicino.
Lui Jean i-a fost foarte greu să alăture chipul acelui
lăudăros cu figura care îi rămăsese gravată în memorie,
cea a mirelui chipeş, emoţionat, stingherit în faţa alta-
rului. Eddy se îngrăşase, se buhăise, ca să se mişte tre-
buia să depună efort. Gesturile, mimica, alura respirau
vulgaritatea. La el, greutatea părea expresia adevăratei
sale naturi care dormita în tinereţe: kilogramele îi mate-
rializau lenea, mizeria morală.
Jean a închis ochii.
— Vă simţiţi bine, domnule Daemens?
— Nu. O plâng pe soţia lui.
— O înşală senza vergogna1, săraca de ea.
În timp ce o lăsa pe Angela în faţa clădirii masive din
Rue des Renards, Jean a aflat că tot cartierul îl deza-
probă pe Eddy şi o laudă pe Geneviève a cărei resemnare
o înnobilase. Tristeţea ei demnă atrăgea compasiunea
clientelor care îi încredinţau haine de refăcut.
Seara, în bucătăria din Rue Lepoutre, Jean i-a poves-
tit toate cele aflate lui Laurent, care s-a încruntat:

1 Fără ruşine (it.). (N. tr.)

23
 — Are amante şi nu se fereşte? a bombănit el. Ce
porc! Trebuie să fii întotdeauna discret, nu?
— Totdeauna.
Cei doi amanţi s-au privit în ochi, s-au înţeles, iar apoi
fiecare şi-a reluat lucrul, unul să cureţe legumele, celălalt
să pună masa. Dialogul acesta confirmase pactul lor.
Jean şi Laurent nu-şi făceau iluzii: ştiau că un bărbat
rezistă greu tentaţiilor, dar ştiau de asemenea şi ceea ce
uneori femeile refuză să creadă – că a ceda unei pulsiuni
rămâne fără urmări. Un bărbat nu-şi va iubi mai puţin
soţia sau soţul după o aventură. Inima şi trupul nu sunt
una. Acolo unde se implică sexual, un bărbat nu se im-
plică în mod necesar şi sentimental.
Jean şi Laurent aveau o înţelegere: erau constanţi în
iubire, deşi deseori infideli trupeşte; interdicţia consta
în exhibarea legăturilor trecătoare sau în a se îndrăgosti.
În măsura în care aceste aventuri treceau neobservate,
fără urmări, erau tolerate. Prin urmare, Jean şi Laurent
se iubeau; nici unul dintre ei nu se transformase în cas-
tratorul celuilalt.
Aşadar îi reproşau lui Eddy mârlănia şi îl dispreţuiau
pentru că şi-a umilit public soţia: o escapadă neînsemnată
nu presupune nici ostentaţie, nici suferinţă.
În lunile care au urmat s-au gândit mult la căsnicia
simetrică a cărei degenerescenţă îi contraria. Ar fi dorit
să intervină, să încetinească degringolada aceasta, dar
cum? Şi cu ce drept?
Atunci când discutau, evaluau decalajul faţă de ei.
Regretau că nu pot avea copii, dar nu trăiau împreună
pentru copii! Deşi alcătuiau un cuplu de bărbaţi, anor-
malitatea aceasta le făcea, paradoxal, viaţa uşoară fiindcă
două fiinţe de acelaşi sex se descifrează mai lesne decât
două fiinţe de sex opus. Era un avantaj să fie marginali?

24
 De Crăciun, matinalul verbiaj al Angelei l-a informat
pe Jean că vecina sa, doamna Grenier a născut.
— Quale cretino, nu-i ajungea că sărea pe tot ce miş-
că, a trebuit să o facă şi cu nevasta! Povera Geneviève!
Acum are patru guri de hrănit: un marito incapace şi trei
puşti!
Când s-a întors acasă, Jean l-a anunţat pe Laurent că
Geneviève născuse din nou.
În ziua botezului s-au dus la ceremonie acolo unde,
cu cincisprezece ani mai înainte, stătuseră ascunşi în ca-
pătul catedralei. I-au reîntâlnit pe nuntaşi, unii lesne de
identificat – deşi mai gârbovi, mai ridaţi –, alţii nu, co-
pilaşii deveniseră adolescenţi, iar adolescenţii, oameni
maturi. Dar curiozitatea lor s-a concentrat asupra lui
Eddy şi a lui Geneviève.
Aceasta se schimbase puţin. Subţire, cu trăsături ra-
finate, îşi pierduse doar strălucirea. Fără îndoială din
pricină că iluziile se risipiseră… În schimb, crisparea cu
care îşi ţinea copilaşul la piept dezvăluia că nu era în lar-
gul ei: se agăţa de copilaş ca de o ultimă speranţă, cla-
mând mut celor prezenţi: „Vedeţi, încă sunt soţia lui!
Vedeţi, Eddy mă mai iubeşte!“ Nefericita nu admitea că
viaţa ei era un dezastru.
Eddy însă îşi dădea importanţă, adoptând posturi
avantajoase, asemenea unui cocoş care satisfăcuse mai
multe puicuţe. Nici o clipă nu i-a aruncat o privire lui
Geneviève, nici o clipă nu s-a arătat preocupat de odras-
lele mai mari, Johnny şi Minnie, nu, încerca să le sedu-
că pe femeile drăguţe din jur şi nu o strângea în braţe pe
delicata Claudia decât pentru a oferi imaginea de mas-
cul tandru fiindcă astfel putea să le impresioneze.
Jean şi Laurent asistau la scenă consternaţi. Pricepuseră
că acei soţi îşi continuau coborârea în infern. Persista o

25
singură întrebare: „Când vor atinge pragul cel mai de
jos?“
Întorşi acasă, Jean şi Laurent au făcut dragoste într-un
fel neaşteptat, dornici să se liniştească, ca şi cum braţele
sau picioarele înlănţuite serveau de refugiu împotriva
violenţei lumii.

Doi ani au trecut rapid.

La magazin, ascultând-o din când în când pe Angela
trăncănind, Jean mai culegea câteva detalii despre fami-
lia Grenier care se distrugea fără să se despartă.
Apoi, într-o bună zi, Angela l-a înştiinţat că, deşi avea
patruzeci de ani, Geneviève era din nou însărcinată.
— Non capisco niente! Când trăieşti cu o asemenea
brută, iei pastile, nu, domnule Daemens?
— Ei bine…
— Iertaţi-mă! Vă povesteam despre o lume pe care
nu o cunoaşteţi. Dumneavoastră sunteţi un gentleman,
non farete soffrire mai una signora1.
Jean, viril, afabil, le încânta pe femei care rareori
bănuiau că ar putea să nu le dorească. Aşadar, Angela îi
atribuia patronului ei mari relaţii ascunse cu anumite
cliente distinse. În ceea ce îl priveşte pe Laurent, prie-
tenul lui, de îndată ce îl zărise, îi atribuise o aceeaşi
existenţă. Ca o adevărată italiancă, obişnuită ca bărbaţii
să petreacă între ei, nu suspectase nimic.
— Şi ceea ce este şi mai rău, domnule Daemens, este
că Geneviève este mulţumită că are acest copil! Da! Esi-
bisce2 pântecele dolofan ca o regină la fereastra trăsurii.
A quarant’anni!

1 Nu i-aţi face niciodată rău unei femei (it.). (N. tr.)

2 Îşi arată (it.). (N. tr.)

26
 De data aceasta nu a mai fost nici un anunţ în Le
Soir – unchiul bogat care plătea anunţurile şi care, odi-
nioară, aranjase căsătoria la catedrala Sainte Gudule,
răposase.
Totuşi, avertizaţi de Angela, Jean şi Laurent au ajuns
la biserica unde avea loc botezul lui David.
Piaţa Jeu-de-Balle, unde se organiza talciocul zilnic
pentru vânzătorii de vechituri se isprăvise acum şi espla-
nada era goală; pe dalele umede zăceau ziare călcate în
picioare, fotolii cu tapiseria ruptă, cu arcurile stricate, cu
buretul la vedere, cartoane turtite, ligheane sparte. În
timp ce vânzătorii întârziaţi terminau de încărcat camioa-
nele lor acoperite de graffiti, două negrese încărcau gu-
noaiele pe care le îndeseau în saci de plastic în timp ce un
bătrân îmbrăcat în salopetă şi cizme de pescar aduna şi el
ce mai rămăsese, cu aerul că trece pe acolo din întâmplare.
În faţa bisericii din cărămidă roşie, Jean şi Laurent se
întrebau ce căutau în acel loc. Mai mult decât dorinţa,
rutina fusese cea care îi condusese acolo. Jocul nu-i mai
amuza. Dacă îl blamaseră pe Eddy, acum îndreptau
criticile spre Geneviève. De ce nu reacţiona? De ce, în
loc să scape de infam, însă i se mai dăruia? Fie era fragilă
din punct de vedere psihologic, fie îl mai iubea. Cum
nu ştiau ce soluţie să aleagă – laşitatea sau masochismul
– îşi doreau să fugă de legătura infernală cu mecanicul.
Ce legătură avea cu ei? Nici una. În prag, şi-au promis
că se interesau de Eddy şi de Geneviève pentru ultima
oară. Irevocabil!
Au intrat în biserica Notre-Dame-Immaculée, supra-
numită Biserica Spaniolilor pentru că aici se reuneau
imigranţii hispanofoni, o clădire ciudată care, cu pereţii
ei galbeni şi lămpile suspendate în tavan, aducea mai

27
degrabă cu un refectoriu decât cu un loc sacru. Acolo,
după ce au trecut pe lângă buchetul de flori artificiale,
şi-au ocupat locul obişnuit şi au studiat agitaţia din ju-
rul altarului din lemn întunecat.
Geneviève se metamorfozase. Întinerise cu zece ani
şi părea mai înaltă cu zece centimetri. Vioaie, elegantă
deşi modest îmbrăcată, îşi strângea copilaşul la piept fără
a-şi disimula emoţia. Ceva mai departe, Eddy, posac,
aproape neras, o însoţea ca un câine stingher şi privea
invitaţii cu o căutătură ostilă; în răspăr cu ceremoniile
precedente, nu-şi mai dădea importanţă.
Când uşa a scârţâit în spatele lor şi o umbră s-a stre-
curat în capătul din dreapta, Jean şi Laurent au presim-
ţit ce se întâmpla.
Bărbatul brun, cu trăsături de iberic, s-a ghemuit în-
tr-un stal, îngrozit că cineva ar putea să-l observe.
Ceremonia religioasă a început.
Geneviève, cu un zâmbet vag pe buze, arunca din
când în când priviri spre colţurile îndepărtate ale bisericii,
când spre stânga, când spre dreapta, ezitare ce dovedea că
mai mult ghicea prezenţa cuiva decât vedea acea persoană.
O clipă l-a înălţat pe David ca să fie văzut.
Spaniolul urmărea ceremonia religioasă cu atenţie,
îngenunchind sau ridicându-se ritmic, murmurând ru-
găciunile, fredonând cântările şi punctând liturghia cu
câte un amen judicios plasat.
Jean şi Laurent s-au privit: bărbatul se comporta ase-
menea lor cu prilejul căsătoriei de la catedrala Sainte
Gudule. Nu exista nici un dubiu că el considera cere-
monia personală.
— Iată-l pe tată, a şoptit Laurent.
— Nu arată rău, a spus Jean.

28
 — Da, îţi seamănă, a replicat Laurent.
Flatat, Jean nu a ştiut ce să răspundă.
— Mai mult, dacă văd bine, bebeluşul promite să fie
brunet, a continuat Laurent.
— Hm, hm… În orice caz, sunt încântat că Gene-
viève şi-a găsit un amant.
— Şi eu, l-a completat Laurent. Mai ales că are ace-
leaşi gusturi ca mine.
Jean a simţit că se sufocă. După cincisprezece ani de
trai împreună, acest tip de compliment îl năucea mai
mult decât cele din primăvara în care se întâlniseră. Lau-
rent examina atitudinea posacă a lui Eddy.
— Chiar dacă soţul nu ştie nimic, are îndoieli, pân-
deşte. Are o splendidă pereche de coarne.
— Da, în sfârşit!
Au izbucnit în râs.
Alături, spaniolul a tresărit şi le-a aruncat o privire
iritată.
Departe de a-i calma, indignarea acestuia le-a alimen-
tat hohotul de râs, aşa încât au fost obligaţi să iasă din
biserică pentru a nu deranja ceremonia religioasă.
Ajunşi afară, în piaţa Jeu-de-Balle, au urcat în ma-
şină, unde şi-au şters lacrimile de râs.
— Am şters-o la timp. Dacă Eddy Grenier s-ar fi
apropiat de tine, sunt sigur că ar fi crezut că tu eşti tatăl
copilaşului.
— Încetează cu povestea asta a asemănării…
— Haida-de, sare în ochi… Uite, chiar acum, în
faţa ta…
În acel minut, spaniolul ieşea din biserică, strecurân-
du-se grăbit printre măturători şi vagabonzi, temân-
du-se să nu fie observat.

29
 — Acelaşi păr, la fel de subţire şi de zvelt, a conchis
Laurent. De acord, nu semănaţi la faţă şi cu siguranţă
vă deosebiţi şi în privinţa altor detalii pe care nu le pot
verifica, deşi aş avea chef.
— Prin urmare mă iubeşti în continuare?
— Să fii sigur, a şoptit Laurent ridicând din umeri.
Şi tu?
— Să ajungem acasă şi am să-ţi arăt…
Jean a pornit motorul şi, nervos, agitat, plin de do-
rinţă a condus până în strada Lepoutre.
De fiecare dată când se întorceau de la bisericile unde
îi spionau pe cei doi soţi Grenier, Jean şi Laurent făceau
dragoste. De fiecare dată îmbrăţişările lor erau comandate
de sentimente inedite. De fiecare dată se strecura şi
brutalitatea, o brutalitate controlată, desigur, care în-
semna „te doresc foarte mult“ şi care recrea magia pri-
mei îmbrăţişări.

Naşterii lui David i-a corespuns o renaştere a cuplu-

lui lor. Jean şi Laurent au uitat promisiunea făcută în
pragul bisericii – să nu-i mai revadă niciodată pe Eddy
şi pe Geneviève – şi au urmărit îndeaproape ceea ce se
întâmpla în cartierul Marolles.
Bârfa Angelei dovedindu-se incompletă, Laurent şi-a
luat sarcina de a ancheta. Cum la Théâtre Royal du Parc
reperase colegi electricieni care locuiau în cartierul Ma-
rolles şi-a făcut un obicei din a-i însoţi în anumite cafe-
nele, mergând chiar până la a se arăta amator de bowling.
Astfel, în câteva săptămâni, a reuşit să afle mai multe.
Spaniolul nu era spaniol, ci italian, se numea Giuseppe
şi era şi el însurat. Ceea ce explica rezerva lui extremă.
Dacă nimeni nu remarcase legătura ei cu Giuseppe,
oricine o vedea pe Geneviève împingând căruciorul,

30
frumoasă, energică, hotărâtă putea sesiza că înflorise din
punct de vedere senzual şi afectiv.
În fine, Angela a anunţat că, în timpul certurilor pe
care le auzea prin pereţi, Geneviève cerea divorţul.
— Individul refuză pentru că fără ea nu va mai avea
un ban. Dar Geneviève îi ţine piept, nu o mai recu-
nosc…
— Angela, crezi că are un amant?
— Scherzate!1 Când ai lângă tine un asemenea pezzo
sarebbe giudizioso2 să-ţi iei un amant, dar nu ea! Santa
Madonna…
De îndată ce Angela a părăsit magazinul, Jean s-a în-
tors spre Laurent şi i-a şoptit emoţionat:
— Geneviève a noastră se luptă.
— Da. Sunt mândru de ea.
— Va reuşi oare?
— Dacă ai vedea-o cu David în braţe ai fi sigur că va
reuşi, a spus Laurent.
Jean şi Laurent discutau despre Geneviève, Eddy,
Giuseppe, David, Minnie, Johnny şi Claudia de parcă
ar fi fost vorba despre propria familie. Fără să-şi dea
seama, povestea celuilalt cuplu, căsătoria geamănă făcea
parte din viaţa lor. Deveniseră prieteni apropiaţi.
Niciodată nu le trecuse prin minte că, dacă ar fi auzit
numele lor – Jean Daemens şi Laurent Delphin – cei
din familia Grenier nu ar fi ştiut despre cine este vorba.
Angela, între două bârfe, l-a informat pe Jean că ve-
cina ei urma să se mute; deşi soţul ei refuza să îşi dea
acordul pentru divorţ, avea să îl pună în faţa faptului

1 Glumiţi! (it.). (N. tr.)

2 …specimen ar fi şi cazul (it.). (N. tr.)

31
împlinit şi să se mute, luând cu ea şi copiii. Jean a în-
cercat să-şi ascundă bucuria şi, profitând de faptul că
Angela pleca să facă nişte cumpărături, i-a telefonat lui
Laurent să-i dea vestea.
Seara, au sărbătorit evenimentul la L’Écailler du Roi,
din Place des Sablons unde, în mijlocul unui decor al-
bastru care te ducea cu gândul la mare, nu s-au zgârcit
la şampanie. Ce muncitor, ce menajeră locuind în clă-
dirile igrasioase din cartierul Marolles şi-ar fi imaginat
că în partea simandicoasă a oraşului doi domni galanţi,
la masa unuia dintre cele mai scumpe restaurante din
capitală, sărbătoreau emanciparea unuia dintr-ai lor?
Luna următoare s-au gândit cum ar putea să o ajute
pe Geneviève să se instaleze fără a trezi suspiciuni, con-
tinuând să se ascundă îndărătul cadourilor lor. Au urzit
mai multe scenarii când, marţi, Angela a izbucnit în faţa
lui Jean, în magazin:
— Ah, signore Daemens, Eddy Grenier a avut un
atac! Poc! Hemoragie cerebrală.
— A murit?
— Nu. La urgenţe. La reanimare. Sper că Bunul Dum-
nezeu o să-l trimită pe questo diavolo în iad.
— Asta nu e ceva foarte catolic, Angela.
— Lui Eddy nu-i va fi acolo mai caldo la fund decât
aici: mereu a avut călduri. Almeno, va plăti pentru por-
căriile sale. Si, lo so, nu e prea creştineşte ce spun dar
questo monstro nu era nici el creştin atunci…
Jean a iertat-o cu atât mai mult cu cât era de acord
cu ea.
Timp de câteva ore, Jean şi Laurent au dorit cu ar-
doare decesul lui Eddy fără să fie tulburaţi de cruzimea
dorinţei lor: se temeau ca incidentul să nu întârzie feri-
cirea lui Geneviève.

32
 Angela, cu prilejul flecărelii zilnice, a evocat întâi o
stare staţionară. Apoi a anunţat „o uşoară ameliorare“.
În fine, a trâmbiţat – ca pe o victorie – că Eddy fusese
transferat de la reanimare în salonul pentru cardiaci. Pe
măsură ce zilele treceau, Angela, fără să-şi dea seama,
uitase de blestemul ei adresat lui Eddy şi percepea boala
acestuia cu ochii vecinei sale, savurând o minimă îmbu-
nătăţire, dorind o convalescenţă rapidă; chiar şi aşa, luată
de val din pricina inimii ei bune, nu i-ar fi dus flori ti-
pului pe care îl detesta.
După câteva săptămâni, lovind cu mătura de podea,
Angela a spus:
— V-am vorbit, domnule Daemens, de vecina mea,
o femeie cumsecade pe nume Geneviève Grenier?
Jean s-a crispat: se mira mereu că Angela nu-şi amin-
tea niciodată ce povestise – fără îndoială o consecinţă a
faptului că trăncănea nonstop…
— Cea care trebuia să-şi părăsească soţul? a întrebat
el pe un ton nonşalant.
— Ecco! Nu-l mai părăseşte.
— Ce spui?
— După ce a stat la spital, se întoarce acasă. Va tre-
bui să-l educe din nou.
— Există instituţii.
— Asta i-am spus şi eu, signore Daemens! Parola per
parola1, asta i-am spus. Şi ştiţi ce mi-a răspuns? Că este
tatăl copiilor ei, că nu-şi va ierta dacă îl va părăsi in questo
stalo, că renunţă la celelalte proiecte ale ei. De fapt, nu
prea am înţeles ce anume suggurisce prin „celelalte pro-
iecte ale ei“ fiindcă, în afară că se va muta, no ha men-
zionato că o să-şi schimbe meseria… de altfel, trebuie să

1 Cuvânt cu cuvânt (it.). (N. tr.)

33
merg la spital să o ajut, i-am promis. La ora cinci. Vă
supăraţi dacă tolgo câteva minute? Am să le recuperez
mâine.
— Am o idee şi mai bună: te las la spital fiindcă tre-
buie să livrez o diademă.
— Fantastico!
La ora cinci, Jean o conducea pe Angela la spitalul
Saint-Pierre apoi, când aceasta a dispărut în hol, şi-a par-
cat maşina în apropiere şi s-a instalat într-o cafenea de
pe Rue Haute.
O jumătate de oră mai târziu, Angela a reapărut că-
rând nişte geamantane de carton.
Geneviève împingea un cărucior de infirm în care
Eddy, fără vlagă, cu gura plină de bale, tremura ca un
sac de carne la cea mai mică zdruncinătură; era paralizat
pe partea dreaptă, de la ochi până la picior.
Deasupra acestui chip inert, se distingea faţa lui
Geneviève, la fel de inexpresivă, cu ten ca de ceară, buze
palide, cu privirea fixată undeva departe, deconcertată.
Jean a vrut să alerge la ea şi să urle: „Lasă-l, ţi-a neno-
rocit viaţa şi ţi-o va nenoroci şi mai mult. Du-te la
Giuseppe, repede!“
Dar grija cu care împingea căruciorul ca să evite
denivelările de pe drum, cu care verifica dacă pledul îl
proteja de frig pe bolnav l-a convins că Geneviève nu va
reveni niciodată asupra hotărârii sale. Sacrificându-şi
fericirea, se îngropa de vie într-un mormânt care se în-
chidea îndărătul ei şi, cu generozitate sinucigaşă, prefera
mila pentru Eddy iubirii pentru Giuseppe.
Geneviève a trecut la câţiva metri distanţă de el; vă-
zând-o cum se îngrijea de acel deşeu uman care devenise
Eddy, Jean a înlocuit mânia cu admiraţia. Câtă dem-

34
nitate! „La bine şi la rău“, rostise preotul sub vitraliile
strălucitoare ale catedralei Sainte Gudule. Şi ea luase în
serios acest angajament.
Îşi ţinea cuvântul dat. Binele fusese scurt. Răul, deja
prezent, se anunţa copios. Jean se considera un neno-
rocit… Ar fi în stare de o asemenea abnegaţie?
Impresionat, s-a urcat în maşină şi a mers multă vre-
me prin tunelurile care înconjoară oraşul, fără scop, fără
motiv, gânditor.
Când a aflat că Geneviève s-a răzgândit, Laurent a
fost de asemenea tulburat. Cum este posibil să pui orice
altceva mai presus decât propria fericire? Nici nu şi-ar fi
închipuit… Geneviève îi contrazice pe amândoi, îi obli-
ga să gândească altfel.
În aceeaşi seară Jean l-a întrebat pe Laurent:
— M-ai iubi dacă aş fi infirm?
— Nu ştiu. Mi-ai adus numai bucurii. Dar tu?
— La fel.
Au căzut pe gânduri, iar Laurent a conchis:
— De fapt nu avem nici un merit că ne iubim…
Jean a fost de acord.
S-au privit străbătuţi de idei contradictorii. Trebuia
să ridice obstacole ca să-şi măsoare afecţiunea? Absurd!
Au pus capăt discuţiei şi au mers la cinema.

Lunile care au urmat au confirmat abnegaţia lui Ge-

neviève.
Laurent, care obişnuia să meargă împreună cu colegii
în barurile din cartierul Marolles, îl întâlnea adeseori pe
Giuseppe şi de fiecare dată acesta era mai posac, mai
necăjit.
— Patronul de la Perroquet crede că Giuseppe se
gândeşte să se întoarcă în curând în Italia, i-a povestit

35
într-o bună zi lui Jean. Ca să explice de ce are o faţă
tristă spune că îi este dor de ţară.
— Ce ghinion… Şi David? Nu-şi va cunoaşte ade-
văratul tată?
— Asta-i soarta bastarzilor: mama decide.
Evenimentele triste – cronica unei catastrofe anunţa-
te – au răcit interesul lor pentru familia Grenier.
Aproape fără voia lor s-au îndepărtat, şi-au făcut noi
prieteni, au călătorit mai des.
Probabil că se temeau… Care dintre noi, tot frecven-
tând nefericirea, nu s-a temut că se va molipsi?
Apoi, când descoperim că nefericirea nu este un vi-
rus transmisibil, nu ne temem de nefericire, ci de felul
în care vom reacţiona în faţa nefericirii. Inerţia care ne
reţine în situaţiile dificile deschide poarta forţelor nega-
tive din noi, cele care ne invită să contemplăm vidul,
cele care ne determină să ne aplecăm asupra acestui cra-
ter clocotitor, să ne apropiem de lava din adâncuri, să-i
respirăm suflarea fierbinte şi fatală…
Dintr-un reflex vital, Jean şi Laurent s-au îndepărtat.

Au trecut mai mulţi ani.

Jean şi Laurent se apropiau de cincizeci de ani, vârstă
incomodă pentru bărbaţi, căci începe numărătoarea in-
versă: viitorul nu le mai apare de necuprins, ci doar tim-
pul care le mai rămâne de trăit. Acum îşi doreau să
încetinească timpul, nu să-l zorească.
Ar fi rămas uimiţi dacă li s-ar fi reamintit că în urmă
cu zece ani vorbeau despre Geneviève zilnic.
Deşi se iubeau în continuare, aveau obişnuinţa aces-
tei iubiri, n-o mai considerau un miracol. În ceea ce îi
priveşte, fiecare se întreba cum ar fi fost dacă nu l-ar fi

36
preferat pe el tuturor celorlalţi… Aceste întrebări verti-
ginoase nu primeau, fireşte, răspunsuri, ci le întristau
viaţa de zi de zi.
La magazinul L’Atout cœur, Jean nu mai asculta
cancanurile povestite de Angela, cu atât mai mult cu cât
aceasta se mutase din Rue des Renards şi, prin urmare,
avea alţi vecini.
Într-o bună zi, pe când aranja nişte diademe în vi-
trină, i s-a părut că are vedenii. De cealaltă parte a vitri-
nei, o femeie cu figură cunoscută îi arăta o brăţară de
lapis-lazuli unui băiat frumuşel de vreo zece ani. Jean
nu ştia pe cine să privească mai întâi, mirat să o vadă pe
Geneviève vioaie, cu ochii sclipind, ca orice mamă feri-
cită şi extaziat în faţa frumuseţii fiului…
Ieşiţi la plimbare pe strada cu magazine, David şi
Geneviève comentau bijuteriile etalate fără să bănuiască
atenţia pe care, de cealaltă parte a vitrinei, le-o acorda
Jean, protejat de umbra magazinului.
Frumuseţea lui David l-a tulburat.
Cei doi curioşi şi-au continuat drumul, iar Jean ar fi
trebuit să iasă din magazin ca să-i ajungă din urmă, să-i
roage să intre, să privească bijuteriile, să le probeze…
Dar, împietrit, nu a reacţionat, vitrina magazinului
fiind ridicată ca o frontieră de netrecut, ca un zid care
despărţea trecutul de prezent.
La cină, când i-a povestit întâmplarea lui Laurent
acesta l-a ironizat apoi a continuat:
— Şi e chiar aşa de frumos David ăsta?
— E adevărul adevărat.
A doua zi Laurent l-a mai întrebat o dată:
— David e frumos?
Jean a aprobat şi s-a străduit să i-l descrie.

37
 După încă o zi, Laurent a revenit cu întrebarea:
— Foarte frumos? În ce constă frumuseţea lui?
Acum Laurent îi punea mai multe întrebări într-o
oră.
Jean a înţeles că nu putea să îi dea răspunsul aşteptat
şi i-a propus altceva:
— Vrei să îl vezi? Ce-ai zice dacă am merge să-l pân-
dim în faţa casei lui?
Laurent pur şi simplu a explodat de bucurie.
La patru şi jumătate se aflau în maşina lor, parcată în
cartierul Marolles, Rue Haute, chiar sub streaşina casei
unde locuia Geneviève.
Deodată a apărut băiatul, iar Jean i l-a arătat cu dege-
tul lui Laurent.
Cu ghiozdanul în spate, părea că nu merge, ci că dan-
sează, trupul îi era la fel de le uşor ca şi starea de spirit.
Laurent, aplecat în faţă, cu ochii mari, cu respiraţia
tăiată îl contempla pe băiat şi se îmbujora la faţă.
Simţind extrema emoţie a prietenului său, Jean s-a
întors spre acesta siderat. Venele de pe gât i se umflaseră.
Băiatul a traversat zâmbind, s-a pierdut pe Rue des
Renards, a intrat – sau mai degrabă a sărit – în casă.
Laurent şi-a regăsit respiraţia normală.
— Sunt sigur că, dacă ai fi avut un fiu, ar fi semănat
cu David.
Atunci Jean a înţeles măsura iubirii pe care i-o purta
amantul său.
Au rămas multă vreme nemişcaţi, cu degetele împre-
unate, cu ceafa pe tetieră, cu privirea tulburată. În emo-
ţia lor exista puterea afecţiunii care îi copleşea, dar şi
frustrarea, regretul intens şi abisal, de a nu avea copii.
— Îţi lipseşte atât de mult? a şoptit Jean.

38
 — Un copil?
— Da…
— Ceea ce îmi lipseşte este un micuţ care să fie tu în
miniatură, un Jean de buzunar care ar avea nevoie de
mine, pe care aş putea să-l iubesc fără nici o rezervă şi
fără să te îndepărtez cumva. Am resurse mari de iubire,
să ştii, am mult material de rezervă.
Laurent a zâmbit, relaxat că a ştiut să exprime ceea
ce simţea şi l-a întrebat îngrijorat pe Jean:
— Dar tu?
Jean nu a răspuns. Niciodată nu-şi frământase min-
tea cu vise, cu decepţii, cu vorbe, încă şi mai puţin cu
aceste cuvinte. S-a eschivat:
— Într-atât de sentimental eşti, dragul meu Laurent?
— În loc să-mi răspunzi, mă ironizezi. Dar tu?
Cum Jean tăcea mâlc, Laurent a rostit cuvintele atât
de rar de parcă s-ar fi adresat unuia greu de cap:
— Dar tu?
— Eu… eu nu-mi permit să mă gândesc la ceea ce
te gândeşti tu. Asta m-ar face să mă plâng că sunt homo-
sexual, să mă văicăresc, să…
— Deci totul e minunat?
— Nu, dar mă port ca şi când ar fi.
— De fapt, eşti de acord cu mine. Spune-o! Spune că
eşti gelos pe aceşti hetero care se reproduc printr-o zvâc-
nire a şoldurilor, chiar dacă nu se iubesc! Spune că ai
dori să ai un puşti care să ne alerge printre picioare, un
puşti în care să descoperi trăsăturile noastre, ale amân-
durora. Spune-o! Spune-o odată!
Jean i-a zâmbit lui Laurent; încet, aproape obligat, a
încuviinţat din ochi; imediat a simţit că îi dau lacrimile;
fără să înţeleagă de ce, a început să plângă în hohote.
Laurent l-a strâns la piept şi l-a încurajat să se descarce.

39
 Derutantă blândeţe…
Când şi-a venit în fire, Laurent a trecut la volan, apoi
a comentat:
— Din fericire acest puşti nu ne-a văzut! Ce-ar mai
fi râs de emoţia a două mătuşi bătrâne…

Din ziua aceea, David a devenit cel mai norocos bă-

iat din cartierul Marolles. Dacă alerga pe stradă, găsea o
bancnotă pe caldarâm. Când nu câştiga locuri la cinema
prin tragere la sorţi, obţinea invitaţii la teatru trimise de
nu ştiu ce asociaţie caritabilă care veghea la dezvoltarea
culturală a tineretului. Ce altă cutie poştală primea atâ-
tea exemplare gratuite – discuri, parfumuri, cărţi – pe
cât primea cutia poştală a familiei sale?
Poştaşul lăsa pe prag cadouri din partea consiliului
popular: bicicletă, rachetă de tenis, patine cu rotile. În
primăvară, i s-a oferit – sub pretextul că un mecena ano-
nim apreciase rezultatele sale la învăţătură – o călătorie
în Grecia, însoţit de o persoană aleasă de el. Evident, a
mers la Atena împreună cu mama lui. Acest noroc a
creat legenda: el, care avea o sumedenie de prieteni da-
torită firii sale vesele, devenea cel care trebuia să fie
frecventat pentru bafta lui; şi oamenii maturi îl solicitau,
cerându-i cifre înainte să joace la loto.
David, împreună cu vreo treizeci de prieteni, a avut
în luna iunie prima sa comuniune. În spaţioasa biserică
a emigranţilor polonezi – Notre-Dame-de-la-Chapelle,
Jean şi Laurent s-au amestecat în mulţimea de adulţi –
părinţi, unchi, verişori – care îi sărbătoreau pe adolescenţi,
aşa că nu a fost nevoie să se ascundă şi au stat o oră în-
treagă în primul rând ca să-l admire pe David.
De atunci, nu a trecut o zi fără să se gândească la
David. Laurent părăsise Théâtre Royal du Parc pentru a

40
fi intendent la Salle des Galeries, un teatru de nişă, unde
se jucau piese bulevardiere, aşa încât i se alătura deseori
lui Jean la L’Atout cœur în timpul pauzelor fiindcă
între cele două locaţii erau doar douăzeci de metri; beau
ceva, discutau despre tot şi despre nimic – despre David –
apoi fiecare se întorcea la munca lui.
Într-o după-amiază, în timp ce degustau ceaiul pe
care i-l adusese o prietenă din Japonia, clopoţelul de
deasupra pragului a sunat şi au rămas interzişi, cu lingu-
riţele în mâini.
David tocmai intrase în încăpere.
Avea cincisprezece ani, părul negru buclat, buze de
culoarea cireşii, un glas vioi care răsuna când din piept,
când din gât, ezitând între subţirimea celui de copil şi
tonul grav de adult.
— Bună ziua, a spus el închizând uşa.
Surprinşi în flagrant delict – de ce? – Jean şi Laurent
au fost incapabili să răspundă printr-o vorbă, printr-un
gest.
Fără să se intimideze, David s-a apropiat şi le-a oferit
un zâmbet care a luminat magazinul.
— Caut un cadou.
Jean şi Laurent erau cu ochii zgâiţi la tânăr.
— În curând va fi Ziua Mamelor.
Jean, făcând eforturi enorme ca să regăsească o atitu-
dine normală, a scuturat capul ca şi cum aparţinea rarilor
iniţiaţi care ştiau că pe 15 urma să fie Ziua Mamelor.
— Mama adoră magazinul vostru, a continuat David,
reconfortat de acest început de reacţie.
Auzind cuvântul „vostru“, Jean şi Laurent s-au înroşit.
— O, nu este magazinul meu, este al lui Jean, a spus
Laurent dezmeticindu-se.

41
 Jean şi-a privit amantul stupefiat. La ce bun această
observaţie? Nu-şi avea rostul! Ce insinua Laurent? Că
refuza cuplul lor? Voia să pară hetero în faţa adoles-
centului?
Furios, Jean se pregătea să ceară o explicaţie lui Lau-
rent, când acesta i-a tăiat fără echivoc avântul cerându-i
pe un ton imperios:
— Ocupă-te de domnul. Eu îmi termin ceaiul.
Jean, dându-şi seama că uitase de David, şi-a revenit
şi i-a arătat vitrinele.
— Spuneţi-mi ce i-ar plăcea mamei dumneavoastră.
L-a încurajat pe David să îl însoţească.
Laurent s-a aşezat ca să-l poată contempla pe nou-ve-
nit.
David, vesel, se exprima cu precizie, în fraze elegante,
explicând ceea ce îi plăcea şi ce nu. Nu era nici greoi,
nici stângaci, îşi ştia locul, stabilea o legătură cu persoa-
nele care îl însoţeau.
Tot mânuind inele, lănţişoare şi cercei pentru a le
arăta adolescentului, Jean înţelegea acum intervenţia lui
Laurent: din delicateţe îi cedase privilegiul de a se între-
ţine cu David.
În acelaşi timp, Laurent, liniştit, putea să îi spioneze
pe îndelete.
David, examinând o brăţară care îl fermecase, s-a în-
fiorat descoperind minuscula etichetă agăţată de închiză-
toare.
— Acesta este preţul?
Pălise văzând cifra care însemna salariul mamei sale
pe două luni.
— Nu, nu este preţul: este numărul de inventar al
obiectului, a răspuns Jean fără să clipească.

42
 — A, da, a spus David nu foarte convins.
— De îndată ce veţi alege, voi merge în birou să văd
ce sumă corespunde acestui număr.
David, bănuind în continuare că nu are suficienţi
bani, a insistat pe un ton neutru:
— Această brăţară, de exemplu, cât costă?
Jean s-a îndreptat spre biroul său şi l-a întrebat pe un
ton detaşat:
— Ce buget aţi alocat cadoului dumneavoastră?
David a pălit, apoi a bolborosit din vârful buzelor,
conştient că este ridicol:
— Cincizeci?
Jean şi-a deschis registrul cu un gest de profesionist,
prefăcându-se că se uită după număr şi a conchis:
— Cincizeci? Aveţi o marjă: aceasta costă jumătate –
25.
— 25? a icnit David care nu îndrăznea să-şi creadă
urechilor.
— Da, 25. Şi fiindcă este prima oară când cumpăraţi
de la noi, pot să vă fac şi o mică reducere… Să zicem
22. Nu mai puţin. Asta e, tinere, 22.
Lui David i-au strălucit ochii.
Jean şi Laurent şi-au făcut semn cu subînţeles: brăţa-
ra făcea de optzeci de ori mai mult. Dar nici unul dintre
ei nu ar fi mărturisit-o nici sub tortură.
Jean i s-a alăturat.
— Nu vă grăbiţi să luaţi o decizie. Ţin registrul des-
chis şi, de îndată ce găsţi ceva care vă place, vă spun
preţul.
— O, vă mulţumesc, domnule! a exclamat David.
Adolescentul a privit cu alţi ochi splendorile devenite
dintr-odată accesibile şi a început cu entuziasm o a doua
prospectare.

43
 Jean nu-l scăpa din priviri.
— Mama dumneavoastră colecţionează bijuterii?
— O, nu, a răspuns David. De îndată ce primeşte
ceva bani, ni-i dă nouă, nu se gândeşte la ea.
— Şi tatăl dumneavoastră?
Întrebarea fusese pusă de Laurent care, la adăpostul
întunericului, nu se putuse abţine. David s-a întors
către el.
— Tatăl meu este infirm, domnule. Ar vrea să aibă
grijă de noi dar este înţepenit într-un fotoliu cu rotile.
Abia poate vorbi.
— Îl iubiţi?
David s-a crispat, indignat şi jignit.
— Desigur, domnule. Bietul meu tată… Dacă el nu
a avut noroc, eu am norocul să îmi fie tată.
Jean şi Laurent au rămas fără glas câteva minute bune.
În lumea pe care o povestea David, Eddy era adevăratul
lui tată iubitor, care îşi venera soţia şi ar fi muncit din
răsputeri dacă nu ar fi fost lovit de soartă. Câtă naivi-
tate… Atâta candoare i-a înduioşat pe cei doi bărbaţi,
care îl priveau pe băiat nu ca pe un adolescent, ci ca pe
un înger coborât printre demoni.
După o jumătate de oră, David se blocase într-o
dilemă: ezita între splendida brăţară şi nişte cercei cu
smarald. Cei doi amanţi s-au privit roşind, cu tâmplele
zvâcnind: amândoi doreau ca David să aleagă cerceii cu
smarald, cel mai scump obiect din magazin. Era o dis-
proporţie atât de mare între preţul real şi cel pe care
băiatul şi l-ar fi permis încât se felicitau dinainte. Era o
minciună splendidă!
— Mă întreb dacă… a şoptit David.
— Da?

44
 — Chiar sunt smaralde?
Jean dorea să-l ajute pe tânăr, nu să-şi bată joc de el.
Cu atât mai mult cu cât acesta nu era idiot.
— Aveţi dreptate, tinere. La preţul acesta, nu cum-
peri un smarald. Totuşi atenţie: nu sunt nici false! Dacă
dai cu ele de pământ, nu se vor sparge.
— A, da? a rostit David.
— Da. Este vorba despre o piatră semipreţioasă care
provine din Brazilia şi care înlocuieşte smaraldul. Se
cheamă emerodino. Când o vezi, o pipăi, te poţi înşela,
toată lumea se înşală, chiar şi profesioniştii. Ar fi nevoie
de analize chimice ca să le distingi. Prefer să nu mint.
— Mulţumesc.
— Asta nu înseamnă că nu puteţi să îi spuneţi
mamei dumneavostră că este vorba de smaralde.
— O, nu. Nu ar înţelege cum de am reuşit să le
cumpăr.
— Cum doriţi.
După ce David s-a îndepărtat, ţinând comoara în
mâini, nu înainte de a le mulţumi de mii de ori, ca şi
când era conştient cât de mult le datora celor doi domni,
Jean şi Laurent s-au păbuşit în fotolii epuizaţi.
— Îţi dai seama? A intrat aici…
— Ne-a vorbit…
— David!
— Bravo pentru găselniţa cu emerdino: eram gata să
muşc momeala.
Jean s-a ridicat şi a privit spre Galerie de la Reine
care mai purta încă, în atmosfera sa, trăsăturile lui Da-
vid, apoi l-a fixat pe Laurent.
— Dacă ni s-ar întâmpla o nenorocire, aş vrea ca tot
ce avem să îi rămână lui David.

45
 Laurent s-a ridicat.
— Ce spui?
— Imaginează-ţi că suntem în avion şi comandantul
ne semnalează o problemă tehnică ireparabilă, a continuat
Jean. Ei bine, înainte să ne prăbuşim vom avea două
consolări: cea de a muri împreună şi cea de a-l face bo-
gat pe David.
— Sunt două sute la sută de acord cu tine.
A doua zi au mers la notar şi au redactat amândoi un
testament identic: cel care va supravieţui va moşteni bu-
nurile celuilalt, iar când va muri, averea îi va reveni lui
David Grenier.
Seara au desfăcut trei sticle de şampanie şi, ridicând
cupele, au rostit mai multe discursuri adresate băiatului
îndepărtat, care nu bănuia nimic, şi au făcut dragoste
până în zori.

În fiecare an, David venea la magazinul lor de Ziua

Mamelor. Se transforma în bărbat fără să piardă vioiciu-
nea şi prospeţimea copilului – ceea ce îl făcea nu doar
demn de admiraţie, ci şi emoţionant.
În fiecare an, David îi regăsea pe cei doi negustori pe
care nu îi mai văzuse de un an, gândea el, fără să ştie că
îl urmăriseră. Când se întorcea de la liceu, când făcea
sport, când participa la serbările de sfârşit de an şcolar –
nici una dintre apariţiile sale în public nu le scăpase lui
Jean şi lui Laurent, care se strecurau prin mulţime fără
ca Geneviève sau David să îi observe.
Îşi interziceau să facă mai mult. Ataşamentul lor
pentru David şi pentru Geneviève trebuia să rămână
ascuns, asemenea căsătoriei lor, în catedrala Sainte Gu-
dule, cu treizeci şi cinci de ani în urmă. Desigur, odată,

46
când David şi-a arătat interesul pentru arta dramatică,
Laurent i-a propus să meargă să viziteze culisele teatrului;
o a doua oară, Jean i-a sugerat să vadă o capodoperă
cinematografică ce rula în apropiere; din fericire, celălalt
veghea îndeaproape şi intervenea: nici nu se punea pro-
blema să se creeze vreo legătură – camaraderie sau prie-
tenie – cu David! Îi urmăreau viaţa, dar a lor trebuia să
rămână deoparte.
La optsprezece ani, David a vrut să îşi cumpere o
motocicletă de ocazie. Cei doi amanţi au tresărit, te-
mându-se să nu aibă un accident. Seara treceau pe Rue
des Renards, unde locuia Geneviève, pentru a verifica
dacă motocicleta staţiona intactă la locul ei, legată de
un stâlp, aproape de intrare; de îndată ce zăreau caro-
seria albastră, răsuflau uşuraţi.
Ceea ce nu ar fi bănuit s-a întâmplat într-o zi de
marţi a lunii noiembrie.
Deschizând ziarul la „Fapt divers“ au aflat că nu
departe de Gare du Midi – rău famată – izbucnise o încă-
ierare soldată cu răniţi şi un mort – un licean pe motoci-
cletă care nu avea nici o legătură cu reglarea de conturi.
Jean şi Laurent au pălit: David?
Cum articolul nu preciza numele, au sărit în maşină.
Desigur, în drum spre cartierul Marolles şi-au râs de
spaima lor, s-au liniştit spunându-şi că existau zeci, sute
de tineri care aveau o motocicletă; totuşi se prefăceau
nepăsători fără să fie cu adevărat; o presimţire teribilă,
copleşitoare le întărea convingerea că lui David i se în-
tâmplase o nenorocire.
Aveau dreptate. Când au ajuns în apropierea clădirii,
nu numai că motocicleta lipsea, dar vecinii depuneau
flori lângă perete.

47
 David murise fiindcă derapase încercând să-i evite
pe bătăuşii beţi.

La biserică, la slujba de înmormântare, vezi rareori

atâtea chipuri sincer necăjite. David era idolatrizat; cei
care îl întâlniseră – indiferent care le era vârsta ori sexul
– simţiseră farmecul lui ca pe o vrajă şi nu acceptau să
dispară.
Johnny, Minnie, Claudia – fratele şi surorile lui –
sufereau şi se străduiau să păstreze o minimă decenţă; la
capătul puterilor, cu ochii umflaţi de plâns, ar fi vrut să
rămână singuri cu nenorocirea care se abătuse asupra
lor; îi durea să fie obligaţi să o trăiască în public. Din
fericire, soţia şi soţii lor dovedeau înţelegere şi aveau
grijă de copii – nepoţii şi nepoatele lui David, copleşiţi
că îşi pierduseră tânărul unchi – şi îi primeau pe cei
invitaţi să participe la înmormântare.
Geneviève nu plângea. Ţeapănă şi palidă, ca o statuie
de marmură, îşi împlântase privirea undeva deasupra
mulţimii. Nu exprima nici o emoţie, nu privea pe ni-
meni, răspundea mecanic condoleanţelor, strângând bu-
zele, de parcă fusese înlocuită de o păpuşă.
În capătul rândului, Eddy stătea ghemuit în fotoliul
cu rotile. Pe faţa lui lipsită de expresie nu se putea citi
nimic. Era copleşit? Sau era mulţumit că fiul ilegitim
dispăruse? Gândurile sale se repliaseră, chircite în trupul
infirm.
Jean şi Laurent şi-au păstrat demnitatea în timpul
slujbei, dar s-au prăbuşit în momentul în care a fost ridi-
cat coşciugul. Gândul că David, David al lor, frumosul
şi tânărul David zăcea fără viaţă în cutia de lemn pe care
o duceau prietenii lui în biserică… Au fugit din răspu-
teri, lăsând scaunele răsturnate îndărătul lor, au ajuns

48
pe esplanadă înaintea cortegiului, s-au năpustit în maşină,
apoi s-au refugiat acasă unde, cu obloanele trase, s-au
lăsat în voia disperării.

Cei doi domni se schimbaseră.

Până acum, soarta îi protejase, dar această tragedie le
amorţise vigilenţa. Nu şi-au mai ascuns ridurile, părul
cărunt şi melancolia. Îmbătrâniseră dintr-odată.
Existenţa lor îşi pierduse rostul.
Odată trecut de şaizeci de ani, Laurent s-a pensionat,
fiindcă meseria nu-l mai pasiona.
Aşa cum se întâmplă adesea, încetarea activităţii s-a
dovedit fatală. Laurent se plângea de dureri de cap, apoi
de leşinuri; în fine, un control medical a scos la iveală o
scleroză în plăci, boală care deţine o particularitate odi-
oasă: variabilă, evoluţia ei rămâne imprevizibilă. Laurent,
deşi condamnat, nu ştia cât mai avea de trăit: un an sau
douăzeci.
La începutul martiriului său, i s-a alăturat lui Jean la
magazin încercând să-l ajute. În cele din urmă durerile
l-au obligat să stea la pat. Se folosea de cârje. Apoi i-a
fost comandat un scaun cu rotile.
Când a fost livrat în Rue Lepoutre, Laurent a spus
plin de venin:
— Ei bine, Jean, tu care te întrebai într-o bună zi
cum ai reacţiona pus în faţa unei asemenea încercări, ai
acum prilejul s-o experimentezi…
Jean s-a apropiat de Laurent şi i-a pus un deget pe
buze.
— Este o încercare pentru tine. Nu pentru mine. Eu
nu mă străduiesc să mă ocup de tine, nu sacrific nimic,
eu te iubesc.

49
 Totuşi Laurent, care nu suporta defel regresiunea sa,
nici felul în care era privit de ceilalţi, devenea agresiv, le
căuta nod în papură prietenilor care îl vizitau, crea un
deşert în jurul lui: apoi, asemenea unui copil nedreptăţit,
cuprins dintr-odată de spaimă, se plângea. Ultima sa pu-
tere, ultima sa dovadă de virilitate era să muşte, să ră-
nească, să ucidă cu vorbele. Numai mânia creştea în el.
Atunci Jean s-a gândit să cumpere un conac în Pro-
venţa pentru a regăsi îndepărtarea, soarele, natura…
Pacea poate? A cumpărat o casă din secolul al XVIII-lea,
a numit un administrator la magazinul din Bruxelles şi
s-a instalat împreună cu Laurent în Franţa.
Când, în ajun de Crăciun, Laurent s-a prăpădit, Jean
a dorit să se sinucidă. Apoi, lângă bradul strălucitor sub
care zăceau cadourile rămase împachetate, a făcut o listă
cu cei care trebuiau anunţaţi, ce anume are de făcut, şi-a
pus ordine în afaceri… Ar fi fost o dovadă de slăbiciune
să dispară şi să lase în seama unor anonimi aceste sarcini
ingrate! Din respect pentru aceşti necunoscuţi, şi-a
amânat sinuciderea.
S-a întors la Bruxelles cu trupul lui Laurent, a cum-
părat două morminte la cimitirul Ixelles, a organizat o
scurtă ceremonie.
Notarul l-a pedepsit cu lectura unui document despre
care nu şi-ar fi dorit niciodată să audă: îl moştenise pe
Laurent. Profitând de întâlnire, omul legii l-a sfătuit să
redacteze un al doilea testament fiindcă cel existent de-
venise caduc în măsura în care se referea la doi morţi:
David şi Laurent.
Jean s-a gândit. În ultimii ani, agonia lui Laurent îi
izolase de prieteni, de foştii clienţi, de familia sa înde-
părtată. Nimeni nu se solidarizase calvarului său. Cine
fusese generos? Faţă de cine să-şi arate bunătatea?

50
 I-au venit în minte mai multe variante, toate posibile,
nici una care să reziste. Extenuat, se pregătea să-l roage pe
notar să-i prezinte instituţii de caritate, când o imagine
i-a trecut prin faţa ochilor: Geneviève ieşind din spital
şi împingând căruciorul cu rotile în care stătea Eddy
paralizat. Ea l-ar fi înţeles! Ea ar fi simţit la fel! Nu-şi
consacrase ea restul vieţii unui infirm, nu îi pierduse ea
pe cei dragi, pe Giuseppe care se exilase în Italia şi, mai
ales, pe David? David al ei? David al lor… Laurent îl
iubea atât de mult…
A izbucnit în râs.
Notarul a crezut că a păţit ceva.
— Vă simţiţi bine, domnule Daemens?
— Foarte bine.
De vreme ce pentru Laurent David era simbolic fiul
lui Jean, atunci el trebuia să o considere pe Geneviève
mama fiului său.
— Imaginaţi-vă că adineauri m-am însurat, mai mult
sau mai puţin, şi am să îi las totul acestei femei.
Aşadar, Jean şi-a dictat testamentul care o transforma
pe Geneviève Grenier, născută Piastre, măritată pe 13
aprilie la catedrala Sainte Gudule, în moştenitoarea lui.

Apoi a hotărât să se lase să moară.

Vai, sănătatea lui bună i se opunea. Nu putea face
nimic. Tristeţea, plictiseala, dezgustul erau suficiente
pentru a-i otrăvi viaţa, dar nu pentru a i-o lua. Citind
din lipsă de ocupaţie romane clasice, invidia epocile în
care se putea muri de supărare… Principesa de Clèves
suferea în mod eficace, eroinele lui Balzac, la fel… Nu-
mai el nu. Femeile… a observat el. Înclinaţia spre du-
rere să fie mai puternică la ele? Să fie sexul masculin cel
care îl împiedica să moară din cauza sentimentelor?

51
 După cinci ani de străduinţe a căzut în sfârşit la pat
din pricina unei gripe urâte. Pe cât de hotărât, pe atât de
precaut, a avut grijă să nu cheme doctorul decât atunci
când era prea târziu.
Când a înţeles că i se apropia sorocul, a închis ochii
gândindu-se la Laurent şi, fiindcă în străfundurile sale
exista credinţa catolică infantilă, şi-a dorit ca ceea ce
învăţase demult să fie adevărat: avea să-l reîntâlnească
pe bărbatul pe care îl adorase.
A murit plin de speranţă, cu zâmbetul pe buze.

*
Geneviève contempla din balconul vilei sale aleile cu
nisip roz, verdeaţa străzii cochete unde lampadarele îşi
amestecau globurile de sticlă cu frunzele castanilor. În
costume de in, riveranii îşi plimbau căţeii, iar aceste ani-
male de rasă rară, cu pedigree pur, defilau dezinvolte, la
fel de şic precum stăpânii lor. Geneviève tocmai se
mutase în Rue Lepoutre, numărul 22.
„Se mutase“, să fie acesta cuvântul potrivit, deşi casa
conţinea mai multă mobilă decât ceea ce adusese ea în-
tr-o camionetă din cartierul Marolles?
Curând aveau să i se alăture şi copiii…
Iar ea tot nu dezlegase misterul binefăcătorului ei.
Jean arsese toate documentele, scrisori, albume de
fotografii din casele sale care ar fi putut să îi povestească
viaţa. Din bârfe, nu prea se lămurise fiindcă coproprieta-
tea nu mai avea portăreasă şi o societate de muncitori
turci asigura serviciile de curăţenie pe o durată de zece
ani; mai mult, foştii vecini se mutaseră, cei noi nu între-
zăriseră decât un bătrân solitar. Indiciile pe care le strân-

52
sese alcătuiau o poveste descurajantă, fără cap şi fără
coadă; după unii, Jean era un mizantrop; după alţii, în-
treţinea o misterioasă legătură cu o femeie căsătorită;
alţii spuneau – versiune încă şi mai absurdă – că ar fi fost
homosexual, că ar fi avut un prieten a cărui urmă o di-
buiseră la cimitir. Oamenii sunt atât de răi… Un băr-
bat atât de viril, cum se putea vedea în acea fotografie!
Nu şi-l putea imagina în braţele altui bărbat…
Soneria a ţârâit. Copiii sosiseră.
Trebuia să le explice.
Minnie a intrat prima, şi-a îmbrăţişat mama şi, ime-
diat, a început să se plimbe plină de admiraţie prin casă.
Cinci minute mai târziu au apărut Johnny şi Claudia;
s-au străduit la început să propună o conversaţie ano-
dină, dar apoi au început şi ei să exploreze încăperile.
— Am pregătit ceaiul şi am comandat o prăjitură, a
anunţat Geneviève.
Când a rostit „am comandat o prăjitură“ a simţit o
tensiune, înţelegând că prin acest detaliu adoptase o ati-
tudine de femeie bogată.
Aşezaţi la masă au privit-o cu aceeaşi întrebare zu-
grăvită pe chip.
— Da, nu vă ascund acest lucru, dragii mei, am pri-
mit mult.
Şi a enumerat în faţa copiilor sideraţi bunurile mo-
biliare şi imobiliare pe care le poseda; prin aceasta ţinea
să-şi dovedească buna credinţă, să arate ceea ce ştia şi o
făcea fără să fie timorată. În realitate pregătea terenul
pentru ce va urma.
A tăiat prăjitura cu zmeură, specialitatea cartierului,
a servit ceaiul. Spera să mai tragă puţin de timp.
— Dar de ce?

53
 — De ce… ce? a articulat cu greutate Geneviève.
— De ce ţi-a lăsat domnul acela toată averea?
Geneviève a privit atent cele trei chipuri. După ex-
presia lor a desluşit că ei ştiau deja răspunsul. Cu sigu-
ranţă, asemenea tuturor cu care discutase despre acest
subiect, bănuiau că fusese amanta lui Jean Daemens,
singura teorie care îi convingea.
Geneviève trebuia să lupte, să se justifice, să încerce
să impună ceea ce era de neconceput – misterul pur.
Punând ceaşca jos, s-a aşezat mai bine pe scaunul înalt.
— Nu am să vă mint, copii!
Au privit-o atent, cu gura căscată, sorbindu-i cuvin-
tele. Fără să înţeleagă ce se întâmplă cu ea, a continuat.
— Jean Daemens a fost amantul meu. Da, Jean Dae-
mens a fost bărbatul pe care l-am iubit cel mai mult.
Şocată de ceea ce debitase, a şoptit: „Iartă-mă, Giuseppe!“
Cum ei aşteptau, a continuat:
— Ne adoram. Acum douăzeci şi cinci de ani am
vrut să vă explic, să vi-l prezint, să vă anunţ că Eddy şi
cu mine ne vom despărţi… apoi tatăl vostru s-a îmbol-
năvit. Nu am putut să plec, am hotărât să am grijă de
el…
Spre marea ei surpriză, vocea îi tremura. Se emoţionase
povestind această istorioară. Oare pentru că, ascunse
sub minciuni, existau atâtea adevăruri?
Minnie şi-a pus mâna peste cea a mamei sale prin-
tr-un gest indulgent şi a întrebat cu voce liniştită, dar
tristă:
— Mamă, de ce nu ne-ai spus după moartea tatei?
— Jean nu voia.
— De ce?
— Fiindcă era prea necăjit.

54
 Că te-a pierdut?
— Nu numai.
Lui Geneviève i s-au aprins urechile: ştia ce urma să
spună şi îi venea greu. În cele din urmă buzele au bol-
borosit:
— Jean a fost tatăl fratelui vostru David. Niciodată
nu a putut trece peste moartea acestuia.
Apoi hohotele de plâns au sufocat-o. Nu a putut
sfârşi povestea. La ce bun?
Copiii s-au repezit spre ea, au înconjurat-o, au mân-
gâiat-o, încercând să o liniştească, tulburaţi de secretul
mamei lor, bulversaţi de emoţia celei care de obicei nu
îşi dezvăluia sentimentele.
Atunci Geneviève Grenier, cea cu ochii uscaţi, cea
care de la moartea fiului ei David nu mai vărsase o la-
crimă, Geneviève Grenier născută Piastre, căsătorită de
cincizeci şi cinci de ani cu Eddy Grenier, pe 13 aprilie
după-amiaza la catedrala Sainte Gudule s-a lăsat pradă
sentimentelor, protejată de propria-i înşelăciune. A iz-
bucnit în plâns, jelindu-şi viaţa irosită, iubirea pierdută
şi fiul răpit de moarte.
Câinele

În memoria
lui Emmanuel Lévinas
 În Hainaut, Samuel Heymann fusese zeci de ani me-
dicul orăşelului, practician auster, însă apreciat. La şapte-
zeci de ani a scos din şuruburi plăcuţa de alamă care
împodobea uşa mare de la intrare şi i-a anunţat pe lo-
cuitori că nu va mai profesa. În ciuda protestelor aces-
tora, Samuel Heymann a rămas neînduplecat: fiindcă se
pensionase, vecinii săi trebuiau să meargă cinci kilometri
până la Mettet, unde tocmai se instalase un tânăr coleg,
recent ieşit de pe băncile facultăţii.
Vreme de cincizeci de ani, nimeni nu avusese vreun
motiv să se plângă de doctorul Heymann, dar nimeni nu
ştia prea multe despre el.
Când m-am mutat în orăşel, tot ceea ce am putut
afla se referea la faptul că după moartea soţiei sale îşi
crescuse singur fiica şi că avusese mereu acelaşi câine.
— Acelaşi? am întrebat şocat.
— Da, domnule, acelaşi, mi-a replicat patronul de
la Péterelle, singura cafenea din localitate, din faţa bise-
ricii. Un ciobănesc de Beauce.
Neştiind dacă negustorul îşi râde de mine, am conti-
nuat prudent conversaţia:
— În mod obişnuit, un ciobănesc de Beauce trăieş-
te… zece sau doisprezece ani.

59
 — Doctorul Heymann are un ciobănesc de Beauce
pe nume Argos de peste patruzeci de ani. E vârsta pe
care o am şi vă confirm că i-am văzut mereu împreună.
Dacă nu mă credeţi, întrebaţi-i pe cei mai bătrâni…
Mi-a arătat patru moşnegi, slăbuţi pe sub cămăşile
lor largi, cadrilate, care jucau cărţi lângă televizor.
Văzându-mi faţa stupefiată, patronul cafenelei a iz-
bucnit în râs.
— Glumesc, domnule. Voiam să spun că doctorul
Heymann a rămas fidel acestei rase. De fiecare dată când
câinele lui credincios moare, îşi ia altul pe care îl nu-
meşte tot Argos. Cel puţin este sigur că nu se înşală când
îl ceartă.
— Câtă lene! am spus, furios că am căzut de fraier.
— Leneş? Totuşi nu ăsta e cuvântul care îţi vine în
minte atunci când te gândeşti la doctorul Heymann, a
bombănit bărbatul, ştergând tejgheaua cu prosopul.
În lunile care au urmat am putut constata în ce mă-
sură negustorul vorbăreţ avusese dreptate: nu lenea era
trăsătura definitorie a doctorului! Nici o relaxare nu îl
caracteriza pe acest doctor care, la optzeci de ani, îşi
plimba câinele mai multe ore pe zi, tăia lemne, prezida
diverse asociaţii şi avea grijă de vasta grădină care măr-
ginea conacul său de piatră albăstruie îmbrăcat în iede-
ră. În spatele acestei clădiri construite cu toată afectarea
burgheză nu mai erau alte case, ci doar câmpuri, poiene,
pâlcuri de copaci până la îndepărtata pădure Tournibus,
o linie de un verde întunecat ce se pierdea la orizont.
Aceasta alegere de frontieră, la capătul orăşelului, i se
potrivea lui Heymann, care trăia între două lumi, lu-
mea umană şi lumea animală, pălăvrăgind cu locuitorii
şi apoi plecând însoţit de câinele său pentru a profita în-
delung de compania acestuia.

60
 Când îi zăreai la colţ de stradă erai frapat de alura lor
bizară: doi domni de ţară care înaintau, rustici dar ele-
ganţi, unul pe două picioare, celălalt pe patru labe, ase-
mănători ca talie şi ţinută, mândri, bine făcuţi, păşind
siguri pe ei, echilibraţi. Se îndreptau spre cei care se plim-
bau cu o privire încruntată, severă, aproape dură, care
devenea binevoitoare de îndată ce distanţa se micşora.
Căutând diferenţele între bărbat şi câine, nu găseai de-
cât simetrii suplimentare: dacă unul se îmbrăca în haine
din catifea sau tweed, celălalt se mulţumea cu o blană
deasă, amândoi purtau mănuşi, primul cu adevărat, al
doilea fiindcă natura îi pictase unele roşcate; dacă Sa-
muel Heymann avea sprâncene negre şi tenul palid, pe
blana neagră a lui Argos o pată de bej scotea în evidenţă
ochii, iar contrastul le conferea o mare expresivitate;
aceste fiinţe orgolioase aveau acelaşi tors bombat şi pu-
ternic, stăpânul avea la gât un fular, iar patrupedul o pată
gălbuie pe piept.
La început, mai mult mă întâlneam cu ei decât îi
frecventam. Pasionat de plimbări, flancat de trei câini,
aveam deseori prilejul să-i întâlnesc sâmbetele şi dumini-
cile când mă refugiam la ţară.
La început, Samuel Heymann se mulţumea cu o re-
verenţă pur formală, câinele său arătându-se mai amabil
faţă de ai mei; după cinci sau şase astfel de întâlniri,
fiindcă insistasem să schimbăm câteva cuvinte, a avut o
conversaţie prudentă, cea pe care un necunoscut o are
cu alt necunoscut, fără să rişte cel mai mărunt detaliu
care să arate familiaritate. Atunci când a devenit mai
cald – pentru că Argos se bucura de întâlnirea cu câinii
mei –, am crezut că am câştigat partida. Dar când l-am
salutat în orăşel unde mergeam fără câini, nu mi-a răs-
puns; descifrarea universului mergea de la animal spre

61
uman: îi ţinea minte pe câinii mei, pe care îi făcea plă-
cere să-i vadă, dar eu rămâneam o faţă neclară care plu-
tea deasupra a trei lese. Am avut confirmarea în ziua în
care m-am rănit în timp ce trebăluiam şi patronul cafe-
nelei m-a dus de urgenţă la fostul doctor. Când Samuel
Heymann s-a aplecat asupra mea ca să vadă ce mă
doare, am avut impresia că se adresa chestiunii medicale
mai degrabă decât mie, că mă dizolvam în cazul pe care
îl reprezentam, că se ocupa de problema mea de sănă-
tate mai mult dintr-o necesitate morală decât din sim-
patie. Filantropia lui meticuloasă, inflexibilă, de comandă
dovedea obligaţie şi nu spontaneitate; expresie a voinţei,
intimida.
Totuşi, după câteva luni, în ciuda câtorva rateuri, a
reuşit să mă întâlnească independent de câinii mei. Apoi,
când a aflat că sunt scriitor, mi-a deschis uşa.
Raporturile noastre au început să se definească sub
semnul respectului. Îmi aprecia cărţile, îi adoram dis-
creţia.
Îl invitam la mine acasă, mă primea în casa lui. O
sticlă de whisky ne servea drept pretext de când ne desco-
perisem această pasiune comună; aşezaţi în faţa şemineu-
lui, ne dădeam cu părerea despre cantitatea de malţ care
dădea gust preţiosului lichid, despre faptul că este uscat
la foc de turbă, despre esenţa lemnoasă care alcătuia bu-
toiul; Samuel mergea până la a afirma că prefera disti-
leriile situate la malul mării, pretinzând că whisky-ul
îmbătrânea impregnându-se de aroma algelor, a iodului
şi a savorilor sărate. Pasiunea pentru acest alcool ne
dezvoltase, în mod paradoxal, şi cultura apelor minerale
căci, pentru a ne delecta cu soiuri mai tari, acele „single
casks“ de 55 până la 65 de grade, aveam două pahare în
62
mâini – unul cu whisky şi unul cu apă –, ceea ce făcea
ca papilele noastre gustative să caute izvoarele care per-
miteau degustarea ideală.
Când intram în încăperea în care Samuel Heymann
stătea împreună cu câinele său, aveam totdeauna senzaţia
că îl deranjez. Omul şi animalul erau nemişcaţi, frumoşi,
nobili, cu o aură de tăcere, uniţi prin lumina albă care
se revărsa prin perdea. Indiferent de ora la care îi sur-
prindeam, afişau aceeaşi atitudine, gânditori, visători,
agitaţi sau obosiţi… De îndată ce treceam pragul uşii, le
tulburam postura, intruziunea mea forţa tabloul să se
însufleţească. Mirat, animalul ridica botul, îşi apleca
spre stânga capul plat, ciulea urechile, apoi mă privea de
sus cu ochii lui de culoarea alunei: „Ce indiscret! Sper
că ai un motiv serios… “ Mai puţin vioi, stăpânul îşi
înfrâna un suspin, zâmbea, încropea o amabilitate care
ascundea cu greu un „De data asta ce s-a mai întâmplat?“
exasperat. Uniţi printr-un conciliabul neîntrerupt, fiind
de ani buni alături, zile şi nopţi, nu lăsau impresia să se
fi plictisit unul de celălalt, bucurându-se de fiecare clipă
împreună, ca şi cum pentru ei nu exista nimic mai desă-
vârşit decât să fie unul lângă celălalt. Oricine îşi făcea
apariţia în faţa lor distrugea un moment armonios, in-
tens, bogat, plin de miez.
Dacă nu vorbeam despre cărţi şi whisky, discuţiile
noastre se poticneau. Nu numai că Samuel nu priza su-
biectele generale, dar nu îmi povestea nimic personal,
nici o anecdotă referitoare la copilăria, tinereţea sau la
viaţa lui amoroasă, de ai fi crezut că octogenarul acesta
se născuse alaltăieri. Dacă mi se întâmpla să schiţez o
confesiune, o primea, dar nu îmi întorcea mărturisirea
prin nici o dezvăluire. Desigur, atunci când pomenea

63
de fiica sa, chipul imperturbabil se anima, îi lăuda reu-
şita – conducea un cabinet de avocaţi la Namur – şi nu
o ascundea. Totuşi, chiar şi în acest caz, deşi sincer, se
mulţumea cu fraze convenţionale. Aşa încât ajunsesem
să cred că niciodată nu se entuziasmase pentru vreun
lucru şi că înţelegeam prietenia absolută când eram în
faţa perechii pe care o forma cu câinele său.
Vara trecută o serie de turnee în străinătate mă obli-
gaseră să părăsesc ţara timp de mai multe luni. În aju-
nul plecării mele, i-a urat ironic „o călătorie plăcută
domnului scriitor care este înclinat mai mult să vorbească
decât să scrie“. În ceea ce mă priveşte, i-am promis să îi
aduc vreo câteva lucrări de valoare şi câteva sticle rare ca
să avem ce face în timpul iernii.

Ceea ce am aflat când m-am întors m-a bulversat.

Cu o săptămână mai înainte, câinele său Argos fu-
sese călcat de o maşină.
Cinci zile mai târziu, Samuel se sinucisese.
Orăşelul tremura sub şoc. Cu o voce plină de emo-
ţie, vânzătorul de la alimentară mi-a dat vestea mai îna-
inte să ajung acasă: menajera îl găsise pe doctor în
capătul bucătăriei, prăbuşit pe podea. Creierii îi erau
împroşcaţi pe pereţi. Conform raportului dat de poliţie,
luase puşca şi îşi trăsese un glonţ în gură.
„Minunat… “, am gândit.
Niciodată nu reacţionezi cum e de aşteptat atunci
când afli de un deces: în loc să fiu trist, m-am topit de
admiraţie.
Reacţia mea a fost să admir această ieşire spectaculoasă,
grandioasă, logică: cuplul pe care Samuel şi câinele lui îl
alcătuiau nu trăise până la sfârşit! În această dublă

64
dispariţie, am văzut un romantism fără margini. Nu era
nici un dubiu că o moarte o chemase pe cealaltă. Şi,
conform obiceiului lor, acţionaseră în osmoză, părăsind
aproape simultan viaţa, printr-o moarte violentă.
M-am calmat şi mi-am adunat gândurile.
„Nu fi grotesc… Nu s-a mai pomenit ca un om să-şi
ia viaţa fiindcă o maşină i-a omorât câinele. Poate că
Samuel îşi pregătea sinuciderea de multă vreme dar o
amâna atâta vreme cât trebuia să se ocupe de Argos…
Sau poate că Samuel aflase chiar după accident că este
pradă unei maladii grave, atroce şi fără ieşire. S-a scutit
de agonie… Da, da, trebuie că a fost o chestie de genul
acesta… O succesiune de coincidenţe! Nu s-a sinucis de
supărare. Nu s-a mai pomenit ca un om să-şi ia viaţa
fiindcă o maşină i-a omorât câinele.“
Dar, cu cât negam această ipoteză, cu atât se impu-
nea mai clar.
Nervos, cu capul greu, am renunţat să mă întorc la
mine acasă şi m-am îndreptat spre Péterelle, ca să-l oma-
giez pe tovarăşul lui Samuel comemorându-l cu cei din
orăşel.
Gura lumii făcea mai mult zgomot decât imaginaţia
mea: la bar, la mese, de-a lungul trotuarului larg unde,
în ciuda frigului, obişnuiţii cafenelei ieşeau să îşi bea be-
rea, fiecare credea că doctorul Heymann se sinucisese în
urma accidentului avut de câinele său.
— Dacă l-aţi fi văzut când şi-a luat de pe drum
animalul zdrobit… Te speriai.
— Era supărat?
— Nu, turbat! A urlat de mai multe ori „Nu“, agi-
tând pumnul spre cer, cu ochii injectaţi, apoi s-a întors
spre noi, care ne apropiam, şi am crezut că o să ne facă

65
bucăţi! Deşi nu aveam nici o vină. Dar privirea lui…
Dacă în loc de ochi ar fi avut pumnale, acum eram morţi.
— Unde s-a întâmplat?
— Pe drumul spre Villers, după ferma Tronchon.
— Şi cine a comis accidentul?
— Nu ştim, şoferul a fugit.
— În fine, câinele era deştept, evita maşinile şi nu se
îndepărta niciodată de stăpânul lui.
— Ascultaţi, mi-a zis mie Maryse, menajera lui, că
doctorul şi câinele se uitau la nişte ciuperci de pe mar-
ginea şanţului când un camion a trecut atingându-l uşor
pe doctor dar lovindu-l din plin în bazin pe Argos. De
fapt, şoferul, care îi văzuse, nu i-a evitat nici măcar cu
un centimetru. Un mare ticălos!
— Sunt şi nenorociţi dintr-ăştia!
— Bietul animal.
— Bietul câine şi bietul doctor.
— Dar de aici şi până să-ţi zbori creierii după… !
— Supărarea, n-ai ce să spui.
— Orişicât!
— La dracu’, Heymann era doctor, mai văzuse oa-
meni murind şi nu se sinucisese.
— Ei, poate că îşi iubea câinele mai mult decât iu-
bea oamenii…
— Mă tem că ai dreptate.
— Terminaţi! Îi mai muriseră şi alţi câini… După
fiecare deces, imediat, fără să stea pe gânduri, cumpăra
un altul. De altfel, unii erau şocaţi că o face aşa repede.
— Poate Argos ăsta era mai deosebit.
— Sau poate doctorul era obosit.
— O clipă! Ceilalţi câini muriseră de moarte bună,
de bătrâneţe. Şi nu făcuţi bucăţi de un şofer tâmpit!

66
 — Cu toate astea n-o să-mi scoateţi din minte că e
suspect să iubeşti atât de mult câinii.
— Să iubeşti atât de mult câinii, sau să iubeşti atât
de puţin oamenii?
După această frază liniştea a cuprins încăperea. Apa-
ratul de cafea şuiera. La televizor se anunţau rezultatele
pariurilor hipice. O muscă s-a lipit de zid, speriată
brusc că ar putea atrage atenţia. Fiecare se întreba cine
este mai uşor de iubit: omul sau câinele? Şi cine ne în-
toarce mai bine iubirea?
Întrebarea îi stingherea.
Am ajuns acasă gânditor, mi-am mângâiat maşinal
labradorii care se bucurau tare mult că mă văd; trupul
lor părea că imediat îşi va lua zborul, într-atât li se învâr-
tea coada de entuziasm. Preţ de o secundă, mi-am dat
seama că nu le răspundeam aşa cum îi răspundea Sa-
muel Heymann lui Argos. Iubire pură… Iubire mare…
Am deschis cea mai costisitoare sticlă de whisky, un
malţ foarte vechi din insula Islay, cea pe care i-o desti-
nasem lui Samuel şi, în seara aceea, am băut pentru
amândoi.

A doua zi, fiica lui a venit la mine.

Abia dacă o cunoşteam pe Miranda, pe care o întâl-
nisem de două sau de trei ori, dar de la prima vedere
simţisem o simpatie intensă faţă de ea, pentru că era
vioaie, exactă, independentă, lipsită de afectare, aproape
bruscă, simboliza acele femei moderne care seduc prin
chiar refuzul lor de a seduce. Mi s-a adresat aşa cum ar
fi făcut-o un bărbat, într-un fel lipsit de ambiguitate,
m-a făcut să mă simt în largul meu într-atât încât, când
i-am remarcat mai târziu trăsăturile fine şi feminitatea

67
picioarelor, am fost încercat de o surpriză plină de în-
cântare.
Zâmbitoare în dimineaţa ceţoasă, Miranda cea roş-
cată s-a asigurat că nu mă deranjează, a fluturat croasan-
tele pe care tocmai le cumpărase şi mi-a propus să bem
o cafea. Se impunea pe cât de firesc, pe atât de autoritar.
Trecând în bucătărie, i-am prezentat condoleanţele
pe care le-a primit cu fruntea plecată, fără să pot să des-
copăr ce simţea, apoi s-a aşezat în faţa mea.
— Tatei îi plăcea să discute cu tine. Poate ţi-a spus
lucruri… pe care mie nu mi le-ar fi spus.
— Îţi dau cuvântul meu, vorbeam mai mult despre
literatură şi despre whisky. În principal despre literatură
şi whisky.
— Uneori, când abordezi o temă generală, poţi po-
meni o amintire unică.
M-am aşezat şi i-am mărturisit că, în ciuda eforturilor
mele, discuţiile noastre nu reuşiseră să capete niciodată
o turnură personală.
— Se ferea foarte mult, am conchis.
— De ce anume se ferea?
Miranda părea exasperată. A insistat:
— Sau de cine? Sunt singurul lui copil, îl iubesc, dar
nu ştiu nimic despre el. Deşi comportamentul lui a fost
exemplar, tata rămâne un străin. Iată unicul meu reproş:
a făcut totul pentru mine, mai puţin să îmi spună cine
era.
A scos din coş un album mare, greu de răsfoit.
— Priveşte.
Sub foiţa de hârtie protectoare, fiecare pagină carto-
nată avea un portret însoţit de o legendă. Melancolic,
am răsfoit albumul. Începea cu căsătoria lui Samuel cu

68
Edith, o roşcată drăguţă cu gura rumenă; la picioarele
lor poza un ciobănesc de Beauce, mândru de parcă ar fi
fost fiul lor. Apoi în succesiunea fotografiilor a apărut
copilaşul, şi el vegheat de animal; în fotografiile de grup
zâmbea o familie alcătuită din patru persoane: un trio
format din soţi şi câine, la care se adăuga bebeluşul.
Când Miranda a împlinit cinci ani, Edith a dispărut din
fotografii.
— Ce s-a întâmplat cu mama ta?
— O tumoare la creier. Fulgerătoare.
Din acel moment, albumul oferea fotografii cu o fa-
milie recompusă: câinele înlocuise soţia, lângă stăpânul
lui, şi Miranda stătea între ei doi.
— Ce observi? a întrebat ea cu brutalitate.
— Ă… nu există fotografii din copilăria tatălui tău
sau din adolescenţa lui.
— Părinţii lui au murit în timpul războiului. Nu
voia niciodată să vorbească despre ei, asemenea multora
dintre evreii cărora le-a fost ucisă familia… Nu ştiu ab-
solut nimic despre bunici, unchi sau mătuşi. Numai el a
supravieţuit.
— Cum?
— În timpul războiului a fost ascuns la un liceu ca-
tolic. La Namur. De un preot. Părintele… André. Alt-
ceva nu mai observi?
Ghiceam unde bate. Ca şi mine, ca majoritatea lo-
cuitorilor micului oraş, se întreba asupra importanţei
câinelui, dacă nu cumva accidentul acestuia provocase
actul disperat al tatălui său. Nu îndrăzneam să reiau su-
biectul, spunându-mi că pentru o fiică o asemenea bă-
nuială ar fi provocat o suferinţă intensă.
Se uita la mine insistentă, exigentă, încrezătoare.

69
 — Miranda, ce legătură exista între tine şi câinii ta-
tălui tău? am sfârşit prin a bolborosi.
A oftat uşurată că abordez ceea ce era esenţial. Ispră-
vindu-şi cafeaua, s-a sprijinit cu spatele de spetează şi
m-a privit.
— Tata a avut acelaşi câine de mai multe ori. Un cio-
bănesc de Beauce pe nume Argos. Am cincizeci de ani şi
nu am cunoscut decât patru.
— De ce un ciobănesc de Beauce?
— Nu ştiu.
— De ce Argos?
— Habar n-am.
— Şi tu, tu ce crezi?
A ezitat, nu era obişnuită să-şi exprime asemenea
sentimente, dar ţinea s-o facă.
— I-am iubit pe toţi. Cu pasiune. Mai întâi fiindcă
erau nişte câini buni, care aduceau veselia în mijlocul
nostru, afectuoşi, devotaţi. Şi pe urmă, erau fraţii mei,
surorile mele…
Lăsându-şi fraza neterminată, s-a gândit înainte să
adauge:
— Erau şi mama mea… şi erau puţin şi tatăl meu…
Ochii i s-au umezit. Cuvintele pe care le rostise o
surprindeau şi pe ea. Am încercat să o ajut:
— Frate sau soră, Miranda, îmi pot imagina: câinele
sub autoritatea tatălui tău devenea tovarăşul tău. Dar…
mamă?
Privirea i s-a stins; ochii îi erau ficşi, aţintiţi asupra
amintirilor.
— Argos mă înţelegea mai bine decât tata. Dacă
eram tristă, primul care pricepea era Argos. Simţea. Ca
o mamă… Şi îi atrăgea atenţia tatălui meu. O, da, de

70
câte ori n-a intervenit Argos pe lângă tata ca să-i amin-
tească să îmi acorde atenţie, să mă asculte, să îmi pro-
voace confidenţele! În acele momente, când tata asculta
de el, Argos rămânea între noi, supraveghindu-ne: ve-
rifica dacă, prin limbajul atât de complicat al fiinţelor
umane, îi explicam aşa cum trebuie tatălui meu ceea ce
el înţelesese imediat.
Vocea îi devenise mai blândă, mai subţire; mâna îi
tremura atunci când îşi aranja şuviţele de păr; fără să-şi
dea seama, Miranda redevenea fetiţa de care vorbea.
— Îmbrăţişările, mângâierile, le primeam de la Argos,
a continuat. Era ca o mamă… Tata mă intimida cu firea
lui rezervată. Câte ore n-am petrecut, Argos şi cu mine,
lungiţi pe covor, unul lângă celălalt, visând sau discu-
tând! Era singurul corp pe care îl atingeam; era singurul
corp care mă atingea. Ca o mamă, nu?
Mă întreba pe mine fetiţa care voia confirmarea că
definea corect ceea ce îi lipsise.
— Ca o mamă… i-am răspuns în ecou.
A zâmbit liniştită.
— Adesea mirosul lui Argos rămânea impregnat în
mine. Fiindcă sărea pe mine. Mă lingea. Se lipea de pi-
cioarele mele. Avea nevoie să-şi arate afecţiunea. În co-
pilăria mea, Argos avea un miros al său; tata nu, nu
mirosea a nimic sau mirosea a curat, adică mirosul civi-
lizat, cel emanat de flacoane, apă de colonie sau doctor.
Numai Argos avea un miros al lui. Şi eu îl aveam pe al
său.
A ridicat privirea spre mine şi am rostit în locul ei:
— Ca o mamă…
A urmat o tăcere lungă. Nu am îndrăznit să o rup, sim-
ţind că Miranda retrăia fragmentele fericite ale trecutului

71
ei. Doliul ei începea. Doliu după cine? După Samuel?
Sau după Argos?
— Nu pot să mă gândesc la tata fără să mă gândesc
la Argos, a precizat, de parcă îmi ghicise gândurile. Unul
fără celălalt nu se poate. Cum tata îşi cunoştea limitele,
avea încredere în Argos ca să priceapă lucrurile care îi
scăpau; de foarte multe ori aveam impresia că îl consul-
ta, adică i se confesa. Prin urmare, Argos reprezenta o
parte din tata, acea parte care ţine de aspectul natural,
empatic, sensibil. Argos era un pic tatăl meu şi tata era
un pic Argos. Ţi se pare sminteală tot ce îţi spun?
— Deloc.
Am mai făcut cafea. Nu aveam nevoie să conversăm:
regăsisem acel calm pe care îl aduce nu elucidarea ade-
vărului, ci proximitatea misterului.
În timp ce umpleam ceştile, am adăugat:
— Crezi că ultimul Argos avea ceva în plus faţă de
cei de dinainte?
A tresărit înţelegând că ne apropiam de subiectul
sensibil.
— Era special şi unic. La fel ca precedenţii.
— Tatăl tău îl iubea mai mult?
— Tata se retrăsese şi mai mult.
Am rămas cu gurile căscate. Fiecare dintre noi dorea
să vorbească, nici unul nu îndrăznea.
— Aici toată lumea crede că s-a sinucis din cauza
câinelui, a spus ea în cele din urmă.
M-a privit.
— Nu?
— E absurd dar… da, am bâiguit. În măsura în care
ne lipsesc informaţii, în care ştim foarte puţine despre
tatăl tău, nu ne putem împiedica să nu legăm cele două
evenimente.

72
 — Ar fi detestat o asemenea ipoteză.
Era cât pe ce să o corectez precizând: „Tu deteşti o
asemenea ipoteză“; din fericire, un puseu de tact m-a
oprit.
— Ajută-mă, a spus aplecându-se spre mine.
— Poftim?
— Ajută-mă să înţeleg ce s-a întâmplat.
— De ce eu?
— Fiindcă tata te aprecia. Şi pentru că eşti romancier.
— Să fii romancier nu înseamnă că eşti poliţist.
— Să fii romancier înseamnă că eşti pasionat de cei-
lalţi.
— Nu ştiu nimic despre tatăl tău.
— Imaginaţia ta va completa ceea ce nu ştii. Te-am
citit şi la un moment dat ai spus că, atunci când nu ştii
absolut nimic, laşi imaginaţia să zboare liberă. Am
nevoie de geniul tău într-ale ipotezelor.
— O clipă! Povestesc ceea ce îmi place fiindcă poves-
tirile mele sunt fără urmări. Caut plăcerea, nu adevărul.
— De ce ar fi adevărul mai urât decât tăcerea? Aju-
tă-mă! Ai milă! Ajută-mă!
Ochii ei mari, verzi, încadraţi de părul de culoarea
flăcărilor, care parcă devenise şi mai roşu de furie, mă
implorau.
Miranda îmi plăcea atât de mult încât am acceptat
fără să mă gândesc.
După-amiaza am însoţit-o la conacul tatălui ei, unde
am clasat documentele sperând să ne vină vreo idee.
După două sau trei ore fără nici un rezultat am spus:
— Miranda, câinii tatălui tău provin din acelaşi loc.
Un adăpost din Ardennes.
— Şi ce-i cu asta?

73
 — De cincizeci de ani, contractele sunt semnate de
aceeaşi persoană, un anume…
Chiar atunci a sunat cineva la uşă.
Miranda a deschis uşa. Era contele de Sire, un om în
vârstă, cu cizme de călărie, îmbrăcat cu un rafinament
străvechi. În spatele său, calul priponit de poartă a ne-
chezat când ne-a văzut.
Această familie, înainte vreme proprietara a mai mul-
te ferme şi a trei castele, locuia în prezent pe un dome-
niu la vreo doisprezece kilometri.
Aristocratul venise să-şi prezinte condoleanţele, mutân-
du-se de pe un picior pe celălalt, jenat, roşu la faţă.
Miranda l-a invitat să intre, i-a arătat unul dintre fo-
toliile înalte aşezate în semicerc în jurul şemineului din
salon. Bătrânul dandy a înaintat, timorat, examinând
încăperea şi i-a mulţumit cu o voce catifelată de parcă
i-ar fi permis să descopere Sfânta Sfintelor.
— Tatăl dumneavoastră era un bărbat… excepţional.
În viaţa mea nu am întâlnit o asemenea omenie, o ase-
menea bunătate, o asemenea profunzime în a cântări
oamenii şi nenorocirile lor. Înţelegea totul fără să i se
explice. Era cu adevărat înzestrat cu o mare compasiune.
Miranda şi cu mine ne-am privit uimiţi: dacă am fi
vrut să lăudăm calităţile lui Samuel Heymann, nu le-am
fi ales pe acestea fiindcă, din punctul nostru de vedere,
nu le avea.
— V-a vorbit despre mine? s-a interesat contele de
Sire.
Miranda s-a încruntat căutând să-şi amintească.
— Nu.
Contele a roşit zâmbind, această omisiune dovedindu-i
încă o dată virtuţile răposatului.
— Aţi fost prieteni? a şoptit Miranda.

74
 — Nu se poate afirma aceasta. Să spunem mai de-
grabă că am făcut totul pentru a deveni duşmanul lui şi
că, datorită sufletului său generos, nu am fost.
— Nu înţeleg.
— Avem secrete împreună. L-a luat cu sine pe al său.
Voi face la fel cu al meu.
Enervată, Miranda a lovit cu palma braţul fotoliului.
— Exact asta este tata: un ghem de secrete! Nu mai
suport!
În faţa acestui acces de violenţă, contele a răsfrând
buza de jos şi a început să se bâlbâie; pleoapele i s-au
zbătut, apoi a bălmăjit câteva vorbe care s-o liniştească
pe Miranda.
Miranda s-a băţoşit spre el.
— Are vreo legătură cu mama?
— Poftim?
— Cearta dumneavoastră cu el? Lucrul pe care vi l-a
iertat! Are vreo legătură cu mama?
— Nu, nici una.
Vocea era ca un şuierat, fără drept de replică. Se sim-
ţea jignit că Miranda putuse să creadă aşa ceva. Pentru
el, Miranda trecuse pragul vulgarităţii.
— Nu mai aveţi să îmi spuneţi nimic altceva?
Bărbatul şi-a aranjat mănuşile de pe genunchi şi a
tuşit de două trei ori.
— Ba da!
— Ei bine?
— Aş vrea să îl omagiez pe tatăl dumneavoastră. Îmi
permiteţi să îi organizez înmormântarea?
— Ce aţi spus?
— Aş vrea să îi ofer înmormântarea pe care o merită,
nobilă, demnă, elegantă. Lăsaţi-mă să cheltuiesc bani, să

75
organizez ceremonia, să umplu de flori biserica, să aduc
un cor şi o orchestră, să închiriez un dric luxos la care
vor fi înhămaţi cai din grajdurile mele.
Era deja încântat de scenele pe care şi le imagina.
Miranda mi-a aruncat o privire care însemna: „Cucu-
veaua asta bătrână e nebună“, apoi a ridicat din umeri.
— Ar trebui să vă răspund prin „de ce?“, dar vă răs-
pund prin „de ce nu?“. De acord! Organizaţi tot ceea ce
doriţi, eu am să dau cadavrul.
Bărbatul a tresărit, şocat de insolenţa Mirandei. To-
tuşi s-a stăpânit şi s-a limitat, îndreptându-se către ieşire,
la a-i mulţumi de nenumărate ori cu entuziasm.
Când ne-a părăsit, Miranda a dat frâu liber mirării
sale:
— Contele de Sire! Vine aici şi se poartă ca prietenul
cel mai bun al tatălui meu, iar tata nu mi-a vorbit nici-
odată de el! Secrete… Numai secrete…
Revin la documentele pe care le aveam în mâini:
— Miranda, insist. Dacă aş fi în locul tău, aş merge
la adăpostul de unde şi-a ales tatăl tău câinii timp de
cincizeci de ani.
— De ce?
— Presupun că i-ar fi putut spune unui crescător de
câini ciobăneşti de Beauce ceea ce ţi-a ascuns ţie.
— De acord. Când plecăm?

După trei ore de mers cu maşina, am început să ne

încadrăm pe drumurile sinuoase ale munţilor Ardennes
care treceau prin păduri clătinate de vânt. Locuinţele se
răreau şi am avut impresia că pătrundem într-o lume
aparte, o lume a vegetalului. Brazii cu trunchiurile roase
de licheni lacomi nu erau nici înalţi, nici înghesuiţi unii

76
în alţii, dar dominau, nesfârşiţi, aliniaţi unii în spatele ce-
lorlalţi, alcătuind o masă impenetrabilă, asemenea unei
armate gata de asalt. O ploaie cu picuri grei le îngreuna
crengile care se aplecau spre maşina noastră. Mă te-
meam să rămân în pană prin aceste locuri.
În fine, am ajuns la adăpostul Bastien şi Fiul. În mij-
locul lătrăturilor care se auzeau din mai multe cuşti,
ne-a fost greu să-l convingem pe tânărul care s-a apropiat
că nu doream să cumpărăm un câine şi nici să plasăm
unul acolo, ci doar să îl vedem pe domnul François
Bastien, care vreme de cincizeci de ani îi vânduse câini
ciobăneşti de Beauce lui Samuel Heymann.
— Vă duc la bunicul, a conchis el sceptic.
Am intrat într-o cameră cu tavan jos, cu pereţii în-
cărcaţi de oale din aramă, mese împodobite cu feţe de
masă brodate şi vase de cositor – o adevărată peşteră
plină de minunăţii pentru un amator de antichităţi, o
dezordine grozavă pentru Miranda şi pentru mine.
François Bastien, expertul în câini, s-a îndreptat spre
noi. Când a înţeles situaţia i-a prezentat condoleanţe
Mirandei şi ne-a invitat să luăm loc.
Miranda a încercat să-i explice vizita: îşi adora tatăl
dar ştia prea puţin despre el. Putea să o ajute?
— Doamne, prima oară când l-am văzut pe tatăl
dumneavoastră era după război. Tocmai îi murise câi-
nele. Mi-a arătat o fotografie ca să găsesc un ciobănesc
de Beauce asemănător. Nu era greu…
— Credeţi că a avut mereu un câine? Că în familie
erau iubiţi ciobăneştii de Beauce?
Începusem, fără să-mi dau seama, să leg ipotezele unele
de altele, conferind o logică felului său de a fi: ciobănescul
de Beauce era elementul care îl lega pe orfan de trecutul

77
său, simbolizând această legătură pierdută. De unde şi
afecţiunea lui iraţională…
François Bastien mi-a demolat rapid speculaţiile:
— A, nu, ciobănescul de Beauce care tocmai îi mu-
rise fusese primul lui câine; sunt sigur. Pe atunci dom-
nul Heymann se pricepea la câini aşa cum mă pricep eu
la modele de tricotaj şi a trebuit să-i dau anumite sfaturi.
Mi-am modificat teoria:
— Era un câine pe care îl adoptase când se ascunsese?
— Se ascunsese?
— Da, tata a stat ascuns într-un liceu catolic în tim-
pul războiului, a confirmat Miranda.
Bărbatul şi-a frecat bărbia, iar ţepii au scos un zgo-
mot aspru.
— A stat ascuns? Ciudat… Eu eram convins că fu-
sese prizonier.
— Ce aţi spus?
— Prizonier.
— V-a spus el?
— Nu. De ce-oi fi ţinut minte asta?
Cam intrigat, François Bastien şi-a scotocit prin amin-
tiri.
— A, da. Din cauza fotografiei. Fotografia cu câinele.
În fotografie purta un fel de uniformă. Şi mai erau şi
rânduri de sârmă ghimpată ceva mai încolo. Da, sârmă
ghimpată.
A oftat.
— Când l-am întâlnit, tatăl dumneavoastră studia
medicina. Mare lucru, fiindcă nu avea un ban şi pe vre-
mea aia era greu să faci rost de mâncare dacă nu aveai
rude la ţară. Ţinea locul unui paznic de noapte ca să-şi
plătească studiile. Încă de la început am refuzat să-i

78
vând câinele: voia să-l plătească în rate. „Nu luaţi câi-
nele, i-am spus, şi aşa vă decurcaţi greu cu mâncarea. În
plus, un ciobănesc de Beauce mănâncă, nu glumă. E
mai bine să-l păstraţi pe cel de dinainte în fotografie
decât să hrăniţi unul nou.“ „Dacă nu îmi iau un câine,
crăp“, mi-a zis.
Miranda a tresărit. Auzea cuvinte pe care nu dorea să
le audă. Dar bătrânul a insistat mulţumit, prins de
amintirile sale:
— Da, da. „Dacă nu îmi iau câine, crăp“ şi pe urmă
„nu o să rezist niciodată fără un câine lângă mine“.
Când spunea asta nu era miorlăit, genul de bunicuţă
care nu poate să stea fără animăluţul ei, nu, era indig-
nat, mânios, de parcă avea să-mi smulgă ficaţii. Atunci
mi s-a făcut milă. Am convenit să-mi plătească în rate şi
i-am dat un căţeluş pe care l-a botezat Argos. Şi am avut
dreptate, de altfel; tatăl dumneavoastră a devenit medic,
şi-a făcut un rost şi a rămas fidel adăpostului meu. Pe
moment am făcut ce mi-a zis inima; dar a fost şi o in-
vestiţie bună.
— De ce Argos?
— Câinele dinainte se numea Argos.
— E ceva obişnuit ca stăpânii să nu folosească decât
un prenume?
— Nu. Cu excepţia doctorului Heymann, nu am
întâlnit pe nimeni care să dea acelaşi nume câinilor săi.
— De ce credeţi că o făcea?
— Habar n-am! Hotărât lucru, primul câine fusese
foarte important.
— Şi ultimul, am precizat. Doctorul Heymann s-a
sinucis la cinci zile după ce un camion i-a zdrobit câinele.

79
 Bărbatul a rămas cu gura căscată şi ochii mari, ezi-
tând între dorinţa de a muştrului pe cineva în stare de o
asemenea tâmpenie şi reţinerea faţă de Miranda.
Am mai discutat încă vreo douăzeci de minute, dar
François Bastien, nu prea glumeţ, nu mai găsea nimic
în memoria lui fără scânteie, la fel de uzată ca piatra
unei brichete. I-am mulţumit şi ne-am văzut de drum.
Întoarcerea a fost lungă, tăcută. Nu ne puteam ho-
tărî dacă trebuia să ţinem cont de ceea ce ne spusese
Bastien. Samuel Heymann, prizonier? Samuel Heymann,
gata să renunţe la viaţă dacă nu avea câinele lângă el,
atât la douăzeci de ani, cât şi la optzeci? Departe de a ne
oferi răspunsurile căutate, frazele acestea dădeau naştere
unor întrebări inedite şi unor îndoieli cumplite… Ca-
zul Samuel Heymann nu se lumina, se întuneca.
Miranda şi cu mine ne-am despărţit spunându-ne
câteva vorbe amabile, fiecare preferând să-şi reia iar şi
iar decepţia în singurătate.
A doua zi, în timp ce îmi înmuiam, abătut, nişte
croasante decongelate, unsuroase şi fierbinţi într-un rest
de cafea, am auzit soneria.
Am crezut că este Miranda. Era postaşul care îmi adu-
cea o scrisoare recomandată, genul de misivă care inti-
midează. Am semnat strâmbându-mă, am salutat, apoi
am examinat obiectul. M-a trecut un fior de îndată ce
am văzut expeditorul: doctorul Samuel Heymann.
Data poştei era 3, ziua sinuciderii sale.
Am închis uşa şi m-am sprijinit de oblon, neîncrezător,
încovoiat, asemenea unui spion ştiindu-se observat. Pri-
misem un mesaj din partea unui mort! Degetele îmi
tremurau atât de tare încât m-am temut să nu rup şi
scrisoarea când am deschis plicul.
În interior erau trei documente pentru mine.

80
 O scrisoare scurtă, de o pagină.
O fotografie.
Nişte foi prinse cu o agrafă de birou.
Am citit mai întâi scrisoarea:

„Dragă scriitorule, care vorbeşti mai mult decât scrii,

mă adresez ţie fiindcă sunt afectat de două infirmităţi
apăsătoare: nu am nici tact şi nici talent pentru scris. Or
mi-ar trebui un minim din aceste calităţi ca să ies din-
tr-o tăcere de şaizeci de ani.
Paginile care însoţesc acest mesaj sunt adresate fiicei
mele, dar aş vrea ca tu să i le transmiţi citindu-i-le şi mai
ales să le mai şlefuieşti. Numai tu eşti în stare să le
conferi o anumită graţie; eu nu ştiu să trec de la tăcere la
muzică. Te rog să o faci tu pentru mine şi pentru ea.
Prin tăcerea mea voiam s-o protejez pe Miranda. Acum,
când plec, această protecţie va deveni o povară. Spune-i
că iubirea unui tată este o iubire tristă fiindcă nu se poate
mulţumi cu spontaneitatea, trebuie să se arate mai refle-
xivă decât oricare altă iubire. Am încercat să fiu tată.
Din răsputeri şi cât m-am priceput. La Miranda mă
gândesc înainte să plec de pe lumea asta. Ea este ceea ce
las în urma mea. Sunt fericit că am adus acest cadou
miraculos, frumuseţea ei, fineţea, caracterul ei atât de
strălucitor, de puternic, de… Fetiţa mea dragă, sunt
foarte mândru de tine.“

Textul se oprea, ultimele rânduri coborau spre dreap-

ta, tremurătoare, stângace. Trebuie că emoţia l-a împie-
dicat să continue.
Este oare posibil să tragem concluzii prin cuvinte
când, câteva minute mai târziu, glonţul va avea ultimul
cuvânt?

81
 Eu cred că, ajuns la capătul paginii, Samuel Heymann
s-a oprit cu bună ştiinţă să mai scrie, dar şi să mai simtă.
Dacă s-ar fi confesat mai mult, şi-ar fi declarat crima, ar
fi rămas printre noi… Curajul şi laşitatea se învecinează,
sunt două feţe ale aceluiaşi sentiment.
Am urcat în camera mea, m-am lungit pe pat şi am
început să citesc paginile acoperite de literele mari şi
dezinvolte ale lui Samuel Heymann.

„Deseori mi se pare că nu am avut copilărie. Amin-

tirile pe care le mai păstrez sunt ale altuia. Nu eram eu
băieţelul afectuos, încrezător, cu braţele deschise, care
se înfiora în faţa splendorilor lumii, convins că va trăi
veşnic, că va supravieţui animalelor, oamenilor, norilor,
soarelui, mării sau câmpiei. Dimineaţa, când ieşea din
aşternuturi, o zbughea în curtea casei şi înălţa capul
pentru a striga către cer: «Doamne, poţi merge la cul-
care, este în ordine, m-am trezit, am eu grijă de tot».
Nu, nu eu eram cel care găsea mereu un umăr lângă
care să se ghemuiască, cel care dormea la sânul matern,
invincibilul care visa că, mai târziu, va învăţa muzica,
literatura, dansul, pictura, medicina, arhitectura şi că va
locui într-un castel. Acest copil îndrăzneţ, optimist,
înzestrat cu o bucurie nerăbdătoare, plin de tandreţea
alor săi, acest prinţ care nu se îndoia nici că este iubit,
nici că este demn de a fi iubit, era altul. Nu eram eu.
Eu am început să exist mult mai târziu. Printr-o
despărţire… într-o zi au dat buzna la noi ca să ne
aresteze. Eram şase: bunicii, părinţii, sora mea mai mare
şi cu mine.
Desigur, am fi putut să înţelegem mai bine pericolele
care ne ameninţau dar, în faţa terenului câştigat de

82
nazişti şi de antisemitism, familia mea preferase să
minimalizeze oroarea fiecărui eveniment presupunând
că «era cel de pe urmă», că «după aceasta nu se va putea
merge mai departe». Din nefericire, realitatea ne-a fost
impusă prin violenţă.
În 1942, poliţiştii au venit să ne ia. Sora mea şi cu
mine eram în camera noastră când au sunat. Auzind oa-
meni agresându-ne părinţii, Rita m-a ascuns în cufărul
în care îşi ţinea jucăriile şi m-a acoperit cu păpuşile sale.
«Să nu te mişti!» Apoi, când zbirii s-au năpustit în camera
noastră, s-a dus la fereastră şi a ţipat ca şi cum aş fi fost pe
stradă: «Fugi, Samuel, fugi! Nu veni acasă! Ne arestează!»
Au pălmuit-o ca să tacă, dar au căzut în capcană: fără să
mai verifice, au plecat lăsându-mă în urma lor.
Când, o oră mai târziu, m-am hotărât să ies din cu-
făr, am blestemat-o pe Rita mergând prin apartamentul
gol. Eram liber… dar ce să fac eu cu această libertate?
Aş fi preferat de o mie de ori să fiu cu părinţii mei, cu
bunicii mei, egoista, şi-i păstrase numai pentru ea şi mă
condamnase la singurătate. Cum nu eram obişnuit cu
nefericirea, tristeţea mi s-a preschimbat în furie şi am
izbit cu pumnii în mobile, mi-am insultat sora: copleşit
de furie, uitasem cine sunt călăii.
Din cauza zgomotului pe care îl făceam, o vecină şi-a
dat seama că, în ciuda raziei, mai era cineva în aparta-
mentul familiei Heymann. Doamna Pasquier a coborât,
m-a găsit plângând, a tranşat situaţia şi, chiar în acea
noapte, m-a dus la verii săi de la ţară.
După această întâmplare am devenit acel copil ascuns
pe care ţi l-am evocat pe scurt – prea pe scurt. Am stat
pitit mai întâi în mai multe hambare, apoi, prin inter-
mediul celor din Rezistenţă, am fost trimis intern, sub

83
un nume fals, într-un liceu catolic din Namur. Mi-au
trebuit luni de zile ca să îmi potolesc mânia; a fost ne-
voie de bunătatea, simpatia, inteligenţa grijulie a părin-
telui André, preotul care ne adăpostea, ca să pricep că
sora mea mă salvase de la un destin tragic. Când am ad-
mis acest lucru, am făcut gripă şi am stat la pat, la infir-
merie, două săptămâni, tremurând, chinuit de o febră
de 40 grade.
Totuşi – şi ţi-am ascuns şi asta – această situaţie nu a
durat până la sfârşitul războiului.
În 1944 am fost denunţat. Naziştii m-au capturat.
Povestea s-a petrecut într-un fel straniu. Părintele
André, protectorul nostru, se temea tot mai mult de vi-
zitele sau de percheziţiile soldaţilor germani care deve-
niseră nervoşi de când debarcaseră Aliaţii. A organizat
evadarea noastră. Tot liceul a crezut că am dispărut în-
tr-o seară de iunie a anului 1944, dar în realitate ne re-
fugiaserăm în podul intendenţei, unde ni se ceruse să
păşim încet, să vorbim cu glas scăzut, să nu scoatem
capul prin lucarnă şi să nu fumăm niciodată. De două
ori pe zi, părintele André venea să ne aducă provizii şi
ducea hârdăul. Intrarea în pod era ascunsă de un dulap
căruia părintele André îi demontase rafturile pentru a
putea trece. Într-o zi de joi, maşinile au scârţâit pe pie-
trişul curţii, naziştii s-au îndreptat fix spre ascunzătoare,
răsturnând tot ce le stătea în cale, au forţat uşa şi au
urcat ca să ne aresteze.
Nu ezitaseră, ca şi cum ştiuseră unde era ascunzişul
nostru.
Am să îţi povestesc repede urmarea. Toată viaţa mea
am încercat să îndepărtez din memorie acele luni ca să
încerc să mă conving că nu le trăisem.

84
 A urmat drumul făcut în camion, sosirea la Malines,
în cazarma Dossin, lagărul preliminar pentru evrei. Aco-
lo am fost întâmpinat de foamea chinuitoare, somnul
pe sponci, confiscarea puţinului pe care îl aveam, toale-
tele pline, plânsul femeilor. Şi mai ales aşteptarea. Aştep-
tarea absurdă… În fiecare clipă aşteptam convoiul de
care ne temeam. În loc să trăim, ne împiedicam prevă-
zând ceea ce era mai rău. Am simţit acelaşi lucru când a
murit mama ta; medicii mă anunţaseră că mai avea doar
câteva ore de trăit şi mă hotărâsem să o veghez; deşi
inconştientă, respira zgomotos. Ai să mă crezi? Pe la ora
trei dimineaţa, epuizat, am aţipit şi ceea ce m-a făcut să
tresar a fost tăcerea! Da, nici un zgomot, numai tăcere şi
asta însemna ultima răsuflare a lui Edith. De sute de ori
m-am apropiat panicat de patul rabatabil când observam
că întârzie să respire.
Aşadar, prosteşte şi cu încăpăţânare, în plin lagăr de
tranzit, aşteptam. Înainte de aceasta, eu şi prietenii mei
aflaserăm de la radio BBC ce se întâmpla cu evreii tri-
mişi în Polonia. În jurul nostru, mulţi habar nu aveau,
şi mai mulţi o negau. Faţă de ei, mă mulţumeam să tac:
de ce să adaug groază fricii?
Apoi a sosit momentul urcării în trenul meu.
Da, „trenul meu“ – fiindcă îl pândeam, mă pregătisem
pentru el. Destinul mi se împlinea. Urcând în vagonul
de animale, brutalizat de SS-iştii flamanzi, m-am între-
bat numai dacă era cel care îi luase pe bunica mea, pe
bunicul meu, pe mama, pe tata şi pe Rita.
Nu-mi era frică. Sau eram amorţit de frică. De fapt,
nu mai simţeam nimic. O înţelepciune mai profundă
decât propria-mi conştiinţă mă proteja de suferinţă şi
mă instala în indiferenţă.

85
 Trenurile se ţineau lanţ.
La fel şi opririle.
Muream de cald, însetaţi, lipiţi unii de alţii; nu mai
aveam nimic al nostru, nici loc, nici timp.
SS-iştii germani ne-au evacuat.
De ce aici şi nu în altă parte?
Pe peron am descoperit ce trăiseră ai mei: trierea, se-
lecţia, despărţirea de cei pe care îi cunoşti. În câteva mi-
nute mi-am pierdut toţi prietenii.
Grupul în care am fost inclus a mers toată noaptea
până în hangarul unde am fost înghesuiţi. Negăsind
nici un loc liber pe saltelele murdare de dejecţii şi pline
de gândaci, m-am aşezat cu spatele la perete şi, sugând o
aşchie de lemn ca să îmi înşel foamea, am adormit.
Aveam 15 ani.“

M-am oprit din lectură, am deschis fereastra şi am

inspirat aerul de ţară în care mirosul de lemn ars se îm-
pletea cu efluviile iuţi ale frunzelor în descompunere.
Samuel Heymann mă conducea acolo unde nu vo-
iam să merg. Acolo unde nimeni nu vrea să meargă, de
altfel…
Voi fi în stare să îndur continuarea poveştii?
Agitat, mi-am inventat scuze, am aranjat câteva cărţi,
am împăturit trei cămăşi şi m-am convins că aveam
nevoie urgentă de un ceai. Refugiat în bucătărie, m-am
pierdut în contemplarea apei care sfârâia, apoi clocotea;
am turnat-o în ceainic, am observat atent cum îşi dez-
volta pliculeţul de ierburi tentaculele brune. De îndată
ce lichidul a căpătat mirosul de bergamotă, l-am savurat
de parcă aş fi băut pentru prima oară acest ceai.
Liniştit de acest ritual, am continuat lectura foilor
scrise de Samuel Heymann:

86
 „Dimineaţa mă trezeam altul, simţeam o indispoziţie
care avea să se dovedească tenace în zilele care au urmat:
speram.
Acum se lămurea sensul răbdării mele anterioare…
Îndurasem aceste umilinţe pentru că doream să îi
revăd pe ai mei. Nu conta ce trebuia să îndur: goliciune,
spălat, despăducherea cu maşina de tuns, tatuarea nu-
mărului pe antebraţ, mâncarea infectă, munca la uzină
după marşuri epuizante, nu mă clinteam, priveam atent
în jur, până la bărăcile din depărtare, susţinut de certi-
tudinea de a-mi revedea familia.
Am întrebat cât mai mulţi prizonieri cu putinţă. De
îndată ce mă apropiam observau cât de tânăr sunt, cât
de puternic, înţelegeau ce mi se întâmplase, adică ceea
ce urma să îi întreb; unii negau clătinând din cap îna-
inte chiar să le spun numele părinţilor mei. Aceia dintre
noi care aveau norocul să nu fie gazaţi deveneau vite de
povară care nu trăiau mai mult de şase luni. Nici o şansă
ca mama, tata, bunica, bunicul sau Rita să fi supravieţuit.
Noua mea luciditate a avut un efect neaşteptat: am
ridicat fruntea şi am decretat că, orice mi s-ar întâmpla,
voi rezista. Dacă ei au murit, oricare ar fi fost suferinţa
lor, eu voi supravieţui. Era o obligaţie. Le datoram acest
lucru. Rita îmi conferise pentru totdeauna acest destin:
să supravieţuiesc.
Sora mea mă desemnase, fusesem ales, nu voi fi nici-
odată o victimă. Rita riscase pentru mine. Poate se sacri-
ficase… Dacă aş fi murit, aş mai fi omorât-o încă o dată.
Am încercat să pun în aplicare această hotărâre.
Din nefericire mă aflam într-o lume în care hotărârea
nu-şi găsea locul. Administratorii lagărului urmăreau să ne
transforme în animale, zdrobind orice voinţă individuală.

87
Auschwitz îndepărta din noi tot ceea ce era uman: so-
sind aici, ne pierduserăm casa, statutul social, banii, dacă
îi aveam; rămânând aici, aveam să ne pierdem numele,
hainele, părul, demnitatea, trebuia să mergem goi – goi
chiar dacă purtam uniformele de prizonieri, era o a doua
formă de nuditate. Puteam fi exploataţi oricât, eram
nişte unelte, cobai umani pentru medici. Asemenea vi-
telor, deveneam un obiect în mâinile unei rase superioare,
naziştii, care îşi atribuiau dreptul de a dispune de noi
după bunul plac.
La început, aveam vanitatea derizorie de a gândi că
trăiam o aventură; îmi aduc aminte că, refugiat într-o
rezervă ironică, notam etapele degradării mele. Persista
o conştiinţă, cea a unui adolescent sălbatic care credea
în viaţă, care se hotărâse să trăiască, chiar dacă va fi să
treacă prin încercări teribile.
Dar, din cauza extenuării, a nedreptăţilor, a torturilor,
şovăiam. Prea multă suferinţă.
Cum să nu te mai simţi umilit şi să nu mai suferi din
acest motiv? Pretinzând că nu meriţi o altă soartă decât
cea care ţi se oferă, acceptând să fii ceea ce fac alţii din
tine, un porc, un excrement, abdicând la sufletul tău.
După cinci luni, nu mă mai refugiam în mintea mea,
nu mai eram decât pielea căreia îi era frig, picioarele
doldora de umflături, pântecele care se strângea de foa-
me, maţele chinuite de o diaree interminabilă, muşchii
epuizaţi care nu mă mai ascultau. Uneori, îmi părăseam
şi trupul: atunci eram frigul, foamea, durerea.
Hotărârea mea de a supravieţui dispăruse; numai un
instinct animalic, arhaic, unul care nu depindea nici de
voinţă, nici de moral, mă ţinea încă în viaţă. Mă târam.
Mă băteam pentru un colţ de pâine. Mă supuneam

88
ordinelor venite din partea supraveghetorilor pentru a
evita bătaia. Agonia unuia dintre noi nu mă mai afecta,
mă mulţumeam să scotocesc şi să verific dacă nu ascun-
dea ceva de mâncare sau vreun obiect care putea fi fo-
losit la troc. În drumul spre uzină treceam peste cadavre
fără nici o compasiune; ochii mei rămâneau uscaţi şi goi
precum cei ai morţilor; nu aveam timp să plâng. Dacă
mi se întâmpla să recunosc un cadavru, îl invidiam: era
un trup rece căruia nu-i mai era frig.
Căci toamna poloneză, întunecoasă, vântoasă, avea
ascuţişul îngheţat al iernii. Într-o dimineaţă tremuram
atât de tare încât, văzând în depărtare cuptoarele sco-
ţând fumul cenuşii a cărei origine o bănuiam, m-am
imaginat acolo, în mijlocul cuptorului, copleşit, dilatat,
răsfrânt. O, da, visam să ard în cuptor, într-atât mi-era
de frig. Flăcările peste trupul meu. Mângâieri. Flăcări
de bucurie. Nu-mi mai clănţăne dinţii de frig. O căl-
dură binefăcătoare… “

Am lăsat deoparte pentru a doua oară scrisoarea lui

Samuel Heymann. Sentimentul de vinovăţie mă demo-
raliza, vinovăţia de a citi această confidenţă înaintea
Mirandei, vinovăţia de a mă fi adresat întotdeauna lui
Samuel Heymann fără să ştiu că suferise un asemenea
supliciu. Cât de prost, de superficial îi voi fi părut…
Oprindu-mă din citit, am privit vechiul clişeu stre-
curat în spatele scrisorii şi l-am identificat: era cel de
care ne vorbise François Bastien cu prilejul vizitei noas-
tre la adăpostul de câini. În dreptul unui zid din sârmă
ghimpată se vedea un adolescent scheletic, într-o unifor-
mă bizară, însoţit de un câine căruia i se puteau număra
coastele. Tânărul semăna cu Samuel Heymann, în fine,

89
cu ideea pe care ţi-o puteai face despre un Samuel Hey-
man puber şi înfometat; cât priveşte ciobănescul de
Beauce, era exact sosia lui Argos pe care îl ştiam. Deja se
vedea perfecta armonie dintre stăpân şi animal, amândoi
deranjaţi de aparatul de fotografiat, dar zâmbind. Cine
imita pe cine? Câinele pe stăpân? Stăpânul pe câine?
Când şi unde fusese făcută această fotografie?
Hotărât lucru, trebuia să citesc până la sfârşit.

„Miranda, ajung acum la momentul esenţial, care îţi

va permite să înţelegi cu ce tată ai trăit.
Era în luna ianuarie, la începutul anului 1945. Nu
aveam nici o veste despre lupte, habar n-aveam dacă ame-
ricanii înaintau de când debarcaseră, dacă ruşii înaintau
spre noi sau băteau în retragere, pe scurt, mergeam prin
zăpada murdară, trăind o iarnă care ni se părea eternă.
Îmi simţeam din plin epuizarea, dar o puteam vedea
şi la Peter, un flamand sosit odată cu mine la Auschwitz.
Acest băiat înalt şi voinic devenise un şobolan hămesit
cu labele firave, tenul cenuşiu, trăsăturile asprite, ochii
încercănaţi. Era o oglindă pentru mine. Ceea ce mă sur-
prinde era că, în mijlocul feţei sale scofâlcite, îşi păstrase
dinţii sănătoşi, strălucitori; adeseori îl priveam blând,
agăţându-mă de aceste linii de smalţ ca un înecat de un
pai, căci îmi spuneam că, atunci când ele vor cădea, vom
muri cu toţii.
Frigul, vântul, zăpada se încrustaseră în străfundurile
noastre. Deşi uzina ne mobiliza, aveam impresia că ne
impune mai puţine obligaţii, că ritmul nostru scădea în
intensitate; totuşi refuzam să credem că industria ger-
mană mergea mai încet, de teamă să nu ne otrăvească
speranţa; eu eram mulţumit, întrucât mă străduiam din

90
răsputeri să arăt că pot, să demonstrez că eram încă util,
eficace, sănătos.
Într-o dimineaţă am fost anunţaţi că vom rămâne în
lagăr.
Ceea ce ne mai rămăsese din inteligenţă a tresărit: ne
vor executa?
După o zi petrecută într-o frică teribilă, zorii ne-a
adus aceeaşi veste: nu vom merge la uzină. Am înţeles
atunci că uzina şoma fiindcă se diminuaseră comenzile.
În pofida gerului, unii dintre noi au ieşit la aer.
Mă plimbam pe la marginea barăcilor.
La capătul lor, trei soldaţi vorbeau unui câine care
hălăduia dincolo de zidul de sârmă ghimpată. Bărbaţii
îi aruncau bulgări de zăpadă: de fiecare dată câinele să-
rea după bulgări ca să-i prindă – sau aşa lăsa să se înţe-
leagă – crezând că sunt destul de solizi ca să-i apuce
între colţi; evident că bulgării i se sfărâmau mereu între
maxilare lui şi lătra mirat, de parcă i s-ar fi jucat o farsă
neplăcută. Cei trei germani hohoteau. Ascuns mai în
spate, mă amuzam şi eu de încăpăţânarea câinelui, de
salturile lui, de veselia nepăsătoare cu care o lua mereu
de la capăt, în ciuda eşecurilor.
Apoi cei trei soldaţi, auzind clopotul sunând şi che-
mându-i la datorie, s-au îndepărtat. Când au dispărut
din raza lui vizuală, câinele, oprit de sârma ghimpată, a
lăsat capul într-o parte, a schelălăit dezamăgit şi s-a aşe-
zat perplex.
Atunci am mers către el. De ce? Nu ştiu… Cu atât
mai mult cu cât era imprudent pentru un prizonier să se
apropie de gardul lagărului. Nu conta, m-am îndreptat
spre el.

91
 De îndată ce m-a văzut, a dat din coadă. Cu cât mă
apropiam mai mult, cu atât euforia lui devenea mai
intensă. Începuse să tropăie.
Fără să mă gândesc, am făcut un bulgăre şi i l-am
aruncat peste sârma ghimpată. Fericit, a sărit, s-a avân-
tat în drumul proiectilului, l-a prins şi l-a sfărâmat între
colţi, a protestat, apoi a revenit caraghios spre mine lă-
trând, cu privirea plină de încântare. Am continuat. Se
avânta, propulsat de nu ştiu ce forţă invizibilă şi irepre-
sibilă, abandonându-se plăcerii de a alerga, virând, fă-
când tumbe, absorbit cu totul de pasiunea mişcării.
Am căzut în zăpadă, în genunchi, încovrigat. Lacri-
mile îmi ardeau ochii. Fierbinţi… Cât de bine îmi era…
Plângeam în sfârşit… De câtă vreme nu mai plânsesem?
De câtă vreme nu mai fusesem capabil să simt ceva? De
câtă vreme nu mai reacţionasem ca un om?
Când am ridicat fruntea, câinele, ghemuit în căldura
asprului său palton de blană se uita la mine întrebător,
neliniştit.
I-am zâmbit. A ciulit urechile, căutând o confirmare.
Postura lui însemnă: „Să mă îngrijorez, sau nu?“
Plângeam, dar continuam să zâmbesc. Ceea ce pen-
tru câine nu reprezenta un răspuns clar.
M-am apropiat de el. A scheunat bucuros.
Când am ajuns la un metru distanţă unul de celălalt,
a încercat, schelălăind, să îşi strecoare botul printre
firele de sârmă ghimpată. M-am aplecat şi am simţit în
podul palmei răsuflarea lui călduţă, nasul umed şi
moale. Mă săruta. Atunci i-am vorbit, i-am vorbit cum
nu mai vorbisem nimănui în lagăr.
Ce i-am spus? Că îi mulţumesc pentru că mă făcuse
să râd, ceea ce nu mi se mai întâmplase de un an. Că,

92
mai ales, m-a făcut să plâng şi că plângeam de o bucurie
copleşitoare, nu de supărare. Mă tulburase fiindcă mă
acceptase după ce au plecat soldaţii. Eu crezusem că nu
se va bucura văzându-mă sau că nici nu o să mă ob-
serve. De obicei eram transparent, nu mi se acorda
atenţie. În ochii naziştilor, aparţineam unei rase infe-
rioare, care merita să moară sau să tragă din greu înainte
să moară. O rasă inferioară lui, fiindcă soldaţii iubeau
animalele. De îndată ce şi-a arătat bucuria, am redevenit
om. Da, de îndată ce m-a privit cu acelaşi interes şi cu
aceeaşi nerăbdare ca pe soldaţi, mi-a restituit calitatea
de om. Pentru el, eram un om asemenea naziştilor. De
aceea plânsesem… Uitasem că sunt o persoană, nu mă
mai aşteptam să fiu privit astfel, iar el îmi restituise
demnitatea.
Fericit să îmi audă glasul, m-a privit, iar pe chip îi
citeam când aprobare, când dezacord. Eram sigur că în-
ţelege ce îi spun.
Când m-am liniştit, am observat cât de slab era, îi
numărai coastele. Nici el n-avea ce mânca. Şi cu toate
acestea mai găsea timp să se amuze…
— Ţi-e foame, amice? Aş vrea tare mult să te ajut,
dar nu pot.
A băgat coada între picioare. Deşi dezamăgit, nu era
supărat pe mine. Continua să mă privească încrezător.
Spera ceva miraculos, convins că eram în stare de mira-
cole. Avea încredere în mine.
Îţi dai seama, Miranda? În acea după-amiază, eu, care
mă bătusem pentru o bucată de pâine, care scotoceam
morţii căutând fărâmituri, i-am pus deoparte nişte fasole.
Când m-a văzut, a început să dea din coadă şi să ţo-
păie. Ore bune, nu se îndoise de mine. Bucuria lui mă

93
emoţiona cu atât mai mult cu cât nu aveam să îl deza-
măgesc. I-am răsturnat fasolea printre firele de sârmă
ghimpată. S-a năpustit asupra ei. În patru secunde co-
moara mea fusese înghiţită. A ridicat botul: „Mai ai?“
I-am explicat că nu. S-a lins pe bot şi a părut că-mi ac-
ceptă explicaţia. Am luat-o la goană. Am iuţit pasul
când l-am auzit gemând. Intrând în baracă, inima-mi
bătea cu putere şi mi-am reproşat că mă expun prea
multor riscuri pentru o potaie, că îmi iau de la gură, că
sunt prea aproape de gardul de sârmă ghimpată. Şi to-
tuşi, aproape fără să îmi dau seama, am început să fre-
donez. Ceilalţi prizonieri au tresărit.
— Ce te-a apucat?
Am început să râd. Convinşi că o luasem razna, m-au
lăsat în pace şi şi-au văzut de-ale lor.
Mai mult, zumzăia ceva mai curând în adâncul cre-
ierului meu decât pe buzele mele: mi-am dat seama că
acel câine mă făcuse fericit.
Aşa că în fiecare zi, profitând că nu mergeam la uzină,
mă grăbeam să-l hrănesc.
O săptămână mai târziu lagărul a fost eliberat de ar-
mata rusă.
Trebuie să mărturisesc: nici unul dintre noi nu în-
drăznea să creadă! Desigur, anumite indicii prevestiseră
sosirea sovieticilor – plecarea soldaţilor, certurile dintre
paznici, agitaţia şi zgomotul maşinilor în timpul nopţii –
dar, chiar şi în faţa eliberatorilor care purtau steaua
roşie pe bonete, tot ezitam. Era o capcană, o perversitate
inventată de nazişti? Uimiţi sau dezgustaţi de felul în
care arătam, infanteriştii cu mantale lungi ne priveau
înspăimântaţi; probabil că semănam mai mult cu nişte
fantome decât cu nişte fiinţe umane.

94
 Nimeni nu le zâmbea soldaţilor. Nu ne clinteam, nu
ne mişcam, nu exprimam nimic – recunoştinţa era o
virtute pe care o uitasem de multă vreme. Doar când
ruşii au deschis rezervele de alimente şi ne-au invitat la
festin ne-am mai înviorat.
Scena a fost insuportabilă. Muşcam din bucăţile de
jambon, de pâine sau de pateu ca nişte termite care se
năpustesc asupra unui trunchi de copac, mecanic, fără
să privească în jur. În privirea noastră nu se citea nici o
plăcere, doar spaima de a fi întrerupţi.
Unii dintre noi au murit câteva ore mai târziu din
cauza acestei abundenţe, trupul lor nesuportând ingerarea
atâtor alimente. Nu contează! Muriseră cu burta plină!
La miezul nopţii, sătul, i-am urat noapte bună lui
Peter, băiatul cu dinţi frumoşi, apoi am pornit în căuta-
rea câinelui… După minunea care se întâmplase, ve-
deam în el îngerul care o anunţase, mesagerul veştii
bune. Prezenţa lui îmi permisese să rezist în zilele care
au precedat eliberarea. În buzunar îi păstrasem un rest
dintr-o conservă. Jubilam deja când mă gândeam cum
o va devora.
Dar nu l-am văzut. Degeaba fredonam şi vorbeam
singur ca să îmi audă vocea, nu a apărut.
M-a cuprins o tristeţe adâncă. Am izbucnit în plâns.
Era absurd, da, să vărs lacrimi într-o asemenea seară în
care tocmai îmi recuperasem viaţa, libertatea… Totuşi
mie, împietrit de la dispariţia alor mei, mi se făcuse
milă de un câine vagabond care îmi ieşise în cale de o
săptămână.
A doua zi am făcut parte din grupul care a părăsit
lagărul.

95
 Am mers ore în şir prin câmpia albă. Nimic nu se
schimbase. Reluam marşurile forţate pe care le îndurasem
deja… Unii se prăbuşeau ca înainte. Şi, tot ca înainte,
nimeni nu se oprea să-i împiedice să crape în ţărână.
Deodată, în stânga coloanei s-a auzit un lătrat.
Câinele se apropia alergând.
Am îngenunchiat şi am întins braţele: mi s-a aruncat
la piept şi a început să mă lingă pe faţă. Limba lui mă
îngreţoşa puţin, era aspră, dar m-am lăsat mânjit de
bale. Acest câine care mă îmbrăţişa era logodnica mea
care nu mă aştepta, familia pe care nu o mai aveam, sin-
gura fiinţă care mă căutase.
Prizonierii ne depăşeau continuându-şi drumul prin
zăpadă. Câinele şi cu mine râdeam şi ţipam în continuare,
ameţiţi de bucurie, fericiţi de regăsire.
Nu m-am ridicat decât atunci când capătul convoiului
a dispărut din câmpul meu vizual.
— Fir-ar, câine, trebuie să-i ajungem din urmă, altfel
suntem pierduţi.
A înţeles şi, cu limba de-un cot, a alergat alături de
mine ca să ajungem din urmă convoiul. De unde aveam
această putere?
Seara aceea am petrecut-o unul lângă celălalt. Apoi
nici un eveniment nu ne-a mai separat vreodată, nici o
femeie nu ne-a despărţit – pe mama ta am cunoscut-o
după moartea lui.
Când grupul nostru a făcut popas, eu, cu câinele meu
ghemuit lângă mine, am suferit mai puţin decât ceilalţi.
Mai mult, mângâindu-i creştetul cu blană moale, am
redescoperit contactul, tandreţea, însemnătatea unei pre-
zenţe. De când nu mai atinsesem, cu bună ştiinţă, un
trup cald?

96
 O clipă mi s-a părut că exilul meu se terminase: ori-
unde aş fi fost, alături de câinele meu eram centrul lumii.
La miezul nopţii, pe când ceilalţi din grup sforăiau şi
luna se ivea dincolo de geamurile aburite, mi-am privit
amicul sătul, care, cu urechile lipite de cap, abandonase
postura de santinelă, şi l-am botezat:
— O să te cheme Argos. Numele pe care îl avea câi-
nele lui Ulise.
A ridicat sprâncenele, fără să fie sigur că înţelege.
— Argos… Îţi aduci aminte de Argos? Singura făp-
tură care l-a recunoscut pe Ulise atunci când s-a întors
în Ithaca, deghizat, după douăzeci de ani.
Argos a aprobat mai mult din complezenţă decât din
convingere. În zilele următoare i-a făcut plăcere să mă
audă rostinde-i numele apoi, ascultând de mine, să-mi
arate că era numele lui.
Călătoria de întoarcere a fost lentă, întreruptă, im-
previzibilă. Insolita cohortă a prizonierilor de la Ausch-
witz bâjbâia într-o Europă devastată, lipsită de alimente,
în care emigranţii se adăugau populaţiilor îndoliate, ne-
ştiind cui trebuie să se supună. Noi, scheleticii, eram
plimbaţi de ici-colo de Crucea Roşie, în funcţie de con-
voaie, de posibilităţile de cazare, încercând să evităm
ultimele lupte. Ca să revin la Namur, am traversat Ce-
hoslovacia, România, Bulgaria, înainte să mă îmbarc, la
Istanbul, să tranzitez prin Sicilia, să debarc la Marsilia şi
să o iau prin Franţa, cu trenul, până la Bruxelles. În
această călătorie, Argos nu s-a dezlipit de mine. Oamenii
care ne întâlneau se mirau cât este de dresat, cu excepţia
celor care ridicau din umeri… Totuşi, nici nu-l îmblân-
zisem, nici nu-l constrânsesem la nimic – lumea câinilor
mi-era prea străină –, dar ne unea afecţiunea. Era de

97
ajuns să mă gândesc să o iau la stânga pentru ca Argos să
o ia spre stânga. Când privesc fotografia pe care ne-a fă-
cut-o un soldat american în lagăr constat că, în pofida
penuriei, a greutăţilor, a incertitudinii, a angoasei, tan-
demul nostru ne dădea putere. Nici unul dintre noi nu
spera altceva de la viaţă decât să fie în compania celuilalt.
Chiar şi înfometat, Argos aştepta să îmi mestec bu-
cata de pâine. Un om ar fi sărit şi mi-ar fi luat-o; el însă
aştepta încrezător, ştiind că îi voi da şi lui. Cu toate aces-
tea, nu aş fi dat nimănui din bucata mea de pâine! Stima
lui mă făcea bun. Dacă oamenii au naivitatea să creadă
în Dumnezeu, câinii au naivitatea să creadă în om. Sub
privirea lui Argos aveam, poate, să mă umanizez.
În decursul acestei odisei, nu m-am gândit deloc la
părinţii mei. În timp ce, în jurul meu, alţi deportaţi vi-
sau să-i regăsească pe cei apropiaţi, crezând că dacă ei
scăpaseră, atunci şi mamei şi tatălui lor li se întâmplase
acelaşi lucru, eu renunţasem la această aspiraţie fiindcă
o certitudine surdă, instinctivă îmi şoptea că nici unul
dintre ai mei nu mai trăia.

Ajuns la Namur, am urcat până la apartamentul nos-

tru şi am sunat la uşă. Revăzând palierul ceruit şi mi-
rosurile familiare, am ezitat timp de trei secunde în faţa
uşii cu vopsea cojită, inima îmi bătea gata să îmi spargă
pieptul: mi-am închipuit că s-ar putea să se întâmple o
minune. Zgomotul cunoscut al clanţei m-a emoţionat
teribil.
O femeie în furou a scos capul pe uşă.
— Ce doriţi?
— Eu…
— Da?

98
 M-am iţit să văd cele două camere din spatele necu-
noscutei. Puţine lucruri se schimbaseră – erau la fel şi
tapetul, şi perdeaua, şi mobilele –, doar cei ce locuiau
nu: un soţ în tricou alb aşezat cu o sticlă în faţă, doi
copilaşi care târau pe parchet o cutie de carton.
Fireşte, apartamentul fusese închiriat altcuiva… În
acel moment am înţeles că nu mai aveam nimic şi că
eram singur pe lume.
— Ă… scuzaţi-mă, am greşit etajul.
Nu am îndrăznit să îi spun că locuisem acolo… Fără
îndoială, mă temeam ca nu cumva să vină iar cei de la
Gestapo.
S-a strâmbat, neîncrezătoare. Am pornit pe scări, în
vârful picioarelor, ca să îmi demonstrez greşeala.
Atunci harpia care îi luase locul mamei a bombănit
în timp ce închidea uşa:
— Ăsta nu e prea întreg la minte.
Am sunat la vecina de dedesubt. Când a deschis, s-a
schimbat la faţă de emoţie, dar nu a avut curajul să se
încreadă în intuiţia ei.
— Tu…? Tu eşti?
— Da, doamnă Pasquier, eu sunt, Samuel Heymann.
Şi-a deschis braţele şi m-am aruncat la pieptul ei. Am
plâns. În timpul acestei îmbrăţişări o necunoscută mi-a
devenit mamă, tată, bunici, soră, cei care îmi lipseau şi
care, dacă ar fi trăit, ar fi fost fericiţi să afle că mă întor-
sesem.
În săptămânile care au urmat, această femeie cum-
secade şi bună a declanşat o mişcare de solidaritate în
jurul meu. Mi-a făcut rost de o cămăruţă la ultimul etaj,
m-a înscris la liceu, a avut grijă să am ce să mănânc şi cu
ce să mă îmbrac. Apoi – minunată surpriză – m-a dus la

99
prânz la părintele André, binefăcătorul meu, care m-a
strâns în braţe, mai să mă sufoce.
Părintele André şi doamna Pasquier au devenit tuto-
rii mei improvizaţi. Argos rămânea singurul nostru su-
biect de dezacord. Li se părea aberant să hrăneşti un
animal când abia aveai cu ce să hrăneşti un om. Lăsam
capul în piept şi le răspundeam că nu contează, că voi
da jumătate din partea mea lui Argos, mereu, oricât de
mică ar fi şi chiar dacă după aceea voi muri de foame.
Doamna Pasquier se înroşea când auzea aşa ceva; pen-
tru această femeie generoasă exista o ordine: oamenii
erau înaintea câinilor. Eu nu mai voiam să aud de nici o
diferenţă între fiinţele vii; suferisem prea mult din ca-
uza ierarhiei: subom în ţara supraoamenilor, îi văzusem
murind pe cei asemenea mie! Poate că şi eu consim-
ţisem la moartea lor! Aşa că să nu mai aud despre vreo
rasă inferioară sau superioară! Niciodată! Doamna Pas-
quier, deşi simţea amărăciunea din cuvintele mele, îşi
repeta principiile dar, în practică, de îndată ce ne vedea
împreună, pricepând că Argos însemna pentru mine mai
mult decât un animal, nu mai insista.
Din momentul în care am avut un trai normal, am
început să am şi gânduri normale: eram însetat de răz-
bunare, mă întrebam cine ne denunţase pe noi, cei zece
copii evrei ascunşi de părintele André. În paralel cu stu-
diile, am început şi o anchetă.
Mă gândeam, îmi revedeam amintirile cu un ochi
inchizitorial, analizând retrospectiv gândurile şi atitudinile
unora, mă informam ce se întâmplase cu ei. Miranda,
nu am aici timpul necesar să îţi expun pistele mele, pis-
tele false, pe scurt acest ghem de raţionamente care m-a
determinat să îl bănuiesc pe acest băiat mai degrabă de-

100
cât pe altul, mă limitez la concluzie: un anumit Maxime
de Sire a anunţat Gestapo-ul unde ne ascundeam.
La liceu, Maxime de Sire avea aceeaşi vârstă cu mine,
cincisprezece ani, părinţi bogaţi, o părere foarte bună
despre sine şi un acut simţ al sfidării. Dumnezeu ştie de
ce, la începutul şcolii, în septembrie 1943, hotărâse că îi
eram rival, că anul şcolar însemna o competiţie între
mine şi el, idee cu atât mai bizară cu cât, înzestrat cu
mai multă suficienţă decât inteligenţă, se abonase la note
mediocre. La toate materiile, ştiinţe exacte, literatură,
latină, greacă, inclusiv sport, avea grijă să îmi şoptească:
„Ai să vezi Heymann, am să te înfund“. Mă mulţumeam
să ridic indiferent din umeri, ceea ce îl enerva şi mai
tare. Într-o zi, nu ştiu cum, a bănuit că sunt evreu. Din
acea clipă totul s-a schimbat: emulaţia a devenit ură.
Chiar dacă rezultatele mele la învăţătură le depăşeau pe
ale sale, pentru el eram întruchiparea imposturii, pro-
dusul scandalos al unei ascendenţe blestemate care nu
avea alt rol pe pământ decât să murdărească, să pângă-
rească, să pervertească, să distrugă. Antisemitismul care
plutea în mediul său îi oferea cheia unei explicaţii: nu,
nu îmi era inferior ca nivel de pregătire, eu eram mons-
trul rezidual provenit dintr-un neam demn de ură. De
mai multe ori, la orele de catehism, lua cuvântul în faţa
tuturor ca să îşi declare oroarea faţă de „rasa evreiască“.
Degeaba îi răspundea părintele André punct cu punct,
indignându-se în numele lui Isus, Maxime de Sire, cu
cărarea sa pe mijloc impecabil pieptănată, cu cizmele lui
noi de piele, se aşeza în bancă, plin de el, le făcea cu
ochiul camarazilor săi şi îi replica părintelui André că îl
respecta, dar că respecta şi alţi intelectuali precum Charles
Maurras, pe cei din Action Française, Léon Degrelle sau
pe extraordinarul mareşal Pétain, conducătorul Franţei.

101
 Cred că din cauza comportamentului său părintele
André s-a văzut silit să simuleze plecarea noastră. Când,
după război, l-am întrebat dacă aşa au stat lucrurile,
preotul a refuzat să îmi răspundă. Totuşi îmi aduc
aminte foarte bine că într-o dimineaţă, îl zărisem de la
fereastra podului pe Maxime de Sire în mijlocul ceţii
care acoperea peluza, cercetând cu o privire ostilă, cu
capul ridicat, cu braţele încrucişate pe piept şi cu pi-
cioarele bine înfipte în pământ ultimul etaj. Mă văzuse?
Eram în penumbră, nu pot fi sigur. În zilele următoa-
re – mi-a trebuit ceva timp ca să regăsesc amintirea
aceasta –, unul dintre noi a pretins că a auzit zgomote
dincolo de peretele îndărătul căruia se afla ascunzătoarea
noastră. De fiecare dată crezuse că era părintele André
care ne vizita în mod excepţional. Cu siguranţă că
Maxime de Sire verificase prezenţa noastră înainte de a
merge să spună totul autorităţilor. Ai să-mi spui, Mi-
randa, că nu e destul ca să acuzi un om. Pentru mine
era de ajuns. Eram convins. De altfel, sunt încă şi mai
convins astăzi, ai să vezi în curând de ce.
Interesându-mă de soarta lui Maxime de Sire, am
aflat că tocmai îşi întrerupsese studiile ca să se ocupe de
domeniul părinţilor săi, care cuprindea mai multe ferme,
grajduri de cai şi iazuri cu păstrăvi.
Într-o dimineaţă mă îndreptam spre acest loc din
Hainaut. După kilometrii parcurşi prin Europa la întoar-
cerea de la Auschwitz, sedentarismul meu îl apăsa pe
Argos, care acum savura plăcerea plimbării. Amestecând,
după cum era îi obiceiul, plăcerea şi datoria, îşi înde-
plinea cu voioşie rolul de însoţitor. Din când în când,
mă foloseam de toiagul meu de mers şi îl aruncam cât
mai departe cu putinţă printre ierburi; de fiecare dată

102
victorios, mi-l aducea ca pe un trofeu, cu aceeaşi ener-
gie, cu aceeaşi mândrie.
Întâmplarea a făcut ca, ajungând în preajma castelului
familiei de Sire, pe când mergeam pe lângă un crâng de
arini, să zăresc în dreapta, nu departe, un cal care se
îndepărta în trap rapid, călărit de o siluetă cunoscută:
Maxime de Sire se îndrepta spre pădure.
Am grăbit pasul şi am luat-o pe urmele sale. Ştiam că
nu-l voi ajunge din urmă, dar simţeam nevoia să-l urmăresc.
Ajuns în mijlocul potecilor care traversau pădurea,
am ezitat. L-am întrebat pe Argos unde se afla călăreţul.
Entuziast, a mirosit aerul şi a ridicat laba spre sud. Am
continuat să înaintăm.
După o oră, încă mai mergeam… Am crezut că
mi-am pierdut prada. Atunci am zărit pâlcul de copaci
rărindu-se şi dând la iveală o întindere de lumină verde
deschis; am ieşit spre un iaz presărat cu mătasea-broaş-
tei. Calul de Ardennes fusese priponit de un tei şi, la o
sută de metri mai încolo, am zărit o formă ghemuită:
Maxime de Sire culegea ciuperci printre pietrele acoperite
cu muşchi.
M-am îndreptat către el, cu bastonul de călător în
mână.
Nu m-a văzut apropiindu-mă. Când călcând pe un
vreasc m-am dat de gol, a făcut ochii mari de spaimă.
Mă recunoscuse!
Grăbindu-mă spre el, nu i-am ascuns mânia care mă
stăpânea.
A căscat gura şi a scos un ţipăt plângăreţ.
Am iuţit pasul. Nu ştiam ce urma să fac, simţeam o
necesitate obscură, mai puternică decât mine, ascunsă
îndărătul fiecărei mişcări dictate de muşchi. Voiam să-l

103
lovesc? Nu cred. Doream să îi arăt crima pe care o făcuse
fără să mă gândesc la forma pe care aceasta o va avea.
Când m-a văzut la trei metri de el, s-a ridicat şi a luat-o
la fugă, panicat. Am înţeles că interpreta ivirea mea drept
o agresiune şi că bastonul de călător i se părea o armă.
Reacţia lui m-a dezgustat profund. Ce nenorocit!
Continua să aibă aceleaşi gânduri meschine! Am vrut să
îl contrazic:
— Aşteaptă… aşteaptă odată…
Alerga cu grohăituri de godac.
Era prea mult.
Am început să alerg după el.
Cu braţele ridicate, stângaci, cu mişcări dezordonate,
alerga şovăitor gâfâind «nu, nu».
În ciuda oboselii, a anului petrecut în lagăr, alergam
mai repede decât el, mai ales că eram şi mai suplu.
S-a împiedicat de o rădăcină şi a căzut. În loc să se
ridice, a scos un guiţat de porc înjunghiat.
— Taci, imbecilule, i-am spus cu o voce şuierătoare.
Drept răspuns, a început să horcăie, cu spume la
gură, cu ochii daţi peste cap, moale, laş, obosit, abject şi
deja victimă sacrificată.
Am vrut să-l lovesc. De vreme ce era convins că asta
este dorinţa mea, de ce să nu o fac? Inspirând, am eli-
berat violenţa care stătea ascunsă în mine, gata să atace:
da, am să-l omor în bătaie, am să-mi fac dreptate, am să
ne fac dreptate, tuturor, am să-l las zăcând într-o baltă
de sânge. Răzbunare! Va plăti pentru crima lui. Îmi voi
răzbuna părinţii, bunicii, sora, voi răzbuna şase milioane
de evrei prin cretinul acesta care bălmăjeşte nu ştiu ce.
Am ridicat bastonul în aer, gata să lovesc…
Atunci a intervenit Argos: s-a repezit la Maxime de
Sire, s-a aşezat pe pieptul lui şi a lătrat.

104
 Maxime de Sire a urlat, convins că va fi sfâşiat de
Argos. Dar acesta a început să-i lingă faţa, apoi a sărit în
lături, a lătrat, s-a pus să alerge în jurul lui, fericit, ară-
tându-i că este gata să se joace.
L-am privit pe Argos uimit. Ce, Argos al meu, care
mă simte atât de bine, nu mi-a ghicit exasperarea? Nu a
priceput că o să mă substitui dreptăţii şi am să distrug
gunoiul acesta?
Nu, câinele insista, cu capul spre sol şi fundul ridi-
cat. Voia să îl convingă pe Maxime să ia parte la un joc
de neuitat. Lătra de nerăbdare. Şi asta vrea să spună:
«Haide, ai zăcut destul, e vremea să ne distrăm puţin!!»
Maxime privea animalul, înţelegând că nu trebuie să
se mai teamă de el, şi s-a uitat pe furiş la mine, aşteptând.
Argos, şmecher, mi-a aruncat o ocheadă care însemna:
«E greu de cap, amicul tău!»
Brusc, am înţeles. Mânia a pierit. I-am zâmbit lui
Argos şi am aruncat bastonul departe, foarte departe.
Concentrat, Argos a zbughit-o ca să-l poată prinde îna-
inte să atingă pământul. Angoasat, Maxime mă privea,
palid, cu buzele tremurând.
Mi-am încrucişat braţele pe piept.
Ridică-te. Câinele are dreptate.
— Ce spui?
— Câinele are dreptate. Nu ştie că eşti un ticălos,
nu ştie că ne-ai denunţat pe mine şi pe prietenii mei, în
timpul războiului, dar consideră că eşti om.
Argos a adus bastonul la picioarele mele. Cum nu re-
acţionam, prea ocupat să-l privesc dispreţuitor pe Maxime,
mi-a zgâriat tibia cu laba, nerăbdător.
— Bine! Du-te şi caută, Argos!
Şi, ca să fie mai palpitant, am aruncat bastonul de
călător în mijlocul mărăcinişului.

105
 Câinele de rasă care ignora conceptul de rasă tocmai
îl salvase pe Maxime de Sire, aşa cum mă salvase şi pe
mine, un an mai înainte. Îmi era imposibil să-i explic
acest lucru lui Maxime de Sire fiindcă ar fi trebuit să-i
relatez existenţa mea intimă unui turnător. Mândru,
Argos mi-a adus bastonul de care rămăseseră agăţaţi
câţiva ţepi. I-am arătat că ne întoarcem. A consimţit
imediat şi şi-a potrivit pasul după al meu, păstrând bas-
tonul în gură, asemenea unui majordom care duce um-
brela stăpânului său în caz că acesta are nevoie de ea.
Murdar, boţit, Maxime de Sire ne-a urmat de la o
distanţă prudentă. M-a strigat ca să îmi mulţumească,
exprimându-se cu o umilinţă onctuoasă, la fel de exa-
gerată pe cât fusese aroganţa lui:
— Nu am nici o scuză, Samuel. M-am comportat ca
un ticălos. Ştiu. Eram certaţi. Tot văzându-i pe nazişti,
am gândit ca ei. Mi-e ruşine de greşeala mea. Îţi jur.
Îl ascultam fără să-l cred, regretul său mi se părea din
cale-afară de bine alcătuit ca să fie cinstit. Totuşi, în sinea
mea, eram fericit: descoperisem vinovatul, îl confruntasem
cu actul său, Argos mă salvase pentru a doua oară. Fără el
m-aş fi comportat ca un barbar. După cinci ani de război,
mă ajutase să mă ridic, arătându-mi grandoarea: un erou
este un om care încearcă să fie om toată viaţa sa, când îm-
potriva celorlalţi, când împotriva lui însuşi.
Fără acest câine mi-ar fi fost cu neputinţă să rămân
în viaţă. Asemenea altor supravieţuitori, m-aş fi lăsat
pradă deznădejdii, mi-aş fi repetat: «La ce bun?», aş fi
căzut pradă unei depresii şi aş fi profitat de prima boală
care mi-ar fi permis să dispar.
Argos a fost salvatorul meu. Paznicul meu. Ghidul
meu. Respectul faţă de oameni l-am învăţat de la Argos.
Şi cultul fericirii. Şi dragostea pentru prezent.

106
 Nu poţi să faci publice lucrurile acestea: cine ar de-
clara că a învăţat să fie înţelept de la un câine ar fi soco-
tit nebun. Totuşi mie aşa mi s-a întâmplat. De la moartea
lui Argos, alţi Argos au urmat, toţi asemănători ei şi toţi
diferiţi. Totdeauna am avut mai multă nevoie de ei de-
cât au avut ei de mine.
Ultimul meu Argos a fost ucis acum cinci zile.
Cinci zile – atât mi-a trebuit ca să redactez această
confesiune.
Am spus «ultimul meu Argos» pentru că nu mai am
nici timp, nici chef să merg să caut un căţeluş în Ar-
dennes. În primul rând fiindcă sunt atât de bătrân încât
aş muri înaintea lui. În al doilea rând, pentru că ultimul
meu Argos îmi amintea de cel dintâi în mod surprinzător,
l-am iubit cu multă ardoare şi nu suport gândul că un
nenorocit de şofer prost l-a ucis. Dacă rămân în viaţă,
voi urî din nou oamenii. Or nu asta îmi doresc: toată
viaţa mea, câinii pe care i-am avut m-au învăţat contrariul.
În încheiere am să îţi mai povestesc numai o amin-
tire. Acum zece ani, la un târg de anticari, m-am întâl-
nit din întâmplare cu Peter, băiatul cu dinţi frumoşi pe
care l-am cunoscut în lagăr; devenise un patriarh cu dinţi
albi. Ne-am retras într-o cafenea ca să discutăm. Profe-
sor de chimie, cu o familie numeroasă, în ziua aceea nu-şi
putea reveni din furie pentru că unul dintre nepoţii lui
dorea să devină rabin.
— Rabin! Îţi închipui? Rabin! Mai putem crede în
Dumnezeu după ce am suferit? Tu crezi în Dumnezeu?
— Nu ştiu.
— Eu nu mai cred şi nici nu voi crede vreodată.
— Trebuie să spun că la începutul captivităţii m-am
rugat. Bunăoară când coboram din tren, dar şi în clipa
în care SS-iştii făceau selecţia.

107
 — A, da? Şi crezi că ceilalţi, bărbaţii şi femeile care
au murit gazaţi, nu se rugau?
— Ai dreptate, am şoptit.
— Atunci? Dacă Dumnezeu există, unde era în timp
ce noi agonizam la Auschwitz?
Mângâind capul lui Argos de sub masă, nu am în-
drăznit să îi răspund că Dumnezeu se întorsese la mine
prin privirea unui câine.“

Am rămas multă vreme lungit pe spate, cu foile con-

fesiunii lui Samuel pe piept, meditând la ceea ce tocmai
mă învăţase.
Afară norii fugeau uşori, repezi, ca nişte bile de bow-
ling pe pista albastră a cerului. Din copaci cădeau ulti-
mele frunze, zburătăcind printre ramurile netede. Ca
întotdeauna în această regiune, soarele strălucea cu o
lumină caldă chiar înainte să apună. După orele posace,
gri, întunecoase, ziua găsea o modalitate de a se face
regretată.
Mi-am dat seama că îmi petrecusem ziua gândindu-mă
la Samuel. Era vremea să merg să-i dau foile fiicei sale.
Am mâncat lacom un sandviş, iar apoi am fost să văd
ce fac câinii mei. Deşi lipsisem mai multe săptămâni,
deşi de la întoarcere stătusem cu ei doar câteva minute,
mi-au primit mângâierile, s-au entuziasmat de jocuri cu
sinceritate, cu pasiune, arătându-mi în fiecare clipă că
eu sunt stăpânul, chiar dacă Edwin, paznicul casei, stă-
tea mai mult cu ei. Uluit de absenţa resentimentelor
lor, eu, care îi numeam „cei mai răsfăţaţi câini din lume“,
m-am îndoit că meritam măcar o zecime din zelul lor şi
îi mângâiam ca să îi consolez pentru că mă iubesc.
Am traversat orăşelul ca să o întâlnesc pe Miranda.

108
 Pradă tristeţii, roşcata înaltă bântuia prin grădina ta-
tălui ei, admirând cu câtă grijă reconstruise acesta şo-
pronul, tăiase şi aranjase lemnele pentru încălzit sub
polatră.
Când m-a zărit, mi-a ieşit în întâmpinare bănuind că
ceva important se petrecuse.
A descuiat poarta de fier neliniştită. I-am luat mâini-
le într-ale mele şi încet, aproape solemn, i-am dat scri-
soarea. A tresărit observând scrisul tatălui ei.
— Cum…
— A vrut să îţi explice secretul lui înainte să moară.
Dar fiindcă nu avea încredere în el, mi s-a adresat mie.
Credea că trebuia să îi rescriu textul. Greşea…
— Ce…
— Am să ţi-o citesc cu glas tare. Aşa mă voi supune
dorinţei sale.
Ne-am aşezat în faţa şemineului, am răscolit jăratecul
ca să aţâţ focul, am turnat whisky în două pahare şi am
început să citesc.
Textul m-a emoţionat şi mai mult la a doua lectură.
Poate fiindcă acordam mai puţină atenţie evenimentelor
şi mă concentram pe formularea pe care Samuel ştiuse
să o inventeze. Sau poate pentru că observam cât de
bulversată era Miranda? Pe obrajii palizi se prelingeau
în linişte lacrimi.
La sfârşitul lecturii, am mai turnat whisky. Tăcerea
era animată de foşnetul gândurilor lui Samuel. Apoi,
din priviri, am hotărât să urcăm în camera Mirandei. Era
evident: după această poveste despre moarte şi renaştere,
în care se amestecau cea mai profundă disperare cu în-
ţelepciunea şi bucuria, trebuia să facem dragoste. Am
petrecut noaptea împreună, jucăuşi, respectuoşi, alternând

109
voluptatea şi reţinerea, râsul nebun cu mirarea, când
asemenea unor animale, când rafinaţi, mereu complici,
a fost una dintre cele mai stranii dar şi cele mai somp-
tuoase nopţi din câte mi-a fost dat să trăiesc.

A doua zi, am descins la cafeneaua Péterelle înfometaţi.

Era o vreme aşa de frumoasă încât patronul pusese pe
uşă o tăbliţă de ardezie pe care scria: „În curtea interioa-
ră sunt mese la umbră“. Ne-am refăcut puterile rapid
pentru că nu aveam la dispoziţie decât o oră ca să ne
îmbrăcăm şi să mergem la înmormântarea lui Samuel.
Contele de Sire nu se zgârcise la fast. Un dric aco-
perit de coroane, împodobit cu trandafiri albi a ajuns în
mijlocul pieţei, tras de patru cai nervoşi, cu harnaşa-
mente de aur şi panaş de pene de struţ.
În biserică era aceeaşi profunzime de flori. În naos
era un cor de copii, iar marginile acestuia erau ocupate
de o orchestră.
În timpul ceremoniei religioase, trei actori de la Tea-
trul Naţional au recitat poeme.
De fiecare dată, Maxime de Sire, nervos, arunca o
privire furişă spre Miranda pentru a verifica dacă de-
rularea ceremoniei îi plăcea.
— Priveşte-l, mi-a şoptit ea la ureche. Îi este în con-
tinuare ruşine.
— Cu atât mai bine. Asta dovedeşte că nu este un
monstru. Că încearcă „să fie om“, cum spunea Samuel.
— Tata l-a iertat, dar el nu şi-a iertat-o.
— Nu şi-o va ierta niciodată. Numai morţii au
puterea să ierte.

110
Triunghi amoros
 Nu-l observase.
În primul rând fiindcă nu atrăgea atenţia prin ni-
mic… Aparţinea grupului numeros al celor care arată o
faţă ştearsă în locul unui chip, care nu au un trup, ci o
formă vagă ce le umflă hainele, indivizi pe care îi uiţi
chiar dacă îţi trec de zece ori pe dinainte, intrând şi ie-
şind fără ca nimeni să îi remarce, mai puţin notabili
decât o uşă.
Aşadar nu-l observase.
Trebuie spus că nu se mai uita după bărbaţi… Nu mai
avea dispoziţia… Dacă ieşea în lume, o făcea ca să căute
bani. Avea nevoie de bani, şi încă repede! Cum va putea să
aibă grijă de doi copii, să le ofere un acoperiş, să-i hră-
nească? Familia îi dăduse de înţeles că nu îi va mai ajuta
decât până la vară. Iar de la cumnată-sa, o zgârcită care
trăia cu fundul pe o avere, nu mai nădăjduia nimic.
Da, îi luase ceva timp ca să-l observe.
L-ar fi remarcat totuşi dacă nu s-ar fi băgat în vorbă?
Dacă nu ar fi dat din coate prin salonul înţesat de lume?
Aşezat lângă ea, rezemat de perete între şemineu şi
un buchet de flori monumental, o forţase să-l remarce şi
să lege o conversaţie. Să zicem că mai degrabă purtase
singur această discuţie fiindcă ea, fără să îi răspundă, îl

113
căuta din priviri pe cel care ar putea să îi fie de folos în
această serată nenorocită. Adică pe cineva care să-i ofere
o slujbă. Trebuia să se descurce şi gata… Bărbaţii erau
un capitol încheiat pentru ea! Se oferise cu asupra de
măsură unuia singur. Unul singur. În fine, aproape…
Soţul ei. Iar el tocmai se prăpădise. Ce idee prostească!
La treizeci şi ceva de ani s-a ales praful… Nu-i o vârstă
potrivită pentru moarte. Cu atât mai mult cu cât se bu-
curase întotdeauna de o sănătate mai bună decât a ei. În
timp ce ea era silită să îşi aline durerile la Baden, unde
mergea cu regularitate la tratament, el nu încetase o
clipă să se agite, să lucreze, să alerge. S-ar mai fi măritat
cu el oare, cu nouă ani mai înainte, dacă ar fi bănuit că
o va lăsa singură, fără un ban, împovărată de datorii şi
cu doi orfani? Cu siguranţă că nu. Mama ei s-ar fi opus.
Curajoasa ei mamă. Numai că la douăzeci de ani habar
nu ai. De altfel, nu ai habar nici la treizeci sau la şai-
zeci… Viitorul… nu-l bănuim, de vreme ce îl construim.
Fiinţa aceea continua să toarcă lângă ea. Cu atât mai
bine. Astfel nu părea abandonată. În această societate
strălucitoare nimic nu era mai umilitor decât să laşi
impresia că eşti singură: dacă nu erai, deveneai imediat.
Viena se poartă cu multă cruzime faţă de cei care nu îi
respectă jocul.
Ce spunea? Nu contează. Nu era nici rece, dar nici
agresiv. Căldicel.
Ia te uită! Dacă l-ar agăţa pe acel corb eminent, aco-
lo, cel cu nas coroiat şi costum de mătase neagră? Se
spunea că organizează concerte şi chiar îi plăteşte bine
pe instrumentişti. Da, trebuia să intre în vorbă el. Prea
târziu. A şters-o…
Atunci vecinul ei de plictiseală i-a rostit numele.
— Ce? Mă cunoaşteţi? s-a mirat ea.

114
 S-a înclinat şi i-a adresat condoleanţe.
— Ne-am mai întâlnit? a spus ea.
— Sora dumneavoastră, o minunată artistă pe care
am avut prilejul să o ascult la Regensburg, mi-a explicat
adineauri tragedia prin care treceţi. Condoleanţele mele.
„Ce tâmpită sunt! Caut o pradă în capătul sălii, când
colo vânatul este lângă mine. Hai să vedem! Cine este?
Şi de ce are acest accent uşor diferit?“
Avântându-se în conversaţie cu entuziasm, a aflat că
sosise de la Copenhaga, că era diplomat şi că îi plăcea
mult Viena.
— Vă place muzica?
— Pătimaş de mult.
Nu l-a crezut. Îl judecase şi era sigură: acest bărbat
nu era în stare să se pasioneze de ceva. Încerca să o se-
ducă aşadar…
Amuzată, a hotărât să pluseze.
— Cânt, a şoptit. Nu aşa bine ca sora mea, dar des-
tul de bine. Unii spun că aş fi mai emoţionantă.
— A, da?
— Am luat lecţii de la aceiaşi profesori. Cei mai
buni.
Şi-a muşcat buzele de admiraţie. Îl seducea. Se gân-
dea deja la cât ar putea să câştige.
— Aţi vrea să vin să cânt pentru Danemarca?
I-a luat mâna într-a lui.
— Pentru Danemarca, nu sunt sigur. Dar pentru
mine, cu siguranţă.
*
Era cu putinţă să mai placă?
Se contempla în oglindă încercând să nu întârzie
prea mult asupra defectelor sale. Dacă trecea cu vederea

115
colăcelul de grăsime de pe burtă – amintirea celor două
naşteri –, dacă nu se temea de şoldurile largi sub un
bust îngust, dacă numea „două lacuri negre“ ochii că-
prui uşor bulbucaţi, dacă se făcea că nu vede ridurile
fine de pe pleoape, putea să mai placă.
Mulţi „dacă“, nu-i aşa?
Totuşi el, care nu era cu nimic diferit de alţii, dim-
potrivă, se extazia în faţa ei.
S-a mai privit încă o dată în oglindă. Fiindcă el
vedea o frumuseţe, încerca să se perceapă cu privirea lui.
Ce noroc! O văduvă tânără este deja o femeie bă-
trână, mai mult, o văduvă distrusă, cu doi copii de poale,
cine vrea aşa ceva? Nimeni! Or în acea după-amiază el
avea să o ceară de soţie. Era sigură.
Oare avea să scape de sărăcie? Va părăsi această ca-
meră-anticameră-salon-bucătărie închiriată pe mai nimic,
dar tot prea scump, şi-şi va găsi ceva mai de doamne-ajută.
A bătut cineva la uşă. El? Nu putuse să aştepte…
Venise să o ia cu trăsura! Din fericire astăzi băieţii luau
prânzul la bunica lor…
A deschis, iar creditorul a avut timp să îşi strecoare
piciorul între perete şi uşă. A tras de clanţă.
— Greşiţi, domnule!
— V-am recunoscut şi nu fac nici o greşeală. De-
geaba vă mutaţi tot timpul. Sunt pe urmele dumnea-
voastră. Plătiţi-mi.
— Hărţuiţi o femeie care abia dacă are ce le pune pe
masă copiilor!
— Îmi datoraţi bani.
— Soţul meu vă datora, nu eu.
— Aţi acceptat succesiunea.
— N-am acceptat niciodată să-mi înfometez copiii
ca să-i îngraş pe îmbuibaţi.

116
 — Bani! Nu vorbe! Banii!
Creditorul se împingea în uşă, netulburat, sigur că
este mai puternic. Avea să o biruie… Apucând un cuier
de fontă care era la îndemână, l-a trântit pe pantoful de
piele.
Bărbatul a urlat de durere şi, din reflex, şi-a retras pi-
ciorul. A trântit uşa şi a împins zăvorul.
— Nu veţi scăpa aşa de uşor! a strigat cu o voce fu-
rioasă. Am să mă întorc.
A suspinat uşurată auzind că preferă să revină decât
să aştepte; altminteri cum s-ar mai fi dus la întâlnire?
Enervată că i s-a adus aminte de situaţia precară în
care se afla tocmai în momentul în care visa la pers-
pective mai trandafirii, s-a instalat în faţa oglinzii de la
măsuţa de toaletă şi a început să îşi pieptene părul lung
şi negru, operaţiune care întotdeauna îi risipea cele mai
crunte nelinişti.
O oră mai târziu era la admiratorul ei, în apartamentul
de celibatar al acestuia, din Singerstrasse, un cartier cum
nu se poate mai select. Era primită cu ceai şi zeci de pră-
jituri.
Nu era bogat, dar nu-i lipseau banii. Nu era frumos,
dar nici respingător. Nu semăna cu un diplomat rafinat,
ci mai curând cu un ţăran îmbrăcat în haine de dumi-
nică, dar o sorbea din priviri.
— Am ceva să vă spun, a şoptit el.
A roşit, încântată că el nu mai ezită. Plecând ochii,
ţinându-şi respiraţia, împreunându-şi mâinile pe genun-
chiul drept, s-a pregătit să primească cererea în căsătorie.
— Am fost tulburat în aceste ultime zile, a început
el pe un ton grav.
Era cât pe ce să adauge „Şi eu“, dar s-a stăpânit, ne-
dorind să pângărească această clipă solemnă.

117
 — Deci… Cum să încep… Eu…
— Spuneţi.
L-a încurajat printr-un zâmbet. A clipit, emoţionat
de vorbele pe care avea să le rostească:
— Este… este… în legătură cu defunctul dumnea-
voastră soţ.
— Poftim?
S-a crispat. El a insistat, clătinând din cap:
— N-am vorbit despre aceasta niciodată.
— Dumnezeule, dar ce-am mai avea de vorbit?
A regretat imediat această afirmaţie. Capcana! Dacă
şi-ar denigra soţul, ar părea o femeie ingrată, incapabilă
de respect sau de afecţiune. Dacă, în schimb, îl pomenea
cu prea multă dragoste, dădea impresia că nu mai poate
iubi alt bărbat. Trebuia să lase în urmă trecutul păstrân-
du-se în limitele eleganţei.
— M-am măritat cu el când eram foarte tânără. Era
nebun după mine, nostim, generos, aparte. Vă întrebaţi
dacă l-am iubit?
— Vă rog…
A jucat totul pe o singură carte şi a rostit cu hotărâre:
— Da, l-am iubit.
Chipul admiratorului ei s-a destins. Uf, trăsese cartea
norocoasă. A continuat:
— L-am iubit. A fost primul şi ultimul meu bărbat.
Singurul. Într-un fel sau altul, îl voi iubi mereu.
Chipul lui s-a schimonosit. Înnebunită, şi-a dat sea-
ma că îl îndepărtează dacă pozează în regina virtuţii.
Repede, să-i redea curajul:
— Îl iubeam cu atât mai mult cu cât nu îi observam
defectele. Pe atunci mi se părea strălucitor, talentat,
având un viitor strălucit înainte. Era compozitor, ştiţi…

118
 El a oftat, dându-i dreptate. Ea a zâmbit.
— Da, aveţi dreptate să mă ironizaţi: muzica nu este
o meserie serioasă, nu este o meserie cu care ajungi de-
parte. Societatea noastră nu prea îi respectă pe artişti.
Mai ales pe artiştii care nu prea izbutesc să se impună.
— Este o greşeală a societăţii, a precizat el.
S-a oprit o secundă. „Să nu uităm că adoră muzica.“
Şi-a corectat discursul:
— Pe scurt, şi-a pierdut timpul alergând după co-
menzi, dând lecţii ca să poată plăti chiria. La început,
am îndurat dezordinea aceasta care era viaţa noastră
fiindcă o credeam provizorie. Dar după câţiva ani…
Aici ar fi vrut să răcnească: „După câţiva ani, am în-
ţeles că e un ratat, că viaţa noastră se duce de râpă şi că
lucrurile nu se vor aranja niciodată“. Totuşi, din respect
faţă de gusturile interlocutorului său, s-a stăpânit:
— …am înţeles că era prea mândru ca să facă o ca-
rieră frumoasă. Fără calcule. Fără compromisuri. În
ceea ce priveşte muzica, se considera superior. Superior
oricui. Şi o spunea! Ca pe o evidenţă. Desigur, asta îi
îndepărta pe cei care doreau să îl ajute.
S-a ridicat şi s-a plimbat în jurul mesei, liniştit.
„Asta e! a gândit. Buboiul s-a spart. Se calmează. Va
putea, în sfârşit, să îşi facă declaraţia.“
— Eu…
„Cât de timid este!“
— Eu…
— Vă este frică de mine?
A clătinat din cap în semn că nu.
— Vă ascult, i-a şoptit la ureche.
— Mi-a plăcut foarte mult bucata muzicală pe care
aţi cântat-o alaltăieri.

119
 Iar muzică? Şi-a ascuns exasperarea şi i-a răspuns pe
tonul cel mai amabil:
— Era compusă de el.
A roşit de entuziasm.
— Eram sigur! I-am recunoscut stilul.
„Stilul? Care stil? Nu avea nici un stil, îi imita pe cei
pe care îi întâlnea. Mai degrabă o sugativă în loc de
stil“, a bombănit în sinea ei.
Conversaţia, care nu mergea pe făgaşul aşteptat,
începea să o apese. Avea altceva în cap decât însurătoarea,
şi nu avea s-o ceară de soţie nici astăzi, nici mâine. Cum
de fusese atât de neroadă ca să îşi închipuie aşa ceva?
Vârsta, desigur… Dorise să creadă că mai era tânără,
frumoasă, capabilă să mai stârnească dorinţă, în fine,
ceea ce vor împiedicatele de treizeci de ani. Ce parvenit!
Şi oricum danezul o aburea. Oare să plece?
— Vă deranjează dacă plec? Nu prea m-am simţit
bine dimineaţă.
— O, ce păcat! Vă plac şi voiam să vă propun să trăim
împreună.

*
Bine, aşa este, nu se însurase cu ea, dar era „ca şi
cum“. Locuiau într-un apartament confortabil de pe
Judenstrasse – chiria o plătea domnul –, mâncau îm-
preună, dormeau împreună, făceau amor şi se îngrijeau
de băieţi – educaţia lor consta în mod esenţial în a-i tri-
mite la colegiu, ceea i se părea ideal.
Avea vreun motiv să se plângă?
— Ce faci? Nu vii? a strigat.
Din culoar s-a auzit un murmur indistinct.

120
 A amestecat cărţile de joc, nerăbdătoare. Îl iubea
mult pe danezul ei. Da! Aprecia că avea atâtea calităţi.
Nu una ori alta, nu, per ansamblu. O antologie de cali-
tăţi. Un volum de virtuţi. Asta o liniştea. Predecesorul
lui avea mai multe defecte decât calităţi. Sau mai de-
grabă avea defecte enorme şi calităţi extraordinare. Un
trandafir plin de spini. Dar danezul ce ar fi? Un bujor
mare… Fără parfum şi cu o frumuseţe de scurtă durată…
A pufnit-o râsul. Bietul om! Cum îşi mai râdea de el!
Atenţie: o făcea cu drag, nu cu răutate. Era atât de ti-
picar, de serios, de desăvârşit, că nu puteai să nu râzi,
altminteri…
S-a oprit.
Altminteri ce?
„Potoleşte-te, a şoptit pentru sine. Nu da cu piciorul
la ceea ce ai.“
Cu primul, nu trebuia să lase impresia că este per-
fectă, fiindcă nici el nu era; cu acesta, trebuia să fie atentă,
să se stăpânească, să-i ascundă că se putea purta ca o
pacoste, ca o afurisită, ba chiar ca o neruşinată – nu ar fi
înţeles-o, nu s-ar fi distrat. În faţa danezului ei, acoperise
cu un văl laturile mai urâte ale firii ei. Un văl de văduvă?
A izbucnit în hohote.
S-a apropiat şi i-a sărutat mâna.
— De ce râzi?
— Nu ştiu. Poate pentru că sunt fericită,.
— Ador firea ta jucăuşă, a oftat el.
— Ce făceai de a durat atât de mult? Scrisori diplo-
matice?
Habar n-avea ce înseamnă o scrisoare diplomatică,
dar îi plăcea expresia.
— Nu, clasam partituri.

121
 — Poftim?
— Repertoriam şi clasam partiturile soţului tău.
S-a crispat. Ce? Iar… Consacra ore întregi celui cu
care ea o dusese atât de greu.
— Draga mea, pari mâhnită?
Şi-a luat o mutriţă supărată.
— De dragul nostru, al amândurora, uit de trecut.
Iar tu, dimpotrivă, îmi aminteşti mereu de soţul meu.
— Nu mă interesează fostul tău soţ, ci muzica lui. A
fost un geniu.
„E culmea! Acum o ia razna! Barem primul avea scuza
amorului-propriu, dar el… De ce?“
— Sunt geloasă.
— Ce spui?
— Da, sunt geloasă că tu, aşa copleşit cum eşti de
muncă, îi acorzi atât de mult timp.
— Hai, doar n-o să fii geloasă pe relaţia mea cu pri-
mul tău soţ, pe care nu l-am cunoscut şi care este mort?
— De ce spui „primul“ soţ? Am şi un „al doilea“?
L-a privit intens, crispată, aşteptând un răspuns. El a
plecat fruntea, ruşinat.
Nici un cuvânt.
A izbucnit în plâns şi a alergat să se închidă în ca-
mera ei.

*
— Ai un aer liniştit, a spus sora ei.
— O, chiar sunt. Îţi dai seama că înainte trăiam din
pomeni? Muzicianul meu nu mi-a lăsat decât datorii;
nu s-a străduit suficient de multă vreme ca să pot primi
o pensie de văduvă! Îţi vine să crezi? Nici un bănuţ.

122
 — Trebuie să recunoştem că firea lui…
— Acum, mulţumită danezului meu, mai câştig câte
ceva. Şi folosesc aceşti bani după cum vreau, nu-i pasă.
Danezul ei, cum îi spunea, descoperise un mijloc de
a o face să câştige bani. După ce strânsese toate partitu-
rile şi le inventariase, încercase să le vândă. Incredibil!
Când se gândea că pe vremuri manuscrisele zăceau peste
tot, pe sub pian, la bucătărie, îndărătul pernelor de la
fotoliu… Îşi băgase în cap că asta putea fi ceva de va-
loare şi îi hărţuia pe editori. Cel mai surprinzător era că,
din când în când, reuşea să-i convingă! În acest moment
erau chiar doi editori concurenţi. Da, domnul însărcinat
cu afaceri al ambasadei daneze se dovedea un vânzător
al naibii de bun. Şi ştia să folosească limbajul juridic aşa
încât să alcătuiască nişte contracte inatacabile. De altfel,
negocia în numele văduvei – aceasta îi dăduse fără să
ezite dreptul de a semna în locul ei. Uneori, când citea
peste umărul lui scrisorile pe care le redacta, hohotea
văzându-l evocându-l pe „dragul şi defunctul ei soţ“.
Sora ei a aprobat cu admiraţie apoi a adăugat:
— Şi în rest?
— Este foarte drăguţ, foarte la locul lui, foarte
amabil.
Evident, nu avea nimic de-a face cu defunctul ei soţ.
Trăia cu un „domn“ care nu înjura, nu scuipa, nu râ-
gâia, nu trăgea vânturi, care vorbea patru limbi străine
fără să folosească vreodată un cuvânt vulgar şi care o
ruga politicos să facă dragoste. L-a văzut gol? În nici un
caz. Găsea acest comportament „liniştitor“ şi foarte po-
trivit pentru „vârsta lui“. Totuşi i se întâmpla să se gân-
dească nostalgic la grozăviile pe care le spunea celălalt,
la nuditatea lui impudică, la dorinţa lui dezlănţuită, la

123
diverse plăceri, inclusiv unele mai puţin demne de a fi
povestite, în care o iniţiase…
— Îl iubeşti? a implorat-o sora ei mai mare.
— Desigur! a afirmat ea, iritată. Drept cine mă iei?
— Atunci de ce nu se însoară cu tine?
Agasată că sora ei mai mare îi punea întrebarea pe
care ea însăşi şi-o punea în mod constant, i-a răspuns pe
un ton care se voia impasibil:
— Ei, este elementar… Atunci când lucrezi în diplo-
maţie, este mai bine să rămâi holtei. Dacă te împovărezi
cu o nevastă, nu mai eşti considerat o persoană mobilă,
nu mai poţi profita de cele mai bune posturi.
— A, da?
— Da!
— Totuşi în Austria, se…
— Este danez.
— Desigur…
Ceea ce nu mărturisea, deşi ştia, era că un diplomat
nu se însoară decât dacă statutul soţiei sale adăuga o
strălucire suplimentară carierei sale. Or ea nu aparţinea
unei familii de rang înalt, nu purta un nume nobil, era
văduva unui obscur scârţa-scârţa pe partituri care fugea
din faţa creditorilor…
— Cine mi-a spus oare că danezii sunt nişte amanţi
foarte buni? a şoptit sora ei mai mare, languroasă, fre-
cându-şi buzele pline cu degetul.
„Cine, cine?“ s-a întrebat în gând mezina.

*
Acum până şi cele mai veninoase limbi erau obligate
să admită că viaţa ei era o reuşită.

124
 Soarele se oglindea în diamantul inelului. O izbucnire
de lumină. Un hohot de râs. Se însurase cu ea! Îi trebui-
seră douăzeci de ani, dar se însurase cu ea!
Departe, în parc, raţele pluteau ţanţoşe pe luciul de
apă dintre sălciile plângătoare, de parcă domeniul le-ar
fi aparţinut.
Stătea pe terasă pentru a-şi savura fericirea – avea să
revină mai târziu în rândul invitaţilor.
Baroană! Cine ar fi crezut că va deveni baroană? La
patruzeci şi şapte de ani! După ani de chin, trăsese lozul
cel mare. Totuşi, la început totul era împotriva ei: vâr-
sta, văduvia, doi băieţi, o sănătate precară, o situaţie
financiară îngrozitoare şi reputaţia nedreaptă de a fi o
zăpăcită incapabilă să ţină o casă. Şi acum servitorii se
înclinau înaintea ei! Mai mult, avuseseră parte de o
ceremonie splendidă la catedrala din Presburg unde
depuseseră jurămintele de credinţă, deşi el era protestant,
iar ea, catolică. Ştia cât de mult se bucurau surorile ei
pentru ea, dar îi făcea plăcere mai ales să se gândească la
duşmance, la scorpiile care o credeau terminată… O,
cum s-au mai înverzit aceste preţioase când au aflat de
căsătoria ei!
Şi particula nobiliară! Nu purta numai un inel de
căsătorie, purta şi o particulă nobiliară. Desigur, danezul
o ironiza când i se spunea baroană şi numele lor era
precedat de un „von“, repetându-i că titlul de cavaler pe
care tocmai îl primise din partea statului reprezenta o
distincţie onorifică, nu înnobilarea familiei.
— Tralalala! Te-au făcut cavaler, deci sunt o soţie de
cavaler şi nimeni nu mă va împiedica să adaug particula
de nobleţe care îţi lipsea.

125
 Uneori avea chef să întâlnească persoane noi doar ca
să-şi poată exhiba reuşita. Un public… Asta îi lipsea
aici. Cochetul oraş Copenhaga, cu casele lui roşii, îi plă-
cea mult, desigur, dar nu era Viena! Oamenii zâmbitori
şi calmi trăiau cu încetinitorul, preocupaţi să înghită
bere ori să limpăie lapte acru.
„Nu te mai văicări şi nu mai da cu piciorul la noroc,
te rog“, îşi ordona.
Nu simţea plictiseală, ci mai curând o langoare pe
care nimic nu o grăbea. Era oare fiindcă încetase să se
mai drogheze cu cafea, ultimul prost obicei care îi
rămăsese din viaţa anterioară? Cu pramatia boemă, to-
tul se putea întâmpla dintr-o clipă într-alta, rău sau bun,
se întâmpla mereu câte ceva. Aici zilele erau identice.
Agreabile, dar identice. Plimbare, lectură, tarot. Ansam-
blul se dovedea mai degrabă fad decât excitant, dar dacă
acesta era preţul pentru bogăţie, nobleţe, siguranţă…
A oftat şi s-a alăturat invitaţilor care conversau în
salon.
— Un muzician remarcabil, cu totul remarcabil! ex-
clama soţul ei în mijlocul unui grup de bărbaţi.
„Iar? Devine insuportabil. Mă obligă să-i vorbesc de
el de dimineaţa până seara. Facem un ménage à trois.
Oriunde merg, am doi soţi cu mine: primul despre care
îmi vorbeşte cel de al doilea, al doilea care îmi vorbeşte
despre cel dintâi.“
Diplomatul insista, agitându-şi mâinile:
— Copenhaga trebuie să-l descopere. Copenhaga tre-
buie să-i interpreteze creaţiile.
„Bietul de el! Încearcă să convingă oamenii să-i cum-
pere partiturile. E drăguţ din partea lui şi, când îi mer-
ge, îmi aduce şi ceva bănuţi. Fără îndoială că se străduieşte

126
mai mult pentru mine decât pentru el, dar ar putea să se
lipsească de toate astea de când a fost promovat iar sa-
lariul i-a crescut de patru ori.“
— Atunci când îi asculţi muzica înţelegi că omul
acesta a fost un fel de înger, continua el în faţa audito-
rului fermecat.
„Ce tot spune? Nu am întâlnit niciodată un bărbat
mai mârlan şi mai porc. Un înger? Se pare că nu a zărit
sexul îngerului… care nu se gândea decât la regulat“.
— Da, e clar, era inspirat de Dumnezeu, spunea el.
Poate că avea o ureche care auzea tot ceea ce îi şoptea
Creatorul.
„Ce prost! Folosea şapte note ca să-l întruchipeze pe
Isus, un păcătos, o femeie îndrăgostită sau una necre-
dincioasă. Numai tehnică. Trucuri de muzician“.
— Eu, care am avut nefericirea să mâzgălesc versuri
oribile în tinereţe, înainte să renunţ, ştiu să discern ge-
niul, credeţi-mă. Doamnelor, domnilor, acel om com-
punea sublim.
„Papă-lapte! Nu mai vorbi despre el, devii ridicol.
Poate că nu compunea aşa de rău, dar ce bine făcea
amor!“
Şi icnind, lucru pe care fiecare l-a interpretat ca pe o
emoţie provocată de evocarea defunctului ei soţ, a ieşit
iar pe terasă.

*
Aşezată pe scaunul de piele, cu picioarele uşor desfă-
cute, rezemată de spătar, se consuma, în faţa pupitrului,
cu tâmplele arzând, încercând să reziste evidenţei. To-
tuşi avea dovezi clare sub ochi.

127
 Nu avea nici o îndoială. Cel de-al doilea soţ scria viaţa
celui dintâi.
O biografie… Aşa se explica lucrul neîntrerupt de
ani de zile, faptul că umplea casa de ziare, reviste, pro-
grame pe care le colecţiona în grămezi, că purta o cores-
pondenţă cu cei care îl cunoscuseră pe muzician, chiar
şi cu balaurul de cumnată-sa – ceea ce ea îi interzisese
totuşi. De-asta îi plăcea atât de mult să discute cu ea
despre trecut. Ce trădare! În timp ce ea crezuse că este
vorba despre curiozitatea afectuoasă a unui amant pentru
tinereţea amantei sale, un scriitor căutând informaţii se
folosise de ea.
Celălalt… mereu celălalt… Era mult mai prezent
mort decât când era viu.
Copleşită, răvăşi foile manuscrisului. „Ce viciu îl
împinge să refacă viaţa mea în braţele altuia?“ Scoase o
pagină la întâmplare.
„Căsnicia lui a fost fericită. Era o femeie blândă şi
sensibilă care a ştiut să-l înţeleagă şi să-l iubească. Ea îl
admira pe acest artist eminent şi ştia cum să răspundă
firii lui, ceea ce i-a permis să îi câştige încrederea. El o
adora, îi mărturisea tot, până şi cele mai neînsemnate
greşeli. Ea îl recompensa prin tandreţea şi grija ei con-
stante. Şi astăzi ea recunoaşte: cum să nu-i ierţi tot şi să
nu fii cu totul a lui câtă vreme era atât de bun?“
În ciuda supărării, a zâmbit. Naiv, povestea întâm-
plările aşa cum i le istorisise ea. Înghiţise gogoşile. Cu
prilejul discuţiilor, fără să se sinchisească de adevăr, îşi
zugrăvea purtarea aşa cum ar fi trebuit să fie mai degra-
bă decât aşa cum fusese, atribuindu-şi cel mai bun rol.
De ani de zile, se descria aşa cum actualului ei soţ i-ar fi
plăcut să se comporte faţă de cel de dinainte. Pentru ea,
mai înainte de toate, era vorba să îi placă celui alături de

128
care trăia, să-i justifice şi chiar să-i inspire iubirea. De
fapt, revizita fosta căsnicie sub privirea soţului ei ca să îl
mulţumească.
Citind rândurile următoare, a avut confirmarea că i
se făcea un portret măgulitor.
— Măcar o să-i închidă gura îngrozitoarei mele cum-
nate!
Prin această exclamaţie s-a surprins acceptând insoli-
tul proiect editorial. De fapt, această biografie îi era de
folos… Curios lucru – din cauza agitaţiei provocate de
danezul ei –, se vorbea mai mult despre defunctul ei soţ,
i se cântau lucrările, unii muzicieni îl recunoşteau drept
precursor, chiar dacă era vorba despre profesorii băieţilor
lui! Ce modă sucită… Cu toate acestea, nu trebuia să-şi
facă iluzii: nu va ţine mai mult decât un puseu de febră.
Era deja o muzică a trecutului, iar oamenii o ascultau pe
cea de astăzi. Nu-i puteai schimba. În pofida acestui revi-
riment, uitarea avea să acopere foarte repede totul.
Iar dacă cineva s-ar fi aplecat asupra cazului său,
această biografie nu reproducea ororile pe care minunata
ei familie găsise de cuviinţă să le spună despre ea.
O siluetă se strecură în spatele ei.
— Îmi răscoleşti prin hârtii?
S-a ridicat şi l-a îmbrăţişat.
— Dragul meu, e minunat ce faci.
— A, da? s-a întrebat el cu îndoială.
— Ştii, ar fi fost mândru de tine.
În loc să-i răspundă, el roşit, pieptul i s-a umflat de
plăcere, iar ochii i s-au umezit.
„Ar fi fost mândru de tine.“ L-a privit şi a constatat
că această propoziţie îi provoca o emoţie mai intensă
decât cea a zilei în care fusese făcut baron. Sau în care se
căsătoriseră.

129
 *
— Ba da, mamă, crede-mă…
— Nu, imposibil, este grotesc!
— Îţi jur. M-a rugat să intervin şi pe lângă mătuşa.
— Mătuşa ta? Tot te mai vezi cu ticăloasa aia?
— Mamă, toată lumea ştie că mă adoră…
— Fiindcă vede în tine pe fiul fratelui său, dar uită
că eşti şi fiul meu. M-a urât de la bun început.
— Mamă…
— N-are a face! Nu asta e problema! Deci tu spui
că…
— Da, tatăl meu vitreg mi-a spus că ar dori să fie
înmormântat alături de tine în mormântul lui tata.
— Ce coşmar!
Revoltată, furioasă, cu părul vâlvoi, s-a năpustit spre
biroul soţului ei, hotărâtă să rupă această tăcere politi-
coasă cu care îi acceptase până atunci toate extravaganţele.
Adeseori avea impresia că formează un triunghi amoros,
cel de-al doilea soţ al ei era pasionat de cel dintâi, dar de
data aceasta întrecea măsura… În mijlocul unui cavou,
cel dispărut nu mai era o amintire, devenea un trup.
Urmau să se întâlnească toţi trei, ea şi cei doi soţi ai ei,
zăcând pentru totdeauna în aceeaşi criptă.
Când a intrat în încăpere, l-a găsit zăcând şi gâfâind
pe covorul persan.
— O, draga mea… ai venit la timp…
I se făcuse iarăşi rău – i se întâmpla tot mai des de ceva
timp. Nu era de mirare că devenise obsedat de moarte şi
de monumente funerare.
În timp ce se apropia de el, faţa i s-a luminat. Bietul
om! Cât de mult o iubea… Ochii lui banali străluceau
de bucurie privindu-şi soţia.

130
 A uitat imediat de mânie şi nu s-a mai gândit decât
cum să-l ajute, ridicându-i capul, făcându-i aer cu evan-
taiul ca să-l răcorească, să-i permită să îşi recapete suflul.
Nu mai conta povestea cu mormântul, avea să-i vor-
bească mai târziu, de îndată ce va găsi un moment po-
trivit.
L-a întins pe sofa, l-a înconjurat cu perne. Liniştit,
îşi revenea.
— M-ai speriat, i-a reproşat ea cu blândeţe.
— Iarba rea nu piere.
„Aşa să fie! Nu am chef să fiu văduvă pentru a doua
oară.“
S-au ţinut multă vreme de mână privind lumina ro-
şiatică a apusului de soare. Apoi el s-a întors spre ea şi
cu o privire serioasă i-a spus:
— Aş vrea să îţi spun ceva care nu-mi dă pace.
„Ah! Iar o să mă omoare cu cavoul şi, dată fiind star-
ea lui, nu am cum să-l contrazic.“
— Da, dragul meu? i-a răspuns cu voce calmă.
— Poartă-i numele.
— Poftim?
— Ia numele fostului tău soţ.
Cu ochii plin de lacrimi, a simţit că se sufocă.
— Ce spui? Mă alungi?
— Nu, draga mea, te iubesc mai mult ca niciodată.
Aş vrea pur şi simplu ca în societate, ca să evoci geniul
lui şi iubirea mea totodată, să te recomanzi Constanze
von Nissen, văduvă Mozart.
O inimă sub cenuşă
 — Zău, naşă, nu eşti obligată să pierzi fiecare par-
tidă…
Adunându-şi aşii şi valeţii, băiatul cu tricou de cu-
loarea cireşei şi-a privit mătuşa cu blândeţe. Aceasta a
fremătat de indignare, pe jumătate prefăcută şi pe jumă-
tate sinceră.
— Să ştii că nu o fac înadins. Fie nu mă pricep, fie
eşti tu foarte bun.
Jonas a zâmbit, nu foarte convins, şi a început să
amestece cărţile.
Alba se uita la adolescentul slab, cu braţe lungi, cu
mâini subţiri, aşezat turceşte pe covorul de lână: deşi era un
jucător priceput, nu avea dexteritatea celor obişnuiţi să
joace cărţi; nici rapid, nici precis, nici măcar tentat să facă
gesturi largi care impresionează fetele, le amesteca indiferent.
Ea aprecia faptul că el nu cădea în capcanele tine-
rilor. Cu o graţie nonşalantă, evita trucurile obişnuite,
dorinţa de a epata. Rămânea politicos. Nu ar fi deprins
vreun gest necuvincios nici dacă ar fi fost crescut de cei
mai răi escroci.
A izbucnit în râs.
— Mă întreb dacă vreunuia dintre noi chiar îi place
să joace.

135
 Intrigat, Jonas a înălţat fruntea, iar părul blond şi
bogat i s-a unduit.
— Cum ar fi să ne dăm seama într-o zi că nici unuia
dintre noi nu îi place să joace toci sau belotă, dar că se
preface pentru a-l mulţumi pe celălalt? a explicat ea. El
a oftat:
— Dar să ştii că mi-ar plăcea un lucru făcut de dra-
gul tău.
Declaraţia adolescentului a înduioşat-o. Ce frumos
era, cu buzele lui pline, la fel de roşii ca tricoul…
— Şi mie la fel… a şoptit Alba luptând împotriva
emoţiei.
Oare de ce nu erau bărbaţii asemenea lui? Puri, sim-
pli, atenţi, generoşi, lesne de iubit. De ce se înţelegea
mai bine cu nepotul ei decât cu propriul fiu? A scuturat
capul ca să alunge aceste gânduri şi a strigat:
— Eşti un vrăjitor!
— Eu?
— Sau un magician.
— A, da? Şi ce magie am făcut?
Aplecându-se, l-a ciupit de nas înainte să răspundă:
— Ai furat inimi.
În aceeaşi clipă Alba a avut impresia dezagreabilă că
nu a găsit tonul potrivit, fără îndoială pentru că se stră-
duia să zâmbească sau exagera cu veselia.
Privirea lui Jonas s-a întunecat. Chipul i s-a crispat.
— Uneori chiar aş vrea, a şoptit el, cu un rictus amar
în colţul gurii, întorcând ochii spre fereastră.
Alba a tresărit. Ce tâmpită fusese! Tocmai înţelesese
prostia imensă a afirmaţiei „Furi inimi!“ Exact ceea ce
nu trebuia să-i spună unui băiat care…
S-a ridicat cu tâmplele zvâcnind, brusc stăpânită de
dorinţa de a o lua la fugă. Trebuia să creeze o diversiune!

136
Să şteargă gafa. Să nu-i lase timp să se gândească la ne-
norociri…
A ţâşnit spre fereastră.
— M-am plictisit de cărţi! Ce ai zice de o plimbare?
A privit-o surprins.
— Prin zăpadă?
— Da.
Era încântată de surpriza lui. Propunându-i să iasă,
nu se purta ca foarte prudenta lui mamă care îl ţinea în
pântecele călduţ al casei.
— Naşă, o să alunecăm…
— Sper!
— Gata! Vin!
La fel de nerăbdători precum nişte câini scoşi la plim-
bare, Alba şi Jonas au luat la cotrobăit dulapurile şi, ime-
diat ce au găsit haine potrivite, şi-au pus hanorace, mănuşi
călduroase şi cizme îmblănite şi au ieşit în grabă afară.
Frigul i-a întâmpinat viguros, tonic, la înălţimea aş-
teptărilor lor.
Au înaintat pe potecă ţinându-se de braţ.
Era o dimineaţă strălucitoare. Soarele lumina un cer
fără nori. În jurul lor, zăpada făcea să dispară stâncile,
iazurile, drumurile, poienile; totul era alb, falezele şi
dealurile, o albeaţă în care erau încrustate câteva case, o
albeaţă pe care o zgâriau, ici acolo, pâlcuri de mesteceni
pitici, o albeaţă sfâşiată de ascuţişurile negre ale pâraielor.
Sub ei, marea îşi arunca răsuflarea, un iz puternic de
sare şi de alge, un miros alimentat de imensitate.
Jonas a tresărit.
— Ce crezi: suntem la începutul primăverii sau la
sfârşitul iernii?
— 21 martie este doar mijlocul iernii. Soarele se ri-
dică, dar barometrul nu. Mai sunt geruri şi ninsori.

137
 — Îmi place atât de mult ţara mea! a exclamat Jonas.
Alba a zâmbit. Ce termen de comparaţie are acest
băiat, care nu şi-a părăsit niciodată insula? Entuziasmul
lui exprima altceva: că iubea viaţa, că se bucura să tră-
iască deşi, dacă te gândeai la clima locală, trecea prin
momente grele.
A sunat un mobil. Cu mişcări încetinite din cauza
mănuşilor, Jonas a răspuns şi l-a salutat pe Ragnar, prie-
tenul său.
Ascultându-l, a pălit.
Alba s-a neliniştit.
— Ce se întâmplă?
— Eyjafjöll s-a trezit.
— Ce? Vulcanul?
— În noaptea asta…
Jonas şi-a reluat conversaţia cu Ragnar, ascultând ce
îi spunea acesta. În acel minut, Alba s-a panicat: „Că-
suţa“! Casa copilăriei lor, a ei şi a surorii sale, se găsea în
regiunea dominată de Eyjafjöll. Suferise din cauza miş-
cărilor seismice? A şuvoaielor de lavă? A ploii de cenuşă?
Se agita sub privirea lui Jonas, călcând zăpada, co-
pleşită de spaimă. Vulcanul dormea de două secole, şi în
timpul acestui somn generaţiile familiei sale trăiseră în
căsuţa de lemn cu acoperişul de lut şi iarbă… Desigur,
pentru mama şi pentru sora ei, căsuţa devenise un loc
unde petreceau vacanţa şi unde stăteau treizeci de zile pe
an, departe de oraş, dar acele zile erau minunate, im-
pregnate de trecut, de istoria seculară a Ólafsdóttir.
Jonas a închis şi s-a grăbit să îşi informeze mătuşa:
— S-a instituit starea de urgenţă. A fost o erupţie în
valea Fimmvörðuháls. Locuitorii din satul Fljótshlíð vor
fi evacuaţi din cauza inundaţiilor.

138
 — Inundaţii?
— Zăpada şi gheaţa se vor topi din cauza lavei, naşă.
Acum se mai liniştise: căsuţa nu era în acea regiune!
Gândindu-se la asta, şi-a dat seama că trecuse cu ve-
derea soarta fermierilor. Fiindcă locuinţa rămânea pustie
de-a lungul anului, generalizase prosteşte, ignorându-i
pe ceilalţi islandezi, instalaţi în împrejurimi. Munca lor
era în pericol.
— Ai vreo idee despre consecinţe? a întrebat ea.
— Geologii spun că va dura ceva.
— Am să merg acolo. Mâine o pornesc la drum.
I-a luat braţul lui Jonas cu vioiciune, ca şi cum l-ar fi
luat cu ea în călătorie.
Câţiva metri, băiatul a mers în ritmul său, apoi l-a
simţit că începe să gâfâie, că rămâne în urmă.
S-a întors: Jonas, foarte palid, cu buzele strânse, ex-
pira fuioare de abur.
— Ţi-e rău, Jonas?
— Eşti mult prea rapidă pentru mine.
„Se opreşte mai des decât înainte, lucrurile se înrău-
tăţesc“, şi-a spus ea. „Am făcut o prostie propunându-i
să iasă? Katrin are dreptate să îl ţină închis în casă. Să ne
întoarcem repede. Mă rog, nu repede, ci cât mai încet
cu putinţă.“
Odată ajunşi acasă, Alba a propus să bea o ciocolată
caldă. La o ceaşcă aburindă, în bucătăria cu blaturi de
oţel neted, şi-au reluat pălăvrăgeala.
— Nu ar trebui să spun asta, dar îmi plac catastrofele
naturale.
— Eşti nebun?
— Îmi place să văd că natura e puternică, că ne umi-
leşte, că ne aminteşte puterea ei, că ne pune la punct.

139
 — Atunci, bun venit: Islanda este ţara unde trebuia
să te naşti.
— Crezi, naşă, că putem alege? Crezi că sufletul
nostru survolează lumea, o observă iar apoi decide: „Am
să cobor acolo, pe acel petic de pământ, în familia aceea
fiindcă mi se potrivesc“?
— Unii asta susţin.
— Sunt sigur. Eu şi îngerul care se ocupă de mine
am considerat că tu şi cu mama sunteţi singurele per-
soane capabile să primească aşa o pleaşcă.
Alba a roşit. Nu ştia dacă adora sau detesta ceea ce
tocmai spusese nepotul ei, iar asta o bulversa. Jonas o
deconcerta din ziua în care venise pe lume, când, la ma-
ternitate, îl primise din braţele lui Katrin, epuizată, şi l-a
putut privi. Încă din primul său minut de viaţă, băiatul
hotărâse că va avea două mame, surorile Ólafsdóttir. Şi
amândouă au fost de acord. Uneori, necunoscuţii se
mirau că există o legătură atât de intensă între nepot şi
mătuşă, dar aceasta venea de la sine. Când, opt ani mai
târziu, a născut şi ea un băiat, pe Thor, Alba şi-a păstrat
rolul de a doua mamă a lui Jonas.
De afară s-a auzit un claxon. S-au încruntat. Cine
venea atât de devreme?
Katrin a pătruns în încăpere, volubilă, cu obrajii
roşii, zdrăngănindu-şi nenumăratele chei pe care le avea
mereu în buzunar.
— Întâlnirea de dimineaţă a fost anulată; şi şedinţa
de după aceea. Am profitat să vin să vă văd. Aţi aflat, nu?
— Eyjafjöll?
— S-a trezit după o sută optzeci şi şapte de ani! Cum
să te trezeşti după o sută optzeci şi şapte de ani de
odihnă?

140
 — Sau cum poţi să dormi timp de o sută optzeci şi
şapte de ani? a şoptit Jonas.
Surorile s-au privit una pe alta. Alba a răspuns între-
bării lui Katrin înainte ca aceasta să fi apucat să des-
chidă gura.
— Mă duc mâine. Am să văd care e situaţia şi ce pe-
ricole ameninţă căsuţa.
— Mulţumesc, Alba. Căsuţa, dacă…
Katrin a tăcut, Alba nu i-a continuat fraza. Nu au în-
drăznit să spună că, odată cu dispariţia căsuţei, familia
ar suferi în mod simbolic. Deja nu mai erau decât nişte
surori, că fiecare născuse doar un copil, iar Jonas mai
avea puţin de …
— Vii cu mine în camera mea? Aş vrea să îţi arăt
nişte lenjerie de corp pe care am cumpărat-o de la Paris.
Lucrând pentru Comitetul Internaţional al Crucii
Roşii, Katrin călătorea mult, mai ales în Europa de unde
aducea cadouri pentru sora şi pentru fiul ei.
— Ah, voi şi lenjeria voastră! E o fiţă de fete mania
pentru dantele… a bombănit Jonas.
— Mai aşteaptă vreo doi ani şi ai să vezi că lenjeria
fetelor este şi o fiţă pentru băieţi.
S-au retras la etaj, în camera lui Katrin, au închis uşa
şi s-au aşezat pe pat. Evident, Katrin nu avea de arătat
nici sutiene şi nici chiloţi, s-a folosit de înţelegerea din-
tre ele ca să poată vorbi fără martori.
— Alba, sunt foarte neliniştită. Ieri Jonas a fost su-
pus unor investigaţii multiple la spital. Am primit în
dimineaţa asta un raport alarmant de la doctorul Gun-
narsson: malformaţia cardiacă s-a accentuat, inima lui
Jonas riscă să se oprească în curând.
— Înţeleg. La cincisprezece ani nu este capabil să
depună efort fizic, ca un bătrân.

141
 — Gunnarsson crede că trebuie să primească un
transplant cât mai repede. Dacă nu…
— Katrin, repeţi asta de luni de zile! Ce putem face?
— Jonas este înscris pe o listă de aşteptare, dar nu
există donatori. Suntem în Islanda, o ţară cu trei sute de
mii de locuitori!
— Atunci inima pe care o va primi nu va fi neapărat
islandeză. Adu-ţi aminte că profesorul Gunnarsson ne-a
explicat că în zilele noastre inima se poate transporta cu
avionul…
— Teoretic; practic, lucrurile stau altfel: organele do-
nate călătoresc în interiorul ţării sau al unei ţări limitro-
fe. Niciodată de pe un continent pe altul. Încă şi mai
puţin de pe continent pe o insulă sălbatică situată hăt
departe… Jonas o să moară, Alba, Jonas o să moară dacă
nu facem ceva. Mă întreb…
Alba a înţeles unde bătea Katrin. Îşi cunoştea sora:
calculată. Bună, generoasă, având cele mai bune intenţii,
dar calculată. Înzestrată cu o minte de tactician, conduce
o discuţie intimă ca pe o şedinţă de profesionişti.
— Da? a insistat Alba.
— Ar trebui să mergem în Europa. Să îl mutăm pe
Jonas la Paris ori la Geneva. Acolo, matematic sunt mai
multe şanse să găsim un donator compatibil.
În aceeaşi clipă, Alba a intuit ceea ce sora ei îi dezvă-
luia şi ceea ce îi ascundea:
— Noi? Explică? Noi, adică Jonas, tu … şi cu mine?
— Desigur.
— Vrei să vin cu voi în Europa?
— Da, te rog. Până ce Jonas va primi transplantul.
Fiindcă eu voi călători mult în continuare.
Alba a fulgerat-o cu privirea.

142
 — Nu eşti singura care munceşte! Desigur, nu sunt
un înalt funcţionar internaţional, cu toate acestea şi eu
trebuie să-mi câştig existenţa.
— Alba, un artist ca tine este mai liber decât mine.
Poţi să faci ilustraţiile pentru cărţile de copii oriunde.
— Adevărat. Dar îţi dai seama că am un soţ.
Katrin a plecat privirea.
— Şi, în al doilea rând, am un fiu, un adolescent
care, în felul său, îmi dă tot atâtea motive de îngrijorare
cât Jonas?
Katrin a rămas cu privirea în pământ apoi a şoptit cu
o voce tremurândă – vocea ei adevărată, fragilă, care nu
avea nimic de a face cu cea autoritară, de femeie angajată
în politică:
— Nu îţi cer asta din egoism, Alba, nici pentru a mă
convinge că sunt mai importantă decât tine. Îţi cer asta
pentru că singură nu voi reuşi. Ţi-o cer pentru ca ope-
raţia să fie posibilă. Pentru că tu deţii soluţia. Pentru
Jonas, Alba, numai pentru el.
Alba s-a gândit la Jonas şi brusc, eternul conflict care
o despărţea – o lega – de sora ei adorată a trecut în plan
secund. Un sentiment de urgenţă i-a uscat gâtul. Jonas
risca să moară.
— Am să mă gândesc.
Alba şi-a sărutat sora pe frunte şi s-a ridicat.
— Îţi jur că mă voi gândi la asta. Dacă i s-ar întâm-
pla ceva lui Jonas al nostru, eu…
Fraza s-a stins.
În acel moment Katrin a ştiut că Alba se hotărâse.

— Ai observat că îţi vorbesc?

Alba, din pragul camerei, îi vorbea lui Thor, fiul ei de
paisprezece ani care îşi privea computerul fără să-şi arunce

143
ochii asupra degetelor care se mişcau rapide, uşoare, cu
virtuozitate pe comenzile jocului. Prins într-o luptă vir-
tuală, părea să nu-şi fi dat seama de prezenţa mamei sale.
Aceasta a continuat pe un ton şi mai acru:
— Care este problema ta? Eşti surd? Eşti prost? Ai
uitat că de mic ştii să vorbeşti islandeza?
Thor tot nu reacţiona, cu ochii fixaţi pe ecran şi
căştile pe urechi. De luni de zile Alba nu-şi văzuse fiul
decât albăstrui pentru că, închis în acea încăpere, nu
primea decât lumina turcoaz a computerului său.
— Sau ai părăsit specia umană? Te-ai mutat în lu-
mea ta virtuală… Thor, cu tine vorbesc!
Urlase.
Indiferent, îşi canaliza întreaga energie spre joc.
Reproşându-şi mustrările, a continuat pe un ton mai
calm, care totuşi, fierbea de iritare:
— Thor, tu nu mai aparţii familiei tale. Am impresia
că nu mai am fiu.
Thor s-a tras îndărăt strigând:
— Rahat!
Apoi, reaşezându-se, a început să pianoteze tastele
încordat, contrariat.
Supărarea Albei s-a transformat în ironie:
— Vai, dragule, ce se întâmplă? Ai fost atacat de un
monstru cu blană verde? De un cavaler din Evul Me-
diu? De un soldat de pe planeta Zunugol?
Thor a apăsat pe un buton de pe tastatură şi a pufnit
de bucurie, victorios.
Alba s-a prefăcut că aplaudă.
— Bravo, tocmai ţi-ai crescut imunitatea aşteptând
nemurirea… Evident, este mai util să reuşeşti într-o lume

144
care nu există decât în cea reală, mai esenţial să căsăpeşti
duşmani fictivi decât să îţi asculţi mama.
Cum Thor îngâna o melodie, încântat de lovitura pe
care tocmai le-o dăduse adversarilor, Alba a explodat.
— Regret că nu trăim în Statele Unite deoarece
acolo aş avea dreptul de a purta o armă. Iar în acest
moment mi-aş îndrepta pistolul spre tine, ţie ţi-ar fi
frică să nu te omor, ai face pe tine în pantaloni şi noi
am putea, în sfârşit să stăm de vorbă! Da, Thor, cu o
armă aţintită asupra ta, ai fi obligat să îţi priveşti mama!
O mână a prins-o pe Alba de talie, o gură i-a atins
gâtul, nişte şolduri s-au lipit de fesele ei.
— Alba, îţi dai seama ce spui? i-a şoptit Magnus la
ureche.
— Da! Ă… nu.
Mirosea bine… Ştiind că se va înmuia repede dato-
rită îmbrăţişării binefăcătoare a soţului ei, a mai aruncat
o ultimă frază înveninată.
— În orice caz, când povestesc ceva, îmi dau mai bine
seama decât el.
Au privit adolescentul care, plonjat într-o lume vir-
tuală, nu le acorda nici o atenţie.
— Nu avem un fiu, ci un peşte într-un acvariu. Iar
eu detest peştii!
— Alba, relaxează-te!
Sub pretext că vrea să o liniştească, a început să-i
maseze sânii. Deşi mari, degetele lui cu mişcări delicate
se opreau asupra celor mai sensibile puncte. „Ce egoist!
N-are chef să mă liniştească, nu se gândeşte decât cum
să mi-o tragă!“ A fost ispitită să-l respingă când două lu-
cruri au oprit-o: vederea deprimantă a lui Thor piano-
tând frenetic pe tastatura computerului şi mirosul soţului

145
ei, abur de pară coaptă şi iute care, din prima zi, a în-
lănţuit-o de trupul lui puternic, musculos, atrăgător din
punct de vedere sexual.
Ca nişte copii care se ascund de părinţii lor, au dis-
părut în dormitor. Oricum, şi dacă ar fi ars casa, Thor
tot nu şi-ar fi dat seama…
După giugiuleli şi un duş, Alba şi-a regăsit puterea
de a înfrunta viaţa cu zi de zi şi a anunţat veselă că va
pregăti cina.

Când pastrama de miel şi cartofii cu sos béchamel au

fost gata, i-a chemat pe Thor şi pe Magnus. Magnus a
apărut imediat, dar Thor nu s-a prezentat.
— Poţi, te rog, să vezi dacă fiul tău nu a murit cumva?
Magnus s-a dus în camera lui Thor, i-a cerut să vină
la masă, s-a întors, a luat loc şi s-a pregătit să mănânce.
Încrezătoare, s-a aşezat în faţa lui, aşteptând înainte să
servească.
— Te-a auzit?
— Aşa cred.
— A înţeles?
— Nu ştiu.
— Nu te îngrozeşte să ai un zombie în loc de fiu?
— Criză de adolescent. E clasic. O să se aranjeze.
— Ce ştii tu? Pe vremea noastră nimeni nu avea
computer.
— Aveam ţigările, iarba, alcoolul…
— Doar nu vrei să spui că fiul nostru se droghează
cu informatica?
— Ba, da, într-un fel.
— Şi nu reacţionezi?

146
 Magnus s-a strâmbat, evaziv, mormăit, apoi, sastisit,
a luat lingura şi s-a servit.
— Ce faci? Nu-l aştepţi pe Thor?
— Mi-e foame.
— Abandonezi regulile noastre de viaţă?
— Ascultă, Alba, Thor mă scoate din răbdări, iar tu
începi să mă enervezi.
După ce a rostit aceste cuvinte care se voiau defini-
tive, a dus carnea la gură.
În faţa unei asemenea mârlănii, în capul Albei se
ciocneau mii de idei: „Când vrea să se culce cu mine, e
mult mai politicos“, „I se rupe de educaţia fiului nos-
tru“, „Maimuţoi nenorocit, nu te gândeşti decât la burtă
şi la sculă“, „Uneori îl urăsc“, „Dacă urc în camera lui
Thor, îl bat“…
A ţâşnit de pe scaun, a ieşit pe hol, a deschis uşiţa ta-
bloului electric şi, cu un gest sec, a oprit curentul.
Apartamentul s-a cufundat în întuneric. A urmat o
secundă densă, bogată, intensă, savuroasă pentru Alba,
care şi-a redobândit respectul.
Apoi a auzit o smiorcăială de adolescent:
— Rahat! Ce se întâmplă?
„Ce voce oribilă! Nazală… cu scăpări între tonul grav
şi cel ascuţit… Nu este vocea fiului meu.“
— E o pană de curent!
„Şi ţipă din camera lui fără să se mişte, molusca asta!“
— Alo! E o pană de curent! Alo! E cineva aici?
„Cred că un copil normal şi-ar fi strigat tatăl sau
mama. El întreabă dacă este cineva, de parcă ar locui la
străini.“
— Hei? E cineva care să repare siguranţa?

147
 „Ia mai du-te naibii, puiule.“
Thor a ieşit din camera lui şi a înaintat pe coridorul
întunecat. Când şi-a zărit mama, a oftat:
— Ar cam fi cazul.
— Să ce?
— S-o repari.
— Crezi că pentru asta sunt aici?
Adolescentul a deschis gura. „Hotărât lucru, nu-l dă
mintea afară din casă.“
— Da, da, Thor, ai auzit bine: cam cine crezi tu că
sunt? Mama ta, sau cea care dă drumul la curent, cea
care plăteşte factura şi care va apăsa pe buton ca să poţi
tu să o ştergi la jocul pe calculator?
Thor era uluit. Alba a hotărât să profite:
— La masă. Am ceva să vă rog, pe tine şi pe tatăl tău.
Thor a scos un sunet obscen apoi, încăpăţânat, s-a
apropiat de contor ca să apese pe butonul verde. Alba
i-a oprit braţul.
— Nu pune mâna, este siguranţa mea!
— Te-ai dilit?
— Cum de ţi-ai dat seama? De când? A trecut cel
puţin o lună în care nici nu m-ai privit, nici nu mi-ai
vorbit.
Thor a încercat să ajungă din nou la tabloul electric.
De data asta Alba l-a lovit rapid peste mână. Thor a să-
rit îndărăt, masându-şi încheietura.
— Dar… m-ai lovit!
— Da, şi mă bucur că ai observat!
— Nu m-ai mai lovit niciodată până acum!
— Într-adevăr, poate că am greşit. O luăm de la
capăt?

148
 Thor şi-a dus cealaltă mână la frunte ca să arate că
Alba o luase razna şi a făcut cale întoarsă.
— Thor, unde te duci?
— Merg să îmi iau nişte lucruri din cameră.
— Thor, am ceva de discutat cu tine şi cu tatăl tău.
— Nu mai rămân într-o casă în care sunt lovit.
Alba a alergat în sufragerie şi i-a spus lui Magnus:
— Fă ceva!
Magnus, cu faţa posomorâtă, a strigat cu o voce le-
neşă, insuficient de fermă:
— Thor, unde te duci?
— La bunicul.
Alba şi-a zgâlţâit soţul de umăr.
— Nu-i da voie! Interzice-i!
Magnus a oftat.
— Mama ta şi cu mine nu prea suntem de acord…
Thor a trecut pe hol şi a şuierat:
— Cu atât mai rău. Salut!
Uşa s-a închis cu zgomot.
Furioasă, Alba l-a ironizat:
— Bravo! Ce tată! Câtă autoritate!
— Dă-mi pace, Alba. Crezi că tu eşti mai brează, tu
care eşti isterică şi îţi ameninţi fiul că îţi vei cumpăra o
armă, care îi opreşti curentul electric! N-am văzut de
când sunt un comportament mai tembel…
S-a ridicat lăsând să cadă scaunul în urma lui.
— Unde pleci? Magnus, îţi interzic să pleci! Unde
pleci?
— La sala de sport. Am să mănânc un sandviş acolo.
Apoi am să alerg, ca să uit infernul pe care îl trăiesc aici.
Uşa s-a închis pentru a doua oară cu zgomot.

149
 Alba s-a prăbuşit pe scaun, ţinându-şi capul între
mâini.
— Of, Jonas, cât de fericiţi vom fi noi doi în Eu-
ropa…

A doua zi, drumul pe coastă a fost de ajuns ca să o re-

conforteze. Pe măsură ce camioneta trecea dealurile, Alba
simţea că se uneşte cu lumina, că se topeşte în natură.
În jurul ei era o simfonie de nuanţe de albastru, ocea-
nul întins la orizont, albastrul violet al cerului, opalinul
gheţii, cobaltul pârâurilor, cenuşiul rocilor, albastrul des-
chis al gudronului şi, în fine, dominantă, deşi subţiată,
nuanţa de bezea a zăpezii.
La radio erau ştiri despre erupţie: continua, craterele
de lavă se înmulţeau dar, pentru moment, pericolul nu
părea să se fi intensificat.
Când a părăsit Autostrada 1 care înconjura Islanda,
folosind drumuri care nu fuseseră deszăpezite, a riscat
de mai multe ori să rămână cu roţile prinse în zăpadă, a
înaintat prin troiene cât de mult a putut, apoi, când şi-a
dat seama că putea să rămână înţepenită, a oprit moto-
rul şi s-a decis să continue drumul pe jos.
După vreo optzeci de paşi, a observat că nu are mo-
bilul în buzunar. A făcut cale întoarsă, s-a uitat în ma-
şină, a scotocit printre banchete: nimic.
Un strigăt i-a ieşit printre buze. Ce pleaşcă! Nimeni
nu o va putea contacta astăzi. Liberă, despovărată! Ne-
glijenţa ei îi oferise o adevărată zi de singurătate. Putea
să dispună cum dorea de timpul ei.
Cu inima uşoară şi-a reluat ascensiunea, reamintin-
du-şi de exaltarea din copilărie, senzaţia de a fi minusculă
în faţa naturii imense, eliberată, fără să o poată găsi ci-
neva, în pericol… Un deliciu.

150
 De bucurie, inima îi bătea şi mai tare.
Zăpadă, stânci, muşchi, noroi, lavă fărâmiţată, pă-
mântul emitea diferite zgomote familiare sub bocanci.
O oră mai târziu, a zărit căsuţa, ghemuită ca un cuib
printre stânci. Se ridica neatinsă.
În acea clipă, Alba şi-a spus că exagerase pericolul
erupţiei, aflată destul de departe de acest loc; fără îndo-
ială îşi inventase un pretext ca să vadă casa…
Briza o mângâia, mai mult o respiraţie a aerului de-
cât o adiere de vânt. S-a oprit pentru a contempla peisa-
jul. Inspirând profund, era convinsă că aici îi este locul.
Islanda nu era capătul lumii, cum pretindeau americanii
şi europenii, ci punctul în care se concentra lumea, o
lume alimentată de vânturi care veneau atât de la Polul
Nord cât şi din Africa, din Alaska şi din Rusia, un pă-
mânt dorit de păsările migratoare, de rândunele de mare,
de raţe şi de gâşte, un pământ unde se opreau, după o
lungă călătorie, buştenii plutitori veniţi din Norvegia.
Casa o aştepta, faţada ei de un roşu sângeriu contras-
tând cu cenuşiul dealurilor austere.
Băgând cheia veche şi grea în broască, Alba a consta-
tat că tencuiala se cojea sau se sfărâmiţa. O idee pentru
la vară… O să îl roage pe Jonas să o însoţească, se vor
distra mult renovând vechitura asta – în fine, dacă Jo-
nas va primi transplantul.
Uşa s-a deschis greu din cauza lemnului înţepenit de
ger, apoi Alba a intrat în casă redescoperind mirosul de
ulei de lampă, de şuncă agăţată deasupra chiuvetei, de
fân din saltelele pe care le scoteau vara şi pe care stăteau
ore întregi bucurându-se de ziua polară.
Ca să nu moară de frig a făcut un foc zdravăn, apoi a
făcut puţină ordine. Fără să îşi dea seama, ziua a trecut.

151
 Dacă nu ar fi simţit nevoia să cureţe o lampă suspen-
dată nu ar fi observat că afară se înserase de ore bune.
Ca de fiecare dată când ajungea la căsuţă, nu simţise că se
dusese amiaza! Să fie oare fiindcă reintra în timpul copilă-
riei, acea perioadă meditativă care se desfăşoară la ne-
sfârşit, asemenea unei umbre a eternităţii?
A mai profitat de escapada ei, nemişcată, izolată în
mijlocul imensităţii tenebroase de pâlpâirea roşiatică a
flăcărilor.
La ora opt a stins focul, s-a asigurat de mai multe ori
că nu au rămas tăciuni în cenuşă, apoi, regretând, a în-
chis uşa şi s-a îndreptat spre locul unde îşi lăsase maşina.
Drumul s-a dovedit mai greu de străbătut decât la dus,
fiindcă în bezna de cerneală nu mai vedea pe unde
păşeşte.
De îndată ce s-a urcat în maşină şi s-a încălzit, a aprins
radioul şi a demarat.
Un buletin de ştiri dădea informaţii despre erupţie,
autorităţile anunţau că se ridica interdicţia accesului spre
vulcan, ceea ce era un semn că situaţia se ameliora.
Alba a mers fără grabă, lăsând gândurile să-i hoină-
rească în voie. Când noaptea a acoperit peisajul, s-a ima-
ginat la Geneva – Katrin avea o sumedenie de relaţii la
sediul Crucii Roşii – într-un apartament cu vedere spre
lac, în timp ce îl îngrijea pe Jonas după operaţie. În fond,
sora ei avea dreptate, nu exista nici o problemă din punct
de vedere profesional, desena la fel de bine în Elveţia ca şi
la Reykjavik. Iar în ceea ce îi priveşte pe soţul şi pe fiul
ei… nu meritau să rămână cu ei. S-a distrat numindu-i
Thor Indolentul şi Magnus Laşul.
La întoarcerea în oraş, ca să îşi sublinieze independenţa,
a zăbovit să bea o cafea cu frişcă într-un bar de noapte

152
apoi s-a hotărât să se întoarcă. Observaseră Magnus şi
Thor absenţa? Magnus pentru că trebuise să pregătească
cina, dar Thor…
Trăgea de uşa grea de sticlă din hol când a auzit o
portieră de maşină trântită, paşi grăbiţi şi numele ei stri-
gat în noapte:
— Alba!
Întorcându-se, a văzut-o pe Katrin cu faţa schimono-
sită de plâns, care se îndrepta spre ea clătinându-se.
— Alba… Alba…
Când a fost lângă sora ei, Katrin s-a prăbuşit în bra-
ţele ei incapabilă să scoată o vorbă.
Alba a înţeles că i se întâmplase ceva lui Jonas. Era
bolnav? Era… mort? Dumnezeule, numai să nu-l fi lăsat
inima.
Şi-a strâns sora în braţe, consolând-o deja, şi a îngăimat:
— Spune-mi… spune-mi… te rog… spune-mi…
Katrin, draga mea, te rog… spune-mi.
Katrin, care de obicei nu-şi pierdea cumpătul a în-
cercat de mai multe ori, dar nu a reuşit.
Alba a înţeles că se întâmplase ceea ce era mai rău şi
a început să plângă în tăcere… Bietul Jonas… Nu avu-
sese timp să devină adult… Suferise… fusese conştient?
Ah, Jonas şi buzele lui frumoase… Jonas şi grija lui dră-
găstoasă… Era revoltător.
Katrin i s-a desprins din braţele ei, a respirat, şi-a fi-
xat sora mai mică şi, cu un efort supraomenesc, a şoptit:
— Thor e mort.
— Cum?
Alba a îngheţat.
— A avut un accident azi-dimineaţă. Ieşind din casa
socrului tău, scuterul i-a derapat pe o porţiune de gheaţă.

153
A fost aruncat şi şi-a spart capul de un stâlp. Nu avea
cască… A… murit instantaneu.
Alba i-a aruncat surorii ei o privire teribilă. Ochii ei
spuneau: „Te înşeli; Jonas trebuie să moară, nu Thor“.
Apoi a împins uşa, a mers pe hol clătinându-se şi
înainte să pună piciorul pe prima treaptă s-a prăbuşit.

Vreme de trei zile Alba nu a vorbit cu nimeni. A

rămas prostrată în camera ei, aşezată pe pat, cu perdelele
trase, cerându-i lui Magnus să ţină uşa închisă, să nu
lase pe nimeni să vină în vizită şi să nu o dea nimănui la
telefon.
Când Magnus a venit, în repetate rânduri, să încerce
să îi vorbească, ea întorcea capul.
A cincea oară el a protestat:
— Haide, Alba, şi eu mi-am pierdut fiul. Fiul nostru.
Am nevoie să mă descarc de durerea asta.
Alba, auzind cuvântul „durere“, a ieşit din toropeală,
l-a privit pe Magnus –umerii lui largi, torsul puternic,
gâtul de taur pe care şerpuiau vene groase; din reflex, a
respins mâinile care se plimbau pe coapsele sale, i-au
displăcut ochii lui roşii – lacrimile nu se potriveau unui
brunet pasional – apoi a oftat dezolată:
— Nu am nimic de spus, Magnus.
— Eşti supărată pe mine…
— De ce?
— Nu ştiu.
— Nu sunt supărată pe tine, Magnus. Dă-mi pace.
Aceste propoziţii o epuizaseră.
Nu, ea nu avea ce să vorbească despre durerea lui
Magnus pentru că nu simţea nici o durere. Era în stare
de şoc. Surpriza îşi lăţea otrava paralizantă, blocându-i
emoţiile şi gândurile.

154
 Se mulţumea să aştepte înmormântarea lui Thor.
Aştepta.
Să fie acolo, să-l însoţească pe Thor pe ultimul drum,
acesta era singura ei dorinţă.
Iar în afara acesteia…
În aceste trei zile, Katrin a venit să bată de mai multe
ori la uşa camerei ei, implorând-o să îi deschidă.
De fiecare dată, Alba, cuprinsă de un puseu de ener-
gie, sărea din pat şi răsucea cheia în uşă. Nu Katrin!
Alba nu ştia de ce. Dar nu ea. Cu atât mai mult cu cât
aceasta discuta îndărătul uşii… De altfel, cu dopuri de
vată bine înfipte în urechi nu mai auzea.
De mai multe ori, aflată între veghe şi vis, i-a venit
în minte imaginea lui Jonas. A alungat-o imediat. Nu,
nu trebuia să se gândească la Jonas, ci la Thor.
Totuşi nu reuşea… Ca şi cum i s-ar fi smuls acele
amintiri. Să crezi că nu a avut niciodată un fiu. Ciudat,
nu?
În trei zile nu s-a ameliorat nimic: tot nu reuşea să se
gândească la Thor, însă de fiecare dată când îl evoca pe
Jonas apărea un sentiment dezagreabil.
O mai şoca un detaliu: nu simţea nimic. Durerea se
ghemuise îndărătul unui perete transparent, un geam
gros de-a lungul căruia se plimba; uneori dorea să spar-
gă acest geam ca să primească o lovitură zdravănă; alte-
ori se mărginea să observe placidă această durere căreia
îi scăpa.
La înmormântare, înfăşurată într-un şal, ascunsă de
nişte ochelari imenşi, ţinea strâns mâna lui Magnus, ju-
cându-şi mut rolul. O singură clipă, atunci când mun-
citorii de la pompe funebre au apropiat coşciugul de
groapă, i s-a părut obscen acest hău de pământ negru cu

155
buze de zăpadă şi s-a temut ca lui Thor să nu-i fie frig în
ţărâna îngheţată. Apoi a ridicat privirea, a surprins zbo-
rul unui pescăruş pe cer şi nu s-a mai gândit la nimic.
Ajungând la maşină, s-a oprit brusc deconcertată de
o absenţă: Jonas nu asistase la ceremonie. Cum de era
posibil să nu fi venit la înmormântarea lui Thor, verişo-
rul pe care îl venera?
S-a îndreptat spre Katrin care stătea dreaptă, cu spa-
tele lipit de maşină.
— Unde este Jonas?
— Draga mea, am atâtea să îţi explic…
— Da, da. Unde este Jonas?
Katrin a prins-o de umeri fericită că putea să vor-
bească iar cu ea.
— Vorbeşti cu mine, în sfârşit!
— Unde este Jonas?
— Chiar vrei să îţi spun?
— Deci?
— Este la spital. A fost operat. Transplantul pare să
fie compatibil.
Alba a simţit că ceva se încălzeşte în ea. Simţea acum
încântarea pe care ar fi avut-o cu săptămâni mai înainte
auzind această veste.
— Sunt foarte mulţumită, Katrin. Da, sunt foarte
mulţumită că a fost salvat.
Cuvântul „salvat“ a fost salutar. Întreaga ei sensibilitate
ţâşnea în aceste două silabe.
„Salvat“ a făcut-o să înţeleagă că Jonas avea să tră-
iască…
„Salvat“ a făcut-o să înţeleagă că Thor era mort.
Asemena unei erupţii de lavă, bucuria şi tristeţea i
s-au urcat din măruntaie şi s-au topit, trecând una în-

156
tr-alta şi făcând-o să izbucnească în hohote de plâns.
Alba era zgâlţâită de fericire şi de nefericire.
Katrin a îmbrăţişat-o, Magnus la fel, uşuraţi că Alba
revenise printre cei vii.

Seara, Alba a rugat-o pe Katrin să o ducă să-şi vadă

finul.
Când s-au prezentat la serviciul de reanimare, o in-
firmieră mustăcioasă, corpolentă ca o balenă, cu dinţii
mici ca nişte fanoane le-a blocat intrarea în salon şi le-a
rugat să aştepte douăzeci de minute, cât îi va lua echipei
medicale să termine cu îngrijirile.
S-au dus la cantina de la etaj, o sală cu pereţii de cu-
loarea mandarinei, potrivită pentru nişte copii de grădi-
niţă. Katrin i-a povestit împrejurările operaţiei:
— Ne-au sunat la cinci şi ne-au spus să ne prezentăm
rapid la spital. Jonas şi cu mine nu am avut decât tim-
pul petrecut pe drum ca să presupunem ce se va în-
tâmpla. În fine, ce să înţelegi? Eşti anunţat că îţi va fi
schimbat un organ intern, că ţi se va deschide pieptul,
că o să ţi se taie oasele cu fierăstrăul, că o ţi se scoată ini-
ma şi în locul ei va fi cusută o alta, pe scurt, o operaţie
riscantă. De asemenea, eşti informat că pot apărea com-
plicaţii în săptămânile de după intervenţia chirurgicală,
când se stabileşte dacă organismul tău acceptă sau res-
pinge transplantul. Atunci, în definitiv, această precipitare
nu este cel mai rău lucru… te scuteşte de multe ore de
angoasă.
— Cum a reacţionat Jonas?
— Nu-şi arăta spaima; voia să mă lase să cred că
merge la nişte investigaţii de rutină. I-am respectat cu-
rajul şi m-am comportat asemenea lui. Am glumit până
la capăt.

157
 — Până la capăt?
— Până la anestezie.
Katrin a strâns maxilarele, abţinându-se să continue –
în timp ce chirurgii operau, s-a străduit atât de mult să
îşi domine anxietatea, însă a vomitat de mai multe ori
pe culoar şi a fost nevoie să ia calmante.
— Cum se simte?
— Bine, după cât se pare. Pentru moment, este la re-
animare, intubat, cu numeroase maşinării care îl asistă,
dar ochii îi sunt vioi şi a rostit câteva cuvinte.
— Ce a spus?
— A întrebat când vei veni.
Alba şi-a şters ochii. Afecţiunea pură a lui Jonas o
bulversa şi mai mult de când îl avea doar pe el.
Katrin i-a înţeles tulburarea şi i-a strâns mâna.
— Bea o cafea, draga mea. Am să văd ce s-a mai în-
tâmplat şi te anunţ.
Alba a încuvinţat şi apoi a rostit lent:
— Nu te îngrijora, pot să mă stăpânesc, n-o să plâng.
— Mulţumesc, Alba.
Katrin s-a îndepărtat şi a adăugat în momentul în
care părăsea încăperea:
— Cu atât mai mult cu cât Jonas nu ştie…
— Ce nu ştie?
— … de Thor.
Alba a tresărit. Văzându-i reacţia, Katrin a trebuit
să-i explice:
— Eu… nu am avut curajul să îi spun aşa ceva când
s-a trezit… Am vrut să îl protejez… La cât de sensibil
este, cine ştie cum ar fi reacţionat? Îl vom anunţa mai
târziu, când vom fi siguri ca este vindecat.
Nesigură, a pândit aprobarea surorii sale:

158
 — Nu?
Alba a răspuns cu o voce neutră:
— Ba da. Desigur.
Katrin a dispărut în interiorul serviciului de reanimare,
pe coridoarele luminate de un neon verzui.
De data aceasta, Alba nu putea fi de acord: „Crede că
o să-mi îmbrăţişez nepotul ascunzându-i că îmi plâng
fiul mort? Am să i-o spun imediat. Altminteri nu eu am
să-l revăd pe Jonas, ci o alta. Refuz această mascaradă“.
În trei minute şi-a ordonat argumentele ca să fie gata
la întoarcerea lui Katrin.
Pe culoar s-a produs o agitaţie teribilă. Patru infirmieri
alergau flancaţi de un medic. Asemenea unor motociclişti,
primii doi deschideau calea, al treilea ducea o cutie de oţel
şi ultimul închidea cortegiul. Pe lângă ei, medicul alerga,
când înainte, când înapoi, cu ochii fixaţi pe cutie ca şi
când ar fi fost vorba de o comoară inestimabilă.
Au cotit în unghiul care indica „Blocul operator“.
Scena s-a produs cu fereală, dar a intrigat-o pe Alba.
S-a adresat unei infirmiere care bea un suc de morcovi
la cantină:
— Ce se întâmplă?
— A fost adus un organ pentru transplant.
— De unde provine?
— Asta, doamnă, este secret. Sistemul este reglat ca
o cursă olimpică. În azot lichid, organul respectiv poate
fi păstrat câteva ore. Chiar şi aşa, fiecare minut contează.
Alba i-a mulţumit şi s-a lăsat în voia gândurilor. Ast-
fel, trebuia ca o fiinţă umană să moară pentru ca o alta
să trăiască. O tragedie versus un happy-end. Conform
evenimentelor care surveniseră, Thor moare, Jonas pri-
meşte un transplant…

159
 S-a ridicat. Tâmplele i se umeziseră, spatele i-a zvâcnit.
— Thor! Jonas!
Gândul a fulgerat-o: i-au transplantat lui Jonas ini-
ma lui Thor. Deconcertată, a sucit şi răsucit acest gând,
apoi s-a străduit să-l alunge: „Fabulez“.
Katrin a revenit în încăpere.
— Termină în cinci minute. Vorbesc puţin cu chi-
rurgul şi mă întorc ca să mergem împreună.
— O clipă! Nu mi-ai spus când a avut loc trans-
plantul.
— Transplantul… acum… patru zile, a bălmăjit
Katrin contrariată de întrebare.
— Miercuri?
— Ă… da… miercuri.
— În ziua…
— În ziua?
— Morţii lui Thor?
Katrin a clipit, a aruncat un „Da“ şi a dispărut.
Cafeneaua îşi pierduse culorile şi consistenţa: pereţii
păreau nesiguri, mânjiţi de sânge. Alba şi-a scos mobilul.
— Magnus, am…
— Eşti la spital? Cum se simte Jonas?
— Nu l-am văzut încă. Magnus, nu te sun pentru
asta. Am…
Nu reuşea să îngaime nimic.
— Da, Alba.
Presimţea de îndată ce avea să rostească acele cuvinte,
că va nimeri într-o lume în care nimic nu va mai fi ca
înainte.
— Alba, te ascult…
Trebuia să o facă. Hai, curaj!
— Magnus, lui Thor i-a fost recoltat vreun organ?

160
 Imaginea unui om care deschidea torsul fiului său şi
îi scotocea prin măruntaie.
S-a făcut linişte. Multă vreme. Apoi glasul lui Mag-
nus a revenit cu un entuziasm forţat.
— E posibil. Ştii, Thor avea carte de donator de când
unul dintre profesori le vorbise despre asta. Când m-a
întrebat, am răspuns ceea ce îşi dorise.
— Nu m-ai consultat!
— Am încercat să dau de tine toată ziua, Alba, de
dimineaţă până seara! Aminteşte-ţi că ai plecat şi ţi-ai
uitat mobilul acasă.
— Totuşi… o hotărâre atât de importantă…
— Te-am sunat de douzeci de ori, Alba!
— Da, dar…
— Asta ar fi schimbat ceva? Tu ai fi respectat alege-
rea lui Thor. Ai fi răspuns la fel, Alba, poate mai bine
decât mine. Te cunosc, ştiu ce convingeri ai.
— Şi pe urmă?
— Pe urmă ce?
— I s-a prelevat un organ lui Thor?
Magnus a aşteptat câteva secunde înainte să răspundă:
— Dacă mă gândesc, există şanse mari să se fi întâm-
plat asta. Thor a fost în moarte cerebrală din cauza tra-
umatismului cranian, restul corpului era intact.
— Deci au prelevat organe… Ce au luat?
— Nu ştiu.
— Ba da, ştii.
— Nu, şi nu vom şti niciodată.
— Nu te cred.
— Asta este legea, Alba. Am fost întrebat în principiu,
am dat un răspuns în principiu. Ceea ce a urmat nu ne
mai interesează.

161
 — Cum? Nu am dreptul să ştiu dacă fiul meu a fost
tăiat în bucăţi şi ce s-a întâmplat apoi?
Magnus a bombănit, apoi a continuat pe un ton calm:
— Unde eşti, draga mea? Vin să te iau.

Cu excepţia lui Katrin şi a lui Magnus, nimeni nu

înţelegea de ce Alba a refuzat vreme de mai multe săptă-
mâni să meargă să-şi vadă nepotul. Era ciudat că această
naşă, care până acum nu lăsa să treacă două zile fără să
îşi vadă finul, suspendase relaţia lor atât de strânsă. Unii
s-au gândit la gelozie – un copil moare, un altul se vin-
decă –, dar, de îndată ce era pusă pe tapet această ipo-
teză, apropiaţii o apărau pe Alba, spunând că o asemenea
meschinărie nu-i stătea în fire.
Alba a reînceput lucrul. „Am un album de terminat“,
răspundea ea oricui încerca să o facă să vorbească. Deşi
era adevărat că trebuia să termine ilustraţiile pentru o
poveste de Andersen, se felicita că pictura îi permitea să
se izoleze de intruşi şi să rămână cu gândurile ei.
Ocupată cu borcanele şi pensulele, fierbea. Fără odih-
nă, de dimineaţa până seara, revenea asupra rănii sale:
inima fiului ei fusese pusă în trupul nepotului ei fără să
o întrebe cineva. Sora ei nu credea, lui Magnus nu-i
păsa. „O chestiune de principiu“, repeta el. Bărbaţii
sunt laşi: fug de propriile stări de suflet, cramponân-
du-se de principii!
Noaptea căuta pe internet, analiza explicaţiile legis-
latorilor, punea întrebări comisiilor de etică, diseca re-
comandările psihologilor, se interesa de asociaţiile de
bolnavi. Exista vreun mijloc de a trasa destinaţia orga-
nelor? Şi, în ciuda interdicţiei legale, un caz de jurispru-
denţă i-ar fi permis unui părinte să rupă această tăcere
intolerabilă?

162
 Magnus privea agitaţia ei cu un ochi sceptic.
— De ce vrei să ştii ce s-a întâmplat cu cadavrul fiu-
lui nostru?
— În primul rând, cadavrul fiului meu este tot fiul
meu. În al doilea rând, când i s-au prelevat organe, era
viu.
— Confunzi moartea cerebrală cu moartea clinică.
— Nu confund nimic. Inima lui mai bătea încă. Şi
i-au smuls-o.
La sfârşitul zilei, tot înlănţuind argumente inutile
ajunsese la o ultimă găselniţă: Thor fusese asasinat pen-
tru ca Jonas să trăiască.
Magnus se supăra şi o aducea cu picioarele pe pă-
mânt.
— Craniul lui era zdrobit, celelalte organe beneficiau
de o supravieţuire asistată, şi ele aveau să se oprească rapid.
— Eşti medic?
— Mai mult decât tine, care nu înţelegi nimic.
— Puţin îmi pasă de înţelegerea asta. Vreau să ştiu!
— Nu ai să faci altceva decât să-ţi otrăveşti viaţa.
— Viaţa mea e deja otrăvită.
Ca să întrerupă aceste discuţii pe care ea le-ar fi con-
tinuat cu plăcere până în zori, Magnus trântea uşa şi
mergea la sala de fitness.
Moartea lui Thor le distrugea cuplul. Conştientă de
această degradare, afirma cu mândrie: „Cel puţin, eu nu
fac nici un pact, caut adevărul“.
Totuşi, în unele seri putea să îşi mai potolească dure-
rea sau mai degrabă mâinile lui Magnus reuşeau acest
lucru, pielea lui cu miros ameţitor, părul lui brun, tan-
dreţea lui animală o linişteau. Vai, de îndată ce plăcerea
fusese obţinută iar trupurile lor separate, se gândea la
Thor şi se simţea vinovată.

163
 Vinovată de ce?
De a trăi câteva minute ca şi cum fiul ei nu murise.
În orice caz asta credea ea în legătură cu vinovăţia
ei…

Jonas părăsise sala de reanimare şi fusese transportat

în salonul pentru cardiaci. De când aflase de moartea
vărului său, îi scria zilnic naşei sale e-mailuri în care îi
povestea cu amuzament sejurul său la spital, încercând
să o distreze creând portrete şarjate ale celor din jurul
lui – pacienţi său personal medical –, apoi aventurân-
du-se, prin fraze pudice, să înţeleagă şi să fie alături de
durerea ei. Înduioşată de primele două mesaje, Alba a
şters următoarele mesaje fără să le mai citească. Din
acele texte nu păstrase decât o frază: „O inimă străină
îmi bate în piept, dar eu am rămas acelaşi“. Această măr-
turisire o obseda. I se părea că această declaraţie îl mai
omora o dată pe Thor, negând faptul că prezenţa inimii
fiului său în corpul lui Jonas l-ar fi schimbat în mod
esenţial pe acesta. Puşti nenorocit! Egoism în stare
pură…
După acele săptămâni în care a stat închisă, a trimis
ilustraţiile pentru povestea lui Andersen şi a observat,
după feţele consternate ale editorului şi ale asistentelor
lui, că rezultatul nu îi entuziasma deloc.
— Ce? Nu vă place!
— Puţintel cam negru, nu? Departe de stilul tău
obişnuit.
— Aşa văd eu lucrurile. Înainte eram o tembelă care
credea în fericire.
— Nouă… Nouă ne plăceau desenele tembelei aceleia.
— Şi eu adoram să fiu tembelă. Numai că s-a isprăvit.

164
 Onorându-şi comanda, Alba a putut să se consacre
anchetei sale. Inima lui Thor bătea în corpul lui Jonas?
Tot sucind pe toate feţele informaţiile, nu a găsit ade-
vărul, dar a descoperit două căi pentru a ajunge la el, o
cale legală şi una ilegală. Cea legală consta în a intra în
audienţă la Centrul de Transplanturi, cea ilegală în a se
alătura unui grup de activişti – Liberaria – care propu-
nea răsturnarea regulilor.
Obsesia nu i-a întunecat discernământul, aşa că s-a
dus mai întâi la Centrul de Transplanturi, unde unul
dintre directori, domnul Sturluson, a primit-o îndărătul
biroului său de metal. În jurul lui erau etalate o sume-
denie de afişe care lăudau sănătatea recucerită, fiecare
dintre ele propunând transplanturi în culori vii, ca în
reclamele agenţiilor de turism.
Când s-a aşezat în faţa domnului Sturluson, barba lui
întunecată de trei zile i-a amintit de Magnus – încă un
basc, probabil că toţi bruneţii din Islanda erau descen-
denţi ai marinarilor basci! –, un Magnus mai slăbănog
şi mai urât, ceea ce a declanşat alarma în ea: „Şi mai ales
ai grijă să nu te enervezi, nu te arăta isterică, aşa cum îţi
reproşează Magnus.“
Aşadar şi-a explicat cu calm situaţia: este mama unui
copil mort care acceptase – asemenea ei şi soţului ei – să
fie donator de organe şi doreşte să ştie ce se întâmplase
cu fiul ei.
— Aţi făcut alegerea cea bună, doamnă, şi vă felicit.
Societatea are nevoie de oameni ca dumneavoastră.
— Ce s-a întâmplat apoi?
— Am folosit judicios autorizarea dumneavoastră.
O viaţă a fost fără îndoială salvată datorită generozităţii
dumneavoastră.

165
 — „Fără îndoială“ … Nu aş putea să fiu sigură?
— Nu avem dreptul să intrăm în detalii, doamnă.
— Totuşi ele sunt în posesia dumneavoastră?
Domnul Sturluson şi-a arătat computerul.
— Desigur, avem aceste informaţii. Din motive me-
dicale, trebuie să putem trasa stadiul transplantelor.
— Atunci spuneţi-mi.
— Nu am acest drept.
— Vă rog.
A clătinat din cap şi un pic de mătreaţă s-a scuturat
pe haina lui de culoarea antracitului.
Alba a mângâiat uşor computerul.
— Ascultaţi, totul se află în această cutie. Apăsaţi pe
tasta potrivită şi m-am liniştit.
— De ce ţineţi atât de mult să ştiţi, doamnă?
A rămas interzisă. De ce? Fiindcă îi era necesar. Esen-
ţial. În acest moment, întreaga ei fiinţă se reducea la
această dorinţă.
— Vă întreb de ce existaţi, domnule?
— Poftim?
— În general, dăm greş când vrem să răspundem în-
trebărilor prea importante. Dar dumneavoastră o puteţi
face pentru mine. Vă ascult.
S-a tras îndărăt pe scaun, cu fruntea încreţită, nările
fremătând.
— Vi se pare normal ca un funcţionar care nu mun-
ceşte decât pentru a-şi primi salariul la sfârşitul lunii să
poată avea o informaţie crucială referitoare la copilul
meu în timp ce eu, mama lui, care l-am născut, l-am
crescut, care l-am iubit şi care acum îl plâng să nu o pot
avea?
— Normal sau nu, doamnă, asta e legea.
A simţit că îi vine să îl omoare.

166
 El a intuit pornirea femeii.
Preţ de o clipă, ochii Albei au fost luminaţi de o scli-
pire asasină. Totul i se părea simplu: îl strângea de gât,
iar apoi îi deschidea computerul. Era simplu, nu?
O picătură de sudoare s-a ivit pe fruntea funcţio-
narului.
În Alba fremăta o bucurie ucigaşă. Încă zece secunde
şi îi va apuca beregata acestui individ îngrozitor.
Un paznic a intrat fără să bată la uşă.
— M-aţi chemat? Este vreo problemă?
Agentul de pază depăşea doi metri şi îşi exhiba ante-
braţele mai groase decât coapsele Albei.
— Nu, Gilmar, este în ordine, a suspinat domnul
Sturluson. Condu-o pe doamna. Este o femeie foarte
emoţionată, tocmai a trecut printr-un doliu teribil. Vă
mulţumesc pentru vizita dumneavoastră şi, încă o dată,
felicitările mele.
Părăsind încăperea, a vrut să-i scuipe în obraz, dar a
considerat că ar fi sub demnitatea ei să îi acorde atenţie
unei simple rotiţe a maşinăriei administrative.
— Aţi putea să vă bărbieriţi, i-a aruncat ea trecând
pragul. Şi-aşa sunteţi nasol…

De acum înainte nu mai trebuia să se încurce cu pio-

nii, trebuia să atace nivelul superior.
După-amiază i-a contactat pe cei de la Liberaria. Acest
club de rebeli avea acelaşi scopuri ca ea: să denunţe sta-
tul, să critice excesul de reguli, să permită oamenilor
să-şi reia viaţa în mâini, să lupte împotriva oricărei for-
me de secret.
După mai multe discuţii telefonice cu liderul grupului
care voia, la fel ca ea, să răstoarne ordinea lumii, a fost

167
invitată la o întâlnire informală la Cafeneaua Sirenelor,
luni seară. Eric cel Roşu, şeful, credea că vor fi vreo două-
zeci de revoluţionari.
Când a împins uşa unsuroasă a tavernei, nu a văzut
decât vreo patru persoane: un pitic, o roşcată drăguţă
care îşi rodea unghiile, un blond filiform şi o tânără
punkistă cu părul verde.
S-a uitat la ceas să verifice dacă nu se înşelase asupra
orei, când individul mai slab ca un ţâr s-a ridicat şi i-a
făcut un semn cu mâna lui de copil.
— Erda? a întrebat el.
— Da, a confirmat Alba, care îşi luase acest pseu-
donim.
— Sunt Eric cel Roşu, anunţă el rugând-o să ia loc.
S-a strecurat pe banchetă şi au început să discute
bând bere. Prudenţi, au vorbit întâi despre chestiuni
generale legate de abuzurile statului, doar ca să verifice
că erau pe aceeaşi lungime de undă, apoi discuţia s-a
animat. Pe măsură ce vorbea, Eric cel Roşu, pasionat,
liric, îşi justifica pseudonimul; Alba, când intrase, nu
sesizase vreo asemănare între omuleţul pirpiriu şi eroul
secolului al X-lea, vikingul exilat din Norvegia apoi din
Islanda care descoperise ţărmurile necălcate de picior de
om ale Groenlandei, dar descoperea acum umbra acestui
suflet ambiţios în interlocutorul ei.
În mijlocul acestui grup, traiectul fiecăruia explica
angajarea sa: Eric cel Roşu îşi văzuse tatăl trăgându-şi
un glonţ în cap din cauza unei majorări fiscale, tânăra
punkistă trecuse dintr-un orfelinat în casa de corecţie,
acrobatul blond fusese de mai multe ori arestat pentru
furt de documente pe când căuta informaţii despre co-
rupţia celor aleşi de popor. Dar Vilma, roşcata cu faţa

168
albicioasă, a emoţionat-o pe Alba fiindcă ambele aveau
aceeaşi poveste – fragila Vilma îşi pierduse fiica nu de-
mult şi nu reuşea să afle ce s-a întâmplat cu organele
acesteia.
Proximitatea neaşteptată a bulversat-o pe Alba. Odi-
nioară nu i-ar fi dat atenţie acestei tinere – ar fi res-
pins-o din cauza unor fleacuri precum unghiile roase ori
a dinţilor prea galbeni; de data aceasta şi-a depăşit neli-
niştea estetică pentru a se concentra asupra personalităţii
acestei femei, care suferea la fel de mult ca ea. De îndată
ce Vilma îşi evoca fiica, vocea-i tremura, ameninţa să se
spargă şi umplea de lacrimi ochii auditoriului. Alba ho-
hotea fără ruşine… I se părea că Vilma vorbea pentru ea.
Încurajată să spună ce are pe suflet, Alba a povestit
întâlnirea ei cu Sturluson. Au fost alături de ea, s-au
indignat şi toţi au regretat că nu mai apucase să îl strân-
gă de gât pe funcţionar. Vilma o sorbea din ochi. Aceas-
tă primire o încânta pe Alba, care nu îndrăznise să evoce
scena de faţă de Magnus.
— Am să te ajut, i-a propus Fluierul, acrobatul blond.
Am să încerc să intru în site-ul lor şi să-l piratez.
— Ştii să faci aşa ceva?
Vilma şi Alba erau încântate. Flatat, Fluierul a aprobat.

Alba s-a întors acasă entuziasmată: în sfârşit descoperise

un sprijin, întâlnise fiinţe scandalizate de nedreptate.
Mai ales Vilma…
Înainte de a se culca, i-a trimis un mesaj: „Sunt bucu-
roasă că te-am întâlnit. Nu vrei să rămânem prietene?“
Câteva secunde mai târziu, pe ecranul computerului a
apărut răspunsul: „Prietenia ta este esenţială pentru mine.
Pe mâine. Pupici“.

169
 Alba a început să aibă o viaţă paralelă. Fără să le
spună nimic lui Magnus sau lui Katrin, se întâlnea în
fiecare zi cu Vilma. Cele două femei se înţelegeau, se as-
cultau una pe alta, se ajutau, plângeau împreună.

La spital Jonas dădea semne că se restabileşte: corpul

lui accepta transplantul. Uimit că nu şi-a văzut naşa, a
scris e-mailuri mai presante, apoi i-a trimis pe Katrin şi
pe Magnus în calitate de ambasadori.
— Ce s-a întâmplat? au întrebat-o sora şi soţul ei.
Albei îi era uneori greu să-şi explice refuzul, cu atât
mai mult cu cât nu putea să spună că soarta nepotului
său depindea de ancheta ei: fie îi furase inima lui Thor
şi îl va urî până la sfârşitul vieţii, fie trăia datorită inimii
unui necunoscut şi se va întoarce ca să-l îmbrăţişeze.
Hărţuită de întreaga familie, s-a hotărât să scrie o
scrisoare, trişând un pic. Abandonându-şi sentimentele
actuale, şi-a îmbrăcat din nou sufletul cu vechile haine
şi, odată instalată în rolul naşei drăgăstoase, a scris un
text minunat, vibrând de iubire, debordând de com-
pasiune generoasă care i-a bulversat pe Jonas, pe Katrin,
pe Magnus – pe care i-a pus în CC –, şi care a bul-
versat-o pe ea însăşi.
Odată obţinut acest răgaz, s-a întâlnit cu Vilma, noua
ei soră, în faţa căreia putea să se exprime cu voce tare.
Într-o după-amiază, fiindcă era prea multă lume la
cafenea şi pentru că Vilma ţinea să îi mărturisească in-
tenţiile sale, a adus-o acasă.
Cu gura căscată şi ochii mari, Vilma privea atent orice
obiect, întrebând-o de unde provenea sau preţul acestuia,
incapabilă de o conversaţie normală. Flatată, Alba o lăsa
să se extazieze.
În faţa camerei lui Thor, Alba s-a oprit.

170
 — Nu am mai intrat în camera lui de când a murit.
Ştiind că Magnus făcuse ordine în cameră, se temea
să vadă rezultatul; indiferent de acesta, ar fi suferit: fie o
lăsase aşa cum fusese şi ea avea să intre într-un mausoleu
lugubru, fie îndepărtase urmele adolescentului şi astfel i
l-ar fi luat pe Thor încă o dată.
— Ciudat, a spus Vilma, eu am întotdeauna lucrurile
fetei mele cu mine, uite, am carneţelul ei în poşetă. Şi
tu o să trăieşti alături de o cameră baricadată?
Alba s-a gândit la Barbă-Albastră, povestea lui Perrault
pe care o ilustrase odinioară, în care o soţie tânără nu
suporta defel că soţul ei îi ascundea o cameră şi ajunge
la un pas de moarte fiindcă dorise să afle adevărul.
— Asta este, până una-alta.
Vilma, înţelegând că nu trebuie să insiste, a arătat
înspre la o cheie veche, agăţată de un cârlig pe perete.
— Asta ce este?
Ajungând în salon, Alba i-a vorbit cu plăcere de că-
suţa unde îşi petrecuse copilăria, în sud, nu departe de
Eyjafjöll.
Un zgomot le-a speriat. Era Magnus, care se întorcea
mai repede decât prevăzuse. S-au ridicat roşii la faţă, de
parcă fuseseră prinse în flagrant.
— Bună, draga mea.
Şi cum Alba înţepenise, a insistat:
— Poate mă prezinţi?
Alba a scuturat din cap, alungându-şi toropeala.
— Magnus, ea este Vilma, noua mea prietenă.
Magnus a aruncat o privire intrigată asupra delicatei
Vilma, o privire în care se observa o vagă nelinişte, fiindcă
nu era în firea Albei, mai curând sălbatică, legată de
sora şi de nepotul ei, să aducă acasă „prietene noi“.

171
 Vilma, la rândul ei, a zâmbit larg, şi-a aranjat părul
printr-un gest cochet, schiţând o uşoară mişcare ondula-
torie a bazinului. Gestul a surprins-o pe Alba, care cre-
dea că nu văzuse bine.
— Vilma, te conduc.
— Mi-a făcut plăcere, a bombănit Magnus, îndrep-
tându-se spre baie.
Cât au coborât cele trei etaje, Vilma a redevenit ma-
ma îndurerată, plânsă, de neconsolat cu care se împriete-
nise Alba când se întâlniseră la Cafeneaua Sirenelor.
Alba s-a liniştit: la urma urmei, ea şi Vilma aveau atâtea
în comun încât i se părea normal să-şi dorească acelaşi
gen de bărbaţi.
Văzând-o îndepărtându-se pe trotuarul acoperit cu
zăpadă cenuşie, Alba şi-a dat seama că, deşi îi mărturisise
Vilmei durerea ei profundă şi intimă, nu-i vorbise nici-
odată de Jonas şi nici despre bănuiala că finul a furat
inima fiului ei.
Odată intrată în casă, l-a implorat pe Magnus.
— Te rog, nu-mi cere explicaţii.
— Păcat, a oftat el. Mi-ar fi plăcut să ştiu cum ai
ajuns să frecventezi un şoarece roşu.
În ajun sau mai înainte, i-ar fi răspuns pe măsură –
nu trebuiau să mai râdă de când murise Thor. În seara
aceea ironia lui Magnus îi convenea prea mult ca să o
critice.

Dimineaţa, Katrin a venit pe la ei. A pus nişte furse-

curi pe masă pentru a-şi justifica intruziunea, a cerut să
pregătească micul dejun, a făcut o faţă jenată spre Mag-
nus al cărui penis, deşi în stare de repaus, îi umfla chi-
loţii, apoi s-a adresat Albei:

172
 — Surioară, vreau să te rog să îmi faci un serviciu.
Katrin rostise fraza de parcă ar fi spus: „Surioară, vreau
să îţi ordon ceva“.
— Jonas iese mâine din spital şi trebuie să plec la
Geneva. E o şedinţă foarte importantă! Probleme de
strategie mondială, cooperarea dintre Crucea Roşie şi
Semiluna Roşie etc. Nici nu se pune problema să nu o
prezidez. Ar trebui să îl duci pe Jonas acasă şi să ai grijă
de el. Bine, linişteşte-te, Liv o să facă mâncare şi se va
ocupa de cumpărături. Împreună cu Liv şi cu tine, vom
reuşi să-l supraveghem. Liv este de acord. Ce părere ai?
Ca de obicei, în faţa surorii mai mari Alba rămânea
şocată: peremptorie, Katrin o punea în faţa faptului îm-
plinit, considerându-se singura fiinţă de pe lume pe care
urgenţele o împiedicau să îşi asume obligaţiile familiale,
plasându-le pe acelaşi nivel de supunere pe Liv, o mena-
jeră pe care o plătea, şi pe sora ei cea dezinteresată.
— Am de ales? a şoptit Alba, bându-şi ceaiul.
Era, de patruzeci de ani, felul ei de a-i spune da suro-
rii sale mai mari.

În timp ce se îndrepta spre secţia de cardiologie, în-

cerca să-şi imagineze reîntâlnirea cu Jonas. Îi va cere să
îşi justifice îndepărtarea de el? Îi va răspunde? Se vor
mai înţelege ca până acum? Va reuşi să îşi disimuleze
supărarea, furia, frustrarea? Se schimbase atât de mult
de la moartea lui Thor! Iar Jonas se maturizase după in-
tervenţia chirurgicală… Doi necunoscuţi se vor întâlni,
condamnaţi să mimeze o familiaritate care nu mai exista.
De îndată ce a trecut pragul camerei, a avut loc un
soi de miracol: harul luminos care le aureolase mereu

173
tandemul i-a copleşit. S-au îmbrăţişat, au glumit, au râs
şi au pălăvrăgit cu o bucurie ameţitoare.
Fiindcă adolescentul nu a încercat să revină la ceea
ce se întâmplase în urmă cu două săptămâni, clipa a fost
simplă, călduroasă, de o imensă duioşie. Copleşit să-şi
revadă mătuşa, Jonas debita întrebări şi răspunsuri, vo-
lubil, radios. În ceea ce o priveşte pe Alba, i se părea că
regăseşte vremurile de dinainte, timpul fericirii; a existat
chiar un moment de efemeră amnezie în care, amuzată
de gândurile originale ale finului ei, s-a gândit că întor-
cându-se avea să îl revadă pe Thor cel posomorât lipit
de ecranul computerului său.
Doctorii şi infirmierele au venit să organizeze plecarea
lui Jonas care, conform obiceiului său, fermecase perso-
nalul medical. „Să mai vii să ne vezi, chiar dacă nu mai
eşti bolnav“, repetau ei. Alba a încuviinţat, mândră să
fie naşa unui băiat atât de carismatic.
A condus prudent până acasă, adică la o jumătate de
oră de Reykjavik. Jonas se comporta ca un prizonier
eliberat, încântat de lumini, de culori, de infimele schim-
bări ale vremii de când intrase în spital. Iarna pierdea
teren, dar primăvara nu se arăta încă. Din când în când,
vântul pătrundea în spaţiile libere, trimiţând vârtejuri
de nori de fulgi de zăpadă.
Ajunşi acasă, au fost primiţi cu masa pusă – peşte
afumat şi pâinici de secară –, pregătită de Liv. Jonas,
frânt de oboseala şi surescitare, cu o farfurie în mâini,
s-a prăbuşit pe canapea de unde a aprins televizorul.
Pe ecran se perindau explozii deasupra unui gheţar,
apoi un enorm jet de fum care asalta cerul. Fascinat,
Jonas şi-a prins capul în palme. Vulcanul Eyjafjöll, după
o acalmie, îşi reîncepea mai vârtos ameninţările. Dacă

174
prima erupţie nu cauzase dezastre majore – nici victime,
nici pagube materiale –, cea de-a doua distrugea dru-
muri, ferme şi cabluri telefonice.
Din reflex, Alba şi Jonas şi-au făcut griji pentru că-
suţă, apoi valul imaginilor i-a luat cu el în curgerea lui
tumultoasă şi s-au lăsat hipnotizaţi de acţiunea demiurgică
a Terrei.
Natura îşi arăta înzestrările de regizor oferind un
spectacol mai extraordinar, mai terifiant, mai magistral
decât cele mai bune efecte speciale de la Hollywood.
Totul începuse printr-un dezgheţ al calotei glaciare.
Când a erupt vulcanul, căldura degajată de magmă a to-
pit straturile profunde de gheaţă. Apa s-a acumulat,
blocată de stânci, reţinută sub calota îngheţată. Când
presiunea a depăşit pragul admis, capacul care acoperea
acest lac a explodat şi a lăsat să curgă cantităţi enorme
de lichid. Acum, jeturile ţâşneau spre cer, împreună cu
bucăţi de rocă şi particule de gaz. Dacă elementele mai
grele cădeau imediat în jur, bombardând cu pietre îm-
prejurimile vulcanului, cele mai uşoare alcătuiau un pa-
naş de praf care se înălţa la zeci de kilometri. Se vedeau
fulgere scânteind, capricioase, sălbatice, eliberând electri-
citatea provocată de ciocnirea moleculelor.
— Îţi dai seama, Alba, de fiecare dată când se întâm-
plă ceva memorabil pentru noi, Eyjafjöll reacţionează.
Este ceva cosmic între noi.
Alba a aprobat zâmbind.
Apoi ziua s-a organizat. Ca să împiedice respingerea
transplantului, echipa medicală inhibase reacţiile imunitare
ale lui Jonas; trebuia să fie protejat de germeni, viruşi şi
bacterii.

175
 Alba şi Jonas şi-au reluat obiceiurile: jucau cărţi,
cântau la pian la patru mâini, citeau unul lângă celălalt
şi se uitau la filme.
— Nu mai desenezi, naşă?
Alba a clătinat din cap. Să deseneze însemna să des-
chidă poarta sufletului ei, care era atât de tulburat încât
dorea să-l ţină ascuns. Căci i se întâmplase un fenomen
curios: se divizase. O Alba de suprafaţă coabita cu o
Alba de profunzime. La exterior, trăia veselă alături de
nepotul ei, binevoitor, dinamic, constant; pe dinăuntru,
o femeie colerică îl privea pe adolescent cu suspiciune, îi
condamna cele mai nesemnificative afirmaţii, repera o
perfidie ascunsă sub o vorbă lipsită de importanţă, îşi
adâncea dorinţa de răzbunare, aştepta momentul pedep-
sei: de îndată ce va avea certitudinea că îi furase inima lui
Thor, că îi asasinaseră fiul în favoarea lui, se va răzbuna.
Iată la ce se gândea Alba cea demonică în timp ce
Alba cea angelică glumea cu nepotul ei. Cele două tră-
iau în bună înţelegere sub acelaşi acoperământ.
Doar că, pentru moment, nu se ivea modalitatea de
a se răzbuna. Fluierul pretindea că are de terminat o altă
misiune. Aşteptarea devenise insuportabilă…
Într-o seară, când Jonas adormise în timpul unei co-
medii de Frank Capra, Alba s-a aplecat asupra lui. Exis-
ta vreo cale să vadă dacă inima lui Thor bătea în trupul
lui Jonas? Cu siguranţă că o mamă putea repera acest
lucru. Nu trebuia să folosească simţurile… instinctul
avea să o ajute. Era de ajuns să stea lângă acest trup şi
să-şi deschidă mintea emoţiei.
L-a privit pe adolescent.
A simţit o apropiere intensă. În faţa ei se afla cineva
care era mai mult decât nepot. În Jonas, o mişcare ve-

176
nea de aiurea, o mişcare care îi agita colţurile buzelor,
genele de fată, trecea prin venele delicate, îi umfla şi îi
dezumfla pieptul îngust. În Jonas se ivea fiul ei. Tot ce
era mai bun în acest bolnav, ceea ce era mai sănătos şi
esenţial era Thor. Thor fusese ucis pentru a putea pre-
lungi existenţa acestui trup inutil. Cu siguranţă.
Alba s-a hotărât să termine odată cu povestea aceasta!
Era de neimaginat să zâmbească asasinului fiului ei. Era
de neconceput să îl drăgălească. Să continue această co-
medie însemna să trădeze.
— Nu te îngrijora, Thor, am să te răzbun.
Cum? Posibilităţile nu lipseau: să uite să protejeze
ferestrele, să îi dea să mănânce mâncare alterată… Pro-
blema? Nu era ceva discret. Ar fi fost declanşată o an-
chetă şi ar fi fost descoperită. Atunci, ce să facă?
Brusc a jubilat: o petrecere! În loc să evite contactele,
era de ajuns să invite aici vreo douăzeci de puşti pentru
a reuni o armată de ucigaşi. Un război biologic! Un fes-
tin al microbilor. Oamenii rămân cel mai eficace vector
al bolilor. Jonas s-ar molipsi cu vreo bacterie, un ger-
men, nişte viruşi împotriva cărora sistemul său imunitar
slăbit nu ar putea să lupte. Hopa! O aniversare tragică!
O sărbătoare de convalescenţă care ia o întorsătură proas-
tă! Nimeni nu este vinovat, toată lumea este vinovată…
Prin prietenii lui Jonas, cu fraţii şi surorile acestora, avea
să-l infesteze pe Jonas.
S-a închis în camera ei ca să facă o listă.
Cum să pună în aplicare acest plan înainte de întoar-
cerea lui Katrin? Trebuia să acţioneze repede. Ar fi posi-
bil să aducă aceste bombe umane înainte de 16 aprilie?
Oare pe 16 aprilie se întoarce Katrin? Nu mai ţinea
minte exact. Şi suntem deja în 14…

177
 În noaptea aceea Alba a pregătit invitaţiile, a verificat
că avea adresa poştală şi e-mailul fiecăruia, apoi a aţipit,
epuizată, când mijeau zorile.

A doua zi, pe 15, Katrin le-a lăsat un mesaj pe robot,

îngrozită:
— Jonas, Alba, nu voi ateriza mâine aşa cum fusese
stabilit. Elveţia îşi va închide spaţiul aerian. Din cauza
noastră şi a vulcanului Eyjafjöll! Mare noroc mai am.
Va trebui să vă descurcaţi fără mine. Nu ştiu cât va
dura. Vă îmbrăţişez.
Când s-au trezit, Alba şi Jonas au verificat informaţiile
transmise de Katrin. Fumul vulcanic, împins de vânt
spre sud-est se îndrepta spre nordul Europei. Unii ex-
perţi au atras atenţia că particulele puteau sufoca reac-
toarele avioanelor sau să deregleze sondele plasate pe
carlingă, iar cei responsabili au închis spaţiile aeriene
vizate. Primele au fost Anglia şi Polonia, le-au urmat
Belgia, Elveţia, Norvegia, Danemarca, Irlanda…
Mătuşa şi nepotul au reacţionat diferit la această veste.
Jonas avea un puseu de mândrie naţionalistă:
— Îţi dai seama, naşă, o ţară modestă ca a noastră
blochează traficul internaţional! Tare, nu? O să îi facem
să piardă milioane şi milioane…
Alba, în schimb, a văzut un semn al destinului: Ka-
trin era imobilizată la Geneva iar ea avea spaţiu de ma-
nevră ca să termine cu Jonas; trebuia să meargă până la
capăt cu proiectul ei ucigaş.
Şi-a anunţat nepotul că îi pregătea o mare surpriză
apoi s-a închis ca să telefoneze invitaţiilor. Stabilise că
petrecerea va avea loc joia viitoare, peste două zile, sea-
ra. În decursul aceleiaşi zile a primit vreo douăzeci de
răspunsuri afirmative.

178
 Miercuri, pe când consulta devizul unei firme de ca-
tering, i-a sunat mobilul. Era Vilma, care de la capătul
celălalt trâmbiţă:
— Am aflat!
— Ce ai aflat?
— Am aflat ce au făcut cu trupul fetei mele.
— Cum?
— Sturluson! La Centrul de Transplanturi. Am mers
ca şi tine să încerc să-l înduplec, dar nu a mai fost nevoie
să vorbesc cu el. Am auzit o discuţie în spatele uşii. Dis-
cuta cu un chirurg despre o intervenţie chirurgicală. La
data acelei operaţii, fiica mea era moartă.
— Asta nu este de ajuns, Vilma.
— Ştiu ce spun.
Alba s-a recunoscut înspăimântată în această afirmaţie.
— Vino la locul nostru de întâlnire.
Zăpăcită, Alba i-a bălmăjit o explicaţie lui Jonas, a
urcat în maşină şi a zbughit-o spre Reykjavik.
Când a intrat în Cafeneaua Sirenelor, Vilma a prins-o
de braţ. Alba a privit-o: părea o gheară de pasăre care se
agăţase de o ramură.
— Ajută-mă.
— Cum?
— Să fur un copil.
— Ce copil?
— Copilul care a primit transplantul.
Alba şi-a tras braţul, oripilată.
— Credeam că doreai numai „să ştii“.
— Nu! Fac asta ca să-mi recuperez fiica.
— „Să-ţi recuperezi fiica“? Fiica ta a murit, Vilma.
— Nu, te înşeli, a gemut Vilma. Dacă inima fiicei
mele bate undeva, ea este vie pentru mine. Dacă inima

179
ei face un trup să trăiască, mă va recunoaşte. Dacă ini-
ma ei zvâcneşte, atunci mă va recunoaşte. Îi e dor de
mine, Alba, mă cheamă, are nevoie de mine ca să ne re-
luăm viaţa ca mai înainte.
Ochii Vilmei s-au umplut de lacrimi.
— Dacă mai întârzii, va crede că am abandonat-o.
„Vilma a luat-o razna.“ Alba descoperea unde ajun-
sese prietena ei din cauza suferinţei.
— Alba, vino să mă ajuţi, să mergem amândouă.
— Nu sunt de acord.
— Nu vrei să mă ajuţi.
— Vreau să te ajut, dar nu cu asta. Delirezi, Vilma.
— Împrumută-mi maşina ta.
— Nu.
— Treaba ta! Mă duc singură.
Roşie la faţă, febrilă, concentrată ca o războinică, fra-
gila Vilma s-a ridicat şi a alergat spre ieşire. Alba a vrut
să o reţină.
— Vilma, renunţă la acest plan, este nebunie curată!
O să te afli în faţa unui necunoscut, nu în faţa fiicei tale.
— Ce ştii tu? a spus Vilma şi a ieşit în stradă.
În timp ce Alba plătea berile, nefericita mamă dispă-
ruse în furtuna care se stârnise în capitală.
Derutată, Alba ezita. Trebuia să reacţioneze… desi-
gur… Dar cum? Să meargă la poliţie? Era prematur. Să
o oprească pe Vilma? Nu ştia unde locuieşte.
S-a întors şi i-a scris lui Eric cel Roşu, şeful grupării
Liberaria. Acesta i-a răspuns în grabă că îi dădea drep-
tate, că Vilma era dusă, dar că adevărata problemă era:
ce anume o determinase să acţioneze astfel? Urmau patru
pagini în care scria o diatribă argumentată şi implacabilă
împotriva guvernului islandez.

180
 Alba a înţeles că ajutorul nu va veni din partea lor.
Magnus a intrat în încăpere. Era pentru prima oară
după săptămâni la rând când se bucura să îşi vadă soţul.
S-a aruncat în braţele acestuia.
— Te-ai întors pentru mine?
— Evident.
Drept recompensă a sărutat-o.
— Te iubesc, Magnus, să ştii.
Aşa cum prevăzuse, aceste cuvinte au fost urmate
imediat de o reacţie în blugii lui Magnus. Din plăcerea
de a exersa acest ascendent asupra unui bărbat, a insis-
tat, şoptindu-i că îi lipsea, că nu mai suporta să-l ştie
atât de departe, uimită că fabula atât de bine, întrebân-
du-se dacă nu era şi ceva adevărat în ceea ce debita.
Magnus a luat-o în braţe, a pus-o pe canapea şi a dez-
brăcat-o cu mâinile sale cu degete mari şi experte.
Au făcut dragoste de mai multe ori. Aveau timp şi
nu mai era nevoie să se ascundă: Thor nu mai era acolo,
iar Liv îl păzea pe Jonas.
Îmbrăcându-se, Alba s-a gândit la Vilma şi şi-a dat
seama că făcând dragoste cu Magnus uitase de ea. Oare
trebuia să-i vorbească lui Magnus despre ea? Nu, pentru
că ar fi trebuit să povestească despre ea însăşi ca să poată
povesti despre Vilma…
— Magnus, ce-ai zice dacă m-ai însoţi la Katrin? Ai
rămâne cu Jonas şi cu mine.
— Şi cum o să ajung mâine la serviciu?
— Te duc eu cu maşina.
Acordul entuziast al lui Magnus a fost pecetluit de
un sărut atât de umed şi de prelung încât s-au prăbuşit
din nou pe canapea.
Când au parcat în faţa casei, au observat imediat sem-
nele unei situaţii anormale. Lumina era stinsă – Jonas o

181
lăsa mereu aprinsă pentru ca maşinile să se poată orien-
ta în caz de furtună –, interiorul părea la fel de în-
tunecat.
Când au urcat cele trei trepte care duceau spre prag,
uşa s-a izbit din cauza vântului.
S-au grăbit să intre.
Magnus era înainte, gată să-i ardă un pumn hoţului…
Nimic nu se mişca înăuntru. Au strigat. Nici un răspuns.
— Imposibil! Jonas trebuie să fie aici, a şoptit Alba.
Au strigat, apoi, fără să mai aştepte un răspuns, au
scotocit camerele. Nici urmă de Jonas.
În bucătărie, îndărătul mesei de metal, Liv zăcea le-
şinată.
Magnus a adus-o în simţiri în timp ce Alba chema
poliţia şi ambulanţa.
Înainte ca cei chemaţi în ajutor să sosească, Liv, care
îşi revenise în simţiri, le-a explicat ce se întâmplase:
— A sunat o femeie. I-am deschis fiindcă am crezut
că se rătăcise în furtună. M-a întrebat dacă Jonas locu-
ieşte aici. Asta m-a uimit. Atunci mi-a spus că făcea
parte din grupul de infirmiere care se ocupaseră de el în
ultimele săptămâni şi i-ar face plăcere să-l salute pe pa-
cientul ei preferat. Nu am bănuit-o, avea un aer blajin,
un şoricel roşu… Am condus-o la Jonas şi nu mai ştiu
ce s-a întâmplat… După ce se arătase atât de drăguţă, a
început să îl certe pe băiatul nostru, m-am apropiat şi
mi-a tras un pumn aşa de tare că am leşinat. Dumnezeule!
L-a lovit şi pe Jonas?
— Nu este aici, a spus Magnus.
— L-a luat cu ea, a precizat Alba. E vorba despre o
răpire.
Magnus şi Liv s-au întors către ea uimiţi de siguranţa
ei.

182
 Alba le-a povestit până noaptea târziu poliţiştilor ceea
ce ştia şi ceea ce bănuia. Pentru ea nu exista altă variantă
decât aceasta: Vilma fusese vizitatoarea.
Aşezat nu departe de ea, Magnus asculta fiindcă Alba
vorbea în parte şi pentru el.
Din nefericire, despre Vilma nu ştia decât numărul
de mobil la care nu mai răspundea şi nimeni nu putea
să o localizeze. Ca să o identifice, anchetatorii au trebuit
să recurgă la data decesului fiicei sale care a fost conco-
mitentă cu operaţia suportată de Jonas.
Rezultatul a apărut pe ecranul computerului: în acea
zi în toată Islanda erau numai doi adolescenţi susceptibili
de a furniza un transplant: Helga Vilmadottir şi Thor
Magnusson.
Alba a plecat fruntea ca şi cum crima ei tocmai fu-
sese anunţată, iar ea urma să fie dusă la închisoare.
După câteva secunde i-a aruncat o privire lui Magnus,
care tocmai înţelesese prietenia Albei cu Vilma, căutările
ei obsedante, distanţa dintre ea şi ceilalţi.
— Poate fi transplantată inima unei fete în trupul
unui băiat? a întrebat un poliţist mirat.
— Inima nu este un organ sexuat, a răspuns Magnus.
— Nimic nu dovedeşte că Jonas a primit inima aceea,
a adăugat Alba.
— Ce oameni smintiţi! a conchis poliţistul.
Alba şi-a privit vârful pantofilor: Vilma voia să-l cap-
tureze pe Jonas pentru că îl iubea, iar ea pentru a-l
ucide. Cum de fusese în stare?… Brusc înţelegea că era
stupid să pretindă că un corp poate aparţine cuiva, încă
şi mai stupid să îţi arogi un drept asupra unui bolnav
care a suferit un transplant. I se părea că se trezeşte din-
tr-un coşmar foarte lung.

183
 Vorba vine… Începea un al doilea coşmar: dispariţia
lui Jonas.
Odată plecaţi poliţiştii, Alba şi Magnus au încuiat
casa şi s-au întors în linişte la Reykjavik. Se gândeau la
Jonas cel fragil aflat în mâinile unei dezaxate.
Când au ajuns în apartamentul lor, Magnus a luat
două scaune şi i-a cerut Albei să se aşeze în faţa lui. A
încercat să-l îmbrăţişeze, să se lipească lasciv de el: a
respins-o.
— Stai locului şi ascultă-mă, Alba.
— Dar…
— Dă-mi pace sau te leg.
A rămas cu capul plecat, nemişcată, ca o fetiţă pe-
depsită.
— Am să îţi spun ce cred eu, Alba şi îmi vei spune
dacă mă înşel. Ţi-a fost atât de ruşine că l-ai abandonat
pe Thor din cauza unei dispute, insultându-l, amenin-
ţându-l, încât încerci să scapi de această amintire. Vrei
să eviţi să te simţi vinovată. Atunci, ca să te protejezi de
remuşcări, reaua ta credinţă te determină să îl uiţi pe
Thor, preferi să bagi capul în nisip, să proiectezi asupra
lui Jonas ori a societăţii agresivitatea pe care trebuia să
ţi-o adresezi.
Alba a început să plângă.
— Nu eram o mamă bună!
— Ba da, Alba. Nu în seara aceea, fiindcă nu îţi mai
stăpâneai nervii, dar în alte seri, da. În multe alte seri.
Thor nu era un înger. Nu se făcea atât de uşor iubit ca
Jonas. Totuşi noi l-am adorat şi l-am crescut cât de bine
am putut.
A îngenuncheat în faţa ei.

184
 — L-ai urât pe Jonas fiindcă trăia. Ţi-ai închipuit
nu ştiu ce, că ţi l-au omorât pe Thor ca Jonas să fie sal-
vat, pe scurt, un delir care îţi convenea pentru că te îm-
piedica să te confrunţi cu nefericirea ta. Gata, Alba, nu
mai poţi gândi asemenea prostii.
— Le-am alungat din minte.
— Ştiu, fiindcă mă asculţi în sfârşit.
A strâns-o lângă umărul său cu un gest patern şi a
lăsat-o să plângă. După ce s-a liniştit, s-a ridicat şi a
deschis un dulap.
— Puţină „moartea durerilor“?
A tresărit; uitase că aşa îi spunea el rachiului aromati-
zat cu bergamotă.
Au băut un pahar. Magnus şi-a mai pus unul.
— Acum ai să te gândeşti şi ai să îmi spui cât mai
multe lucruri despre Vilma ca să ghicim unde îl ţine
ascuns pe Jonas.

Alba nu a închis un ochi toată noaptea. Întorcându-se

de pe-o parte pe alta, respirând cu grijă ca să nu-l tre-
zească pe Magnus, încerca să se pună în locul Vilmei şi
nu izbutea.
La ora şapte dimineaţa l-a sunat pe inspectorul de po-
liţie căruia îi lăsase numărul de telefon, sperând că pro-
fesioniştii se vor dovedi mai eficace decât ea.
Stingherit, inspectorul a informat-o că ancheta avansa,
desigur, dar că nu aflaseră locul unde Vilma îl sechestra
pe Jonas. Descoperiseră că nu avea loc de muncă şi nu
mai avea rude şi nici domiciliu de când îi murise fiica.
Alba s-a cutremurat. Unde era Jonas? Îl legase, îi pu-
sese un căluş ca să-l împiedice să fugă sau să strige?

185
Dacă ieşea în frigul furtunii, nu putea să reziste rigorilor
vremii…
A început să meargă prin apartament. Întotdeauna
mersul o ajutase să gândească. La fiecare tur, se oprea în
camera lui Thor, ofta şi se reîntorcea.
Un detaliu i-a sărit în ochi. Ceva lipsea. A examinat
pereţii de lângă ea: cheia de la căsuţă dispăruse.
— Magnus!
S-a repezit la soţul ei ca să-l trezească şi să-i spună
teoria ei: Vilma trebuie că se refugiase în căsuţa lor din
munţi.
— Cum a ajuns acolo? Mi-ai spus că nu avea maşină…
— A furat una. Când furi un copil poţi să furi şi o
maşină, nu? Magnus, l-a dus pe Jonas în cel mai pericu-
los loc din Islanda.
Furios, Magnus a deschis dulapul din perete şi a luat
veşmintele pentru munte.
— Punem astea pe noi şi mergem!

În jurul lor, cenuşa îndoliase peisajul.

Norul vulcanic trecea pe deasupra capetelor lor, con-
cret, imens, împins de vântul care sufla împotriva ma-
şinii. Umflându-se aici, îngroşându-se dincolo, acest
panaş desena figuri angoasante, trâmbiţele Judecăţii de
Apoi, demoni, tauri, bivoli, troli, himere, o armată de
monştri cruzi şi nemaivăzuţi.
Pe măsură ce maşina se apropia de locul erupţiei, no-
rul îşi pierdea formele, se lăsa spre pământ, alcătuind
un acoperiş sumbru care obtura lumina. Apoi, după ce
au trecut un defileu mic, acest plafon de plumb s-a lipit
de sol, făcând atmosfera opacă, înghiţind orice mişcare
într-un terci negru în mijlocul căruia nu se mai vedea
nimic.

186
 În fiecare clipă, Alba şi Magnus se temeau să nu fie
opriţi de un baraj rutier. Zona, devenită primejdioasă,
fusese izolată. Tremurau la gândul că Jonas trebuia să
respire acest aer viciat.
Au zărit în depărtare lămpile electrice: autorităţile
marcau perimetrul exploziei. Prudent, Magnus a oprit
maşina, a stins farurile şi a luat-o pe o potecă.
— Oare cum a procedat Vilma ca să ajungă aici? a
întrebat Alba cuprinsă de îndoială.
— Nu uita că îl transportă pe Jonas, care cunoaşte
zona.
— Nu ar ajuta-o!
— Nu ştii câte se pot spune sub ameninţare.
Alba şi-a înghiţit saliva. Jonas se afla în infern. Nu-
mai să aibă atâta putere să…
Maşina lor se împotmolea tot mai des din cauza dru-
mului care era nu doar înghiţit de praf, ci şi plin de pietre.
Magnus s-a oprit brusc. Un torent apărut pe neaş-
teptate le tăia drumul. Apa curgea năvalnic. Era impo-
sibil să mergi mai departe.
Şi-au pus cagule şi o mască de protecţie pe nas şi pe
gură, apoi şi-au continuat drumul pe jos.
Atmosfera era de apocalipsă.
Vântul se învârtejea în jurul lor ca să le întârzie urcu-
şul; venea de pe culmi, prindea puteri printre stânci şi
pe urmă se lansa tăios, ca o lamă de oţel.
Când au ajuns pe platoul pe care fusese construită
căsuţa, au putut-o vedea datorită unei pale de vânt din
sens invers: preţ de câteva secunde câmpia a fost cuprinsă
de o letargie, o letargie care semăna cu o agonie, şi au
zărit un 4x4 parcat la o sută de metri în faţa căsuţei.
— Au mers cu maşina până aici. Sunt înăuntru, e
sigur!

187
 Au vrut să alerge, dar totul îi împiedica. Din cauza
ploii căzute, cenuşa care acoperea zăpada devenise un no-
roi zgrumţuros care le lipea tălpile bocancilor de pământ,
şi fiecare pas făcut devenea un efort teribil. Iar pe platou,
vântul îi chinuia în alt fel: scotocea, biciuia, îi împiedica să
gândească; puterea lui şuierătoare voia să le ucidă gândurile
şi să-i măture de pe faţa pământului.
În cele din urmă au ajuns la căsuţă. Fumul care ieşea
din cămin era imediat răspândit de pale de vânt venite
din toate părţile.
Magnus i-a făcut semn Albei să tacă. Voia să îi ia pe
neaşteptate.
Cu o lovitură de umăr, a împins uşa.
Vilma, aşezată lângă Jonas nu a avut vreme să vadă
că apare cineva. Magnus a lovit-o peste cap şi i-a legat
mâinile.
Imobilizată, Vilma a clipit şi când a înţeles ce i s-a
întâmplat, a început să urle.
Alba s-a repezit la Jonas şi a constatat că era tras la
faţă, nările îi erau rigide, respira cu greutate. I-a lovit
uşor obrajii.
A deschis ochii şi a văzut chipul naşei sale.
— Ştiam că o să vii…
Vilma, auzind aceste cuvinte, a devenit şi mai vehe-
mentă:
— Lăsaţi-mă în pace. Nu o atingeţi. Este fiica mea.
O recunosc foarte bine chiar şi astfel. Nu s-a zbătut, a
fost drăguţă cu mine, este o dovadă, nu?
Magnus a încercat să îi pună un căluş. Şoarecele roşu
l-a muşcat şi i-a tras un picior în vintre. Magnus s-a
strâmbat.
— Cu nebuna asta ce fac?

188
 Alba s-a repezit între ei, a privit-o cu dispreţ pe Vilma
şi i-a ordonat soţului ei:
— O legi aici. Să ne lase în pace. Vom trimite poliţia
după ea.
— Alba, ajută-mă, a scâncit Vilma. Alba, tu eşti de
acord cu mine. Singura.
— Vilma, te simţi rău, foarte rău, dar sper că medicii
te vor vindeca.
— Luaţi-mă cu voi.
Alba s-a abţinut să o plesnească.
— Nu am nici o încredere în tine. Ai văzut în ce hal
l-ai adus pe Jonas? Din cauza ta riscă să moară.
Magnus şi-a îmbrăcat bine de tot nepotul, i-a pus
masca şi, fără să-i mai ceară voie, l-a aruncat pe umăr.
— Ţine-te de mine, băiete, plecăm.
Au ieşit din căsuţă.
De îndată ce au ajuns afară, vântul s-a înteţit. Era
posibilă o mânie atât de îndelungă, de constantă, atât
de implacabilă?
Casa roşie rezista asaltului, dar tremura, încheieturile
scârţâiau, acoperişul fremăta. Dinăuntru se auzeau ho-
hotele ascuţite ale Vilmei.
S-au îndepărtat, clătinându-se, incapabili să se concen-
treze. Vântul voia să facă vid în capetele lor şi pe platou.
Brusc, au auzit zgomote neobişnuite. Un fel de ples-
nitură persistentă. Ploua cu pietre.
— Adăpostiţi-vă acolo, repede!
Alba le-a arătat o streaşină în stâncă pe care o ştia
dintotdeauna sub care adăpostea adesea cu Katrin. S-au
năpustit într-acolo.
În jurul lor, măruntaiele vulcanului cădeau pe pă-
mânt – unele cât un ou, altele cât nişte menhire.

189
 Jonas a scos un strigăt. Panicaţi, şocaţi, Alba şi Mag-
nus au crezut că fusese lovit de o piatră şi s-au întors.
Jonas a arătat cu degetul. În depărtare, căsuţa deve-
nise roşie.
O piatră enormă trecuse prin tavan şi distrusese sin-
gura încăpere; flăcările eliberate din şemineu începuseră
să ardă grinzile.
În cinci minute incendiul s-a răspândit rapid, muşcă-
tor, intens, apoi o pală violentă de vânt s-a abătut asupra
platoului şi l-a acoperit cu cenuşă.

Alba a zâmbit. Această lumină difuză, acest vânt uşor

anunţa ceva ce urma să apară: primăvara.
Soarele strălucea pe un cer senin. Pescăruşii ţipau
agitaţi. În curând pământul nu mai avea să fie tare ca
piatra, iarba va creşte, lupinul de Alaska va îmbrăca
dealul în albastru.
Îl aştepta pe Fluier în faţa cutiei de scrisori.
Acesta piratase în noaptea precedentă sistemul infor-
matic al spitalului şi printase documentele.
Tocmai urca drumul, pedalând pe bicicletă. Te puteai
întreba, văzând această siluetă, care anume era mai sub-
ţire: el sau bicicleta.
S-a apropiat de Alba fluturând victorios dosarul.
— Iată!
— Cum aş putea să îţi mulţumesc?
— Făcând revoluţia, tovarăşa. Să nu mai vorbim,
am putea fi văzuţi.
A plecat imediat, a coborât pe marginea drumului
care ducea spre Reykjavik fără să pedaleze, micşorându-se
până a devenit un punct pe.
Alba, cu plicul în mână a intrat în casă unde Jonas
nu se trezise şi unde Katrin se odihnea după călătorie.

190
 A scos foile din plic şi, fără să le privească, le-a pus,
rând pe rând, în maşina de tocat hârtie. Pe măsură ce
hârtia dispărea, se simţea mai puternică, mai plină de
energie, mai vie. Apoi a pregătit ceaiul şi a prăjit pâinea.
A auzit un zgomot în spatele ei.
Era Jonas, blond, vioi, frumos ca un răsărit în pija-
maua lui corai.
— Ce păcat că ai anulat petrecerea pentru întoarcerea
mea! a şoptit el. Mi-ar fi făcut atâta plăcere să-mi văd
prietenii…
Alba i-a întins tava cu micul dejun.
— O lăsăm pe mai târziu. Nu este decât amânată.
Până atunci, ce-ai zice de o belotă mică?
Copilul-fantomă
 Pe banca din faţa mea, o femeie hrănea păsările. Vră-
bii, piţigoi şi sticleţi s-au apropiat de ea mai întâi ţopă-
ind, timizi, temători să nu devină tereştri, gată să bată
în retragere şi să-şi ia zborul la cea mai mică mişcare
suspectă; apoi, tot mai numeroase, păsărelele s-au aşezat
în semicerc la picioarele ei, asemenea unui cor de cerşe-
tori; ca să ciugulească firimiturile, unele, mai obraznice,
nu ezitau să sară pe bancă sau chiar pe pulpele ori pe
braţele acelei doamne. Atrasă de festin, o vrabie îşi alun-
ga suratele cu lovituri de cioc, în timp ce porumbeii
stângaci veneau şi ei clătinându-se.
Imaginea mă intriga. Desigur, văzusem de o sută de
ori scena: o necunoscută hrănind păsărele. Totuşi, ceva
era diferit în ziua aceea: ţinuta femeii. Nici cerşetoare,
nici săracă, nici bătrână, părea că ieşise de la coafor,
purta un costum şic, pantalon şi sacou din in de culoare
deschisă, şi pe chipul ei încununat de un blond vene-
ţian strălucea bronzul vacanţelor petrecute la mare sau
la munte, pe scurt timpul liber petrecut de cei bogaţi. O
burgheză hrănea vrăbiile Parisului.
Prietenul care mă însoţea m-a împuns cu cotul în coas-
te şoptind:
— Priveşte.

195
 Un tip bine şi cu aceeaşi alură, de vreo şaizeci de ani,
sportiv se plimba pe alee căutând o bancă. În dimineaţa
aceea însorită care urma unor săptămâni posomorâte cu
ploaie, ce parizian nu ar fi căutat să se încălzească la soare?
Domnul a constatat că nu mai este decât un singur loc,
alături de doamna care hrănea păsările.
Fără să o salute, fără să o privească, s-a aşezat şi s-a
comportat ca şi când ar fi fost singur. După ce şi-a dres
glasul, şi-a luat ziarul şi l-a deschis larg, luând din spa-
ţiul vecinei sale. Aceasta a părut că nu observă. O clipă,
am crezut că arunca firimiturile între picioarele bărbatu-
lui ca să fie invadat de sticleţi zgomotoşi şi puţintel
sălbateci.
A trecut un cuplu. Bărbatul a ridicat privirea şi i-a
salutat. Trei secunde mai târziu doamna de pe bancă a
făcut acelaşi lucru. Apoi, fiecare şi-a văzut de ale lui, im-
pasibil. Faptul că aveau cunoştinţe comune nu părea să
îi apropie.
Brusc, vântul a zburătăcit o pagină din Le Figaro la
marginea băncii. Doamna nu s-a clintit, de parcă nu se
întâmplase nimic, şi l-a lăsat pe domn să se descurce
singur ca să o prindă.
Mai târziu, aplecându-se, ea şi-a răsturnat poşeta care
s-a rostogolit până la glezna domnului. Acesta s-a mulţu-
mit să ridice piciorul şi să-l încrucişeze peste celălalt.
Nici unul nu-i dădea atenţie celuilalt, dar, paradoxal,
simţeai că nu făceau decât acest lucru: să nu-şi acorde
atenţie. Printr-o anumită crispare, prin undele de dispreţ
pe care le degajau, prin lentoarea pe care o impuneau în
jurul lor nu trăiau, nu respirau decât pentru a-şi trans-
mite unul celuilalt: tu nu eşti aici.

196
 Prietenul meu s-a amuzat de figura mea deconcertată.
— Sunt soţ şi soţie.
— Glumeşti?
— Deloc. De altfel, locuiesc în acelaşi loc.
— Ei?
— Dar nu împreună.
— Îţi baţi joc…
— Şi-au împărţit apartamentul în două. Ieşirea de
serviciu a devenit intrarea domnului, iar zidarii au înăl-
ţat un zid ca să nu se mai întâlnească niciodată. De fapt,
se nimeresc faţă în faţă de douăzeci de ori pe zi pe scară,
pe hol, la cumpărături, pe stradă – într-atât şi-au păstrat
obişnuinţele –, dar se ignoră.
— Îţi râzi de mine.
— Dacă i-ai fi văzut acum câţiva ani: se adorau. Pen-
tru toţi locuitorii din cartier – în zona Place des Voges,
toată lumea cunoaşte pe toată lumea –, erau întruchiparea
cuplului perfect, modelul de înţelegere, paradigma unei
relaţii fericite! Cine ar fi crezut?
— Ce s-a întâmplat?
— Într-o dimineaţă şi-au împărţit bunurile – aparta-
mentul, cabana de la munte, casa de la mare – şi nu
şi-au mai adresat un cuvânt. S-a întâmplat dintr-odată.
— Imposibil…
— Dacă există iubiri fulgerătoare, de ce nu ar exista
şi astfel de despărţiri?
— Aş vrea să înţeleg.
— Ai noroc! Am aflat adevărul de la o prietenă de-ale
lui Séverine.
— Séverine?
— Doamna care hrăneşte păsările chiar în faţa ta.

197
 *
Séverine şi Benjamin Trouzac păreau să colecţioneze
toate semnele reuşitei: erau frumoşi, tineri, apreciaţi,
aveau cariere de succes.
Benjamin Trouzac, absolvent al Şcolii Naţionale de
Administraţie, lucra la Ministerul Sănătăţii, unde se achi-
ta cu succes de misiuni dificile.
Îi erau lăudate inteligenţa limpede, autoritatea firească,
simţul interesului public şi cunoaşterea aprofundată a
dosarelor.
Ziaristă freelance, Séverine îşi vindea articolele vioaie
şi haioase diverselor reviste pentru femei. Capabilă să
scrie un text simpatic despre pregătirea brioşelor sau zece
pagini amuzante despre noile culori de ojă, îi încânta pe
redactorii-şefi cu frivolitatea ei inteligentă.
Nu le lipsea nimic în afară de o familie, dorinţă a că-
rei împlinire o amânau pentru mai târziu, prea pasionaţi
de plăceri, de ieşirile în oraş şi cu prietenii, de călătorii,
de activităţile sportive.
Când Séverine şi-a serbat cei treizeci şi cinci de ani,
s-a alarmat de timpul care trecea foarte repede şi au tran-
şat problema: venise timpul să întemeieze o familie.
Tot atunci, sora lui Séverine a născut o fetiţă atinsă
de o boală rară.
Séverine a fost extrem de afectată pentru sora sa, dar
Benjamin s-a îngrijorat pentru ei:
— Mă tem de ceea ce ne aşteaptă. În familia ta există
copii cu handicap, şi în a mea la fel. Nu-i de glumit cu
aşa ceva, Séverine!
Séverine a bombănit, a cârcotit, şi-a amânat investiga-
ţiile medicale cât mai mult apoi a sfârşit prin a ceda

198
doleanţelor lui Benjamin, într-atât de mare era dorinţa
ei de a deveni mamă.
Specialista – o prietenă de-ale lui Benjamin – i-a anun-
ţat fără fasoane că erau purtători de gene care puteau să le
expună progenitura unor patologii generatoare de han-
dicap.
— Prin urmare?
— Prin urmare, dacă rămâi gravidă, vom face prele-
vări ca să fiţi informaţi.
Séverine şi Benjamin au răsuflat uşuraţi. Deşi întris-
taţi de această nouă luciditate, chiar dacă existau riscuri,
puteau să-şi facă în continuare planuri de viitor.
Când a împlinit treizeci şi şapte de ani, după multe
speranţe vane, Séverine a rămas însărcinată în sfârşit.
Séverine şi Benjamin erau atât de fericiţi încât au
fost cât pe-aci să uite de recomandarea făcută de specia-
listă. Din fericire, prietena medic, întâlnită cu prilejul
unui colocviu internaţional, i-a reamintit lui Benjamin
ce avea de făcut.
Într-o zi de luni cenuşie, în biroul searbăd al unui
spital vetust, un consilier genetician i-a spus lui Séverine,
care îşi ţinea cu satisfacţie mâinile pe pântecele rotund,
că fetusul suferea de o boală periculoasă, mucoviscidoza,
o afecţiune în urma căreia mucusul se aglutinează în că-
ile respiratorii şi digestive. Cinstit, i-a informat despre
ceea ce se va întâmpla: copilul va avea probleme pulmo-
nare, va fi obligat să suporte un tratament dificil şi con-
stant şi va avea o speranţă de viaţă redusă. Cât a durat
întrevederea, i-a semnalat lui Séverine că, din aceste mo-
tive de forţă majoră, în ciuda stadiului avansat al sarci-
nii, avea dreptul să avorteze.
Séverine şi Benjamin au înfruntat o săptămână de
chin, trecând de la o hotărâre la alta: să păstreze copilul,

199
să nu-l păstreze. În funcţie de starea de spirit, se simţeau
când capabili să aibă un copil diferit, când copleşiţi de
perspectivă. Prietenii lor de la Ministerul Sănătăţii le ofe-
reau informaţii paradoxale: fie copilul nu va trăi mai mult
de paisprezce ani, fie, conform altora, va trăi până la patru-
zeci şi cinci de ani. Pe cine să crezi? Persoanele consultate
se dovedeau la fel de contradictorii ca şi ei. Într-o seară au
lăsat sorţii să aleagă: au dat cu zarul; dar imediat ce au
primit un răspuns, l-au respins oripilaţi, refuzând să-şi
consacre destinul hazardului. Pe scurt, după o săptămână
de nelinişte şi îndoială, tot nu se deciseseră.
O emisiune TV i-a ajutat să se decidă: au dat peste
un reportaj despre îngrijirea copiilor cu boli grave. Din
motive politice – constrângerea guvernului să se angajeze
în favoarea handicapaţilor –, ziaristul exagerase, prezen-
tând o imagine sumbră a situaţiei, ilustrând viaţa de zi
de zi a bolnavilor şi a părinţilor dintr-un punct de ve-
dere dramatic. Séverine şi Benjamin, revoltaţi, scârbiţi,
plânşi, doborâţi de calvarul care îi aştepta şi pe care tre-
buia să-l suporte copilul care urma să se nască au conve-
nit să accepte întreruperea de sarcină. I-au anunţat pe
cei de la spital.
Săptămânile care au urmat intervenţiei i-au fost aproa-
pe fatale cuplului.
Între ei reproşurile se înmulţeau, constante, tăioase,
agresive, adresate mai degrabă sieşi decât celuilalt: ea se
acuza că era purtătoarea acelei gene şi îl încuraja să o pă-
răsească, el se lamenta că îi frânase multă vreme dorinţa
de a deveni mamă şi o încuraja să-şi regăsească liber-
tatea. Fiecare se considera nefericit şi neînţeles; supărarea
care ar fi putut să-i apropie îi despărţea. Fiindcă nu
vorbeau niciodată de copilul pe care îl transformaseră în

200
fantomă. Séverine îşi spunea că Benjamin minimalizează
durerea ei de femeie, iar Benjamin regreta că Séverine
neglijează durerea lui de bărbat. Foarte discret, şi-au pus
unul altuia coarne. Copios dar trist, fără chef şi fără
chemare, cu o conştiinciozitate disperată care îi determina
să se agaţe de necunoscuţi şi de necunoscute aşa cum te
arunci în valuri: „Dacă mă duc valurile, cu atât mai
bine, dacă nu, voi înota până la mal“.
Terapia de cuplu le-a salvat căsnicia.
Séverine şi Benjamin au început să trăiască nepăsători,
ca în primii ani ai relaţiei lor: călătoreau, îi flatau priete-
nii şi practicau sporturile preferate. Pentru că nu puteau
fi părinţi, au redevenit amanţi şi, mai ales, complici.
„Copilul meu este cuplul meu“, repeta Séverine,
zâmbitoare, cunoştinţelor care se minunau de faptul că
se înţeleg.
Pentru că nu exista un mijloc de a avea copii, tande-
mul lor era un scop în sine.
În decursul unei zile îşi zâmbeau de parcă tocmai se
întâlniseră. După douăzeci de ani de viaţă conjugală,
Benjamin cumpăra trandafiri ca un logodnic, Séverine
bătea magazinele pentru a cumpăra haine care să îl sur-
prindă şi să îl seducă pe soţul ei. În îmbrăţişările lor
puneau atâta energie, rafinament şi inventivitate încât
sexul îşi păstrase savoarea inedită.
„Copilul meu este cuplul meu“. Căsnicia lor devenea
o creaţie comună, obiectul unei atenţii constante, revi-
gorată de ingeniozitatea lor.
Şi-ar fi păstrat această provocare până la ultima su-
flare şi ar fi întruchipat pentru eternitate imaginea mo-
dernă a lui Tristan şi a Isoldei dacă nu ar fi avut loc acel
accident la Chamonix…

201
 Şi-ar fi imaginat vreodată că Alpii vor fi mormântul
lor? Muntele fusese pentru aceşti doi sportivi un terito-
riu de joc şi de plăcere, oferindu-le strălucirea orbitoare
a luminii, ameţeala vitezei, euforia depăşirii. Dacă unii îşi
cultivă senzaţiile din copilărie pe malul mării între nisip şi
apă, Séverine şi Benjamin îşi retrăiau tinereţea de îndată
ce ajungeau la o trecătoare. Marşuri, plimbări, escalade,
toate modalităţile de a parcurge înălţimile îi înveseleau.
Până la această expediţie excesivă…
În acea dimineaţă, au luat telefericul până pe culme,
vârful dinspre sud.
Schiori cu experienţă, au hotărât să abandoneze pâr-
tiile amenajate, la fel de pline ca bulevardele pariziene,
ca să se bucure în singurătate de munte.
Alpii blânzi şi ascuţiţi se desfăşurau în faţa lor, culmi,
creste, vârfuri alternând cu platouri şi panorame.
Ce privilegiu! În fiecare clipă inaugurau zăpada ima-
culată. În jurul lor totul era pur, inclusiv liniştea. Aveau
impresia că prind puteri sub acel cer fără nori, în aerul
curat şi sănătos, înfierbântaţi de soarele crud.
În valea întunecată care se întindea alene, vârfurile
îşi ofereau reliefurile pure.
Séverine şi Benjamin lunecau pe schiuri.
Se unduiau supli şi uşori de parcă ar fi înotat. Atmos-
fera devenea densă ca un lichior, oferindu-le beţia de-a se
mişca liberi, plini de o bucurie arzătoare ca razele de soare.
Coborau pe zăpada grea şi diafană. Ici-colo briliante
sclipeau pe pământul alb.
Brusc, Benjamin, care deschidea drumul, a scos un
ţipăt. Séverine a avut vreme să se aplece spre el, apoi a
ţipat şi ea.
Sub ei zăpada s-a spulberat, au rămas suspendaţi o
jumătate de secundă, apoi, parcă s-au rostogolit o veşni-

202
cie, zdrelindu-se de peretele de stâncă, fără să se poată
agăţa de ceva.
A urmat şocul.
S-au prăbuşit pe gheaţă.
Câteva secunde mai târziu, ameţiţi, speriaţi, despovă-
raţi de schiuri şi de beţe, care se risipiseră în timpul
căderii, şi-au venit în fire şi au înţeles că se prăbuşiseră
într-o crevasă.
Aici domnea o altfel de linişte. Sufocată. Nelinişti-
toare. Nu se auzea nici o pasăre. Nici un zgomot, nici
un strigăt. Orice formă de viaţă părea stinsă.
— Ţi-ai rupt ceva, Séverine?
— Nu, nu cred. Tu?
— Nici eu.
Constatarea că nu şi-au rupt nimic nu i-a liniştit.
Rămânea o problemă: cum să iasă de acolo?
La ce distanţă se găseau de suprafaţă? Cincisprezece…
douăzeci de metri cel puţin… Imposibil să urci fără
ajutor.
Au început să strige.
Rând pe rând, pândeau fanta de cer de deasupra lor
şi strigau. Salvarea nu putea veni decât de acolo, din-
colo de pereţii teribili care îi înghiţiseră.
Gura le ardea, setea le chinuia muşchii, membrele le
înţepeniseră. De când căzuseră, îi pătrunsese un frig
umed, trecând prin haine, strecurându-se pe la ceafă,
insinuându-se printre mănuşi şi mâneci, inundându-le
bocancii şi udându-le şosetele.
Strigau mereu.
Zgomotul pe care îl făceau aceste strigăte de ajutor le
reda energia convingându-i, în timp ce vocea unuia era
acoperită de cea a celuilalt, că fac un tărăboi infernal.
Zadarnic.

203
 Nimeni nu îi auzea.
Şi pe bună dreptate… riscaseră îndepărtându-se de
pârtiile obişnuite în căutarea zăpezii pufoase şi sidefii,
aşa că acum erau la o distanţă considerabilă de orice
drum frecventat. Ca să le fie auzite strigătele, ar fi tre-
buit – eventualitate improbabilă – ca un temerar să se
aventureze până acolo.
După câteva ore, epuizaţi, nu mai aveau chef să strige
pentru că nu mai suportau alternanţa emoţiilor pe care
acest fapt le stârnea în ei, speranţa de fiecare dată dez-
minţită de absenţa răspunsului…
S-au privit cu maxilarele tremurând şi pielea tumefiată.
— O să crăpăm aici, a şoptit Séverine.
Benjamin a aprobat-o întristat. Era inutil să îşi as-
cundă adevărul.
Séverine a coborât privirea. Lacrimile îi ardeau obra-
jii. Benjamin îi prinse mâna înmănuşată pentru ca aceasta
să-l privească.
— Séverine, eşti iubirea vieţii mele. Norocul meu a
fost să te întâlnesc, să te cunosc şi să fiu iubit de tine. Nu
voi lua cu mine alte amintiri ale trecerii mele pe pământ.
Îl privi cu ochii mari şi rosti cu greutate:
— Nici eu nu voi lua cu mine alte amintiri.
Smulgându-se de pe gheaţă, Benjamin se apropie.
Séverine se lipi strâns de el. S-au sărutat cu furie.
Apoi s-au dezlipit unul de celălalt şi, cu forţe noi, au
început să strige. Strigau din toţi rărunchii, fără iluzii,
dar cu putere, din datorie, jucând până la capăt rolul de
schiori rătăciţi.
Mormântul de zăpadă şi de gheaţă care îi ţinea în-
chişi rămânea mut. Singurul lucru care se schimba era
lumina care devenea mai cenuşie, la unison cu cerul

204
decolorat. Cu siguranţă că întunericul se va coborî nu
peste multă vreme…
S-au cutremurat la gândul nopţii pe care urmau să o
îndure acolo.
— Hei! Hei! E cineva acolo?
Au tresărit.
Deasupra lor, prin deschizătura crevasei apăruse capul
cuiva. Era o tânără cu trăsături frumoase şi energice. Ini-
mile au început să le bată nebuneşte. Au urlat.
— Merg după ajutoare, a spus ea cu voce limpede.
— Nu vei avea timp să cobori până în vale şi să te
întorci. Se înnoptează. Aruncă-ne o coardă.
— Schiez, nu am o coardă la mine.
Séverine şi Benjamin s-au privit descumpăniţi.
Sus, chipul fetei dispăruse.
Benjamin tresări şi lovi în perete.
— Hei! Nu pleca! Stai! Te rog!
Benjamin urlă cuprins de panică, de parcă înnebunise.
Împietrită, Séverine îl privea fără să reacţioneze.
Apoi se aşternu iar o linişte aspră, densă, agresivă.
Dârdâiau de frig.
Timpul trecea. Un minut, zece minute, o jumătate
de oră. Nu avea să se mai întoarcă.
— Prindeţi!
Sus, tânăra îi strigă, apoi le aruncă o coardă portocalie
prin deschizătură. Plină de îndrăzneală, se dusese până
la pista cea mai apropiată, smulsese coarda care marca ca-
pătul pistei, o legase de o stâncă, iar celălalt capăt li-l
aruncase celor doi.
Séverine se agaţă cea dintâi, îşi mobiliză ultimele pu-
teri şi zece minute mai târziu ieşi din crevasă. Apoi,
Benjamin făcu la rândul lui acelaşi lucru.
Reveniţi la suprafaţă, aşezaţi pe zăpadă, suferind de frig
şi din cauza contuziilor, o priveau în lumina apusului

205
pe cea care îi eliberase. Mélissa, care avea douăzeci de ani,
râdea în hohote, considerând această salvare o aventură
miraculoasă.
La cabană, Séverine şi Benjamin s-au încălzit, şi-au
examinat contuziile, au consultat un medic, s-au uns cu
pomezile recomandate, au luat analgezice şi antiinfla-
matoare, apoi i-au telefonat Mélissei. Nu voiau să plece
fără să-i mulţumească încă o dată.
Ea i-a invitat la petrecerea pe care o dădea împreună
cu câţiva prieteni.
Séverine şi Benjamin şi-au sărbătorit întoarcerea la
viaţă în mijlocul a vreo cincisprezece tineri între opt-
sprezece şi douăzeci şi doi de ani, un grup de băieţi şi de
fete care se cunoşteau din copilărie şi care, de la o va-
canţă la alta, formaseră această trupă veselă.
Dezmorţiţi de vin, de glume, de jovialitatea care dom-
nea în restaurant, Séverine şi Benjamin o sorbeau din
ochi pe salvatoarea lor. Dansând un rock îndrăcit pe
ringul de dans, Mélissa părea că reuneşte toate calităţile:
forţă, inteligenţă, vivacitate, bunătate, energie.
Unul dintre tineri, surprinzându-le privirile, se aşeză
lângă ei.
— Mélissa e formidabilă, aşa-i?
— Ei, da, este! a exclamat Séverine.
— Sunt întru totul de acord cu dumneavoastră, a
şoptit tânărul. Şi când te gândeşti că este atât de bol-
navă! Nimeni nu ar bănui.
— Ce spui?
— Da. Mélissa suferă de mucoviscidoză. Nu ştiaţi?
Séverine şi Benjamin au pălit. Fără să rostească o
vorbă, cu gura căscată, cu mâinile tremurând, împietriţi
pe scaune, cu ochii aţintiţi asupra Mélissei, tocmai zări-
seră o fantomă.

206
 Mi-am făcut un obicei să includ în a doua ediţie a
cărţilor mele jurnalul de scriitură care le-a însoţit şi am
descoperit că cititorii îi apreciau conţinutul. Pentru prima
oară adaug aceste pagini primei ediţii. Este vorba despre
fragmente din jurnalul meu referitoare la cartea pe care
tocmai o scriam.
 Un prieten, unul dintre cei mai talentaţi machiori de
teatru, îmi povesteşte cum s-a format cuplul pe care îl
face cu un psihiatru. Cei doi bărbaţi s-au căsătorit, cu
zeci de ani în urmă, în penumbra din capătul unei bise-
rici, în timp ce în faţa altarului luminos avea loc o cere-
monie nupţială.
Anecdota mă emoţionează. E aşa de rar umorul în
iubire… Şi modestia! Îi consider profund creştini pe
aceşti amanţi fără pretenţii care vor să se unească în faţa
lui Dumnezeu.
Gestul lor arată puterea unei pasiuni care ia în derâ-
dere interdicţia, care se joacă dezinvolt cu aparenţele,
care obţine virtual ceea ce i se refuză.
Această căsătorie „falsă“ durează de mai bine de trei-
zeci de ani…
— Unde este căsătoria „adevărată“?
Nu ştie.
Nu mă pot împiedica să nu reflectez la asta. Cei care
şi-au jurat oficial „fidelitate“ şi-au ţinut cuvântul? Iubi-
rea legitimă încurajată de societate a durat la fel de mult
precum cea nelegitimă?

Revin la prietenii mei, cei care s-au însurat clandestin.

Poate fiindcă societatea i-a respins către marginile sale,

209
ei au ştiut să atribuie un sens nou „fidelităţii“ pe care au
jurat să o respecte în ecou faţă de soţii oficiali.
Fidelitatea lor nu constă într-o castrare şi nici într-o
sumă de interdicţii. Pozitivă, ea îi oferă celuilalt ceea ce
i-a promis – iubire, sprijin, atenţie, susţinere –, nu este
interpretată restrictiv – să nu te atingi de nimeni. Pen-
tru cei doi prieteni care şi-au autorizat aventuri, cuplul
nu înseamnă să-l închizi pe celălalt într-o colivie.
Îl regăsesc aici pe Diderot, aşa cum mi l-am imaginat
în Libertinul. Totuşi, am convingerea intimă că această
fidelitate îngăduitoare se dovedeşte mult mai uşor de
stabilit între indivizi de acelaşi sex căci pentru a-l desci-
fra pe celălalt e de ajuns să te apleci asupra ta însuţi; pe
când între un bărbat şi o femeie trebuie să îmblânzeşti
necunoscutul.
Dacă într-un cuplu bărbat-femeie infidelitatea repre-
zintă o dramă, ba chiar un factor care duce la ruptură,
doi bărbaţi acordă mai puţină importanţă acestor pulsi-
uni care îi împing spre legături efemere. Fie că cedează
acestor pulsiuni, fie că nu, cunoscând spontan sexualitatea
masculină, pot să înţeleagă, căci beneficiază de un
avantaj: celălalt este acelaşi. Pe când într-o relaţie dintre
un bărbat şi o femeie celălalt rămâne celălalt. Sinceritatea
şi luciditatea nu vor fi de ajuns, va trebui parcurs un
drum lung de învăţare pentru a înţelege sexul opus. Iar
pentru a se înţelege cu el…

În timpul unei călătorii de la Paris la Bruxelles, am

schiţat pe un carnet o povestire intitulată „Cei doi domni
din Bruxelles“. La Gare du Nord nu era decât o nebu-
loasă; o oră şi douăzeci de minute mai târziu, în Gare du
Midi, nebuloasa, asemenea unui metal care s-a lichefiat

210
şi curge transformându-se într-un obiect solid, căpătase
forma şi densitatea unei povestiri, având un început, un
sfârşit, personaje şi diverse peripeţii organice. Voi putea
vreodată să mă revanşez faţă de Căile Ferate? Atâtea
dintre cărţile mele au fost concepute şi bibilite în tren…
Totul porneşte de la o imagine: doi bărbaţi îşi unesc
în secret vieţile cu prilejul unei căsătorii oficiale. La în-
ceput, cele două cupluri – cel care străluceşte în faţa
altarului şi cel care se ascunde în penumbra ultimului
rând de scaune – nu se întâlnesc decât din întâmplare,
dar cuplul clandestin va veghea asupra celui oficial.
Această povestire îmi permite să trasez diferenţele
dintre un cuplu homosexual şi unul heterosexual, să
marchez bucuriile sau durerile specifice fiecăruia, care
sunt uneori la antipozi. Terminându-mi ciorna, mi-am
dat seama, nu fără surpriză, că tandemul cel mai fericit
nu este cel pe care societatea l-a dorit şi l-a aplaudat pe
treptele bisericii.
Când un bărbat şi o femeie îşi unesc destinele, su-
portă o intensă presiune exterioară: viaţa lor comună
este în acelaşi timp încurajată şi normată, modelele sunt
apăsătoare, o anumită filozofie se impune. În schimb,
atunci când doi bărbaţi alcătuiesc un menaj, se
aventurează pe un drum puţin bătut, cu atât mai mult
cu cât societatea refuză adeseori legătura lor sau, atunci
când o tolerează, nu aşteaptă nimic de la ea. Există o
paradoxală libertate în a trăi ceea ce este interzis sau
dispreţuit.

O suferinţă întru totul homosexuală?

Că o iubire oricât de puternică, de mare, de perpetuă
nu se împlineşte prin naşterea unui copil…

211
 Desigur, infertilitatea nu îi afectează doar pe homo-
sexuali – există şi heterosexuali sterili – dar ea îi afectea-
ză pe toţi homosexualii.
Am terminat de scris „Cei doi domni din Bruxelles“.
Nu ştiu cum să calific această povestire. Este un mini-
roman sau o nuvelă mai lungă?

Reacţiile la lectură sunt încurajatoare. „Cei doi domni

din Bruxelles“ emoţionează minţi diferite.
Sunt bucuros, deşi întrebarea rămâne: ce voi face cu
acest text?
Să îl public singur sau să aştept să se alăture altor
texte? Dar ce fel de texte şi de ce?
Mi-am pus o întrebare care îşi găseşte un răspuns.
„Cei doi domni din Bruxelles“ aveau şi nişte veri care
s-au prezentat… Alte povestiri îmi vin în minte, legate
de o tematică asemănătoare: iubiri invizibile.

O povestire ascunde în ea o alta. Dacă o prinzi pe

cea dintâi, ţi se oferă şansa de a o zări pe următoarea.
Un volum de nuvele este o haită de sălbăticiuni ur-
mărită pe teren. Povestirile sunt diferite, dar au multe în
comun.
În caz contrar, a le strânge laolaltă s-ar dovedi arbi-
trar. Îmi concep volumele de nuvele ca pe nişte creaţii
organice, ele nu sunt nici culegeri, nici antologii. Aşa-
dar voi scrie în continuare nişte povestiri care vor
constitui un volum intitulat Cei doi domni din Bruxelles.

Scriind „Cei doi domni din Bruxelles“, m-au interesat

sentimentele oblice, cele pe care nu le mărturisim nici
nouă înşine, nici celor apropiaţi, sentimente prezente,

212
active, mobilizatoare, dar care staţionează la frontierele
conştiinţei. Astfel, Jean şi Laurent, cei doi domni ai mei,
vor trăi o feminitate virtuală pasionându-se de Geneviève,
apoi o paternitate virtuală veghind asupra lui David.
Viaţa lor este întemeiată pe o arhitectură sentimentală
subiacentă, neformulată, imaterială, care totuşi organi-
zează şi susţine edificiul. Multe aspiraţii şi multe dorinţe
se împlinesc în mod simbolic.

Cu toţii trăim două vieţi, cea reperabilă prin fapte şi

cea imaginară.
Şi aceste surori gemene se dovedesc a fi siameze, mai
lipite una de cealaltă decât se crede, într-atât lumea pa-
ralelă faţă de realitate o modelează pe aceasta, şi chiar o
schimbă.
Iată tema acestui nou volum de nuvele: vieţile virtu-
ale care însoţesc temeiul unei vieţi reale.

*
Scriu cu pasiune următoarea nuvelă din volum –
„Câinele“. Are o dublă sursă de inspiraţie: viaţa mea per-
sonală şi reflecţiile pe care mi le-a provocat, în 1980, pe
când eram doctorand, filosoful Emmanuel Lévinas.
Viaţă personală… Totdeauna am trăit înconjurat de
animale şi sper să mă bucur de compania lor câte zile
voi mai avea. De câţiva ani, trei câini Shiba Inu au de-
venit complicii mei într-ale scrisului – în acest moment,
masculul doarme la picioarele mele sub birou, iar cele
două femele sunt trântite alături, una pe covor, cealaltă
pe perna ei –, partenerii mei de muzică – aleargă de în-
dată ce cânt la pian, se aşază sub instrument ca să simtă

213
vibraţiile, ascultă Chopin cu trupul, nu doar cu urechi-
le –, prietenii mei de plimbare şi de joacă… Când mă
adresez lor, mă adresez unor suflete înzestrate cu inteli-
genţă, sensibilitate, sentimente şi memorie. Departe de
mine să mă folosesc de ei ca de nişte jucării, îi consider
nişte persoane, persoane pe care le îndrăgesc şi care mă
adoră. Deşi unii îmi dezaprobă poate atitudinea, mă
îngrijesc mereu să îi fac fericiţi. Nu am spus că îi iubesc?
Viaţă intelectuală… La douăzeci de ani am fost ui-
mit de un text al lui Emmanuel Lévinas intitulat „Nu-
mele unui câine“, un articol consacrat animalelor pe
care l-a publicat în culegerea Dificila libertate. Povesteşte
că, pe când era prizonier într-un lagăr de muncă nazist,
întâlnea adesea un câine vagabond. Animalul vesel şi
exuberant nu-i privea cu dispreţ pe evrei ca pe nişte
fiinţe inferioare, ca pe nişte „suboameni“, îi aprecia ca
pe nişte oameni obişnuiţi. „Ultimul kantian din Germa-
nia nazistă, neavând atâta minte ca să universalizeze
climaxul pulsiunilor sale“, acest câine îi restituise umani-
tatea pierdută.
Acest text este cu atât mai uimitor cu cât contrazice
mult filosofia acestui reputat gânditor.
Emmanuel Lévinas consideră că experienţa care în-
temeiază umanitatea este cea a chipului. Un chip uman
priveşte un altul şi intră într-o relaţie de intersubiecti-
vitate. Vede o privire, nu nişte ochi, pentru că „cea mai
bună modalitate de a-l întâlni pe celălalt este de a nu-i
observa nici măcar culoarea ochilor! Când observăm
culoarea ochilor, nu mai suntem într-o relaţie socială cu
celălalt“. În acea clipă, omul îl recunoaşte pe celălalt ca
pe altul decât el, îl vede pe aproapele său, pe cel care este
demn de respect, pe cel pe care nu trebuie să-l omori.

214
Am fost emoţionat de ideea că experienţa chipului con-
stituie o experienţă etică. „Chipul este ceea ce nu putem
ucide sau, cel puţin, al cărui sens constă în a spune: «să
nu ucizi». Uciderea este o chestiune banală, este adevă-
rat: poţi să îl ucizi pe celălalt; exigenţa etică nu este o
necesitate ontologică. Interdicţia de a ucide nu face uci-
derea imposibilă, chiar dacă autoritatea interdicţiei se
menţine în conştiinţa răului împlinit – răutatea răului“
(Etică şi infinit). Naziştii refuzau această experienţă a
chipului când îi priveau pe evrei, pe ţigani, pe homo-
sexuali, pe infirmi ca pe nişte animale inferioare. Totuşi
«să nu ucizi» este cel dintâi cuvânt al chipului. Este un
ordin. În ivirea chipului există o poruncă, de parcă ar
vorbi un stăpân“.
Stranietatea barbariei. Ea se sustrage experienţei trăi-
te. Se orbeşte pe sine însăşi.
Câinele se arată incapabil de aşa ceva.
Atunci este mai uman decât umanul însuşi? În orice
caz nu este rasist. Şi niciodată certat cu o ideologie.
Dar de ce câinele vede chipul pe care călăii nu-l văd?
Are şi câinele un chip?
Când l-am întrebat pe Lévinas, a eludat răspunsul.
Experienţa lui de prizonier recunoscut de un câine va-
gabond rămânea în marginile gândirii sale.
Dar profesorul meu din Rue d’Ulm, filosoful Jacques
Derrida, a îndrăznit să meargă mai departe într-unul
din ultimele sale texte în care povesteşte cum, aflat gol
în faţa pisicii sale, s-a simţit cuprins deodată de pudoare.
Am să revin la aceasta într-o zi…

La sfârşitul nuvelei „Câinele“ este vorba de iertare.

Să ierţi?
Nimic nu mi se pare mai complicat.

215
 Personajul meu, doctorul Samuel Heymann, reuşeşte,
prin intermediul câinelui său, să sesizeze umanitatea exis-
tentă în trădător şi să alunge răzbunarea. Îl admir pen-
tru puterea lui. Şi descopăr aici un ecou al unui personaj
istoric la care m-am oprit în aceşti ultimi ani: Otto
Frank, tatăl Annei Frank.
Acum, la teatrul Rive-Gauche, în regia lui Steve
Suissa, actorii – printre care şi Francis Huster – repetă
piesa pe care am scris-o după Jurnalul Annei Frank.
Mulţumită istoricilor de la Casa Anne Frank din Am-
sterdam şi membrilor Fundaţiei Anne Frank din Basel,
am aflat că Otto Frank nu a încurajat niciodată ancheta
care căuta să afle cine îi denunţase pe el, familia lui şi pe
prietenii refugiaţi în ascunzătoare. În textul meu, atunci
când un personaj se indignează fiindcă un ticălos poate
dormi liniştit după ce a trimis opt persoane la moarte,
el rosteşte: „Îi plâng pe copiii lui“.
Otto Frank nu a vrut să adauge violenţă violenţei. A
văzut, într-o anumită manieră de a face dreptate, răzbu-
narea şi nu echitatea. Este sublim.
Prea mult?
Nu ştiu. Dacă ai mei ar fi în pericol, aş fi capabil de
crimă.
Frecventez personaje cărora le sunt inferior.

Am termintat „Câinele“ cu multă emoţie.

Îl credeam pe Samuel Heymann diferit de mine – cu
excepţia recunoştinţei sale faţă de câini –, dar mă întreb
dacă nu cumva acest personaj poartă în el mizantropia
mea latentă, cea pe care mi-o refulez.
Să ne înţelegem: trec drept curios, jovial, ador oame-
nii şi complexitatea lor, mă bucur să întâlnesc oameni

216
noi, mă pasionez de indivizi sau de creaţiile lor – almin-
teri nu aş fi nici romancier, nici dramaturg, nici cititor –,
dar încrederea mea în oameni cunoaşte şi eclipse. Din
când în când (cu regularitate) fac un efort de voinţă ca
să apreciez oamenii în pofida violenţelor, nedreptăţilor,
prostiei, aproximărilor, indiferenţei faţă de frumuseţe
şi, mai presus de toate, în pofida constantei lor me-
diocrităţi.
Trebuie să iubeşti oamenii… dar este greu să-i iu-
beşti! Aşa cum nu poţi fi optimist fără o cunoaştere
intimă a pesimismului, nu poţi iubi umanitatea fără să
o deteşti puţin. Un sentiment poartă cu el întotdeauna
şi contrariul său. Fiecare trebuie să cântărească partea
cea bună.

*
Ce fericire! Iată-mă pe cale să-l întâlnesc iarăşi pe Mo-
zart. Fără îndoială persoana cea mai importantă a vieţii
mele – dintre cei care au murit –, într-atât îmi stimulea-
ză simţul încântării, cultul frumuseţii, energia bucuriei,
într-atât mă conduce la acceptarea uimită a misterului.
De data aceasta nu-l voi face să se exprime în franţu-
zeşte, ca în Nunta lui Figaro sau în Don Juan, nici n-am
să povestesc Viaţa mea cu Mozart, ci mai degrabă voi
scrie o nuvelă în care este un filigran invizibil.
Sunt stupefiat de rapiditatea cu care, imediat după
moartea lui, Mozart trece de la întuneric la lumină. Un
om care se epuizează încercând să facă bani, care aleargă
după comenzi, după recunoaştere, care la treizeci şi cinci
de ani este îngropat într-o groapă comună, fără ca ni-
meni să-l însoţească pe ultimul drum, dar care, două

217
decenii mai târziu, constituie pentru toată Europa em-
blema geniului muzical, aflat pe cea mai înaltă treaptă a
gloriei unde domneşte de atunci.
Ce s-a întâmplat?
Mozart, muzician al secolului al XVIII-lea, îşi desă-
vârşeşte cariera în secolul al XIX-lea. Deşi mort în 1791,
este cel dintâi muzician al secolului al XIX-lea, întru-
chipând artistul nou. Ales şi iubit de muzicieni – pre-
cum Haydn care îl proclama „cel mai mare compozitor
din lume“ –, se bucură de o aură unică în perioada ro-
mantică deoarece generaţiile următoare – Beethoven,
Rossini, Weber, apoi Chopin, Mendelssohn, Liszt, Ber-
lioz –, au devenit independente. Împlinind dorinţa lui
Mozart, ei se desprind de putere, smulg regilor, prinţilor,
aristocraţilor bogaţi arbitrajul gustului: de acum înainte
ei dictează oamenilor ceea ce este bun sau rău în mu-
zică. Mozart devine muzicianul lor, muzicianul muzi-
cienilor. Apoi va fi adoptat şi de mase şi va deveni
muzicianul întregii lumi.
În această privinţă, văduva sa, Constanze Mozart,
născută Weber, şi cel de-al doilea soţ al ei, baronul von
Nissen, au un rol important căci, în acei ani, vor inven-
taria creaţiile sale, le vor edita şi le vor propune spre
interpretare.
Istoricii încă dezbat asupra influenţei unuia sau a
altuia. Majoritatea, urmând opinia tatălui şi a surorii lui
Mozart, o reduc pe Constanze la postura de proastă
încântătoare, dezordonată, incapabilă de acţiuni respon-
sabile, pragmatice şi de continuitate. Biografiile recente
ale lui Constanze încearcă să o reabiliteze semnalând
efortul ei pentru recunoaşterea lui Mozart după moartea
acestuia.

218
 Însă este evident, atunci când aprofundezi subiectul,
că baronul von Nissen are un loc însemnat în această
poveste. El face mai mult decât să o ajute pe Constanze:
fiind exact, pasionat şi căpos totodată, acest diplomat
danez a clasat partiturile, le-a scris editorilor, a negociat
contractele în locul ei; a obţinut chiar semnătura lui
Constanze pentru a gestiona ceea ce avea legătură cu
Mozart; în fine, strângând arhiva şi mărturiile celor care
l-au cunoscut pe marele muzician, a scris din proprie
iniţiativă o vastă biografie a compozitorului. În această
carte, el este cel care, de altfel, o reabilitează pe Con-
stanze, soţia sa, în calitate de soţie a lui Mozart – împo-
triva afirmaţiilor defăimătoare ale lui Nannerl Mozart,
sora compozitorului. Faptul că-i ia apărarea lui Constanze
cea cam neroadă este logic şi bizar în acelaşi timp. Logic
fiindcă trăieşte cu această femeie. Bizar fiindcă trăieşte şi
cu fantoma rivalului său.
Este tentant să te amuzi pe acest subiect, aşa cum
face un scriitor ca Antoine Blondin, sau să cauţi o expli-
caţie cheie – homosexualitatea refulată, conform opiniei
lui Jacques Tournier în romanul Ultimul Mozart. În
ceea ce mă priveşte, prefer să mă las fascinat de acest
mister: pasiunea unui bărbat pentru alt bărbat care a
fost soţul soţiei sale.
Nu pot să văd această căsătorie decât ca pe un tri-
unghi amoros.

De ce nu ar exista decât o cheie – şi una singură –

pentru comportamentul lui von Nissen faţă de Mozart?
De ce pasiunea pe care o simte faţă de primul soţ al so-
ţiei sale ar trebui să comporte doar o faţetă: devotament
pentru geniu, tendinţă homosexuală, interes financiar,
triunghi amoros, explorarea laturii sale feminine?

219
 Şi dacă ar fi toate acestea laolaltă?
Literatura ne pune în gardă faţă de ideile simple.
Prin asta, ea acţionează foarte diferit de ideologia care
caută elementarul îndărătul a ceea ce comportă nume-
roase faţete.
Ideologii, dornici să reducă multiplicitatea aparenţelor
la un principiu reperabil, nu chestionează prejudecata
implicită care spune că adevărul e simplu.
Dar de ce?
De ce nu ar fi adevărul complex? Ţesut din cauze
multiple?
De ce ar trebui să-l surclaseze fantasma elementarului?
Idealul simplităţii luminează mai întâi, apoi orbeşte.
Apostoli ai complexităţii, romancierii arată legăturile,
extind ancheta fără limită sau capăt, în timp ce ideologii
scotocesc aceeaşi diversitate pentru a găsi un temei.
Ideologii scormonesc, romancierii luminează.

Moraliştii nu sunt niciodată buni romancieri. Când

îşi încearcă puterile, includ în transpunerea realului o
răceală şi o lumină clinice, o disecţie a ceea ce este viu
care miroase a laborator medical.
Poate fi interesant, niciodată emoţionant.
Asta dacă nu cumva apreciem poezia medicului
legist…

*
Călătorie în Islanda împreună cu mama. Pachebotul
spintecă valurile şi ne duce spre ziua nesfârşită.
Pe infinitul apelor şi al cerului, ne gândim la tata, care
ne-a părăsit acum două săptămâni.

220
 Vorbim cu serenitate, cu tandreţe şi cu bucurie de-
spre el, ca şi cum ne-ar mai putea auzi.
Ştiam că vom face această croazieră, hotărâtă cu mult
înainte de agonia lui – sfârşitul lui, urmare a anilor de
suferinţă, era însă previzibil –, după moartea lui.
El însuşi o bănuia, o dorea, îmi vorbea despre asta,
dornic să mi-o încredinţeze pe mama după ce ne va
părăsi. Suntem fericiţi să-i îndeplinim dorinţa.
Există în această călătorie o atmosferă limpede, pre-
cisă, paşnică: lumina destinului care se împlineşte?

Nuvela pe care o aveam în minte, cea care gravi-

tează în jurul unui transplant de inimă, am s-o plasez
în Islanda.
Îmi place ţara aceasta unde merg pentru a treia oară.
Iarna sau vara – cred că nu există decât două anotimpuri –,
sunt bulversat de această zgrunţuroasă crustă vulcanică
ivită din valurile mării. Prezenţa naturii nu se reduce
numai la floră sau la faună, ci şi la sol, plin de puteri
violente, periculoase, de lavă gata să spintece stâncile
sau gheţarii. Moţăie, vibrează, clocoteşte, se fisurează,
explodează. Dacă vrem să simţim un pământ care tră-
ieşte, chiar şi când nu se văd plante sau animale, trebuie
mers în Islanda.
În acest ţinut din bazalt şi cenuşă vulcanică, oamenii
sunt plămădiţi dintr-un savuros amestec de blândeţe şi
asprime. Fiindcă natura îi zdrobeşte, dovedesc umilinţă
şi solidaritate. Nu aici s-a reunit, în secolul al IX-lea, cel
dintâi parlament cunoscut în istorie?
„O inimă sub cenuşă“ vorbeşte despre o femeie care îşi
iubeşte mai mult nepotul decât propriul fiu, proiectân-
du-şi sentimentul matern mai degrabă asupra copilului

221
surorii ei decât asupra fiului ei. Moartea copilului ei o
va face să-şi dea seama de acest lucru şi va trebui, ca
să-şi adoarmă sau să-şi alunge vinovăţia, să-şi urască ne-
potul. Adorării îi urmează o ură pe măsură.
Foarte impulsivă, obişnuită să se exprime cu ajutorul
unei pensule, iar nu prin intermediul cuvintelor, ea este
incapabilă să-şi formuleze emoţiile şi inaptă de intro-
specţie. E mai bine să nu-şi exprime mişcările con-
ştiinţei în fraze căci, dacă se încumetă s-o facă, se înşală:
astfel, soţul în ale cărui braţe se aruncă fără ezitare este
privit cu dispreţ; pe sora ei adorată o descrie ca pe un
tiran; noua ei prietenă Vilma i se pare un înger, deşi
aceasta ascunde un demon; cât despre fiul ei, îl reduce
la o listă de reproşuri…
Dacă există oameni care nu au cuvinte pentru a se
exprima pe ei înşişi, Alba le foloseşte pentru a se trăda
pe sine.
Dintr-odată, nuvela mea, preluând punctul de vedere
al Albei, nu poate să apeleze la o analiză psihologică.
Prezintă faptele. Descrie acţiunea unui film. Uneori am
impresia că o scriu folosind o cameră de filmat, nu un
stilou.

Vilma este dublul Albei. Aceste mame au o problemă

în comun; ca multe spirite contemporane, ele nu su-
portă suferinţa morală.
Epoca abracadabrantă în care trăim refuză suferinţa.
După secole de creştinism, a cărui emblemă era un băr-
bat agonizând pe o cruce cu piroane înfipte în mâini şi
picioare, lumea noastră materialistă are tendinţa de a
alunga calvarul. Când ne încearcă durerea luăm medica-
mente, droguri sau mergem să vedem un terapeut.

222
 Vilma şi Alba fac totul ca să suprime durerea.
Dorinţa de a nu o mai simţi le transformă în mon-
ştri. Una vrea să îl răpească pe Jonas, cealaltă să îl omoa-
re. În loc să înfrunte durerea, ele se gândesc să răpească
un adolescent sau plănuiesc să-l asasineze.
Acţiunea… Mi-am spus adesea că oamenii puternici,
întreprinzători, dinamici care se sinucid pe la patruzeci
sau cincizeci de ani sunt cei care, obişnuiţi să intervină
în viaţa lor, păcălesc durerea printr-un act – se spânzură
sau îşi trag un glonţ în cap.
Sinuciderea din dorinţa de a acţiona, nu din uzura
dorinţei.
Sinuciderea din neînţelegere.
Sinuciderea din incapacitatea de a înfrunta suferinţa.
Orice înţelepciune începe prin acceptarea suferinţei.

„O inimă sub cenuşă“ îmi pune o întrebare: ce este

un individ?
O parte dintr-un individ este tot el? Inima mea, rini-
chii mei, ficatul meu sunt tot eu?
Transplantul consideră organele nişte piese dintr-un
mecanism biologic, aproape interşanjabile: ea afirmă că
un om, de îndată ce moartea cerebrală îl face să piardă
conştiinţa de sine, se reduce la un depozit care conţine
asemenea piese.
Eul ar fi aşadar totalitatea vie şi sincronă a trupului.
Apoi nu ar rămâne decât elementele răzleţite care odi-
nioară alcătuiau un tot.
Vilma, una dintre eroinele mele, refuză acest lucru.
Ea consideră că inima fiicei sale este fiica sa.
Alba, dimpotrivă, consideră că Thor, fiul ei, a fost
ucis pentru a i se lua inima.

223
 În fond, cele două recuză moartea. Vilma o neagă,
Alba vrea să creadă că putea fi evitată.

Partizan al donării de organe, îmi place ideea că moar-

tea poate fi utilă.

Moartea nu este decât un serviciu făcut vieţii pentru

ca ea să se reînnoiască şi să continue.
Dacă Pământul s-ar îngreuna de nemuritori, cum
am mai putea coexista? Ar trebui să inventăm un mijloc
de a face loc noilor generaţii.
Moartea reprezintă înţelepciunea vieţii.
Dacă romantismul constă în acordul naturii cu uma-
nul, atunci „O inimă sub cenuşă“ este o nuvelă roman-
tică. Puterile telurice se supără şi se trezesc în acelaşi timp
cu eroii mei, apoi se liniştesc la unison cu inima lor.

*
Am scris „Copilul-fantomă“, ultima nuvelă a volumu-
lui. Sau mai degrabă o rescriu, fiindcă redactasem o ver-
siune a ei cu câteva luni mai înainte.
Un ziar pe care îl apreciez foarte mult îmi ceruse o
poveste de Crăciun; drept răspuns le-am trimis această
povestire. Ce situaţie jenantă pentru ei… Ca şi pentru
mine… Textul meu nu corespundea în nici un fel
dorinţei lor: „Copilul-fantomă“, destul de aspru, nu
avea nimic din feeria, din bonomia, din bucuria cerute
de o „poveste de Crăciun“.
În timp ce redactoarea-şefă bălmăjea plină de stin-
ghereală la telefon, eu am căzut din nori. Nu-mi trecuse
prin minte că un text trebuie să corespundă unor cri-
terii cerute de anotimp. Încă o dată îmi dădeam seama

224
că eram incapabil să practic jurnalismul şi inapt să scriu
la comandă.
Revista avea să caute în cărţile mele anterioare o
nuvelă care să corespundă „spiritului Crăciunului“.

„Copilul-fantomă“ a fost inspirat de cei foarte apro-

piaţi mie. Din respect, din dragoste pentru ei, vreau să
îi menţionez şi să păstrez tăcerea în acelaşi timp.
Ce părinte nu s-a temut să primească această veste:
copilul dumneavoastră nu va fi normal? Cunosc oameni
care au îmbrăţişat acest destin, alţii care l-au refuzat. Îi
admir pe cei care au acceptat copilul bolnav, dar nu voi
arunca niciodată piatra în cei care au ales avortul. De
altfel, uneori sunt aceiaşi: cunosc părinţi care îşi cresc
copiii bolnavi alături de cei sănătoşi, în timp ce deasu-
pra lor plutesc fantomele unuia sau mai multor copii
refuzaţi.
Şi descopăr durerea acestui prieten care, privindu-şi
fiica, vioaie, drăguţă, optimistă deşi suferind de o boală
rară, se gândeşte la fraţii şi la surorile pe care ar fi putut
să îi aibă, dar pe care el şi soţia lui au preferat odinioară
să nu îi vadă născându-se. Când vibrează de bucurie şi
de dragoste pentru fiica sa, regretă. Când îl însoţesc la
spital pentru analizele fiicei sale şi când îl văd neliniştit
de noile infecţii, îşi justifică acel gest. Şi sunt convins că
oscilează mereu, iar acest lucru îi conferă profunzimea,
densitatea umană pe care le admirăm la el.

Am citit nu demult un articol ştiinţific care susţinea

că Chopin nu suferea de tuberculoză, aşa cum se credea,
ci de mucoviscidoză, o boală pulmonară rară care nu
fusese identificată pe atunci.

225
 Mă ia cu ameţeală.
Ştiind că astăzi testele genetice fiabile depistează un
mare număr de boli potenţiale înainte de concepţie sau
în timpul sarcinii, mi-am imaginat că domnul şi doamna
Chopin sunt chemaţi la spital, că li se aduc la cunoştinţă
problemele fiului lor, speranţa de viaţă redusă, existenţa
de zi cu zi dificilă pentru el şi pentru ei. Poate că medicul
le va vorbi şi despre costurile sociale ridicate ale existenţei
fiului lor.
Atunci domnul şi doamna Chopin ar renunţa la
micul Frédéric, iar noi, oamenii, am fi lipsiţi de această
muzică genială care ne alină singurătatea.

Fără să pronunţăm cuvântul eugenism, care sperie

căci evocă oroarea nazistă, ne îndreptăm spre practici
din ce în ce mai discutabile.
Astăzi este pe cale să se impună o logică de contabil.
Se calculează cât costă societatea cutare boală. Se fac so-
coteli asupra accesului la medicamente care nu ar aduce
decât un plus de câteva luni de viaţă bolnavului, este
refuzat un tratament eficace dar prea costisitor.
Este un fapt: funcţionarii au hotărât cât costă o
viaţă. Pur şi simplu. Englezii au inventat NICE – Natio-
nal Institute of Clinical Excellence –, o înaltă autoritate
în domeniul sănătăţii care a calculat costul medical pe
care societatea acceptă să-l plătească pentru un an de
viaţă câştigat. Luaţi un calculator: 40 000 de lire pe an.
Dacă noile tratamente depăşesc această sumă, Asigurările
Sociale, invocând directiva NICE, refuză rambursarea.
Această logică de contabil produce o maree neagră care
se întinde în Austria şi Suedia. Cu siguranţă că această pro-
pagare e încurajată de criza datoriilor guvernamentale.

226
 Dar nu orice raţionalitate înseamnă raţiune.
Raţionalitatea economică nu reprezintă raţiunea
dacă se întoarce împotriva persoanei umane, a demnităţii
sale, a caracterului ei unic şi de neînlocuit.
Raţionalitatea economică nu reprezintă raţiunea dacă
atrage după sine barbarie, o ideologie conform căreia
anumite fiinţe cântăresc mai mult decât altele.
Raţionalitatea economică nu reprezintă raţiunea dacă
pierde din vedere scopurile unei societăţi: asigurarea să-
nătăţii şi a securităţii membrilor acesteia.
Raţionalitatea economică este inumană.

În „Copilul-fantomă“ cuget asupra suferinţei.

Hotărât lucru: vremurile noastre nu tolerează suferinţa.
Putem fi fericiţi şi suferi? Astăzi, la această întrebare
majoritatea răspunde negativ.
Însă Mélissa, eroina mea în vârstă de douăzeci de
ani, suferind de o boală genetică, este fericită. În ciuda
durerilor care o încearcă, deşi este obligată să ia cocktai-
luri de antibiotice, deşi trebuie să practice o oră de
kinetoterapie respiratorie pe zi, trăieşte, se bucură, râde,
iubeşte, admiră, înţelege. Poate salva alte vieţi… Iar în-
tr-o bună zi poate să dea naştere unei vieţi la rândul ei…
Fericirea nu înseamnă să te fereşti de suferinţă, ci să
o integrezi în existenţa ta.
Ce înseamnă o viaţă care merită trăită?
La această întrebare există atâtea răspunsuri câţi in-
divizi sunt pe lume.
Nu voi accepta niciodată să decidă altcineva pentru
mine sau pentru alţii.
Cel mai neînsemnat acord între două persoane refe-
ritor la acest aspect mi se pare suspect. Când sunt trei
persoane, simt o dictatură.

227
 *
Am terminat cartea.
Recitind-o încerc să reperez firele care îi alcătuiesc
canavaua.
Predomină tema arhitecturii secrete. Cuplul celor doi
domni se sprijină pe cuplul oficial al lui Geneviève şi
Eddy. Doctorul Heymann nu supravieţuieşte apocalipsei
decât datorită complicităţii care îl leagă de un animal.
Duetul Constanze şi Georg von Nissen este în realitate
un trio imaterial în care Mozart ocupă locul de frunte.
Alba îşi îndreaptă sentimentele materne spre nepotul ei,
nu spre fiul ei. Séverine şi Benjamin îşi întăresc relaţia
prin renunţarea la un copil, căsnicia devenind un scop
idolatrizat pentru că nu s-a putut dovedi un mijloc.
Observ de asemenea şi importanţa unei medieri nece-
sare. Comparând cuplul homosexual cu cel heterosexual,
Jean şi Laurent îşi înţeleg mai bine drumul, atât în ceea
ce priveşte împlinirile, cât şi în ceea ce priveşte frustră-
rile. Samuel Heymann apreciază oamenii prin Argos,
nu renunţă la răzbunare şi nu iartă decât datorită pri-
virii unui câine. Arhivarea şi efortul de a edita creaţia
mozartiană al baronului von Nissen îl smulg pe Mozart
din haosul uitării, şi von Nissen o iubeşte în nevasta lui
pe fosta soţie a compozitorului. Alba nu poate să se
înţeleagă decât prin intermediul exagerării demente a
Vilmei şi prin intervenţia raţională a lui Magnus. În
ceea ce îi priveşte pe Séverine şi pe Benjamin, ei îşi revi-
zitează trecutul prin intermediul Mélissei, care reprezintă
o figură ambiguă, atât salvare, fiindcă le salvează viaţa,
dar şi răzbunare, fiindcă înfăţişează avortul acceptat de
cei doi în culorile unei crime; în timp ce îi scoate din-
tr-o prăpastie, ea îi afundă într-alta.
228
 În fine, remarc şi o întruchipare simbolică. David le
oferă celor doi prilejul unei paternităţi virtuale, apoi
Jean îi oferă în cele din urmă lui Géneviève o reuşită şi
o recunoaştere de care nu avusese parte. Câinii cu nu-
mele Argos au fost soţia pierdută a doctorului Heymann,
mama Mirandei. Mozart îi dă lui von Nissen geniul pe
care nu a putut să-l exprime în tinereţe, când scria ver-
suri, şi apropierea lui de un mare creator. Vilma, care îl
răpeşte pe Jonas, este imaginea negativă a Albei, în timp
ce Jonas îi va permite să se împlinească în calitate de
mamă înlocuitoare. Iar Mélissa întruchipează copilul pe
care şi l-au refuzat Séverine şi Benjamin.

Bruno şi Yann îmi atrag atenţia că aceste povestiri

vorbesc şi despre iubire.
Este un lucru atât de firesc, încât nici nu mi-am dat
seama. De altfel, am scris vreodată o nuvelă care să se
refere la altceva?
Cititorii străini, încântaţi, vor considera, încă o dată,
că este ceva „atât de franţuzesc“!

De la debutul meu mă uimeşte un lucru: nu percep

coerenţa textelor mele decât după ce le-am scris. Unita-
tea nu este căutată, ci descoperită. Fraze, personaje, si-
tuaţii, povestiri, toate se dovedesc a fi o licoare ce scapă
minţii mele.
Cât ar visa ea la Bourgogne sau Bordeaux, o viţă-de-vie
din soiul Beaujolais nu poate să dea decât Beaujolais.
 Cuprins

Cei doi domni din Bruxelles . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5

Câinele . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 57
Triunghi amoros . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 111
O inimă sub cenuşă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 133
Copilul-fantomă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 193

Jurnal de scriitură . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 207

 Eric Emmanuel Schmitt

Domnul Ibrahim si florile din Coran

Editura Humanitas – 2013

v.1.0
 La treisprezece ani mi-am spart puşculiţa şi m-am dus la curve.
Puşculiţa era un purcel din porţelan smălţuit de culoarea vomei
şi prevăzut cu o fantă pe unde puteai să bagi banul, dar nu şi să-l
scoţi. Tata alesese puşculiţa asta cu sens unic pentru că ilustra
întru totul concepţia lui de viaţă, şi anume că banul e făcut să-l pui
bine, nu să-l cheltuieşti.
Două sute de franci se adunaseră deja în burta porcului. Câştigul
pe patru luni de muncă.
Într-o dimineaţă, înainte să plec la liceu, tata mi-a zis:
― Nu înţeleg ce se întâmplă, Moise, au început să ne dispară
bani din casă. De azi înainte te poftesc să treci în caietul de
cheltuieli din bucătărie tot ce iei pentru cumpărături.
Poftim, după ce că toată ziulica eram muştruluit şi la liceu,
acasă, după ce că spălam, îmi făceam lecţiile, găteam şi căram
cumpărăturile, după ce că-mi petreceam timpul singur singurel,
lipsit de iubire, într-un apartament gol şi întunecos, după ce că
eram mai degrabă sluga decât fiul unui avocat fără procese şi fără
nevastă, iată că acum eram taxat şi de hoţ! Păi dacă tot era să fiu
bănuit, măcar să m-apuc de-a binelea de furat.
Cum ziceam, erau două sute de franci în burta porcului. Preţul
unei fete din cele ce fac trotuarul pe Rue de Paradis. Preţul
bărbăţiei.
Primele pe care le-am abordat au cerut să-mi vadă buletinul de
identitate. În pofida vocii, a staturii, a faptului că aduceam cu un
sac îndesat ochi cu acadele, cei şaisprezece ani cu care mă lăudam
nu prea păreau să le convingă. Poate unde mă văzuseră crescând pe
când treceam zilnic sub ochii lor strângând vajnic în mână toartele
plasei cu legume.
În capul străzii, sub portic, se instalase una nouă. O fată rotofeie,
frumoasă ca o cadră. Îi arătai banii. Ea îmi zâmbi.
― Şi zici că ai şaisprezece ani?
― Păi, da. Chiar azi-dimineaţă i-am împlinit.
Ne-am urcat în odăiţa ei. Nici nu îndrăzneam să cred că-i
adevărat. Avea, după mine, douăzeci şi doi de ani bătuţi pe muchie
– o babă, ce mai!
Şi uite că se lăsa toată în voia mea. Mi-a explicat cum trebuie să
mă spăl şi cum se face dragoste.
Bineînţeles că eu ştiam deja cum, dar o lăsai să vorbească, să se
simtă în largul său, mai cu seamă că-mi plăcea vocea ei niţel
îmbufnată şi tristă.
Tot timpul am fost parcă la un pas de leşin. La sfârşit, ea m-a
mângâiat pe păr şi mi-a zis:
― Să mai vii pe la mine. Şi vezi, nu uita să-mi faci un cadou!
Asta aproape că mi-a umbrit toată bucuria. Ce-i drept uitasem de
cadou. Devenisem bărbat, îmi făcusem botezul virilităţii între
pulpele unei femei, picioarele îmi tremurau încă, de-abia mă mai
ţineam pe ele, şi, poftim, neplăcerile începuseră deja, uitasem
cadoul!
M-am întors val-vârtej acasă şi m-am năpustit în camera mea pe
care începui s-o scotocesc din priviri doar-doar oi dibui vreun cadou
demn de acest nume, după care o rupsei la fugă înapoi pe Rue de
Paradis.
Fata era tot acolo, sub portic. Îi pusei în braţe ursul meu de pluş.
Cam tot pe vremea aia l-am cunoscut şi pe domnul Ibrahim.
Domnul Ibrahim a fost întotdeauna bătrân. Nu-i locuitor de pe
Rue Bleue sau de pe Faubourg Poissonniere care să şi-l amintească
pe domnul Ibrahim altfel decât în băcănia lui, unde, de la orele opt
dimineaţa şi până în puterea nopţii, putea fi văzut aplecat asupra
tejghelei sau a raftului cu produse de curăţenie, cu un picior pe
culoarul dintre rafturi şi cu celălalt ascuns sub un maldăr de cutii
de chibrituri, îmbrăcat întotdeauna în halatul cenuşiu de lucru
peste cămaşa albă, cu dinţii de fildeş mijindu-i pe sub mustăţile
uscate, cu ochii maronii-verzui de forma sâmburelui de fistic, mai
deschişi la culoare decât pielea brună împestriţată toată de petele
senectuţii înţelepte.
Căci, după părerea tuturor, domnul Ibrahim era un înţelept. Ceea
ce se datora fără îndoială faptului că de mai bine de patruzeci de
ani domnul Ibrahim era „arabul de pe uliţa evreiască”. Faptului că
zâmbea mult şi vorbea puţin. Că părea să fi scăpat cu desăvârşire
de sub imperiul agitaţiei continue a muritorilor de rând, a
muritorilor parizieni mai cu seamă, întotdeauna nemişcat pe
taburetul său de lemn de parcă ar fi fost o cracă altoită acolo,
nedându-şi niciodată osteneala, ca alţi negustori, să rânduiască ba
un articol, ba altul pe raft, de ochii clientului, pentru ca apoi să
dispară între miezul nopţii şi opt dimineaţa doar el ştia unde.
Cum spuneam, cumpărăturile casei eu le făceam şi tot eu
pregăteam de mâncare.
Nu cumpăram decât conserve. Şi, dacă mă duceam zilnic după
ele, nu era ca să fie proaspete, ci fiindcă tata nu-mi lăsa decât banii
trebuitori pentru o zi; şi pe urmă conservele erau şi mai uşor de
gătit.
Pe domnul Ibrahim am început să-l fur tot când am început să-l
fur şi pe tata drept pedeapsă că mă bănuise. Mi-era niţeluş cam
ruşine, dar ca să-mi treacă îmi repetam într-una în gând pe când
îmi aşteptam rândul la casă:
Ce dacă, la urma urmelor nu-i decât un arab!
În fiecare zi îl priveam ţintă în ochi şi asta îmi dădea curaj.
Ce dacă, la urma urmelor nu-i decât un arab!
― Eu nu sunt arab, Momo, sunt originar din Cornul de Aur.
Nici nu ştiu cum mi-am adunat cumpărăturile şi m-am năpustit
năuc în stradă.
Domnul Ibrahim îmi auzea gândurile care va să zică! Şi dacă-mi
auzea gândurile, asta însemna că poate ştia şi de matrapazlâcurile
mele prin prăvălia lui.
A doua zi, n-am mai ciordit nicio cutie; îl întrebai:
― Ce-i aia Cornul de Aur?
Mărturisesc că toată noaptea nu făcusem decât să-l visez pe
domnul Ibrahim călare pe vârful unui corn de aur şi zburând pe
întinderea unui cer înstelat.
― E o regiune cuprinsă între Anatolia şi Persia, Momo.
În ziua următoare, pe când îmi scoteam portofelul, îi spusei:
― Pe mine nu mă cheamă Momo, ci Moise.
El îmi răspunse abia a doua zi:
― Ştiu că te cheamă Moise, de-aia îţi şi zic Momo. E mai puţin
impresionant.
Numărând restul, i-o întorsei şi eu, tot o zi mai târziu:
― Ce-ţi pasă dumitale? Moise e un nume evreiesc, nu arab.
― Eu nu sunt arab, ci musulman, Momo.
 ― Atunci de ce zic oamenii că eşti arabul de pe strada noastră,
dacă nu eşti arab?
― Când spui despre un băcan că-i arab, asta înseamnă că ţine
deschis de la opt dimineaţa până la miezul nopţii, chiar şi duminica.
Astfel mergea conversaţia noastră. Ziua şi fraza. Aveam tot
timpul. El, dat fiind că era bătrân, eu, fiindcă eram tânăr. Tot la
două zile îi şterpeleam o cutie de conserve.
Probabil că o conversaţie de o oră între noi ar fi durat un an sau
doi, dacă n-ar fi fost s-o întâlnim pe Brigitte Bardot.
Mare animaţie mare la noi pe Rue Bleue.
Circulaţia oprită. Strada baricadată. Se turnează un film.
Tot purtătorul de sex din perimetrul Rue Bleue, Papillon şi
Faubourg Poissonniere – în stare de alertă maximă. Femeile voiau
să vadă cu ochii lor dacă actriţa era într-adevăr chiar aşa de bine pe
cât se spunea.
Bărbaţii nu se mai gândeau la nimic, li se blocase piuitul în
fermoarul de la şliţ.
Brigitte Bardot, la noi în cartier! Brigitte Bardot de-adevăratelea,
în carne şi oase!
Mă proptisem şi eu la fereastră. Mă uitam de-acolo la ea şi mă
gândeam că parcă ar aduce cu pisica vecinilor de la al patrulea, o
pisicuţă drăguţă căreia îi plăcea să stea tolănită la soare pe balcon
şi despre care ai fi zis că nu trăieşte, nu respiră şi nu clipeşte decât
pentru a stârni admiraţia. Ba chiar, uitându-mă mai atent, găsii că
Brigitte semăna leit cu fetele de pe Rue de Paradis, fără să-mi dau
seama că de fapt ele îi semănau ei când se maimuţăreau ca Brigitte
Bardot pentru a-şi atrage clienţii. Dar mare mirarea văzând că
domnul Ibrahim în persoană ieşise şi el în pragul prăvăliei! Pentru
prima oară – cel puţin de când venisem eu pe lume îşi părăsise
taburetul.
De la pisicuţa Bardot care se alinta în faţa camerelor de luat
vederi gândul îmi zbură la frumoasa blondină căreia-i dăruisem
ursul meu de pluş, şi socotii că momentul ar fi cum nu se poate mai
nimerit să cobor în băcănia domnului Ibrahim şi, profitând de
neatenţia lui, să-i mai şparlesc câteva cutii de conserve. Ei, fir-ar să
fie, uite-l că s-a întors iar la tejghea! Ochii îi râd în cap admirând-o
pe Bardot pe deasupra cutiilor de săpun şi a cârligelor de rufe.
Niciodată nu-l mai văzusem astfel.
― Sunteţi însurat, domnule Ibrahim?
― Da, fireşte că sunt.
Nu era obişnuit să i se pună întrebări.
Aş fi jurat în clipa aceea că domnul Ibrahim nu-i chiar atât de
bătrân pe cât crede lumea.
― Să ne închipuim, domnule Ibrahim, că vă afaţi într-o barcă cu
soţia dumneavoastră şi cu Brigitte Bardot. Ce-aţi face dacă barca ar
începe să ia apă?
― Sunt sigur că soţia mea ştie să înoate.
În viaţa mea nu mai văzusem ochi care să râdă ca ai lui, râdeau
în hohote, cu zgomot de cascadă.
Deodată îl văd pe domnul Ibrahim că zvâcneşte de pe taburet şi ia
poziţie de drepţi: Brigitte Bardot intră în băcănie!
― Bună ziua, domnule. Aveţi apă?
― Avem, cum să nu, domnişoară.
Şi, să vezi şi să nu crezi, domnul Ibrahim se duce în persoană la
raft, ia sticla şi i-o aduce.
― Mulţumesc. Cât vă datorez, domnule?
― Patruzeci de franci, domnişoară.
Brigitte tresare. Eu de asemenea. O sticlă de apă abia dacă făcea
vreo doi franci.
― Nu ştiam că apa este atât de rară pe la dumneavoastră.
― Nu apa e rară pe la noi, domnişoară, ci starurile.
A spus-o cu atâta farmec, cu un surâs atât de irezistibil, încât
Brigitte Bardot n-a putut decât să roşească uşor, să-i dea cei
patruzeci de franci şi să plece.
Mie-mi pierise graiul.
― Ce tupeu, domnule Ibrahim…
― Ce să fac, Momo, trebuie să mă despăgubesc şi eu cumva
pentru toate cutiile de conserve pe care mi le şterpeleşti tu.
Din ziua aceea am devenit prieteni.
O să ziceţi că n-aveam decât să mă duc în altă prăvălie să
ciordesc câte-o cutie de conserve, numai că domnul Ibrahim mă
pusese să jur:
 ― Dacă-i vorba să furi, mai bine să furi de la mine, Momo.
De altminteri, în zilele ce-au urmat, domnul Ibrahim mă învăţă o
mulţime de trucuri ca să ciupesc bani de la tata fără să bage de
seamă: să-i servesc la masă pâine veche dată la cuptor; să-i adaug
din ce în ce mai multă cicoare în cafea; să-i fac ceai cu pliculeţe deja
folosite; să-i îndoiesc beaujolais-ul preferat cu un vin ordinar la trei
franci litrul, dar ideea cea mai straşnică, ideea cu adevărat măreaţă,
dovada că fără doar şi poate domnul Ibrahim nu-şi avea pereche
când era vorba de dat lumii cu tifa, a fost că mă învăţă să
înlocuiesc pateul obişnuit cu un pate pentru câini.
Graţie domnului Ibrahim, în carapacea oamenilor mari se ivise o
fisură, nu mă mai izbeam orbeşte de zidul acela implacabil,
uniform, o mână părea că mi se întinde prin spărtură.
Pusesem iar de-o parte două sute de franci, puteam din nou să-
mi dovedesc că sunt bărbat.
Odată ajuns pe Rue de Paradis, mă dusei glonţ spre porticul
unde stătea de obicei noua proprietară a ursului meu de pluş. Îi
dăruisem un ghioc pe care-l primisem cadou, un ghioc adevărat,
adus chiar de la mare.
Fata îmi surâse. În aceeaşi clipă apărură pe alee un tip care
alerga de-i sfârâiau călcâiele şi o fată care fugea după el urlând:
― Hoţule! Prindeţi-l, puneţi mâna pe el! Mi-a furat poşeta!
Fără să pierd o clipă, ridicai piciorul, hoţul se împiedică de el şi
se întinse pe burtă, cât era de lung, la câţiva metri de noi.
Eu îi sării în cârcă.
Hoţul mă privi şi, văzând că nu-s decât un puşti, se pregăti să-mi
administreze o mamă de bătaie, dar cum tipa ajunsese lângă noi
zbierând cât o ţineau bojocii, sări în picioare şi o luă la sănătoasa.
Noroc că răcnetele ei îmi ţinură loc de muşchi.
Fata se apropie de mine mergând ca vai de lume pe tocurile înalte
ale pantofilor. Îi întinsei geanta pe care-o apucă şi-o strânse la
pieptul opulent care ştia aşa de bine să geamă contra cost.
― Mersi, băiatu’! Cum să te răsplătesc eu pe tine, hm? Ce-ai zice
de una gratis?
Mă uitai la ea, era bătrână rău. Treizeci de ani ca nimica. Dar
cum zice domnul Ibrahim, nu trebuie niciodată să jigneşti o femeie.
 ― O. K.
Urcarăm la cameră. Proprietara ursuleţului, ofuscată că-i
fusesem sufat chiar de sub nas, îmi şopti pe când treceam prin
dreptul ei:
― Vino mâine. Îţi fac şi eu una, tot pe gratis.
N-am mai aşteptat până mâine…
Din pricina domnului Ibrahim şi a fetelor, viaţa alături de tata mi
se părea din ce în ce mai greu de suportat. Cu atât mai mult cu cât
prinsesem un obicei îngrozitor, care-mi dădea un soi de ameţeală:
făceam comparaţii. Când eram cu tata mi-era întotdeauna frig.
Lângă domnul Ibrahim sau lângă curve era cald şi parcă mai multă
lumină.
Mă uitam la biblioteca de la noi de-acasă înaltă şi încăpătoare, la
toate cărţile alea care conţineau, pare-se, chintesenţa spiritului
uman, inventarul legilor, subtilităţile filosofiei, mă uitam la ele prin
întunericul odăii – „închide obloanele, Moise, soarele distruge
cotoarele cărţilor!” – şi-apoi mă uitam la tata cum citea în fotoliu,
izolat în cercul de lumină al lampadarului drept ca o conştiinţă
gălbuie deasupra paginilor.
Complet închis între zidurile ştiinţelor juridice, tata nu-mi acorda
nici atâta atenţie câtă ai acorda unui câine – de altfel detesta câinii
– nu-l interesa nici măcar să-mi arunce din când în când vreun
oscior din ştiinţa aceea a lui. Şi dacă fără să vreau făceam un pic de
zgomot…
― Scuză-mă, tată…
― Taci, Moise. Nu vezi că citesc? Eu lucrez aici…
„Lucrez!”, argumentul suprem, justificarea absolută.
― Iartă-mă…
― Noroc că Popol, fratele tău, nu era ca tine…
Popol era celălalt prenume al nevredniciei mele. Când făceam câte
o greşeală, tata nu rata ocazia să mă compare cu fratele meu mai
mare: „Popol era harnic la şcoală. Lui Popol îi plăceau matematicile,
nu chiulea niciodată. Popol nu murdărea niciodată cada. Popol nu
făcea un strop de pipi alături de vasul de toaletă, Popol adora să
citească din cărţile lui tati…”.
Dacă stau să mă gândesc, bine a făcut mama că s-a cărat cu
Popol al ei la scurtă vreme după naşterea mea. Îmi era deja destul
de greu să mă lupt cu amintirea, traiul alături de o asemenea
perfecţiune întruchipată cred că ar fi fost peste puterile mele.
― Dacă Popol trăia, crezi că m-ar fi iubit, tată?
Tata se uită îndelung la mine, sau mai bine zis mă descifrează
înspăimântat:
― Ce întrebare!
Asta era răspunsul pe care-l primeam: „Ce întrebare!” Învăţasem
să privesc oamenii prin ochii tatei. Cu neîncredere şi dispreţ. Faptul
că stăteam de vorbă cu un băcan arab, chiar dacă nu era arab de-
adevăratelea, ci numai fiindcă „arab înseamnă să ţii băcănia
deschisă de la opt dimineaţă până la miezul nopţii, chiar şi
duminica”, faptul că nu pregetam să sar în ajutorul unei prostituate
erau lucruri pe care le tăinuiam cu grijă în adâncul sufetului,
oficial ele nu făceau parte din existenţa mea.
― De ce nu zâmbeşti niciodată, Momo? mă întrebă într-o zi, tam-
nisam, domnul Ibrahim.
A naibii întrebare, ca un pumn sub centură, nu eram pregătit să-i
răspund.
― Zâmbetul e o chestie care se potriveşte doar celor cu dare de
mână, domnule Ibrahim. Eu n-am mijloace pentru aşa ceva.
El îmi zâmbi, doar ca să mă pună în încurcătură:
― Îţi închipui poate că eu sunt un om bogat, Momo?
― Tejgheaua dumitale e întotdeauna plină cu bani, n-am
cunoscut în viaţa mea pe nimeni care să aibă zilnic în faţa ochilor
atâtea bancnote.
― Bancnotele astea servesc la plata mărfii şi a localului. La
sfârşitul lunii nu mă aleg cu mare lucru, Momo.
Şi iar îmi arse un zâmbet, ca o sfidare.
― Ştii, domnule Ibrahim, când zic că zâmbetul e o chestie pentru
ăia cu dare de mână, vreau să zic că-i pentru oamenii fericiţi.
― De aici se trage greşeala. Afă că de fapt zâmbetul e cel care-l
face pe om fericit.
― Pe dracu’!
― Încearcă.
― Pe dracu’-ţi zic!
 ― Şi eu care te ştiam băiat politicos, Momo!
― Numai eu ştiu câte palme mă costă politeţea asta.
― Ştii, politeţea e bună, nu zic, dar amabilitatea e parcă şi mai
plăcută. Încearcă să zâmbeşti, Momo, şi-ai să vezi.
Bun, dacă-i vorba să fiu rugat cu blândeţe de domnul Ibrahim
care-mi mai şi vâră în traistă pe daiboj o cutie cu varză murată, nu
văd de ce n-aş încerca…

A doua zi, ieşind în lume, aruncam zâmbete la dreapta şi la

stânga, de-ai fi zis că fusesem dus peste noapte la spital şi-mi
injectaseră ăia vreun ser al veseliei.
― Scuzaţi-mă, doamnă profesoară, dar n-am înţeles exerciţiul la
matematică.
Şi pac, un zâmbet.
― Nu-i nimic, Moise, îl mai explic o dată.
Să vezi şi să nu crezi. Nu tu un refec acolo, nu tu un avertisment,
nimic.
Şi apoi la cantină…
― Aş mai lua puţină îngheţată de castane, se poate?
Şi pac, un zâmbet!
― Cu frişcă, vă rog!
― Nicio problemă!
La ora de gimnastică anunţ candid că mi-am uitat acasă
bascheţii. Pac, un zâmbet!
― Îi pusesem afară să se usuce, domnule profesor, şi…
Profesorul îmi zâmbeşte blajin şi mă bate pe umăr.
Plutesc de-a binelea. Nimic nu-mi mai rezistă. Domnul Ibrahim
mi-a dăruit secretul armei absolute. Mitraliez lumea cu zâmbetele
mele cât e ziua de lungă. Nimeni nu se mai uită la mine ca la un
gândac.
După ore o zbughesc acasă să-mi las servieta şi de-acolo, glonţ pe
Rue de Paradis.
Mă opresc în faţa celei mai mişto dintre fete, o negresă înaltă care
mă trimisese la plimbare de fiecare dată.
― Hei, tu…
Pac, un zâmbet!
 ― Urcăm amândoi?
― Ai şaişpe ani?
― De când tot vin pe-aici încă n-ai observat?
Pac, un zâmbet!
Urcăm.
Şi pe când ne îmbrăcăm mă apuc să-i povestesc cum că sunt
ziarist şi scriu o carte despre prostituate…
Pac, un zâmbet!
Şi că m-ar ajuta mult dacă ar vrea să-mi vorbească niţel despre
ea.
― Nu zău, şi chiar eşti ziarist, băieţică?
Pac, un zâmbet!
― Vreau să spun, student la ziaristică…
Începe să-mi vorbească. Îi privesc sânii cum palpită uşor când se
însufeţeşte. Şi nu-mi vine să cred. O femeie îmi vorbeşte.
Mie. O femeie. Îi zâmbesc. Ea-mi vorbeşte.
Îi zâmbesc. Ea-mi vorbeşte.
Seara, când tata vine acasă, îl ajut ca de obicei să-şi scoată
paltonul şi-apoi mă proptesc în faţa lui, sub lumina becului, ca să
fiu sigur că mă vede.
― Masa e gata.
Pac, un zâmbet!
El mă priveşte mirat.
Eu tot într-un zâmbet. Cam obositor după o zi de zâmbete, da’ mă
ţin tare.
― Ia spune-mi, ce prostie ai mai făcut?
La care îmi piere zâmbetul.
Dar tot nu mă las.
La desert mai fac o încercare.
Pac, un zâmbet!
Se uită stânjenit la mine.
― Vino încoace, îmi zice.
Hopa, zâmbetul meu începe să-şi facă efectul! Am făcut o nouă
victimă, ce mai!
Mă apropii de el. O vrea oare să mă sărute?
Mi-a povestit odată că Popol era un copil tandru care adora să fie
sărutat. Poate că Popol ăsta dibuise chestia cu zâmbetul de cum
venise pe lume?
Sau poate că mama apucase să-l înveţe pe Popol…?
Sunt în picioare lângă tata, umăr la umăr cu el. Clipeşte des din
gene. Eu zâmbesc de simt că-mi plesneşte gura.
― Va trebui să-ţi punem aparat dentar. N-am văzut niciodată
până acum că dinţii din faţă îţi cresc în afară, ca la iepuri.
Începând din seara aceea am prins obiceiul să mă duc la domnul
Ibrahim noaptea, după ce tata se culca.
― E vina mea. Dacă aş fi şi eu ca Popol, tatei i-ar veni poate mai
uşor să mă iubească.
― De unde ştii? Mai întâi că Popol a plecat.
― Ei şi, ce dacă?
― Poate că nu-l suporta pe taică-tu.
― Crezi dumneata asta?
― Cred nu cred, vorba e c-a plecat. Nu-i o dovadă, după tine?
Domnul Ibrahim îmi dădu un pumn de bănuţi galbeni să-i fac
fişic. Asta mă calma de obicei.
― Dumneata l-ai cunoscut pe Popol, domnule Ibrahim, spune-mi
adevărul, l-ai cunoscut? Ce părere ai despre el?
― N-am să-ţi spun decât un singur lucru, Momo: eu te prefer de
o sută de ori pe tine.
― Zău, domnu’ Ibrahim?
Eram bucuros nevoie mare, dar nu voiam s-o arăt. Strânsei
pumnii şi scosei olecuţă colţii, aşa de formă. Omul trebuie să-şi
apere întotdeauna familia, nu?
― Ia seama cum vorbeşti despre fratele meu, domnu’ Ibrahim.
Ce-aveai contra lui?
― Nimic, ce să am? Era băiat bun, Popol ăsta, nimic de zis,
numai că eu te prefer pe tine Momo, asta e!
Mărinimos, îl iertai.
În cursul săptămânii ce-a urmat, domnul Ibrahim mă trimise la
un prieten de-al lui, un dentist care şedea pe Rue Papillon.
Avea braţul lung, domnu’ Ibrahim, ce să mai vorbim! A doua zi
îmi zise:
― De-acum poţi să zâmbeşti mai puţin, Momo, e suficient… Nu,
nu mă lua în seamă, glumeam. Prietenul meu mă asigură că dinţii
tăi n-au nevoie de niciun fel de aparat, aşa să ştii.
Se aplecă spre mine, cu ochii lui mucaliţi:
― Cum ţi-ar sta să te vadă domnişoarele din Rue de Paradis cu
fiarele alea în gură?
Proaste ar fi ele să te mai credă că ai şaişpe ani împliniţi?
Trebuie să spun să mi-a căzut falca auzindu-l. Ca să-mi vin în
fire a trebuit să-i cer domnului Ibrahim să-mi mai dea bănuţi
galbeni să-i fac fişicuri.
― Da’ de unde o mai ştii şi pe asta, domnu’ Ibrahim?
― Eu să ştiu, ce să ştiu? Eu nu ştiu decât ce e la mine în Coran.
Făcui în ziua aceea mai multe fişicuri de bănuţi galbeni.
― E bine că te duci la femei de meserie, Momo. La început e bine
să mergi la ele că ştiu treaba, mai târziu, când o să fie vorba de
dichisuri şi sentimente, ai să te poţi mulţumi şi cu câte-o amatoare.
Mi se luase parcă o piatră de pe inimă.
― Şi dumneata mergi câteodată acolo, pe Rue de Paradis, domnu’
Ibrahim?
― Paradisul e deschis tuturor, băiete.
― Râzi de mine, domnu’ Ibrahim! La vârsta dumitale?
― De ce spui asta, Momo? E rezervat numai pentru minori?
De-abia atunci îmi dădui seama ce tâmpenie spusesem.
― Ce-ai zice să facem o plimbare amândoi, Momo?
― Ţi se întâmplă să mergi pe picioarele dumitale, domnu’
Ibrahim?
Na, c-am mai scos o tâmpenie! Trăsei un zâmbet de-mi scăpărară
toţi dinţii din gură.
― Spun asta fiindcă nu te-am văzut decât aşezat pe taburetul din
băcănie, nu te supăra.
În realitate eram bucuros nevoie mare.
A doua zi, domnul Ibrahim mă scoase la plimbare prin Paris,
Parisul cel frumos vreau să spun, acela al cărţilor poştale şi al
turiştilor. Merserăm de-a lungul Senei care nu curge deloc în linie
dreaptă.
― Ia uite, Momo, cât de mult îi plac Senei podurile. Ca unei femei
frumoase brăţările.
 Ne-am dus apoi în grădinile de pe Champs Elysees, între clădirile
teatrelor şi teatrul de marionete. Pe Faubourg Saint-Honore
văzurăm o mulţime de magazine ce purtau nume de mărci celebre –
Lanvin, Hermes, Yves Saint-Laurent, Cardin…
Era ciudat să vezi buticurile alea imense şi aproape goale,
gândindu-te că în băcănia domnului Ibrahim nu mai mare ca o baie
de bloc, tixită de n-aveai unde s-arunci un ac şi unde, pe etajerele
ce urcau de la podea până la tavan, pe trei rânduri şi de patru ori
mai adânci ca unele obişnuite, găseai tot soiul de articole de prima,
de a doua şi chiar de a treia necesitate.
― Da’ ce sărace sunt vitrinele bogaţilor, domnu’ Ibrahim. Nu e
nimic în ele.
― Aşa e luxul, Momo, ioc în vitrină, ioc în magazin. Totul e-n
preţ.
Ne-am isprăvit plimbarea în grădinile secrete de lângă Palais
Royal, unde domnul Ibrahim m-a cinstit pe mine cu o citronadă, iar
el a luat un pahar de anason Suze pe care l-a sorbit fără grabă,
redobândindu-şi acolo, pe taburetul barului, legendara sa
imobilitate.
― Trebuie să fie straşnic că stai la Paris, zisei.
― Păi tu stai la Paris, Momo!
― Nu, eu stau pe Rue Bleue.
Îl priveam cum îşi savura băutura.
― Am crezut întotdeauna că musulmanii nu beau alcool.
― Aşa este. Numai că eu sunt sufist.
Simţii că devin indiscret, că domnul Ibrahim nu avea chef să
vorbească despre boala lui – dreptul său, nu?
Aşa că până-n Rue Bleue nu mai scosei o vorbă.
Seara, deschisei Larousse-ul tatei. Trebuie să fi fost îngrijorat rău,
căci altminteri pot spune că nu-s prea prieten cu dicţionarele, m-au
decepţionat întotdeauna.
„Sufism: curent mistic în religia islamică, apărut în secolul al VIII-
lea. Opus legalismului, el pune accentul pe religia interioară.”
Păi, ce spunem eu? Dicţionarele nu-ţi explică decât cuvintele pe
care le ştii.
Bun, până una, alta sufismul n-ar părea să fie o boală, ci un mod
de a gândi, ceea ce mă mai linişti oarecum, deşi după spusele
domnului Ibrahim există şi moduri de a gândi care sunt ca o boală.
Mă lansai apoi într-o nouă căutare, încercând să înţeleg fiece cuvânt
al definiţiei. Operaţie din care reieşea că nea’ Ibrahim ăsta care-şi
sorbea liniştit paharul de anason Suze credea în Dumnezeu
conform legii musulmane, dar credinţa lui era niţeluş cam de
contrabandă dat fiind că era „opusă legalismului”, ceea ce mi-a
pricinuit oarecare bătaie de cap, căci dacă legalismul însemna
„respectarea cu străşnicie a legii”, cum ziceau ăia în dicţionar…
Asta însemna grosso modo o chestie cam supărătoare, şi anume că
domnul Ibrahim nu prea stătea bine cu cinstea şi că în ce mă
priveşte legasem prietenie cu o persoană nu tocmai frecventabilă.
Însă, în acelaşi timp, dacă respectarea legii însemna să te faci
avocat ca tata, să ai tot timpul o mutră întunecată şi în casa ta să
plutească numai tristeţea, eu, unul, preferam să fiu de partea
domnului Ibrahim şi contra legalismului. Mai era apoi şi faptul că,
după cum scriau ăia în dicţionar, sufismul fusese creat de doi tipi
din vremurile de demult, Al-Halladj şi Algazel, care, cu astfel de
nume nu puteau locui decât în te miri ce mansardă din fundul
curţii pe vreo Rue Bleue ca a noastră, şi, mai zicea la definiţie, că
sufismul era o religie interioară, cu alte cuvinte discretă, or, domnul
Ibrahim era discret, mai cu seamă dacă era să-l compari cu evreii
de pe strada noastră, putem spune că era chiar foarte discret.
Pe când lua masa, nu mă putui împiedica să nu-l descos niţel pe
tata care tocmai savura o tocăniţă de miel cu iz de Royal Canin1.
― Tu crezi în Dumnezeu, tată?
Mă privi şi-apoi murmură:
― Devii bărbat, din câte văd…
Nu prea am înţeles unde era legătura.
Ba, preţ de o secundă, mă întrebai îngrijorat dacă cineva nu-i
dăduse raportul că umblam pe la fetele din Rue de Paradis.
Dar el adăugă:
― Nu, n-am reuşit niciodată să cred în Dumnezeu.
― N-ai reuşit? De ce? Trebuie să faci eforturi ca să crezi în el?
El scrută penumbra apartamentului şi zise:
― Nu. Ca să crezi că toate astea au un sens. Trebuie să faci
eforturi foarte mari.
― Păi, tată, doar suntem evrei. Tu şi cu mine, vreau să spun.
― Şi faptul că suntem evrei n-are nicio legătură cu Dumnezeu?
― Pentru mine nu, nu mai are. Să fii evreu nu înseamnă nimic
altceva decât să ai memorie. O memorie proastă de altfel.
Şi, într-adevăr, tata avea mutra unuia căruia i-ar prinde bine să
ia câteva aspirine.
Poate unde se epuizase rău tot vorbind cu mine. De altfel,
sculându-se de la masă, se duse direct să se culce.
La câteva zile după asta, se întoarse acasă mai livid ca de obicei.
Simţii imediat un fel de vinovăţie. Îmi ziceam că poate, dându-i să
mănânce toate porcăriile alea, şi-o fi paradit sănătatea, sărmanul de
el.
După ce se aşeză îmi făcu semn că vrea să-mi vorbească. Îi
trebuiră însă mai bine de vreo zece minute până să deschidă gura.
― Am fost pus pe liber, Moise. Cabinetul de avocatură pentru
care lucram nu mai are nevoie de serviciile mele.
La drept vorbind, faptul că unii nu erau din cale afară de dornici
să lucreze cu tata – care probabil reuşea să-i bage în depresie până
şi pe criminalii cei mai îndârjiţi nu m-a impresionat cine ştie ce,
numai că nu-mi închipuisem niciodată că un avocat putea într-o
bună zi să nu mai fie avocat.
― Nu-mi rămâne decât să-mi caut de lucru de mâine. Va trebui
să strângem cureaua, băiete.
După care se duse să se culce. Era vizibil că ceea ce gândeam eu
despre toate astea nu-l interesa câtuşi de puţin.
Coborâi să vorbesc cu domnul Ibrahim care surâdea mulţumit
ronţăind alune.
― Cum faci dumneata, domnu’ Ibrahim, de eşti întruna fericit?
― Ştiu ce-i la mine-n Coran.
― Va trebui să-ţi şterpelesc într-o zi Coranul ăsta al dumitale.
Deşi nu se face pentru un evreu ca mine.
― Ia spune-mi şi mie, Momo, ce înseamnă pentru tine să fii
evreu?
― Păi, ştiu şi eu, domnu’ Ibrahim? Pentru tata înseamnă să fii
posomorât cât e ziua de lungă. Pentru mine nu-i decât… ceva care
mă împiedică să fiu altceva.
Domnul Ibrahim îmi întinse o alună.
― Stai prost cu încălțămintea, Momo. Mâine mergem să-ţi luăm
pantofi.
― Dar…
― Omul îşi petrece viaţa în două locuri: în pat şi în pantofi.
― N-am bani de pantofi, domnu’ Ibrahim.
― Ţi-i ofer eu. Cadou de la mine. N-ai decât o singură pereche de
picioare, Momo, trebuie să ai grijă de ele. Când pantofii te rod,
trebuie să-i schimbi. Că picioarele n-ai cum să le schimbi.
În ziua următoare, venind acasă de la liceu, în holul întunecat al
apartamentului zării pe jos un bilet. Nu ştiu de ce, dar, recunoscând
scrisul tatei, inima prinse să mi se zbată ca o pasăre speriată:
Moise, iartă-mă, dar plec. N-am în mine nimic de tată. Cu Popol
aş fi…
O ştersătură. Avusese desigur intenţia să-mi mai toarne iar o
chestie despre Popol, gen: „Cu Popol poate că aş fi reuşit, dar cu
tine…” sau „Popol îmi dădea forţa, energia de a fi un tată bun, tu
însă…”. O porcărie, ce mai calea-valea, pe care în ultima clipă i-a
fost ruşine s-o scrie. Oricum, ar fi fost inutil, am priceput şi singur,
mersi!
Poate că ne vom revedea, într-o bună zi, când vei fi mare. Când
mie îmi va fi mai puţin ruşine, iar tu mă vei fi iertat. Adio.
Chiar aşa, adio.
P. S. Pe masă vei găsi toţi banii pe care-i mai am. Ai aici lista
persoanelor cărora trebuie să le anunţi plecarea mea. Vor avea grijă
de tine.
Urmau patru nume complet necunoscute pentru mine.
Hotărârea mea era luată. De azi înainte aveam să mă prefac. Nici
nu putea fi vorba să recunosc c-am fost părăsit. Şi încă de două ori,
o dată de mama, la naştere, iar apoi, ca adolescent, de tata. Cine
mi-ar mai fi dat vreo şansă, dacă lucrul ar fi dat în vileag? Ce naiba
aveam oare de-i îngrozeam aşa pe toţi? De ce nu putea nimeni să
mă iubească? A, nu, hotărât lucru, aveam să-i fac pe toţi să creadă
că tata e prezent ca şi până acum. Că locuieşte şi ia masa acasă, că
petrecem împreună, ca şi până acum, seri lungi şi plicticoase.
 Fără să pierd o secundă, coborâi la băcănie.
― Pe tata îl doare burta, domnu’ Ibrahim, ceva i-a căzut rău, ce
crezi că ar trebui să-i dau?
― Un păhărel de Fernet Branca. Uite, am aici o sticluţă prima-
ntâi.
― Mersi. Urc repede să-i dau.
Cu banii pe care mi-i lăsase puteam trăi cam o lună. Învăţai să-i
imit semnătura ca să pot răspunde la scrisori şi iscăli în carnetul
meu de elev. De mâncare făceam tot ca pentru doi, puneam tacâmul
tatei ca de obicei în faţa mea; atâta doar că la sfârşitul mesei
aruncam porţia lui la gunoi.
De ochii vecinilor din fată, câteva seri pe săptămână mă aşezam
în fotoliul tatei, punându-mi puloverul şi pantofii lui, după ce-mi
presarăm părul cu făină, şi încercam să buchisesc o pagină două
din Coranul nou-nouţ pe care mi-l oferise, la insistenţele mele,
domnul Ibrahim.
La liceu, luai hotărârea că n-aveam timp de pierdut şi că trebuia
să mă îndrăgostesc urgent de o fată. Şcoala nefiind mixtă, oferta era
mai curând limitată; în sensul că toţi băieţii se dădeau în vânt după
fiica portarului, Myriam, care pricepuse iute pentru cei treisprezece
ani ai ei, că domnea după bunul plac asupra a trei sute şi ceva de
băieţandri puberi şi hămesiţi. Începui şi eu să-i fac o curte mortală,
agăţându-mă de ea cu ardoarea unui înecat.
Pac, zâmbetul!
Trebuia să-mi dovedesc mie însumi că puteam fi iubit, trebuia ca
lumea întreagă s-o ştie înainte de a afa că părinţii mei, singurele
persoane obligate să mă suporte, preferaseră să-şi ia tălpăşiţa.
Domnului Ibrahim îi povesteam despre cucerirea lui Myriam, pe
măsură ce avansam. El mă asculta cu zâmbetul mucalit al celui
care cunoaşte deja sfârşitul. Eu mă făceam că nu văd nimic.
― Ce mai face tatăl tău, Momo? Nu-l mai văd dimineţile…
― Are mult de lucru de când cu noul post.
E obligat să plece mai devreme de acasă…
― Aha. Da’, ia zi, nu se supără că te vede citind din Coran?
― Păi ce, mă vede? Citesc pe ascuns. Şi cum nici nu prea pricep
mare lucru…
 ― Când vrei să înveţi ceva, cartea nu te ajută, Momo. Trebuie să
vorbeşti cu unul care ştie deja. Eu, unul, nu cred în cărţi.
― Cum asta, păi nu spui dumneata mereu, domnu’ Ibrahim, că
ştii ce…
― Ştiu ce am în Coran, desigur… Ascultă, Momo, tare aş vrea să
revăd marea, ce-ar fi să mergem în Normandia? Vii cu mine?
― Zău, mă iei, domnu’ Ibrahim?
― Dacă tatăl tău îţi dă voie, bineînţeles.
― Îmi dă, nicio grijă…
― Eşti sigur?
― Dacă-ţi spun.
Când am ajuns în holul de recepţie de la Grand Hotel din
Cabourg, nu mai putui să mă abţin şi izbucnii în lacrimi. Am plâns
aşa două-trei ore, nu ştiu, nu izbuteam să-mi recapăt sufarea.
Domnul Ibrahim se uita la mine cum plâng. Aştepta răbdător să
pot vorbi. În cele din urmă reuşii să bâigui:
― E prea frumos aici, domnu’ Ibrahim, prea frumos. Nu-i de
mine. Nu merit…
Domnul Ibrahim zâmbi.
― Frumuseţea e peste tot, Momo. Oriunde ţi-ai întoarce privirea.
Aşa zice la mine în Coran.
Ne plimbarăm apoi pe malul mării.
― Omului căruia Dumnezeu nu i-a revelat viaţa în mod
nemijlocit, nu cărţile au să i-o reveleze, să ştii asta de la mine,
Momo.
Eu vorbeam pe nerăsufate despre Myriam, încercând să evit a
vorbi despre tata.
După ce mă primise în suita ei de pretendenţi, fata începea parcă
să mă elimine ca pe un candidat ce nu merita luat în seamă.
― Nu-i nimic. Iubirea ta pentru ea îţi aparţine, zicea domnul
Ibrahim. Myriam poate s-o refuze, dar nu şi să ţi-o ia. Nu se bucură
de ea, atâta tot. Ceea ce dai, Momo, îţi aparţine pe vecie. Ceea ce
păstrezi e pierdut pentru totdeauna.
― Dumneata ai o soţie, domnu’ Ibrahim?
― Da.
― Atunci, de ce nu-i aici, cu dumneata?
 El îmi arătă marea cu mâna.
― Asta-i cu adevărat o mare englezească, verde cu gri, astea nici
măcar nu-s culorile apei, să juri că-i o mare care-a căpătat accent.
― Nu mi-ai răspuns la întrebare, domnu’ Ibrahim. Răspunde-mi,
unde-i soţia dumitale?
― Absenţa unui răspuns e şi ea un răspuns, Momo.
Dimineaţa, domnul Ibrahim se scula primul. Se ducea la
fereastră, adulmeca lumina şi apoi îşi începea gimnastica, fără
grabă – în fiecare dimineaţă, gimnastică, şi asta de-o viaţă. Era
neobişnuit de suplu şi, iscodindu-l de pe pernă, printre pleoapele
mijite, părea că-l revăd pe tânărul subţire şi nonşalant care trebuie
să fi fost odinioară.
Surpriza cea mare fu însă când descoperii la baie că domnu’
Ibrahim era şi el circumcis.
― Şi dumneata, domnu’ Ibrahim?
― Musulmanii, ca şi evreii, Momo. Circumcizia simbolizează
sacrificiul lui Avraam când l-a înfăţişat pe fiul său lui Dumnezeu
zicându-i că poate să-l ia. Fâşia de piele care ne lipseşte e semnul
lui Avraam. Până în zilele noastre tatăl trebuie să-şi ţină fiul la
circumcizie, ca o ofrandă a propriei sale dureri de părinte întru
pomenirea sacrificiului lui Avraam.
Descopeream graţie domnului Ibrahim că evreii şi musulmanii,
ba chiar şi creştinii, aveau în comun o mulţime de oameni de seamă
înainte de-a fi apucat să se încaiere între ei ca orbeţii. Nu că era
treaba mea, dar îmi făcea bine s-o ştiu.
Revenind din Normandia şi regăsindu-mă din nou singur în
apartamentul mare şi gol, n-aş putea spune că mă simţii diferit de
ceilalţi, nu, nu era asta, dar înţelegeam că lumea putea fi diferită.
Îmi zisei că, uite, dacă vreau, n-am decât să deschid ferestrele, să
dau o culoare mai deschisă pereţilor, şi că nimic nu mă obligă să
păstrez mobilele alea cu iz de trecut, nu un trecut frumos, nu, un
trecut învechit, rânced şi care pute a cârpă de spălat podelele.
Banii se isprăviseră. Începui să vând cu toptanul cărţile din
bibliotecă buchiniştilor de pe cheiurile Senei pe care-i descoperisem
în cursul plimbărilor mele cu domnul Ibrahim. Cu fiecare carte
vândută mă simţeam mai liber.
 Trecuseră de-acum trei luni de când dispăruse tata. Eu o ţineam
înainte cu prefăcătoria, găteam pentru două persoane, şi, lucru
ciudat, domnul Ibrahim mă descosea din ce în ce mai rar în
legătură cu tata. Relaţiile mele cu Myriam şchiopătau şi ele din ce
în ce mai mult, dar aveau măcar meritul că-mi ofereau un
inepuizabil subiect de conversaţie cu domnul Ibrahim.
Uneori, seara, mi se strângea inima gândindu-mă la Popol. Acum,
că tata plecase, tare mi-ar mai fi plăcut să-l cunosc pe Popol.
Eram sigur că, nemaifiind nimeni care să mi-l tot vâre sub nas ca
pe un antipod al propriei mele nulităţi, l-aş fi suportat mai uşor. De
multe ori adormeam gândindu-mă că am şi eu undeva în lumea
asta mare un frate necunoscut, deştept şi frumos cum nu mai e
altul şi că poate, cine ştie, avem chiar să-l întâlnesc într-o zi.
Într-o bună dimineaţă, bătăi în uşă. Poliţia. Urlau ca-n filme:
― Deschideţi! Politia!
Gata cu mine, îmi zisei. Prea am ţinut-o într-o minciună. Vin să
mă aresteze.
Îmi pusei halatul pe mine şi trăsei toate zăvoarele. Poliţaii îmi
părură mult mai puţin înspăimântători decât mi-i închipuisem;
chiar m-au întrebat politicos dacă le dau voie să intre. Aş fi preferat
totuşi să fi apucat să mă îmbrac din cap până-n picioare dacă tot
era să merg la închisoare.
Ajunşi în salon, inspectorul mă luă de mână şi-mi zise cu
blândeţe:
― Vă aducem o veste proastă din păcate. Tatăl dumneavoastră a
murit.
Pe moment nu ştiu ce m-a surprins mai mult, vestea despre
moartea tatei sau faptul că poliţistul îmi vorbea cu dumneavoastră.
Cert e că mă prăbuşii în fotoliu.
― S-a aruncat în faţa unui tren, nu departe de Marsilia.
Şi asta m-a şocat. Ce-a căutat tata să-şi facă de petrecanie
tocmai la Marsilia? Că doar trenuri sunt peste tot. Ba la Paris chiar
mai multe ca oriunde. Ce mai, n-aveam să-l înţeleg niciodată pe
omul ăsta.
― Toate indiciile o confirmă – în pragul disperării, tatăl
dumneavoastră şi-a pus capăt zilelor.
 Un tată sinucigaş! Era tot ce-mi lipsea ca să mă simt şi eu bine în
viaţă. Parcă în cele din urmă tot era mai bine când aveam un tată
care mă părăsise; aşa măcar îmi puteam închipui că e ros de
remuşcări.
Poliţiştii păreau că-mi înţeleg tăcerea.
Priveau biblioteca golită de cărţi, apartamentul sinistru în care ne
afam, gândindu-se, probabil cu uşurare, că peste câteva minute vor
putea să iasă la lumină.
― Cui trebuie să-i anunţăm decesul?
Având în fine o reacţie ca lumea, mă sculai şi adusei lista cu cele
patru nume pe care tata mi le lăsase la plecare. Inspectorul o băgă
în buzunar.
― Asistenţa Socială va face demersurile necesare.
După care se apropie de mine, privindu-mă cu nişte ochi de câine
bătut, ceea ce mă făcu să pricep pe loc că plănuia să-mi facă vreo
porcărie.
― Aş mai avea să vă adresez o rugăminte deosebit de delicată: va
trebui să veniţi cu noi la Marsilia să identificaţi cadavrul.
Fraza rezona în mine ca un semnal de alarmă. Începui să urlu de
parcă cineva ar fi apăsat pe buton. Poliţaii se agitau în jurul meu
încercând să găsească întrerupătorul.
Din păcate întrerupătorul eram chiar eu şi era peste puterile mele
să mă opresc.
Atunci a intrat în scenă şi domnul Ibrahim care-mi auzise urletele
din stradă.
Dintr-o ochire pricepu situaţia şi le spuse poliţiştilor că are să
meargă el la Marsilia pentru identificarea cadavrului. La început
aceştia părură cam circumspecţi, prea avea mutră de arab, dar,
cum eu mă apucai din nou să răcnesc, nu le rămase decât să
accepte propunerea domnului Ibrahim.
― De când ştii despre tata? îl întrebai după înmormântare.
― De când ne-am dus la Cabourg. Dar afă, Momo, că nu trebuie
să fii supărat pe tatăl tău.
― Nu mai spune, domnu’ Ibrahim?! Un tată care-ţi amărăşte
zilele, care te părăseşte şi-apoi se mai şi sinucide, asta zic şi eu
capital de încredere în viaţă pentru un fiu!
 ― Tatălui tău, Momo, i-a lipsit în viaţă exemplul. A crescut fără
părinţi deoarece aceştia au fost prinşi de nazişti şi ucişi în lagăr.
Fără îndoială s-a simţit întotdeauna vinovat de a nu le fi împărtăşit
soarta. De a fi rămas în viaţă. Şi, dacă a decis s-o sfârşească sub
roţile unui tren, poate că nu-i o întâmplare.
― Cum adică?
― Părinţii şi rudele lui au fost încărcaţi în trenuri, ca animalele,
şi duşi la moarte.
Poate că tatăl tău a căutat toată viaţa un tren, propriul său
tren… Şi, dacă i-a lipsit forţa de a trăi, n-a fost din cauza ta, Momo,
ci din pricina a tot ceea ce s-a întâmplat sau nu s-a întâmplat
înainte de venirea ta pe lume.
Domnul Ibrahim îmi vârî nişte bancnote în buzunar.
― Şi acum, şterge-o! Fetele din Rue de Paradis se întreabă fără
îndoială ce-o mai fi cu cartea aia pe care-o scrii despre ele…
Începui să schimb totul în apartament.
Domnul Ibrahim mi-a dat vopsele şi pensule.
Şi de asemenea sfaturi cum s-o zăpăcesc de cap pe asistenta
socială pentru a câştiga timp.
Într-o după-amiază, când tocmai deschisesem geamurile ca să
iasă mirosul de vopsea acrilică, o femeie intră în apartament. Nu
ştiu cum se face, dar văzând cât era de încurcată, cum se codea să
spună de ce-a venit, cum încerca stângace să treacă pe sub
batantul scării de zugrav pe care eram cocoţat, ocolind petele de
vopsea de pe podea, înţelesei numaidecât cine era.
Mă prefăcui că, absorbit de treabă, nu-i remarcasem prezenţa.
Ea îşi drese uşor glasul.
Mă arătai surprins:
― Căutaţi pe cineva?
― Pe Moise, zise mama.
Era ciudat cât de greu îi era să-mi pronunţe numele, de parcă
sunetele i se înecau în gâtlej.
Îmi oferii luxul de a o pune în încurcătură.
― Da’ cine sunteţi dumneavoastră, vă rog?
― Mama lui.
Biata femeie, mi se făcu milă de ea. În ce hal era. Sunt sigur că i-
a fost teribil de greu să facă pasul ăsta. Mă priveşte pătrunzător
încercând să-mi descifreze chipul. Se teme, al naibii ce se teme!
― Şi tu, cine eşti?
― Eu?
Am chef să mă distrez niţel. Cine a pus-o să se bage într-o astfel
de chestie, după treisprezece ani?
― Mi se spune Momo.
O văd cum îi cade fata.
Adaug, cu gura până la urechi:
― E diminutivul de la Mohamed.
Devine mai albă ca vopseaua cu care-am dat tavanul.
― Cum, nu eşti tu Moise?
― Nicidecum, doamnă. Nu faceţi aşa o confuzie. Eu sunt
Mohamed.
Înghite în sec. La drept vorbind nu-i chiar nemulţumită de
evoluţia lucrurilor.
― Dar nu stă aici un băiat cu numele Moise?
Am chef să răspund: Ce treabă am eu, eşti mama lui, n-ai decât
să ştii. Dar mă abţin, biata femeie se clatină pe picioare. Aşa că-i
servesc o minciună ceva mai blândă.
― Moise a plecat, doamnă. Se săturase de casa asta. N-avea
decât amintiri urâte.
― Aşa…
Mă întreb dacă crede ce-i spun. Parcă n-ar fi prea convinsă. Poate
că la urma urmei nu-i chiar aşa proastă.
― Ştii cumva când se întoarce?
― Habar n-am. Când a plecat zicea că vrea să-şi caute fratele.
― Fratele?
― Da, Moise are un frate.
― Aşa, aşa…
Pare complet dezorientată.
― Păi da, unu’ Popol, doar trebuie să-l ştiţi…
― Popol?
― Popol, doamnă, fratele mai mare al lui Moise.
Mă întreb dacă nu cumva mă ia drept vreun întârziat mintal. Sau
poate că chiar a luat-o de bună că mă cheamă Mohamed.
 ― Dar eu n-am avut niciun alt copil înaintea lui Moise. N-am
niciun fiu cu numele Popol.
De data asta eu sunt cel care se clatină pe picioare.
Ea bagă de seamă şi faptul pare s-o impresioneze într-atât, încât e
nevoită să se aşeze într-un fotoliu. Ceea ce fac şi eu la rândul meu.
Ne uităm tăcuţi unul la celălalt, sufocaţi de mirosul acid al
vopselei acrilice care ne înţeapă nările. Ea îmi studiază chipul, nici
cel mai mic freamăt al pleoapelor mele nu-i scapă.
― Ia spune-mi, Momo…
― Mohamed.
― Ia spune-mi, Mohamed, tu ai să-l revezi pe Moise, nu?
― Tot ce se poate.
Am spus-o pe un ton detaşat, parcă nici mie nu-mi vine să cred
că pot avea un ton atât de detaşat. Ea mă priveşte în adâncul
ochilor. N-are decât să mă scruteze cât o pofti, n-o să scoată nimic
de la mine, mă simt stăpân pe situaţie.
― Dacă într-o zi îl revezi pe Moise, spune-i că eram foarte tânără
când m-am căsătorit cu tatăl său. Pe care nu l-am luat decât ca să
scap de acasă. Nu l-am iubit niciodată pe tatăl lui Moise. Dar aş fi
fost gata să-l iubesc pe el, pe Moise. Numai că am întâlnit un alt
bărbat. Tatăl tău…
― Pardon?
― Tatăl lui, vreau să zic, al lui Moise, m-a gonit: Pleacă. Moise
rămâne cu mine, dacă nu… Am plecat. Doream să-mi refac viaţa, să
fie şi puţină fericire în ea…
― Vezi bine, e mai plăcut aşa.
Ea lăsă ochii în jos.
Se apropie de mine. Ştiu că ar vrea să mă sărute, dar mă fac că
nu pricep.
― Ai să-i spui lui Moise, da? mă întreabă cu o voce care imploră.
― Tot ce se poate.
În aceeaşi seară mă dusei la domul Ibrahim şi-i zisei râzând:
― Când mă înfiezi, domnu’ Ibrahim?
― Când vrei tu, Momo!
Ne-am luptat nu glumă. Lumea oficialităţilor, a ştampilelor, a
autorizaţiilor, a funcţionarilor cărora le sare ţandăra când sunt
treziţi din somn ne erau ostile, nici uneia nu-i ardea de noi. Numai
că nimic şi nimeni n-ar fi putut să-l descurajeze pe domnul
Ibrahim.
― Stăm bine Momo, pe nu îl avem deja în buzunar. Nu ne mai
rămâne acum să decât să-l obţinem şi pe da.
La insistentele asistentei sociale, mama îşi dădu în cele din urmă
acordul pentru demersurile domnului Ibrahim.
― Dar soţia dumitale, domnule Ibrahim, crezi că ea va fi de
acord?
― Soţia mea s-a întors în ţară de ani şi ani. Din partea ei, pot să
fac ce vreau. Dar dacă ţii, mergem amândoi să-i facem o vizită, la
vară.
Când în sfârşit obţinurăm faimosul document unde scria că de
azi înainte aveam să devin fiul aceluia pe care mi-l alesesem drept
tată, domnul Ibrahim, hotărârăm că ne vom cumpăra o maşină spre
a sărbători evenimentul.
― Ce de călătorii o să facem, Momo! Iar la vară ne ducem în
Cornul de Aur, să-ţi arăt marea, o mare cum nu mai e alta. Marea
pe malul căreia m-am născut.
― Ne-am putea duce şi cu covorul zburător, nu, la ce ne trebuie
maşină?
― Du-te şi ia un catalog şi alege o maşină, băiete.
― Bine, tată.
E nemaipomenit cum aceleaşi cuvinte pot stârni în om
sentimente diferite. Când îi ziceam „tată” domnului Ibrahim râdea
inima-n mine, o simţeam cum se umfă de bucurie, viitorul îmi
apărea în culorile cele mai strălucitoare.
Ne duserăm apoi la un vânzător de maşini.
― Aş dori să cumpăr maşina asta. Fiul meu a ales-o.
Domnul Ibrahim era mai ceva ca mine.
Nu pronunţa o frază din care să lipsească vorbele „fiul meu”, de-
ai fi zis că el era ăla care inventase paternitatea.
Negustorul începu să laude marfa. Că aşa, că pe dincolo.
― Nu vă mai osteniţi de pomană, domnule, doar v-am spus că
fiul meu şi cu mine vrem s-o cumpărăm.
― Aveţi permis de conducere?
 ― Bineînţeles.
Şi domnul Ibrahim scoase la iveală din portofelul său de
marochin un document care trebuia să dateze cel puţin de pe
vremea Egiptului antic. Negustorul examina îngrozit papirusul ăla
din care o mulţime de litere îşi luaseră valea cu timpul şi care era
scris într-o limbă cu totul necunoscută pentru el.
― Şi… Ziceţi că-i un permis de conducere?
― Păi, nu se vede?
― Bun. În cazul acesta, vă propun să eşalonăm plata în mai
multe rate lunare.
Ce-aţi zice, de exemplu, de trei ani? Asta ar însemna…
― Domnule, când spun că vreau să cumpăr o maşină înseamnă
că pot. O plătesc cash.
Era ofuscat la culme domnul Ibrahim.
Negustorul ăsta făcea gafă după gafă.
― Rămâne atunci să-mi scrieţi un cec de…
― Da’ mai lasă-mă, domnule, cu cecurile dumitale! Îţi spun doar
că plătesc cash.
Cu bani adică. Cu bani adevăraţi, ce naiba, nu pricepi?
Şi începu să alinieze pe tejgheaua omului fişicuri de bancnote pe
care le scotea din punga de plastic în care le avea rânduite.
Negustorul mai avea puţin şi se sufoca.
― Dar… Dar… Domnule, nimeni nu plăteşte cu bani lichizi…
Nu… Nu se poate…
― Ascultă, domnule, ăştia sunt bani, ori nu sunt bani? Eu i-am
primit în băcănia mea, dumneata de ce nu i-ai primi? Ce-i asta,
Momo, în ce magazin m-ai adus? E o firmă serioasă, sau ce naiba?
― Staţi domnule, n-o luaţi aşa, uitaţi, vă propun un aranjament:
vă punem la dispoziţie maşina peste cincisprezece zile.
― Cincisprezece zile? Ce vorbă-i asta, domnule? Păi pot să şi mor
de azi în cincisprezece zile.
Peste două zile, maşina ne era livrată la scară. La scara băcăniei.
Tare, nu jucărie, domnul Ibrahim!
După ce se instală pe scaunul şoferului, domnul Ibrahim prinse a
atinge sfielnic, unele după altele, toate comenzile cu degetele lui
lungi şi subţiri; apoi îşi şterse fruntea, verde la faţă.
 ― Am uitat, Momo, nu mai ştiu!
― Dar ai învăţat barem?
― Demult, da, de la prietenul meu Abdullah. Numai că…
― Ce?
― Pe vremea aia maşinile nu erau așa…
Ce mai calea-valea, domnul Ibrahim era la mare ananghie, cu
niciun chip nu reuşea să-şi regăsească stăpânirea de sine.
― Maşinile alea pe care ai învăţat dumneata să conduci, nu
cumva erau trase de cai, domnule Ibrahim?
― Nici măcar, dragă Momo, de catâri.
De catâri.
― Şi permisul de conducere pe care l-ai pus sub nasul tipului, ce
era de fapt?
― O scrisoare de la prietenul Abdullah care îmi povestea ce
recoltă bună a avut anul ăsta.
― Pe scurt, domnu’ Ibrahim, suntem în rahat pân’ la sprâncene!
― Cum zici, Momo.
― Şi nu s-ar găsi vreo şmecherie în Coranul ăla al dumitale, care
să ne scoată din… impas?
― Da’ ce-ţi închipui tu, Momo, dragă, Coranul nu-i un manual de
mecanică! Îţi poate folosi în problemele spirituale, nu în materie de
fierătănii. Şi pe urmă nu uita că în Coran oamenii călătoreau cu
cămila!
― Nu te enerva, domnu’ Ibrahim, caut şi eu o soluţie.
Tot domnul Ibrahim fu acela care o găsi.
El decise că avem să luăm amândoi lecţii de conducere. Cum eu
nu aveam încă vârsta, oficial el era cel înscris, în vreme ce eu, pe
bancheta din spate a maşinii, nu pierdeam un cuvânt din indicaţiile
instructorului. De cum scăpăm de la curs, scoteam amândoi
maşina din garaj şi eu mă instalam la volan.
Rulam prin Paris mai ales noaptea, ca să evităm circulaţia.
Mă descurcam din ce în ce mai bine.
A dat Dumnezeu de-a venit şi vara, aşa că am pornit-o la drum.
Un drum de mii de kilometri. Traversarăm toată Europa de sud.
Cu geamurile deschise. Cap-compas spre Orientul Mijlociu.
Eram încântat să descopăr cât de interesantă devenea lumea
odată ce călătoreai în tovărăşia domnului Ibrahim. Cum eu eram
crispat la volan şi mă concentram asupra drumului, el îmi descria
peisajul, cerul, oraşele, locuitorii. Pălăvrăgeala domnului Ibrahim,
vocea lui fragilă ca hârtia de ţigară, stropul acela de accent,
imaginile, exclamaţiile, uimirile urmate de năzdrăvăniile cele mai
diabolice vor rămâne totdeauna pentru mine sinonimele drumului
ce duce de la Paris la Istambul. Pot spune că eu n-am văzut
Europa, ci doar am auzit-o.
― Ia seama, Momo, aici suntem la bogătani. Închipuie-ţi că au şi
pubele!
― Şi ce dacă au pubele?
― Când vrei să ştii dacă te afi printre bogaţi sau printre
sărăntoci, te uiţi la pubele. Dacă nu vezi nici pubele, nici gunoaie,
înseamnă că ai pus piciorul la bogătani din ăia greii. Dacă vezi
pubele, dar fără gunoaie în ele, înseamnă că eşti la bogaţi. Acolo
unde gunoaiele-s aruncate pe jos, lângă pubele, nu eşti nici la
bogaţi, nici la săraci, ci într-o zonă turistică. Şi unde nu vezi decât
gunoaie, şi pubele ioc, înseamnă că eşti la săraci. Iar dacă vezi că
locuiesc oameni printre gunoaiele alea, să ştii că eşti la sărăntoci.
Aici suntem la bogaţi.
― Cred şi eu, suntem în Elveţia.
― Nu, nu intra pe autostradă, Momo.
Autostrada spune: circulaţi, aici nu-i nimic de văzut. Autostrada
a fost făcută pentru imbecilii care nu vor decât să se deplaseze cât
mai iute cu putinţă de la punct la altul.
Noi călătorim, nu facem geometrie. Vezi de găseşte un drumuleţ
drăguţ care să ne arate tot ce e de văzut.
― Se vede că nu dumneata eşti la volan, mormăii eu.
― Uite ce este, Momo, dragă, dacă n-ai chef să vezi pe unde treci,
n-ai decât să iei avionul ca toată lumea.
― Da’ pe aici, lumea-i săracă, domnu’ Ibrahim?
― Foarte. Aici suntem în Albania, băiete.
― Şi aici?
― Opreşte maşina, Momo. Simţi? Miroase a fericire. E Grecia,
băiatule. Oamenii sunt nemişcaţi ca statuile, au chiar timp să se
uite la noi cum trecem, ăştia-s oameni care respiră, Momo. Vezi tu,
eu am muncit mult la viaţa mea, dar fără grabă, făcându-mi timp
pentru asta, n-am muncit nici pentru cifra de afaceri, nici pentru a
vedea roiuri de clienţi defilându-mi prin băcănie.
Secretul fericirii este s-o iei pe îndelete, Momo. Tu ce-ai vrea să te
faci?
― Nu prea ştiu, domnu’ Ibrahim, adică, ba da. Mi-ar plăcea să
mă ocup de import-export.
― De import-export?
Aici cred că am marcat un punct. Găsisem cuvântul magic,
„import-export”.
Domnul Ibrahim nu se mai sătura să-şi umple gura cu el, era în
acelaşi timp un cuvânt serios şi cu iz de aventură, un cuvânt care te
făcea să te gândeşti la călătorii, la vapoare, la baloturi cu marfă, la
cifre de afaceri astronomice, într-un cuvânt, tot atât de plin de
greutate, pe cât erau şi silabele care-l constituiau – „im-port-ex-
port”!
― Vi-l prezint pe fiul meu, Momo. Se pregăteşte să se ocupe de
import-export.
Aveam amândoi o mulţime de jocuri.
Mă lega la ochi şi mă băga în câte un monument religios, iar eu
trebuia să ghicesc după miros ce religie se practica în el.
― Miroase a lumânare, e o biserică catolică.
― Ai ghicit. E catedrala Sfântul Anton.
― Aici miroase a tămâie, e o biserică ortodoxă.
― Bravo. Suntem la Sfânta Sofia.
― Aici miroase a picioare, e la musulmani. Pfu, da’ ce putoare…
― Îţi dai seama ce spui? Eşti în Moscheea Albastră, Momo! Să
nu-mi zici că unde miroase a sudoare omenească nu-i de nasul tău
subţire! Ce, ţie nu-ţi miros niciodată picioarele? Un loc de rugăciune
unde miroase a om, care-i făcut pentru oameni, unde musteşte de
oameni, pe tine te dezgustă?
Da’ ce idei pariziene mai sunt şi astea, Momo? Mie, unuia,
parfumul de şosete îmi inspiră mai curând încredere. Mă face să-mi
zic că nu preţuiesc mai mult decât vecinul meu. Mă simt, adică ne
simt pe amândoi, în concluzie: mă simt bine!
De la Istambul încolo, domnul Ibrahim a devenit mai tăcut. Era
emoţionat.
― Încă niţel şi ajungem la mare. Marea mea, marea de unde mă
trag.
Îmi cerea să rulăm din ce în ce mai încet.
Voia să savureze totul. Poate se şi temea.
― Unde-i marea aceea din care te tragi, domnu’ Ibrahim, arată-
mi-o aici, pe hartă.
― Nu mă mai bate la cap cu harta aia a ta, Momo, că doar nu
suntem la liceu!
Poposirăm într-un sătuc de munte.
― Sunt fericit, Momo. Te am pe tine, ştiu ce am în Coran, ce-mi
mai trebuie pe lume? Hai vino, mergem să dansăm.
― Să dansăm, domnu’ Ibrahim?
― Păi cum? Cred şi eu trupului! „Sufetul omului e o pasăre
închisă în colivia trupului.” Când dansezi, sufetul cântă ca o pasăre
care aspiră să devină una cu Dumnezeu. Hai, vino, mergem la
tekke.
― La ce?
― Ce mai dans! zisei, păşindu-i pragul.
― Tekke nu-i un dans, ci o mănăstire, Momo. Scoate-ţi pantofii.
Acolo am văzut pentru întâia oară oameni învârtindu-se. Pe
dervişi adică. Purtau nişte veşminte lungi, grele, deschise la culoare
şi suple. Răpăitul tobelor îi transformase în nişte sfârleze.
― Se învârtesc în jurul lor înşişi, Momo, vezi? În jurul propriilor
lor inimi, care sunt lăcaşul unde Dumnezeu îşi manifestă prezenţa
în om. Dansul lor este o rugăciune.
― Asta numeşti dumneata rugăciune?
― Bineînţeles, Momo. Ei pierd astfel orice reper terestru,
greutatea aceea pe care o numim echilibru, nu mai sunt altceva
decât un mănunchi de făclii ce se consumă pe un rug uriaş.
Încearcă numai, Momo, încearcă. Hai, ia-te după mine.
Intrarăm în horă şi începurăm să ne învârtim.
La primele cercuri îmi repetam cu înverşunare în minte: Mi-e aşa
de bine lângă domnul Ibrahim. Apoi începui să-mi spun:
Nu mai sunt supărat pe tata că a plecat.
După care: Mama n-a avut de ales în ziua când…
 ― Ei, cum a fost, Momo? Te-ai simţit pătruns de sentimente
frumoase şi bune?
― Şi încă cum! Ceva de necrezut, parcă mă goleam de toată ura.
Păcat că n-a mai bătut toba că poate rezolvam şi problema cu
mama. Straşnică rugăciune, domnu’ Ibrahim, deşi mi-ar fi plăcut
mai mult să am bascheţii-n picioare. Cu cât corpul ţi-e mai greu,
cu-atâta spiritul devine mai uşor.
Din ziua aceea ne oprirăm tot mai des să dansăm pe la tekke-
unştiute de domnul Ibrahim. Uneori el nu se învârtea, mulţumindu-
se să-şi soarbă ceaiul pliind pleoapele, dar eu mă învârteam ca un
apucat. Sau, mai bine zis, mă învârteam tocmai ca să fiu mai puţin
apucat.
Seara, când ne opream prin piaţa vreunui sat, încercam să intru
în vorbă cu câte o fată. Îmi dădeam toată silinţa, dar degeaba, pe
când domnul Ibrahim, care nu făcea decât să-şi soarbă surâzător
paharul de anason Suze, cu aerul său liniştit şi blând, se pomenea
după o oră înconjurat de o mulţime de oameni.
― Prea te agiţi, Momo. Dacă vrei să ai prieteni nu trebuie să te
mişti deloc.
― După părerea dumitale, sunt frumos, domnu’ Ibrahim?
― Eşti foarte frumos, Momo.
― Nu, nu asta voiam să spun. Aş vrea să ştiu dacă crezi că mai
târziu voi fi destul de frumos ca să mă placă fetele fără să
trebuiască să… le plătesc?
― Peste câţiva ani, ele au să te plătească pe tine, Momo.
― O fi. Da’ uite că până una, alta mişcarea e mai mult decât
slabă…
― Nici nu-i de mirare. Uită-te numai niţel la tine cum procedezi,
Momo. Le fixezi cu privirea de parcă-ai spune: „Te-ai prins ce mai
Făt-Frumos sunt?” Cum vrei să nu le pufnească râsul? Clenciul e
să pari că, privind o fată, îi spui: „În viaţa mea n-am văzut o făptură
atât de frumoasă ca tine”. Pentru un bărbat normal, un om ca tine
şi ca mine, vreau să zic – nu ca alde Alain Delon sau Marlon Brando
– frumuseţea noastră este aceea pe care ştim să i-o găsim femeii.
Ne uitam cum soarele se strecura printre munţi, iar cerul
devenea violet. Tata privea ţintă luceafărul.
 ― Ni s-a dăruit o scară ca să putem evada, Momo. Omul a fost la
început mineral, apoi animal – n-are cum să uite c-a fost animal, e
atât de adesea tentat să redevină ce-a fost!
― Pentru ca în cele din urmă să devină om, dotat cu o conştiinţă,
cu judecată şi credinţă. Îţi dai seama, Momo, ce drum ai străbătut
de când nu erai decât un biet firicel de praf şi până la starea ta de
azi? Iar mai târziu, după ce vei fi depăşit şi condiţia de om, vei
deveni înger. Când dansezi, ai acest presentiment, nu-i aşa?
― Păi, ştiu şi eu? În ce mă priveşte, nu-mi amintesc de nimic…
Dumneata, domnu’ Ibrahim, îţi mai aduci aminte de când erai
plantă?
― Auzi vorbă! Păi ce altceva crezi tu că fac rămânând nemişcat
cu orele pe taburetul meu din băcănie?
Veni în sfârşit şi ziua când domnul Ibrahim mă anunţă că am
ajuns la marea lui de baştină şi că-l vom întâlni pe prietenul său
Abdullah. Era emoţionat ca un tinerel, ţinu să se ducă el înainte, în
recunoaştere, zicându-mi că să-l aştept acolo, sub un măslin.
Cum era tocmai vremea siestei, adormii pe loc sprijinit de
trunchi.
Când mă deşteptai ziua zburase deja.
Rămăsei acolo tot aşteptându-l pe domnul Ibrahim până spre
miezul nopţii.
După care o pornii spre satul cel mai apropiat. Ajuns în piaţă, toţi
localnicii năvăliră asupra mea. Nu le înţelegeam graiul, dar ei îmi
vorbeau întruna cu însufeţire şi păreau să mă cunoască foarte
bine. Mă luară cu ei şi mă duseră într-o casă impunătoare.
Traversai o sală lungă unde mai multe femei, ghemuite pe jos,
gemeau. Fui condus înaintea domnului Ibrahim.
Era întins pe spate, cu corpul acoperit tot de răni, vânătăi şi
sânge închegat.
Intrase cu maşina într-un zid.
Era slăbit. A deschis ochii şi mi-a surâs:
― Am ajuns la capătul călătoriei, Momo.
― Nu încă. N-am ajuns la marea dumitale natală.
― Ba da. Eu am ajuns. Afuenţii tuturor fuviilor se varsă într-
aceeași mare.
 Unica.
Fără voia mea izbucnii în plâns.
― Momo, nu-s mulţumit de tine.
― Mi-e frică pentru dumneata, domnu’ Ibrahim.
― Mie nu. Doar ştiu ce am în Coran.
Uite, chestia asta n-ar fi trebuit s-o zică.
Prea îmi aducea aminte de zilele bune. Aşa că mă pusei şi mai
tare pe plâns.
― Momo, tu soarta ta ţi-o plângi, nu pe a mea. Eu mi-am trăit
traiul. Am ajuns la bătrâneţe, după cum vezi. Am avut o soţie,
moartă cu ani şi ani în urmă, dar pe care-o iubesc ca-n prima zi.
Am avut un prieten, pe Abdullah, pe care te rog să-l saluţi din
partea mea. O băcănie care mergea bine.
Rue Bleue e o stradă plăcută, chiar dacă nu-i albastră decât cu
numele. Şi pe urmă, ai apărut tu, Momo.
Ca să-i fac plăcere îmi înghiţii lacrimile şi, cu un efort straşnic,
pac: un zâmbet!
Asta-l bucură pe loc. Ai fi zis că nici nu-l mai durea chiar aşa de
rău.
Eu, pac: iar un zâmbet!
Închise lin pleoapele.
― Domnu’ Ibrahim!
― Sttt, nu te teme, nu mor, mă reintegrez în necuprins, Momo.
Asta a fost.
Am mai poposit o vreme prin locurile acelea. Vorbeam mult
despre tata cu prietenul său, domnul Abdullah. Ne-am şi învârtit o
mulţime împreună.
Domnul Abdulah era şi el tot un fel de domnu’ Ibrahim, scofâlcit
însă, folosind la tot pasul cuvinte rare, recitând întruna din poemele
pe care le ştia pe dinafară, pe scurt, era un domnu’ Ibrahim care ar
fi consacrat un timp mai îndelungat lecturii decât tejghelei şi casei
de bani. Petreceam ore întregi învârtindu-ne la tekke. El numea asta
dansul alchimistului, dansul care transformă cuprul în aur. Şi îl
cita adesea pe Rumi:

Aurul n-are nevoie de piatra filosofală, cuprul însă, da.

 Perfecţionează-te.
Viul sorteşte-l morţii: e propriul tău corp.
Însufleţeşte ce e mort: e inima din tine.
Ceea ce e prezent fă-l să nu mai fie, ascunde-l: e lumea asta, cea-n
care trăim.
Ceea ce este absent fă-l dară să vină: e lumea vieţii viitoare.
Nimiceşte ce există: e pasiunea Ceea ce nu există fă să fie:
intenţia.

Aşa se face că până şi în ziua de azi, când văd că ceva nu merge,

încep să mă învârtesc. Ridic o mână spre cer şi mă învârtesc.
O cobor pe cealaltă spre pământ şi mă învârtesc. Iar cerul se
învârteşte deasupra mea. Nu mai sunt eu însumi, ci unul dintre
acei atomi care se-nvârtesc în jurul vidului care este totul.
Cum avea obiceiul să spună domnul Ibrahim:
― Inteligenţa este la gleznă şi glezna ta are o gândire deosebit de
profundă.
M-am întors acasă cu autostopul. „Lăsându-mă în voia lui
Dumnezeu”, cum zicea tot domnul Ibrahim vorbind despre cerşetori:
ca şi ei mi-am cerşit hrana dormind sub cerul liber şi asta a fost de
asemenea un cadou minunat pe care tot el mi l-a lăsat. N-am vrut
să cheltuiesc bancnotele pe care mi le vârâse domnul Abdullah în
buzunar, când m-a îmbrăţişat la plecare.
La Paris, descoperii că domnul Ibrahim prevăzuse totul.
Dispusese să fiu emancipat: eram aşadar liber. Mă făcuse
moştenitorul banilor, al băcăniei şi al Coranului său.
Notarul îmi înmână plicul cenuşiu din care scosei cu mare grijă
cartea. Aveam în sfârşit să afu ce era în Coranul domnului Ibrahim.
Erau două fori uscate şi o scrisoare de la prietenul său Abdullah.
Acum sunt Momo, aşa mă ştie toată lumea de pe Rue Bleue. În
cele din urmă nu m-am mai apucat de import-export, fusese doar o
vorbă, aşa, ca să-l impresionez pe domnul Ibrahim.
Mama vine din când în când să mă vadă.
Îmi zice Mohamed, asta ca să-mi facă mie hatârul, şi-mi cere veşti
despre Moise. Pe care i le şi dau.
 Aşa de pildă, ultima oară i-am zis că Moise l-a regăsit pe frate-său
Popol şi că au plecat amândoi într-o călătorie din care n-aş crede să
se întoarcă aşa, cu una, cu două. Şi că, după părerea mea, bine am
face să nici nu mai vorbim despre ei. După ce a refectat un timp –
nu ştie niciodată la ce să se aştepte din partea mea – a murmurat
cu blândeţe:
― Poate că la urma urmei e mai bine așa.
Sunt copilării din care trebuie să ieşi, de care trebuie să te
vindeci.
Îi răspunsei că psihologia nu era raionul meu, raionul meu era
băcănia.
― Mi-ar face plăcere să te invit la cină într-o seară, Mohamed.
Soţul meu doreşte mult să te cunoască.
― Cu ce se ocupă soţul dumneavoastră?
― Este profesor de engleză.
― Şi dumneavoastră?
― De spaniolă.
― Şi-n ce limbă o să vorbim la cină? Nu, glumeam… Fie,
primesc.
Se împurpurase toată de bucurie că primesc, zău, era o
adevărată plăcere s-o priveşti, ai fi zis că i-am instalat apa caldă.
― Adevărat, chiar ai să vii?
― Da, da.
Ce-i drept, nu vezi în fiecare zi doi profesori, angajaţi ai
Ministerului Educaţiei Naţionale, primindu-l la ei în vizită pe
băcanul Mahomed, dar, în cele din urmă, de ce nu? Cum nu sunt
rasist…
Ce mai, azi aşa, mâine aşa, a devenit un obicei. În fiecare luni
seara iau cina la ei împreună cu soţia şi copiii. Cum ăia micii ai mei
sunt afectuoşi, îi zic mama-mare şi face s-o vezi pe doamna
profesoară de spaniolă cum se topeşte toată auzindu-i! Uneori e aşa
de bucuroasă, încât vine şi mă întreabă discret dacă nu mă
deranjează că micuţii îi spun aşa. Îi răspund că nu, fiindcă am
simţul umorului.
Asta e. Acum sunt Momo, ăla de tine băcănia de pe Rue Bleue
care nici măcar nu-i albastră.
 Pentru toată lumea sunt arabul din cartier.
În materie de băcănie, eşti arab când ţii deschis noaptea, chiar şi
duminica.

SFÂRŞIT
Sf;RIA ()I; AUTOR
E r ic - E m m a n u e l S c h m itt s - a n a s c u t p t" 2 8 m a r -
tie 1 9 6 0 la L y o n . tn 1 9 8 3 a b s o lv a c u r s u r ile
p r e s tig io a s e i E c o le N o r m a le S u p e r ie u r e cu
o d ip lo m a in f ilo z o f ie . T re i a n i m a i ta r z iu
o b tin e titlu l d e d o c to r in f ilo z o f ie . D ebu-
te a d in 1 9 9 1 e u 0 p ie d d e te a tm , N o a p te a fa
V a lo g n e s.ti u r m e a z a V izifa to T u l, c a r e ii a d u -
e e e o n sa e ra re a
tr e i p r e m ii
~ i p c n tm
M o lie r e ,
c a r e c s tc d is tin s
V a ria p u n i e n ig n l< ltU :e ,
eu
if::RICf::MMANUf::L
L ib e rtin u l e tc . I n 1 9 9 4 , ii a p a r e p r im u l
m a n , S e e ta E g O ~ ti1 O Td,a r s e r ie in c o n tin u a r e
p ie s e d e te a tm c a r e f a r s a li p lin e in F r a n la
ro -

~i
aSCWMITT
in n r a in a u te . tn 2 0 0 1 e s te r e e o m p e n s a t de
A c a d e m ia F r a n c e 7 ..i c u G r a n d P r ix d u T h e a tr e
p e n tm in tr e a g a a c tiv ita te . D e a c e b .~ i s u c e e s
r h u n a to r s e b u e u r .\ ~ i r o m a n e le s a le E v a n -
g h e lia d u p a P ila t ( 2 0 0 0 ) , P a rle a c e lu iL tlt
(2 0 0 1 ), P I' c a n d e ra m a o p e ra d e a H a (2 0 0 2 ),
p re c u m ~ i e s e u l V ia fa m e a e u M o za rt ( 2 0 0 5 ) .
V o lu m e le c a re a ld tu ie s c C ic 1 u l I n v iz ib i-
lu lu i - M ila re p a (1 9 9 7 ),D o m n u l Ib ra h im Ii
flo ru e d in C o ra n ( 2 0 0 1 ) , O sc a r Ii T a n ti R o z
(2 0 0 2 ), C o p ilu llu i N o e ( 2 0 0 4 ) , L u p ta to ru l
d e su m o c a re n u se p u e e a in g ra ~ a ( 2 0 0 9 ) ~ i
C e i u e e c o p ii p I' c a re d o a m n a M in g n u i-a
a v u t n ic io d a tti(2 0 1 2 ) - s - a u a f la t lu n i in tr e g i
p e lis te le d e b e s ts e lle r u r i d in n u m e r o a s e lir i.
E r ic - E m m a n u e l S c h m itt e s te a u to r u l a p a tn l
v o lu m e d e n u v e le ~i
p o v e s tir i: C ra m a i fru -
m o a sJ c a rte d in lu m e Ii a le ep o v e stiri (2 0 0 6 ),
V isa to a re a d in O ste n d e ( 2 0 0 7 ) , C o n c e rt in
m e m o ria u n u i in g e r ( 2 0 1 0 ) , d is tin s e u P r e -
m iu l G o n c o u rt p e n tr u n u v e l;\, ~ i C ei doi
d o m n i d in B ru x e lk s ( 2 0 1 2 ) . I n 2 0 0 8 p u b li-
d o ro m a n u l U ly sse fro m B a g d a d , in 2 0 1 1 ,
F e m e ia in fa ta o g lin zii, in 2 0 n , P a p a g a lii
d in P ia ,a A re zzo , ia r in 2 0 1 4 , d ip tie u l E li-
S e r ie c o o r d o n a ta d e
x ;ru l d ra g o ste ; ~i
O tra v a iu b in i. L u i E r ic -
E m m anuel S c h m itt i S -;lU d c c e rn a t p e s te d o -
D E N IS A COM ANESCU
u a z c c i d e p r e m ii ~ i d is tin q ii lite r a te , in 2 0 0 1
p r im in d titlu l d e C h e v a lie r d e s A r ts et des
L e ttr e s . C iI iile lu i s u n t tr a d u s e in p e s te p a tr u -
• •e e i d e lim b i.
~RIC~MMANU~L
SC~MTT<SA, VI
Elixirul dragostei
T raducere din franceza de
DORUMARE~

H U/tlAN IT AS
ncti~
 l.,e,ctor:G••.brid~ Riq;ltr
RtdK!Or; Mouin'a Iont'ICu
Clpau: Angtla Rouru
TthnortdKlOr: Manuela fo.lbilltanu
ClrKtOT: 1<».1'1••.VilQ1
DTP: Emilia !Ollal'cu,C armtn Pe'l~sru Louise,
Tip~rit I••.P rottiitur1 ,i Tipografit
Dad. rna auzi, buna ziua.
ERIC-EMMANUEL SCHMnT
Daca nu vrei sa rna ascul~i, adio.
L'ELIXIR D'AMOUR In funqie de reaqia ta, aceasta scrisoare
Cll:::ditiolll' Albin Midltl - Pari,20H
All rigbts rntTVtd. va constitui inceputul sau sfaqitul cores-
ponden\ei noastre.
o HUMANIT AS. 201S,pentnl prtunta veuiunt romilltud
In fa\a mea se ridica un soare ofilit, iar
ISBN 978.97J-6g<j.S70-9 eu contcrnplu Parisul, caruia octombrie ii
Delcrit~ ••.C IP "It disponibil.l cia paloarca unui animal prost dis pus, inne-
la Bibliok'ca National.l a Rominiti.
bunit de frun7.cle vejtede, stingherit de cir-
EDITURA HUMANIT AS FICTION
cula\ia zgornotoasa, infornetat de 0 pace care
Piall Prn" Libert 1,013701 Bu.:urt'ti, Romania intarzie, Iarna bate la u~a. Langoarea verii
Id. 021/408 8) SO, fu 021/408 8) SI
_.humanitas,ro se risipe~te, iar capitala arde de nerabdare sa
dea de frig, de uscat, de limpede. Unui or"!
Clmtnzi onlint: W 'IVW .libhumanilU.ro
Comtnzi pri •.•e-mail: unzari@ libhumaniw.ro ii sunt indeajuns doua anotirnpuri, cel sufo-
Comenzi tdtfonire: 0)72 74) )R21 On) 684 t'J.!
cant ji eel inghe\at.

5
 L o u is e . h a i s a tr a n s f o r m a m p a s iu n e a p r ie te n i. D e ce nu? f n tr e n o i n - a c x is ta t
n o a s tr 3 r a n ita I n tr - o a f e q iu n e s e n in a . C r e - n ic io d a ta p r ie tc n ie .
d e -rn a , I n a c e ~ ti u ltim i a n i a m iu b it, m ai T e r o g . n u m u tila a m in tir ile n o a s tr e f r u -

m u lt d e c a t p ie le a ~ i c o a p s c lc ta lc s a u I m - m o a s e c lo a r f iin d c :i a i v r e a s a n u e x is te .

b r a ti~ a r ile n o a s tr e , f e m e ia c a r c e ~ ti. in te I i- A dam

g e n t a m u ~ c a to a r e , r e p lic a p r o m p ta , r r o n iile ,
e n tu z ia s m e le ta le . D c c c o a r e in d c p a r ta -
r e a m - a r I ip s i d e m in u n e a a s ta ? C h ia r s u n t
condam nat s a te p ie r d ? S e x u l e r a s in g u r u l
b ile l d e a c c e s ?
I n s c h im b , r e f u z o n c e m e s a j d o ld o r a de
f r u s tr a r i, im b ib a t d e c h e m a ri la ta n d r e tc
s a u d e tr e s a r ir i g e n ita le , c a a c c a s ta c a rp i
u m e c la , is te r ic i, v a g in a li c a r e m i- a in v a d a t
e c r a n u l d e d im in e a ta ~ i p c c a r e a m a r u n c a t- o
la ~ a p a s a n d ta s ta " D e le te " . L e g iitu r a n o a s tr ;j
s e in c h e ie , L o u is e , in te lc g e o d a ta . n - o m a i
n e g a . N -o s a m a i d o r m im im p r e u n a ~j0
s a lo c u im d e - a c u m 1 a m ii d e k ilo m e tr i unul
d e c e llI a lt.
C and 0 c a ra re s e te r m in a . la o r iz o n t se
a r a ta 0 a lta . D in in d r a g o s titi s a d c v e n im

6 7
~

Adam, Draga mea Louise,

Dad. prietenia e patul de moarre a1 iu- Doar pielea desparte iubirea de prie-
birii, atunci ud.sc prietenia. tenie. $i-i a~ade sub,ire ...
Louise Adam

8 9
 Ti se p a re s u b ~ ire ? M ie m i se p a re un L o u is e ,
z id .

L o u is e P ie le a o b o s e ~ te , s p iritu l nu. D ad. tru -

p u rile n o a s tre s e a tra g m a i p u \in , d a c a . ~ o l-

d u rile n o a s tre n u m a i s im t a U t d e ta re n e v o ia

s a s e in la n \u ie , dad. s e x u l m e u s -a o d ih n it

lin g a a l ta u fa ra . s a -I m a i c a u te c a -n p rim ii

a n i n u 'i n s e a m n a ca gandul m eu te .a a lu n -

g a t, in n ic i u n c a z . A s ta z i, d e p ild l, m -a m

g a n d it s a -\i p o v e s te s c c h e s tiile c a ra g h io a s e

c a re m i s -a ll in ta m p la t, m i-a m dont sa

im p a rt e ll tin e c a rte a , film u l s a u m u z ic a pe

c a re Ie -a m d e s c o p e rit, \i-a m pus n i~ te

in tre b a ri, \i-a m d a t n i~ te ra s p u n s u ri, \i-a m

d a ru it s u ra s u ri, s u s p in e , e x d a m a \ii, p e s c u rt,

n u n e -a m p a ra s it n ic io d a ta .

10 11
 In realitate, banuiesc ca senzualitatca
este la fel de superficial. ca ~i epiderma de
care se folose!te. Tu domnc~tj mult din-
colo de spasmt'o Incrustata deplin In mine,
mai mult decat ar fi putut-o reu~i 0 simpla
anatomic atragatoare. mi te-ai Intiparit in
imagina~ie, In vii tor, In amintiri. Adam,
Da, daca pielea Se deterioreaza,. se ridea-
za, se usuca, spiritul se intare~te. Prietenia Orice concesie rna costa. Prietenia dupa
este continuarea logica a unei iubiri adeva- dragoste rn-ar urnili. Nu rna tcnteaZa sa
rate. Nu mi-am inchipuit ca daruindu.~i-o reamenajez 0 imensi pasiune iotr-o mica
te VOl Jlgm. garsoniera cordiala, prefer pur ~i simplu
Adam sa ma trezesc in strada.
Salut.
Louise

12 13
 ta le . V e i a tin g e iu b ire a v is a ta , n ie io d a ta
iu b ire a a d e v a ra ta .
A h , rn a p u i p e g a n d u ri, L o u is e ... S -a r
z ic e c a ic ~ i d in p o v e s te a n o a s tra c a 0 va-
d u v a c a re tin e s a -~ i c o n tin u e v ia la in d o i
p rin a rn a ra e iu n e . C h ia r c re z i e a d u re re a
L o u is e , L o u is e , L o u is e ... e s te in lo c u ito a re a p a s iu n ii? A i de gand
s a -li im b ra c i e x is te n ~ a in n e g ru ? N u te
S a lb a tie a m e a , a p u c a ta m e a , e e te m a i m a l re c u n o s e .
c a h re z i! V a s a z ic a , to tu l s a u n im ic , d a ? D ri F o s tu l ta u iu b it ~ i, c u to a te a s te a , p rie -
c u to tu l L o u is e to a ta , oei n ie i p ic io r d e te n ,
L o u is e ? F o e s a u e e n u ~ a , ja ru l it e e fu z i ... A dam
C e n e b u n ie fru m o a s a !
N e b u n ie , to tu ~ i ...
O i fi a v a n d tu g u s tu l a b s o lu tu lu i, dar
id c a lis m u l a s ta d u c e la n e fe e ie irc . E x ig e n -
\e le ta le i\i voe h ra n i fru s tra e e a . C u c a .t 0 s a
m a n a n e i m a i m u ir, e u a ta t 0 s a s a liv e z i m a i
ta rc . D a c a c e e a e e tra ie ~ ti te e h u ic s a fie
p e rfe c r, c x h a u s tiv ~ i e x c lu s iv in a c e l~ i tim p ,
m a i b in c e e n u n li s a m a i te a ie ~ ti. N ic i 0

re la tie n u s c v a rid ie a la n iv e lu l a s p ira tiilo r

14 15
Louise, Louise,

tmi faci mutre ? Te rog sa~mi raspunzi, chiar ~i prin-

Ma ura~ti? tr-o-njuratura.
Mil uili? Daea nu dai nici un semn de via~maine
Adam.l tilu mi urc in avion.
Adam

16 17
 rn a h a I1 u ie ~ ti. rn a a s a lte z i e u s o lic itu d in e a
ta , c u c h in u rile ta le , c u s in g u rlta te a ta , irn i
to t trirn iti g a n d u rile ta le z iln ic e . v a ic a .rin -
d u -te c ii ra s p u n s u rile m de s u n t p re a e v a -
.
Z lv e .
D ra g u l m e u . a m p re a p U lin ,im p s '-li
D ra g . A d a m , a c o rd . N u u ita c i a c u m rn a in s ta le z la M o n t-
re a l. c e e a c e rn a o b lig a s a re z o lv to t s o iu l
C e ffi-a m a i a m u z a t s c ris o a re a ta ! d e p ro b le m e : a c te a d m in is tra tiv e , d e c la -
V a s a z ic a . tre h u ie s a n e g c a , n e -a m des- ra tie fis c a la , c h irie , a m e n a ja re . S ig u r, c a b i-
P ''1 it? T e o rb e lte o rg o liu l ... A d u -\i a m in te n e tu l d e a v o c a tu ra u n d e m -a m a n g a ja t rn a
ca eu sum c e a c a re a p le c a t. a ju ta c u to a te d e m e rs u rile a s te a . d a r d e ja
A fo s t d e c iz ia m e a s a ~ e z u n o c e a n in tre m i-a in c re d in \a t c lie n \i c a ro ra tre b u ie s a Ie
n o i. A m s c h im b a t to tu l. a p a rta m e n t. h a in e , s tu d ie z d o s a re le . Z iu a d e d o u a z e c i ~i
p a tru
c lirn a t,la titu d in e .lo n g itu d in e . fa ra e z ita re , d e o re s e in c h e ie p rc a d e v re m e .
p e n tru a -m i u rrn a s te a u a . T u lo c u ie ~ ti la C h ia r ~ i a ~ a . in s e a ra a s ta rn a a ~ e z in fa \a
P a ris . in tim p c e e u rn -a m a ~ e z a t in Q u e b e c . c o m p u te ru lu i ~ i-ti a c o rd c a te v a m in u te .
E u , v .d u v .? In c o n s o la b il.? B a li c a m p ii, D ~ iu b ire a n o a s tra d e c in c i a n i a a v u t fo r-
A d a m , p re s u p u n a n d c a n -a ~ p u te a s u p o r- ~ a u n e i fu rtu n i. n -a m m a i tra it n ic io d a ta 0

ta s a te p a ra s e s c , c a a b ia m a i re s p ir. c a , rn a a s e m e n e a re la p e , 0 a s e m e n e a fu z iu n e a tru -
s im t s c h ilo d ita ... D in tre n o i d o i. tu p a ri p u rilo r, a s u fle te lo r, a g u rilo r, a m a in ilo r,
e e l d e z a rrn a t in fa ~ a n o ii s iru a \ii, d u p a c u m a g u s tu rilo r ~ i a id e ilo r. In te n s ita te a a s ta

18 19
 m -a e o n v in s e a in te le g e re a n o a s tra v a d u ra . In p lu s , d e c a n d m -a m m u ta t, s c ris o rile
S c a n te ile p re fig u ra u fo e u l e te rn ita tii. D a r, p e c a re m i Ic -a i trim is a u ra m a s la u ~ a v ie tii
v a i, a tre b u it s a re n u n t Ia s p e ra n te ... A m m e le , b ic ti a rn b a s a d o ri a i u n c i lu rn i re v o -
In c e p u t s a n e d o rim u n u l p c c e la la lt m ai lu te , d c s u e re , c a n i~ te d .rti p o ~ ta le d .ta c ite
p u t in , m a i J n d i tu , a p o i ~ i e u , d u p a c a rc a i p e d ru m , in c u lo ri p a le , a p ro a p e ~ te rs e .
a v u t to t m a i m u J te a v e n tu ri fa tj~ e c u a lte C a u n n o ro c , s e a ra p e c a re a m p c tre c u r-Q
fc ro e i. E i, n u s in c e rita te a a s ta ti-o re p ro - in P la c e d e s A rts rn i-a tre z it c h e fu l d e a -Ii
~ e z , d a a r a ~ a a m fa c u t e c o n o m ic d e tim p : s c rie . !n c h ip u ie -li c a s e ju c a Elixirul dra-
d a e a e x is ta iu b iri c a re m a r d in c a u z a in d o - gostei, c a re , a c u m c in c i a n i, la O p e ra d in
ie lilo r, a m e a a m u rit d in c a u z a c e rtitu d i- P a ris , n e -a d a t o c a z ia s a n e a p ro p ie m , a d u ~ i
n ii. $ i-a rn ru p t-o . d e P a o la ~i
F re d e ric , p rie te n ii n o ~ tri c o m u n i.
P c c a t rn -a in n e b u n ir e ~ e c u l n o s tru , pe tn s tra fu n d u rile c re ie ru lu i m cu, 0 zona
a ta t rn a lin i~ te ~ te in d e p a n a re a d e tin e . C u rn a i s la b ;\, e le g ia c > , la n g u ro a s a a r fi v ru t s a
c a t le g a tu ra e s te rn a i p u te rn ic a , c u a ta t m a i rn a fa d . s a iz b u c n e s c In la c rim i la a m in -
p la c u ta c s te s fa ~ ie re a e i. B in e fa c e rile ru p - tirc a a s ta ... O r, n ic i y o rb a d e n o s ta lg ic ,
ru rilo r s u n t s u b e s tirn a te : d iv o q u l fa c e to t n ic i d e la c rim i fu ri~ a te , s p re d e o s e b ire de
a ra .t c a t 0 in c lln ire , c a e i in a u g u re a z a a noua tc n o ru l c a re a fo s t n c v o it s a b is e z e a ria
a le g e re in v ia la . !n c lip a d e fa la , tre b u ie Una [urtiva lacrima. In lo c s a rn a in d u -
s a -t i m a rtu ris e s c , rn a s im t e x tre m d e J in i~ - io ~ c z , a m s ta t ~ i In -a m g a n d it, In to iu l in -
tira , fiin d c l e x is ra c e v a u m iliro r in p a s iu n e a trig ii: c u m s a p ro v o c i 0 iu b ire ?
a m o ro a s a d e c a re rn a b u c u r c a a m s e a p a t. iti a m in te ~ ti c a , In p rim u l a c t, A d in a ,
In s fa r~ it s in g u ra . $ i fe ric ita in s fa r~ it. fru m o a s a ta ra n c a , c ite ~ te le g e n d a tin e rilo r

20 21
T rista n ~ i !so ld a , u n i~ i p rin tr-o p o ~ iu n e d e
d ra g o ste . O a re c h ia r sa e x iste 0 a stfe l d e p o -
~ iu n e ? tn sp e c ta c o l, stic la v a n d u ta de un
c sc ro c e x u b c ra n tu lu i N e m o rin o n u e o n ~ in e
d e e a t v in d e B o rd e a u x , in sa in tre b a re a to t
m -a sa c a it. E x ista v re u n m ijlo c d e a sta rn i
p a siu n e a ? D ra g a m e a L o u ise ,
L in i~ te ~ te -te , n u c a u t n u m itu l "e lix ir a l
R a sp u n su l ta u m -a lin i~ tit, fiin d e a rn a
d ra g o ste i" n ie i p e n tru a m i-l a d m in istra , n ie i
p e n tru a i-I tu rn a e u iv a , ~ ie sa u a ltu ia . P u r sp e n a se m .
P le c a re a ta g ra b ita , sc riso a re a p rin c a re
~ i sim p lu p e n tru m in e e 0 m o d a lita te de a
in ~ e le g e e se n ~ a se n tim e n tu lu i. N u cum va rn a c o n stra n g e a i d in tr-o d a ta sa rn a in to rc ,

d ra g o ste a tin e d e u n p ro c e s m a te ria l, e h im ie , a p o i c ire u m sp e q ia d e c a re a i d a t d o v a d a

d e u n a m e ste e d e m o le c u le c a re sa p o a ta fi d u p a rip o sta m e a rn -a u fa c u tsa rn a te rn c a -\i

re p ro d u s ~ tiin ~ ific ? S a u e u n m ira c o l sp iri- v e i fo lo si e n e rg ia d o a r p e n tru a te in trista .

tu a l? D a to rita p ro fe sie i m e le , a m in ta ln it d e stu le
~i ttl, e a re -\i d o re ~ ti p rie te n ia ... E i b in e , p a c ie n te d ro ra , d u p a d e sp a q ire , su fe rin \a
h a i sa in a u g u ra m p rie te n ia m e d ita n d la le -a d e v e n it o b i~ n u in \a , a d isip a t a lte se n -
iu b ire . z a tii, im p ie d id .n d u -Ie sa tra ia sc a n o i p la -
c e ri ~ i m o d ific iin d u -le m odul de a vedea
L o u ise
v ia ta p a n a c a n d a c e a sta a a ju n s sa Ii se p a -
ra d e n e su p o rta t. A se m e n e a fe ro e i c a d in

22 23
 a d e v ir a te o r g ii a le d u r e r ii, in c a r e , s c r u p u - b u n a , 0 ta s a s a in tr e , n u e x is ta to tu ~ i n ie i
lo a s e , s e s tr a d u ie s c s a fie c a t m a i n e fe r ic ite , o le g a tu r a in tr e d o r in { a ~ i a fe q iu n e .
c e le m a i n e fe r ic ite e u p u tin { a . D a c a n u s e D raga m ea L ouise, faptul ca vibram pen-
s in u e id , i~i
due z ile le im p ie tr ite in p o s o - tr u tin e n u -m i im p u \in a n e v o ile , in \e le g e -
m o r a r e , in n e c r o z a , in c a n c e r . r e a n o a s tr a to ta la n u -m i ~ tirb ea s im tu r ile .
C a t d e s p r e tin e , a i r a m a s in e is iv a , e e e a n ic i n u -m i p o to le a fa n ta s m e le . D e ee ai
ce rna bucura. A ,cute-\i deci col\ii foIo- c o n s id e r a t c a a v e n tu r ile m e le e u fr u m u s c ,i
s in d u -m a . p a s a g e r e e r a u g e s tu r i m e n ite s a te in s u lte ?
N u p o t s a n u r e a q io n e z la u n a d in tr e C a a v e a u le g a tu r a e ll tin e ? N u fa e e a m n i-
fr a z e le ta le , e e a in c a r e im i arn in te~ tiin fi- m ie in a d in s .
delitatea. A r tr e b u i r e c o n s tr u it le x ic u l ~i i z o la te
B a r b a { ii fa e d r a g o s te p e n tr u p I a e e r e , n u a e e s te d o u a lu m i d is tin c te , e e a a s e x u lu i ~i
p e n tr u a s p u n e d o iu b e s e . C a n d r n a d u c e a m c e a a iu b iri~s u p r im a n d o r ic e te r m e n c o r n u n .
s a r n a in ta ln e s e e u a m a n te le m e le , n u p ie r - T o t a~ a,p r ie te n ia m i se p are 0 r e la { ie
deam nim ic din a~ am entul falii de tine, nu p u r a , ex em p lar~ lu m in o a s a , p e n tr u c a n u e
te a d o r a m r n a i p u ,in . u n ie a m e a a m b i{ ie poluatil de cam e, de frecanle sau de schim -
fiind sa ob\in Ii sa ofer placere. b u r ite e i d e £ I u id e . P r ie te n ia d e s e n e a z a c a -
R ela\iile interum ane S U ntfaJsificate de 0 lea dreapta a iubirii. A p ca din nou \i-o
c o lo s a la e r o a r e : id e e a e a s e x u l ~ i s e n tim e n - propun.
tele sunt pe acel~ i plan. O r, sexu1li dragos- A l tau,
tea ocupa doua terilO riidifelite. D ad iubirea A dam
il in v a d e a z a p e e e l a l s e x u a lita ,ii, c a r e , fa ta

24 25
 P .S .: I n c e e a c c p r iv c ltc in tre b a rc a de-
spec •.e lixir", raspund. evident, negativ. Nici
o s u b s t a n ~ a nu poate provoca pasiunea iu-
birii. ~i,
de asemenea, nici un tip de compor-
tament, in ciuda a ceca cc pretind metodele
s p e c i a l i ~ t i l o r in aga\at sau l a u d a r o ~ e n i i l e
fem eiloe puse pe sucit m in\ile. Nu coo- A dam ,
[COlZa ce numim dragoste - pofta oei senti-
mentul -, aprinderea acestui foe camane Ai vazut?
un mister. Un paparazzo I-a surprins pe prim-mi-
nistrul Canadei in bra\ele amantei lui, d.nd
tocmai 0 saruta pe gud. Pe-aici, oamenii
n u m a i d e s p r e a s ta v o r b e s c ... P a r tid e le d in
opozi\ie ii eee demisia, complicii lui p o l i-
tici denuntcl executia puritana, iar opinia
p o p u la \ie i H u c tu e a z a . In o ric e c a z , d a d
n u -l v a c o s ta p o rto fo liu l, to t i-a ltirb it d e ja
autontatea.
Ai aflat cum stau lucrurile de O le o 1 0 , din
Franta? Ce parere ai?
Louise

26 27
 p u \in n e p a s a d e s o a r ta lu i. s e of era a s tfe l

fie d ir u ia o c a z ia d e a-~i te s ta a p r o p ia \ii in

le g a tu r a c u o r ie n ta r e a lo r sexual a ~ i m o r a -

laoNe servqte drept busoIa.

E v in o v a t d e a d u lte r ?

A tu n c i e v in o v a t ~ i d e c a s a to r ie .

C u m s e p o a te m e r g e in fa \a u n u i p r im a r

s a u a u n u i p r e o t p c n n " U a p r im i g a r a n \ia ca.

u n b a r b a t n u s e v a a tin g e n ic io d a ta d e a

a lta fe m e ie d e c a t d e n e v a s ta lu i? C c o m in

lOate minlile va susline ~a ceva ahfel dedit

c o n s tr a n s ?

O p r o b r iu l m e u s e in d r e a p ta im p o tr iv a

c a s a to r iilo r ~ i ju r a m in te lo r d e c a s tita te , n u

im p o tr iv a a d u lte r u lu i, c a r e m i s e p a r e 0 de~-
te p ta r e s a n a to a s a a n a tu r ii.

Adam

P.S.: Mda, se discuta mult despre prim-

m i n i s t r u l a s t a a l t a u ~ i p e - a i e i . De~i,
in fo n d ,

28 29
 - E iarb a-m a\ei, m i-a ex p licat v ecin a,
observandu-m i u im irea. P une pe fuga insec-
tele ~ i atrag e felin ele.
R rro u a m iorla-it iritat d e tu lp in ile v erzi
care n u -i rasp u n d eau av an su rilo r.
- N ep etalacto n a Ii d eclan ~ eaza fero -
A d am , m o n ii sex u ali in creier, ls ta .j cfectu l terp e-
n ei, a m ai p recizat ea ca ~i
cu m ar fi fo st
D im in eata am tre c u t p e la v ecin a m ea
cev a ell to tu l b an al.
p en tru catev a am ab ilitati ~ i b arte, iar p isiea
In p rim u l m o m en t n -am ~ (iu t cc rn a
ei m -a eo n v in s ca ai trecu t p rea u ~ o r p este
u lu ia m ai tarc, co m p o rtam en tu llu i R rro u
in treb area m ea leg ata d e elix iru l d rag o s-
te L ..
sau v o cab u laru l v ecin ei.

R rro u - a~ a 0 eh eam a p e fd in a - s-a

- ~i
pe tig ri ii ex cita, a ad au g at.
ap ro p iat d e 0 p lan ta, a lasat sa treaea 0 cli- - D ar p e b arb ali ?
p a, ~ i-a rid ieat b u za su p erio ara, ap o i, tra- - Ii ad o arm e.
g an d aer p e g u ra, in eru n tata, eu p ieio arele A tu n ci am izb u cn it am an d o u a in ras, ea

tep en e, ~ i-a ~ ters b o ticu l ro z d e fru n ze in fiin d ea i~i

batea jo e d e o am en i, eu trag an d
tim p ee, d in fu n d u l g atu lu i, ii v ib ra u n to rs co n c1 u zia ca, cele m ai fru m o ase m o m en te
to t m ai p u tern ic, eev a in tre can tee ~ i g ea- d e iu b ire Ie traim in v ise.
m at d e d u rere. T n catev a m o m en te a am etit, L a b iro u , p ro firan d d e p au za d e p ran z,
p area, cu eo ad a d reap ta, eu iri~ ii trav ersati m -am d o cu m en tal. D e m ii d e an i se p re-
d e sean tei, g afain d . seriu filtrc, p o \iu n i, p arfu m u ri, ru g aciu n i,

30 31
rirualuri, formule ezoterice. Doar furni-
zornl difera: medicina, religia, supersti,ia,
m a g i a alba, r o ~ ie sau ncagea-.Vrajitorii aia
marchitani din metroul parizian, care ne
distrcaza cand sc apuca sa imparta c a l i t o -
rilor prospcctele in care se promitc ferme-
caeea fiin,ei dorite oei intoarcerea ei, nu N ic i y o rb a de 0 s in g u ra fe m e ie . F e m e i.
fa c d e c a t s a p re lu n g e a s c a 0 tra d i\ie con- Nimeni nu te poate inlocui, Louise.
form carcia nu hazardul guverncaza senti-
A dam
m e n te le . C in d n e ln d ra g o s tim , cadem de
fa p t In p la s a - b ra \e le - c e lu ila lt. la r c a d e -
rea estc condi,ionata de manipulare.
C u g e ta a te n tla c h e s c ia a s ta Ii s p u n e -m i
ce parere ai.
Louise

P.S.: Cum 0 mai duci? P o v e s t e ~ t e - m i

cum i,i teeci zilele. M-ai inlocuit cu 0 alta?

32 33
 Femei ... Vanatului ii prefer vanatoarea.
Prenume nu au? Personalitate? Ma re- Adam
volti, Adam. De ce barbatii lasa mereu im-
pre,ia ca Ie di'prelUie,c pe cele pc care Ie
dorcsc?
Femei ...
Nu te-ai mai saturat de vanatoarea asta
necontenita?
In locul rau, al crapa de plicti,.
Nu mai e nici 0 aventura sa tot repe~i
aventuri.
Louise

34 35
 tn lim b a ju l ta u , c h e s tia a s ta n u s e n u - S e n u m e ~ te n a tu ra s a n a to a s a .
m e ~ te c u m v a n e v ro z a ? Nu d in c a u z a d O T in ~ e lo r s u fe ri ia r, c i
L o u is e pur ~i
s im p lu p e n tru c a , o d a ta im p lin ite ,
re o a s c , d e p a rd . h a b a r n u a r a v e a d e a n tra c -
te le s a tis fa q ie i.
T u a i v re u n a m a n t? C e v a a m a n \i? Te
ln ta ln e lti c u b a rb a li c a re -Ii p la c ?
A dam

36 37
 N-arn pe nirneni. D r a g . L o u is e .
Ma uit la trandafiri, dar nu Ie rnai sirnt
tn realitate, ai dreptate: filtrul exista!
decat spinii.
D e d im in e a ;a , b a r b ie r in d u - m a , a m in tr e -
Louise
z .r it m ijlo c u l d e a p r o v o c a d r a g o s te a p e
lo c o
P .S .: D a r c u e lix ir u l d r a g o s te i c u m s ta m ?
C e c h ilip ir ! D a r ji c e m a i p a c .! e a l • ...
trni v o r b e ~ ti despre tine, uitand sa-mi ras-
T reaba rnadistreaza de ceasuri lmregi, lncat
punzi la lntrebarile care rna frarnanta.
abia rnamai pot conccntra la ce-mi spun pa-
cientii. t ti scriu acum pe fuga. intre doua
intalniri, pentru a-ti anunta descoperirea,
dar abia a ~ te p t sa-ti povcstesc dcspre cc
estc vorba.
AI t .u ,
A dam

•
38 39
Draga Adam, Adam,
Ai terminat treburile ? Crudule! De cand am primit ultimele
Ard de nerabdare sa citesc. cuvinte de la tine pandesc minut Cll minut
Louise mailul. Suspansul asta dauneaza randamen-
tului. Dad. mai intarzii, 0 sa~mipierd ser-
vieiul ~i0 sa fie numai vina ta!

Louise

40 41
 D r a g a m e a L o u is e ,
A dam ,

V ite ci. in s f ~ it m - a m in to r s , ~ a ci. a m n c A i f a c m e c , a i tr u p u l z v e lt, a i u m e r i I a n g a

b o m b a : p o t f a c e o r ic e f c m e ie s a s e in d r a -
c a r e te p o ~ i a d a p o s ti, m ir o ~ i b in e , m a n a ta
g o s te a s c A d e m in e .
f ie r b in te e le c tr iz e a z a b r a tu l d e c a r e s e a tin -
C h ia c n u g h ic e ~ ti c u m ?
g e , g a la n te r ia ta I e f a c e p c f e m e i s a s e s im ta
A dam
o n o r a te , e ~ ti 0 c o m p a n ie p la c u ta d a to r ita
c u ltu r ii a m e s te c a te c u u m o r , o c h ii r a i ~ tiu
s a tr a n s m ita d o r in la f la ta n d - o in a e e la li
ttm p p e c e a p e c a r e 0 p r iv e ~ ti a te n t, p lu s
c a e lti u n a m a n t e x c e le n t, n u m a i c il, d r a g u l
m e u , tu tu r o r a c e s to r n u m e r o a s e c a lita ti I i
s e p o a te r e z is ta , c h ia r d a c a c e a c a r e iti s c r ie
n u a ~ tiu t c a .n d v a s a s e a p e r e . S A n u - ti io -
c h ip u i c a to a te p r ie te n e le m d e ~ i- a r f i d o r it

42 43
s a f ie in lo c u l m e u ... e e , o a re , ti-o aduce

a ta te a v ic to rii? P o a te un n o ro c iq it d in
com un ...

o fo s ta v ic tim a

D ra g a m e a L o u is e ,

fti m u ltu m e s c p e n tru p o rtre tu l fla ta n t,

c a re rn a fa c e s a v re a u s a rn a c u n o s c , b a c h ia r
s a l:n c e rc u n flirt c u m in e in s u m i.

A i d re p ta te , n u s u n t a d e p tu l m o d e s tie i.
V ite c ii a m d a t ji d e u n d e fe c t. G lo ria nu e
n ic io d a ta e x p lo z ia re z e rv e i, m a i d e g ra b a a
rn e g a lo m a n ie i, caei cei in s ig n ifia n ti nu

in fa p tu ie s c n im ic m a re \. D oar o rg o liu l da
a v a n t o a m e n ilo r, ~ i in c a m a i tre b u ie 0 p o r-
tie d e v a n ita te p e n tru a Ie tre z i to a te £ o r-
te le . A p a re n ta m o d e s tie i l:m i e s te in d e a ju n s ,
in tru c a t s e d o v e d e jte a fi tip u l d e a ra g a n \a
c a re -i s c a n d a liz e a z a e e l m a i p u tin pe m e-

d io c ri.

44 4S
 D e s c rie re a ta , L o u is e . n e g lije a z a num ai tti m a rtu ris e s c c a a m c o n s id e ra t u n m e rit
u n e le m e n t, u n u l s in g u r, d a r e e l c a re c o n - e v id e n t fa p tu l c a a m rc s p in s doua s a u tre i
te a z a e ll a d e v a ra t: m e s e ria m e a d e p s ih a - fc m e i s p le n d id e c a re m i s e d a ru ia u f < 'i d n i c i
n a lis t. o re z e rv a .
G ra \ie a e e s te i a c tiv ita ti, sunt s ig u r ca S i u ite -a ~ a am d e s c o p c rit e lix iru l d ra -
in s ta u re z c ris ta liz a re a a m o ro a sa . tn tr-u n g o s te i, d e c a re v o rb e a i.
a n u m it m om ent a l c u rc i, p a c ie n tu l i~ i p ro - S i e e re c o m p e n sa a m c a p a ta t ?
ie c le a z a ~ le p tirile !i re fu la rile a s u p ra c e lu i S a lu ta ri d e la e e l c a re n u ~ i-a in tre b u in -
c a re it tra te a z a , s e in d ra g o s te ~ te d e te ra p e u t, ta t c u tin e d ra c o v e n iilc a s te a .
c u c a re v re a s a in tre in tr-o re la \ie e x c J u s iv a , A dam
fie c a rn a la , fie p rie te n e a s c a . tn re s p e c tiv a
p e rio a d ii, b o ln a v u l i!i p ie rd e o ric e in te re s
p e n tru tra ta rn e n t ~i
nu m a i m e rg e ]a m e d ic
d e d .t c u in te n \ia d e a -~ i o fe ri 0 a v e n tu ra .
S ig m u n d F re u d a n u m it a c e s t e p is o d s e n ti-
m e n ta l tra n s fe r, a firm a n d e a ,.e s t e p r o v o .
c a t d e s itu a lia p s ih a n a litic a " .
L a ~ c o a ]a , p ro fe s o rii n e .a u i n v a ,a t cum
s a -J c o n tra c a ra m . p e n tru a -I re a d u c e pe
p a c ie n t p e e a le a v in d e c a rii. Si eu am avut
d e lu p ta t d e m a i m u lte o ri im p o triv a a c e s to r
avansuri c a re , in re a lita tc , p ro v o c a u reeulu/.

46 47
 Louise, Drag. Adam,

Ce se-ntampl.? Exista lucruri cu care trebuie sa te obi~-

Acum trei zile m-ai somat sa-ti scriu ~i,
de cand {i-am raspuns, ai amu\it.
Adam
nuie~ti inainte sa Ie prinzi gustul: cafeaua,
tigara, broccoli, singuratatea.
Acum rna straduiesc sa rnafamiliarizez
cu aceasta din urma, fiindca e noua mea
IOvar'l'.
Louise

48 49
 L o u is e , A dam ,

N -a ~ v re a sa c re d c a te - a i ~ if o n a t d in E c iu d a t c a t te p o a te c h in u i d is ta n v .! N u
c a u z a u ltim u lu i m e u m e s a j. m i- a d u c a m in te s a te fi a la r m a t v r e o d a ta pe
A i a v u t c u m v a v re u n a c c id e n t? v r e m e a c a n d tr a ia m im p r e u n a , la P a r is ...
L in i~ te ~ te - te : n im ic n o u in p n v in ta fa p -
A dam te lo r d iv e r s e . N ic i n u a m a ju n s s u b r o tile
v re u n e i m a ~ in i, n ic i n u a m d .z u t in a d in -
P .S .:R iis p u n s u rile ta le c l1 d u le m a -n -g h e a ~ . c u I f lu v iu lu i S a in t- L a u r e n t, ia r s to m a c u l
m e u a s u p r a v ie tu it f r ip tu r ii d e c e rb c a n a -
d ia n c u poutine 1 ~ i s ir o p d e a r ta r .
J a n a -m a d a c a Ii-a m p a ru l d u ra . PO I 10-

tu ~ i s a te r o g s a - m i f a c i u n s e r v ic iu ?

1 F e l d e m a n c a r e d in Q u e b e c , f a c u t d in c a r -
to f i p r a ji~ i. b u c lti d e b r a u r l C e d a r ~ iu n 50S b ru n ,
s p e c if ic , c o m p u s d in u le i, f ~ in a . a p a , s a r e , p ip e r
~ i z e a r n a d e p u i ( n . tr .) .

50 51
 D aaa? M u 1 tu m e s e .
venabil ~i S -3r porrivi ell bugetul de care
D c fa p t, d e tre i e v o rb a :
dispune. Dad.-mi dai unda verde, 0 pun
1. Sa-mi t r i m i ~ i un
flacon din parfumul in lcgatura ell tine.
roeu, Cuir de Russie, 0 raritare care nu se C it d e sp re c lix iru l d ra g o s te i, a f l., d ra -
poate cumpara decal de 13 rnagazinul ccn- gul roell, di m-am gandit la tema ~i m-am
tra l, C h a n c l ru e C a m b o n . E v id e n t, 0 sa -Ii ~idocumentat. Ai zambi daea ai vedea-o,
dau banii. printre calatorii din rnetrou care citesc rD.
2. Verifici daea nu cumva a Tamas printre mane politiste ori de arnor, pc Louise a ta
l u e r u r i l e t a l c 0 e d i l i e s e u m p a d i n Legaturi cu ochii pierdu\i in Tehnica psihanalizei a
primejdioase. N u d a u d c l o e de e a p r i n e u t i i . lui Sigmund Freud. Evident, n-ai zice ca
S ig u r, te x tu l in s in e l-a ~ p u te a e u m p a ra de tipul asta de lectura ar putea servi de mo-
o riu n d e , in s a c x e m p la ru l a e c la , lc g a t in p ic le rneala.,or, spre marea mea surpriza, d.1torita
m a ro ~ i tip a rit p c h a ttie d e b ib lie p c c a t d e ei au incercat sa rna aga\c d i v e r ~ is t u d e n t a ~ i
f i n ~ pe atat de rezistenta, cstc unicul dar d e ~ i r a t i ~i
costelivi.
pe care mi l ~ afaeur tara. Te las, ca mi s-au ingrarnadit dosarele
3. P o ~ is-o seoti din i'ncurcarud pe 0 p c b iro u .
colega de-a mea jurista care vine in Franta? Louise
Cauri 0 casa la Paris, dar sa nu fie SCUffi-

pa c h i r i a - ~ t i u . ~ r i u ca e ca ~i
cum ai cauta
gaina de dinti -, ~i mi-am adus aminte ca
vaTul tau Simon inchiriaza mansarde mo-
bilare ... Or fi ele mici, dar sunt situate coo-

52 53

D ra g a L o u ise ,
T i-a m trim is d e d im in e a ta , p rin c u rie -
ru l ra p id . p a rfu m u l ~ i c a rte a . A m a n d o u a
e m a n a u a ro m a ta so fistic a tii,sa Ib a tic i, fru c -
ta ta , In c a re se a m e stc c a iz u l in tu n e c a t d e
ta m a ie coaja d e m a n d a rin a , a ro m a p re -
~i
z e m a a ta t d e p u te rn ic , in c a l, fu g a r, a m a v u t
se n z a ~ a c a te im p a c h e te z ~ i, m a i a p o i, te In -
c re d in te z u n u i n e c u n o sc U 4 c u rie ru J c u fa ta
p i in a d e v in i~ o a re ro ~ ii ~i
c u m a in i z b a rc ite
c a re rn a sc a rb e a u .
Si p e n tru c o le g a ta ju rista a m a ra n ja t to t
c e trc b u ie . N u a re d e c a t sa tre a c a p e la m in e
~i
0 v o i c o n d u c e la 0 g a rso n ie ra d e p e ru e
R e a u m u r.
54
S c u z a -m a c a -ti sc riu ~ a sc u n , d a r u n p a -
c ie n t a in c e rc a t a sta z i sa se sin u c id a , c e c a
c e rn a o b lig a sa im e rv in . In c id e n tu l rn a z g u -
d u ie p ro fu n d . D e g e a b a m i-a to t re p e ta t
c o n fra te le F re d e ric R o u x , d u p a c e i-a stu -
d ia t d o sa ru l, c a n u a m n ic i 0 re sp o n sa b ili-
ta te , c a n d u n p a c ie n t d e -a l m e u sc sin u c id e ,
rn a sim t m iz e ra b il.
S a -\i fie b u n a z iu a , tie , c a re o -n c e p i.
C e l c a re ~ i-a r d o ri s-o te rm in e ,
A dam
P .5 .: D e 0 sa p ta m a n a P a risu l d o a rm e
su b p lo a ic . A v c rse le c a re re g e n e re a z a d,m-
p u l in d o lia z ii o r~ u l. in v e lin d u -I c u u n v o a l
S ln lS tru .
55
 Louise, A avut mai multe rcla~i,dar mmic serios.
Libera, fara planurl precise, incantara ca
Mi-ai ascuns faptul cii aceastl colega a ta,
poate hoinari prin Europa, traie~teeu ilu-
venita din Preafrumoasa Provineie a Que-
zia specifica oriearei tinere d. este adulta.
becului, este 0 splendoare. Tinara, inge-
nua ~i totu~i imperiala. Un corp de zei\a. Louise
Ochi de nu-ma-uita. Daca jtiam, ii dadeam
apartamentul meu.
Cc fel de femeie este Lily asta ?
Adam

56 57
Crezi cJ.pot s-o invit la cina ? lmprudentulc, sa nu faci ~a ceva! Cana-
Adam diencelc nu sesizeaza curtoazia de pc Ba-
tranul Continent ~i 0 sa-~i inchipuic ca
incerci s-o aga,i.
Louise

58 59
P a i, c e -a r e ? E in te r z is ? Mdaaa ...
Adam O r ic u m , daca ~ii
sa i-o tr a g i, I m h a r 1 i-

g a r ile su n t c o n tr a p r o d u c tiv e . C a n a d ic n -

c e lc o r i ia u e le ini~iativa,o r i d is p a r .

D a, ~tiuc e m o r m a i: nee so i d e r u ta n t!"

De fapt, astfel de reflexe lin mai ales de

parametrll educaliei din America de Nord:
f e m i n i s m ~ia n t im a e h is m . l\.la s c u lu l n u a r c

a i c i via~a u~oarad i n E u r o p a .
L o u is e

P.S.: In plus, nu elti genul ei de barbat.

D upa c a te m i s-a sp u s, p u n e p r e t p e p a r te -

n e r i s p o r tiv i, basehetbali~tis a u hochei~ti,

m u lt m a i tin e r i d e d it tin e - pe seu n , de

v a r s ta e i.

60 61
 D ra g a L o u is e , D ra g a A d a m ,

N u -m i d a u s e a m a d a d , s fa tu r ile ta le s u n t E lix iru l ta u m -a fra m a n ta t d o u a s a p ta -

f a c u t e s a r n a a j u t e s a u s a r n a i'm p ie d ic e 5 -0 m a n i.
cu eeresc. Dupa c e a m c ir il, s t u d i a t , r e f l e c t a r , ia -
tn s fa .r~ it,d e ~ i n u ~ tiu h i n e de ee, 0 sa te ta -m a g a ta s a -Ii ra s p u n d .
a s c u l t . P o a t e f iin d e a i m i p l a c e s a t e a s c u l t ? I\i fa c i ilu z ii c u p riv ire la in fa ilib ilita te a
A d a m a l ta u m e to d e i ta le .
D c c la n ~ a re aiu b ir ii g r a t ie c u r c i p s ih a n a -
P .S .: V e s te b u n a : s in u c ig ~ u l m e u ~ i-a litic e fu n q io n a la in c e p u r u r ile a c e ste i p r a c -
r e v e n lt. r ic i, p e v r e m e a p io n ic r ilo r F r e u d , F e r e n c z i,
$ i a s ta t ~ i p lo a ia . J u n g , J o n e s . S e p a re c h ia r c a O tto R ank
u tiliz a d e s e o ri a s tfe l d e p ro ie q ii p e n tru a
[ r a i f a r a r u ~ in ea v e n t u r i e ll f r u m o a s e l e l u i
p a c ie n te , p r e c u m A n a ts N in ...
O r, tra n s fe ru l d e g e n u l a s ta a d e v e n it to t
m al rar.

62 63
 D ece? s c a ra ta in te re s a t d e e le , in c a t te ra p e u ru l
T ra ta m e n tu I p s ih a n a Iitie n u s -a s c h im - a ju n g e a s a is e p a ra s c d u c a to r. D in c o n tra ,
b a t d e lo e , d a r v re m u rile , da! in tr-o s o c ie ta te in c a re fie e a re d is c u ta d e s p re
L a s fa r~ itu l s e c o lu lu i a l X IX -le a ~ i in d o rin tc le s a le , p a c ic n tu l s c v a m u l\u m j p u r
p rim u l s fe rt a l s e c o lu lu i X X c o n v e rs a \ia ~ i s im p lu s a -~ i u rm e z e tra ta m e n tu I. D is p a -
n u a tin g c a n ic io d a ta te rn a lib id o u lu i; nu ri\ia tra n s fe ru lu i s a n q io n e a z a la s c iv ita te a
d o a r p u d o a re a ~ i p re s iu n e a c re ~ tin is m u lu i v re m u rilo r n o a s tre .
o in te rz ic e a u , c i ~ i lip s a c U v in te io r ~i
coo- P s ih a n a liltii fo n d a to ri lu a u lo c u l p re o -
c e p te lo r. A s tiz ~ lu m e a s e m i~ c :i a ltfe !' F ilm e , \ilo r d in re fu g iu l c a ld a l c o n fe s io n a lu lu i.
ro m a n e , z ia re , rc v is te , s p e c ta c o le te le v i- D u p a e x e m p lu l c e lo r d in u rm a , c a ~ tig a u u n
z a te , e m is iu n i d e ra d io , s ite -u ri ~ i b lo g u ri a s c e n d e n t c a rn a l c a re \in e a m a i a le s d e c o n -
d e p e In te rn e t o fe d c o n tin u u u n d is c u rs ju n c tu ra rig o ris ta , d e c u ltu l s e c re tu lu i ~i
d e s p re s e x , fa ra n ic i u n fe l d e ta b u u ri. d e p e n u ria d e te rm e n i s c n z u a li.
T o to d a ta , c re d d . ~ i tu , ~ i F re u d v a io ~ e - P rin u rm a re , c o n s id e r c a e x a g e re z i p u -
la ~ c o n s id e ra n d c :i d e p la s a re a s e n tim e n te lo r te re a e ro tic a a p s ih a n a liz e i.
c a tre p e rs o a o a m e d ic u lu i a p a I1 in e p ro c e - A ltfe l, d u -te ~ i-o e x e rs e a z a io tr-u n re g im
s u lu i a n a Iitic . T ra n s fe ru l, d e p a rte d e a ta ~ n i p u d ib o n d ~ i lO ta lita r.
d in te -u n m e c a n is m in te rio r, p ro v in e d in e x - D e c e n u in C o re e a d e N o rd ?
te rio r. tn v e c h e a o e c lin e a lu c ru rilo r, p ri- A ta ,
v a ta d e c u v im e , p a c ie n tu l e ra a u t d e a v id s a L o u is e

v o rb e a s c a d e s p re d o rin \e le , fru s tra rile , fa n -

ta s m e 1 e s a le in fa ta u n u i n e c u n o s c u t c a re

64 65
 in p rim u l d n d , c u m n u m i-a i d a t v o ie
5 -0 s e d u c , a m p u ru t s -o a c c e p t p rin tre p a -
. .-
C le n \1 1 m e l.
.
in a l d o ile a ra n d , v o i d o v e d i a s tfe l, in
c iu d a s c c p tic is m u lu i ta u , c a d e \in e u a d e -
v a -ra te lix iru l d ra g o s te i.
L o u is e , O b ie q ii, o n o ra b ilo ?
A dam
M a p ro v o c i?
ln a in te s a re p o p u le z P h e n ia n u l, 0 s a -Ii
d o v e d e s c c a a m d re p ta te .
D e m o n s tra tia a in c e p u t in d im in e a ~ a
a s ta .
C o le g a ta L ily , z e ila v e n ita d in la ra fri-
g u lu i , c e a c a re p o a rta c iz m e in a lte b in e
p e s te g c n u n c h i c a ~i
d.nd a r p u rta a p re -
s c h iu ri, fa ra s a o b s e rv e c a -i in n e b u n e ~ te p e
p a riz ie n i, m i-a s p u s d. v rc a s a in c e a p a 0

c u ra a n a litic a s u b s u p ra v e g h e re a m e a .
D e ~ i n u m a i a v e a m lo c p e n tru in c a u n
p a c ie n t, a m a c c e p ta t.
D in c a u z a ta o

66 67
Adam, Sarmana mea Louise,

E foarte urat ce facio Simplul fapt d. rna amenin,i imi arata

Maopun. ca. 0-0 5-0 facio
Louise Adam

P.S.: ~i
dac-o previn pe Lily?

68 69
 P .S .: Cum oare a i a ju n s sa -m i d is p la c i

dupa ce mi-a; plkut atat de mult? Sa nu-mi

fi p a r u t a td -g a to r d ecat cazan d prada unci

ilu z ii? L im u r ita d e p r o p r ia -m i d c c e p tic ,

r e c lte s c le g a tu r a n o a str a c a p c is to r ia unci

e s c r o c h e r ii.
Adam,

Nu su n t ~i
n ic i nu voi fi v r e o d a ta .. s a r -
m a n a ta L o u is e " .

De~; Lily nu face parte din grupul meu

d e p r ie te n e , r n a r e v o lta a fa c e r e a p c c a r e -o
p u i la c a le . N u doar ca a cazm im r -o cap-

c a n a , d a r p a r e e v id e n t c a e u a m e x p u s-o
pericolului dandu-\i-o pe mana sa-i gase~ti
o lo c u in t a ~iJm a i a p o i , p c c a n a p e a c a s a .- t i
s a tis fa c i v a n ita te a lib id in o a s a .
fn c e te a z a im e d ia t e ll e s c r o c h e r ia a sta
in d e c e n ti, altfel n u m a i a u z i d e 1 a m in e n ic i
u n c u v in te l.

L o u is e

•
70 71
 P re a ta rz iu , L o u ise .
A dam ,
N u su n t a c e l b a rb a t v irtu o s p e e a re sp e -
ra i sa -lln c lln e ~ ti. O r, n -a ju n g e d a a r sa v re i. B in e , c a p itu le z , rid ic ste a g u l a lb !
T e -a i a p u c a t sa c e ri rn a ru lu i p a rta c a le . R e c u n o sc c a a i d re p ta te .
G a ta e u ra z b o iu l.
A dam A ~ a e , d e \ii v e rsiu n e a m o d e rn a a e lix i-
ru lu i: p sih a n a liz a d e c la n ~ e a z a e u c e rtitu -
d in e p a siu n e a p a c ie n tu lu i.
le ri n u te -a m c a n tra z is d e c a t d e d ra g u l
c a re sp a n d e n \e i ~ i c a sa rn a d a u ra u tic io a sa .
D e fa p t, n u e re d e a m 0 io ta d in e c sc ria m .
A ta ,
L o u ise

P .S .: L a s-a -n e o la d e d c m o n stra \ie , ai

c a ~ tig a t .
•
72 73
 la te . c a re ii s u b lin ia z a s u p l e ,e a ~ i fo rm e le .
d a u r n a i p u v n a a t e n ,i e t e n u l u i e i a u r i u . p a r u -
lu i m o a le c a re -i flu tu ra p e c c a fa s a u lu n -
g im ii in c re d ib ile a p ic io a re lo r. L a d re p t
v o rb in d , rn a iz o le z . tn rn o m e n tu l in c a re
rn a a ~ e z la d is ta n \a d e e a p e n tru a 0 a s c u l-

D ra g a L o u is e , ta , m a s c u lu l c s te a b s e n t ~ i n u rn a i ra rn a n e
a c o lo d e c a t u n p s ih a n a lis t a u s te r .
• •D e d r a g u l e o r e s p o n d e n ,e i " e ll m in e .
P rie te n u lta u A dam
In s fa r~ it, u n c u v a n t a m a b i l . .. P r i m u l de
la d e s p a q ire a n o a s tra .
P .S .: M a c o n s i d e r , v a i , d e z o l a n t de pon-
M a bucur c a . in c a . im i m a i c a u ~ i c o m p a -
d e ra t. D in c a o d in c a n d o rn a v o i b u c u ra sa
n ia . A n e p c tre c e v i a ,a r e g r e t a n d u n s e n ti-
rn a re in ro re la n a tu ra , s a la s s a s c a firm e
m ent p ie rd u t n u n e d e z v o lta c a p a c ita te a
b e s tia d in m in e , s a rn a d e d a u t a n d r e ,i i fa ra
d e a iu b i, c i n e in c h id c i n f a ,a unor noi
c u v in te a s e x u lu i p e n tru sex.
c m o ,i i , e u l t i v a n d u - n e a m a ra c iu n e a . tn m u -
g u re ~ te , o a re , p rie te n ia ?

tn c e c a c e 0 p riv e ~ te p e L ily , fii lin i~ tita :

i n d o a r c a t e v a ~ c d i n ,e , r e f l e x e l e m e l e p r o f e -
s io n a le a u in v in s . De cand c o le g a ta m i-a
d e v e n it p a c ie n c a , n u m a i b a t c a m p ii a p ro p o
d e g u s tu l e i e x tra v a g a n t p e n tru h a in e le m u -

74 • 75
 c o n c u p isc e n \3 ., e ll a ta r m a i m u lt e ll c a t L ily
te -a v r ijit d e 1 a b u n 'in c e p u t, in c a t la e a r c -a i
g a n d il p e n lm a -m i d o v e d i c O d e \ii n o u l
e lix ir a l d r a g o ste i.
N u c r e z i c a a r fi m a i b in e 5-0 in c r e d in -
~ e z iu n u ia d in tr e c o n fr a \ii cti ? L u i F red eric
D ra g . A dam , R oux. d e e x e m p lu , p r ic te n d,ruia a i p u te a
s a -i e x p lic i s c r u p u le le ta le ~ i s a -i p o v e s te ~ ti
S e x u l n u a r e m o r a Ia , ia ti m o tiv u l p e n tr u d csp re s tu p id a n o a s tr a in tr e c e r e . t~i
dau
c a r e o a m e n iii~i im p u n sa aib a u n a . In J ip sa v o ie s -o fa c io e e l p u \in a la L ily a r fi la a d .-
r c g u lilo r n u a r e x ista n ic i cupluri, n ic i fa - p o s t.
m ilii, n ic i so c ic r a r e ~ito tu l s-a r p r a b u ~ i in T e s a r u t.
h a o s . G ra \ie in le rd iq iilo r a m p a ra s il ju n g la L o u is e

p e n tr u o r a ~ .N u te m a i n eea.ji ca a i a ju n s 0
fiin ta p o n d era ra , A d a m , a sta d o v e d e ~ te c a P .S .: L a M o n tr e a l n in g e , e m a i p ro a s -
a i d e p 'lil s ta d iu l d e p rim a l. p a t, m a i lu m in o s d e c a t p r im a v a r a . o ra ~ u l
F r u m o a sa r e v e I a ~ ia ? N u -m i m u 1 tu m i. a c a p a ta t u n a e r c o c h e t ~i
v ir g in a l.
In sc h ir n b , a te n tie ! D a ca n u m a i e ~ tip r i-
m itiv , p o ti sa d e v ii p e r v e r s, r ise c e p a n d e ~ - P .P .S .: L -a m c u n o s c u l p e B ric e , u n b a rb a l
te s p ir ir e le c a r e a u a tio s u n in a lt n iv e l de c a r e im i p la c e . E lib e r , e le g a n t, v o lu b il, caci
ra fin a m e n t. S u b in h ib i\iilc p e c a re \i Ie im - lu c r e a z a in tr -o e d itu r a , d iv o q a t d e d o i a n i,
p u n e c o n ~ c iin ta . c o n tin u i sa -ti c o n s u m i in ~ tc p ta re a u n e i rc !a lii p ro fu n d e , d u ra b ile ,

76 • 77
s e r io a s e . N u a r c n in tie in e o m u n c u stu d e n -
tii fa m e lie i c a r e r n a a c o s te a z a in p e r ip lu -
r ile s u b te r a n e , e x c ita ti d e e o n tr a s tu l d in tr e
le c tu r ile m e le in te le c tu a le ~ i p a n to fii p a r i-

z ie n i eu to e c u i. D e o c a m d a ta , in fa ta lu i
B r ic e tr a g d e tim p c a sa -i te ste z d o r in ta ,
d a r r n a te m c a n -o sa r a m a n a 0 e ita d e la d e D r a g a L o u is e ,
n c e u c e r it. S im t c u m s e s tr e c o a r a in m in e
iu b ir c a . F e m e ile iu b e s c d r a g o ste a , b a r b a tii fa c

d r a g o ste .
Paragraful tau despre Brice mi s-a parut
c o n ste r n a n t.
R e c itin d u -I . rna gandeam la e e n e d e s -

p a r te p e n o i. b a r b a tii ~ i fe m c ilc . ~ i o e c o m -
plica atat de tare legaturile. Cand aminte!ti
de expiralUl asta eu aer de tinerd. de fapt bali
to b a ~i-tit r a m b i t e z i a n g a ja m e n tu l s e n ti-

m e n ta l. C r e d e 3 v is e z ! S i m a i ~ i fix c z i 0 pe-

r i o a d a i n C : l r es a t e a s i g u r i c a t i n e t i u n u l l a

edalall, adieii, de subin\eles; n-o sa rna euk

eu el decat daca-I iubese !i rna iube!te.
C e m in c iu n i!

78 • 79
 D a d .ln tre v o i n u e x is ta d e c a t d o rin ~ a ?
A ta ~ i a lu i? D e c e a m e s te c i d ra g o s te a in
p o v e s te a a s ta ?
A dam

P .S .: E v id e n t, tc a m a g e ~ te p re tin z a n d c a .
e in c a u ta re a u n c i .•re la tii p ro fu n d e , d u ra - A dam ,
b ile , s e rio a s e " . T rc b u ie c a a d a t d e c li~ c u l
a s ta p rin v re o re v is ta , la ru b ric a d e s c ris o ri N u c u m v a e ~ ti g e lo s ?
d e la c itito a re . F u ria a s ta im i p la c e , p e n tru d i a ra ta c a
tii la m in e .
A ltfe l, p a n a u n d e a i a ju n s c u c o le g a m e a
L ily ?
L o u is e

80 • 81
Louise,
Adam,
Urasc gelozia ~i m-ar infuria s-o simt. Poti fi sd.pan pe ceea ce gande~ti, dar
Adam niciodata pe ceea cc simti.
Louise

82 83
•
 rat n icio d ata d .-m i ap an ;ii m ie ~i
n u m ai rn ie,
n lei in trecu t, n ici acu rn .
N u m irn cu u ~ u rin ~ a d rag o ste p ato lo g ii
sev ere p recu m aceasta o b sesie d e a an ex a
d o ar p en tru sin e tru p u l ~ i g an d u rile celu i-
lall, an ean tizan d u -i lib crtatea.
L o u ise, 2 . N U -li d au n iei 0 v este d csp re L ily .
S u p u s secretu lu i p ro fesio n al. n u am acest
D o u a elem en te m -au ~ o cat in u ltim ele d rep t. C o n fid en lcle ei, im ed iat ce tree p ra-
talc m esaje:
g u l u rech ii m ele, p atru n d in tr-o zo n a p ro -
f
1 . m i in terp retezi rcticcn ~ fall d e p o v es-
tejata la care n im en i n u are acces.
tca asta d in tre tin e ~ i B rice ca p c cx p resia
N -0 sa-li sp u n d ecat ca p erso n alitatea
ascu n sa a g elo ziei.
ei se d o v ed e~ te rn ai cap tiv an ta d ecat ar d a
D in co n tra. te in d cm n sa te cu k i eu el
d e p resu p u s ap aren lele. 0 fetila frag ila,
fara sa-li asu m i p o v ara ip o criziei. O b iec-
n csig u ra ca este ap reciau , se p it~ te in so m p -
ru l iritarii m d e ~ in e d e reto rica m in ein o asa
tu o asa m o rfo lo g ie care-i afi~ caza cu in d raz-
in care am esteca~ i fraze d e g en u l "Ieg atu ra
p ro fu n d a. d u rab ila, serio asa", v e~ m an t al n eala p erfeq iu n ea. P ro p riu l ei d U lm an , se

u n ci d o rin le care n u in d razn c~ te sa se ara- aru n ea in fiece clip a la C O lu l d e g u n o i. N u

te g o alii. ap rcciaza n im ic la ea in sa~ i. n ici co m p e-
G elo zia n u este 0 m an ifestarc a iu b irii, ten Ia - m ai m u lte d ip lo m e o b lin u te la
ci fo rm a ex acerb ata a sen tim cn tu lu i p ro - U n iv crsitatea M cG ill -, n ici ap titu d in ile
p rjeta~ ii. C at d csp rc m in e, n -am co n s id e- lin g v istice - fran ccza, en g lez3 , g erm an a ~ i

84 85
•
 spaniola foarte bine stapanite -, nici fizi- Aseara, fiindca avcarn doua invitalii la
cui - ar fi vrut sa fie lipsira de forme! -, nici Opera, am luat-o cu mine pe Lily la Tris-
albastrul pregnant aI ochilor, in care nu vede tan und Isolde.
decat c10rul din vreo piscina. a sa rna crezi ? Pe ca.nd 0 faceam sa se
confrunte cu 0 opera dificila - patru ore
Parisul 0 destabilizeaza, zguduindu-i
de muzica, W agner ~i divine1e lui len tori.
criteriile de pana acum. sa luam, ca exemplu, cu libret in gerrnana. -. Lily a cunoscut un
referintele ei privitoarc la moda, prove- fel de botez. Cu cat orchestra murmura
nind din seriale americane precum Focu- ori tuna. varsand peste noi, din fosa, suava
rile iubinoi sau fubire, glorie fi frurnuse,e, ~i terifianta ei nesfaqire oceanica, tacerile,
ace1e imerminahile saga in care fcmei eu re\inerilc, violen\ele, cu atat Lily vibra,
sanii refacu\i i~i disputa barba\i cu implan- prada unci agitalii careia nu-i opunea niei
turi de par: convinsa cel. trebuie sa se sma- o bariera. Nu. nu asculta daar cu urechile,
cuiasca ~i
sa se in\oleasca precum 0 boarfa parul ii frernata, hazinul i se legana, inima
ii batea tot mai rcpede. Ghemuita, abia reli-
ealiforniana, explodeaza primre parizien-
nandu-~i lacrimile, infiorara inca de la pre-
cele care cultiva un rafinamem mai pUlin
ludiu. Foarte repede, respira\ia a inceput sa i
obscen ~i provocator.
se sineronizeze eu eea a Isoldei; se accelera,
Sunt sigur ca baielii cu care a avut re1alii se-ntrerupea, sincrona pana 1a ame\eala.
corespundeau ~i ei tampeniilor hollywoo- lansara '1ntr-o expansiune linea., indraznca-
diene conform carora, de la ~ofer la analis- t a , de neoprit, sfar~ind prin a se topi odata
tul financiar, orice mascul arboreaza bronz, l."U dezlan\Uirea eoardclorintr-un soi de or-
carura ~i abdominali de surfer. gasm exaltat.

86 87
•
 In dem w ogenden S c h w a ll, C lnd s-a lisat cortina peste cei doi indra-
In dem to n e n d e n S c h a ll, Lily fi-a rnai sim tir ne-
gosti~i inlan\uiti,
In d e s W e lt-A te m s w ehendem A ll, voia sa aplaude, de pard., ritacitl, ~i-ar fi
E r tr in k e n ,
pierdut ealea propriului trup.
V e r s in k e n ,
A gatata de bratul m eu, a iqit istovita
U n b e w u s s t,
de aceasta experienta, urnedi, bead de recu-
H o c h s te L u s t!
no~tinta in fata celui care a invitat-o la
cerem onia ezoteridi de la care, prin na~-
In v a lu l c a re u rc a ,
tere ~i
Jipsa de educatie, se considera ex-
in s u n e tu ! c a r e v ib r e a z a ,
dusa.
In m a re a r e s p ir a { ie a s u fiu Iu ; u n iv e r s a l, »N u ~tiam ca este eu putin?", a fost uni-
Sa m a i n e c , cuI ei com entariu, ~optit.
S a r n a in g h ita , Spre m area m ea m andrie, am conver-
F a r a d e c o n ftiin ,a _
tit-o la W agner. Farm ecc1c venerabilului
Suprem d e lic iu !
vrajitor nu au pierit in form olul culturii
oficiale, ba chiar aqioneaza inca asupra
V artejul voluptuos al m uzicii 0 patrun- unei tinere sosite din arondism entul C hi-
dea pe Lily im punandu-i eliberarea m a- couum l.
gica, faca.nd-o sa se piarda printre sunete, Tu ce m ai faci? Profita~i, tu ~i B rice, de
sa dispara in arm onia lum ii care apro- energia m uzicala m ontrealeza ?
pie horcaitul agoniei de respira~ia vietii. Al tau,
SubIim ... A dam

88 89
•
 Brice ~i cu mine? TotuI e-n ordine. Flirtul nu este dragoste, ci dorin\i de
Punem de-un flirt. dragoste. Te pierzi in gcncraliti\i abstrac-
Louise tc. Coboari ina poi pc pimant, Louise.
Adam

90 91

•
 In tr u c a t i~i
p e r m ip sa -m i ~ii
p r e d ic i. per- N u -\i p e r m it sa -m i d a i le q ii d e o r to -
m ite -m i s a g lu m e s c p u ~ in p e s e a m a s e r ii d o x ie p s ih a n a litic a !
ta le c u L ily .
C h ia r daca acum c a te v a sa p ta m a n i a m
O are r o lu l tc r a p c u tu lu i e s te s a ia s a in fa c u t p e n e b u n u l, m i-a m v e n it in fir e ~i
i\i
o ra ~c u p a c ie n ta ? S i, m a i a le s , s -o d u d sa re p e t c a rn a s c a rb e ~ te pana ~i gandul de a
a s c u ltc Tristan und /solde, opera rom an- p r o fita de pe urm a s itu a ~ ie i p r o f e s io n a le
tic a p r in e x c c le n ~ a ?
p e n tru a 0 a g a la p e L ily .
T a re m i s e p a re , d ra g u l m e u A d a m , c a fil- A dam
tr u l n u a q io n a d o a r p e s c e n a , c i ~ i in s a il,

ia r b u lb u l ta u ra h id ia n lin e s a c a ~ tig e p a riu l

s u b ju g a n d -o p e L ily !

L o u is e

92 93

•
 S ila e s te una d in tre fo rm e le o b s e s ie i: C um a rn a ju s tific a a r in s e rn n a s a a d m it
p re fe ri s a te g a n d e ~ ti la s u b ie c t c u sc a rb a c a . s -a r p u te a s a g re ~ e s c , p re fe r s a ta c o
d e c a t s a n u te g a n d q ti d e la c . C u to a te a s te a , tin s a te a n u n t c a a c e a s ta

L o u is e c o re s p o n d e n ta n -o s a rn a i a ib a n ic i u n s e n s
p e n tru m in e daca 0 s -o p u n c te z i re g u la t
c u o b s e rv a tii c a re rn a s c o t d in s a rite .
C in e a re u re c h i d e a u z it s a a u d a .

A dam

94 95

•
 A ~ a c a ia ta c o n c lu z ia m c a : n u c u rn v a it i
m a s c h e z i 0 a te a C \ie ire z is tib il. fa t" d e L ily ?
D e c e a i a s c u n d e -o ?
C e -a r fi ra u in e a ?
P e m in e n u rn a d e ra n je a z a e ll n im ic 0

asem enea a tra c p e .

A dam , T e ro g , n u rn a c o n d a m n a p e n tru in d ra z -
n e a ll. C u m sa a i p re te n tia s a fim p rie te n i,
la n a -rn a d a c a te -a m o f e o s a t. n u a S ia dad n u p o t s iH i lo p te s c a d e v a rn l ?
m i-a fo s t in te n ~ ia . R e c itin d c e m i-a i s c ris
A ta ,
{ i-a m in te le s a rg u m e n te Ie ~i
am s c h im b a t L o u is e
d ire q ia .
Mea culpa. Mea maxima culpa.
Y o o ric e c a z . s u n t d e a c u rn a ta t d e fe ri-
c ita . a la tu ri d e B ric e , ind.!, c h ia r d a e a 0 sa
te d e z a p ro b , 0 v o i fa c e e ll 0 b u n a v o in ta
e x tre m a .
A m re a q io n a t C ll fe ro c ita re ie ri fiin d c a
m ~ a i a c u z a t c a m i-~ d is im u la d o n n te le fa \l
d e B ric e li a i a v u t d re p ta te : de cand am
p e tre c U l 0 n c a p te im p re u n a , tc a irn 0 id ila
p e rfe c ta .

96 97
•

D ra g a L o u is e ,
S c ris o a re a ra m i-a fa c u r n c rn a ip o m e n ir
d e b in e ! A ~ fi fo s t o a re in s ta re , fa ra e a , s a
a p re c ie z c e e a c e a m in c e p u t s a rd ie s c ?
J e ri, la c o n s u lta tie , in tim p u l ~ e d in te i d e
jo i, L ily s -a im re ru p t b ru s c in m ijlo c u l u n c i
a rn in tiri, s -a in to rs c a tre m in e . s -a rid ic a t
in p ic io a rc , a ro ~ it ~ i a p o i a e x c la m a t:
-T e iu b e s c !
M -a rn rid ic a t la ra n rlu -m i ~ i a m s trig a t:
- Si e u !
L ily a iz b u c n it in la c rim i ~ i o e -a m a ru n -
c a t u n u l in b ra te lc c c lu ila lt. tn a c c e ~ i s c a ra
a m d c v c n it a rn a n ti.
D e a tu n c i n u n c -a m m a i p a ra s it.
98
•
L o u is e , i\i m u l\U m e s c p e n tru p rie te n ia
ta a s p ra , c a re m -a lu m in a t.
C e in c a .n ta re ! T o tu l v ib re a z a in m in e ...
U ita s e m in c e m a s u ra p a s iu n e a , ra fin a ta ,
im b a ta to a re a ~ i a b ra c a d a b ra n ta p a s iu n e ,
p o a te d a fa rm e c u n iv e rs u lu i. P c la u n s p re -
z e c e n o a p te a . c a n d n e -a m d a t jo s d in p a t
s le i t i , d a r re 1 a x 3 ti, n e -a m d u s la b ra s e ria
C o lb e rt c u s a la e i c u la m p i ro tu n d e , c u le le
d e m a s a d in b u m b a c g ro s , c u b a n c h e te le
d in p ie le ta b a c ita , p lin a d e la rm a a c to rilo r
v e n iti s a p e tre a c a d u p a s p e c ta c o l, p rin tre
c h e ln e ri s tila \i v e n iti p a rc a d ire c t d in s c c o -
lu I tre c u t c u s trid iile lo r, c u c re v e \ii ~ ic ra b ii
p ro a s p e t i a tc riz a \i la n o i in fa rfu rie c a ~ i
c u m b u c iitiiria a r Ii d a t p e 0 p la ja la v re m e a
re flu x u lu i. I-a m c e ru t a p o i ta x im e tris tu lu i
s a m a i fa c a n i~ te o c o lu ri c a s a n u ra ta m
s tro iz ile im p o d o b ite d e s a rb a to a re , ilu m i-
n a te , in s o le n te in v e s e lia lo r, ig n o ra n d c o m -
p le t ~i
m unca, ~ io d ih n a . S p rijin itii d e u m a ru l
m e u , L ily to rc e a fa d g rija , c o n v in s a c a n u
99
 <- 't VI

ii oEer daar b ra \e le m e le , c i ~i
un o ra ~ . 0
fu g im c u m ~ in a la T ro u v ille ~i
L ily v a d e s-

~ a ra , u n c o n tin e n t fa b u lo s. c o p e ri d N o rm a n d ia e p la ja P a risu lu i.
P e se m n e c 3 .iu b irc a a C o st in v e n ta ta p e n -
D e d im in e a tl. c o b o ra n d p e m ru m ic u I
d c ju n , a m a v u ( se n z a tia d i e ra p e n tru in tiia tru a d a p o e z ie v ie \ii.

o a d . c a o d stra d a m e a in ta m p in a z o rii, in d .ia A l ta u , fid e l in a fe q iu n c ,

A dam
o a d d .n d c e ru l a v e a a c c a sd ip ire d e m e e ru T .
in ra ia o a d c a n d in a lte le fa ta d e c re rn i'm i
su ra d e a u , c lo d b ru tire a sa rn a sa lu ta v o io a s~
c a o d c ro a sa n tu l ra sp a n d e a sa v o a re a d e u m
a U T iu , ra n d c a fe a u a rn a p a tru n c lc a e ll p u -
(c e c a e i in te p a to a re ~i
fo rtifia n ta . Y n doar
c a te v a o re . P a risu l s-a c o p t: a d e v c n it un
o r~ n e ru ~ in a tJ se d u c a to r. e x c ita n t, o f e rin -
d u -n e in tra n d u ri in c a re o e p u re m im b ra -
ti~ a , b a n c i p e c a re o e p u re m sa ru ta , c h e iu ri
p e u n c le p u te m sa o e p lim b a m v isa to ri.
A d io z g o m o t, tra fic , stre s, m u n c a . su p ra -
p o p u la rc : L ily ~ i e u m in e p a ~ im in tr-u n
su b lim d e c o r sile n tio s. la fe l d e ro m a n tic
c a n O i.
A S la z i Ie -a m d a t d e in le le s p a c ie n lilo r
c a n u rn a sim t p rc a b in e . ia r m a in e 0 sa

100 101

•
 D ra g a A d a m , D ra g a L o u is e ,

S o a rta a v ru t sa d e s c o p e rim fe ric ire a in U ita s e m J a c e s u n t b u n e n o p tile .

a c e la $ i tim p , tu e ll L ily , e u e ll B ric e . F a p - L a in to a rc e re a d e la T ro u v U le , u n d e n e -a m
tu l c a a c e s te n o i c u p lu n n u in ru n e c a p a s iu - p c tre c u t o re in $ ir in z b u rd a ln ic iL , iC $ in d d in
n e a n o a stra a p u sa ., c i m e rg in a in te su b D e h iu l c a m e ra d a a r p e n ln J a m a n e a fm e te d e m a re
b in e v o ito r a l p rie te n ic i n o a S le e c h ia r re p re -
o e i p e n tru a s O T b i v a n tu l o c e a n ic , o c -a m
z in ta u n d a r.
re lu a t m u n c a la P a ris .
N u m i-a ~ fj putU[ in c h ip u i n ic io d a ra 0
D o rm p u ~ in . N u d e s o rn o a m n e v o ie , c i
so Ju tie v e se la p e n tru p o v e s te a n o a s tra .
d e L ily . 5 -0 s tra n g 1 a p ie p t, s -o a lin t, s -o
P e rm ite -m i sa .ti a d re s e z a c e s te c u v in te
ru d im e n ta re : fii fe ric it. p a tru n d , s a s ta u d e v o rb a e ll e a d u p a o r-
g a s m , ia t;l c e rn a o d ih n e ~ tc . R e s ru l m i-e
L o u is e a ta
in d ife re n t.
P .S .: B ric e . c a .ru ia i-a m s p u s d e re la tia to fie c a rc n o a p te a v e m im p re sia ca s u n te m
ta e ll L ily , m i s e a la tu ra u ra n d u -v a te a te d o i R o b in s o n i c a re im p a rt a c e e a ~ i in s u la
e e le b u n e . p u s tic . N c im b ra ~ i~ a mc o n ~ ( ie n tid .l0 tr - o

102 103

•
 zj p e l i n i a o r i z o n t u l u i v a a J u n e c a u n v a p o r
~i
ni se va propune s a n e in to a r c e m in lu -
m e a n o r m a la . D e -a r f i Cat m a i t a r z i u e u
p U lin la !
Tu cum 0 m a i d u e i? H a id e , p oves-
te ~ [e -rn i d e s p r e B r i c e .

A dam D ra g il A d a m ,

P .S .: L ily fo lo se !le a e e la !; p a riu m e a !i T u n e d e s c r i i m a i b i n e d e c a .t a ~ f a c e - o

lin e , p re a ra ru l C u ir d e R u ssie .ln e re d ib il, n u ? e u v r c o d a ta .
Si i n c e e a c e r n a p riv c ~ te e s t c v o r b a d e -
s p r c u n jo e p lic u t. E x p e r im e n te z e ll B r ic e
fe r ic ir e a in c e p u r u r ilo r , d n d d c sc o p e r i to tu l
la p a r te n e r , c o r p u l, m ir o s u l. m a n g a ie r ile ,
c o n v e r s a \ i a , c h i p u l l u i c i n d s e tre z e ~ te .g u s -
t U T i l e ,g r i j i l e , s t a n g a c i i l e , a m i n t i r i l e . u m o -
r u l. D e s c h id 0 c a r te c a r e p r o m ite . F ie c a r e
e le m e n t p a r e n o u , e h ia r ~i
p r i m e l e o b i~ -

n U ln \c .
P e lre e c 1 ip e p lk u le la n g a e l. C u lO a le
a s t e a , n u r n a p o t a b \ i n e s a .n u I e c o m p a r c u
a c e lc a p c c a r e ie -a m e u n o s c u t n o i d o i. tu

104 lOS
•
 ~ i e ll m in e , a ~ a d i n o u l r o m a n s e s c h i~ e a z a
C ll f r a g ilita te .

P o v e s te a n o a s tr a n lm a n e c e a m a i ta r e .
F r u m u s e te a p r ir n e i iubiri v in e d in f a p -
r u l c a n u e s tc b a n tu ita d e p r o p r iu l s f a r ~ it,
te c r e z i tn tr - u n p re z e n t e te r n ~ i- i ig n o r i
c p u iz a r e a . D u p a c a r e , c a d a v r u l p n m e i iu h ir i
D r a g a m e a L o u is e ,
I e in f e c te a z a p c u r m a to a r e le .
D c ~ i. .. R e la t ia n o a s tr a a in c e ta t sa m a i d u re z e
C o m p a r a tiile p e c a r e I e f a c L ir a s a v r e a u f iin d c a a to t d u r a t. T im p u l n u e s te a lia tu l
in m im e n u - l a v a n ta je a z a p e B r ic e : m i s e iu b ir ii ~ i n u f a v o r iz e a z a d e c a t p r ie te n ia .
p a r e m a i p u tin s e d u d .to r dedt tin e ... D a c a C and tn ta ln e ~ ti s o ti b a tr a n i a le c a r o r
n u c u r n v a p r o b le m a e la m in e , c a r e r n a la s rru p u ri s u n t m a i p u tin in s e ta te d e v o lu p -
g r e u . R e la tia m e a e ll e l a r e m a i m u ir a s p e c - ta te , s e p r e s u p u n c d i o b i~ n u in ta a s e c a tu it
tu l u n c i a v e n r u r i r e u ~ ir e tn c o r n p a r a tie eu d o r in ta , d a r r n a te r n d . c s te y o r b a d e sp re
a d e v a r a tu l e i c o n ~ in u t. C c v a - c e D a r e ? _ o a lte r a r e ~ i m a i g r a v a : a ta ~ a m e n tu l d is tr u g e
ra m a n e f a d , lip s it d e c u lo a r e . in f la c a r a r e a . C u c a t le g a tu r a s e d e z v o lta ,

D r a g a A d a m , n - ~ tn d r a z n i s a - m i e x p r ir n e u a ta t p a r a s e ~ te e p id e r m a . C e tr a d a r e in -

a c e a s ta r e tic e n ta d a d . n u a m f i, tu , ~ie u ,
~i s id io a s a ! P c c a n d a tr a q ia I e im p u n e in d r a -
g o s titilo r s a s e m a n g a ie , s a s e s a r u te , s a f ie
p r o te ja ~ a c u m d e n o ile n o a s tr e v ie ~ i.T o r u ~ i,
u n a , a f e q iu n e a tm p a r ta ~ ita e lim in a p u tin
in s is t: d e c e n u a d u r a t r e la tia n o a s tn i?
c a te p u tin e o n ta c tu l d ir e c t. D r a g o s te a v in e
L o u is e a ta p e c a le a c a ..r n ii, d u p a c a r e 0 in d e p a r te a z a .

106 107

•
 S u n re m c n rita ~ i c o m ra d ic to rii, d ra g a m e a
p a n e n e ri s a i-o ia in a in te e e 1 u ila lt fie im -
L o u is e , in s u fk tite de doua fo rte d iv e r-
p u n a n d ll- ~ ; d o n n \'l, f ie p r in d e d in u l a c e s tc ;a .
g e n te .
P rie te n u l ta u ,
D ra g o s tc a c u ltiv a c u n o a ~ te re a , d o rin ~ a
A dam
v e n c rc a z a n e c u n o s c u tu l. Pc cand iu b ire a
ra m a n e lo ia la p a lla ]a u ltim u l s u s p in , d e g e -
P .5 .: S i n u c i g a ~ u l m c u sc -n so a ra !
t e l l ', p a l m e l e , g u r a , p e n i s u l , p a m c c c lc sunt
a v e n tu rie ri m c re u la p a n d a , g a ta s a p o r-
neasca sp rc n o i d e s tin a ~ ii, a tra ~ i d e d ife -
re u ti. d e u n ic ita te . ln v e rs d e c a t s e n tim e n tu l
c a re c a u ta p e rm a n c n ta , p u ls iu n ilo r rc n a s-
c u te Ie e p o fta d e s c h im b a re . C in e -a T m a n -
c a a c e la ~ i lu c ru in to a te z ilc le v je ~ ii lu i?
P a s iu n e a m e a p e n tru L ily , c a ~i
cea pc
c a re a m s im tit-o p e n tru tin e , v a d is p a re a .
C o n c lu z ia nu m i b u c u ra , d a r 0 p o t p re -
s u p u n e . M a i f<lU: 0 ~ t i u . S i n g u r a m e a d o r i n -
~ a e s t e c a a c c s t J u c r u s a s e 'i m a m p l e c a t m a i
ta rz iu ~ i s im u lta n . la ta c e c a c e s c c h e a m a
u n e n ru z ia s m fc ric it: 0 re la ~ ie c a re s e s tin g e
p rim r-o d e s tru c tu ra re s in c ro n a .
N u e x is ra d e c a t 0 s in g u ra d ra m a e u a d e -
v a ra t e ru d a in d ra g o s te , a n u m e c a u n u l d in

108
109

•
 Drag. Adam, Doar eu Lily.
Adam
o lntrebare lmi gadilii buzele: te mai
vezi ~i
ell alte feroei, sau doar ell Lily?

Louise

110 111
•
Ce nisturnare fata de lunile din urma! tnainte ma ghiftuiam ell feroei eu 0 frec.
ven\a care \inea mal mult de incapa\anare
Louise
dedit de dorin\a. Fara-ndoiala incercam sa
te uit, draga mea Louise, ~i
dad. nu pe tine,
atunci e~eculnostru. tmi convenea sa rna
consider un barbat superlibidinal.
Nu intotdeauna in vederea virtutii te
straduie~tieel mai tare.
Adam

1 12 113
•
 in tr-o lu m e d e p o v e s te , lu x u ria n ta p a d u re
c a re fa c e c a o n c e lu c ru sa p a ra m in u s e u l, in -
tin d e rile o rb ilO a re p c u n d e z a p a d a - c a n d
p ra f, d .n d g h e a ti. c a n d ia u rt - s e d is tre a z a
e ll m c ta m o rfo z e le e i. D e c a n d n e -a m re fu -
g ia t in c a b a n a d in tru n c h iu ri d e b ra d d e c o -
D ra g a A d a m , jite , a m a ju n s s i a p re c ie z im p o rta n p unui
c a m in , b u c u rie p e c a re 0 u ita s e m d in c lip a
A m p lc c a l la ta ra , B ric e ~i
C ll m in e . la in c a re rn -a m a ~ e z a t in tr-o \a ri d e a d o p \ie .
r.::a salu i d e la L a u re m id e s , a p ro a p e d e m u n - R e d e s c o p e rin d fro n tie ra d in tre a fa r. ~i
te le T re m b la n t. in a u n tru , p re a r:la re s c p e rc \ii z d ra v e n i, g u s t
C e e x o tis m ! in c h ip u ie -ti u n d ru m de in tim ita te a \e s a tu rila r - p le d u ri d in c ~ m ir,
c e a s u ri in trc g i, b ra z i u ri~ i, p a n te c a re u re a ~ a lu ri d e a n g o ra , c u v e rtu ri d in m o lto n -
n e o b o s itc , ~ o s e lc in g h e s u ite In tre p e re ti d e ~i
rn a re p e d s p re fo e c a 0 fe tila d u p a ta ta l
g h c a ta , e e ru l d e u n a lb a srru s a tu r a t, a la I p ro te c to r.
d e lu m in o s . IO d l o u -I p o ti p riv i p re a m u lt D a c a n e -a i fi v iz u t a s e a ra , p e B ric e ~ i p e
fa d sa c 1 ip e ~ tiJ a p o i, d in tr-o d a ta , T agazul m in e , c h ia r a i fi a v u t d re p tu l s a fii iro n ic :
o fe rit d e v ile le a ~ c z a tc ic i ~i
c o lo , c o c h e te , dom nul C rn -M a g o o n Ii d o a m n a C ro -M a -
m a ro n ii, c u ra te , c u m in ti c a n i~ (e m in ia tu ri gnona, doi oam eni g a i, in v e li,i in b la n u n ,
d e c a rto n . tn tim p u l c a la to rie i a m a v u t s e n - a ~ e z a ,i in fa \a te le v iz o ru lu i, c o m e n c ln d un
z a tia c a B ric e ~i e ll m in e o e in ro a rc e m in m c c i d e h o c h e i. C in e -a r fi c re z u t c a . a m s a
c o p ila rie , H a n s e l ~i G re te l c u fu n d a n d u -s e tre m u r p e n tT u 0 ro n d e la p e c a re s e b a t

114 115

•
 n i~ te n a m ile in a n n a te c u b a te ? Is c u s in ~ e a le tiv a rc Io c in to td c a u n a 1 n c u rsu l tra ta m e n -
f c r ic ir ii ... D e a c o r d , c r a m rid ic o li ~ i to tu ~ i tu lu i, w ana s e n tim e n ta la a lu i L ily tc v i-
im p lin i\i. 1 .c a z a in tr u c a t c ~ ti te ra p e u ru l c i, n u fiin d c a
T u e e m a i fa c i? A ti re c id iv a t sp rc N o r~ e ~ ti ru io s u ti. L a fe l s ~ a r fi in ta m p la t ~ i e ll
m a n d ia , s a u a ti ra ffia S la P a ris ? u n a ll m e d ic . in lr-u n fe l, L ily Ie v e n e re a z .
M a bucur c a im p a I1 i c 1 ip e fru m o a s e eu im p e rs o n a l.
L ily . C u to a te a s te a , n u -m i d a p a c e 0 im re - P o a le cl m .- n je l ... C u m p re su p u n cO
b a re : n u te d e ra n je a z a d e c la n ~ a re a s ru d ia ti d e tii d e ja u n ra s p u n s c x tre rn d e c la b o ra t,
a p a s iu n ii ei ? lu m in e a z a -rn a .
A m in te ~ te -ti e u c a ta ffia n d rie m -a i a n u n . C u p rie te n ic ,
ta t d. p o t i p ro v o c a d ra g o s te a ~i,
fiin d c a am L o u is e

p ro te s ta t, te ~ a i h o ta ra t s a rn i~ o d o v e d c ~ ti
u liliz a n d -o p e L ily .

A cum a i r e u ~ i t . B r a v o ! A i u i t a t J 'n s a p r i n
c e m ijlo a c e ? A i u ira r d e e lix ir?
In lo c u illu , c u g re u m -a ~ fe ri d e 0 s p a i-
rn a : d in tre e le m e n re lc c a re -i m o tiv e a z a a ta -
~ a m e n tu l, c a re tin e d e fo rm u la ~ i c a re p u r
~ i s im p lu d e fiin \a la ?
C a p ric iu llu i L ily s e d o v e d e ~ le ceva m ai
d c g ra b a m e c a n ic d e e a t in ra d a c in a r. D aca,
a~a cum s p u n p s ih a n a J i~ tii, tra n s fe ru l a fe c -

116 117

•
 p e rs is ta . P o a te s a re g rc tc , c a le d e in to a r-
e e re n u rn a ; e x is ta .
F ie ~i
p ro v o c a t d e m in e , e n tu z ia s m u l
lu i L ily e v iu d e -a c u m , ro b u s t, in te n s , eu
a ta t m a i p e rs o n a liz a t c u d it m i-a m p a ra -s it
ro lu 1 d e m e d ic , p a s tra n d u -I d o a r p c c e l d e
p o ru m b e l.
D ra g a m e a L o u is e , c o n fu n z i d e c la n ~ a -
re a iu h irii e u d e z v o lta re a e i.
A l ta u ,
A dam
C u s ig u ra n V . a m p ro d u s a n ific ia l p a s iu -
n e a lu i L ily , d a r a c u m , c a .n d e a e x is ta , d e ja
s e p re c iz e a z a , c a p a ta c o n e re te te , re a lita te ,
u n ic ita te h ra n ita d e m in e , d in c e e a e e im -
p a rtim , d in c e e a c e c o n s tru im . E lix iru l a
a d u s d o a r c h ib ritu l, d u p a c a re fla c a rile i~ i
td ie s c v ia ta lo r, ia r in c e n d iu l a l n o s tru e.
C a s a in \e le g i, g a n d c ~ te -te la 0 b o a la
p s ih o s o m a tid .: s p ir itu l 0 s t3 .r n e ~ te , d a r m a i
a p o i, c a e g u tu ra i, in d ig e s tie , e c z e m a on can-
c e r, s e d e z v o lta in o rg a n is m in p ro p riu l ei
ritm , a u to n o m a , scapand fra m a n ta rilo rc a re
a u c a u z a t-o . C h ia r d a ra s u b ie c tu l in \e lc g e
o rig in e a m e n ta la a p r a .b u ~ ir ii lu i, d e z a s tr u l

118 119

•
 A m in~e1es: ttl a i a r u n c a t p i a t r a , i a r a c u r n P a i, c in e m a i ~tiei n a f a r a d e t in e ?

e a s e rostogole~te d e u n a s i n g u r a .
Adam
Ce ,-ar lotampla 10'. dad Lily ar afla
c u m a i p r o c e d a t ?
1 '.5 .: N u c o n t e a z a ... f n c a z u l in c a r e

L o u is e
L ily d e s c o p e r a ~mecheria.v e s t e a 0-0 s - o

deraojeze deloc. E prea tarziu. Ar fi chiar

m a i b in e , f iin d d . v o i p r o f it a d e indiscre~ie
p e n t r u a s p o r i s in c e r it a t e a , p e n t r u a - i m a r -

t u r is i d . a m d o r it - o d in p r im a c lip a in c a r e

a m v a z u t - o ~i
d, a m a c c e p t a t - o p r in t r e

p a c ic n \ii m c i c u u n ic u l s c o p d e a a j u n g e sa
n e iu b im .

120 121
 Adam, Iubirea poate fi refulata. putem refuza
sa oe fure in toreoml ei.
Forrnularile talc suna bizar ...
Tare rna tern d. libertatea noastra ou se
In lim p ce 0 m anipuJezi pe Lily, subin-
dovede~te posibila decat in sens ncgativ,
telcgi din asta ca destinul te-a manipulat,
ca un veto crispat, respingerea ingrozita a
la randul lui. Ca ji cum ar exiSla 0 f0'1 a
ceea ce nc depa~e~te.Singura noastd pu-
obscura, constrangatoare, care tc-a {acut
tere: sa ratim intalnirea eu fericirea.
sa leindragoSlejti de ea ...
Adam
Louise

P.S.: Sumcm Imr-adevar liberi ca.nd oe

iodragostim?

122 123
 d .n d ~ il 5 - 0 e te rn iz e z i. M a i b io e s a -i c u le g i
ro a d e le a tu n c i c a o d e x is ta , a t fi u n d a r s u fi-
c ie n t.
F e ric ire a n u ia d e d it fo rm a p ro v iz o ra -
tu lu i. C in e o c -a r p u te a a s ig u ra d e c o o tra riu ?
~i
a s ta 1 0 rr-o v ia ~ a o m e n e a s c a , m e re u ~i
D ra g . A dam , m e re u e fe m e ra .
L o u is e a ta
D in a c e s t m o m e n t. In trc b a rc a s u n a a{ia:
s u n tc m lib e ri s a iu b im C U la re o ri c u ta re P .S .: U im ito a re c o re s p o n d e n ~ a a s ta a
p e rs o a n a ? n o a s tra .: n u d is c u ra ffi d in d ra g o s t~ , c i d e -
N o i s u n te m e e L c a re a lc g e m ? s p re d ra g o s te .
S a u s u n te m a le ~ i ?
C in d te -a m in ta ln it, A d a m , d e s p re d ra -
g o s te la p rim a v e d e re a fo s t y o rb a .• • E l e !" ,
m i-a u s trig a t s im w rilc ~i
in te lig e n ~ a .
In u ltim e 1 e J u n i a m tra s c o n c lu z ia ca ~i
s im tu rilc , ~i
im c lig e n ~ a ~ i-a u c a m f a ta t v c r-
d ic tu l. a v a n d in v c d c rc d . o e - 3 m d e s p a q it
d u p a c in c i a n i.
A c u m s ta u ~i
rn a in tre b d a e a im r-a d c v a r
s -a u in ~ c la t a ta r d e ta re ... Iu b ire a o -n g ro p i

124 125
 C and te -a m c u n o s c u t, p u rta ro in m in e
o n e v o ie a u tc n tic a d e iu b irc . P rin m a g n e -
tis m u l ta u , a i fo s t in a c e la ~ i tim p c a u z a ~i
rc v e la to ru l re s p c c tiv e i iu b iri. F a ra -n d o ia ll.
te -a m in ta ln it in m o m e n tu l p ro p ic e ...
D u p a c e n e -a rn d e s p a J 1 it, a m s im tit ia r~ i,
D ra g ~ L o u is e , c u a d e v a ra t, d a r s u b fo rm a d u re rii, a c e e a ~ i
n e v o ie . ~ i a a p a ru t L ily ...
C e c o in c id e n ta ! V o rb e a i d e ln d ra g o s ti-
Im p re ju ra re a o p o rtu n a i1 c re c a z a p e in -
re a fu lg e ra to a re . E u n u l d in trc e v c n im e n -
d ra g o s tit. la r d ra g o s tc a c rc e a z a im p re ju -
te le c a re rn a o b s e d e a z a : rn a g a n d e s c la e l
ra re a o p o rtu n a .
~i
ln c e rc s a -lll1 \e le g d e m u lta v re m e , fie d i
e s te y o rb a d e s p re p a c ie n tii m e i, fie d e s p re
A I ta u ,
A dam
m m e.
C um o a re s e l1 a ~ tc fu lg c ru l a .s ta ?
P .S .: S in u c ig a ~ u l m e u m -a in v ita t la c a s a -
E s te 0 in v a z ie , s a u 0 re v o lu \ie in te rio a ra ?
F u lg e ru l fie p ro v in e d e u n d e v a , d in lu rn e , to ria lu i, L ily rn a p re s e a z a s a a c c e p t, c u -

fie ie s e d in n o i, d in a c e a z o n a n e c la ra ~ i in - rio a s a 51 p a rtic ip e la 0 n u n ta fra n tu z e a s c a ,

tim a in c a re lu c re a z a d o rin te le . d a r, p e n trU m o m e n t, ii d o m o le s c z c lu l e tn o -
A ~ v re a s a ra s p u n d c i e v o rb a d e u n d u b lu lo g ic . M a 'e m c a a c o rd u ll-a r in c u ra ja pe
d e c lic , p e d e a p a rte fo c u l c a re l~ n e jte d in p a c ie n t s a rn a p ro m o v e z e n a ~ a l c o p iilo r,
c o rp u l s tra in ra v n it, p e d e a lta fo e u l iz v o ra t m a rto r la c u n u n ie ~ i m a L ~ tiu e u c e o B o m -
d in c o e p u l ra v n ito r. b o a n a a s ta a re a ro m a d e p e rie o l. ..

126 127
 Apropo de bomboane: te-a; gindit vreo- Cine ar intra de bunavoie in pu~ca-
data sa te insori ? rie?
Louise Nu sunt partizanul servitu\ii volun-
tare. Judimintele pc care ji Ie fac logod-
nicii in fa\a primarului ~ia familiilor mi
se par utopice, dcsuete, false, bune sa-~i
rupi dinlii-n ele. N-o sa rna determine ni-
meni niciodatii sa JUT ce nu pot respecta,
pentru ca sta in firea barbateasca sa culea-
ga de ici ji colo ce-i place. Imi respect prea
mult cuvantul dat pentru a-I pune gaj in
astfel de naivitali.
Cu toate astea, dupa ce am observat cat
de mult s-a distrat canadianca mea ieri la
casatoria pacientului. cat de mult a gustat
ftecare clipa a petrecerii, troi zie eft, daca

128 129
L ily tin e la a s ta , a ~ fi In s ta re s a tre e p e s te
p rin c ip ii ~ i s a -i o fe r n u m ita b u c u rie .

A dam

P .S .: D u p a cum v e z i, d ra g a m ea, sunt

in d ra g o s tit lu le a !
L o u is e ,

R a sp u n d e -m i re p e d e !
L ily m -a a n u n ta t c a , p a tro n u l 0 trim ite

in A u s tra lia . A ja e ?
C um lu c ra ti p e n tru a c e e a ~ i a g e n tie , tre -

b u ie s a a fli c u rn v a .
S a u p e L ily 0 d is tre a z a s a rn a c a m to r-

tu re z e ?
A m n e v o ie d e in fo rm a re u r g e n t i ., f i i n d c a
rn a s im t la m a rg in e a p ra p a s tie i.
A dam

130 131
 Dragul meu Adam,
Sunt distrus.
Abia cc-am ie~itde la director: mi-a Adam
confirmat ca 0 trimite pc Lily ]a sucursala
noaSlr. din Sydney.
Louise

132
133
Lupta! N-o las.
Fac dragoste ell ea ~i-i
vorbesc despre dra-
Louise
goste. Si uite d. sunt condamnat sa-i explic
ce exprimau inainte mangaierile, saruturile,
privirile rode. Mi-am lisat la vestiar armura
de barbat distant, glum e\, m ai degraba iro-
nic decat expansiv ~i-amintrat in pielea ca\c-
lu~uluidevotat ~i demonstrativ. Sigur ca. rna
costa, dar sunt hotidt sa inaintez de acum
gol, slab, daar ell sentimente1e rode.
Niei nu se pune ptoblem a ca Lily sa pIece!
Povestea noastra a demarat ell doua sute
de kilom ern pe ora, "'iadar nu doar ca trebuie
sa oe dud. departe, dar nici nu-mi inchipui
cum ar fi sa fraolm la 0 asemenea viteza.
Adam

135
134
 D ra g u l m e u A d a m , C e c a c e -m i s p u i ~i
ce a m o b s e r v a t in
u ltim e lc z ile im i s c h im b a . in r iu im a g in e a
[a n a -r n a d a c a -ti m a i s ta u ~i
eu pe cap.
d e s p re L ily .
tn n u m e le p r ie te n ie i n o a s tr e , 0-0 sa p a s tr e z
S e c o m p a c ta C3 u n b a r b a t, v r e a u s a z ic
c la a r p e n tr u m in e a m a n u n tu l p c c a r e to c -
c a u n u l d e la n o i, C3 u n e u r o p e a n ! A m h i-
m a i I -a m a fla t: c h ia r in a in te sa a te r iz e z e 1a
tio a s a ~i
p e r fid a , ~ i - aa s c u n s p la n u r ile p r i-
P a ris , L ily ltia c a 0 s a s e m u te la S y d n e y .
v ito a re la c a rie ra . U n b lo c d e in s e n s ib ilita te .
D e fa p t, sejurul i n F r a n \ < ,a f o s t m e r e u c o n -
o fo rta re a \a d e m u \e n ie .
s id e r a t d e d ir e q iu n e u n s o i d e tr a m b u lin a
C e iro n ie ! C in d s e in tin d e a p e d iv a n u l
in v e d e re a z b o ru lu i s p re A u s tra lia .
m e u p e n tr u a - ~ ip o v e s ti c a p ila r ia , r e la \iile ,
E u n -a m ~ t i u t .C h ia r n u ti.a s p u s n ic i-
fa n ta s m e lc , d e c e p tii1 e , p u ls iu n ile , im i lis a
o d a ta c h e s tia a s ta ?
im p r e s ia c a - ~ id e z v a lu ie in tr e a g a in tim i-
L o u is e
ta tc , d a r s e a h \ffie a sa sp u n a e se n tia lu l. D a d .
m i ~ a d e s c h is p o a r ta c a tr e v i< l\a e i in tim a ,
~ i . ap a s tr a t in s c h im b ascu n s u n ic u llu c r u
c a r e a v e a e l l a d e v lr a t i m p o r t a n ~ o: b ie c tiv u l

136 137
p ro fe s io n a l. N ic i c a n d a m d e v e n it a m 3 n \i in tre a g a m e a T e \e a ~ i in tre a g a m e a in te -
n u m i-a d e s ta in u it m a i m u lte . lig e n !ii..
C u m s a fi p u tu t h a n u i c a re u ~ ita s o c ia la , D a r, v a i: c u c a t in s is t m a i m u lt, c u a ta t
p ro m o v a re a , a s c c n s iu n e a fin a n c ia ra con- rn a p riv e ~ te m a i s fid ito r ..• C h ia r a i d e g a n d
te a z a m a i m u lt d e c a t o ric e ? S o iu l is ta d e s a rn a to t b a ti la c a p ? " , m -a in tre b a t in d ig -

fe m e i n u e x is tJ . p c -a ic i. F ra n ~ u z o a ic e le c a re n a ta . C u c a t im i s trig rn a i ta re iu b ire a , e u

m iz e a z a p e c a rte a s e rv ic iu lu i fie 0 a ra ta a ta t d e v in e m a i re c e . p riv ire a ii e m a i c ru -

d a , c o rp u l m a i in c h is . In im p lo rilrile Ii la c ri-
lim p e d e , fie c o m p e n s e a z a a s tfe l 0 im a g in e
m ile m d e n u in tre z a re ~ te s u b n ic i 0 fo rm a
in g ra ta . P c S C U T t,e c e v a p a lp a b il. P e c a n d ,
d e v o ta m e n tu l, c i d o a r p a tim a u n u i m a c h o
in c a z u llu i L ily , fru m u ,e !e ., lip s a d e a g re -
c a re tin e s a -~ i d o v e d e a s c a p u te re a ~ i s a -i
s iv ita te , c a n d o a re a m -a u im p ie d ic a t s a d is -
ra p e a s c i lib e rta te a .
c e rn a d e v a ra te le e i o b ie c tiv e .
N ie i v o rb a s -o fi m i~ c a t. M a i d iu : i-a m
De 0 s a p ta m a n a 0 to t im p lo r s a s c ra z -
c a ~ tig a t d is p re \ill. N u d o a r c a s -a m u ta t in a -
g~ ndeasca! P a ris u l ra m a n e u n o ra ~ d in a -
p o i in g a rs o n ie ra e i, d a r n ic i n u n e rn a i
m ic , in c a re a r p u te a a c c e d e la 0 p o z itie in a lti,
a tin g e m . R e fu z a s a m a i ie ~ im la m a s a o ri
eu adt m a i m u lt c u c a t. fie e u tre n u l. fie c u
s -o a ~ te p t la ie ~ ire a d e la s e rv ic iu . le ri c h ia r
a v io n u l, s e in v e c in e a z a ~i
eu L o n d ra , ~i eu m -a a m e n in \a t ca 0 s a fa c a p la n g e re la p o -
B e rlin u l. I-a m e x p u s n e n u rn a ra te a rg u m e n - li\ie , fiin d c a ia in fla d ira re a m ea ca pe 0 h a r-
te , d o c u rn e n te le p e c a re Ie -a m a d u n a t, te le - { u ire .
fo a n e le p e c a re Ie -a m d a t Ii re la !iile p e c a re S u n t d is p e ra t. eu to a te c a e p is o d u l de
Ie -a m m o b iliz a t. I-a m a ~ te rn u t la p ic io a re a c u m rn a o b lig a '-0 v a d c u to m l a ltfe l d e c a t

138 139
lm t Im aginam ca este, nu rna pot opn s-o
ador ~i fiecarc ccas de dcspaI1ire m a sfa~ie.
N u rnai am sarno. A bia daea rna m ai pot
conccntra asupra pacien\ilor. Totu1 rna in-
tao $ufar.
A dam
Louise,

Lily a disparut de dim inea\a.

Pana la capat s-a jucat C ll m ine. C redeam
ca nu are avian decat dum inid. ~i contam
pe sapram ana asta pentru a face a m inune.
M i-a anun\at 0 dara falsa a plecarii.
Prababil ca nu a vrut sa-m i spuna adio ...
D ar cum poate cineva sa fie atat de in •.
flexibil? O are s-a schim bat ? Sa rna fi iu-
bit m acar 0 zi ?
A proape di nU rni m ai vine sa cred ca
4

ceca ce am trait im preuna a fost real.

N u, nici vorba, durerea rna convingc ca
a fast adevirat.
A h, Louise, rna scufund ...
A dam

141
140
 O ric in e te v e d e i~i
da seam a ca in s p a te le
c e lu i c a re p o z e a z a in s p irit c a u s tic s e a s -
cunde 0 b u n a ta te d e o m . E fo rtu rile ta le d e
a p a re a m iz a n tro p . c in ic e e e in d u lg e n ta , a ta t
s u n t d e s ra n g a c e . N u s u n t in \c p a to a re decat
_ a d e s e a - o b s e rv a tiile ta le ~i - u n e o ri - b a r-
D ra g u l m eu A dam , b a . in re a lita te , a i o b ra jii n e te z i ~i u n s p irit
p n e te n o s .
D ~ i im i c o n tin u i v ia ta , n o rm a Ja la s u p ra - D u p a p a re re a c o le g ilo r m e i, L ily e s te
fa la , fiin d c a la s d e o p a rte g rijile , a p a re n t u n p ra d a -to r fe m in in , fo lo s in d u -s e d e b :ir-
s c lip ito a re , p e n tru d . o u -l m a i p a ra s e s c b a \i ~i
apoi a ru n c a n d u -i. N u a s c u lti d e c a t
p e B ric e , 0 p a rte d in m in e to t la P a ris lo c u - d e p ro p riu l in te rc s , c a ra c te ris tid i o ie i ra ra ,
ie ~ te , d a n d u -s e e ll capul d e p e re ~ i, u c la , o le i d e m ira re , a sc u n sa in sa d e a lu c a e i n e v i-
p la n g e , ra c n e ~ te . E s te p a rte a lc g a ta d e tin e , novad, u n p ic s tu p id a d e a ta ta p e rfe q iu n e .
A dam , c e a c a re n u s -a d e s p a q it n ic id .n d A d a m , re v in o -~ i! F ii lu c id . ~i,
m ai a le s ,
d e tin e , s u fle tu l geam an at fra re 1 u i m e u a m in (e ~ te -\i: n u a fo s t d e c a t u n jo e ! A v e n -
geam an. tu ra e ll L ily tu a i v ru t-o . d a r n u ~i
sa s u fe ri,
T e c o m p a tim e s c . L ily te -a lo v it o rib il d in m o m e n t e e , s fid a to r, a i re c u rs la e lix iru l
a s c u n z a n d u ~ ~ i a d e v a ra te le in te n ~ ii, fu g in d ta u . D a d i tu e ~ ti e e l c a re a h o tiira t n a ~ te re a
fa ra s a in te le a g a d u re re a p c c a re ti-a p e a - a c e s te i iu b iri, fii to t tu e e l c a re -i d e c rc te a z a
d u s -o . m o a rte a . l\i s ri in p u te e e .
C um d e ~ i-a p U lu t in fig e c ru d e le ban- P rie te n a ta o
d e c ile io tr-u n b a rb a t fa s c in a n t c a tin c ? L o u is e

142 143
 lig le le p ro st im b in a te p e c a re c irc u la p o ru m -
bei je g o ~ i c a r e sa r d e p e c a te u n co ~ in
r u in a p e c a te 0 a n te n a s tr a r n b a . P a r is u l r n a
sc a rb e ~ te . C e o ra l fi,o s! S e c re d e fru m o a -
s a m iz e r ia a s ta a r o g a n c a , c u a e r e d e p r in \c s a ,
c a n d , i n r e a l i t a t e , p u t e , p u tre z e ~ te , d e c a d e .
D r a g a L o u is e , ~i
e u , o r g o lio s u l, care ~neams a r a m a n .,p a r i-
z ia n ", d e p a re l. ~ fi d e ,in u t u n titlu d e n o -
C and m i-l c u p rin d in p a l m e , c a p u l im i
b le le , d e p a re l. g ra m a d a a sta d e ra b a tu ri m -a r
c a n ta re ~ te m a i m u l t d e c a t u n m u n t e .
f i r id ie a t d e a s u p r a m u r it o r ilo r . H im e r a ...
N e p u tin c io s ...
A p a rta m e n tu l im i fa c e g re a la . T o tu l e
N u p o t d e c a t sa d e sfa c c e -a m fa c u t c h ia r
m o h o r a t, o r d o n a t, lip s it d e s td lu c ir e , dar
e u . M a e o n s id e r a m s ta p a n a l p a s iu n ii m d e
~i
i-a m d e v e n it s c la v .
li d e a sp e rita ,i. F a d u l su v e ra n . L a c a t a c o s-
ta t, m i s e p a r e a m a r e . P a i d a , c h ia r e s p a -
P i a t r a s e ro sto g o l~ te u rm a n d u -~ i d r u r n u l .
tio s c u d o u a z e c i ~ i e in c i d e a n i d e c r e d it!
D a r c in e a a r u n e a t-o ? D ad. eu am pro-
la ta -r n a c a z u t d ir e c t p e p a m a n t, d e r n a
v o e a t-o c u b u n a ~ tiin ,a p e L ily sa se in d ra -
g o s te a s e a , p e m in e c in e m -a p r o v o c a t ? d o a r e n o a d a : P a r is u l e u r a t ~i
fe r ic ir e a ir n -

A s ta e . N u c o m e a z a . J a v r a a s ta d e iu b ir e
t o t a i c i e . N u re u ~ e ses a s c a p d e e a . U ite -a ~ a
e p a c a lit e e l c a r e -a c r e z u t c a p a c a le ~ te .
D in c a m e r a m e a , la o r a a s ta J ip s ita d e
l u m i n a , r n a u i t a f a r a l a p e re ~ ii c c n u ~ ii ~i
la
p ra c tic a b ila .
I l u z i i l e s c im p ri~ tje . L u c r u r i l e ' i m i a p a r
g o a le , f a r a in c a .r c a t u r a d e m is t e r , L ir a c o o -
s is te n \3 " fa r a s a I e p o t in v e ~ m a n ta(."\1 d o r i n .
~ e ler o d e . N u m a i i m a g i n a \ i a i m i m a i f a c e

144 145
z ile Je su p o rta b ile . Iu b ire a e ste d o v a d a c e J. v in d e c i? A sta z i i-a ~ in tin d e sin u e ig a ~ u lu i

n u p e rc e p e m re a lita te a d e c a t p rin filtru l m c u , in c a d e la p rim a ~ e d in ta , u n re v o lv e r

fa n ta sm e Io r. M a i d i.u : d e m o n stre a z a c a re a - in c a .re a t - o ric u m s-a d isito rit, c e c a c e re -

lita tc a n u c m a re lu e ru . p re z in ta 0 fo rm a le n ta d e a u to d istru g e re .

O b ie c tiv ita te a 0 sa rn a im p in g a p a n a la C u 0 c la rv iz iu n e a ta t d e lu g u b ra ., m i-e

u rm a sa d e se h id fe re a stra ~ i sa rn a a m n e u ~ o r sa e x p lie v ia ,a , d a r m i-e im p o sib il sa

in g o l. m i-o p a stre z .
G o lu l n e a n tu lu i 0 sa v a lo re z e in to td e a - E x istc n ,a ? 0 d ta c ire p ro v iz o rie .

u n a m a i m u lt d e c a t g o lu l a sta in sip id , d e S o lu lia ? M o a rte a .

v a ta , in c a re rn a in v a rt a lu n e d .o d in p lic tis O r, n -a m d e Ia c c u ra ju l sa ... V a sa z ic a .,

~ i m a h n ire . su n t m a i m u lt !a ! d e c a t d e p rim a t! D e cum

E lim p e d e , L o u ise , c i n u m a i tra ie sc d e c a t v in e p e lu m e , b e b e lu ~ u l c ste su fic ie n t de

d in o b i~ n u in tc 1 . C h ia r d a c a n u su n t m o rt, b a tra t> p e n tT U su fe n n l" A t tre b u i sa -Ii z b o n

rn a tra n sfo rm in p ro p ria u m b ra . C u aut e re ie rii in c a d e la m a te rn ita te . N e a ju n su l

m a i m u ir c u c it n u rn a p o t re fu g ia in m u n c a , c o n d i,ic i u m a n e n u ,in e d e a b sc n t3 lu c id i-

fiin d c a rn a d u c e , p a c ie n t d u p a p a c ie n t, la t3 ,ii, c i d e a b se n ,a c u ra ju lu i.

n e fe ric ire , L a n e fe ric ire a e se o tia la , la p ro - M i in tre ru p , n -o m a i lu n g e sc c u u ra ,

b le m e le c u c a re rn a c o n fru n t ... M a i m u lt a m id c iu n e a m e a n u m e rita m ila ta o E x ista

b o ln a v d e c a t m e d ic , d e te a m a c o n ta g iu n ii, sta ri la fe l d e u m ilito r !i d e p o v e stit, !i d e

i-a m in e re d in \a t ie ri p e p a c ic n ,ii m e i lu i in d u ra t.
F re d e n c R o u x . S -a -n c h is p ra v a !ia ! Jo s o b lo - T o tu ~ i, sc riin d u -ti, ta sta n d u -,i n u m e le ,

n u l! S a v in d e c i o a m e n ii ... P a i, d e c e sa -i c o m b in a n d a c e ste fra z e p e n tru tin e , a m

146 147
dipatat un soi de satisfaqie. Da, Louise,
din mijlocul cc\ii in 'are rna zbat \ a ~ n e ~ t e .
uneori, 0 Jicanre indepartata, care ar putea
sa rna convinga ca nu trebuic sa ajung la
disperare: tu.
P a c a t c a lo c u ie ~ ti a tit d e d e p a n e . D e z o -
la n t fa p tu l c a q ti f e r ic ita c u B r ic e . A ltf e l ...
D ra g a A d a m .

A dam
Nu cxista niei un obstacol intTe tine ~i
P.S.: Pc scurt, neincredere, neineredere, rnlOc.
neinerederc ... Gandesc, poJ.te. a ~ a fiindea Oeeanul? Poate fi traversat eu avionul.
ltiu c a e ire a liz a b il. T o tu l d e v in e tu lb u re .
Brice? Nu exista.
P .P .S .: T id lo s u l d e B ric e ! T e a lte p t.
Louise

148 149

•
P o ftim ? A m m in \it.
D e c a n d m -a m m u ta t la M .o n tr e a l, in p o -
A d am
fid a fu riei, in p o fid a in cred erii m ele d is-
(fU S e ~i
a d o r in \c i d e a p la c e a , n u a m a v u t
o ie i 0 re la ~ ie .
tn tr -o z i, filn d c a r n a e n e r v a i p o v e s tin d
d esp re cu ceririle tale, I-am in v en tat p e B rice.
Nu e x is ta d e c a .t 0 ju stific a r e p e n tr u a
in cep e 0 re!alie: sa-~ sim p lificev ial"- C rein d
iu b itu l fietiv , rn a .a p a r a m ~il\i la sa m ca m p
lib er sa te d e sfa ~ o ri.T o to d a ti, in c e r c a m sa
te d e tr o n e z , s a te in lo c u ie s c , s a te u it fie ~i
Im a g ln a r .
N u am reu ~ it. T e a~ tep t.
L o u is e

151
150

•
 schimb, tu li-ai dus la bun sfarlit negocie-
r ile . F a r a in d o ia li, d ir e q iu n e a nu doar a
a sc u lta t sfa tu r ile m e le , c i a fa st r e z o n a b ili
1i a ales eel mai bun candidaL TOfUli maemo-
tio n e a z a fa p tu l c a . a i p e r c e p u t m o d c s tu l
r o l p e c a r e I -a m ju e a t in a s c c n s iu n e a ta in
Draga Lily, c a d r u l c a b in e tu lu i n o s tr u in te r n a \io n a l. E
o dovada d e g e n e r o z ita te sa m i-o sp u i.
S c r is o a r e a ta f f i- a s u r p r in s ~i
f f i- a . fa c u t
Ma anunli cii-li place mult la Sydney.
sa ro~esc.M-3 u lu it e ll a ta t m a i m u lt C ll c a t IIi raspund cii Montrealul ma incant>.. Ma
o p r im e sc la ~aseJ u n i d e c a o d a i a ju n s in g a n d e sc sa r a m a n a ie i. P a r isu l n u v a m a i fi.
A u s tr a lia .
p e n tr u m in e , d e c a t lo c u l u n o r v a c a n \e sc u r -
Iii mul\Umesc ca-li marruriselti recunol- te. Pe langa bulevardele largi din Quebec,
tinla fala de mine. pe unde cerulli vinrul patrund liber, verus-
Sa p r e c iz a m ca e x a g e r e z i
infJuen~a m e a , ta L u te tie r isc a sa m i se p a r a inabu~itoare.
afirmind ca-mi datorezi promovarea la Syd- tn c o m p a r a tie c u r e la \iile to le r a n te , d ir e c te
n e y . S ig u T , s-a la sa t e ll c e v a c c a r ta p e n tr u c a r e d o m n e sc p r in tr e c e i d e -a ic i, str a ta -
a e lib e r a te r e n u l p e la d ir e c tiu n c , fiin d c a g e m e le g c n S a in t-G e r m a in -d e s-P r e s, in c a r e
r iv a lu I ta u , J o ss G a r d a n , c o n sid e r a c a lu i i v a n ita te a ~ i p u te r e a c a n ta r e sc m a i m u lt
se e u v in e n o m in a liz a r e a . C u to a te a ste a , n u decatlucrurile de fond, 0 sa ma calce iari4i
eu am provocat g a fe le lu i d in c a z u l P r im e - p e n e r v i, d u p a c e a b ia m i.a m r e v e n it. C a n d
r o s e , n ic i e x c e 1 e n ta fa ra e u s u r ell c a r e , in im i p r iv e sc in a m in u n t v ia \a d e d in a in te ,

152 153
am sentim enrul ca profit aici de un fel de
convalcsccnta.
S a n u u it: rn a fo lo s e s c d e m a ilu l a s ta li
ca sa-ti m u1tum esc pentlU conversa\ia sin-
cera pc care am avut-o in tim pul escalei
tale pariziene. rand m -ai intrebat daea po\i
s a i ~ i c u A d a m , f O S l U lm e u i u b i t . C h i a r d a d
povcstea noastra se incheiase. iar eu sim -
\eam ca. nu m ai am nici un drept asupra
lui, delicate\ea ta m -a ind.ntat.
Dupa ce te-am "autonzat". n-am m ai ~ t i u t
nim ic din ce a urm at. Nici de la cine; nici
de la d. Nim ic clar, eel putin, din m om ent
ce tu ~ i - a i continuat parcursul, iar el s-a
intors 1a m ine.
F iin d c a , d a , L ily , a c u m p a tro
sa c a ~ t i g m ai putin?" Nici nu m i-a venit
sa-m i cred urechilor: un frantuz declarand
di r e u ~ i t a prafesionala a panenerei e m ai
im portanta dedit a lui.
Am fost cu atat rnai im presionata cu cat
A dam m i s -a p a ro t e x te n u a t. C e -o fi p a lit?
Sau ce n-a patit? H abar n-am . E dar c a . a
trecut - ~i inci trece - pnntr-o stare de de-
prim are. Nu m ai iradiaza buna dispozitie
~i
vcselie, a ~ a cum
ii ~ t i a m .
Nu-m i pad ... Regasirea nu inseam na
sa fli fericit, ci sa incetczi sa fii nefericit.
Exact ca un tratam ent, e ceva un pic cam
lent, cam f ir a , cuvinte, apraapc rnohorat,
lu n i A d a m d a r p re fe r m o h o re a la a s ta s u fe rin le 1 0 r de

a coborat din avion anuntandu-m a ca arde dinainte.

d e n e ra b d a re s a rn a ia d e n e v a s ta . !Ii in c h i- and a m im p lin it d o u a z e c i d e a n i, 0 g h ic i-

pui?! A renuntat la loti pacicntii ~i s-a ho- toare rni-a zis: "Cand 0 -0 sa m ai cauti feri-
tarat s a - ~ ipractice m esena 1aM ontreal. Doar cirea, arunci a s-o g a s e ~ t i " .Am ajuns ~i
la
pentru m ine! "Cariera ta contem m ai m ult e ta p a a s ta . $ tiu d in e x p e rie n lii d e ,o s t e n \ " n u
deCal a m ea". In-a asigurat, ..~i
ce dad. 0 se com pune claar din danun, entuziasm c,

154 155
 in fla c a ra re , c i ~ i d in c o m p ro m is u n , u ita re , D ra g o s te a s c a p a lo g ic ii, c a c i n u a p a i\in e
in c a p a ta n a rc . n ic i ra \iu n ii, n ie i d o v e z ilo r, n ic i a d e v a ru -
D upa d e s p a r\ire a d e A d a m , tin e re \e a lu i: e s te 0 a le g e re p e rs o n a la .
m e a a m u rit la P a ris . In s e c o lu l d e a u r filo z o fu l P a s c a l, c o n -
D e c a n d a v e n it d u p a m in e la 1 v fo n tre a l, s ta ta n d c a . n u p o a te d e m o n s tra e x is te n t a
a m p rim it in d a r m a tu rita te a . lu i D u m n e z e u , a p ro p u s u n p a riu . P rin tre
N u n c m a i le a g a p a s iu n e a , fu ria , u ra c a re m itio a n c d e in c e rtiru d in i, a firm a d . a m a v e a
o c e l e c t r i z a u p e v r e m c a a c e e a , c i a u i 'n f l o - rn a i m u lt d e c a ~ tig a t c re z a n d in D u rn n e -
rit in c re d e re a , d e v o ta m e m u l, ie rta rc a . P c z e u ~ i re s p e c ta n d u -l d e c a t n e c re z a n d .
a tu n c i o e ra z b o ia m , a c u m n e -a m a d o p ta t. tm i z ic c a e s te la fe l ~i
in c a z u l iu b irii.
C a re o d a ra , e u p rin s a d e 0 c riz a d e p c s im is m , S a p a rie m d c c i p e e a . S a 0 fa c e m s a e x is re .
o fte z m a rtu ris in d u -m i c a i-a m o fe rir lu i la ra p ro v o c a re a m e a . lu b irc a rn a in tc re s e a -
A d a m m ic u l p o rt a l ta n d re i in fra n g e ri. C u z a m a i m u lt d e c a t s e d u q ia , d e c a t p la c e re ••
to a te a s te a . e e a m a i m a rc p a rte a tim p u lu i b a c h ia r ~ i d e d it fe ric ire a .
re s p ir d in p lin c e rtitu d in e a c a \in e la m in e . h i d o re s c n u m a i re u ~ ite in n o u a ta v ia tc i
P r o b a b i l c a s u d .z i c i t i n d r a n d u r i l e m d e , a u s tra lia n a ~ i-ti trim it ~ i u n fla c o n d e C u ir
L i l y , f i i n d c a t u ~ i C ll m i n e c v o l u a m l a a n t i - d e R u s s ie , p a rfu m u l p e c a re I-a i a d o p ta t
p o z i n u d o a r g e o g ra fic i, e i ~i
s e m im e m a li. i m e d i a t d u p a c e ,i - a m d c iru it u n u l, c h ia r
D u p a p a re re a ~ s u c c e s u l in s e a m n a s a c u c e -
in a in te s a p le c i la P a ris . tti m a i p la c e ?
re ~ ti, d u p a a m e a , s a p a s tre z i. C e d ife re n \a !
L o u is e
C in e g re ~ e ~ te ? Si c in e a rc d re p ta te ?
N ic i u n a d in n o i.

156 157
 P.S.: A cum un an, cind aterizam la M ont- L a prl1u1 de vi,nzarc sc adaugt2% ,
rcp rtu n lin J valoarca tim brului lituar.
real distrusa de despal1ire, am visat intr-o
noapte ca exista un elixir care i~j
p oate
acluce inapoi fiinta iubita. O ricat de curios
ar putea sa pad, sigur ca nu ffi-a m m u1t u -
m it doar sa m i-l doresc, chiar I-am gas it.

158
 F ~ ti iu b i{ i, A d a m ,i L o u i s e triie s c I" m ii
d e k ilo m e tri d e p lrta re u n u l d e e e l i l .a .l .r ,e I
la P a ris . e a in M o n tre a l. C o re s p o n d in d
p e ~ n u il, ~ doi ~i
cvoca t r o c l .u u I c o m u n ,
rln ile in d . n c in c h is e , m o m e n re 1 e d e b u e u -
rie , d " r ,i D o i l e r e l a ~ i i . C « " c e -i a rro p it
in d o a d o u a oad cue p rie te n ia . c o n s tru -
to itl d e c o m u o a c o rd ,ii n s o \ i U : de 0 p ro -
v o c a re : 2 r p u te a s a - ,i rc in v ie d r;lg o s ie a

~fRICfMMANUfL lO C n W v o rb in c ld e s p re d ra g o s te ?

;SCWMITT
E r i c - E m m .m u e l S c h m itt, o b s e rv a to r m i~
n u tio s ,i l u c i d a l c a p ric iilo r in im ii, re u ~ te
s 1 tra n s p u n l in a c e s t ro m a n e p is to la r, C ll

fin e ,i s u r p r i n z a t o a r e n u a n ~ c . p ,u c u r s u !
a u a p a ru t p lio d e c a p c a n e a l u n e i le g itu ri amoroaM:
tip ic e p e n tru v re m u rile n ( ) ,; l .s t r e.
• •I n Eliri1lfl d r a g o s te i ffi-a in te re s a t m ai
M ila r e p a a le s d is tin q i. d in u e d o rin \l ~i
s e n tim e n t.

D o m n u llb r a h im fiflo r ile d in C o r a n C re d c 1 , in p r iv in ~ iu b ir ii, p ro b le m a ro o -

s t! in fa p ru t c 1 d e n u m im c u a c e l~ i cuvant
O s c a r fi T a n t; R o z
doul le rito n i d ife rite : e e l a l d o n n ie i ,ie e l a l
V ia ta m e a c u M o z a r t s c n tim e n ru lu i. L a g ra rU la d in tre e le , a tu m :i
dnd in c e rc a m so l im p a c a m a tra q ia fiz ic a
C o p ilu llu i N oe
~ i d ra g o s te a , s e ru s e m a rilc : n o a s tre p o v e ~ c i.
S t'C ta E g o i.$ tilo r n u in to td e a u n a fe ric ite . ~
£ v a n g h e lia d u p a P ila t
E ric -E m m a n u e l S c h m itt
C e a m a ifr u r n o a s .l c a r te d in lu m e
I i a lte p o v t's tir i
P e cand eram 0 o p e r a d e a r ta
tn seN d e a u ro r " E ric -E m m a n u e l S d u n itt"
au a p a rtlt: M ila r e p a . D om nul I b T a h im
C o n c e r t in m e m o r ia u n u i in g e r ,i jlo r J e d in C o r .m . O J ic o tr ,; T o tn t; R o z .

V is J to a r e a d in O S le n d e C o p ib J u ,i N o e , V ia fa ~ a C If M o z o tr t.
S ftu E g o iltu o r , E fJ o tn g h e lia dupa P ila t.
C d d o i d o m n i d in B r u x e lle s
C eot rnA i [rum oasJ une d in fu m e Ii4 fu
E lix ir u l d r a g o s le i p Q 'fJ e s u r i. V is J to a r e 4 d in O s r e n d e , P e C lin J
er4m 0 opera de ana .,i C e ; d o ; d o m ,,;
Jm B n a d ln .

ISBN 978-973-689-870-9

J~JJnU~i
 ! @ICf;MMANUf;L
ISCWMITT

D r a g o s te a e s te o a r c u n s e n tim e n t d e c la n p t d e u n p ro c e s c h ir n ie ,
s a u e s te p u r ~i
s im p iu u n m ir a c o l a ls p ir itu lu i, im p o s ib il d e e x p lic a t?
E x is ta 0 m e to d a in f a ilib ila p e n tr u a s ta r n i p a s iu n e a . u n e lix ir p r e -
c u m e e l c a T e i- a u n it o d in io a d i p e T l'" is ta n ,i h o ld a ? S a u c e i c a r e .'Ie
in d r a g o s tc s c a s c u ld . d a a r d e p r o p r ia lib e r ta te ?

.E r ic - E m m a n u e l S c h m itt .'Ie in tr e a h a dad e x is tl u n e lix ir c a r e p o a te

p ro v o c a p a s iu n e a , p u n a n d in a c e la ~ i tim p in d is c u lie p e r ic o le le f e r i-
c ir ii im e d ia te ~i
jo c u r ile ris c a n te n i\s c u te d in g e lo z ie ~i
p o s e s iv ita te .
P e n tr o d , 0 p o v e s te d e d r a g o s te tr e b u ie s a d u r c z c m a i m u lt d e c a t p la -
c e r e a . C e c a c e .'Ie in tim p la a s tlz i to t r n a i r a r ."
Le Figaro
.•L a m a i b in e d e n o u a s e c o le d e la ROmdnul tranddfrrului, E r ic - E m m a n u e l
S c h m itt r e in v e n te a z a iu b ir e a c u r tc n c a s c a : 0 d e m o n s tr a ~ ie scuna. dar
s tr a lu c ito a r e a m e c a n ic ii a m o r o a s e . c u im p a s u r ile ~i
m ic ile e i m o m e n te

d e I n u r n ! .• \1111111i1II1IU IIIIIIIIlI \ Notre Temps

PF237014 , " , 1 I ~ m u \ '" H < tlo a )
[ 1 l.lr ~ 1 4 n ln
[m",u~~l••
<~mhll
ERIC-EMMANUEL SCHMITT
LA FEMME AU MIROIR
© Éditions Albin Michel – Paris 2011
All rights reserved.
Ilustraţia de pe copertă: Amedeo Modigliani, Tête rouge
© Humanitas Fiction, 2015, pentru prezenta versiune românească (ediţia print)
© Humanitas Fiction, 2015 (ediţia digitală)
ISBN: 978-606-779-000-9 (epub)
EDITURA HUMANITAS FICTION
Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România
tel. 021/408 83 50, fax 021/408 83 51
www.humanitas.ro
Comenzi online: www.libhumanitas.ro
Comenzi prin e-mail: vanzari@libhumanitas.ro
Comenzi telefonice: 0372.743.382; 0723.684.194
 1
— Mă simt diferită, şopti ea.
Nimeni nu-i lua în seamă vorbele. În timp ce matroanele roiau în jurul său, una aranjându-i vreun voal,
alta vreo cosiţă, iar cealaltă vreo panglică, câtă vreme cusătoreasa îi scurta juponul şi văduva
arpentorului îi potrivea nişte pantofiori brodaţi, tânăra, nemişcată, avea impresia că se preschimbă într-
un obiect, un obiect atrăgător, îndeajuns de seducător ca să stârnească atenţia vecinelor, dar, cu toate
astea, un simplu obiect.
Anne contemplă raza de soare care, ţâşnind prin fereastra uriaşă, străbătea pieziş încăperea. Zâmbi.
Mansarda, căreia acest şuvoi auriu îi sfâşia penumbra, părea un desiş de pădure în faptul dimineţii, în
care ferigile erau înlocuite de coşurile cu rufe, iar căprioarele – de femei. În ciuda sporovăielilor
nesfârşite, Anne asculta cum tăcerea pluteşte prin cameră, o tăcere ciudată, senină, deasă, care venea de
departe, aducând veşti în zarva iscată de cumetre. Anne întoarse capul, nădăjduind ca vreuna dintre femei
să o fi auzit, dar nu întâlni nici o privire; condamnată să le îndure atenţiile, se îndoi că rostise cu adevărat
aceste vorbe: „Mă simt diferită“.
Ce-ar mai fi putut adăuga? Urma să se căsătorească de îndată şi, cu toate acestea, încă de când se
trezise, nu se gândea decât la primăvara care dezghioca florile. Natura o atrăgea mai mult decât mirele ei.
Anne ghicea că fericirea se ascundea undeva afară, îndărătul unui copac, precum un iepure; îi zărea vârful
boticului, îi simţea prezenţa, imboldul, neliniştea… Simţea în toate mădularele nevoia să alerge, să se
rostogolească prin iarbă, să îmbrăţişeze trunchiurile, să inspire adânc aerul presărat cu polen. Pentru ea,
marele eveniment al acelei clipe era proaspăta zi de azi, strălucitoare, generoasă – iar nu nunta ei. Ceea
ce i se întâmpla – însoţirea cu Philippe – se dovedea neînsemnat pe lângă această splendoare – aprilie
care dă vigoare câmpiilor şi pădurilor, forţa proaspătă care înviorează cucii, primulele, ciulinii. Năzuia
să fugă din această cazemată unde aveau loc pregătirile nupţiale, să scape din mâinile care o împodobeau
şi să se zvârle, goală, în râul din apropiere. În colţul opus ferestrei, pe varul denivelat, fasciculul de
lumină agăţase dantela perdelei. Anne n-ar fi cutezat vreodată să tulbure această rază fascinantă. Da,
chiar dacă i s-ar fi dat de ştire că arde casa, ar fi rămas încremenită pe acel taburet.
Se înfioră.
— Ce zici? o întrebă verişoara ei, Ida.
— Nimic.
— Îţi zboară gândul la el, nu-i aşa?
Anne îşi plecă fruntea.
Cum viitoarea mireasă îi confirma bănuielile, Ida izbucni într-un râs strident, doldora de gânduri
deşucheate. În ultimele săptămâni, se străduia să-şi ţină în frâu gelozia, dar nu izbutea decât s-o
transforme în zeflemea deşănţată.
— Anne se şi vede în braţele lui Philippe al ei! trâmbiţă ea cu voce chinuită către public. Noaptea
nunţii va fi încinsă. N-aş vrea să fiu, astă-seară, în locul saltelei lor.
Femeile mormăiră, unele ca să-i dea dreptate lui Anne, altele ca să înfiereze neruşinarea Idei.
Deodată se deschise uşa.
Maiestuoase, teatrale, mătuşa şi bunica lui Anne pătrunseră înăuntru.
— O să afli, în sfârşit, copilă, ce urmează să vadă soţul tău, spuseră ele în cor.
 De parcă ar fi extras un pumnal dintre cutele rochiilor negre, văduvele scoaseră la iveală două cutii din
fildeş sculptat pe care le întredeschiseră cu grijă: fiecare sipet ascundea câte o oglindă cu ramă de argint.
Dezvăluirea a fost însoţită de exclamaţii de surpriză, pentru că doamnele de faţă au socotit că asistă la un
spectacol ieşit din comun: oglinzile nu făceau parte din viaţa lor de zi cu zi şi dacă, în mod excepţional,
aveau cumva vreuna, era doar o oglindă de cositor, din metal lustruit, bombat, care răsfrângea imagini
ceţoase, deformate, mohorâte; or aceste oglinzi de sticlă înfăţişau realitatea cu trăsături limpezi şi în
culori vii.
Chiuituri de încântare.
Cele două femei primiră complimentele cu ochii închişi, apoi, fără întârziere, îşi împliniră misiunea.
Tuşa Godeliève se propti în faţa lui Anne, bunica Franciska îndărătul cefei ei, fiecare ţinându-şi trudnic
unealta, ca pe un scut. Solemne, conştiente de importanţa lor, au prins să-i explice fetei modul de
folosinţă:
— În oglinda din faţă o vei vedea pe cea dindărăt. Aşa încât te vei putea zări din faţă sau din profil.
Dă-ne o mână de ajutor, ca să ne aşezăm cum se cuvine.
Ida se apropie, pizmaşă.
— Unde le-aţi găsit?
— Ni le-a împrumutat contesa.
Toate aplaudară dibăcia acelui gest: doar o doamnă nobilă se putea bucura de asemenea comori, pentru
că negustorii ambulanţi nu propuneau astfel de lucruşoare oamenilor din popor, mult prea săraci.
Anne aruncă o privire înăuntrul ramei rotunde, îşi cercetă trăsăturile neliniştite, preţui meşteşugitele
împletituri ale părului său blond ridicat într-o coafură rafinată, văzu cu uimire cât de lung îi e gâtul şi cât
de micuţe urechile. Cu toate acestea, trăia o senzaţie ciudată: chiar dacă nu zărea nimic neplăcut în
oglindă, nici nu găsea ceva familiar, contempla o străină. Chipul său inversat, văzut din faţă, dintr-o parte
sau de la spate, putea la fel de bine să fie al ei sau al alteia, nu-i semăna deloc.
— Eşti mulţumită?
— Vai, da! Mulţumesc.
Anne nu făcuse decât să răspundă bunăvoinţei mătuşii sale; prea puţin vanitoasă, uitase deja de
experienţa oglinzii.
— Îţi dai seama ce noroc pe capul tău? chirăi bunica Franciska.
— O, cum să nu, protestă Anne, ferice de mine că vă am alături.
— Nţţ, mă refeream la Philippe. În zilele noastre, bărbaţii aproape c-au dispărut.
Vecinele încuviinţară din cap, grave. Rar mai găseai bărbaţi prin Bruges. Oraşul nu cunoscuse
nicicând o asemenea penurie… Bărbaţi, ioc! Câţi să mai fi rămas? Un voinic la două muieri? Poate chiar
unul la trei. Flandra, biata de ea, era răvăşită de un fenomen misterios: foame mare de mădular bărbătesc.
În nordul Europei, populaţia masculină se împuţinase îngrijorător. Multe femei se văzuseră silite să
trăiască singure sau, în comun, la mănăstire; unele renunţau să mai aibă copii; cele mai vânjoase
deprindeau îndeletnicirile lui Hercule, fierăria sau tâmplaria, astfel încât să nu ducă lipsă de nimic.
Desluşind o mustrare în tonul prietenei sale, marchitanca o ţintui sever cu privirea.
— Aşa a vrut Domnul!
Bunica Franciska tresări, temându-se că va fi acuzată de blasfemie. Aşa încât se corectă:
— Desigur, Dumnezeu e cel care ne-a trimis această încercare! El i-a chemat pe bărbaţi în cruciade.
Iar ei mor în numele Domnului, războindu-se cu necredincioşii. Cel de Sus îi îneacă în mare, îi pierde pe
drumuri, în adâncul codrilor. Dumnezeu îi omoară cu munca. Şi tot El îi cheamă înaintea noastră.
Dumnezeu ne osândeşte să mucezim fără ei.
Anne pricepu că bunica Franciska îl ura pe Dumnezeu; dând glas mai degrabă spaimei decât adoraţiei,
Îl descria ca pe un tâlhar, ca pe un călău, ca pe un ucigaş. Iar lui Anne nu i se părea că Dumnezeu ar fi aşa
ceva, şi nici că s-ar băga în toate acele locuri unde îl vedea străbuna ei.
— Tu, micuţa mea Anne, continuă văduva, vei duce o viaţă ca pe vremuri: un bărbat numai al tău, copii
cu nemiluita. Ferice de tine. Ca să nu mai spun că Philippe al tău e şi chipeş… Nu-i aşa, suratelor?
Încuviinţară chicotind, unele stânjenite, altele aţâţate pentru că trebuiau să se pronunţe despre un
asemenea subiect. Philippe, în vârstă de şaisprezece ani, era un flăcău flamand vânjos, bine legat, cu
picioare lungi, mijloc subţire, lat în spate, cu piele albă şi păr zulufat.
Tuşa Godeliève răcni:
— Ştiaţi că logodnicul stă-n faţa casei şi-şi pândeşte aleasa?
— Ei, nu?
— Ştie c-o dichisim şi fierbe. Apă care dă-n clocot! Dacă s-ar muri de nerăbdare, cred c-ar fi mort.
Anne se apropie de fereastră, căreia îi deschiseseră rama cu hârtie unsă ca să pătrundă primăvara; cu
băgare de seamă, nu care cumva să frângă raza de lumină, se aplecă într-o latură şi-l zări pe caldarâmul
lucios pe Philippe, cu chip vesel, stând la taclale cu prietenii săi veniţi de la Bruges la Saint-André, satul
unde şedea bunica Franciska, la o leghe depărtare de marele oraş. Da, aruncând un ochi când şi când la
ultimul etaj al clădirii, o aştepta, plin de ardoare şi voioşie.
Asta îi încălzi inima. Nu mai era loc de îndoială!
Anne locuia la Bruges doar de un an. Înainte, nu cunoscuse decât o fermă izolată, în nord, sub norii
apăsători, în mijlocul unor şesuri monotone, puturoase, umede; trăise acolo împreună cu mătuşa şi
verişoarele ei, singura sa familie, căci maică-sa murise în chinurile facerii, fără să dezvăluie cine e tatăl
copilului. Câtă vreme unchiul ei a condus ferma, n-a plecat de-acolo; la moartea lui, mătuşa Godeliève a
hotărât să se întoarcă la Bruges, unde locuiau fraţii săi. Nu departe, mama acesteia, Franciska, îşi
petrecea zilele de pe urmă la Saint-André.
Dacă pentru Godeliève Bruges însemnase o liniştitoare întoarcere la origini, pentru Anne, Ida,
Hadewijch şi Benedicta – cele trei verişoare ale ei – , mutarea a însemnat mult: se preschimbaseră din
ţărănci în orăşence; şi din fetiţe, în fete.
Ida, cea mai mare, hotărâtă să-şi lege degrabă soarta de un bărbat, i-a abordat pe băieţii din preajmă
cu un zel şi o îndrăzneală aproape bărbăteşti, care s-au întors împotriva ei. Aşa încât Philippe, curtat în
dugheana de pantofi unde lucra, după ce a răspuns la ocheadele Idei, a purces la cucerirea Annei, i-a
oferit în fiece dimineaţă câte o floare, dezvăluindu-i Idei că-i slujise drept proptea ca să ajungă la
verişoara ei.
Confruntată cu acest tertip – banal, până la urmă –, Ida s-a ales cu mai multă supărare decât Anne cu
satisfacţie. Aceasta din urmă nu privea oamenii cu aceiaşi ochi ca suratele sale: în timp ce domnişoarele
desluşeau în calfa de cizmar un splendid voinic, Anne zărea un copil mare, căţărat pe nişte picioare lungi
şi care era surprins de acest nou trup care se izbea de tocurile uşilor. O înduioşa. Descoperea în el tot
soiul de trăsături femeieşti – părul, gura gingaşă, tenul palid. Îndărătul vocii lui groase, auzea, în vârful
unei inflexiuni, în ezitările emoţiei, ecourile vocii ascuţite a puştiului de pe vremuri. Când mergeau
împreună la piaţă, contempla în el un peisaj uman unduitor, nestatornic, care se preschimba. De-asta se
simţea în primul atrasă de Philippe, ea, care era pasionată de felul cum creşte o plantă.
— Vrei să mă faci fericit?
 Cândva, Philippe îi pusese această întrebare. Îmbujorându-se, ea răspunse de îndată, cu sinceritate:
— Da, desigur!
— Fericit, fericit? insistă el.
— Da.
— Atunci fii nevasta mea!
Asta nu o încânta la fel de mult: hei, şi el? Iată că gândea precum verişoară-sa, precum toţi oamenii ăia
care o plictiseau. De unde şi până unde regula asta? În mod spontan, porni negocierea:
— Nu crezi că te-aş putea face fericit fără să ne căsătorim?
Se dădu în lături, suspicios.
— Să fii tu genul ăla de fată?
— Ce vrei să spui?
Uneori, băieţii aveau reacţii de neînţeles… Ce spusese atât de scandalos? De ce se încrunta când o
privea?
După un răstimp, zâmbi, uşurat să constate că propunerea Annei nu ascundea nimic necuviincios.
Continuă:
— Aş vrea să mă căsătoresc cu tine.
— De ce?
— Orice bărbat are nevoie de o femeie.
— De ce m-ai ales pe mine?
— Pentru că-mi placi.
— De ce anume?
— Eşti cea mai frumoasă şi…
— Şi?
— Eşti cea mai frumoasă!
— Aşa, şi?
— Eşti cea mai frumoasă!
Cum îl descusese fără pic de cochetărie, complimentul nu-i trezi nici o urmă de trufie. Întorcându-se la
mătuşa ei, se întrebă doar: „E îndeajuns să fiu frumoasă? El, chipeş – eu, frumoasă“.
A doua zi, îl rugă să-şi limpezească gândul:
— De ce eu şi cu tine?
— Eu şi cu tine, la cum arătăm, o să facem nişte copii straşnici! exclamă el.
Ei bine, Philippe îi confirma temerile! Avea un limbaj de crescător de vite, de fermier care-şi duce la
montă cele mai frumoase animale ca să se înmulţească. Prin urmare, tot aşa stăteau lucrurile şi cu
dragostea între oameni? Nimic în plus? Dacă ar fi avut o mamă cu care să vorbească toate lucrurile
astea…
Să se înmulţească? Iată de ce femeile din jurul ei dădeau dovadă de atâta neastâmpăr. Până şi
neîmblânzita Ida?
Gânditoare, Anne nu a răspuns acestei cereri în căsătorie. Focosul Philippe a citit această tăcere ca pe
o încuviinţare.
Tulburat, începu să vestească însoţirea lor, împărtăşind tuturor norocul care a dat peste el.
Pe stradă, Anne a fost felicitată, iar ea, uluită, nu s-a dezis. Au complimentat-o apoi verişoarele ei,
inclusiv Ida, bucuroasă că fermecătoarea ei rubedenie va dispărea de pe piaţa rivalelor. În fine, tuşa
Godeliève a aplaudat triumfătoare, cu ochii în lacrimi, mulţumită că şi-a împlinit datoria – aceea de a o
conduce la altar pe fiica regretatei sale surori. Ca să nu dezamăgească acest suflet milostiv, Anne, prinsă
în cursă, s-a ferecat în tăcere.
Aşa încât, în lipsa unei dezminţiri, neînţelegerea a luat culorile unui adevăr: Anne avea să-l ia pe
Philippe de bărbat.
Pe zi ce trecea, i se părea şi mai ciudat ca apropiaţii săi să dea dovadă de un asemenea entuziasm.
Convinsă că-i scăpase un amănunt esenţial, îl lăsă pe Philippe să prindă curaj, s-o sărute, s-o înghesuie.
— N-o să mă iubeşti decât pe mine, numai şi numai pe mine!
— Cu neputinţă, Philippe. Mai iubesc şi pe altcineva.
— Poftim?
— Pe mătuşa şi pe verişoarele mele, pe bunica Franciska.
— Vreun alt băiat?
— Nu. Dar cunosc destul de puţini, n-am prea avut prilejul.
Atunci când îi oferea aceste lămuriri, o privea bănuitor, plin de neîncredere; apoi, pentru că-i înfrunta
privirea fără să clipească, ajungea să izbucnească în râs.
— Mă duci de nas şi eu mă las! Vai, răutăcioasa de ea, cât mă sperie… Şmecheră mai eşti! Ştii să te
descurci cu bărbaţii, îi îndârjeşti, îi faci să se topească şi mai tare, nu-i laşi să stea decât cu gândul la
tine.
Nepricepând ce vrea să spună, Anne o lăsa baltă, cu atât mai mult cu cât, cuprins de patimă, se lipea tot
de ea, cu ochi strălucitori şi buze tremurânde; iar ei îi plăcea să se moaie în braţele lui, îi preţuia pielea,
mirosul, vigoarea trupului încordat; lipită de el, ameţită, îşi îndepărta îndoielile.
În mansardă se lungi o umbră. Atmosfera camerei se schimbase.
Anne tresări: Ida tocmai sfărâmase raza de lumină.
Viitoarea mireasă simţi o durere în pântec, ca şi cum, cu o lovitură de pumn, verişoara i-ar fi deschis
măruntaiele. Îi strigă pe un ton mustrător:
— Vai, nu, Ida, nu!
Verişoara se opri în loc, mirată, în defensivă, gata să-şi scoată ghearele, neştiind că fustele sale sfâşiau
raza de soare.
— Ce e? Ce-am făcut?
Anne oftă, bănuind că nu va izbuti vreodată să-i explice că destrămase o comoară nepreţuită, o curată
capodoperă pe care astrul, începând din zori, o construise în încăpere. Biata Ida! Necioplita şi mărginita
Ida care, cu uriaşul şi neruşinatul ei fund, distrugea un monument de frumuseţe fără ca măcar să-şi dea
seama.
Anne se hotărî să mintă:
— Ida, de ce nu profiţi de cele două oglinzi? Vino în locul meu!
Apoi, adresându-se mătuşii şi bunicii sale:
— Aş fi încântată dacă şi verişoarele mele ar trage folos de pe urma acestui favor.
La început descumpănită, Ida se dădu de partea Annei şi le rugă pe cele două femei. Acestea strâmbară
din nas, apoi, mişcate de simplitatea cordială a lui Anne, încuviinţară.
Hadewijch, mezina, se repezi pe taburet.
— Eu, eu!
Ida avu o pornire de răutate, încercând să-şi împiedice sora să i-o ia înainte, dar şi-o struni, conştientă
fiind că trebuie să-şi păstreze demnitatea de întâi născută. De ciudă, se îndreptă spre fereastră.
 Anne era scârbită: Ida continua să frângă raza, fără să bage de seamă că-i urca pe piept şi pe chip. N-o
simţea. Ce grosolănie!
Dând cu ochii de Philippe în stradă, Ida zâmbi. O clipă mai târziu, se posomorî.
— E dezamăgit. Pe tine te caută, nu pe mine.
Cu trăsături crispate şi ochi goi, Ida înghiţi în sec, amărâtă. Aplecată spre ea, simţindu-i fizic povara
suferinţei, Anne întinse mâna în direcţia verişoarei sale şi-i strecură:
— Ţi l-aş fi lăsat…
— Poftim?
Ida tresări, convinsă că n-a priceput bine.
— Ţi l-aş lăsa liniştită pe Philippe.
— Aha?
— Dacă n-ar fi îndrăgostit de mine.
Anne credea că a spus ceva drăguţ.
Se auzi o lovitură de palmă.
— Cutră! şuieră Ida.
Anne, pentru că simţise dintr-odată că i se încălzeşte obrazul, îşi dădu seama că ea era cea care
primise lovitura: Ida tăbărâse pe ea.
Discuţiile se întrerupseră, femeile se întoarseră.
— Mucoaso, eşti sigură că n-o să mă vrea nici un bărbat? O să-ţi arăt că te-nşeli. O să vezi tu, zeci de
bărbaţi o să tabere pe mine! Sute!
— E îndeajuns unul singur, o corectă Anne cu blândeţe.
Îi arse a doua palmă.
— Ploşniţă! O ţii langa! Eşti convinsă că n-o să am parte de nici unul! Netrebnico! Otravă ce eşti!
Interveni tuşa Godeliève:
— Ida, potoleşte-te!
— Anne m-a adus la capătul răbdărilor, mamă. Zice că sunt urâtă şi respingătoare!
— Nicidecum. Anne a spus doar ceea ce gândesc şi eu: un bărbat îţi va fi de-ajuns, nu-i nevoie să
ademeneşti nici zece, nici o mie.
Ida o măsură pe maică-sa din cap până-n picioare, vrând parcă să-i spună: „nu mai da din clanţă, că tot
degeaba“. Godeliève ridică nasul şi porunci:
— Cere-i iertare lui Anne!
— În veci de veci n-o să-i cer!
— Ida!
Drept răspuns, fata, stacojie de furie, cu venele gâtului umflate, zbieră:
— Mai bine crăp!
Încredinţându-i oglinda văduvei arpentorului, Godeliève se năpusti spre fiică-sa. Ida se feri;
neînfricată, străbătu încăperea, o alungă pe mezină de pe scaun şi le comandă femeilor:
— Acum e rândul meu.
Ocolind o luptă pe care risca s-o piardă, Godeliève le ceru prietenelor ei să dea ascultare
supărăcioasei. Apoi se apropie de nepoată.
— Cred că e geloasă pe tine, Anne. Nădăjduia să se mărite prima.
— Ştiu. O iert.
Mătuşa o sărută.
 — Ah, dacă Ida ar fi avut firea ta…
— Se va potoli când va obţine ce-şi doreşte. Într-o bună zi, va scăpa de mânie.
— Bine-ar fi să ai dreptate! zise Godeliève mângâind tâmpla nepoatei sale. Oricum, sunt tristă şi
fericită pentru tine. Tristă pentru că o să te văd mai rar. Fericită pentru că ai găsit un băiat de treabă.
Când auzea cum vocea blândă a mătuşii Godeliève îi schiţează destinul, Anne prindea curaj şi înceta
să-şi mai pună întrebări. Liniştită, îşi scoase faţa în aerul proaspăt.
Pe marginea acoperişului se lăsă un fluture. Aripile, galbene ca lămâia în interior, verzi spre exterior,
pulsau, ca o respiraţie. Venită să se spele, crezând că e singură, fără să ştie că e supravegheată, gâza îşi
frecă trompa cu picioruşele din faţă. Uluită, Anne avea impresia că animalul atrăgea în solzii lui aurii
întreaga lumină din aer, concentrând-o asupra-i, ferecând-o în el. Strălucea, făcând cenuşiu totul în jur.
— Ce frumos e! spuse Godeliève străbătută de un fior.
— Nu-i aşa? şopti Anne, în culmea fericirii pentru că putea împărtăşi acea emoţie cu mătuşa ei.
— Uimitor, confirmă Godeliève.
— Da, aş sta ceasuri în şir să-l privesc.
Godeliève ridică din umeri.
— Păi, Anne, asta vei şi face de-acum încolo. E dreptul tău. Ba chiar datoria ta.
Anne se întoarse spre mătuşa sa, nedumerită. Aceasta insistă:
— Vei fi a lui, dar şi el va fi al tău.
Anne surâse. Cum? Ea va aparţine unui fluture… care, la rându-i, îi va aparţine? Ce şiretlic
nemaivăzut i se sugera? Hotărât lucru, era cea mai bună veste a zilei. Mătuşa îi vorbea ca o adevărată
zână din poveşti. Chipul tinerei, măcinat de nerăbdare, se lumină.
Godeliève, înduioşată, îşi lunecă degetele peste obrajii nepoatei sale.
— Cât poţi să-l iubeşti! exclamă ea.
Întorcându-se spre exterior, arătă spre o siluetă din depărtare.
— Adevărul e că-i şade bine pălăria.
Tulburată, Anne urmări privirea mătuşii şi îşi dădu seama că se uita la Philippe, care purta un
acoperământ de pâslă cu o pană. Se cutremură.
„Nu sunt normală“, se gândi ea. Totul e anapoda! Prin fereastra care îngăduia priveliştea a două fiinţe,
Philippe şi un fluture, logodnica se oprise asupra fluturelui, iar mătuşa asupra logodnicului.
În cameră se auzi un urlet:
— Cum? Ce-i cu pata asta?
Aşezată pe taburet, Ida se albise de furie arătând cu degetul spre oglinda ce-i stătea în faţă.
Temându-se de o criză de nervi, bunica Franciska trase oglinda îndărăt.
— Nu-i nimic. Ţi s-a părut că vezi ceva. Nu-i nimic.
— Atunci nu lua oglinda.
Tremurând, bunica aduse la loc oglinda.
Ida îşi studie semnul violaceu de pe ceafă pe care i-l ştia toată lumea, dar de care ea n-avea habar.
— O! Ce scârbos! Oribil!
Ida ţâşni de pe scaun, turbată de furie.
Bunica Franciska scăpă obiectul din mână.
O izbitură pe duşumea.
Un zgomot de sticlă.
O tăcere încremenită.
 Oglinda era ţăndări. Rama de argint rămăsese intactă, însă înăuntru nu mai erau decât cioburi risipite,
care, tulburate, răsfrângeau în dezordine detalii întâmplătoare din cameră.
Franciska gemu.
Godeliève se repezi:
— Doamne, ce-o să spună contesa?
Femeile se adunară în jurul cioburilor de parcă ar fi stat la priveghi. Ida îşi muşca buzele, şovăitoare,
neştiind pentru care dezastru să jelească: zgaiba de pe ceafă sau oglinda sfărâmată.
Chibzuiră în surdină, cu o voce stinsă, gâfâind, convinse că nobila doamnă le aude deja:
— Trebuie să găsim pe cineva care s-o repare.
— Unde? Aici, la Saint-André, nimeni nu…
— Cred că ştiu. La Bruges, e un pictor care…
— Nu fiţi neghioabe: în primul rând se cade să mărturisesc adevărul.
— Fie că-l spui, fie că nu, trebuie să cumperi o oglindă nouă.
— Doamne Dumnezeule, dar cum?
— O să plătesc, declară Franciska, s-a-ntâmplat la mine şi eu am scăpat-o din mână.
— Pentru că te-a repezit Ida…
— O să plătesc, îndrugă bătrâna.
— Eu nu, replică Ida.
— Şi cu ce bani? mormăi Godeliève.
După ce înşirară soluţiile, clopotul pântecos al cătunului bătu, amintindu-le că Anne avea să se
căsătorească în curând.
Godeliève ridică fruntea.
— Anne?
Cum tânăra nu răspundea, Godeliève tresări.
— Anne, vino-ncoa!
Femeile, în păr, inspectară chiţimia de sub scară, apoi etajul: mireasa lipsea.
— S-a dus să-şi vadă drăguţul, hotărî bunica Franciska.
Godeliève ridică o pereche de încălţări.
— Fără saboţi?
Văduva arpentorului arătă spre cadoul său de lângă taburet.
— Şi fără pantofiorii brodaţi pe care i-am împrumutat?
Ida se năpusti spre fereastră.
— Jos, Philippe încă o aşteaptă.
— Şi-atunci unde să fie?
Numele lui Anne răsună prin toată casa bunicii, în timp ce femeile colindau încăperile.
La parter, când a deschis uşa din dos, care dădea spre câmp, Godeliève descoperi nişte urme subţiri de
picioare goale în tina jilavă, care se pierdeau acolo unde iarba începea să acopere întinderea până în
pădure.
— Nu se poate! A fugit?
Depărtate, păstrând doar amprentele degetelor, urmele arătau că Anne profitase de păţania cu oglinda
ca să treacă pragul şi să fugă, sprintenă, printre şesuri, până în pădure, unde dispăruse.
 2
Lacul Maggiore, 20 aprilie 1904
Dragă Gretchen,
Nu, draga mea, nu te-nşeli, chiar Hanna ta e cea care-ţi scrie. Iar dacă priveşti portretele anexate
scrisorii mele, lângă tânărul radios care pozează ca un prinţ, vei zări sub pălăriile extravagante o
scundacă afişând un surâs stânjenit: tot eu sunt. Da, poţi să pufneşti. Cum, râzi deja? Bine faci, arăt
stupid. Asta e! Franz are două defecte pe care mi le-a ascuns la vremea logodnei noastre: e topit după
pălării şi colecţionează suveniruri. Concluzia? Când mergem la modiste, mă transformă în colivie de
păsări, în coş cu fructe, în vază cu flori, într-o greblă în care s-au agăţat panglici sau chiar în coadă de
păun; apoi, încântat, mă duce la fotograf ca să-mi imortalizeze ridicolul.
Ca să te împopoţonezi cu o astfel de pleaşcă, trebuie să fii o femeie mai urâtă decât mine – precum
mătuşa noastră Augusta, al cărei nas coroiat are de câştigat când stă sub o streaşină –, sau, dimpotrivă,
mult mai frumoasă – aşa cum eşti tu. Dar Franz iubeşte atât de mult pălăriile, încât nu bagă de seamă că
pălăriile nu mă iubesc deloc.
O contesă italiană căreia îi povesteam această dramă, la Bergamo, m-a corectat cu severitate,
precizând:
— Vă subapreciaţi, copila mea. Franz vă idolatrizează până într-atât încât a omis să ia notă că
pălăriile nu vă vin bine.
Mărturisesc că judecata ei m-a tulburat. În ultima vreme, totul mă constrânge, mă insultă, mă
deranjează; mă confrunt cu un exces de situaţii inedite…
Că veni vorba, o să mă-ntrebi, cum e luna noastră de miere?
Presupun că ar trebui să răspund „idilică“. Franz e impresionant, tandru, prevenitor, mărinimos, ne
distrăm de minune şi, la şase luni după ce am plecat din Viena, tot străbatem Italia înşirând oraşe sublime,
peisaje magice, biserici tulburătoare. Să nu uităm că, de câteva secole încoace, peninsula a făcut totul ca
să-i seducă pe tinerii căsătoriţi: muzee doldora de capodopere, hoteluri cu camere răcoroase, bucătărie
delicioasă, îngheţate fine, soare desfătător care te pofteşte la siestă, servitori care-i răsfaţă pe amanţi cu
un ochi complice.
Într-un cuvânt, luna mea de miere e impecabilă. Sunt eu însă făcută pentru luni de miere?
Da, ai citit bine, dragă Gretchen, cea care scrie aceste pagini nu mai ştie ce să creadă. Mi-e teamă că
sunt diferită. Cumplit de diferită. De ce oare nu mă pot mulţumi cu ceva care pe alta ar entuziasma-o?
Voi încerca să-ţi explic ce mi se-ntâmplă şi, între timp, poate voi pricepe şi eu.
Copilăria mea a durat foarte mult. În vreme ce tu, iubita mea verişoară, deja căsătorită, creşteai trei
copii, eu continuam să rămân o puştoaică, nu-mi ridicam poalele decât ca să alerg pe câmpii sau ca să
trec râurile; departe de mine ideea să mă împlinesc ca femeie; dacă întâlneam vreun băiat, nu mă
străbătea nici o curiozitate.
Asta era pentru mine fericirea…
Tot auzind că nu mă pot desăvârşi ca femeie decât în braţele unui bărbat şi, apoi, când voi scuipa
bebeluşi din pântec, am ajuns, sastisită să îndur ocări, să-mi creez un rol. Am devenit snoaba înţepată
care nu acceptă decât o legătură cu un bărbat din înalta societate.
 Soarta, ironică, mi-a dat ascultare. Deşi închipuisem această comedie doar ca să mă protejez, ca să
refuz pretendenţi, atitudinea asta mi-a fost de folos: mi-a îngăduit să aştept şi, apoi, să-l întâlnesc pe
Franz von Waldberg.
Îţi mai aduci aminte de nemaipomenitele bricege ale armatei, la Geneva, care, în afară de cuţit, aveau
şi un deschizător de conserve, o şurubelniţă şi o sulă?
Toţi domnii erau înnebuniţi după ele. Ei bine, ăsta e Franz! Nu e un bărbat, ci un briceag elveţian. Are
toate calităţile, e decorativ, bogat, inteligent, sensibil, plin de nobleţe, curtenitor. Pe scurt, o partidă de
nerefuzat.
M-am căsătorit oare cu el din orgoliu?
Mi-e teamă că adevărul e şi mai trist. Nu m-am căsătorit cu el decât din calcul. Atenţie, n-a fost o
manevră de intrigantă care se ridică întinzându-se, nici un raţionament de ambiţioasă, nu, doar un calcul
de femeie disperată: când mi-a cerut mâna, am socotit că, dacă nu mă împlinesc cu unul ca el, atunci nu
voi mai reuşi în veci. L-am luat de bărbat ca şi cum aş fi testat un remediu.
Remediu împotriva cui? Împotriva mea.
Nu reuşesc să fiu femeia pe care o pretinde epoca noastră. Mă chinui să par interesată de subiectele
favorite ale sexului nostru: bărbaţii, copiii, bijuteriile, moda, căminul, bucătăria şi… neînsemnata mea
persoană. Pentru că feminitatea porunceşte să-ţi faci un cult al propriei persoane, al feţei, al greutăţii
corporale, al părului şi al aparenţei. Cochetăria mi-e străină, mă îmbrac ca dracu’, nesocotesc
cosmeticalele şi mă hrănesc pe sponci. În fotografiile pe care le colecţionează Franz, când mă văd
înzorzonată ca un as de pică, îmi reproşez că n-am reuşit să fiu şi mai grotescă, pentru că aşa, cel puţin, ar
fi fost chiar amuzant.
Mă crezi? În fiece dimineaţă, mă deghizez în doamnă. Toate jupoanele, corsetele, şireturile alea,
kilometrii ăia de panglici şi de pânzeturi cu care mă înhăiburez mi se par nepotriviţi, nişte haine de
împrumut. Nu, fii pe pace, nu visez să mă preschimb în bărbat. Sunt doar o fetiţă rătăcită în ţara femeilor,
constrânsă să se prefacă adult, şi care trăieşte în impostură.
Ei, şi cum a fost noaptea nunţii? o să mă descoşi tu. Cu astfel de porniri, te puteai aştepta la orice din
partea mea…
Experienţa a decurs bine. Franz a fost satisfăcut. Cum m-am informat amănunţit asupra a ceea ce urma
să se întâmple, am avut impresia că urmez un curs de gimnastică, că îndeplinesc în cadrul unor lucrări
practice figurile studiate, că mă străduiesc să execut gesturile cuvenite şi să le primesc pe ale lui, chiar
dacă unele dintre ele mi-au făcut rău. A doua zi dimineaţa, fremătam de mulţumire: trecusem examenul.
Problema e că, ulterior, n-am reuşit să depăşesc acest sentiment de mândrie. Cu toate astea Franz îmi
place, pielea lui este fină, corpul îi răspândeşte un miros suav, goliciunea lui nu prea mă şochează. La
modul intelectual, apreciez nesaţul care-l împinge spre mine, ochii aceia umezi, buzele care doresc să mă
devoreze, fiorul care-i străbate membrele, respiraţia din ce în ce mai grea, mai iute, febra aceea care-l
face să mă tăvălească zilnic în pat, câteodată de mai multe ori; dorinţa lui mă fascinează fără să mă
deranjeze; şi, în plus, e măgulitoare.
Eu însă nu nutresc aceeaşi pasiune.
Nu mă îmbie niciodată un elan identic spre el.
Mă ofer lui Franz din amabilitate, din altruism, din delicateţe, pentru că am hotărât să-l satisfac pe cât
îmi va sta în putinţă. Îmi fac datoria ca o menajeră. Nici motivată de natură, nici chinuită de pofte, nu
cunosc cine ştie ce plăcere, cu excepţia mulţumirii de a fi fost generoasă şi a emoţiei de a-l vedea pe
voinicul acesta ghiftuit adormind pe umărul meu.
 E normal, oare, Gretchen a mea? Copilăria ne-a făcut destul de intime încât să-mi pot îngădui această
întrebare stânjenitoare. Fiindcă, dragă verişoară, mă precezi doar cu zece ani pe acest pământ, însă mi-o
iei cu mult înainte în privinţa înţelepciunii. Tu şi Werner trăiţi un asemenea dezechilibru? Asta să fie
oare condiţia femeii, să ispitească fără să fie ispitită?
De-acum într-o săptămână mă întorc la Viena, unde se va fi isprăvit amenajarea viitorului nostru
cămin. Scrie-mi acolo, draga mea Gretchen. De bună seamă, aş prefera să vin la tine, la Innsbruck, ca să
ne petrecem nişte timp împreună, dar trebuie, mai întâi, să fac pe stăpâna casei, să completez mobilierul,
să aleg florile, să mă impun în faţa slujitorilor împărţind câteva porunci arbitrare care să-mi întărească
autoritatea. Şi să înfrunt vizitele familiei soţului… Desigur, primul lucru la care se vor holba aceşti
aristocraţi va fi pântecul meu, ca să afle dacă m-am întors din acest costisitor periplu cu un moştenitor la
sertar. Burtica mea este însă plată, mai netedă decât înaintea nunţii, ba chiar scobită, câtă vreme toate
drumurile, toate călătoriile şi exerciţiile noastre din cameră i-au diminuat amploarea. La hotel, odată ce
se sfârşeşte prânzul, de îndată ce Franz fumează în tovărăşia bărbaţilor, urc în camera noastră, mă
dezbrac în faţa oglinzii şi mă cercetez minuţios: nimic care să iasă în evidenţă. Parcă văd feţele mâhnite
ale părinţilor, unchilor şi mătuşilor Waldberg. Ţine seama că au dreptate: sunt o femeie dezamăgitoare.
Subscriu la judecata lor.
Nu mă uita, dragă Gretchen, şi răspunde-mi, mai ales dacă mă crezi prostănacă. Te sărut. Transmite-i
toate cele bune lui Werner. Iar fiilor tăi nu le spune încă nimic, le voi aduce nişte măşti de la Veneţia. Pe
curând,
A ta, Hanna
 3
Când a zărit-o printre cei ce dansau, Anny îşi zise: „Cine-o fi paraşuta asta?“ Cu machiajul răvăşit de
transpiraţie, cu trupul încopciat într-o bustieră din lycra şi cu o scamă de pânză în jurul feselor, în chip de
fustă, fata i s-a părut o paraşută din acelea care se închiriază cu ora. Başca ieftină! Da, la început Anny n-
a văzut, deasupra coapselor goale strălucind de paiete, dincolo de cizmele cu tocuri uriaşe care sileau
fesele să iasă în evidenţă, decât pe una dintre panaramele cărora ziarele gratuite le propun portretul la
pagina „Dame de companie“. Însă, din cauza amărâtului ei de vecin care se credea regele ringului de
dans, Anny a alunecat, a dat din braţe ca o morişcă, a căzut în faţă şi s-a echilibrat în ultima clipă; luând-
se după mişcările simetrice pe care le executa piţipoanca din faţa ei, îşi dădu seama că e vorba despre ea
însăşi reflectată în oglindă.
În clipa în care s-a recunoscut, a slobozit un nechezat.
Chestie care a amuzat-o la culme.
În condiţii normale, n-ar fi dat niciodată dovadă de atâta umor, însă cantitatea de alcool şi de
antidepresive pe care o înghiţise o făcea să râdă din te miri ce. Adresă un gest complice dublurii sale,
care i-l întoarse, se arcui şi continuă, veselă, să se zbânţuie frenetic.
Difuzoarele produceau un vacarm compact, confuz, asurzitor. Erau atât de puternice, încât noctambulii
îndurau o întreagă răbufnire de sunete, de inflexiuni şi de ritmuri, precum nişte înotători striviţi de
valurile unei furtuni. De altfel, veniseră să se descarce, nu să guste muzica. Nu ascultau piesele cu
urechea, le percepeau cu picioarele, cu pieptul, cu inima lor zbuciumată, care pompa sângele în acord cu
başii. Anny se uită ţintă la sfera din tavan. Cât îi plăcea acest soare al nopţilor sale! Un soare cu toane.
Un soare exploziv. Un soare rotindu-se cu iuţeală. Deşi era cea dintâi care să jure că nu există nimic mai
naşpa decât aceste globuri de sticlă ale căror nenumărate faţete răsfrângeau lumina proiectoarelor, nu
frecventa decât localurile unde exista aşa ceva. Aici, la Red & Blue, pe Sunset Boulevard, unde devenise
deja de-a locului, adora bila cu pricina, cea mai feerică, cea mai uriaşă, cea care, străpungând întunericul
ca să-şi zvârle săgeţile colorate, nimerea de la cele mai mari distanţe oamenii şi zidurile. Sub ea, Anny
era în stare să danseze ore în şir. „O să vină oare?“ Cuprinsă de emoţie, se opri din agitaţie, uimită de
ceea ce i se petrece în minte: aştepta pe cineva. Ea, Anny, cea mai puţin sentimentală fată din California,
tânjea după cineva… Nemaipomenit… Total nemaivăzut! De când îl întâlnise pe David pe platouri,
socotea că există la Los Angeles un tip care merita să fie aşteptat, pândit, dorit. Ce schimbare… Părăsi
ringul, ducându-se la barul cu lumină albastră, ca de acvariu.
— Hei, Anny, întrebă barmanul, tot în top?
— În vârf de top, nonstop!
Nici unul din ei nu credea cu adevărat în ce spusese: angajatului i se rupea de viaţa lui Anny,
limitându-se să se adreseze profesionist unui star; iar Anny ştia prea bine că nu era nici în vârf de formă,
nici în vârf de carieră. Ci doar în vârful pantofilor personali.
— Gin tonic?
— M-ai citit, eşti tare: parcă m-ai fi văzut fără ţoale!
În replică la vorba ei de duh, barmanul îi făcu cu ochiul în timing-ul potrivit, în mod apăsat, ca un
actoraş de sitcom.
 — Ce-o fi sperând dobitocul ăsta? mormăi Anny, în timp ce individul o servea cu gesturi exagerat de
largi. Să-l prezint vreunui producător ca să obţină un rol? Pulifrici de-ăştia ca el sunt cu miile în L.A.! Nu
mai poţi să comanzi nimic în restaurant, la bar sau la hotel, că ospătarul se şi crede viitorul Brad Pitt! În
afară de mine, care sunt actriţă, toţi vor să devină actori.
Zâmbi: într-adevăr, nu râvnise la o asemenea carieră! Începuse să lucreze în branşă de la cinci ani,
prin diverse reclame, apoi jucase otova, în lungmetraje, până când Tati, ţi-am şutit maşina, o comedie
pentru marele public, bătuse recordurile de încasări în vara lui 2005 şi o catapultase pe firmament. Anny
Lee, păpuşica adorată a americanilor! De fapt, se conformase, înfruntase, îndurase, dar n-avusese vreme
să dorească ceea ce i s-a întâmplat.
Cu paharul în faţă, Anny îşi zise că, dacă va apărea David, se cuvenea să-l scutească de priveliştea
unei beţive; apoi, cum acest scrupul i se păruse o formă de virtute, dădu pe gât băutura fără remuşcări.
Barmanul se uită lung.
— Încă unul?
— De ce nu?
Chiar dacă dusese, probabil, de cel puţin o mie de ori această conversaţie, avea senzaţia că
improvizează, că e briliantă, că rostogoleşte, ca niciodată, replici scânteietoare. De altfel, nu zărea oare
în ochiul barmanului un licăr de amuzament?
Dar dacă licărul avea alt înţeles?
„Hait! Mi-oi fi tras-o cu el?“
Îl privi insistent. Chiar că nu mai ţinea minte. Latinoul ăsta i se părea familiar… De ce oare? Pentru
că-l întâlnea pe-aici sau pentru că se coţăiseră?
Când individul s-a îndepărtat, Anny a băgat de seamă că jeanşii îi scoteau în evidenţă fundul. „Cu
siguranţă. Cu siguranţă mi-am pus-o cu el.“ Râse. „De ce-ar lucra într-un bar de noapte, dacă nu ca să se
culce cu nişte fete ca lumea? Se ştie, nu-i aşa, că tipii le preferă oricărui bacşiş.“
Realiză că îşi amintea atât de puţin din activităţile ei, încât se străduia să gândească precum un ofiţer
de poliţie ca să poată stabili dacă era plauzibil să şi-o fi tras-o cu un angajat de la Red & Blue; brusc,
amnezia personală i se păru haioasă.
„Am făcut atât de multe lucruri, încât nu le mai pot ţine minte. La doar douăzeci de ani, am colecţionat
o mie de vieţi.“
Privi sfera faţetată.
„Acum însă va fi altfel. Cu David, nimic nu se va mai repeta. Pentru că, de data asta, e vorba de
dragoste. El va întrupa marea poveste care le va şterge pe cele dinainte; alea mâloase, jalnice, lipsite de
viitor.“
Suspină.
La început, sub semnul extazului.
Apoi al angoasei. Va fi oare în stare? Va avea curajul să-l în-tâmpine?
Fu cuprinsă de panică. În câteva clipe, începu să tremure, să transpire. Prelingându-se de pe taburet, se
pironi pe tocuri şi, legănându-se, se îndreptă spre toaletă.
„Trebuie să-mi revin. Repede! Altfel n-o să fiu în stare nici să-i spun «Bună seara» lui David.“
Pe la jumătatea scării care ducea spre subsol, începu să se simtă mai bine; părăsea hărmălaia şi
pătrundea înăuntrul unei lumi care nu-i păstra decât reminiscenţele, nişte ecouri surde prin ziduri.
Părăsind ringul violent, zgomotos şi neîndurător, se adâncea în fundaţia vătuită, intimă a discotecii, şi
descoperea o atmosferă diferită, un labirint de pereţi, de coridoare, de umezeală, de mirosuri de trupuri,
de penumbră.
Acolo, în lumina roşie care simplifica chipurile, desluşi feţele obişnuite, Bob, Robbie, Tom, Priscilla,
Drew, Scott, Ted, Lance… Se propti în faţa lui Buddy, un tip cu piele albă, dar înţolit şi coafat ca un
negru, cu pantaloni lălâi, cămaşă pestriţă şi dreaduri:
— Buddy, mi-ai pregătit ceva dulce?
— Da, drăguţă. Bezele.
— Perfect.
— Cât îmi dai?
Scoase o bancnotă din string.
— O sută de dolari.
El îi întinse un plic.
— Poftim.
Fără să-i mulţumească, pentru că ştia că o păcălise, luă pacheţelul de cocaină şi se duse să se închidă
în toaleta pentru femei.
Din gentuţa minusculă care-i spânzura de mâna stângă, atârnată de lănţişorul auriu, scoase o oglindă, un
pai, împrăştie praful, îl aspiră.
— Ah!
Acum David putea să se arate, va avea energia să-l întâmpine: uf, tocmai îşi salvase viitoarea
aventură.
Străbătând culoarul, socoti: se culcase cu aproape toţi tipii care se aflau acolo, sprijiniţi de zid şi cu
telefonul mobil în mână. Înviorată, Anny le zâmbi în trecere. Îi răspunseră mai puţin de jumătate. În sinea
ei, se indignă: „Nici măcar bună seara după ce ne-am tras-o! Ce viermi…“ Nici unul nu rămăsese cu ea.
Nici unul nu se luptase ca s-o câştige. De ce?
Se împiedică de un obstacol la nivelul solului – o fată care dădea la boboci – şi se agăţă de primul
obiect solid la îndemână. Era Tom, un brunet cu barbă de trei zile, foarte îngrijit în genul natural-
neîngrijit, care se dădea profesor de meditaţie, un pretext ca să-şi înmulţească relaţiile feminine. Anny îi
sporise colecţia preţ de o noapte sau două.
— Hei, Tom, ai apărut la ţanc. Ia zi-mi, sunt bună?
Fluieră, de parcă ar fi trebuit să rezolve o problemă de matematică.
— Anny, nu-ţi complica viaţa!
— Cum adică?
— Eşti la-ndemână.
Tom îşi frecă obrajii: dezlegase o ecuaţie grea.
Ea insistă:
— Ce notă?
— Medie.
— Fără plus?
— Medie mi se pare corect.
— Nici bine, nici rău. De ce nu-mi dai mai mult?
— Pentru că nici măcar nu-ţi place, putoare.
Rostise vorbele cu emfază. Văzându-i expresia nedumerită, continuă:
 — Te porţi ca o zdreanţă, dar nu eşti aşa. O dai în dreapta şi-n stânga, dar nu eşti moartă după sex.
Nici după al tău, nici după al gagiilor. Ţi-a intrat în obicei şi-atât.
— În obicei?
— Obiceiul să ţi-o tragi. Obiceiul să nu refuzi niciodată. Ceea ce nu te transformă într-o bunăciune.
— Băi bulangiule! Nu ţi-a trecut prin cap că tu eşti ăla mediu, dacă nu chiar nul?
— Păi, fără să mă laud, mi s-a zis altceva…
Pentru el, discuţia era încheiată, aşa că se îndepărtă. Anny îşi muşcă buzele: ştia că Tom avea în ochii
fetelor reputaţie de armăsar, ba chiar ăsta era motivul pentru care îl agăţase.
„Cu David, trebuie să ameţesc măslina. Trebuie să rezist. Să nu mă las!“
Iată singura concluzie pe care a tras-o din această dispută.
Nu-i venea să se întoarcă în ring, temându-se ca energia căpătată prin drog să nu se epuizeze prin dans.
Nu era oare mai bine să se gândească la ce avea să-i spună lui David?
Hotărâtă să se poarte altfel decât în celelalte zile – sau nopţi – s-a îndreptat către bar şi, preţ de un
ceas, a stat liniştită pe scaun, repetându-şi „să nu ţi-o tragi astă-seară, să nu ţi-o tragi în prima zi, nici în a
doua, nici în a treia“. Convinsă că a căpătat o nouă virtute, bău gin după gin, din ce în ce mai
înfierbântată.
Aşa încât, atunci când David s-a ivit în faţa ei, era atât de plină de alcool, încât n-a fost în stare decât
să izbucnească în râs.
— Vai, David, e incredibil. Tocmai ce mă gândeam la tine, când, puf: ai apărut! Cred că am un har,
nişte talente vrăjitoreşti de care habar nu aveam.
— Ba cred, mai degrabă, că mi-ai dat întâlnire aici.
Hăhăi, ca şi cum David ar fi rostit o frază nespus de spirituală.
— Stai jos şi bea!
— La urma-urmei, de ce nu?
— David, eşti haios…
— Vii des aici?
Amintindu-şi încă de proiectul ei – să nu pară că se lasă uşor –, răspunse cu îndrăzneală:
— Nu, a doua oară.
El încuviinţă din cap.
— Unde te duci de obicei?
— Stau acasă. N-am fost niciodată o petrecăreaţă. Îţi cam pierzi vremea în locuri ca astea, nu? Şi, de
altfel, ce-aş căuta pe-aici?
— Tipi?
— Am destule ocazii să mă-ntâlnesc cu tipi, eşti o bună dovadă, îi strecură ea, răutăcioasă.
— Droguri?
— Hmm? Nu prea…
— Alcool?
— M-ai prins!
Deşi beată, era îndeajuns de lucidă să nu ascundă că băuse. El rezumă, făcând ochii mici:
— Prin urmare, nu prea ieşi în oraş?
— Ies rar.
Surâse, lămurit.
— Ziarele scriu altceva.
 Se referea la revistele care, încă de pe vremea când Anny avea cincisprezece ani, îi etalau depravarea,
înfăţişând-o pilită la uşa câte unui club, relatând o arestare pentru deţinere de substanţe interzise, făcând
pomelnicul tipilor care-o lăsaseră baltă, pentru că nu fuseseră în stare să ţină isonul acestei petrecăreţe
neobosite.
Fu scuturată de un râs răguşit.
— Nu fi bleg, David. Chiar dacă eşti nou în meserie, te-ai prins: între filmări, trebuie să alimentez
cancanurile. Dar nimic nu-i adevărat. Regie. Reportajele astea unde îmi joc rolul au fost ticluite de
Johanna, agentul meu de presă: e musai să se vorbească despre mine.
— Te desfiinţează…
— Da, dar vorbesc despre mine! exclamă ea, cuprinsă de iritare că nu e crezută, câtă vreme se credea
convingătoare. Dacă aş fi făcut la şaisprezece ani un doctorat în fizică aplicată, sau aş fi administrat
injecţii în spitale pentru leproşi sau dacă aş fi început greva foamei ca să fie canonizat Barack Obama,
nici un trust nu m-ar fi băgat în seamă, nici o cititoare nu s-ar fi identificat cu mine, nici un cititor nu s-ar
fi holbat la cracii mei! Să mă vorbească de bine… Rahat! N-ar fi ţinut în veci.
Se lăsase luată de val. El nu părea însă descumpănit; dimpotrivă, se amuza peste poate.
— Adevărata Anny, reluă ea pe un ton plângăcios, se ascunde, se păzeşte. Nimeni n-o cunoaşte.
Singurul care o s-o descopere va fi bărbatul care o va iubi. Va fi unicul, primul şi cel de pe urmă.
Îi dădură lacrimile, îşi acoperi faţa cu mâinile şi se aplecă înainte. În timp ce făcea asta, avu o senzaţie
de „deja trăit“; îşi dădu seama că tocmai recitase o scenă din Fata de la barul de-alături, o melodramă
pe care o interpretase în faţa camerelor de filmat la vârsta de şaisprezece ani. Se opri de îndată. Evident,
Fata de la barul de-alături fusese un fiasco; cine-i putea garanta că David nu-l văzuse? Dacă se prindea
că reciclează replici? Mai mult, nişte cronicari declaraseră, la vremea respectivă, că plânsul şi
văicărelile nu i se prea potriveau; nici măcar ei nu-i plăcuse cum dă pe ecran, aşa, cu ochii roşii şi cu
nasul umflat.
Îşi şterse lacrimile şi rânji.
— Hai, că te-am avut. Ţin de multă vreme în debara numărul cu fata de treabă, beată şi cu inima rănită.
— Cât pe ce să te cred.
Calm, se aplecă spre ea fără să lunece de pe scaun – Anny, incapabilă de o asemenea performanţă, îi
admiră echilibrul. Băutorul de apă îşi plimbă buzele cărnoase pe gâtul ei, urcă spre ureche, îi ronţăi lobul
urechii, apoi murmură învăluitor:
— Te doresc.
Chibzui, tulburată, cu gândul la ultima ei hotărâre de a spune nu.
— Vino, îi zise, luându-l de mână.
O urmă, crezând că îl duce într-un colţişor ferit. Însă la capătul unei scări de metal nesfârşite, o
apucară pe o pasarelă de unde se vedea întreaga sală, pe un culoar zăbrelit pe care îl foloseau
electricienii şi tehnicienii de sunet.
— Ce căutăm aici?
— David, hai să interpretăm un film din anii ’50. Ştii tu, un playboy la smoking care întâlneşte o
femeie în rochie de lamé.
— Ai văzut cât de lungă ţi-e rochia? zise el arătând spre panglica care-i strângea fesele. A intrat la
apă.
— Hai, fii un pic romantic, te rog. Nu le prea ai cu romantismul, David, nu-i aşa?
El oftă şi îşi se încruntă.
 — Ai impresia că mi-ai dat întâlnire într-un loc romantic?
Ridicând din umeri, Anny arătă cu degetul uriaşul depozit transformat în club.
— Spaţiul ăsta e ce vrei tu să fie. Nu-i nevoie decât de imaginaţie. Uite cablul ăsta, de pildă.
— Aşa…
— Ei bine, dacă am chef, e o liană. Iar discoteca e o junglă.
— Aha, încuviinţă el, cu o expresie ipocrită. Eu Tarzan, tu Jane. Hai să mai renunţăm la nişte detalii.
Se apropie de ea, îndrăzneţ, îi ridică bluza şi îi dezgoli pântecul pe care îşi lipi palmele fierbinţi.
Tremură, gata să sară pe el, dar se strădui să-şi respecte jurămintele de castitate.
— Vezi? zise ea stăpânită de extaz, îndepărtându-se de el şi trăgându-şi textila peste buric.
Într-o clipită, încălecă peste barieră, prinse cablul care spânzura de coloană, se agăţă… şi se zvârli în
gol, slobozind strigătul omului-maimuţă:
— Ah… hi-ho-hi-ha… ah, ah, ah, ah!
Sprintenă, aeriană, plutea peste pistă, descătuşată de orice temere. Se elibera de tot, de trecut, de
propria-i slăbiciune, de ea însăşi. Se simţea vitează. Cu siguranţă, David avea s-o admire.
Cum legănarea era din ce în ce mai amplă, atinse sfera multifaţetată. Urlă de entuziasm. Alarmate de
zgomot şi de umbra mişcătoare, pivirile se ridicară. Trupurile îşi încetiniră zbânţuirea. Fiecare se întreba
ce caută acolo sus fata aia cu cizme, atârnată de frânghie. O nouă atracţie?
Muzica se opri. Liniştea îi cufundă pe clienţi în stupoare.
Auziră exclamaţiile euforice ale lui Anny, care comenta isteric fiecare du-te-vino: pricepură atunci că
nu era vorba despre un spectacol, ci despre excentricitatea periculoasă a unei femei bete.
În mod limpede – pentru toată lumea, cu excepţia lui Anny – oscilaţiile aveau s-o izbească în curând de
plafonieră.
— Repede, chemaţi pompierii, zbieră barmanul.
Anny îi făcu semn, agitându-şi mâna către ring:
— Cucu!
Acrobaţia provocă o zguduitură în cablu, grăbind ciocnirea. Văzând că se apropie de sfera pe care o
venera, Anny strigă, precum o mamă care-şi regăseşte odrasla adorată:
— O, bila mea, draga mea sferă dragă!
Apoi se izbi de ea, chiui, dând drumul la cablu, ca un câştigător la rodeo, şi o prinse în braţe.
Publicul îşi ţinu respiraţia. Sfera scrîşni, păru că se zbate şi apoi, dintr-odată, se smulse din tavan şi
ateriză pe planşeu, târând-o în cădere pe Anny.
Din fericire, dansatorii se dăduseră la o parte.
Bila se strivi pe ring.
Celor dintâi salvatori care dădură buzna li se păru – după imperceptibilele convulsii ale trupului
însoţite de horcăieli – că muribunda, întinsă pe spate, gemea de durere: apropiindu-se, băgară însă de
seamă că Anny, înconjurată de ţăndările oglinzilor, continua să râdă, dezarticulată.
 4
De îndată ce a ajuns la marginea pădurii, Anne nu a mai şovăit.
Să meargă.
Să meargă fără răgaz.
Să alerge, acolo unde arborii se răreau. Să sară peste pâraie. Să ocolească fermele. Să se pitească
atunci când vreun zgomot omenesc întrerupea cântul păsărelelor. Să se oprească printre tufişuri. Să-şi
ţină răsuflarea. Să nu tresalte la ţopăitul iepurilor sau al veveriţelor. Să se ferească de năvala mistreţilor.
Să aştepte plecarea braconierului. Să reia goana, încrezătoare în natura terenului, pentru că ochii ei n-
aveau vreme să vadă unde pune picioarele.
Pe măsură ce alerga, mânată mai degrabă de instinct decât de chibzuinţă, trupul îi devenea mai uşor,
picioarele îi pluteau, fără să mai atingă pământul. Frunzele şi ramurile nu i se mai împotriveau atât, se
mistuiau, îi mângâiau chipul. Când trecea, urzicile o cruţau.
Fără oboseală ori teamă, fata înainta, încredinţată că pădurea îi devenea complice. Câte ceasuri să fi
durat această rătăcire? Cu neputinţă de aflat, cu atât mai mult cu cât Anne dovedea o vlagă crescândă. Pe
măsură ce se îndepărta de Bruges, fiecare pas o elibera şi se simţea învăluită de linişte.
Ce noroc pe ea!
Spargerea oglinzii îi arătase că însoţirea ei cu Philippe nu va avea loc. Fiindcă încăperea nupţială se
fărâmiţase în cioburi de sticlă şi pentru că imaginea logodnicei se făcuse ţăndări, Anne scăpase de
ghinion.
Ce uşurare atunci când, coborând grăbită scara de brad, n-a dat-o de gol nici un scârţâit! Iar această
uşurare s-a adeverit de îndată ce a trecut pragul uşii, a tras în piept aerul şesurilor de lângă Saint-André
şi a simţit glodul clipocindu-i voios sub degetele de la picioare.
Toată ziua fugise de pericol.
Acum că se întuneca, Anne se opri în preajma unui pârâu, îşi cufundă mâinile, coatele în apa proaspătă,
îşi răcori muşchii încinşi şi bău preţ de mai multe minute.
Ce să mănânce?
Foamea nu o dovedise deocamdată, avea să se hrănească mâine. Piuitul piţigoilor încetă.
Soarele scăpătase.
Cerul, golit de albastru, încremenise într-un cenuşiu mohorât. Din străfundul pădurii se înălţă cârâitul
unui porumbel singuratic.
Anne fu străbătută de un fior.
Pe măsură ce lumina se împuţina, fagii îşi subţiau şi mai mult colonadele. Frigul devenea muşcător.
Zări un stejar maiestuos care îndepărtase de el celelalte trunchiuri. Ademenind-o să se apropie, îi
oferea covorul său de muşchi în chip de saltea, rădăcinile drept pernă şi ramurile sale răsfirate precum
vălurile unui leagăn regal.
Se târî spre el şi, cu gâtul sucit, îl contemplă.
Ce personalitate putea să aibă! Degaja o vigoare care inspira respect. Deşi tăcut, stejarul îi vorbea. Cu
siguranţă nu era un copac oarecare! Acolo se ridica un copac puternic, hipnotic, un copac care străbătuse
veacurile, un copac care aduna miriade de experienţe.
 Îşi putea oare îngădui să-l atingă? Vântul îi cutreieră frunzişul, făcându-l să se clatine; şuierul produs
semăna cu o încuviinţare. Anne îşi sprijini prin urmare palma de scoarţa lui.
Fu copleşită de o imensă bucurie. O forţă caldă mijea din rărunchii lui noduroşi, pătrunzându-i prin
piele, scurgându-i-se în trup. „Te pot învăţa sumedenie de lucruri“, spunea arborele. Anne încuviinţă din
cap. Arborele continuă: „Astă-seară voi începe cu virtuţile imobilităţii. Stai nemişcată!“
Şi-atunci, Anne, liniştită, îşi strecură trupul în el, se gândi să rostească o rugăciune, nu înşiră decât
primele trei cuvinte, adormi.
În zori, nu s-a simţit deloc stânjenită că s-a trezit într-un peisaj neobişnuit: pădurile necunoscute sunt
întotdeauna mai familiare decât casele noi.
O parte din dimineaţă s-a frământat. Ce-o să hotărască? O să meargă înainte? De ce să înainteze? Avea
să dea peste un oraş, peste un sat, peste un port. Să se întoarcă la mătuşă-sa? Dacă s-ar întoarce, la ce bun
ar mai fi evadat? Oricum, scopul său nu fusese să-l refuze pe Philippe, plecase să găsească ceva… Ce
anume? Habar n-avea.
De pe urma acestor cugetări, rod al numeroaselor plimbări de-a lungul râului, s-a impus o evidenţă: o
să rămână aici. Poate că avea să întâlnească ceea ce căuta…
Zbuciumată, febrilă, se duse spre arbore şi îl strânse în braţe. Cum liniştea acestuia o învăluia, încetă
să-şi mai pună întrebări, mărginindu-se să-i repete trunchiului că avea să rămână acolo.
În ziua aceea, plecă să descopere natura, fericită că-i poate dedica un timp pe care nicicând nu i-l
putuse acorda, nici în fosta ei viaţă de ţărancă, nici în recenta ei existenţă citadină.
Se cufundă în pădurea fremătătoare, printre şuvoaiele de umbră şi şuvoaiele de lumină. Nişte mingi
îmblănite şi săltăreţe – iepurii – o zbugheau. Din loc în loc, iarba se iţea fragedă şi atât de proaspătă,
încât lui Anne nu-i venea s-o calce în picioare. Sub ferigile bătrâne, cafenii, lătăreţe, se iveau tinerele lor
surate palide, ridicându-şi degeţelele chircite. Deasupra, se crăpau mugurii, rămurişul se învârtoşa,
crengile se împodobeau.
Un vânt uşor se strecură printre copaci; frunzele şi florile, ca un noian de aripi, au părut că năzuiesc să
se umfle, să se înalţe, să se desprindă; pădurea visa să zboare. Precum o corabie legată cu parâme de
chei, dorea ca respiraţia vântului s-o ducă spre tării.
Anne simţea că universul e locuit de o energie lentă, stăruitoare. Primăvara era biruitoare, măturând
rămurelele moarte, îngropând frunzele uscate; umplea arborii cu sevă şi făcea plantele fragede. Când
respira aceste efluvii, Anne era cuprinsă de beţie.
Pe măsură ce hăţişurile se îndeseau, iar codrul devenea mai înalt, Anne prindea să se trezească… O
tânjire… O tânjire către ce? Greu de lămurit… O tânjire către ceva înalt, esenţial; da, şi ea, dimpreună cu
natura, se scutura de amorţeala iernii, devenea totuna cu păsările care îşi agitau aripile.
Anne deschidea ochii spre o altfel de lume decât cea a oamenilor. O lume adevărată. În timp ce oraşul
sufoca pământul sub caldarâmul său, îl strivea sub clădiri, pădurea îl lăsa să înflorească. În timp ce
oraşul reteza trunchiurile ca să-şi sprijine acoperişurile, întemniţând aerul între zidurile sale, pădurea
descătuşa orice formă de viaţă. Aici, Anne vibra în miezul unui acord miraculos, cu atât mai uimitor cu
cât nu-i pricepea alcătuirea: prin nişte legături trainice, vraja pădurii o încremenea, o captiva, o încânta.
În două rânduri tresări.
În două rânduri, i se păru că vede o umbră trecând în zare. Lipită de pământ, aşteptă. Dar nimic…
Să fi fost vreo ciută?
 Se hrănea anevoie. În lipsă de fructe coapte, se hotărî să pască iarbă, să roadă scoarţa copacilor.
Ajunsă la râul care şerpuia printre plopi şi pâlcuri stufoase de răchită precum un filon în pământul negru,
bău îndelung, ca să-şi ostoiască ghiorţăielile din burtă.
Muştele bâzâiau pe sub sălcii, ademenite de mâţişori… Aerul dansa, se ondula, se înfiora.
Apoi se lăsă brusc înserarea, cu un cer de aramă şi luciri orbitoare, ale căror ecouri daurite se
răsfrângeau din nor în nor.
Noaptea, se întoarse la stejar. De-abia avu timp să zărească stelele pe bolta scânteietoare, că şi
adormi, sleită.
Dimineaţă, o pâine zdravănă trona pe una dintre rădăcini.
Crezu că i-a fost oferită de către arbore. Îi mulţumi ocrotitorului ei pentru acest dar care o ferea de
grija hranei, îngăduindu-i să-şi dedice ziua explorărilor – avea atâtea de descoperit! –, apoi îi ronţăi
coaja, păstrând miezul pentru cină. Cutreieră pădurea în lung şi-n lat, atentă la sunetele care o străbăteau:
scheunatul vulpilor mergând după pradă, şfichiuitul câte unei cozi prin desişuri, foşnetul vreunei şopârle,
orăcăitul fluierat al brotăceilor, tropăitul zorit al puilor de căprioară. Îşi ridică fruntea, încercând să
descopere pe unde se ascundeau păsările, fiindcă rămurişul răsuna de trilurile vesele din vremea
cuibăritului. O ghionoaie izbea trunchiurile cu ciocul. Coţofenele gălăgioase se stropşeau una la alta. Un
cuc îngâna răguşit şi, pe măsură ce Anne venea mai aproape, el se îndepărta, gemând în zare.
Amuzată, îşi aminti că, în ajun, socotise că pădurea e mută. De fapt, era răzbită de o vibraţie continuă,
de o tulburare neîncetată. Nu, nu auzea liniştea, ci muzica armonioasă a naturii care trăieşte, care
străpunge, care creşte. Lăstărişurile şi copacii bătrâni trăiau, în spaţiul unei singure zile, o existenţă
bogată. Între foşnet de aripi şi trosnet de rămurele, se strecura ecoul animalelor tainice, sfârâitul
plantelor, susurul pârâului, poznele vântului… Aceste zgomote conlucrau la liniştea generală, nu tulburau
nicicum izvorul cristalin al seninătăţii sale: iepurele uimit, saltul veveriţei erau întâmpinate şi absorbite
de tăcere, aşa cum un covor de muşchi vegetal înghite acele de pin.
Când se lăsă noaptea, Anne fugi spre stejarul ei, mâncă şi se prăbuşi în somn.
La trezire, un alt codru de pâine trona lângă ea.
Şi tot aşa în zilele ce au venit…
Cu cât minunea se repeta, cu atât o intriga mai puţin.
Raritatea creează miracolul; repetiţia îl diminuează: Anne privi acest tain zilnic ca pe o ofrandă a
darnicei păduri şi nu-şi mai puse întrebări.
Să lăsase în voia soartei. Trăia cu te miri ce. Îi dăduse uitării pe oameni. Uneori, simţea nevoia să
rămână goală, aşa cum venise pe lume, dar vântul, răcoarea muşcătoare a aerului o împiedicau să-şi
părăsească hainele.
Seară de seară revenea sub umărul patern al copacului, şi se ghemuia acolo ca să-şi afle somnul.
— De aici vin. Aici mă întorc.
Pădurea îi devenea mamă, iar copacul cel falnic – tată. Anne îşi recăpăta inocenţa din clipa naşterii,
dinainte ca inima să-i fie otrăvită de griji: contemplaţia îi umplea sufletul de recunoştinţă.
Şi, în fiece zori de zi, o aştepta o altă pâine.
O dată sau de două ori, desigur, ar fi vrut să stea de veghe, dar cădea în picoteală fără să vrea. Şi,
pentru că tot se culca cu această întrebare în minte – de unde provine hrana? –, visele îi ofereau
răspunsuri năzdrăvane: i-o aducea un pitic roşu, sau un uriaş îmbrăcat în negru, ori un cal alb cu un corn
de aur strălucitor în frunte.
 Apoi, zorii o luau prin surprindere, prelingându-şi lumina lor blândă peste pâine; Anne o primea, o
frângea, o mesteca plină de recunoştinţă; apoi nu se mai ocupa decât de pădure.
În trei rânduri s-a simţit privită. Chiar dacă mii de sălbăticiuni din vizuini, dindărătul hăţişurilor, din
mijlocul tufişurilor, o supravegheau, Anne desluşea în acest caz o altfel de atenţie. Era spionată de un
seamăn. Iar această impresie i se păru groaznică. Când, a treia oară, această neplăcută teamă i se strecură
pe sub piele, zări în depărtare o jivină. Un cerb semeţ, neclintit, cu privire strălucitoare, cu grumaz lat,
piept alburiu şi blana aburindă de cât galopase, o pironea cu privirea. Coarnele sale rămuroase îi poleiau
splendoarea cu un aer silvestru; părea fratele mobil al stejarului.
Dispăru în grabă.
Tulburată, Anne se întoarse în refugiu şi se lungi sub crengile musculoase. Din vârf, o pândea o
veveriţă, agăţată de scoarţă. O pizmui că locuieşte în sânul acelui trunchi multicentenar.
Din rămuriş se cernea o lumină fluidă şi verde.
Mai sus, un erete, cu aripile nemişcate, plutea în crucea cerului, pândind puii din cuiburi.
Clipi…
— Iat-o!
În după-amiaza aceea, Anne, toropită, cu urechea lipită de pătura de muşchi, nu auzise că vine cineva.
— E aici! repetă vocea.
Ida, încotoşmănată în şaluri, o cerceta pe verişoara ei întinsă pe jos, acoperită cu o rochie jegoasă şi
sfâşiată. Pupilele îi licăreau cu o bucurie vrăjmaşă.
— Ia te uită!
Se întoarse către silueta care o însoţea. Retezând tulpinile cu un baston, apăru Philippe.
Anne, stânjenită de parcă ar fi fost surprinsă goală la baie, se ghemui, arătându-i băiatului un trup
închis, compact.
— Ştiam eu că n-a plecat, spuse Ida, victorioasă. Ştiam că se ascunde.
În sinea ei, Anne o corectă: „Nu, nu mă ascund, am plecat pur şi simplu“, dar păstră această precizare
pentru sine.
Logodnicul ei şi Ida o priveau.
Perspectiva de a purta cu el o discuţie lămuritoare o uşura pe Anne.
— Mă bucur să te văd.
— De ce-ai fugit?
— Nu vreau să te rănesc nicicum.
— De ce?
— Te-am mâhnit, fără îndoială, sau te-am jignit…
— De ce?
Anne privi veveriţa care, cu lăbuţele agăţate de furca unei crăci, asista, cu un ochi rotund şi negru, la
această scenă.
— Nu trebuie să te iau de bărbat.
— N-ai chef?
— Ba da.
— Şi-atunci?
— Nu îndeajuns.
Philippe primi această reticenţă ca pe un pumn în stomac. Ida a fost cea care s-a indignat în locul lui:
 — Ce coşmar! „N-are îndeajuns chef“ să-l ia de bărbat… Da’ cine se crede domnişorica? Ar trebui să
intri-n pământ de ruşine că faci pe mofturoasa cu Philippe.
— Da, mi-e ruşine.
Anne răspunse cu o asemenea sinceritate, încât Ida trebui să-şi curme noianul de ocări.
Philippe se apropie şi întrebă, palid, încordat:
— De ce?
Ea îşi plecă fruntea.
El urlă:
— De ce?
Ochii fetei se umplură de lacrimi. O durea că îl supusese unui asemenea chin.
— Nu ştiu. Dar n-are legătură cu tine, Philippe, n-ai nici o vină.
Ca să vezi consolare: îşi dădea seama că Anne nu dă doi bani pe el. Înaintă, căzu în genunchi, îi apucă
mâinile. Deşi umilit, insista. Voia ca Anne să cedeze. Oare pentru că o idolatriza? Sau pentru că era
stânjenit de eşec? Nimeni n-ar fi putut să ghicească dacă încăpăţânarea lui venea din iubire sau din
orgoliu.
— Atunci, dacă nu ştii, mărită-te cu mine! O să afli ce şi cum.
Îndărătul lui, Ida îşi muşca buzele de furie văzându-i îndârjirea, câtă vreme jurase sus şi tare că nu e
cale de-ntors!
— Ah, bărbaţii, mormăi ea. Când mă gândesc că tocmai despre fete se spune că-s ca fulgul dus de
vânt…
Anne îi explică lui Philippe ce era de neînţeles:
— Renunţ la căsătorie. Asta e. Nu asta-i soarta mea. N-am motive, dar ştiu că nu trebuie. Îmi pare
rău…
— Nu sunt de nasul tău, aşa-i?
— Eşti de nasul oricărei femei.
Spunând asta, Anne îşi pironise privirea într-a lui. Philippe o crezu. Ea continuă:
— Eşti prea bun pentru mine!
— Cu asta sunt de acord, se băgă Ida. Philippe, tu chiar nu-ţi dai seama cum arată fosta ta logodnică?
O îngălată! Nu s-a spălat de la plecare, doarme pe jos… Probabil că molfăie rădăcini. O scroafă e mai
brează. Ai vrea să ai copii cu aşa ceva?
— Nu!
Bătea în retragere. Dintr-odată, părea că o urăşte pe Anne. I se stinsese ultimul licăr de speranţă.
— Ce facem? se schimonosi Ida.
— Ce-am hotărât azi-dimineaţă! răspunse Philippe.
Clipiră din ochi, încântaţi, complici.
Anne desluşea o înţelegere tacită din care era exclusă: sporovăiau în faţa ei de parcă nu i-ar fi auzit.
Să se fi preschimbat într-un animal?
Scoţând o funie din desagă, Phillipe se năpusti asupra logodnicei sale, urmat de Ida. O legară
fulgerător, Philippe înnodându-i articulaţiile, iar Ida strângându-le, bucuroasă că îşi schingiuieşte
verişoara.
Anne, rănită, nu se împotrivi.
De ce nu se revolta? De fapt, încă de la naştere, ceilalţi făcuseră ce-au vrut cu ea, iar ea se lăsase.
 În timp ce isprăveau s-o lege fedeleş, Anne zări un pericol pe care călăii săi nu-l observau: un uriaş
care se apropia.
Enorm, cu o haină groasă de lână neagră, venea spre ei în grabă, hotărât. Oricum formidabil prin
dimensiuni, ceea ce-l făcea şi mai neobişnuit era felul în care înainta în tăcere, fără să trosnească vreo
surcea sau să strivească covorul de frunze. Străpungea desişurile ca o corabie care despică apele.
Neştiind ce se întâmplă în spatele ei, Ida îşi comentă victoria arătând spre Anne cea legată fedeleş:
— Ia priveşte-o, Philippe, nu s-a zbătut nici cât o râmă. O nătângă! Da, o săracă cu duhul. Nici măcar
nu ştie de ce-a plecat şi de ce zace pe-aici. Ori vorbeşti cu ea, ori cu o capră e totuna!
Necunoscutul îşi trânti mâna imensă pe umărul Idei.
Femeia urlă, deopotrivă surprinsă şi îngrozită. Când se întoarse, Necunoscutul o ţintui cu privirea:
părea că avea să sacrifice o orătanie, sucindu-i gâtul, rupându-i oasele.
Cu o mişcare bruscă, Ida se feri şi se dădu înapoi gâfâind.
Philippe, uluit şi el, dar mai ales înspăimântat, pricepu că trebuie să-şi ia un rol protector. Aşa că-şi
umflă pieptul şi gângăvi:
— Dar… cine sunteţi?
Necunoscutul îi scăpă o scatoalcă, zvârlindu-l într-un tufiş.
Philippe se puse pe picioare, îşi recuperă pălăria şi o tuli. Zbierând „Aşteaptă-mă, aşteaptă-mă“, Ida îl
urmă cât putea de iute.
Anne zăcea la pământ, legată cobză, în faţa necunoscutului cu chip descărnat, rece, aspru, acoperit de o
cagulă.
Ridică o poală a hainei, scoase un pumnal şi îl flutură deasu-pra ei.
 5
Viena, 25 mai 1904
Gretchen a mea,
Întoarcerea asta la Viena mi-a fost fatală.
În timpul călătoriei noastre de nuntă, pe când ne plimbam din oraş în oraş, eu şi Franz nu frecventam
lumea vreme îndelungată; dacă, din întâmplare, ne simţeam bine în compania vreunui cuplu, relaţiile
noastre se dovedeau cu atât mai puternice cu cât se ştiau efemere.
Când am păşit în Viena, m-am trezit sechestrată. Locuiesc într-un acvariu.
Desigur, acvariul meu e fastuos: cine n-ar visa să locuiască pe Linzerstrasse, să aibă relaţii în
societatea aristocratică, s-o ducă din bal în serbare, să asculte într-o seară Lucia di Lamermoor la Operă
şi a doua zi Liliacul la Theater an der Wien, apoi să cineze la Sacher?
Cu toate că pereţii de sticlă lasă să se vadă orizontul dimprejur, nu pot să trec dincolo de ei, mă izbesc
de ei, condamnată să îndur aceleaşi persoane, peştii închişi aici laolaltă cu mine.
În zadar caut o ieşire, nu izbutesc să mă izolez, mă învârt în cerc.
O să-mi spui că sunt văicăreli de copil răsfăţat.
Copil, cu siguranţă.
Răsfăţat, aşijderea.
Cu toate astea, te rog să înţelegi: o parte din mine suferă. Am sentimentul că sunt o greşeală. O
desăvârşită eroare. De fapt nu sunt bună de nimic, nu mă ridic nici la nivelul a ceea ce îmi oferă viaţa,
nici la acela al aşteptărilor ei faţă de mine.
Acvariul de care îţi pomeneam e plin de femei, vreo zece, care au hotărât să se ocupe de mine; sunt
încercuită de solicitudinea şi de bunele lor intenţii.
Să-ţi explic.
De-abia sosisem în casa noastră – s-ar cuveni mai degrabă să zic palatul nostru, într-atât de multe
splendori desfăşoară încăperile şi grădinile sale – că au şi început să defileze femeile von Waldberg.
Previzibil, ochii le erau aţintiţi spre pântecul meu. Erau chinuite de o întrebare: aveam oare să mă întorc
gravidă din luna de miere? Nu era nevoie să fii un mare obstetrician pentru ca, doar văzându-mi trupul,
să-ţi dai seama că nu; cu toate acestea, fiind pline de speranţă, m-au întrebat:
— Prin urmare, Hanna, v-aţi întors la Viena cu un mic moştenitor?
— Nu, nu încă. Dar vă rog să credeţi că eu şi Franz am descoperit modul de folosire acolo, în Italia, şi
că ne străduim pătimaş.
Au surâs, satisfăcute că micuţul nostru cuplu îşi împlineşte datoria lui de micuţ cuplu.
Nu poţi însă scăpa de asemenea fiinţe cu doar două fraze! S-au întors la luptă. Aceşti paznici ai
familiei, aceste clocitoare de moştenitori în rafală exersează de secole, se aflau aici când Viena avea
ziduri de pază, se aflau aici când Viena încă nu le avea, se aflau aici înainte chiar ca Viena să existe; de
fapt, ele au construit Viena şi tot ce seamănă cu o familie, cu o dinastie, cu o comunitate, cu un oraş, cu o
ţară, cu un imperiu. Ca să şi consolideze puterea, au grijă se reproducă mai întâi ele, din mamă-n fiică,
din mătuşă în nepoată, din soră în verişoară, din vecină în vecină. Dacă ai trimite un regiment de
amazoane antinatalitate împotriva lor, l-ar opri în loc, într-atât sunt de unite. Pe scurt, după o săptămână
de armistiţiu, mama lui Franz, care m-a intimidat mereu, a instrumentat o anchetă: soţul ei a fost însărcinat
să poarte o conversaţie ca-ntre bărbaţi cu fiu-său – Franz mi-a povestit asta râzând – ca să afle dacă se
petrecea ceva în patul nostru, dacă acel ceva se desfăşura cum trebuie şi dacă se întâmpla des. Deşi
răspunsul oferit de Franz fusese pozitiv – dar bărbaţii sunt bănuiţi că înfloresc relatările despre aceste
lucruri intime –, soacra mea a vrut să verifice informaţiile descosându-mă pe mine. Având isteţimea să
prevadă că nu mă voi da nicicând pe mâna ei, a trimis-o iute pe soră-sa Viviane, zisă Vivi, destrăbălata
clanului, cea care colecţionează amorezi în văzul tuturor, inclusiv al bărbatului ei, atins de gută. Cu toate
că nimeni nu o aprobă şi că toată lumea o invidiază, Vivi scapă de oprobriu pentru că şi-a adus în pat doi
amanţi bine situaţi, unul în guvern, celălalt la Curte, deci foarte folositori familiei.
Tuşa Vivi are vorba şi comportamentul atât de slobode, încât creează, în doar câteva minute, o
atmosferă familiară, de abandon euforic. M-a invitat în grădina ei, plină de flori de liliac, să luăm un ceai
împreună şi m-a înveselit cu nişte poveşti la fel de savuroase ca tartinele ei.
Apoi, pentru că barierele pudorii fuseseră înlăturate, îmi zise:
— Prin urmare, apetisantul meu nepot te face fericită?
— O, da!
— Mă refer, desigur, la aşternut… E un amant cu vlagă?
— Da.
— În mod regulat?
— Da.
— Excesiv?
— Uneori.
— He-he, cu-atât mai bine. Te invidiez, Hanna, alături de toate domnişoarele din Viena! Ai pus mâna
pe unul dintre cei mai arătoşi tineri. Şi dumneata?
— Eu? Ce anume?
— Te repezi la el?
— N-am cum, e mereu înaintea mea.
— După ce îţi serveşte atâtea delicii, mai ceri?
— Aşa ar trebui?
Mă măsura, căzută pe gânduri îndărătul unui surâs.
— Îngăduie-mi să ghicesc, micuţa mea Hanna: dacă nu iei niciodată iniţiativa în hârjonelile voastre
înseamnă că încă n-ai descoperit clipa magică. Nu-i aşa?
— Clipa…?
— Clipa magică! Momentul acela când trupul explodează de plăcere, când te transformi într-un strigăt
de desfătare. Pricepi la ce anume fac aluzie?
M-am posomorât, străduindu-mă să isprăvesc ceaşca de ceai, ceea ce, fără să vreau, constituia deja un
răspuns.
Vivi îmi apucă mâna cu blândeţe.
— E firesc, draga mea.
— Credeţi?
— Sunt sigură.
— Ar trebui să nu te mai cramponezi, să te laşi dusă de val, să te gândeşti doar la persoana, la
senzaţiile şi la fericirea dumitale… Cele mai multe şanse să rămâi gravidă le ai în timpul orgasmului.
— Da?
 — E ştiut. În timpul clipei magice, în femeie se deschide totul, deci şi făgaşul care permite seminţei
bărbăteşti să ajungă în locul cuvenit. Dacă te crispezi, izolezi ovulul.
— Nimeni nu mi-a suflat o vorbă despre asta.
— Ei bine.
— Vreţi să insinuaţi că soacra mea, mătuşa Adelaïde, baroana Karolus, doamna van Tieck şi-au
zămislit moştenitorii în această stare?
Le alesesem intenţionat pe cele mai severe matroane din anturajul nostru. Iritată, Vivi m-a privit ca pe
o musculiţă care i s-a aşezat pe fursec. Mi-am agravat cazul adăugând:
— Şi copiii născuţi din violuri? Pretindeţi, mătuşă Vivi, că victimele violenţelor s-au abandonat cu
voluptate călăului lor?
— Iubita mea nepoată, în această privinţă nu suntem toate făcute la fel. Omenirea se împarte în două
tabere: cele care puiesc şi îndrăgostitele. Iepuroaicele n-au nevoie să juiseze, organismul lor, predispus
la fertilitate, nu aşteaptă decât momentul prielnic. Îndrăgostitele, în schimb, cu o arhitectură mai subtilă –
eu sau dumneata –, au nevoie de extaz, de fiori, de cutremure ca să aibă acces la această misie
anevoioasă, fecundarea. Gândeşte-te bine la asta, Hanna, ia aminte la sfaturile mătuşii Vivi, profită de ele
seducându-ţi soţul şi veţi fi în curând părinţi.
Vivi, în ciuda comportamentului ei liber şi aparenţelor lipsite de prejudecăţi, argumenta exact ca restul
lumii: cei patru copii pe care îi cadorisise contelui înainte să-l înşele – sper că înainte – se dovedeau a fi
mândria ei, onoarea ei, meritul ei de femelă, paşaportul său de moralitate. Ce departe mă simt de toate
astea… Voi întâlni oare o femeie faţă de care să nu mă simt diferită?
Probabil că mătuşa Vivi a povestit conversaţia noastră şi s-a fălit cu remediul propus, fiindcă, a doua
zi, au început vizitele; şi au tot curs fără încetare preţ de douăsprezece zile. Doamnele familiei luau câte
un ceai cu mine şi mă aprovizionau cu mărturisiri; îmi ofereau sfaturi cu un aer nonşalant, de parcă, din
extravaganţă, cuvintele le ieşiseră din greşeală pe gură, deşi veniseră special ca să mi le rostească:
— Îmi sileam soţul să rămână în mine după… ştii ce. Din punctul acesta de vedere, draga mea, natura a
avut mai multă grijă de animale decât de biata noastră stirpe omenească. Iată canidele, bunăoară: odată ce
a zvârlit sămânţa, câinele nu mai poate ieşi din căţea pentru că… chestia lui continuă să se umfle şi
blochează orificiul. În momentul acela e groaznic pentru brava căţeluşă – am auzit-o pe Ketty a mea
urlând de durere – dar, după cinci minute, totul e-n regulă.
— Când soţul meu se retrăgea, rămâneam în pat şi nu mă mai mişcam timp de două ceasuri! Stam pe
spate. Lipindu-mi şalele şi bazinul de saltea. Cât trebuia să ajungă… unde se cădea să ajungă! Nu m-ai fi
scos din aşternut decât s-ar fi pornit vreun incendiu. Rezultatul: şase copii superbi.
— Ai încercat cu ţelină? Cu pătrunjel? Încă de când eram logodită, am pornit o cură de ţelină şi
pătrunjel, ca să-mi înlesnească gestaţia. Surorile mele mă luau peste picior, iar mezina, când mă întâlnea,
începea să mugească, sub pretextul că păşteam cât o vacă… Ridicam din umeri şi aveam dreptate: patru
copii în timpul primilor cinci ani de căsnicie. Mai bine nici că se putea. Dar spune-le asta surorilor
mele… De fapt, dragă Hanna, pătrunjelul trebuie să fie sălbatic, cere pătrunjel sălbatic şi lasă-l deoparte
pe cel arăbesc. Iar de la ţelină, doar lujerul, desigur!
— Luna!… Femeia înmugureşte când e lună plină. Precum pădurile! Precum câmpiile! Precum
stridiile! De pomană năduşeşti în anumite seri. Trebuie să privilegiezi această ocazie. De ce-am fi noi
mai puţin influenţabile decât mările sau oceanele, care sunt guvernate de lună? Câtă aroganţă! Doamnele
de azi se cred mai presus decât luna? Haida-de! Uite, îţi ofer un calendar lunar. Poate-poate… A, îl ştii?
Dar îl şi consulţi?
 — Cu toate că nu e treaba mea, Hanna, mi-am permis să-ţi ofer nişte ambră. Sălbaticii din America sau
din Siberia o folosesc în alte scopuri decât cele cosmetice. Desigur, sunt catolică, aşa încât nu pot să ader
la asemenea superstiţii. Totuşi, mama mi-a dat ambră în ajunul căsătoriei, apoi eu le-am dat fetelor mele
şi tuturor ne-a mers bine! Te rog să primeşti acest dar, m-aş simţi copleşită. Uite, e simplu, o atingi şi o
miroşi seara înainte de culcare.
E oare nevoie, Gretchen a mea, să-ţi spun mai multe?
În curând, Franz se va întoarce de la club, o să luăm masa în doi şi o să mă dorească. Închipuieşte-ţi ce
pregătire de luptă e-n ţeasta mea: am mai multe misiuni de îndeplinit decât un general care-şi aruncă
armata în luptă! S-ar cuveni să înghit supă de pătrunjel, să diger ţelină gratinată, să verific fazele lunii, să
pipăi ambră pe furiş, să-l silesc pe Franz să adoarmă peste mine fără s-o scoată şi apoi, când se va fi
retras, să rămân două ore cu fundul lipit de saltea. Vai, uitasem: între aceste acrobaţii la mare înălţime, ar
trebui să nu mă mai înfrânez, să nu mă gândesc decât la mine şi să încerc să ating extazul!
Concluzia? Năzuiesc să-mi iau tălpăşiţa. Deşi îl ador pe Franz, aproape că doresc să-l evit. Nu ştiam
că, atunci când ne-am căsătorit, m-am căsătorit şi cu toate femeile astea din jurul lui, care conspiră să mă
facă la fel ca ele, şi care mă vor tot hărţui dacă nu le intru în voie. Da, nu ştiam că, însoţindu-mă cu
Franz, aveam să îmbrăţişez o condiţie de care mi-e silă.
Te strâng la piept, Gretchen a mea, şi dau fuga să plâng în salonul de muzică, înainte să sosească Franz
acasă.
A ta, Hanna
 6
În acel centru medical din Beverly Hills, soarele decupa două jaluzele, cea adevărată, atârnată de
fereastră şi umbra ei de pe perete.
Când îşi recăpătă cunoştinţa, amorţită de calmantele care o legănau de dimineaţă până seara, Anny se
cramponă de aceste două elemente. Cu trupul anesteziat şi mintea confuză, se agăţa de lumină ca de
singura substanţă solidă, tangibilă din univers; concentrându-se, devenea ea însăşi una dintre particulele
ce dansau în raza de aur care străbătea încăperea, legând jaluzeaua materială de jaluzeaua proiectată. În
ce parte se oprea cel mai adesea? Ca femeie de cinema, avea tendinţa să prefere reflectarea în
detrimentul realităţii.
Un infirmier blond se apropie în mai multe rânduri. De fiecare dată când se apleca asupra ei, Anny îi
vorbea; dar, de fiecare dată, se petrecea o ciudăţenie care o împiedica. Când deschidea gura, slujbaşul
pierea; da, de îndată ce i se adresa, dispărea. Cu toate acestea, scamatoria nu părea intenţionată, chipul
tânărului neexprimând nici imoralitate, nici răutate; când reapărea, se arăta prevenitor, privind-o cu
dorinţa limpede de a-i fi de folos. Însă de îndată ce Anny schiţa prima vorbă, totul se surpa.
La început, se crezu victimă a unei realităţi instabile, cu atât mai mult cu cât trăia senzaţia unei
prăbuşiri… Apoi bănui că timpul îi juca o farsă, dislocându-se fără s-o anunţe. În cele din urmă, îşi dădu
seama că, de îndată ce-l aborda pe infirmier, se trezea într-o cameră pustie; trase concluzia – îndrituită de
astă dată – că se cufunda din nou în somn.
După două zile, reuşi să poarte o conversaţie:
— Unde mă aflu?
— Încântat să stau de vorbă cu dumneata, Anny. Mă numesc Ethan.
— Mhh…
— Stai în camera 23. Clinica Linden. Hollywood.
— Ce-am păţit?
— Câteva contuzii. Nu e grav. O să te înzdrăveneşti. Te doare ceva?
— Nu.
— Prin urmare, dozele sunt potrivite.
— Ce doze?
— De morfină.
Din străfundul meningelor, unde stătea dosită, îi ieşi la suprafaţă o amintire – cea a tatălui ei, cu o
revistă ştiinţifică în mâini şi declarând că morfina făcea parte dintre drogurile periculoase, fiindcă, odată
ce o absorbeai, nu mai puteai trăi fără ea.
În orele care au urmat, atunci când conştiinţa îi era trează, s-a gândit din nou la asta, a ridicat vocea, s-
a ostenit, s-a rătăcit, a recidivat şi, demoralizată, s-a hotărât să nu ia în seamă avertismentul patern. Doar
dependenţa era specialitatea ei!
Deja dependentă de alcool, de iarbă, de cocaină, urma să adauge şi morfina! Ce mai conta? Acum cel
puţin putea să depună mărturie că nu era din vina ei. „Da, onorată instanţă, medicii mi-au injectat otrava
asta: pretinzând că mă îngrijesc, m-au condamnat să-mi bag în venă. Ar trebui să-i băgaţi în puşcărie,
onorată instanţă, sau să-i condamnaţi la muncă în interesul comunităţii. Pe ei, nu pe mine!“
 În mai multe rânduri, între reprizele de somn, jucă această scenă în faţa unui tribunal imaginar şi îşi
interpretă cu delectare rolul de nevinovată.
Într-o dimineaţă, doctorul Sinead, marele şef al clinicii, pătrunse în rezervă. Îndărătul lui, nişte
proaspeţi absolvenţi se îngrămădeau, plini de satisfacţie, mândri că-l însoţesc pe chirurg şi
considerându-se eminenţi doar pentru că se aflau în trena lui.
— Cum se simte păpuşica adorată a americanilor?
Anny a fost cât pe ce să izbucnească în râs: profesorul Sinead vorbea pe nas precum o bătrână actriţă
pe care Anny o adula şi care era supranumită Geanta Vuitton, într-atât îi fusese faţa de cusută şi recusută.
— Deci cum ne simţim?
Şi dicţia era ca a Genţii Vuitton, dintr-un motiv identic: gura sa fusese remodelată, liftată şi apoi
umflată.
Anny îl examină pe doctorul Sinead.
Trupul său, martirizat prin diete, gârbovit de ani, atârna în toate punctele care nu suferiseră un lifting:
gâtul, urechile, coşul pieptului, antebraţele, încheieturile mâinilor. În celelalte locuri, pielea obosită purta
stigmatele încordărilor la care o supuseseră tăieturile, torsiunile şi cusăturile. După atâtea intervenţii
estetice, faţa lui Sinead nu arăta vitalitatea unei fiinţe juvenile, ci fragilitatea unui accidentat.
— Anny, sunteţi în stare să ne daţi un răspuns?
Ce voce oribilă… metalică, lipsită de timbru… În plus, acea elocinţă cu paraziţi: vocalele erau lipsite
de claritate, în vreme ce consoanele se sufocau. Din pricina chirurgiei estetice care îi amorţise buzele,
atunci când le schimbase poziţia, doctorul Sinead articula dindărătul unei măşti.
— Anny? Anny, vă rog!
Anny îşi dădu seama că trebuie să renunţe la vise şi să se întoarcă în realitate. Ştiind de la Ethan ce
reprezenta doctorul Sinead pentru Los Angeles, şi-a venit în fire ca să-i iasă audiţia.
— Gata. Iată-mă! M-am întors…
— În sfârşit! Am putea să vă vedem rănile?
— Simţiţi-vă ca acasă!
Anny se dezveli, la fel de curioasă ca şi asistenţii slugarnici care ascultau explicaţiile lui Sinead,
pentru că nu avea ştiinţă despre ce păţise. Picioarele, braţele, coastele, vânătăile, leziunile, fracturile,
arsurile, totul a fost etalat şi comentat. Din discursul lui Sinead reieşea că Anny avusese mult noroc că
scăpase atât de ieftin după o asemenea căzătură.
— Există un Dumnezeu al artiştilor, domnişoară Lee.
— Credeţi? La Hollywood nu există decât un singur Dumnezeu şi ăla e dolarul!
În faţa unei asemenea glumiţe de rahat, râse politicos.
— Veţi fi în stare să mai slujiţi acest zeu, domnişoară Lee, şi să vă întoarceţi curând pe platourile de
filmare.
Credea că îi dă o veste bună. Dar, de fapt, o anunţa că, de când cu căderea în gol, abandonase
lungmetrajul la care lucra. O cuprinse angoasa: dacă se opriseră filmările? Cât o s-o coste? Sau, mai rău:
îi găsiseră o înlocuitoare?
Întoarsă pe dos, aruncă o strâmbătură de adio echipei medicale care se îndepărta. Îi crescuse pulsul,
iar membrele i se umpluseră de transpiraţie.
— Johanna! Johanna!
Instinctiv, îşi chema agentul de presă. Bineînţeles, nu era acolo şi nimeni nu-i auzea zbieretele. Asta e!
Izbi în saltea, ciocăni în zid, încercă să spargă ghipsul, suspendat de un scripete, care o imobiliza, urlând
din toţi rărunchii:
— Johanna!
Ethan arătă o faţă îngrijorată.
— Anny, ce se-ntâmplă? Te doare ceva?
Zărind acel chip blond care radia bunătate, Anny nu ezită nici o clipă:
— Da, mă doare rău.
— Unde anume?
Enumeră, cu un rictus convingător, acele locuri pe care i le examinase doctorul Sinead, apoi conchise
cu un horcăit:
— Te rog, ajută-mă!
— Păi eu… eu…
— Omoară-mă!
— Nu.
— Bagă-mă în comă indusă, e insuportabil…
— Anny, calmează-te. O să-ţi măresc doza de morfină.
Atingându-şi scopul, Anny a fost cât pe ce să-şi întrerupă comedia; din fericire, îşi reprimă veselia,
continuând să bocească.
— Au! N-o să scap…
— Ba da… Sedativul îşi va face efectul.
— Ba nu. Mi-e prea rău. O să mor.
— Nu exagera. Va fi bine.
— O să crăp! Vreau să-mi văd agentul…
— Hai, lasă-mă să potrivesc doza…
— Să-mi vină agentul!
Degeaba s-a ocupat Ethan de ea, Anny a gemut până când infirmierul şi-a notat numărul de telefon al
agentului şi i-a promis că o s-o contacteze ca să-i vină la căpătâi.
După aceea, s-a lăsat în mrejele analgezicului, afundându-se cu delicii în toropeala lui anesteziantă…
A doua zi, Johanna Fisher, supranumită Rechinul, îmbrăcată cu un taior mulat, de culoarea antracitului,
stătea aşezată lângă pat. Celebrul ei zâmbet plin de dinţi era afişat în josul chipului tencuit cu fond de ten.
— Ei bine, sufleţel, să ştii că ne-ai îngrijorat! Mă rog, se pare că o să te-nzdrăveneşti. De trei zile
încoace, am fost informată ceas de ceas. Că veni vorba, ai primit florile de la mine? Dacă nu-ţi plac,
biroul o să-ţi trimită altele, să ştii. Liliac, trandafiri, bujori, irişi, ce pofteşti. Bun, hai să nu pierdem
timpul, o să-ţi rezum situaţia. Presa a aflat de păţania ta, excelent. Clienţii din club ţi-au făcut poze cu
telefoanele, când erai pe jos; din fericire, s-au dovedit atât de mediocre, încât redacţiile le-au publicat în
timbru, scoţând de la naftalină clişee mari şi fermecătoare cu tine. Misiune reuşită! Un zvon de nota zece!
Presa – tipărită, televiziune, radio, Internet – a comentat cu atât mai abundent cu cât nimeni nu ştie ce şi
cum. Rezultatul e cunoscut – te-ai prăbuşit pe ringul de dans de la Red & Blue –, nu însă şi cauza. Chiar
dacă a fost avansată ipoteza unui accident, toată lumea are îndoieli. Vechea poveste: un accident nu
intrigă pe nimeni; ba, mai mult, stârneşte groază. Oamenii devin interesaţi atunci când o cădere în gol se
dovedeşte o consecinţă a unei stări de spirit. Un gest adică, nu un pas greşit! Orice detaliu care ar putea
putea provoca identificarea… disperare, strigăt de ajutor, sinucidere.
— Sau entuziasmul! Eram bucuroasă…
 — Erai beată.
— Chiar mă distram…
— Gura!
— Johanna, aş…
— David mi-a povestit că ai avut impresia că te-agăţi de-o liană şi că te hâţâni de la pasarelă până în
junglă. L-am convins să tacă – o să mai vorbim pe tema asta – pentru că toate aceste detalii sunt lipsite de
interes.
— E adevărul adevărat.
— Adevărul nu-nseamnă nimic! Nouă ne trebuie o poveste. O poveste ca lumea.
— Poate. Eu voiam însă să-ţi mărturisesc ce s-a întâmplat cu adevărat…
— Anny, publicul te adoră pentru poveştile pe care i le spui. Nu pentru ceea ce eşti.
Johanna ridicase vocea. Anny se cufundă, ruşinată, între perne. Agentul o mustră din nou:
— Eşti o vedetă, pentru Dumnezeu, nu un cetăţean oarecare. Aşa că, te rog, joacă-ţi rolul, profită, ia
banu’, câştigă glorie şi nu mai veni să mi te plângi că vrei să fii cinstită şi să semeni cu amărâţii care dau
bani pe bilet ca să te vadă! Contează doar zvonurile, ipotezele contradictorii, articolele care-şi răspund
în buclă, misterul de nepătruns, ziariştii care riscă ipoteze noi, foştii prieteni care depun mărturie,
internauţii care mai adaugă sare şi piper. Doar zumzetul vinde. Dacă-l faci să amuţească – fie din
onestitate, fie printr-o minciună frumoasă –, masacrezi evenimentul, îi anulezi beneficiile.
Graţie acestui ton ameninţător, Anny simţi că se linişteşte: vocea şi raţionamentele Johannei o
eliberau.
Subjugată de această autoritate, înceta să mai şovăie; privindu-se prin acei ochi, îşi accepta soarta.
Nici că se putea oglindă mai bună decât Johanna Fisher. Încă din copilărie – exact după Tati, ţi-am
şutit maşina, primul ei hit –, Johanna Fisher o călăuzea pe Anny prin labirintul vieţii profesionale,
ajutând-o să evite rătăcirile şi fundăturile obişnuite, menţinând-o pe largul bulevard hollywoodian. De-a
lungul anilor, îi furnizase reperele, regulile, imperativele, obiectivele care nu-i fuseseră stabilite de către
familie. De alfel, care familie?… Orfană, născută din părinţi necunoscuţi, Anny ştia că trăise alături de
alţi necunoscuţi, Paul şi Janet Lee. Lipsită de iluzii, nu acordase nici un strop de legitimitate acelor
indivizi pe care, prin jocurile hazardului, îi numea mamă şi tată. Pe cei doi Lee, al căror nume îl purta, îi
îngăduia cu bunăvoinţă, ca pe o fatalitate, aşa cum îţi tratezi partenerii recurenţi dintr-un sitcom. Hotărâse
să-i iubească, în primul rând ca să-şi uşureze viaţa – ura conflictele – şi apoi pentru că firea ei o îndemna
să se arate amabilă, Anny manifestând o sinceră cordialitate faţă de toţi semenii săi. Oricine o vedea pe
copilă schimbând pupături cu maică-sa sau râzând în hohote cu tatăl ei putea confirma că fetiţa era legată
de părinţii ei adoptivi prin nişte trainice relaţii de tandreţe. În cazul lui Anny însă, era vorba despre o
pornire spontană, exagerată doar cât să evite problemele.
În schimbul afecţiunii cu care îi înconjura, Anny îşi câştigase o oarecare libertate, emanciparea şi apoi
independenţa. Foarte timpuriu, la vârsta de şaisprezece ani, i-a părăsit pe cei doi Lee şi şi-a petrecut
timpul după pofta inimii, muncind, ieşind în oraş, flirtând, trăgând la măsea sau drogându-se.
Johanna Fisher şi echipa ei ştiau prea bine de viciile vedetei lor; totuşi, nu făceau nimic ca s-o aducă
pe drumul drept, pentru că toate aceste slăbiciuni o făceau pe Anny lesne de manipulat. Aşa încât Johanna
nu i-a sugerat niciodată clientei sale să renunţe la alcool sau la cocaină, să încerce un sevraj. Câtă vreme
excesele nu aveau să-i marcheze chipul, iar regizorii nu aveau să se plângă, o va lăsa să se poarte cum
voia. Cu atât mai mult cu cât asta îi interesa pe redactorii de ştiri mondene şi pe paparazzi.
— Nu vrei veşti despre film?
 — Tocmai mă pregăteam să te-ntreb, Johanna.
— Filmările au fost întrerupte, dar studioul e încântat. Cei de la finanţe au considerat foarte eficient,
din unghi publicitar, faptul că sute de ziare au vorbit despre prăbuşirea ta, au menţionat titlul, numele
regizorului, distribuţia. Ca investiţie promoţională, asta înseamnă plus-valoare de două milioane de
dolari. Fără să cheltuiască un cent. Sunt în al nouălea cer. Abia aşteaptă să te întorci. Fiindcă, de îndată
ce o să fii iar pe platouri, evenimentul va fi preluat de reporteri. OK?
— Ok!
— Doctorii au prescris două săptămâni, nu? Oricum, merge pentru gros-planuri şi pentru planuri
medii… Pentru planurile generale, când te vezi în picioare, fie vom folosi o dublură, fie voi obţine să
modifice calendarul de lucru şi să aibă răbdare. Totuşi, să nu ne facem iluzii, Anny: trebuie să te întorci
repede la treabă, fiindcă altfel producătorii o să te înlocuiască fără să stea pe gânduri. Datorită ţie şi
„accidentului“ tău, filmul lor se bucură de o considerabilă notorietate şi de o vizibilitate profitabilă; n-o
să-l abandoneze. Prin urmare e mai bine să vorbească despre revenirea ta decât despre starleta care te-ar
înlocui.
— Ar fi în stare de aşa ceva?
— Nimeni nu e indispensabil, draga mea.
— Eu aşa credeam.
— Glumeşti?
— Artistul e unic. Nu poţi să înlocuieşti un Picasso cu un Matisse.
— Cine-a pomenit de artă, inimioară? Faci filme la Hollywood. În plus, când un producător are
suficient de mulţi bani ca să-şi ia un Picasso, va putea cu uşurinţă să-şi ia un Matisse.
Johanna Fisher se ridică, iritată că s-a văzut nevoită să filozofeze. Orice explicaţie i se părea pierdere
de vreme şi de bani. Cu atât mai mult cu cât era vorba despre nişte lucruri evidente.
Oarecum împăcată, Anny se strădui să-şi joace rolul de convalescentă. Trupul său tânăr îşi revenea
mai repede decât prevăzuse doctorul Sinead, până într-atât încât kinetoterapeuţii clinicii au ţinut să se
împăuneze cu asta.
Doar Ethan, infirmierul, contabiliza ceasurile de rătăcire care împovărau şederea lui Anny, privirile
sale panicate dimineaţa, spaimele ei nocturne, angoasele fulgerătoare care o făceau să vocifereze, să-şi
considere durerile insuportabile, să ceară o doză suplimentară de morfină. Îi remarcase dispoziţia spre
subterfugii, arta de a eluda investigaţia printr-o piruetă, tăcerile care îi copleşeau răspunsurile, harul de a
rămâne constant în domeniul vagului; şi se necăjea văzând surâsul de eliberare care invada frumosul chip
al lui Anny atunci când, după o injecţie, devenea inconştientă.
Într-o seară, nu s-a mai putut împiedica s-o întrebe:
— Cum o să te descurci după ieşirea din spital?
— Poftim?
— Cum o să-ţi procuri doza de morfină când n-o să mai fiu aici?
Îl privi ţintă, cu asprime:
— Există medici pe lumea asta.
— Întâmplător, unii mai sunt şi oneşti.
— Pe ăştia o să-i evit.
— Hmm…
— Până şi un om cinstit are nevoie de bani.
 Ethan clătină din cap.
— De ce nu profiţi de faptul că te afli aici ca să te tratezi?
Înţelegând la ce boală se referă, îşi ridică bărbia, impertinentă.
— A, da? Ce pui la cale? Credeam că ai grijă de mine.
— Aşa e, îngrijim rănile. Nu şi dependenţa.
Izbucni într-un râs căznit.
— Dependenţele mele! Câtă naivitate! Chiar înghiţi pe nemestecate tot ce se povesteşte-n presă?
Citeşti toate fiţuicile alea?
— Citesc rezultatele analizelor. Când ai sosit aici, aveai alcool în sânge, trigliceride de beţiv, precum
şi diverse urme de droguri, destul de greu de identificat, de altfel, pentru că erau impure.
Anny îşi muşcă buzele şi, tăcut, îşi blestemă dealerul. „Ticălosul de Buddy! Ştiam că-mi vinde
gunoaie, că-şi măsluieşte marfa. Dacă dau de el, îl omor.“
Ethan perseveră, energic:
— Ai grijă de tine, Anny. Înghiţi tot soiul de otrăvuri ca să mergi mai departe, ca să-ţi ignori
problemele, ca să depăşeşti ziua de azi. Opreşte-te puţin. Gândeşte-te. Vezi unde te afli.
— Ce program! Prefer să mă arunc imediat pe fereastră
— Ţi-e frică să te gândeşti. Când trebuie să reflectezi, intri în panică.
— Asta-i acum! Mă faci şi imbecilă!
— Anny, de îndată ce te proiectezi în viitor, urli, mă chemi să-ţi dau fiola cu ceaţă. Preferi să te
droghezi decât să-ţi înfrunţi spaimele.
— Păi…
— Fugi de viaţa interioară. Să examinezi, să faci distincţie, să te îndoieşti înseamnă pentru tine o
indispoziţie căreia trebuie să-i găseşti un remediu.
Uluită de pertinenţa diagnosticului, Anny îşi curmă protestele.
Cu tandreţe, Ethan se aplecă spre ea şi o întrebă:
— De ce?
Dorind să-i răspundă, dar fiind incapabilă s-o facă, Anny fu cuprinsă de o criză de plâns care dură
toată noaptea.
Două zile mai târziu, Johanna, spaima Hollywoodului, răspunse convocării lui Anny şi se duse la
camera 23, înzestrată cu un coş de fructe confiate, care îi fuseseră livrate din Franţa.
— Poftim, iubito, dulciurile tale preferate, dacă tot ai norocul să te-ndopi cu zaharicale fără să pui un
gram pe tine. Eu, doar uitându-mă la ele, am şi luat trei kile.
Anny nu se încurcă în politeţuri:
— Johanna, trebuie să mă ocup de mine.
Johanna se aşeză, picior peste picior, aşteptându-se la nişte exigenţe legate de cosmetică sau de
coafură.
— Sunt numai urechi, draga mea.
— Nu mai pot continua aşa.
— Dacă spui tu… Bun, cine-i vinovat? Priscilla sau John-John?
Anny holbă nişte ochi înecaţi de furie, la auzul numelor machieuzei şi hair-stylist-ului ei.
— Nu, Johanna, despre mine vorbeam.
— Şi eu.
— Nu, despre mine cea dinăuntru.
 — Aha, am priceput.
Johanna respiră, uşurată.
— Vrei un coach, nu? Să ştii că vestea pică bine: nu mai târziu de ieri, mi-a fost lăudat cel care se
ocupă de micuţa Vilma. Un argentinian. Îţi dai seama? Gâsca aia care nu prindea decât roluri de mâna a
doua pe Disney Channel tocmai a primit un Golden Globe şi o nominalizare la Oscaruri, fără ca lumea
din branşă să priceapă de ce. Ei bine, eu deţin exclusivitatea: a avut un coach. Argentinianul! Îţi dai
seama că i-am luat coordonatele! Mai mult, se pare că e croit ca un zeu. Carlos… Ba nu, Diego… Stai o
clipă că mi-am notat în telefon.
— Las-o baltă! Nu era vorba de un coach, ci de viaţa mea.
— Poftim?
— Sunt nefericită.
Johanna rămase cu gura căscată. După ea, era culmea indecenţei să spui aşa ceva: Anny proferase o
obscenitate.
— Trebuie să schimb ceva în viaţa mea, reluă Anny.
Johanna scutură din cap ca să alunge ceea ce auzise, apoi se strădui, în mare silă, să prelungească
această pălăvrăgeală sâcâitoare.
— Ce anume?
— Nu mai merge aşa. Sunt nefericită!
Johanna oftă, coborându-şi pleoapele. Era peste puterile ei să mai răspundă.
Anny chibzui îndelung.
— Sunt veselă, într-adevăr, dar nu sunt fericită. Ceilalţi mă consideră o fată haioasă, o petrecăreaţă
fără complexe, dar toată vânzoleala asta nu face decât să mă ascundă pe mine, cea adevărată. Un machiaj.
De obicei, oamenii care se dau cu fond de ten au de ascuns o piele nasoală.
Johanna înghiţi în sec. Cine se credea Anny asta? De unde atâta răutate? Nimeni nu îndrăznise vreodată
să evoce cei trei milimetri de cremă opacizantă cu care se ungea în fiecare dimineaţă… Aşa încât, ca să
schimbe subiectul, continuă conversaţia:
— Ce-ţi lipseşte? Un copil?
— E prea devreme.
— Un soţ?
— Nu ştiu. Poate… Cred că tristeţea mea are legătură cu dragostea. Simt nevoia să iubesc, să iubesc
mai mult, să iubesc cu adevărat. Am impresia că n-am izbutit până acum.
Johanna zâmbi. Ajunseseră pe un teren pe care-l domina. Avea să-şi recapete influenţa asupra lui
Anny.
— Ciudat că spui asta… Există un bărbat care se află în aceeaşi stare ca tine. Dar din cauza ta.
— Cine?
— David…
— David?
— David Brown. Unul dintre partenerii tăi. Cel pe care-ai vrut să-l impresionezi în seara aceea
jucându-vă de-a Tarzan şi Jane în clubul de noapte. De când eşti în spital, îmi telefonează zilnic să mă
întrebe dacă poate trece să te vadă.
Amănuntul o mişcă pe Anny. Johanna îşi împinse pionul:
— Desigur, l-am refuzat. În primul rând pentru că nu ştiam dacă te încântă ideea.
— Da. În orice caz, mă încântă că am aflat.
 Anny îşi aminti de discuţia pe care o purtase cu Ethan. Infirmierul să arătase mirat că nici unul dintre
prietenii sau amanţii ei nu îi făcuseră vreo vizită; pe moment, născocise o scuză, dar, odată ce-a rămas
singură, îşi blestemase aşa-zişii apropiaţi şi se înduioşase de propria-i soartă. De-acum, avea o
justificare: Johanna şi agenţia ei stătuseră de pază, interzicând accesul în camera de la clinică. Inclusiv
celor care insistau. Ce sentiment de satisfacţie!
— David… şopti ea, desfătându-se cu acest nume pe buzele întredeschise.
— Da, David. În al doilea rând, pentru că nu este cel pe care mi-l doresc pentru tine, draga mea.
Fraza o zgudui ca un electroşoc. Anny se ridică în capul oaselor, indignată.
— Poftim?
— Nu, insistă Johanna. Dacă tot e să trăieşti o poveste serioasă, o poveste care să se încheie cu o
căsătorie, măcar să fie cu cineva de nivelul tău. Mă rog, un actor cel puţin echivalent, din punctul de
vedere al carierei. Nu există temeiuri pentru care legătura să fie mai avantajoasă pentru unul decât pentru
celălalt. Două vedete. Gen Brad Pitt şi Angelina Jolie. O relaţie de felul ăsta… David Brown, oricât de
atrăgător ar fi, de seducător, de talentat, de bine crescut, oricât de mult ar plăcea fetelor, n-are loc pe lista
mea. Nici în top cinci. Nici în top zece. E departe…
— Îţi dai seama că e absolut scandalos ce spui?
Anny ridicase vocea. Ochii îi azvârleau fulgere. Tânăra se lansă într-o lungă diatribă, în care îşi acuză
agentul de imixtiune, în care pretinse dreptul de a-şi alege iubitul, în care îl ridică în slăvi pe David, pe
care îl descrise ca pe o victimă a tăvălugului hollywoodian. Pe scurt, se înflăcăra atât de tare luându-i
apărarea, încât exasperarea ei căpăta, din clipă în clipă mai mult, nuanţele unei adevărate pasiuni pentru
tânărul debutant.
Îndărătul unei măşti ofensate, Johanna trăia un sentiment de satisfacţie, precum o pisică bucuroasă că
şoarecele e prins la colţ, acolo unde nu există scăpare. Expertă în manipulare, vituperase cu bună ştiinţă
împotriva lui David, astfel încât actriţa să reacţioneze. Manevra funcţionase mai bine decât în visele ei.
După o jumătate de oră de furtună, Anny, încăpăţânată, îşi băgase în cap că-l adoră pe David şi că tânărul
avea să-i ofere soluţia pentru neliniştea ei actuală.
Mimând reticenţa, Johanna promise, pe picior de plecare, că îl va autoriza să treacă pe la clinică.
Anny străbătu noaptea şi ziua următoare într-o stare de exaltare. Îl anunţă pe Ethan că în curând va fi
vizitată de iubitul ei; prevenitoare, îi lăudă meritele, frumuseţea, inteligenţa, geniul şi apoi ajunse la
pasiunea lor reciprocă. Hărăzită cu o imaginaţie vie şi cu un temperament năvalnic, ajunsese să se
convingă că viaţa ei se va schimba, că va căpăta un ţel graţie lui David.
Spre orele trei, în joia aceea, kinetoterapeuţii au sosit ca s-o reeduce şi, pentru prima oară, Anny a
reuşit să meargă fără să cadă, fără să se agaţe sau să şovăie. Chiar dacă specialiştii s-au felicitat pentru
rezultat, ea a pus acest progres mai degrabă pe seama dragostei.
La ora cinci s-a întors în pat, ruptă de atâta efort. Strecurându-se sub aşternut, se întrebă dacă cumva
avea să joace o scenetă cu lacrimi ca să obţină morfină.
În clipa aceea, intră în cameră un intrus îmbrăcat în halat. Anny scoase un strigăt.
Alarmat de zgomot, Ethan răsări îndărătul vizitatorului.
— Ce se-ntâmplă, Anny?
Arătă spre individ cu teamă:
— Scoate-l de-aici.
— Credeam că…
— Afară cu el! Ajutor!
Omul se apropie, ridicând buchetul de flori ascuns la spate, şi se aşeză în genunchi.
— Hai, Anny, lasă glumele…
Atunci pricepu că e vorba de David Brown.
Nu doar că nu-l recunoscuse, dar îi şi uitase trăsăturile.
 7
Omul în negru se sluji de pumnal ca să taie frânghiile cu care era legată Anne. Împrejur, pădurea,
scăpată de cei doi nepoftiţi, Ida şi Philippe, încetă să-şi mai ţină răsuflarea şi începu să zumzăie în ritmul
propriei vieţi; după zborul câtorva vrăbii, porumbeii uguiră din nou, iar poienele dădură uitării violenţa
la care fuseseră martore.
Când colosul o ajută să se pună pe picioare, Anne îi întrezări, sub gluga fâlfâitoare, nasul lung ca o
seceră. Străbătută de un fior, murmură:
— Vă recunosc.
Prins cu treaba – eliberarea tinerei, fără să-i pricinuiască răni –, uriaşul nu răspunse.
Ea stărui, încercând în zadar să-i prindă privirea:
— Da, v-am întâlnit într-un vis. Îmi aduceaţi o pâine.
— Atunci să ştii că nu visai. Noapte de noapte, ţi-am adus provizii.
Precum o piatră pătrunzând în apă, vocea lui gravă, monotonă, răsuna împăciuitor printre copaci.
Anne încetă să se mai teamă de el.
După ce desfăcu ultimul nod, se aşeză în scorbura căptuşită cu muşchi a stejarului, în timp ce ea îşi
freca încheieturile mâinilor şi picioarelor, ca să şi le dezmorţească. După o prelungă tăcere, o întrebă:
— Nu mă întrebi de ce?
Anne îşi arcui sprâncenele. Nu, n-avea chef să afle. Dacă o hrănise, înseamnă că aşa avusese chef. Nu
era nimic uimitor în faptul că o ajutase. Poate că, pur şi simplu, era generos. Întrebi oare soarele de ce
răspândeşte căldură? Întrebarea asta – de ce? – nu prea avea legătură cu universul lui Anne, mai cu seamă
după această aventură în care, preocupată de creşterea unei mlădiţe sau de notele luminii, devenise
contemplativă, atentă la orice, absentă faţă de ea însăşi.
Înţelegând că aşteaptă o reacţie din partea ei, izbucni:
— Ce legătură aveţi cu cerbul?
— Care cerb?
— Cerbul care mă privea, cerbul care mă pândea. De trei ori m-au străbătut fiori, într-atât de tare îl
auzeam gândind.
— Poate că eu eram cerbul?
Anne încuviinţă din cap: n-avea nici o îndoială. Apoi continuă:
— Şi copacul?
Arăta spre gazda înfrunzită care-i adăpostea.
— Vă vorbeşte?
Se încruntă, cumpăni, apoi trase concluzia:
— Da.
Surâse, încântată.
— E interesant, nu?
— Cât se poate. Datorită lui şi semenilor săi poposesc adesea prin pădure.
Dintr-odată, Anne şi necunoscutul se simţiră apropiaţi; ca să se poată bucura de asta, se cufundară în
tăcere vreme îndelungată.
 Râul curgea susurând cristalin, vioi, subţiindu-se până la hotarele tăcerii. În acest început de după-
amiază, încremenite de lumina aurie, sunetele nu mai aveau obârşie, pluteau agale deasupra aerului cald.
Ceea ce o încânta pe Anne nu era faptul că necunoscutul îi salvase viaţa, cât acela că vocea lui era cea
pe care copacul ar fi folosit-o dacă ar fi avut un limbaj uman. Necunoscutul scoase din taşcă o pâine, un
borcan cu miere şi îşi încropiră o masă. După ce îşi mestecară mâncarea, se întinseră pe patul de muşchi
şi Necunoscutul o îndemnă pe Anne să se spovedească.
Îşi povesti copilăria, îşi descrise familia, logodna, fuga: se exprima cu uşurinţă, de parcă pauza de
cuvinte i-ar fi fluidizat rostirea.
Atunci când îl asculta, i se părea că necunoscutul devenea fascinant: prindea din zbor mai mult decât
frazele: cu zâmbetele lui neaşteptate, cu clipirile lui din ochi nepotrivite, puteai ghici că, îndărătul
cuvintelor, citea alte gânduri, cele care se păstrau în umbră, cele care îi scăpau lui Anne.
— Ce simţi pentru Philippe ăsta?
— Sunt pregătită să-l iubesc.
— Şi totuşi?
— Îl preţuiesc, dar nu-i pot suferi dragostea. M-a legat fedeleş, nu?
— Vrea să te posede. Ca pe un obiect. De altfel, te-a cumpărat, nu-i aşa?
— De la cine?
— De la tine însăţi.
Anne suspină.
— Simt că trebuie să plec spre alte zări… mai departe spre dragoste… Dar fără el! Sunt neroadă?
— Nicidecum.
O privi binevoitor.
— Ce-ai de gând să faci de acum înainte?
Anne ridică din umeri.
— E limpede! O să vă ascult sfaturile. De-asta vă aflaţi aici, nu?
Uriaşul roşi, îşi plecă fruntea şi murmură:
— „Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine, Lui nu sunt vrednic să-I duc încălţămintea.“1
1. Matei 3:11. (N. tr.)

Speriată de un trosnet, Anne tresări.

— O, priviţi acolo pe ramură…
Oricum tulburat, Necunoscutul se simţi de-a dreptul cutremurat de imaginea porumbelului pe care i-o
arăta. Se îmbujoră, cu buzele tremurând înăbuşi câteva fraze, căută un punct pe bolta cerească, îngădui
lacrimilor să-i scalde pleoapele, apoi se culcă pe burtă, cu faţa la pământ şi braţele în cruce.
— Mulţumesc!
Cu cine vorbea oare?
Privirea ei se plimba de la pasăre la omul prosternat. Zburătoarea din copac comunica oare vreo idee
de seamă? Bănui că Necunoscutul, mai vârstnic decât ea, mai instruit, mai înţelept, primise un mesaj care
ei îi scăpa.
Deodată, porumbelul, de parcă şi-ar fi încheiat predica, îşi luă zborul.
Necunoscutul se ridică şi mormăi:
— Hai, la drum, trebuie să ajungem la Bruges.
 În timpul călătoriei vorbiră puţin, mergând cu paşi mari; pentru că gândul lor era să se apropie cât mai
mult, înainte să fie opriţi de întuneric.
Bărbatul cunoştea bine pădurea. Fără şerpuiri, cu o nuia de alun în mână, îşi croia drum printre ferigi.
Urechile le erau încinse de cântul păsărilor, de la grangurul galant, piţigoii autoritari şi mierla
deznădăjduită până la stăncuţele arţăgoase.
Apucând-o pe un drum bătătorit, străbătură şesuri întinse, unele cultivate, altele pârloagă. După codrul
stufos, Anne socoti că acest peisaj e monoton; dezamăgită, îşi îndreptă ochii în zare, preferând să scruteze
invizibilul, în locul acelor căruţe obeze, acelor câini rahitici, acelor ţărani deşelaţi.
În cele din urmă, sub un cer care se întuneca, Bruges îşi vesti prezenţa prin clopotniţa semeaţă, turnul
acela paralelipipedic care jubila de la înălţimea celor optzeci de metri, o minune arhitecturală care
tocmai fusese isprăvită, mândrie a oraşului, semnul prosperităţii sale. Văzându-l, Anne se înfioră şi îl
opri pe necunoscut.
— Sunteţi sigur? N-am putea să ne mai petrecem o noapte în aer liber?
— N-ai dormi cum se cuvine. Ai fi îngrijorată pentru ziua de mâine.
Anne îşi plecă fruntea, năucită.
— Doar n-o să mă zvârliţi în braţele lui Philippe!
— În nici un caz.
— Şi-atunci unde mergem?
— La ai tăi. Vreau să le vorbesc despre viitorul tău.
Anne se împotrivi:
— Nimeni n-o să mă înţeleagă.
— De ce?
— Pentru că sunt diferită.
Ce voia să spună prin cuvântul ăsta? Nici ea n-ar fi putut explica. Prin „diferită“, desemna hăul pe
care-l simţea între bucuriile ei şi ale altora, singurătatea care o încerca atunci când oamenii povesteau ce
le place, reţinerile de a-şi da frâu liber unor gânduri pe care nimeni nu i le putea desluşi. Anne nu ştia să
se slujească de moneda limbajului şi a ideilor, care circula printre semenii săi: nici un cuvânt nu avea
acelaşi înţeles pentru ea ca pentru interlocutorii ei. În familie sau în societate, se simţea exclusă.
Necunoscutul îi dădu dreptate:
— Aşa e, eşti diferită. Trebuie să fii mândră de asta.
Îşi reluară drumul. Îmbărbătată de aceste vorbe, Anne vedea totul cu alţi ochi. Prin urmare, putea fi
mulţumită de sine?
Clopotele din turn bătură.
Trecură de postul de pază. Anne îi arătă necunoscutului labirintul ce trebuia urmat ca să ajungă la
mătuşa Godeliève, care nu locuia nici pe malul canalelor, nici în Piaţa Mare, unde casele costau prea
mult, fiind accesibile doar celor căpătuiţi – postăvari, bancheri, negustori de frunte –, ci mai încolo,
dincolo de străzile meşteşugarilor şi ale precupeţilor, la ieşirea dintr-o încâlceală de uliţe, într-un cartier
al plebei, proptit de meterezele oraşului.
Se lăsa întunericul. Licărul auriu al lumânărilor tremura înăuntrul clădirilor mai chivernisite; la
orăşenii de rând, se înroşeau vetrele. Pâlcuri de ştrengari gălăgioşi şi murdari se ciorovăiau şi râdeau.
Anne bătu la uşa unei case din cărămidă. Zărind-o pe tânără, tuşa Godeliève, durdulie şi cumsecade,
îşi lăsă inima să vorbească, se repezi afară şi o luă în braţe.
 — Draga mea… mi-a fost aşa de teamă pentru tine… Vai, ce uşurare! Nu-mi venea să cred ce-mi
spune Ida, că ai înnebunit, că ai bătut-o, ai muşcat-o, că te-ncăpăţânai să rămâi acolo în codru. Mi-a mai
zis şi că te însoţea un bărbat, un monstru, un uriaş…
În clipa aceea, necunoscutul ţâşni din beznă şi i se prezentă lui Godeliève, care tresări.
— Cine…
— E prietenul meu, o lămuri Anne.
— Prietenul tău? Cine sunteţi, domnule?
Necunoscutul îşi scoase gluga. O claie de păr blond, aspru, se ridică vâlvoi, după ce stătuse strânsă
ore în şir sub acoperământul de lână neagră.
— Sunt călugărul Braindor2.
2. În franceză, pronunţia numelui este aceeaşi cu a expresiei „Brin d’or“ – Fir de aur. (N. tr.)

Făcu o plecăciune.
Atunci, în plină noapte, apariţia acestui nume – Braindor – laolaltă cu cea a unei coame cu străluciri
daurite le-a uluit atât pe Godeliève, cât şi pe Anne. De când îşi descoperise capul, Necunoscutul părea
mult mai tânăr şi mai puţin înfricoşător; desigur, era tot uriaş, dar, lipsit de aureola de mister, era
asemenea celorlalţi zdrahoni flamanzi pe care îi întâlneai la Bruges.
— Călugăr?
Bărbatul cotrobăi cu mâna dreaptă prin sutană şi scoase un crucifix.
Godeliève încuviinţă, încântată de întorsătura pe care o luaseră evenimentele. Braindor simţi nevoia să
o liniştească:
— Am însoţit-o pe nepoata dumneavoastră până aici ca să vorbim despre ce i se întâmplă.
— Atunci poftiţi înăuntru, părinte, dacă-mi acceptaţi ospitalitatea.
Godeliève îi conduse la masa cea lungă de lemn, apoi pregăti nişte jumări din ouă.
Cele două tinere verişoare, Hadewijch şi Benedicta, coborâră de la etaj, la început sfioase, apoi, după
ce uriaşul le surâse, mai cutezătoare; şi o îmbrăţişară pe Anne cu bucurie. Retrasă, îmbufnată, Ida stătea
de-o parte a vetrei, în penumbră, arătând un egal dispreţ verişoarei sale şi Necunoscutului.
După ce se îndestulară, Braindor împinse blidul gol, îşi isprăvi pocalul, îşi frecă palmele de masă.
— Şi-acum să vorbim despre Anne.
— Vă ascult, părinte, exclamă Godeliève, aşezându-se în faţa lui.
— Vă amintiţi că Domnul nostru Isus Cristos a zăbovit patruzeci de zile în pustie?
Le privi în ochi, pe rând, pe fiecare dintre femei; ele clipiră în semn că, da, cunoşteau Sfânta Scriptură.
Continuă:
— În răgazul acestui popas în singurătate, totul s-a schimbat. La plecare, Domnul nostru, care nu
propovăduise niciodată până atunci, a prins a glăsui şi şi-a început misiunea străbătând ţinutul, provocând
convertiri, adunând învăţăcei în jurul său şi al minunilor sale. Exilul a marcat o graniţă în existenţa lui: a
avut o viaţă înainte de pustie şi o alta după pustie. Nisipul şi stâncile ni l-au oferit pe Isus Cristos, pe
care-l slăvim de secole.
— Fără tăgadă, murmură tuşa Godeliève, nedesluşind unde bătea monahul.
— Domnul nostru ne arată dezlegarea. Uneori trebuie să te rătăceşti, ca să te regăseşti mai bine.
O arătă cu degetul pe Anne.
— Această fată a trăit încercarea pustiei: în inima pădurii, şi-a căutat adevărul.
— Adevărul? se miră mătuşa Godeliève, care nu pricepea o iotă.
 Ida se smulse din umbră ca să-l înfrunte pe Braindor:
— Dacă-i aşa, să ne spună care-i adevărul ei!
Privirile se îndreptară spre Anne.
Cu ochi miraţi, fata căută ce era de mărturisit, deschise gura, renunţă, o luă de la capăt, nădăjdui, oftă,
scoase un geamăt, apoi îşi pironi privirea în pământ, disperată.
Ida triumfă:
— Poftim, ăsta-i adevărul ei: nimic!
— Încă nu ştie să-l rostească, răspunse Braindor, domol.
— Anne e nătângă! zbieră Ida. Săracă cu duhul! Până acum, nimeni nu mă lua în seamă, pentru că se
credea că sunt geloasă. Pe cine să fiu geloasă, mă rog?
Apoi îl mustră grosolan pe călugăr:
— Doar tu, cerşetorule, îi mai iei apărarea!
Braindor se ridică, ceea ce îl făcu pe dată ameninţător, şi se încruntă.
— Purtarea ei vă arată calea. Socotiţi că e rătăcită, câtă vreme ea vă călăuzeşte. A înţeles mai multe
decât puteţi bănui.
Se întoarse către Godeliève.
— Şi-acum, sora mea, aş vrea să i se îngăduie să se împlinească, să nu mai fie împiedicată în vocaţia
ei, să nu i se mai interzică să iubească în felul în care iubeşte. Rogu-vă, lăsaţi-i dragostea să se îndrepte
într-acolo unde trebuie să se îndrepte.
Femeile nu pricepeau o boabă din predica lui. Până la urmă, Godeliève îngăimă:
— Ce vreţi să spuneţi?
— Doamne-Dumnezeule! tună Braindor. E limpede că această copilă e hărăzită Celui de Sus.
Gurile se rotunjiră a mirare.
Chemarea lui Anne să fie Dumnezeu? Nimănui nu-i trecuse prin cap aşa ceva.
Nici măcar ei.
 8
Viena, 2 iunie 1905
Dragă Gretchen,
Ţi-am pomenit despre colecţia mea? Am început-o, din întâmplare, în Italia: apoi m-a absorbit până
într-atât încât a trebuit să mai cumpăr încă trei valize ca s-o depozitez în timpul călătoriei noastre; iar de
când ne-am instalat la Viena, a pus complet stăpânire pe mine.
Îmi cer scuze, mă rătăcesc fără să-ţi precizez despre ce e vorba de fapt… Sunt înnebunită după sulfide
şi millefiori3! Adică sferele acelea de sticlă care închid în apa lor solidă toporaşi, margarete, câmpii,
fluturi, chipuri… Le caut, le urmăresc, le negociez, le cumpăr, vai!, cred că aş fi în stare şi să le fur.
3. Miniaturi de porţelan, înfăţişând iniţial subiecte clasice, prinse apoi în sticlă. Procedeul cameelor de tip sulfide a fost creat în Boemia,
spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, şi perfecţionat apoi în Franţa. Millefiori, nume dat obiectelor de sticlă în interiorul cărora se poate vedea
un fel de mozaic reprezentând flori. (N. tr.)

Mobilierul meu stă să se prăbuşească sub piese Bigaglia, Baccarat, Saint-Louis, Clichy. În budoarul
meu, unde le adun, sunt expuse pe rafturi. Naive, vesele, feciorelnice, inocente, îşi reverberează culorile
intense, rotunjimea de glob, fundalul lor care aminteşte de nişte acadele. Ştrengăriţele astea seduc pe
toată lumea, până şi lumina pe care o atrag şi o păstrează în sânul lor, aidoma unor pânze de păianjen care
ar captura curcubeie.
Contemplarea lor mă cufundă în reverie. Când mi se plimbă ochii peste aceste flori incoruptibile,
atunci când privirea mea mângâie aceste picături de aer preschimbate – acolo, înlăuntrul sferelor de
cristal – în perle eterne de rouă, imaginaţia mea îşi ia zborul… Nu doar că nu cunosc nimic mai
somptuos, dar nici un obiect nu mi-a comunicat vreodată atâtea idei şi sentimente.
Piesele acestea miraculoase m-au făcut să devin colecţionară. Înainte, n-aveam nici cea mai mică
pornire spre o astfel de manie. A fost nevoie de acel licăr de dragoste la prima vedere pe care l-am trăit
vizitând un atelier din Murano…
Când aduc piese noi acasă, am impresia că le adun de pe drumuri, că le ofer un adăpost, dar şi că le
eliberez – pentru că pe frumoasele mele amuţite le plac pentru ceea ce sunt –, că le scutesc de rostul lor
domestic de prespapieruri, de stative pentru cărţi, de accesorii pentru scări. Aici, redevin opere de artă.
De ce îţi scriu toate astea? Voiam să-ţi prezint picăturile de bucurie care-mi împânzesc viaţa.
Pe dinafară, viaţa mea rămâne ciudată. Sau felul în care o locuiesc se dovedeşte din ce în ce mai
straniu.
Am totul ca să fiu fericită; nu sunt deloc.
Cu toate astea, mă străduiesc… Zi de zi îmi amintesc că sunt norocită, iubită, dorită, adăpostită într-un
palat, prezentată înaltei societăţi din Viena; ceas de ceas mă străduiesc să admit că sunt bine-sănătoasă,
că am mai mult decât îmi trebuie, că întâlnesc persoane simpatice, că, în această capitală imperială, mi-ar
fi de ajuns să merg la Operă, la concerte, la teatru, în muzee, ca să întâlnesc toate izbânzile spritului
uman. Noapte de noapte, scrutez în amănunţime trupul adormit al soţului meu, repetându-mi că nouă
austriece din zece mi-ar fura locul. Însă, în ciuda acestor cugetări, în ciuda bunelor mele intenţii, dau
greş. Înţeleg care-i fericirea mea, dar nu o simt.
 Răul îmi dă târcoale…
Măcar de l-aş putea preciza…
De ce mă scol dimineaţa? În afara colecţiei mele, nimic din ziua ce urmează nu mă ispiteşte. Cu toate
acestea, dârză, îmbrac uniforma, îmi repet rolul, îmi revăd replicile, îmi aranjez intrările şi ieşirile din
scenă, mă pregătesc pentru comedia care a devenit viaţa mea. Poate că tânjesc după un miracol… Care
anume? Să încetez să mă văd acţionând. Să nu mai fiu nici actriţa, nici spectatoarea propriei persoane. Să
încetez să mă mai judec, să mă critic, să-mi percep impostura. Şi, în cele din urmă, precum un cub de
zahăr în apă, să mă cufund în realitate şi să mă dizolv în ea.
Deocamdată mă prefac bine, jocul meu nu are hibe. Sub mimica şi elocinţa mea, nimeni nu-mi ghiceşte
frământările. Ieri-seară, Franz mi-a strigat, entuziast:
— Sunt mândru de tine!
Mândru de mine? Nu ştiu dacă declaraţia lui m-a încurajat sau m-a descumpănit şi mai tare… Pe de-o
parte, mă simţeam uşurată că-l mulţumesc pe acest om încântător, pe de alta, sufeream că soţul meu, cel
cu care îmi împart zilele şi nopţile, cel care, teoretic, este cel mai intim apropiat al meu, nu îmi
desluşeşte chinurile.
Ce să deduc din asta?
Că ar trebui să-mi continui înşelătoria până la a uita că interpretez un rol? Uneori, mă gândesc că
mătuşa Vivi, soacra mea, toate aceste femei care mă înconjoară au izbutit: reacţiile lor, logice,
previzibile, aparţin personajului pe care-l joacă, personaj în care ele cred, personaj pe care nu-l
părăsesc nicicând.
Sau să pun punct? Să mă caut pe mine însămi? Să descopăr ceea ce contează cu adevărat?
Când scriu aceste cuvinte, mă cuprinde teama. Da, să plec, dar pentru ce să plec? Să mă caut pe mine
însămi, de acord, dar dacă nu mă voi găsi? Dacă nu voi descoperi nimic? Să abandonez totul şi să mă
reped la o întâlnire himerică unde nu m-a poftit nimeni, ce nebunie… Chiar în clipa asta, simt nevoia să
mă reped la Franz, să mă arunc în braţele lui vânjoase şi să-i poruncesc: „Strânge-mă!“, aşa cum fac
adesea. El adoră crizele astea, râde în hohote, pentru că are sentimentul că-mi exprim afecţiunea… fără
să presupună că-mi manifest mai ales spaima.
Prin urmare, Franz nu se mai satură de mine. Tânărul conte von Waldberg e încântat că sunt plăcută de
prietenii lui şi că fruntea societăţii vieneze mă întâmpină cu atâta căldură. Uneori îmi aduce la cunoştinţă
câte ceva din ploaia de complimente: „E irezistibilă, atât de încântătoare, de exactă în aprecieri, cu inimă
generoasă, un diamant, prietene, ai pus mâna pe un diamant!“
Cum să nu fii uimit: de îndată ce sosesc undeva, oamenii nu mai au astâmpăr. Dacă, la început, puteam
bănui că funcţiona atracţia noului, de-acum fenomenul împlineşte mai mult de-un an şi se amplifică. Din
ce în ce mai multă lume mi se strânge în jur şi îşi dispută compania mea.
— Incredibil! exclamă Franz. Până şi cea mai cochetă femeie atrage mai puţin decât tine. Femei şi
bărbaţi, tineri sau bătrâni, toţi sunt topiţi după tine.
Atunci când, la întoarcerea de la un bal, Franz îmi relatează cuceririle, nu e uimit, ci jubilează.
Îndeobşte îmi furişează un sărut pe gât şi adaugă:
— Te rog să ţii seamă că îi înţeleg.
Apoi buzele lui proaspete urcă spre buzele mele.
— Şi-mi amintesc ce mare noroc am avut că am fost ales de fermecătoarea Hanna…
Apoi lasă storurile caleştii.
— …asta în cazul – improbabil – în care aş fi uitat.
 Îţi imaginezi care e urmarea acestei discuţii… Fie se petrece acasă, fie, dacă ne aflăm destul de
departe de casă, direct în trăsură. Cum e nebun după mine, Franz îmi interpretează succesul prin filtrul
propriei pasiuni: muritorii nutresc, când e vorba despre mine, un ecou a ceea ce el însuşi simte.
Bietul Franz! Dac-ar şti care e temeiul măruntului meu succes… Când sunt întrebată „Ce mai faceţi?“,
răspund cu elan: „Dar dumneavoastră?“ Considerându-mă prea neînsemnată ca să mă dezvălui, prefer să
mă arăt interesată de ceilalţi. Nimeni nu-şi dă seama că mă eschivez, replica mea promptă pare o
informaţie pozitivă; din acea clipă, interlocutorul meu, eliberat, poate să pedaleze pe subiectul lui
favorit: el însuşi. Nici o oprelişte! Îmi istoriseşte bucuriile şi amărăciunile, se împăunează tot atât de mult
pe cât se lamentează, glumeşte, se bate cu pumnii în piept, boceşte, îmi trânteşte păreri impertinente, îşi
răcoreşte inima, mestecă, otova, regrete şi remuşcări, îşi mărturiseşte speranţele, mă ghiftuieşte cu
parapoane şi dileme, nu stă să aleagă, iar eu accept totul. O rafală făcută din cuvinte. Mă bucur de o
excelentă reputaţie datorită felului în care ştiu să rămân o simplă ureche. Neavând nimic de spus, mă
delectez ascultând; un pisălog căruia îi pute gura mă incită mai mult decât neînsemnata mea persoană. Aşa
încât îţi dai seama cu ce viteză se repede lumea spre mine când pătrund într-un salon.
De fapt, isprava mea decurge dintr-o scamatorie: sunt un preot care nu judecă oamenii! Printre aurituri
şi plante verzi, stau într-un confesional improvizat. Mai plăcută privirii decât majoritatea preoţilor, dar şi
mai îngăduitoare, mă abţin, în plus, să prescriu penitenţe.
„Vai, ce încântătoare e doamna von Waldberg, ce minune! Aţi pus mâna pe perla perlelor, dragul meu
Franz.“
Nu îşi dau seama că întreaga mea conversaţie nu valorează decât prin tăcerile ei, şi nici că farmecul
meu rezidă doar în răbdare.
„E nespus de prietenoasă.“
Prietenoasă pentru că mă detest. Sociabilitatea mea e secretată de un profund dezgust faţă de mine
însămi.
Strălucirea mea se întemeiază pe o neînţelegere: cum nu exist şi cum toată lumea îmi pare mai vie
decât mine, mă las invadată de ceilalţi. Uite, aproape cred că m-aş fi putut face romancieră, dacă aş fi
primit harul de a-mi preschimba nefericirea în cuvinte.
O, Gretchen, văd cum îţi încrunţi sprâncenele, ghicesc pe fruntea ta nişte cute mustrătoare: îmi
dezaprobi cugetările, le condamni.
Ai dreptate.
Cum? Ce-mi reproşezi? Ce-am scris până acum nu-i decât o amăgire? Ascund adevărul?
Bravo, privirea ta m-a despicat – precum scalpelul unui chirurg.
Da, flecăresc. Aşa e, îmi disimulez ruşinea, autentica mea ruşine, singura.
Aşa că hai să încetăm cu şmecheriile: tot n-am rămas însărcinată.
Sunt furioasă la culme. Acum câteva luni, dacă-ţi aminteşti, puţin îmi păsa, foloseam o distanţare
ironică, ba chiar îmi îngăduiam să mă îndoiesc că stă scris în destinul meu să am copii. Acum, a devenit
esenţial, dacă e să mă uit la graba din ochii lui Franz şi, mai ales, la faptul că nu izbutesc.
Neputinţa mea mă scoate din minţi! Sunt clipe când nu ştiu dacă vreau să rămân gravidă ca să am copii,
sau ca să şterg afrontul acestui eşec.
Nu contează, oricum simt că dezamăgesc aşteptările celorlalţi.
Mătuşa Vivi, desfrânata de lux, s-a întors să mă descoasă, învăluindu-mă în efluviile ameţitoare ale
parfumului său.
— Deci, draga mea, clipa magică?
 — Sunt aproape, mătuşă Vivi, cât pe ce…
Nasul i s-a lungit a dezamăgire, arătând că faţa ei nu e făcută pentru un asemenea sentiment.
După Vivi, toate femelele familiei au venit să verifice dacă le aplicam reţeta. De pomană le-am
asigurat de seriozitatea şi de supunerea mea, fiindcă, luându-se după pântecul meu plat, au tras concluzia
că mint sau că sunt un caz disperat. Pe scurt, m-am preschimbat în ochii lor, din porumbiţă albă, în muiere
vinovată.
De curând, am consultat în taină un doctor, ca să aflu dacă nu cumva trupul îmi suferea de vreo
anomalie, făcându-l sterp. Răspunsul medicului a fost cât se poate clar:
— Doamnă, sunteţi perfect aptă să faceţi copii.
Aşa că doctorul Teitelman a cerut ca Franz să fie examinat la cabinet. Am rămas cu gura căscată.
— Franz?
— Da. Dacă problema nu vi se datorează, probabil că vine de la el.
Chiar dacă raţionamentul lui avea logică, m-a descumpănit. Desigur, nu i-am suflat o vorbă lui Franz.
Şi nu o voi face vreodată. Ar fi odios. Bietul Franz…
Sunt convinsă că eu sunt problema, am această convingere intimă. Mă ştiu marcată de o meteahnă
originară. Dintotdeauna m-am simţit diferită. Acum doar descopăr motivele.
Franz…
Dacă cineva e responsabil, ba nu, mai rău, vinovat, aceea sunt eu! Îmi voi proteja soţul până la ultima
suflare, îmi voi asuma sterilitatea noastră. Iar dacă într-o bună zi va sugera că are nevoie de o familie,
îmi voi ceda locul unui pântec mai fertil.
Bunul meu Franz… mare greşeală a făcut punând ochii pe mine.
Întoarsă de la vizita medicală, în faţa oglinzii, mi-am măsurat trupul gol, slab, osos, inutil, ochii
înroşiţi, nasul umflat de plâns. Reflexia îmi restituia trista mea realitate: nu sunt decât o amărâtă care
prosperă de pe urma unei confuzii şi care profită fără jenă de un gentleman.
În seara aceea, am avut noroc că mi-a ciocănit în uşă camerista, pentru că, atunci când am auzit bătăile,
privirile mi se lipiseră de un pumnal agăţat de perete…
Şi apoi, din fericire, a doua zi aveam o întâlnire la Müller Tatăl şi Fiul pentru o sulfidă: asta mi-a
curmat definitiv gestul fatal.
Muzeul meu mă izbăveşte. Fără răgaz, parcurg kilometri întregi cu trăsura, sau chiar pe jos, din
dugheană în dugheană, din negustor mărginit în escroc avizat. Dacă sunt întrebată ceva despre globurile
mele, devin inepuizabilă, nimeni nu mă poate opri, şi-mi cade tare greu să mă întorc la subiectele
obişnuite. Mi se întâmplă adesea ca, aşezându-mi capul pe pernă, ultimul meu gând să se îndrepte către o
millefiori zărită după-amiaza în vreun colţ de vitrină, şi ca, dimineaţa, să mă trezesc tot cu această
imagine. Nimic nu-mi provoacă atâta nerăbdare, atâtea furnicături în picioare, atâtea bătăi de inimă, ca
descinderea la un anticariat. Deşi pasiunea mea nu e clandestină, îi ascund, anvergura şi violenţa: cu toate
că e trăită la lumina zilei, această obsesie se împodobeşte cu deliciile unei legături adulterine.
De fapt prefer millefiori sulfidelor. Care-i deosebirea? Sulfidele înfăţişează, în camee, personalităţi
prinse sub sticlă, în vreme ce millefiori, mai pestriţe, cu culori aprinse, propun flori sub cristal, flori
solitare, buchete, flori ca un covor de primăvară.
Fii pe pace, Gretchen a mea, te scutesc de detalii. Când spui totul, provoci sastiseală. Aşa că nu te voi
persecuta cu un curs despre obiectele cultului meu, ştiind, din experienţă, cât de plicticoşi sunt
colecţionarii.
 O, Gretchen a mea, ce ghinion pe tine să ai o verişoară atât de jalnică, o verişoară care, pe deasupra, te
mai şi asasinează cu spovedaniile ei.
Hanna
P.S. Gretchen! Uită degrabă ce-ai citit!
Pentru că am tot întârziat s-o trimit la poştă, acum nu mai are relevanţă. Azi, doctorul Teitelman mi-a
confirmat ceea ce sugerau recenta rotunjire a pântecului meu şi faptul că nu mi-a mai venit ciclul: sunt
însărcinată!
Această veste minunată anulează toate tânguirile mele precedente. Franz a plâns de bucurie când l-am
anunţat; adineaori mi s-a smuls din braţe şi s-a dus s-o înştiinţeze pe mama lui.
Iar eu am ajuns cea mai fericită femeie din lume.
 9
În oglinda încadrată cu becuri albe în care verifica munca fetelor de la machiaj, se desena în sfârşit un
chip. De când porii i se închiseseră graţie unui ser, Anny nu se mai simţea evanescentă; fiindcă o cremă îi
colora pielea, se considera protejată; cel mai mărunt adaos de blush o întărea; orice linie de creion
dermatograf îi conferea densitate; fiecare urmă de pensulă o închega.
Anny nu se liniştea decât după ce era pictată, machiajul aducându-i dezinvoltura şi consistenţa care-i
lipseau. Atunci când, la începutul şedinţei, se aşeza, cu chipul nearanjat, în faţa oglinzii, avea impresia
că-i lipseşte figura, nu vedea decât o ciornă, o schiţă fără trăsături notabile, lipsită de emoţii, precum
nisipul neted de pe plajă după ce se retrage valul. Din fericire, armata de specialiste ataca acest neant, se
lupta şi îi fabrica lui Anny un cap conturat, expresiv, capabil să spună o poveste sau să impresioneze
pelicula.
— Ce flori frumoase! Niciodată n-am văzut atâtea laolaltă.
Plină de admiraţie, machieuza-şefă arăta spre buchetele care se îngrămădeau în cabină.
— Nu se poate spune că prietenii nu vă adoră! Vă sărbătoresc întoarcerea.
Anny îi adresă un zâmbet scurt. Cum poate fi cineva atât de naiv? Florile alea nu-i fuseseră aduse de
nici un prieten, ci doar de oamenii din branşă, de producători, distribuitori, agenţi, regizori. De altfel,
avea oare vreun prieten?
Cineva bătu la uşă.
Costumierul pătrunse înăuntru, escortat de trei ajutoare.
De afară, se auziră zgomotele de pe platou: şoferii jucând cărţi, un asistent ocărându-şi sub-asistentul,
inginerul ridicând vocea pentru ca muncitorii lui să se mişte mai iute. Cu siguranţă, se întâmpla destul de
rar să se strige pe un platou de filmare, fiindcă echipele comunicau prin căşti şi microfoane. Totuşi, unii
din ei, printre care Bob, acest tehnician-şef celebru, nu izbuteau să-şi păstreze căştile pe cap, din cauza
năduşelii provocate de soarele californian; prin urmare, recurgeau la metodele clasice, zbierând ordine.
După ce costumierul închise uşa, în cabina vedetei se reinstală o linişte demnă, bogată.
Anny îl văzu pe Ethan printre cei de la echipa de costume.
— Vai, ce surpriză…
Se întoarse, încântată, dar infirmierul de la clinica Cedars dispăru; omul din locul lui se dovedi un
croitor care, deşi înalt şi blond, semăna doar foarte vag cu Ethan. Dezamăgită, îngăimă o scuză.
În timpul celor trei secunde în care îşi manifestase entuziasmul, lunganul băgă de seamă că şefului nu-i
plăcuse că vedeta salutase un angajat; glonţul îi trecuse pe lângă tâmplă. Era sigur că Anny se înşelase.
În pragul unei crize de nervi – starea lui obişnuită –, costumierul-şef se propti în faţa lui Anny şi o
apostrofă cu voce severă:
— Anny, stabilisem că personajul tău avea mâneci scurte, nu? Sibyl e genul cu mâneci scurte. Nu mi-o
imaginez cu mâneci lungi. Ăsta-i acum, Sibyl cu mâneci lungi, e ridicol! Cu mâneci scurte, da! Ăsta-i
conceptul, aşa am gândit linia. Bun, şi-atunci ce tot pomeneşte regizorul ăsta isteric de mâneci lungi?
Anny pufni şi apoi întinse mâinile spre el.
— Pentru că nu face un reportaj despre o accidentată.
Costumierul descoperi numeroasele crestături pe care le provocaseră cioburile în pielea lui Anny.
— Vai, draga mea, ce grozăvie!
 Privind în amănunţime braţele, îşi ţinea gura căscată şi ochii larg deschişi, avea sprâncenele chinuite.
Gemu:
— Te mai doare?
— Nu mă mai…
Anny îşi închipuia că un astfel de răspuns va înlătura grimasa de groază. Ea rămânea însă întipărită; de
fapt, costumierului puţin îi păsa dacă Anny suferea sau nu, fixa epiderma aceea ciumpăvită cu o
consternare pur estetică.
După un minut, scutură din cap, îşi interpelă ajutoarele:
— Mâneci lungi, rosti el cu o voce lugubră.
Apoi, aruncând un ochi exigent spre Anny, o ţinu pe-a lui:
— Dar nu-mi convine.
— Îmi pare rău.
— Conceptul meu pică!
Iritată, Anny îi răspunse:
— Îţi înţeleg suferinţa. Auzi, o să-ţi strecor oleacă de morfină, dacă mi-o mai fi rămas vreo doză. Şi o
să ţi-l împrumut şi pe infirmierul meu.
Şeful costumier o scrută, şovăitor; obişnuit să se exprime prin hiperbole, nu prea pricepea ironia. Oare
Anny se lamenta sau îşi bătea joc de el? Singurul lucru limpede era tonul actriţei: îşi trântise fraza în felul
în care se mormăie un „Valea, că-ţi rup faţa!“.
Făcu stânga-mprejur, şoptind cu aerul unui condamnat care înaintează spre scaunul electric:
— Mă-ntorc cu mânecile lungi.
Anny se roti pe scaun şi, în oglindă, îl văzu îndepărtându-se pe blondul care i-l evoca pe Ethan.
„Ce-o fi făcând? se gândi ea. De cine o fi având grijă? Nici măcar nu i-am mulţumit la plecarea din
clinică. De ce oare? A, da, avea zi liberă. Cred că ar trebui să-i trimit nişte flori. Sau să-l invit la filmări,
l-ar amuza.“
Nu era în stare să-şi precizeze sentimentele, dar simţea pornirea vagă de a-l avea în preajmă.
Johanna Fisher urcă treptele rulotei şi, fără să bată la uşă, îi spuse lui Anny:
— Când ai chef, draga mea…
De fapt, rostea un ordin. Anny zâmbi, spunându-şi că s-ar cuveni să preia acest efect într-un rol:
rostirea unor cuvinte politicoase pe un ton criminal.
— Aşteaptă, Johanna, îmi trag mânecile lungi.
Machieuzele, asemenea unor terapeuţi care împărtăşesc un teribil secret medical, dădură buzna s-o
ajute să-şi ascundă antebraţele.
Între timp, Johanna îi anunţa pe paparazzi că vor putea intra în curând.
— Poftim?! exclamă Anny. Aici, în rulotă?
— Da, printre flori.
Anny pricepu atunci de ce încăperea stătea să se prăbuşească sub atâtea buchete. Poate că donatorii
fuseseră informaţi că, agăţându-şi moţ cartea de vizită, cadoul lor avea să fie pozat…
Hoarda invadă vehiculul. Fiecare fotograf striga „Anny!“ ca să-i atragă privirile. Se îmbrânceau şi
erau atât de mulţi încât declanşatoarele aparatelor emiteau un sfârâit ca de friptură, în vreme ce flash-
urile, dezlănţuite, ştergeau preţ de câteva clipe orice urmă de culoare. În dezlănţuirea de zgomote, te-ai fi
putut crede în mijlocul unui uragan. Cu toate că era pudrată şi fardată, Anny se aşeză din nou în fotoliu,
prefăcându-se că se lasă pe mâinile machieuzelor; după aceea îl primi pe regizor cu care mimă o discuţie
artistică pe marginea scenariului; mirosi apoi trandafirii şi orhideele, afişând un surâs încântat; în cele
din urmă, păru că citeşte mesajele care însoţeau jerbele – cele pe care i le întindea Johanna, care avea o
listă de priorităţi.
La un semn al acesteia, reporterii o tuliră, la fel de repede cum apăruseră. Liniştea, apăsătoare, urmă
vacarmului.
Anny se întinse, sfârşită. O astfel de şedinţă o secătuia de parcă declanşatoarele i-ar fi sorbit sângele
picătură cu picătură; atacul unor vampiri ar fi lăsat-o într-o stare identică. Populaţiile care refuzau să fie
fotografiate trăiau acelaşi tip de nelinişte: în momentul în care ni se capturează imaginea, ni se răpeşte o
parte din noi înşine. Anny fusese jefuită. Tipii ăia nu doar o tâlhăriseră, dar o şi măcelăriseră, o
dezmembraseră, o ciopârţiseră în mii de bucăţi. Acum avea nevoie să se retragă şi să-şi revină.
— Odihneşte-te, conchise Johanna, ai răgaz suficient. Dublura ta pentru reglarea luminilor pregăteşte
platoul, iar dublura pentru cascadorii te va înlocui în scenele cu urmăriri.
Agenta şi machieuzele dispărură. Anny oftă:
— Dublură pentru lumini, dublură pentru cascadorii. N-aş putea avea şi o dublură pentru viaţă?
Tolănită pe un pat, cu o pernă sub cap, deschise scenariul, memoră dialogurile din scena acelei zile.
Odată ce învăţă frazele pe dinafară cu o exactitate aproape mecanică, se imagină în decor, în faţa
partenerilor, străduindu-se să înţeleagă ce-ar simţi personajul ei; îşi hotărî astfel intenţiile de joc şi
ritmul. Când totul îi păru limpede, se încumetă – nemişcată, ţintuită pe patul de puf de gâscă – să
interpreteze situaţia şi cuvintele. Pe platou nu avea să-şi adauge decât trupul, acum n-avea rost să se
ostenească; păstra surprizele pentru clipa când avea să fie filmată.
Un râcâit la uşă… Anny îngâimă ceva care putea fi la fel de bine interpretat ca un „da“ sau ca un „nu“.
David intră, legănându-se de pe un picior pe altul.
— Cum te simţi?
Cu mâinile pe jumătate vârâte în buzunare, uşor clătinându-se, se încrunta, în pofida unor ochi de câine
bătut, şi îşi muşca buzele. Anny a fost cât pe ce să-i zvârle în faţă că seamănă cu un cocker; s-a stăpânit
însă în ultima clipă, când şi-a dat seama că, atunci când mima timiditatea, se inspira din James Dean.
— Ai filmări azi, David?
— Nu, am venit doar să te văd.
— Ce drăguţ…
Dacă nu era filmat, de ce purta hainele astea noi-nouţe?
— Voiam să mă asigur că micuţa mea n-a căzut în depresie.
„Ce depresie? Am cincisprezece ani în meseria asta.“
Pe măsură ce se apropia de ea, Anny constata că – aşa, cu părul dat cu gel, cu ochii rimelaţi, genele
alungite şi sprâncenele pieptănate – David îşi petrecuse cel puţin un ceas la machiaj.
— Chiar te-ai dat peste cap! De ce azi?
— Sunt naşpa?
— Deloc. Eram pur şi simplu mirată.
— Johanna a sugerat o eventuală şedinţă de fotografii…
Nu insistă mai mult. Văzând străfulgerarea întunecată din ochii lui Anny, îşi dădu seama că pricepuse.
Prin urmare, Johanna, dorind ca ziarele să înceapă să clevetească despre noul cuplu, încerca să profite
de prezenţa fotografilor.
— Nu ţi-a pomenit nimic?
— Nu, n-a îndrăznit. Şi-o să-ţi explic de ce i-aş fi zis nu. E prea curând.
 — Totuşi, suntem împreună de multă vreme…
— Da, de două săptămâni.
— Şi stăm sub acelaşi acoperiş! Nu-i nici o minciună.
În gând, Anny făcu o corectură: „Stai la mine“, dar păstră asta pentru sine. Ar fi fost o meschinărie să
trâmbiţeze că-l adăpostea pe David pentru că prefera să stea în viloiul ei dotat cu piscină decât în
apartamentul tânărului.
Simţind că începe să fie arţăgoasă, se apropie de ea şi, în faţa oglinzii, o cuprinse pe după umeri.
— N-are importanţă. Cum vrei tu. Doar tu contezi.
Şi-i risipi nişte sărutări la baza gâtului.
Anny zâmbi. David era perfect. N-o rănea niciodată, se gândea mereu la ea – la confortul ei, la binele
ei – înainte să facă sau să spună ceva, ştia să se estompeze.
Se miorlăi:
— David, astăzi m-am întors şi-atât: pentru presă nu trebuie mai mult. În curând o să ne spunem şi
povestea de dragoste.
— Nu vreau să-ţi stric întoarcerea pe platouri!
O voce interioară îi şopti lui Anny: în capul lui, îşi strică intrarea în scenă.
David continuă cu un ton suav:
— Avem tot timpul. Te rog să mă crezi că n-o să încetez să te iubesc după o săptămână.
Vocea interioară comentă: „Ai grijă: se preface mărinimos, dar nu-ţi dă decât o săptămână“.
Anny îşi blestemă vocea interioară, atât de cinică, se învinovăţi că nutreşte astfel de gânduri şi, ca să
se facă iertată, se lăsă în voia mângâierilor lui David.
Se frecară alene unul de altul, cu chirăieli de căţelandru, când deocheat, când tandru, având grijă să nu-
şi compromită machiajul.
După ce se despărţiră, Anny nu putu să reprime o nouă intervenţie a vocii obraznice. „Ce tare chestia
asta cu clişeele! Şi-a folosit tot capitalul de seducţie.“
Convinsă de pertinenţa observaţiei, Anny o reinterpretă cu voce tare:
— David, niciodată nu m-ai aţâţat în halul ăsta.
David nu-i rămase dator:
— Nici eu nu te-am văzut vreodată atât de sexy.
— Hai, lasă-mă! De obicei nu-ţi par suficient de atrăgătoare?
De ce-l lua oare la mişto? De ce făcea o scenă de menaj? Se acoperea de ridicol. Era zadarnic! Cu
toate astea, o furie interioară nu-i dădea pace.
— Ce tot spui, Anny? Îmi placi mult mai tare fără smacuri şi pudre. Crede-mă, îmi savurez şansa: te
văd aşa cum n-o să te vadă nici un fan.
Anny înghiţi un nod. Hotărât lucru, David friza perfecţiunea, dezamorsa fiecare bombă.
De aici să i se fi tras iritarea surdă care nu-i dădea pace? David se purta atât de frumos, încât o făcea
adesea să se simtă prost. Simţea în atitudinea lui un exces de zel: reflecta. Replicile şi gesturile nu erau
executate după un calcul. Lui Anny cea spontană, asta i se părea neobişnuit şi, în funcţie de stare, când
încântător, când neliniştitor. „E ca Necuratul, lucid, sforar“, se indignă ea. Doar după un minut, se
îngrozi: „Dar şi Dumnezeu, dacă există, controlează totul“. Cine era David? Dumnezeu sau Diavolul?
Înger sau demon?
Cu o mişcare a arătătorului, sugeră că trebuie să-şi revadă o scenă. David dispăru de parcă l-ar fi
concediat cu cea mai desăvârşită politeţe.
 În clipele în care ţinuse uşa întredeschisă, Anny îl zări din nou pe Ethan în depărtare. Tocmai se
pregătea să i se adreseze, când bărbatul se întoarse, arătând un chip necunoscut.
„Incredibil, sosiile lui Ethan mişună pe-aici.“
Se cufundă din nou în lectura scenariului, îşi dădu seama că îl ştia de-a fir a păr; împăcată, îşi lăsă
gândurile să zburde.
David o năucea. Cu toate dezmierdările lui, cu frazele lui măgulitoare, o silea să vibreze ca o femeie
îndrăgostită; or, ea se cam îndoia că e aşa ceva, pur şi simplu urma logica situaţiei.
După năvălirea lui David la clinică – în ziua aceea când, nerecunoscându-l, urlase – o năpădise jena:
David şi Ethan puteau – pe bună dreptate – să o considere o drogată cu creierii varză. Ca să facă uitată
gafa, se culcase cu David. N-a fost dezagreabil nici pentru el, nici pentru ea; prin urmare, ca nişte actori
care continuă o improvizaţie izbutită, au devenit pasionali. De îndată ce Anny a părăsit clinica, David a
depozitat la ea patru cutii cu lucruri personale şi s-a instalat acolo. Johanna Fisher a acceptat principiul
acestei legături, apoi părinţii celor doi au fost invitaţi într-o duminică dimineaţă la un brunch.
Uite-aşa! Din afară, părea o idilă. Dinăuntru… De la o oră la alta, Anny era sinceră sau Anny juca un
rol. Uneori convinsă, alteori ezitantă, avea impresia că îndură povara unei constrângeri; înainta precum
un tren, gonind cu viteză mare, dar legată de şine. Unde avea să ajungă? Exista vreo gară la capătul
călătoriei? Sau avea să deraieze, ca de obicei? Pentru că, uneori, ea se străduia să flirteze, îl bănuia pe
David că procedează la fel. Atât doar că lui îi reuşea mult mai bine, era imposibil să-l prindă în flagrant
delict de teatralitate. Care să fie concluzia: era un mincinos mai bun, sau un îndrăgostit autentic?
— Domnişoara Lee este rugată să vină pe platou! Domnişoara Lee, vă rog!
Ciocănind la uşa rulotei, cel de-al patrulea asistent de regie o scoase din această dilemă.
Înzestrată cu o energie surprinzătoare, Anny se duse pe platoul de filmare, îşi salută din ochi partenerii
şi, după un schimb de cuvinte cu Zac, regizorul, începu filmarea.
Juca. În sfârşit juca un rol. Acum respira liniştită. Aici era fericită. Şi tot aici înceta să-şi pună
întrebări.
Deţinea, fără doar şi poate, harul de a deveni altcineva.
Îşi cuceri colegii şi tehnicienii. Toţi simţiră cum îi trec fiorii. Nu, Anny nu reprezenta doar un fenomen
mediatic, şi nici o toană a publicului: se dovedea o mare actriţă.
Pe seară, o limuzină o duse la ea acasă, acolo unde David, plecat cu toate buchetele, trăgea de fiare.
Cu toate că drumul prin Los Angeles a durat mai mult de două ceasuri, Anny, mulţumită de sine, frântă
de oboseală, şi-a umplut timpul amintindu-şi momentele cele mai intense ale jocului de scenă.
La căderea nopţii, şoferul o lăsă în faţa vilei.
Lângă poartă, ghemuit, cu o carte pe genunchi, Ethan citea captivat.
Infirmierul cel zvelt nu semăna cu nimeni altcineva. Curiozitatea care-l făcea să se aplece asupra
paginilor ar fi putut întinde un arc. Nici măcar cartea lui n-avea nimic din aspectul standard de bestseller
vândut prin stratageme de marketing: fină, cu o copertă lipsită de culori atrăgătoare, avea un aer elitist.
Se pironi în faţa lui, privind ţintă spre capul blond, băgat printre pagini.
Îi era teamă să nu se înşele, aşa cum tot făcuse începând de azi-dimineaţă, dar Ethan îşi ridică brusc
fruntea, îi surâse, iar Anny îi recunoscu chipul blând, uscăţiv şi radios.
Şopti:
— Azi m-am gândit la tine.
Ethan închise cartea. Precum un şarpe care se ridică din coş, îşi desfăşură, elastic, corpul de lungan.
Când ajunse la nivelul ei, o atinse uşor cu capul, apoi continuă să se înalţe, până încremeni la doi metri
deasupra asfaltului. De aici, o străpunse cu privirea lui iscoditoare şi-i spuse:
— Te-am aşteptat toată ziua.
 10
Spre surprinderea generală – pentru că, îndeobşte, se arăta mai degrabă îngăduitoare decât autoritară –,
mătuşa Godeliève se dovedi de neclintit: Anne va rămâne acasă.
Desigur, căsătoria cu Philippe va fi anulată, iar tânăra se va întoarce la treburile fireşti – tors, brodat,
gătit, croitorie –, va da uitării această păţanie, îl va părăsi pe călugărul Braindor, îşi va veni în fire. În
curând, se va vedea cu un alt băiat din Bruges, cu care se va căsători. Cam ăsta era planul.
— I-am promis mamei tale, Anne! I-am jurat printre lacrimi că, dacă vei trăi, te voi creşte ca pe
copilul meu. Misiunea mea nu se va încheia decât odată ce te vei fi aşezat la casa ta.
Evocarea acestor clipe din viaţa mamei sale o făcu pe Anne să se chircească, copleşită de suferinţă.
Oare mama ei ar mai fi murit dacă n-ar fi trebuit să o aducă pe lume? Nu, în timpul celor nouă luni de
sarcină, nu hrănise doar un făt, ci şi propria moarte. Cine oare, în răstimpul naşterii aceleia anevoioase,
alesese salvarea copilului? Cine, dintre felcerul chemat în ajutor şi propria ei mamă, hotărâse să spintece
pântecul pentru eliberarea pruncului? O femeie care ar fi acceptat acel măcel – cezariana – ştia că avea
să agonizeze în orele sau în zilele următoare… Anne se îngrozea la gândul că existenţa ei era urmarea
unui sacrificiu. Sau, şi mai rău, consecinţa unei abnegaţii zadarnice. Merita ea oare această renunţare?
Confuză, jalnică, obidită, Anne nu profita nicicum de această viaţă pe care mama ei o considerase atât de
preţioasă. Ce risipă…
Măcinată de vinovăţie, Anne a încuviinţat. Cu atât mai mult cu cât Braindor, deşi îi pledase cauza, nu
insistase peste măsură, făcând-o astfel să se simtă jignită: de ce nu se străduise s-o înduplece pe mătuşa
Godeliève? Mărinimoasa matroană îi respecta prea mult pe Dumnezeu şi pe sfinţii lui pentru ca monahul
să nu aibă un ascendent asupra ei.
Atunci când Braindor a renunţat, după ce negociase preţ de trei zile plecarea lui Anne la mânăstire, nu
a părut să regrete şi a sărutat-o pe frunte.
— Pe curând, Anne.
— Unde vă duceţi?
— Unde m-or duce paşii.
— O să vă mai văd vreodată?
— Cu siguranţă. Ca şi mătuşa dumitale, dar din alt punct de vedere, mă simt răspunzător pentru destinul
tău.
— Adică?
— Vei vedea mai târziu.
— Când o să vă întoarceţi?
— Când o să fii pregătită.
În loc să se simtă rănită, Anne fu cuprinsă de mirare. Pentru ce anume nu era încă pregătită?
— Anne, nu m-ai sprijinit deloc în faţa mătuşii tale: nici o clipă n-ai arătat ce-ţi doreşti.
Braindor avea dreptate. Îşi dădea seama, o dată în plus, cât de pasivă se dovedea în orice fel de
împrejurare. Într-atât de pasivă, încât nici nu-şi simţea pasivitatea.
— Braindor, de ce oare mă las atât de lesne dominată?
— Pentru că eşti făcută să asculţi – ceea ce e minunat –, dar n-ai descoperit încă de cine anume să
asculţi.
 Îşi trase gluga pe cap, îşi puse bocceaua pe umăr şi se îndepărtă pe stradă, fără să mai privească
înapoi.
Viaţa îşi reluă cursul.
Deşi locuiau sub acelaşi acoperiş, Ida îşi nesocotea verişoara, reuşind să ia masa împreună şi să
participe la conversaţii fără să-i adreseze o vorbă sau să-i arunce vreo privire. Invizibilă, mută – aşa era
Anne pentru Ida, dându-i cât se poate de bine de înţeles: „Eşti nedorită, neroado, cară-te, pentru că
oricum nu mai eşti aici“.
Atunci când Anne ieşea împreună cu mătuşă-sa să cumpere peşte, citea, în privirile mustrătoare care o
măsurau, că megieşii îi luau partea lui Philippe: băieţii dădeau din cap suspinând, fetele rânjeau, femeile
îşi muşcau buzele, bătrânii se holbau la ea ca la un câine atins de jigodie. Anne îşi pleca fruntea, smerită,
continuându-şi drumul. Nu le reproşa nimic, recunoştea că, plecând, îşi rănise familia, logodnicul,
apropiaţii – pentru care căsătoria, urmată de o viaţă monotonă şi trudnică, reprezenta o fericită împlinire.
Escapada ei le călcase în picioare convingerile, iar pe bârfitori îi înţelegea mai bine decât se înţelegea
pe sine însăşi.
La ea în cameră, atunci când nu vorbea cu Hadewijch şi cu Benedicta, singurele care nu-şi schimbaseră
atitudinea faţă de ea, se străduia să-şi ţină promisiunea pe care i-o smulsese Braindor: studierea Bibliei.
Scosese din cufărul mătuşii singura carte din casă, legată în lemn uns cu ulei de in, apoi, admirând într-o
doară o piatră semipreţioasă incrustată în copertă, gândise că ar fi fost de folos s-o descifreze. În
vremurile acelea, o creştină adevărată asculta Biblia fără s-o mai şi citească. Slujba de liturghie era
îndeajuns.
Uimită de grosimea cărţii, Anne încercă să se familiarizeze cu ea deschizând-o la întâmplare – apoi
hotărî, că avea s-o citească de la început. Cuvintele săreau din pagină şi o ademeneau, precum nişte
destrăbălate care, de sub un pridvor, întind câte o mână ca să-şi înhaţe clientul. Nabucodonosor,
Salmanasar, Gomora, Habacuc, Baruc, Sodoma, Leviatanul, Olofern… Ce harababură! Numele ciudate,
uneori castaniu aurii, alteori de un roşu aprins, o zăpăceau, o tulburau, o puneau pe gânduri. Adesea,
pescuia câte un titlu – „Miriam lovită de lepră“, „Securea pierdută“ – şi-şi închipuia urmarea; alteori,
ceda ispitei şi se lăsa dusă de aventură; pe măsură ce înainta, însă, belşugul de grozăvii, de crime, de
şiretlicuri, de războaie, de cazne, de execuţii, de pruncucideri, de incesturi o strivea.
Îmbujorată, închidea cartea, scandalizată, sufocată, neliniştită că ar putea fi surprinsă învârtind
asemenea gânduri. Cum puteau oare preoţii şi măicuţele, cu feţele lor blajine, să se nutrească cu astfel de
episoade sângeroase? Ce lucru esenţial vedeau ei, iar ei îi scăpa? În locul unei istorii sfinte, răsfoia un
pomelnic de mârşăvii. Cu siguranţă, pricepea anapoda! Cum orice formă de spiritualitate şi de sublim îi
rămânea inaccesibilă, îşi făcea reproşuri şi aproape că se simţea vinovată pentru violenţele biblice.
Profeţiile lui Isaia, cu precădere, o năuceau.
Noian de balauri, de satiri, de hiene, de pisici sălbatice, de haine sfâşiate, de păduri doborâte, de
oraşe năruite, de morţi care se ridică atunci când colcăie viermii! Acest Dumnezeu furtunos o îngrozea,
era un părinte cumplit care dojenea, pedepsea, răzbuna, pretindea jertfe, distrugea oraşe şi trimitea
potopuri, precum un tâlhar violent ascuns în codrul cerului. De fapt, era bine că Braindor nu izbutise s-o
ia la mânăstire: Anne se temea de Dumnezeu şi nu izbutea să-L iubească.
Zi după zi, Vechiul Testament o teroriza şi mai tare. Departe de a-i însenina visele, îi oferea coşmaruri
în stare de veghe. De când începuse să-l citească, se zvârcolea pe scaun, în loc să contemple lumina,
traiectoria norilor, felul în care câte o gărgăriţă îşi dichisea aripile. În loc să experimenteze vidul, acea
lâncezeală pe care o domesticise încă din copilărie şi pe care o regăsise, înzecită, în timpul şederii sale
în pădure, Anne îşi administra năvala imaginilor, povara monştrilor, a peripeţiilor, a accidentelor
dramatice sau a tragediilor venite din senin.
Tânjea după nepăsarea dinainte, după moleşeală, după zilele nesfârşite în care nu făcea nimic, în care
se pierdea în contemplare, deprinzând tăcerea. Spre deosebire de clipa de faţă, i se părea încântătoare
această plictiseală, când durata îşi domolea cursul făcându-te să-i simţi densitatea, când timpul lăsa să i
se întrevadă infinitul dindărăt, subţiindu-şi ţesătura şi arătându-ne eternitatea. Deopotrivă dezamăgită şi
atrasă de Biblie, Anne trase concluzia că n-avea nici o aplecare pentru viaţa spirituală sau pentru o
existenţă monahală. Aidoma celorlalţi, Braindor se înşelase în privinţa ei.
Care-i va fi soarta de-acum înainte?
Dar va avea oare vreo soartă? Sau avea să aştepte la nesfârşit o evidenţă care nu se va arăta?
— Lupii! S-au întors lupii!
Vestea a fost adusă de străjerul pedestru şi a făcut înconjurul oraşului Bruges într-un singur ceas.
Un prunc fusese înhăţat de lângă un staul… În timp ce se uşura la marginea unui câmp, o femeie fusese
atacată. Se zvonea şi că au dispărut doi copii… Nişte ciobani auziseră, seara, mârâitul ucigaşilor cu colţi
ca pumnalele.
Preţ de câteva zile, în Bruges nu se auzi decât zumzetul acestei veşti.
Anne a fost încântată că subiectul acesta l-a înlocuit pe cel al escapadei sale: în sfârşit, cetăţenii din
Bruges încetau să se mai intereseze de neroada care, în locul celui mai chipeş flăcău al oraşului,
preferase codrul, şi tremurau evocând haita de lupi ucigaşi.
Odată cu această alertă, ieşiră la suprafaţă numeroase alte spaime, mai ales cea privind natura
necruţătoare. Ce este lumea? O confruntare între dinţi şi stomacuri. Mănânci sau eşti mâncat. Universul nu
cunoaşte altă lege, ne propune doar două poziţii, prădător sau pradă, poziţii, din păcate, atât instabile, cât
şi interschimbabile.
Oamenii tremurau, dar erau bucuroşi că tremură. Asta pentru că, feriţi în incinta urbei, orăşenii care
părăsiseră condiţia rurală îi dispreţuiau pe amărâţii cocârjaţi peste mormanul de bălegar! Îndărătul
spaimei lor licărea un plăcut sentiment de superioritate; de fapt, trăiau o nelinişte asemănătoare celei pe
care o încerci la auzirea unei poveşti, o frică fictivă, o teamă lipsită de pericol, o teamă copilărească,
spaima de dragul spaimei.
Ca să ridice nivelul discuţiei, târgoveţii au adus amănunte savante despre lupi. Pe timpuri, nu atacau
oamenii. Se hrăneau cu iepuri, cu rozătoare, cu pui de mistreţ, cu vulpi şi cu potârnichi; răpeau din
gospodării purceluşi, găini şi raţe; prindeau somoni la vreme de toamnă, atunci când aceştia, îndeajuns de
dolofani, urcau cursul râurilor; în caz de penurie extremă, molfăiau hoituri sau fructe putrede; pe scurt,
secole la rând, lupii nu au privit spiţa umană ca pe o hrană. Nu era oare o dovadă povestea lui Romulus
şi Remus, întemeietorii Romei, cei crescuţi de o lupoaică sălbatică? Ajunseseră aşa răi în răstimpul
ultimelor decenii, spuneau târgoveţii, şi asta din vina oamenilor! Din pricina bătăliilor sângeroase care
semănaseră sute de cadavre pe câmpuri, lupii îşi încercaseră colţii cu ele, prinzând drag de carnea de
om. Acum nu se mai puteau lipsi de ea şi erau cu osebire atraşi de prunci, care au trupşoarele fragede.
Anne îi contempla pe aceşti bărbaţi rotofei şi serioşi care sporovăiau extaziaţi despre savoarea
bebeluşilor, lingându-se pe buze. Nu inventaseră oare acest amănunt? De unde puteau şti ce le plăcea
lupilor? Îi descususeră? Se îndepărtă, uşor stingherită că îi surprinsese pe aceşti oameni de vază nutrind
asemenea gânduri bolnave. Puneau pe seama fiarei o pornire care nu exista decât în firea lor.
 După două săptămâni de ravagii prin vecinătăţi, ameninţarea s-a conturat: nu era vorba despre o haită,
ci despre un lup singuratic.
Vestea nu a domolit însă agitaţia. Dimpotrivă. Cu un singur lup, era şi mai straşnic decât cu zece sau cu
douăzeci! Pentru că nu înceta să ucidă, oamenii şi-au închipuit pe dată că era uriaş. Monstrul era mai
înfometat şi mai feroce decât o întreagă haită. Toată lumea era convinsă de asta! A fost supranumit, cu
mândrie, „lupul din Bruges“.
Totuşi, flăcăii care tăiau frunză la câini n-au ratat prilejul să se arate viteji. Într-o vineri, în Piaţa
Mare, Rubben, feciorul de douăzeci de ani al unui postăvar, i-a stârnit pe cei de-un leat cu el:
— Moarte lupului! Bărbaţii din Bruges trebuie să-l stârpească pe vrăjmaşul oraşului.
La auzul acestor strigăte de luptă care le aţâţau cutezanţa, spiritele s-au încins. Repede-repede, ceata
şi-a înmulţit rândurile.
Se cuvenea ca fiece târgoveţ să-şi apere oraşul. Philippe, fostul logodnic al lui Anne, laolaltă cu
prietenii lui ucenici, s-au alăturat lui Rubben şi celorlalţi locuitori. Fraternizau cu toţii, iar solidaritatea
în faţa pericolului dărâma barierele sociale.
Sâmbătă, a fost hotărâtă o strategie: Rubben anunţă că a doua zi aveau să iasă pe porţile oraşului, să
organizeze o vânătoare şi să prindă lupul; apoi, aveau să-l târască până în această piaţă şi să-l
pedepsească în văzul tuturor: întâi urma să-l tortureze şi apoi să-l răpună, arzându-l de viu pe un rug. Un
felcer se împotrivi incinerării, semnalând că din organele lupului se puteau produce leacuri minunate:
urechile, fripte, erau bune împotriva colicilor, ficatul împotriva negilor, iar ochiul, uscat şi purtat ca
pandantiv, împotriva epilepsiei. Îngăduitori nevoie mare, nervoşii spuseră în gura mare că vor hotărî mai
târziu, cu atât mai mult cu cât îşi aminteau – fără s-o recunoască – un detaliu important: pielea de lup,
purtată într-o fâşie legată în jurul gâtului, era prielnică iubirii.
Declarându-se de neînvins, se împăunau, se felicitau pentru izbânda ce va veni, acceptând de pe acum
complimentele şi recunoştinţa femeilor. După-amiază, din prudenţă, le cerură găliganilor musculoşi pe
care îi întâlneau pe cheiuri, inclusiv negustorilor portughezi şi matrozilor englezi, să se alăture trupei.
La capătul zilei, se strânsese o armată de patruzeci de oameni. Hotărâră să ia urmele jivinei în ziua de
duminică.
Seara, Anne, care asistase la aceste scene, tricota în camera ei, cu fereastra deschisă. Pe cerul fără
nori, spuzit de stele, luna argintie visa şi ea.
Se gândea la lăudăroşenia flăcăilor, la acel amestec de zgomot, de curaj, de beţie şi de nerozie. Fusese
surprinsă de un amănunt: punând la cale o execuţie publică, cei din Bruges priveau lupul nu ca pe o fiară
dăunătoare, ci ca pe un criminal. Prin urmare, îi atribuiau oare un suflet? Acest lucru îi trezea interesul;
îşi aduse aminte cum erau judecate animalele care făceau stricăciuni; îşi aminti de scroafele trase pe
roată sau oile spânzurate şi îi veni să verse. Ce ciudaţi erau oamenii… Singura formă de respect pe care
o acordau animalelor era stabilirea unui verdict, condamnarea la cazne. O singură dată în viaţă, lighioana
putea fi egală cu omul: atunci, în faţa judecătorului şi a călăului.
Ca să-şi mute gândurile, înşfăcă Biblia şi începu Cartea lui Iov.
Se auzi răcnetul.
Departe, foarte departe, la marginea zării, se ridica urletul lupului, prelung, lugubru, melodios,
nesfârşit, tulburând tenebrele.
Anne tresări.
 Un fior îi străbătu inima, mai pătrunzător decât crivăţul. O chema lupul. Jelania lui îi era adresată. De
îndată ce îi auzi urletul, se simţi cuprinsă de tristeţe, descumpănită, rătăcită, nefericită. Ca şi el… Glasul
lui răguşit exprima excluderea, singurătatea în faţa vrăjmăşiei oamenilor.
— Fratele meu lup… suspină ea.
Se hotărî pe dată: a doua zi, avea să plece împreună cu hăitaşii.
Strânşi, dis-de-dimineaţă, în Piaţa Mare, bărbaţii, cu chipuri sumbre şi pielea buhăită, dădeau dovadă
de mai puţină înflăcărare decât în ajun. Cu umerii lăsaţi şi picioarele amorţite, aveau feţe de recruţi luaţi
la război cu arcanul.
Femeile aduseră de-ale gurii pentru drum. Destupară oareşce sticle, se întremară cu vin, apoi se
încinseră de-a dreptul, bucurându-se că pleacă să prăduiască.
Rubben, fiul postăvarului, dădu tonul la cântec, iar gloata se însufleţi reluând refrenul. Cântau fals, dar
bărbăteşte, iar această dârză cacofonie le păru trecătorilor şi trecătoarelor care îi ovaţionau semnul că
expediţia de pedepsire avea să fie o izbândă: oraşul Bruges nu trimitea pe urmele lupului un cor de
călugări muzicieni, nu, nicidecum, ci nişte zdrahoni plini de hotărâre.
Anne se alătură femeilor care-şi însoţeau bărbaţii, apoi, atunci când acestea, adunate în incinta
oraşului, şi-au luat rămas-bun, alergă spre străjer, îi spuse că duce nişte merinde pentru viteji şi părăsi
zidurile cetăţii.
Ajunsă pe drumul noroit, şovăi: s-o ia pe urmele hăitaşilor sau să schimbe direcţia? Fără să ştie exact
de ce, hotărî să înainteze în spatele lor, la o oarecare distanţă, astfel încât să nu fie văzută.
Poate că voia să fie sigură că nu vor omorî lupul? Ori poate voia să-i sară în ajutor dacă aveau să-l
dibuie? Poate… Gândurile îi rămâneau învălmăşite, doar gesturile îi erau clare. Prin urmare, se luă după
armata de strânsură.
Ziua continuă aşa cum Anne prevăzuse, în linişte. Lasă că ocazia de a întâlni un lup era mai mică decât
aceea de a da peste o veveriţă, dar acei fanfaroni – prea zgomotoşi, prea duhnitori, nu îndeajuns de
vicleni pentru acest animal neobosit şi inteligent – îl mai şi îndemnau să se-ascundă. Cu toate acestea, nu-
şi puneau la îndoială priceperea; fără răgaz, reîncepeau urmărirea.
Pe-nserat, descurajaţi, storşi de vlagă, trebuiră să-şi recunoască înfrângerea şi se întoarseră pe drumul
de Bruges.
Şi de data asta, Anne găsi soluţia: când oamenii dădură buzna spre ea, se tupilă. La adăpostul unui
desiş de carpeni, îşi struni respiraţia şi mişcările, topindu-se în umbra trunchiurilor şi frunzişului.
Aidoma lupului…
Defilau…
Urcând dinspre drum, fragmente din ciorovăielile lor ajunseră la urechile lui Anne. Unii dintre ei,
printre care şi Philippe, erau convinşi că lupul, înspăimântat de hăituială, şi-ar fi luat tălpăşiţa; se
felicitau pentru această presupusă retragere: ehee, chiar dacă nu scăpaseră Flandra de lup, măcar îl
goniseră din Bruges, asta aveau să anunţe la întoarcere. Rubben, mai şiret, i-a contrazis spunându-le că
era mai bine să spună că au dat greş, fiindcă, altfel, la primul prunc sfâşiat, la următoarea femeie
încolţită, se va afla că s-au lăudat. Strâmbară din nas, după care îi dădură dreptate. Când el propuse ca
jumătate din şleahtă să înnopteze pe câmp, refuzară cu toţii, pomenind de slujba de a doua zi – nici unul
nu recunoştea că tremura de frică –, aşa încât turma îşi continuă retragerea spre Bruges.
Anne rămase printre tufe până când junii cei plouaţi dispărură.
 Treptat, cerul se întuneca. Rămasă singură, îşi dădu seama că moare de foame. În timp ce se pregătea
să scurme prin desagi, se răzgândi, surâzând:
Apă!
Tocmai se gândise la lup, sau mai degrabă gândise ca lupul: după o întreagă zi de mers, trebuia să se
adape. Dacă va găsi un izvor, avea să-şi sporească şansele să găsească fiara.
Amintindu-şi de călătoriile ei, se duse cu gândul la o cotitură unde se lărgea râul, în mijlocul unei
poieni sălbatice. Acolo te puteai simţi ocrotit de arbori. Dacă ar fi fost lup, acolo s-ar fi dus.
Merse îndelung până să găsească locul. Din fericire, norii se subţiaseră, dezvelind luna. O lumină
minerală, aspră şi cenuşie, contura pe pământ nişte forme lipsite de culoare.
Străbătu tufişurile julindu-se, trecu de hăţişuri, coapsele îi tremurau de osteneală. Când se zdrelea într-
un mărăcine sau când se împiedica de-o piatră, avea impresia că o lasă gleznele. Cu toate astea, îşi văzu
de drum, gâfâind.
În mai multe rânduri, îndărătul trunchiurilor, departe, întrezări doi tăciuni. Se arătau, pentru ca apoi să
dispară. Să fi fost ochii lupului?
Se hotărî să nu-i mai pese, se îndârji şi reuşi să descopere luminişul.
Le văzu pe dată.
Urmele lupului se desenau în glod. Uimitoare. Gheare mai mari decât o palmă de om.
Se ciuci şi le cercetă: erau deja zbicite, mai vechi de o zi. Nu era deci prea târziu.
Anne se târî până la cotul râului, bău, îşi răcori picioarele, bău din nou. După care se aşeză pe un
buştean şi privi stelele dezvelite de ultimii nori care dispăreau.
Un sunet puternic şi vertical zgudui bezna.
Dintre fagi, ţâşni un urlet, mai apropiat ca niciodată.
Anne se înfioră.
Urletul spart, turbat, evoca setea, foamea, dar închidea şi o întrebare: Anne ştiu în acea clipă că lupul o
urmărise în peregrinarea ei. „Cine eşti?“
Ce sentiment se desluşea mai bine în acest strigăt gutural? Curiozitatea, sau uimirea?
Cum nu înceta, urletul îi oferi lui Anne răspunsul: mânia!
Tânăra tresări. Dintr-odată, îşi pierdu capul; pricepu cât a fost de nătângă şi că avea să fie înghiţită pe
nemestecate.
Lupul ţâşni din pădure.
După trei salturi, animalul încetini şi, sigur pe el, continuă să se apropie cu un pas legănat. Pe măsură
ce înainta, totul în jurul lui se cufunda în tăcere, peisajul încremenea. Nici un scrâşnet de rozător. Nici un
fâlfâit de aripi. O tăcere deasă se lăţea, ţesută din spaime şi răsuflări înfrânate. Groaza urca spre cer.
Până şi frunzele încetaseră să foşnească. Doar luna părea ferită de cumplită jivină.
Anne voi s-o ia din loc, dar o voce lăuntrică o opri. „Cine oaie se face de lup va fi mâncat.“
Amintindu-şi această zicală, Anne se sili să-şi domolească teama ce-i zorea bătăile inimii, îi dădea fiori
şi-i usca buzele.
Se întoarse domol către lup, aşteptându-l.
Acesta înainta drept, cu trunchiul ţeapăn, dar cu mersul mlădios, agresiv în partea de sus a corpului,
nonşalant în cea de jos. Cu blana perie pe spinare, coada ridicată, urechile ciulite către înainte, o
ameninţa pe Anne cu colţii, dezvelindu-şi caninii lungi ca nişte pumnale, zdravăn înfipţi în gura-i uriaşă,
plină de spume, duşmănoasă.
Anne îşi plecă fruntea, în semn de supunere.
 Surprins, lupul se opri la doi paşi de ea.
Deşi Anne îşi plecase pleoapele, îl studia pe furiş, temându-se, clipă de clipă, ca nu cumva să se
năpustească asupra ei.
Deasupra buzelor răsfrânte, pupilele nemişcate ale fiarei aveau un licăr aproape supranatural; nu
reflectau lumina palidă a lunii sau a stelelor, ci întemniţaseră strălucirea portocalie a zilei, ca să o redea
nopţii. Ochii aceia nu doar vedeau, ci şi răspândeau lumină.
Anne şi lupul stăteau faţă în faţă.
Îi simţea respiraţia caldă şi îşi dădea seama de forţa acestui trup exasperat. Mirosul lupesc o învăluia,
era un iz castaniu, ameţitor, de frunze moarte, de baltă stătută, căruia i se adăuga, spre a-l înnobila,
scânteierea miresmelor de sânge sau de carne macerată.
Lupul o măsura din ochi pe tânăra îngenuncheată. Din când în când îşi trecea limba peste bot. Îi
curgeau oare balele ca în faţa unui morman de carne? O privea ca pe o pradă sau ca pe un duşman?
Anne îl privea pe furiş. Dinţii lui strălucitori o fascinau şi o îngrozeau în acelaşi timp. Ce contrast
puternic între colţii aceia straşnici de vânător neobosit şi blana sălbatică înspicată cu negru, lungă, deasă,
stufoasă, mai somptuoasă decât a unui câine, şi care devenea alburie pe pântec şi pe labe!
Anne hotărî să-şi pună planul în aplicare: păstrând aceeaşi atitudine smerită, cu ochii îndreptaţi spre
pământ, dădu jos încet de tot, cu migală, desagii pe care-i tot cărase începând de dimineaţă, îi deschise şi
îi deşertă.
Oasele de pui şi de iepure se rostogoliră spre labele lupului, fiind degrabă însoţite de nişte fructe
fleşcăite.
În ochii fiarei se întrezări uimirea.
Cu capul încremenit, ca să nu slăbească ameninţarea, amuşină ca să se încredinţeze, din depărtare,
dacă era într-adevăr vorba de hrană. Rămase deci nemişcat, lăsând bucatele la jumătatea distanţei dintre
ei.
Anne şovăia. Cu siguranţă, lupul refuza ofranda, încă neîncrezător, dar tânăra simţea că pericolul se
îndepărtează şi că atmosfera devenise mai puţin apăsătoare. Cu îndrăzneală, fără gesturi pripite, îşi ridică
fruntea şi îşi pironi ochii în ochii lupului.
În sfârşit se priviră.
Şi, din ochi, se înţeleseră.
Nici o intenţie rea nu stăruia între ei; toate se topiseră odată cu spaima. Anne nu era prada lupului, şi
nici el a ei. Nu-şi voiau răul. Se întâlniseră sub lumina lunii, deşi veneau din lumi complet diferite.
Dumnezeu îi adusese laolaltă pe pământ, fiindcă lupul nu făcea altceva decât omul însuşi: vâna şi
ucidea ca să se hrănească. Lesne de priceput. Ura nu-şi avea rostul. De nici o parte.
„Îţi faci meseria de om, aşa cum eu mi-o fac pe cea de lup.“
Se lăsă liniştea, asurzitoare. Iar tăcerea aceasta însemna acceptarea destinului – o idee pe care o
apreciem întreaga viaţă, şi pe care, în egală măsură, o îndurăm. Ne luăm tainul, tragem foloasele, ne
bucurăm şi apoi murim. Jivinele ştiu asta. Doar omul o uită.
„Da, aşa este, gândi Anne. Lupul cel rău n-a existat nicicând. E o scorneală de-a oamenilor. A
oamenilor răi.“
Cu un zâmbet ciudat pe buzele răsfrânte, lupul îi dădu dreptate.
Dintr-odată, lighioana îşi îndreptă botul în direcţia vântului. Mirosea primejdia. Încordat, cu nările
fremătând, îşi zbârli perii gâtului, ca să prindă şi cel mai mărunt semnal. Coada îi fâlfâi prin aer,
nervoasă.
 Anne se ridică şi ea, temându-se ca nu cumva nişte hoinari să profite de acest moment ca să atace
lupul.
Amândoi priviră atent în noapte, el, ajutat de fler, ea, doarde ochi.
Nimic. Alarmă falsă.
Liniştiţi pe moment, se căutară din ochi.
— Hai, mănâncă, îi spuse ea.
Uimit de sunetul vocii, lupul îşi ciuli urechile şi-şi înclină capul spre stânga.
Cu blândeţe, Anne împinse din nou merindele spre el.
— Te rog, le-am plimbat toată ziua de dragul tău.
Lupul căzu pe gânduri, se aşeză şi, la început prudent, cu poftă apoi, începu să înfulece.
Între timp, înveselită de această mestecare zgomotoasă, Anne îi trimise o formă prescurtată a
reflecţiilor ei: „Priveşte oamenii ca pe nişte duşmani, dar nu ca pe o pradă. Aminteşte-ţi de mine“.
După ultimul dumicat, lupul se apropie de mâna lui Anne şi o amuşină. Recunoştinţă?
Brusc, se răsuci pe cele patru labe, se îndepărtă cu mersul lui legănat, tiptil, şi dispăru.
 11
20 decembrie 1905
Gretchen a mea,
Fericirea nu are complicaţii.
Mă mulţumesc, asemenea unei plante căreia îi prieşte în seră, să respir, să dorm, să mă hrănesc.
Pântecul meu a prins rădăcini în Linzerstrasse. Oricum ar fi vremea, el tot creşte.
Mă mişc puţin, nu mă interesează nimic, uit ce mi se spune; totuşi, această Hanna jalnică, egoistă,
redusă la stadiu vegetativ e apreciată de toată lumea.
Ieri-seară, în timp ce eu şi Franz cinam în micuţa sufragerie albastră amenajată în mijlocul rotondei, el
mă punea la curent cu ultimele bârfe privitoare la cei pe care-i frecventam; îi ascultam buletinul de ştiri
cu plăcere – Franz nu e lipsit de duh; ce mi se părea încântător, cu precădere, era să-l văd străduindu-se
atât de straşnic să mă distreze.
— Te chinuieşti nevoie mare, dragul meu, s-o înveseleşti pe zăpăcita de nevastă-ta, care stă tupilată în
bârlog.
— Hanna, sănătatea ta e mai importantă decât trăncăneala mea insipidă.
— M-ai iubi dacă nu ţi-aş face copii?
Am descoperit odată cu el întrebarea care tocmai îmi ieşise pe gură. Nici măcar nu mă auzisem
gândind-o; dar cu-atât mai bine, pentru că, altfel, aş fi ezitat.
Chipul lui Franz a încremenit de uimire.
A clătinat din cap, neplăcut surprins.
— De ce mă-ntrebi asta tocmai acum, când eşti însărcinată?
Înainte să-i răspund, am pufnit în râs:
— Dacă n-aş fi fost, n-aş fi îndrăznit să te-ntreb. Prin urmare, m-ai iubi?
A râcâit o firimitură care intrase în faţa de masă de bumbac, a zăbovit cât s-o extragă din ţesătură, a
prins-o între unghii, a aşezat-o pe o farfurioară, apoi şi-a ridicat fruntea dintr-odată.
— Hanna, te-am întrebat eu oare dacă m-ai fi iubit fiind steril?
Deşi crezuse că mă va pune în încurcătură, i-am răspuns pe dată:
— Da, Franz. Nu m-am gândit o clipă la copii când m-am căsătorit.
— Cum? Niciodată?
— Nu. Nici nu mi-a trecut prin gând.
După care am adăugat:
— Poate pentru că mă consideram eu însămi un copil.
— Tu, copil?
— În timpul călătoriei de nuntă, m-ai învăţat foarte multe: ce e un bărbat, ce înseamnă un cuplu, ce este
dragostea.
S-a îmbujorat, măgulit. Am continuat:
— Acum că voi fi mamă, îţi confirm: înainte eram mai ales fiica ta.
Ţâşnind de pe scaun, a căzut în genunchi, în timp ce braţele lui mă strângeau până la sufocare.
— O, Hanna mea, chiar nu eşti ca toate celelalte!
 Îmi ronţăia cu dinţii lobul urechii drepte, în timp ce îmi şoptea în extaz:
— Eşti atât de diferită…
Această propoziţie m-a uluit: în timp ce Franz o pronunţa cu entuziasm, mi-am amintit că eu însămi o
rumegasem cu durere ani la rând. Era oare cu putinţă ca el să mă aprecieze exact pentru motivele care mă
făceau să mă detest?
Când şi-a ridicat ochii spre mine, mi-am cufundat privirea în privirea lui.
— Franz, răspunde-mi: m-ai fi iubit dacă nu ţi-aş fi făcut copii?
— Nu m-am îndoit o clipă că ai să-mi faci.
— Eu m-am îndoit.
— Nu te cunoşti îndeajuns, Hanna. Eşti mult mai mult decât crezi.
Această exclamaţie m-a tulburat într-atât, încât a pus capăt discuţiei noastre.
„Eşti mult mai mult decât crezi.“ Franz tocmai îmi explicase esenţialul.
Te-ai gândit la aşa ceva, Gretchen? Depăşim ceea ce credem că suntem şi, din trufie sau din lipsă de
smerenie, negăm acest lucru. Preferăm să fim reduşi la ceea ce se vede: intuiţia care porunceşte sau
trupul care ascultă.
Cu toate astea, spiritul meu se dovedeşte a fi mai mult decât ceea ce ştiu despre el; iar trupul,
aşijderea.
Spiritul, asemenea unui vapor, nu înseamnă doar marinarul de cart, conştiinţa lui; sub punte, are şi
personal de rezervă – memoria, ateliere – imaginaţia, sala motoarelor – poftele, coridoare şi scări către
zone mai greu de atins, cala atinsă de lumina intermitentă a viselor noastre, beciuri complet obscure. La
urma urmei, ghereta conştiinţei nu constituie decât un minuscul punct de reper, exterior, superficial, între
ceea ce vine dinspre lume şi ceea ce urcă din profunzimile hrubelor noastre.
Trupul înseamnă mai mult decât ceea ce percepem din el, ceva mai vast decât rarele sale părţi
accesibile la nivelul senzaţiilor sau comenzilor pe care i le dăm. Zi de zi respiră, doarme şi digeră în
lipsa noastră; încă de la naştere, a crescut fără să avem vreun merit şi va îmbătrâni fără să ne putem
împotrivi. Chiar în această clipă, de pildă, corpul meu plămădeşte, fără să ştiu, o fiinţă umană căreia nu-i
cunosc nici sexul, nici firea, nici înfăţişarea. Nu sunt autoarea acestui copil, nici martorul lui, ci doar
recipientul. Ce situaţie năucitoare şi sublimă: în mine se petrece ceva măreţ, ceva măreţ trece prin mine,
şi totuşi acel ceva nu s-ar putea petrece fără mine.
„Eşti mult mai mult decât crezi.“
N-ai oare impresia, Gretchen, că eşti adesea guvernată de forţe oculte, necunoscute, ba chiar de nişte
instincte animalice, şi că fiinţa ta îşi înfige rădăcinile într-un pământ necunoscut?
Franz mi-a spulberat incertitudinile anterioare. Aşa că am încetat să-mi pun întrebări: domnesc.
Domnesc în miezul stupului. Toţi forfotesc pe lângă mine, nu doar slujitorii, care pentru asta sunt
plătiţi, ci şi Franz, părinţii lui, unchii, mătuşile; dacă schiţez un căscat, mi se aduce o pernă ca să-mi fac
siesta; dacă plescăi, vine o carafă; dacă vreau să-mi iau cartea, Franz dă buzna spre măsuţă. Sunt
întrebată, fără încetare, ce doresc. Ultima oară, aproape că m-am silit să manifest „pofte de femeie
gravidă“, astfel încât să pot răsplăti tot devotamentul care mă înconjoară.
Câtă mândrie luminează chipul celor care înfăptuiesc imposibilul, mai ales în cazul lui Franz, cel mai
zelos dintre ei. Acum, am chef de căpşuni de ianuarie sau de cireşe trufanda şi îi sâcâi perseverent pe cei
din jurul meu! Dacă n-aş fi capricioasă, i-aş dezamăgi…
Lumea s-a simplificat: se învârte în jurul burticii mele rotunde, care e vizitată de femeile din familie,
înduioşate când îmi pipăie şoldurile voluminoase, încântate că înfulec la ştrudele, compătimitoare când
mă doboară oboseala. Da, îmi dau perfect seama, nu simulează entuziasmul. Probabil că le amintesc de
vremurile lor fericite…
Poate însă că le-o fi venit inima la loc… Pentru că – şi regret asta – le-am rănit probabil, susţinând că
nu îmi pasă dacă am sau nu copii. Am făcut prea mult pe viteaza ascunzându-mi durerea, m-am prefăcut
revoltată, am propus alt mod de a fi, am pretins că mă pot lipsi de o familie, că femeia se poate împlini şi
altfel decât procreând.
Ba chiar am strigat: „Să fii stearpă nu e doar o şansă, e o mană cerească“. Luându-mă însă după
bucuria mea senină de-acum, e limpede că exagerasem. Nu mai sunt sufragetă! Am isprăvit-o cu gesturile
revoluţionare! Rebela intră în rândul suratelor, mă înrolez în armata femelelor care puiesc.
Gretchen dragă, îmi trăiesc condiţia cu delicii. De-acum ştiu de ce mă trezesc în fiecare dimineaţă: ca
să fabric o nouă viaţă.
Zilele curg una după alta, asemănătoare şi necesare, fără să fie nevoie să le deosebesc prin cine ştie ce
vizite sau întâlniri. Timpul se dilată odată cu pielea de pe pântecul meu, durata produce fiinţă.
Mă văd ca pe o minusculă za dintr-un lanţ nesfârşit, iar acest locşor îmi e de ajuns; mai mult, mă
copleşeşte; la scara mea microscopică, sunt parte dintr-un ciclu vast, mă dizolv în cosmos şi îl perpetuez.
E-atât de comod să-ţi duci la bun sfârşit rolul de femeie: dau viaţă după ce, la rândul meu, am primit-o;
mai târziu voi fi paznicul acestei vieţi, până ce mă va părăsi… Am fost precedată de viaţă, voi fi urmată
de viaţă, dar în decursul existenţei mele viaţa are nevoie de mine.
De fapt, doamnele von Waldberg aveau dreptate: o femeie se desăvârşeşte atunci când poartă un prunc.
A trebuit s-o simt cu tot trupul şi spiritul ca să înţeleg: înainte vreme, mi se părea groaznic, acum nu. În
fiecare zi mor oameni, dar eu voi contribui cu unii noi. Destinul femeii e maternitatea.
Gretchen a mea, te sărut cu drag, pe tine care ai fost mereu mai înţeleaptă ca mine. Chiar dacă te voi
lua pe veci drept model, nicicând nu te voi ajunge.
A ta, Hanna
 12
David îl privea pe Ethan.
Ethan îl privea pe David.
Nu comunicau în nici un fel, doar se măsurau din priviri, nepăsători, ţepeni, faţă-n faţă, precum două
statui.
Anny nu rezistase pornirii de a-l pofti pe Ethan în casă. De ce? Ca să fie politicoasă cu infirmierul. Ca
să-l dea pe spate cu luxul dinăuntru. Ca să-l introducă în universul ei, după ce îşi petrecuse două
săptămâni în universul lui. Motivele, prea multe ca să nu fie confuze, ascundeau adevăratul imbold.
Ethan şi David… S-a liniştit să constate că se înfruntau, complet străini unul faţă de celălalt.
„Cum să se înţeleagă? Aparţin unor lumi complet diferite. Eu sunt singurul lor punct comun.“
Amuzată, flatată, se felicită pentru cât era de extravagantă, pentru că aprecia doi tipi atât de diferiţi.
„Sunt mai destupată la minte decât ei.“
Încântată de această descoperire, îi conduse în living, unde, la un pahar, întreţinu conversaţia.
După ce s-a lăsat târât în joc fără prea multă convingere, David se ridică şi ceru permisiunea să se
retragă ca să-şi termine exerciţiile de fitness.
— Mi-a părut bine, îi aruncă el lui Ethan la plecare.
Nu credea o vorbă din ce-a spus şi nici nu încerca să ascundă asta. Anne îl bănui că lăsase intenţionat
să transpară lipsa de entuziasm astfel încât să strecoare un mesaj de tipul „Sunt gelos pe vlăjganul ăsta
blond şi voi lupta pentru fericirea mea“ sau de tipul „Mi se rupe de individul ăsta, dar nu-l mai invita în
veci“.
Anny se întoarse spre Ethan:
— De ce-ai venit?
— Ca să te-ajut.
Declaraţia asta simplă o întoarse pe dos. În loc să se lase pradă emoţiei, preferă ironia:
— Să m-ajuţi? Ţi-e milă de mine?
Se-aştepta ca el să îndruge, indignat, justificări sforăitoare, la capătul cărora să-şi declare dragostea.
El însă tăcu.
Cu cât tăcerea se lungea, cu atât o înspăimânta mai mult. Ei, asta e… Cine tace încuviinţează. Chiar îi
era milă de ea? Situaţia devenea stânjenitoare.
— Cum să m-ajuţi?
— În primul rând, voiam să verific dacă vindecarea rănilor decurge normal.
— A, da? Îi ţii locul doctorului Sinead… Te pomeneşti că ai ajuns doctor!
— Nu, dar sunt în stare să descopăr o infecţie. Apoi, voiam să ştiu dacă ai nevoie de vreo injecţie.
Anny se prăbuşi în adâncul fotoliului, ţinându-şi capul între mâini, deopotrivă uimită şi încântată.
— Tu, care eşti împotriva stupefiantelor, mi-aduci morfină?
— Da.
— De ce?
Ethan tăcu din nou.
De astă-dată, Anny îi citi tăcerea dintr-un foc: era îndrăgostit de ea, şi cu asta, basta.
— Minunat, şopti ea.
 — De ce? Suferi? Nu poţi fără?
Neliniştea îi schimba tânărului trăsăturile. Anny simţi nevoia să-l sărute pentru atâta solicitudine.
— Nu, nu sufăr. Mă distrez. Azi m-am întors pe platourile de filmare, totul a mers strună, mă simt
excelent.
El se ridică, împăcat.
— Dacă prezenţa mea e de prisos, nu te mai deranjez. Uite numărul meu de telefon. Nu ezita. La orice
oră din zi sau din noapte mă suni, voi veni.
— Pe bune?
— În loc să-ţi chemi furnizorii obişnuiţi de otravă, mai bine mă chemi pe mine. Nu mai trebuie să iei
orice, insecticide, cocaină îndoită cu bicarbonat, stimulente pentru cai sau cocteiluri pritocite de ucenici
vrăjitori. Ce-ţi dau eu măcar e de calitate. Încetează cu viaţa asta de cobai! Altfel o să ajungi ca peştii ăia
care înoată în preajma centralelor nucleare.
Anny izbucni în râs.
— E prima oară când sunt comparată cu un peşte!
Ethan se întoarse furios către ea.
— Încetează să mi te crezi superioară!
Anny înghiţi în sec, uluită. Iar el continuă:
— Îmi eşti superioară în mai multe privinţe. Ai talent, ai bani, arăţi superbine, dar nu-ţi permit să crezi
că e suficient. Din alte puncte de vedere, te depăşesc cu mult.
Oscilând între satisfacţie şi curiozitate, savurând expresia „superbine“, Anny îl întrebă:
— Care puncte anume?
— Nu azi. Oricum n-ai pricepe.
— Sunt prea proastă?
— Nu eşti pregătită.
Făcu o faţă lungă: brusc, regreta că a reacţionat atât de vehement.
— Scuză-mă. N-am dreptul să-ţi vorbesc aşa. Mai ales la tine acasă. Mi-e ruşine. Păstrează, te rog,
numărul meu de telefon.
Se ridică, dar, deşi înalt, pierduse cel puţin zece centimetri din pricina stânjenelii.
În timp ce lua peticul de hârtie mâzgălit, a fost cât pe ce să chelălăie „Vai, ce romantic! N-am fost
niciodată agăţată aşa“, dar s-a abţinut fiindcă mirosea că, dacă l-ar fi luat peste picior, ar mai fi primit la
schimb nişte fraze misterioase. În mod ciudat, de fiecare dată când îl lua la mişto, Ethan, prin felul în care
îi răspundea, dobândea un ascendent asupra ei.
În timp ce îl însoţea spre ieşire, tulburată de gândul că avea s-o părăsească, simţi cum i se înmoaie
picioarele şi îşi schimbă hotărârea:
— Aveai dreptate, Ethan, o să am nevoie de morfină. Tensiunea filmărilor se va potoli, la fel şi
entuziasmul, o să mă trezesc iar angoasată, lângă un David care nu bungheşte nimic.
Ce carte juca? Nu se putuse abţine să nu-l vâre pe David în tablou şi apoi să nu-l înţepe, bizuindu-se
pe faptul că Ethan nu dădea doi bani pe el; fără să vrea, îi întărâta pe unul împotriva altuia.
Ethan dădu din cap. După felul cum i se înflăcărase privirea, se vedea că, deşi nu era bucuros că o
droghează, era încântat că poate fi util.
Cu un gest, Anny arătă spre clădirea îngustă aflată de-a lungul piscinei. Se duseră acolo. Fără o vorbă,
Ethan îi înfipse un ac sub piele.
 În zilele următoare, Anny se dovedi punctuală la filmări, arătând o seriozitate pe care nimeni nu i-o
cunoştea.
Plutind pe un norişor de fericire, îşi considera viaţa în egală măsură ciudată şi pasionantă. Publicul o
adora, meseria i se părea încântătoare, prezenţa celor doi bărbaţi îi conferea echilibru. David juca rolul
amantului, Ethan pe cel al prietenului, sau, dacă aceste vorbe ar părea prea melodramatice, David îi
oferea plăcerile trupului – era agreabil la pat şi la bucătărie, Ethan îi asigura liniştea interioară. Cu
siguranţă, se trezea, din când în când, gândindu-se mai mult la Ethan decât la David, considerând că Ethan
nu îi pretindea nimic, în vreme ce David părea prea pretenţios: era topit să se dea mare mergând cu ea la
braţ în restaurantele şic, să se împăuneze la toate petrecerile, îi cerea, sub pretextul că e prea îndrăgostit
şi prea mândru, să facă publică relaţia lor.
Într-o seară, când David plecase la o audiţie la New York, Anny şi-a limpezit gândurile: „Ethan îmi e
de folos; David mă foloseşte“.
Dintr-odată, îşi dădu seama că făcuse o greşeală.
„Ce idioată sunt! Nu mi-am dat seama până acum. Am nevoie de Ethan, nu de David.“
Până la orele 20,00, când îi promisese că vine, şi-a tot consultat ceasul, mistuită de dor.
Atunci când a sosit, i s-a aruncat în braţe. Stângaci, jenat, neştiind cum să întâmpine acel trup agăţat de
el, Ethan se supuse îmbrăţişării, se făcu stacojiu la faţă, apoi se strecură docil spre piscină.
Îşi deschise geanta, luă o seringă, agită fiola.
Anny îi opri mâna.
— Stai, David nu-i aici.
— A, da?
Ethan termină preparativele.
— Nu-mi da doza chiar acum. Aş vrea să profit…
— De ce anume să profiţi?
Anny strânse din pleoape, îşi muşcă obrazul drept.
— Să profit de tine.
Ethan încremeni, cu acul în aer, stupefiat. Anny înaintă lent spre el, provocatoare. Îl străbătu un fior. Ea
îi căută gura.
— Nu?
Când buzele lor stăteau să se atingă, Ethan se dădu înapoi.
— De ce?
I se păru că bărbatul rezista într-o doară şi se lipi de el. O respinse cu amabilitate, dar ferm.
— De ce?
— Hai, Ethan, cu siguranţă vrei şi tu, spuse ea, torcând ca o pisică.
Pe fruntea infirmierului se iviră picături de sudoare ce-i vădeau emoţia.
Dintr-odată, se îndreptă şi sări la doi metri distanţă.
— De ce? De ce faci asta? bolborosi el.
Anny îşi păstră cumpătul, de parcă nu i-ar fi zărit retragerea.
— Nu vrei să te culci cu mine? murmură ea, indolentă, lascivă, cu tonul unei persoane care nu admite
refuzul.
Ethan îi strigă, roşu la faţă:
— Nu asta e întrebarea potrivită!
 Descumpănită, rămase cu gura căscată. Îi trecu prin cap să încheie scena, dar voia să priceapă ce se-
ntâmplă. Căscă ochii şi abordă o expresie dubitativă:
— Dar care e-ntrebarea?
Ethan, fără să-şi perceapă decalajul, continuă cu precizie maniacală:
— Întrebarea potrivită ar fi mai degrabă: de ce vrei tu, Anny, să te culci cu mine?
Anny se înfurie:
— Cum adică? Toată lumea visează să şi-o tragă cu mine! Până acum, nu mi s-a dat nici un rol de
măicuţă sau de fată bătrână. După câte ştiu, sunt sexy! Nu-i zi de la Dumnezeu în care agentul meu să nu
primească zeci de scrisori de la bărbaţi care sunt disperaţi să mi-o pună. Dar şi de la femei. Îndeobşte,
oamenii nu mă caută pentru coeficientul meu de inteligenţă.
— Nu-ţi vorbeam de oameni, ci de tine. De ce tu, Anny Lee, vrei să te culci cu mine?
Anny pricepu greşit sensul frazei.
— Vai, dar nu-mi pasă deloc că eşti infirmier, nu sunt snoabă.
Şi a fost cât pe ce să adauge: „Dacă ai consulta lista cu amanţii mei, ai vedea că nu figurează acolo cei
din lumea bună, ba dimpotrivă, sunt numai DJ, barmani, maseuri şi…“, dar îşi dădu seama că o astfel de
precizare n-ar ajuta-o nicicum.
Ethan scutură din cap.
— Tot nu m-asculţi… Nu te-ntreb ce anume perversitate socială face ca o vedetă de cinema să agaţe
un infirmier, ci de ce tu, Anny, vrei să te culci cu mine, Ethan?
Iritată pentru că fusese lipsită de subtilitate, îl atacă la rândul ei:
— Începe să devină cam complicat, Ethan. Mă rog, e normal ca o femeie să se culce cu un bărbat.
— Poate în ochii tăi, care schimbi bărbaţii ca pe chiloţi. Nu însă şi în ochii mei.
— Perfect, deci nu mă placi?
— Ba da, te plac. Mă gândesc mult la tine, mă bucur să te întâlnesc, doresc să n-ai parte decât de
lucruri bune şi… De ce vrei, prin urmare, să te culci cu mine?
Potolită de faptul că Ethan îşi mărturisise atracţia, avu răbdare, de astă dată, să-i asculte întrebarea şi
să reflecteze. După ce-şi limpezi gândurile, trase concluzia:
— M-am culcat mereu cu bărbaţii care mi-au ieşit în cale.
— De ce?
— Era mai simplu.
Ethan tresări. Ea îi confirmă cu un semn din bărbie. Da, mai bine de-atât nu se putea exprima:
întotdeauna considerase că relaţiile ei masculine se cuveneau experimentate măcar o dată şi în pat.
Îngroşă ideea cu o ridicare din umeri:
— Sexul simplifică lucrurile.
Se repezi înainte, cu ochii strălucind, aproape lipindu-se de faţa ei.
— În ce sens le simplifică? Ca să te apropii de un bărbat, sau ca să scapi de el?
 13
După ce lupul se pierdu în pădure, Anne rămase locului pe malul râului. Simţurile ei, ascuţite de
ameninţări, erau treze; răscolit de spaimă, sângele ei îşi regăsea cu greu ritmul normal, iar muşchii se
chinuiau să-şi depăşească crisparea; de fapt, împotriva voinţei ei, trupul îi rămânea încleştat, gata să
reacţioneze la un atac.
După un răstimp, pe cât de îndelungat, pe atât de obositor, reuşi să-şi întindă oasele, să-şi scuture
mădularele, să respire adânc, să zâmbească. Cu capul dat pe spate, contemplă cerul înstelat.
„Doar luna e ferită de lup“, spunea proverbul.
— Doar luna şi cu mine.
Ce să facă de acum înainte? După miezul nopţii nu mai avea curaj să meargă până la Bruges, să
înfrunte bănuielile străjerilor, să bată la uşa mătuşii, să se dezvinovăţească din nou… În ciuda foamei şi
frigului, mai bine rămânea sub cerul liber.
Se târî până în dreptul copacilor, alese un stejar – rubedenie a celui care-o ocrotise cu ceva vreme în
urmă –, apoi adormi, liniştită, de parcă întunericul n-ar mai fi ascuns nici o primejdie.
Dis-de-dimineaţă, odihnită în ciuda unei nopţi prea scurte, Anne se trezi înaintea cântului cocoşilor.
Soarele, luminând întregul cer, îi oferea o minunată recompensă, precum o slujnică dând la o parte
perdelele astfel încât stăpâna casei să se bucure de strălucirea zilei. Anne se desfătă cu limpezimea
zorilor.
Încă o dată, era nevoie de acţiune: trebuia să se ducă până la malul apei şi să-l aştepte pe lup, pentru
că acesta plecase înainte ca ea să-şi împlinească a doua parte a misiunii.
Deşi nu mai avea hrană să-i ofere, nu-şi făcea griji; lăsând deoparte faptul că avea încredere în el, ştia
că un lup se poate mulţumi cu un singur ospăţ timp de mai multe zile.
Fiara cu muşchi puternici nu întârzie să se arate. Atunci când privirile li se întâlniră, lupul nu păru
deloc surprins; fără îndoială o adulmecase pe Anne dinainte.
Din obişnuinţă, îşi zbârli perii de pe spinare şi ceafă, îşi dezveli colţii, ţintuind-o cu pupilele lui
autoritare.
Ea îşi plecă fruntea, închise pleoapele, smerită, supusă.
Nemişcat, se încredinţă că o ţine sub stăpânirea lui.
Dintr-odată, se linişti, înaintă cu pas voios, îi amuşină degetele, lăsându-şi botul să-i zăbovească pe
piele.
Anne îi zâmbi, iar el pricepu semnul.
Se adăpară împreună din râu, cât se poate de zgomotos, de parcă s-ar fi luat la întrecere, apoi tânăra se
ridică.
Lupul îşi arătă uimirea; poate că nu şi-o închipuise atât de înaltă, pentru că nu apucase până acum s-o
vadă decât ghemuită. Anne nu îi lăsă timp să gândească şi, cu mult elan, îl vesti:
— Hai cu mine, am să-ţi arăt mai multe lucruri.
Şi o porni, fără să mai întoarcă privirea.
La început, nu auzi nici un sunet – el refuza să o urmeze –, dar apoi simţi o călcătură sprintenă – lupul o
prindea din urmă şi apoi o depăşea, pentru că voia să rămână în capul haitei, hotărându-i direcţia. Aşa
încât Anne păru că e de acord, dar, prin câteva priviri subţiri şi câteva infime distanţări, izbuti să-l
dirijeze după bunul ei plac.
La oarece depărtare de o fermă întinsă, se opri şi se tupilă.
Din instinct, lupul făcu la fel.
Cu un toiag în mână, Anne continuă să înainteze târându-se, sprijinindu-se pe coate, până la un maldăr
de frunze cu formă destul de neobişnuită.
— Priveşte, şopti ea.
Ridică toiagul deasupra mormanului şi îl izbi. Se auzi pocnetul unui arc, ţâşni ceva în sus, două fălci
de oţel se înfipseră în băţ.
Înfricoşat, lupul mormăi, se dădu înapoi, gata să se năpustească asupra mecanismului.
— Priveşte, sunt nişte capcane pentru lupi. Sunt puse împotriva ta. Trebuie să-nveţi să le dibuieşti şi să
te fereşti de ele.
Lupul stătea cu buzele răsfrânte, arătându-şi gingiile înspumate.
— Nu mai ai de ce să te temi. Capcana e distrusă.
Lupul întoarse capul spre Anne şi apoi îl plecă în dreapta. Ea îşi repetă vorbele, el gemu, ea insistă.
— Capcane pentru lupi, spuse Anne, de parcă ar fi fost important ca el să reţină expresia.
În patru labe, cu trupul adus în jos, înaintară, grijulii, lipiţi de pământul acoperit cu un covor de iarbă,
astfel încât câinii şi ţăranii să nu le dea de urmă.
Anne declanşă încă trei noi capcane.
De fiecare dată, lupul tresărea, se zbuciuma, pradă unei porniri de fiară, dar înţelegea din ce în ce mai
bine.
Pe cea de-a patra i-o arătă chiar el, ciulindu-şi urechile, ţinând coada ţeapănă şi colţii dezveliţi.
Anne păcăli cleştii zimţaţi cu o buturugă.
— Ai priceput?
Lupul se zgâia la ea, proptit pe labele puternice, iar tăcerea lui secreta o indignare surdă: „Drept cine
mă iei? Dacă-i vorba de viaţa mea, învăţ repede“.
Anne se uită după nişte şomoioage îmbibate cu arsenic sau doldora de cioburi de sticlă. Drumeţia lor
nu le oferi însă prilejul să dea peste aşa ceva.
Se întoarseră la râu de parcă ar fi revenit acasă. Acolo, îşi potoliră setea. Apoi Anne îşi luă la
revedere de la lup:
— Gata, te rog, cu bărbaţii, cu femeile şi copiii. Dacă-i respecţi, oamenii vor fi mai puţin cruzi cu tine.
Când Anne se ridică, lupul, înţelegând că pleacă, mândru precum un amant care refuză să se lase
părăsit, i-o luă înainte şi, tot sărind pe vârfurile ghearelor lui ascuţite, dispăru, urieşeşte, în desişuri.
Anne se întoarse pe drumul ce ducea spre Bruges.
De-a lungul ceasurilor întregi de mers, auzi, în mai multe rânduri, de partea stângă a drumului, câte o
rămurică trosnind, câte o piatră rostogolindu-se; ştiind că era el, respectă pactul lor nescris, străduindu-se
să pară că nu bagă de seamă. Tot aşa, lupul, furişându-se la câţiva paşi de ea, se prefăcea că nu o
însoţeşte.
Desluşind în zare cum oraşul Bruges îşi înalţă turnurile, acoperişurile lucrate măiestrit şi clopotniţa
uriaşă ca să-i înspăimânte pe călători, Anne încercă fel de fel de emoţii: chiar dacă se bucura că-i
regăseşte pe ai săi, regreta deja luminişul, noaptea, râul, apropierea de animale. În ciuda primejdiilor şi
asprimii pădurii, prefera viaţa în natură celei printre oameni, acolo se simţea în largul ei, liberă, fără
dojeni care să i se lipească de piele sau care să-i împovăreze umerii. Între cer şi pământ, fără ziduri
constrângătoare, îşi punea mai puţine întrebări; ori, dacă era cazul, le afla şi răspunsul.
Anne îşi curăţă noroiul de pe rochie, îl râcâi de pe încălţări, îşi aranjă părul în grabă şi, apoi,
trăgându-şi sufletul, trecu de postul de strajă şi pătrunse în oraş.
Se-aştepta la mustrări straşnice din partea mătuşii Godeliève; o amărâse pe biata femeie şi-avea s-o
mâhnească şi mai tare atunci când va refuza să-şi povestească peripeţiile, fiindcă nimeni n-ar fi fost în
stare să-i priceapă purtarea faţă de lup.
De cum intră în Piaţa Mare, surprinse ocheade ciudate, simţi o rumoare crescândă.
— Ea e, şopocăi un sacagiu.
— Ba nu, e mai în vârstă, răspunse un zarzavagiu împingându-şi căruciorul.
— Ba da, e fetişcana despre care vorbeam, o ştiu de câteva luni bune, adăugă un pescar.
Anne îşi plecă fruntea, privi în jos şi grăbi pasul. Cum? Tot nu uitaseră? Aveau să foarfece despărţirea
ei de Philippe în veacul vecilor? Lui Anne i se păruse, totuşi, că sosirea lupului cu toate pagubele ei, din
luna dinainte, făcuse să pălească povestea nunţii ei.
Cu ceafa ţeapănă şi ochii pironiţi în caldarâm, nemaizărind faţadele clădirilor decât oglindite în apa
canalelor, îi evita într-atât pe orăşeni, încât se izbi de mai mulţi dintre ei.
Măcar să ajungă acasă. Să nu răspundă nimănui.
O voce răsună cu putere:
— Ea e! E Anne! Cea cruţată de lup!
Anne încremeni şi ridică privirea: căţărat pe un butoi, Rubben, fiul postăvarului care pornise
vânătoarea, o arăta cu degetul.
Mai mulţi gură-cască din jurul ei se opriră în loc.
Rubben continuă:
— Lupul flămând a vrut să se repeadă asupra ei, dar l-a potolit. Şi i-a vorbit, iar el a ascultat-o. În cele
din urmă, l-a convins să n-o sfâşie, aşa că lupul s-a întors în pădure.
Femeile şi copiii o priveau pe Anne cu admiraţie. Câţiva bărbaţi încă se mai întrebau dacă fusese cu
putinţă aşa ceva.
Rubben îşi schimbă expresia şi tonul; cu vocea înfiorată de emoţie, îngăimă:
— Miracol!
Câţiva din gloată îngenuncheară. Toţi îşi făcură semnul crucii.
Aceste reacţii sfârşiră prin a o îngrozi pe Anne. Tremura în faţa celor din Bruges mai rău decât în faţa
lupului.
 14
29 februarie 1906
Gretchen,
Îţi voi istorisi o aventură atât de ciudată, încât s-ar putea să nu mă crezi. De altfel, dacă eu însămi nu i-
aş fi trăit episoadele, aş…
De unde să încep?
Vai, Gretchen a mea, dacă te iei după neorânduiala scrisului meu, după felul cum sunt deformate
literele, îţi poţi da seama cât de tare îmi tremură mâna. Mintea mea nu mai e în stare să înşire trei fraze
coerente. Nu-mi revin din ce mi s-a întâmplat. Cât priveşte aşternerea lucrurilor pe hârtie…
Fruntea sus! Trebuie să izbutesc. E-atât de…
Hai, fii tare, Hanna, lasă deoparte sentimentele şi povesteşte faptele.
Bine, cu ce să încep?
Dar asta am mai spus-o…
Doamne, o să las povestea să curgă, aşa cum îmi vine…
Prin urmare, lunea trecută mi s-a apropiat sorocul. Nicicând nu mai văzuse Viena o burtă ca a mea,
umflată ca un obuz gata de zbor; mă preceda cu câteva secunde înainte să pătrund într-o încăpere, gâfâind,
leoarcă de transpiraţie, ţinându-mă de şolduri. De săptămâni întregi, spatele meu îndura anevoie povara –
iar vezica, ce să mai zic! –, prin urmare, în ciuda fericirii că eram însărcinată, fremătam de nerăbdare să
scap.
Potrivit femeilor din neamul von Waldberg, pântecul meu uriaş vestea, neîndoios, venirea unui băiat. În
opinia medicului meu, doctorul Teitelman, dimensiunile îşi aveau explicaţia într-o neobişnuită producţie
de placentă.
— V-aţi cazat excelent fătul, Hanna. La fel de somptuos ca în palatul dumneavoastră vienez. Când îţi
apropii urechea, abia de i se aud bătăile inimii.
Mi-a poruncit să mă sui din nou pe cântar.
— Incredibil… Dacă e să mă iau după ac, s-ar zice că aveţi un bebeluş de şase kilograme.
— Şase kilograme?
— Da.
— Cât cântăreşte un bebeluş?
— Unul normal, între două şi trei kilograme. Unul mai mare, în general, cam patru kilograme, patru
kilograme şi jumătate.
— Iar al meu şase?
Doctorul izbucni în râs.
— Da, un uriaş, ca să zic aşa.
Am început să ţip:
— O să fie un măcel, n-o să reuşesc în veci să-l scot afară! Naşterea va fi îngrozitoare… Tăiaţi-mi
burta.
— O cezariană? Nu, nu sunt pentru aşa ceva. După mine, o asemenea operaţie n-ar trebui făcută decât
pe femei moarte!
 — Totuşi, mi s-a spus că…
— Da, Hanna, sunt la curent. Desigur, confratele şi prietenul meu, doctorul Nikisch, foloseşte cu
succes procedeul, pentru că epoca noastră a făcut progrese în materie de asepsie şi de anestezie. Cu toate
astea…
— O cezariană, doctore! Chemaţi-l pe colegul dumneavoastră Nikisch. Vreau să mă adoarmă, să
scoată copilul şi să fiu cusută.
— Există mari riscuri de infecţie a abdomenului. Şi dacă se lasă cu peritonită…
— Vai de mine şi de mine!
— O femeie din cinci moare.
— Dar copilul ăsta o să rămână blocat înăuntru, o să murim amândoi!
Şi-a aşezat palmele pe fruntea mea. Iar sprâncenele i s-au încruntat deasupra ochilor săi blânzi şi
senini.
— Liniştiţi-vă, Hanna, şi ascultaţi-mă până la capăt. Nu cred să aibă copilul şase kilograme. Greutatea
dumneavoastră are o altă explicaţie… Lichidul amniotic ocupă mai mult loc decât copilul.
— Poftim?
— E limpede! Atunci când vă ascult, abia de simt fătul.
Am răsuflat uşurată.
— Mă las pe mâna dumneavoastră, doctore.
Teitelman mi-a palpat spatele şi braţele slăbănoage, adăugând:
— O să vă isprăviţi travaliul ca pe vremuri, ca toate femeile de milenii încoace. Dacă aţi îndurat
sarcina fără probleme, de ce-ar fi naşterea altfel?
Am admis că avea dreptate. Până acum, în comparaţie cu alte femei, nu prea avusesem greţuri şi
scăpasem atât de varice, cât şi de arsuri stomacale.
Franz aştepta jos, în trăsură.
I-am relatat discuţia, ascunzându-i accesul meu de laşitate şi înzorzonând elogiile pe care mi le făcuse
doctorul. Da, simţeam nevoia să mă fălesc! Era de prisos, câtă vreme Franz mă idolatriza, însă, de când îl
car pe moştenitorul von Waldberg, nu pierd nici un prilej să fiu complimentată.
După bunul lui obicei, Franz m-a acoperit cu sărutări, zicându-mi că sunt comoara lui nepreţuită. O,
Gretchen, de fiecare dată când mă văd prin ochii lui, mă consider o adevărată magiciană, o fiinţă hărăzită
cu darul rar de a face viaţa mai aţâţătoare, mai intensă.
Cu lacrimi în ochi, Franz m-a întrebat:
— Când o să naşti?
— În zilele sau chiar orele următoare.
— Mai exact?
— Franz! Ai făcut dragoste cu mine noapte de noapte, ba uneori chiar de mai multe ori într-o noapte.
A izbucnit în râs, aproape roşind. Am adăugat:
— Sunt uluită atunci când anumite femei pretind că ştiu ziua când au rămas însărcinate: această
precizare indică nu atât clarviziune, cât faptul că vizitele soţului s-au rărit, până într-atât încât puteau fi
datate.
Apoi am trecut pe la mătuşa Vivi, care ne aştepta cu prăjituri din belşug. Mărturisesc că nu m-am putut
abţine nici de la guguluful marmorat, nici de la tarta cu mandarine.
— Fii cu băgare de seamă, draga mea, după ce te vei fi eliberat, va trebui să renunţi să te ghiftuieşti.
Altfel, o să ajungi ca sora mea Clementa.
 Am pufnit. Franz scăpă un strigăt de groază comic:
— Fie-ţi milă! Nu m-am însurat cu mătuşa Clementa.
Ca să te lămuresc, mătuşa Clementa şi-a… cum să zic?… simplificat aspectul. Nu doar că este pe cât
de lată pe atât de înaltă, dar nu are nici gât, nici talie: un sac peste care tronează un cap. Din fericire,
acest sac se îmbracă după ultimă modă şi, dată fiind suprafaţa de care dispune, nu duce lipsă de panglici.
Mătuşa Vivi s-a prefăcut furioasă:
— Poftim? Consideraţi că sora mea nu e încântătoare? O femeie hrănită decenii la rând de patiseria
Sacher nu are cum să nu fie delicioasă.
— Cu siguranţă, tuşă Vivi. Cu toate astea, nici unui bărbat nu i-ar trece prin cap s-o guste.
Mătuşa a surâs, de parcă Franz nu ar fi luat-o peste picior pe soră-sa, ci i-ar fi adresat un compliment.
Apoi a scos un obiect dintre cutele rochiei, rotindu-şi ochii precum un scamator de bâlci.
— Micuţa mea Hanna, ai vrea să ştii sexul copilului? Pendulul meu poate ghici chestii de-astea.
Legăna în aer un lănţişor de argint de care era atârnată o piatră verde. Apoi a arătat cu degetul spre
bizara bijuterie.
Instinctiv, am bătut în retragere.
Franz a intervenit:
— Te rog, Hanna! Mătuşa Vivi n-a dat niciodată greş cu pendulul acela.
Vivi a roşit – ceea ce era uimitor pentru o femeie atât de stăpână pe ea – şi a confirmat, bălăngănindu-
şi capul:
— Într-adevăr, niciodată. Pendulul meu nu a făcut decât prorociri care s-au adeverit.
Franz a insistat:
— E un prilej să ne gândim mai bine la nume.
În faţa acestui ultim argument, am acceptat.
Mătuşa Vivi mi-a explicat că va ţine pendulul cu mâna dreaptă deasupra pântecului meu; dacă se va
învârti circular, am o fetiţă; dacă va oscila înainte şi înapoi, am băiat.
M-am lungit pe sofa, mi-am vârât nişte perne sub şale şi sub coate; mătuşa s-a apropiat.
La început, pendulul a stat locului. Ne-am uitat ţintă, un minut întreg, la aparatul neclintit. Vivi, cu un
deget pe buze, îmi poruncea să am răbdare.
Apoi pendulul a început să se agite. Preţ de câteva secunde a ezitat, neuniform, haotic; nu se putea
hotărî.
Vivi s-a mirat. La fel şi Franz. De obicei, pendulul nu întârzia atât. Mi-am îngăduit, prin urmare, să rup
tăcerea şi să-i povestesc mătuşii Vivi ce-mi spusese doctorul, cât de masivă era placenta din burta mea.
— Poate de-aia se chinuie atât să afle sexul?
Vivi a dat din cap, a surâs, mi-a cerut să tac şi a menţinut pendulul perpendicular pe buricul meu.
Obiectul a început să dea dovadă de mai multă energie: s-a însufleţit. Mişcările i se amplificau, fără
să-şi fixeze un traseu anume. Cerc? Du-te-vino? Ambele se succedau incoerent. Dintr-odată, pendulul a
început să se repeadă în toate direcţiile, piatra trăgea de lănţişor gata să-l rupă. Cu toate astea, nu se
întrezărea nici o indicaţie clară: nu doar că oscilaţiile şi cercurile se întretăiau, se încurcau, ci,
alternativ, piatra cobora, urca, se rotea, se hâţâna. Ai fi zis că se străduia să scape de o forţă nevăzută, fie
mânioasă, fie înspăimântată. Asistam la lupta pietrei cu lănţişorul.
— Ce să fie? strigă mătuşa Vivi.
Când a citit neliniştea de pe chipul meu şi al lui Franz, şi-a curmat experimentul.
— Pendulul a luat-o razna, a declarat ea. O să-l arunc.
 Palidă la faţă, îl strângea în pumn.
— Ce-o fi însemnând? a întrebat Franz.
— Şi-a isprăvit lucrarea cu mine. Gata, la gunoi.
S-a dus în fundul încăperii. Ei bine, nu m-am putut împiedica să nu observ că mătuşa Vivi nu punea în
aplicare ceea ce anunţase: în loc să se descotorosească de obiect, l-a pus deoparte cu grijă în sertarul
biroului. După care s-a întors spre noi, maliţioasă.
— Cele dinainte şi-au încheiat cariera în acelaşi fel. Vine o zi când orice pendul cârteşte, refuzând să
mai funcţioneze. Da, se întâmplă ca şi printre pendule să se petreacă revoluţii.
Deşi râdea, mi-am dat seama că se silea: continua să fie tulburată.
Atunci când un servitor a venit să ne toarne din nou ceai, mătuşa Vivi a profitat ca să schimbe
subiectul. Într-un monolog strălucitor, a deşertat numeroase povestiri de salon, unele mai nostime decât
altele, ceea ce ne-a distrat la culme. Observatoare fină, capabilă să schiţeze profilul unui om dintr-un
singur cuvânt, avea un adevărat geniu al ironiei. Atunci când lua pe cineva în tărbacă, mătuşa Vivi lăsa
senzaţia că doar zgârie, când de fapt asasina. Era crudă din simpla plăcere de a-i amuza pe ceilalţi? Ori
era de-a dreptul rea? Îşi făcea atât de remarcabil numărul, încât nu ne oferea reculul necesar să o
judecăm. Sclipitoare, îşi seducea publicul, iar noi ceream bis; între două hohote de râs, chinuindu-mă să-
mi recapăt răsuflarea, mă gândeam că era mai bine să mă număr printre prietenii ei decât printre duşmani,
şi mă felicitam pentru armonia dintre noi.
Franz se tăvălea de râs fără nici o reţinere. Acum nu mai era elegantul conte von Waldberg confruntat
cu venerabila sa mătuşă căreia întreaga Vienă îi invidia relaţiile sus-puse, ci devenea un răcan care
chefuieşte cu un tovarăş de arme. Mătuşa Vivi, de bună seamă, se purta mai degrabă ca un bărbat decât ca
o femeie: glumea, înjura, arunca aluzii picante, risipea ghiduşii şi violenţe zglobii care s-ar fi potrivit mai
degrabă unui ofiţer. Datorită acestei însuşiri ieşite din comun – crearea unei familiarităţi cu
interlocutorul, oricine va fi fost el –, Vivi era căutată de lume.
Atunci când ne-a condus în hol, Vivi m-a îmbrăţişat şi mi-a propus, când eram pe picior de plecare:
— Dragă Hanna, fă-mi un hatâr!
— Desigur, mătuşă!
— Pot să fiu de faţă când naşti?
Am rămas cu gura căscată. Vivi a clipit din pleoape, mi-a strâns mâinile în mâinile ei.
— Cum nu o mai ai pe mama ta să-ţi fie alături în acel moment, ai accepta-o oare pe mătuşa Vivi?
Fără să-mi aştepte răspunsul, s-a întors, iţindu-şi bărbia bătăioasă spre Franz.
— Nepoate, lămureşte-mă. Nu faci parte dintre acei tătici care intră în camera de travaliu, nu-i aşa?
Sper că o să te mulţumeşti să umbli nervos pe culoar, fumând o cutie întreagă de trabucuri.
— Să particip la naştere? exclamă Franz, surprins. Nu m-am gândit.
— Cu-atât mai bine. Socotesc că prezenţa soţului e o lipsă de respect faţă de femeia lui. Nu e femeie
pe lumea asta care să năzuiască să fie văzută în halul ăla, cu picioarele desfăcute, rupându-i-se apa şi
urlând de durere. Imaginea asta e moartea pasiunii.
— Aşa e, am încuviinţat eu.
— Nu suntem vaci. Şi nici nu ne căsătorim cu nişte veterinari. Farmecul nostru trebuie învăluit în puţin
mister, ce naiba! Deci, Hanna, îmi îngădui să te ţin de mână, să te încurajez, să te ajut?
— Aş fi încântată, mătuşă Vivi.
Cum a-ncreţit ochii, am crezut, pe moment, că această expresie e o formă de gratitudine; acum, cred că
ardea de curiozitate, după ce văzuse reacţia deconcertantă a pendulului.
 Vai, Gretchen, bănuiesc că nu percepi nici o undă de bun-simţ în toată povestea mea. De ce să te
năucesc cu acest episod neserios de magie neagră? Din păcate, vei vedea în curând ce prevestire
ascundea. O groaznică prevestire. Tremur toată când mă gândesc…
Mă întreb ce anume pricepuse atunci mătuşa Vivi. Totul, sau doar o parte de adevăr? Cred că, dacă aş
întreba-o acum, ar preinde că „nimic“. Cotoroanţa…
Pe scurt, merg mai departe, în ciuda repulsiei.
În zilele următoare, mi-am concentrat toată atenţia asupra măruntaielor mele. În fiece dimineaţă, mă
trezeam plină de speranţă, în fiece seară mă culcam dorindu-mi să nu treacă noaptea fără să…
Din nefericire, pântecul meu nu dădea nici un semn. Îl imploram pe doctorul Teitelman să vină acasă;
după o scurtă examinare, se mulţumea să mă calmeze, cu un aer filozofic:
— Blânda mea Hanna, încetează să te mai dai de ceasul morţii. Nici o femeie nu şi-a uitat copilul în
burtă. Crede-mă, natura nu se înşală, ai în continuare încredere în ea. Probabil că, în clipa asta, tocmai
desăvârşeşti un detaliu, îi nuanţezi culoarea ochilor, îi desenezi nările, îi sculptezi pleoapele. Naşterea nu
se va declanşa decât atunci când vei fi terminat.
— N-aţi putea s-o provocaţi?
— Nu.
— Nici s-o stimulaţi?
— Nici.
— Colegul dumneavoastră, doctorul Nikisch…
— Nu te bizui pe cine ştie ce miracol ştiinţific şi, mai ales, nu pe colegul şi prietenul meu Nikisch.
Dacă insişti, îl trimit. Dar o să-ţi repete, ca şi mine: răbdare.
După plecarea lui, am avut parte de două ore mai liniştite. Apoi, cum liniştea din măruntaiele mele mă
scotea din sărite, am început să mă văicăresc.
Franz nu mai ştia ce să facă şi ce să spună ca să mă potolească, sau chiar să mă înveselească. Oricum,
hotărâsem că nimeni nu mai era în stare să mă înţeleagă, fiind convinsă că eram singura capabilă să vadă
amploarea catastrofei: purtam un copil întemniţat în pântec, un copil pe care nu voi izbuti să-l eliberez.
Cine va muri primul? El sau eu?
Doar mătuşa Vivi îmi mirosise spaima. Trecea de două ori pe zi ca să afle veşti, iar eu îi citeam pe
chip nerăbdarea şi consternarea.
Duminică seara, m-am culcat la ora nouă, convinsă că voi naşte curând.
Vai! La orele două ale dimineţii, în preajma lui Franz care dormea, fericit, eu încă vegheam şi
aşteptam.
În pragul unei crize de nervi, m-am dat jos din pat şi am început să bat casa în lung şi-n lat. Întunericul,
lipsa servitorilor o făceau într-adevăr să semene cu un palat. Luna, cu razele ei cenuşii, lungea şi mai
mult şirul saloanelor.
Am pătruns în holul de marmură. Acolo, pe o consolă, mi-am găsit sulfidele.
Găsit? Nu, regăsit. Da, îmi neglijasem în ultimele luni sferele învoalte, margaretele de gheaţă, preriile
de sub cristal. Captau lumina lunii cu tot atâta poftă ca pe aceea a soarelui. Culorile căpătau un luciu
întunecat. Se întreceau nu prin culorile acidulate din timpul zilei, ci prin nuanţe estompate, de la galbenul
cenuşiu la albastrul aproape negru.
Am fost încântată să le redescopăr. Văzându-le, mi-a revenit o oarecare nepăsare, aceea a tinerei care
le colecţionase, a femeii libere, dezinvolte, căreia puţin îi păsa dacă este sau nu însărcinată. Am devenit
brusc conştientă că fusesem smulsă din propria copilărie.
 Am luat o millefiori, pe cea mai arătoasă, preferata mea de pe vremuri, şi m-am pus pe bocit. Fără
iluzii, dar şi fără jenă, îmi plângeam de milă, plângeam de mila celei care nu mai eram, a nefericitei care
devenisem. De ce oare m-am căsătorit? De ce mi-am dorit copii? Tăcerea pântecului meu o dovedea:
eram incapabilă să fac ceea ce reuşeau să facă semenii mei. Şi nici măcar nu aveam vreun alt har! Hotărât
lucru, nu eram bună de nimic. Iar eforturile mele de ameliorare îmi agravaseră situaţia.
Plânsul m-a uşurat. După o jumătate de oră de lacrimi, mi s-a părut că văd mai limpede în sufletul meu
şi m-a străfulgerat o presimţire.
Mi se părea evident. Ca să nasc, era îndeajuns să sparg una din sfere. Da! Ideea m-a iluminat cu
strălucirea ei: dacă îmi spărgeam cristalul preferat, totul avea să intre în normal.
Am zăbovit câteva clipe, ca să-mi savurez apropiata ispravă. Ba chiar am fost la un pas să-l chem pe
Franz ca să asiste la miracol.
Sprijinită de masă, contemplam sulfida cea mai rară, o dalie neagră pe care se aşezase un fluture de
mătase. Am dat cu ea de pământ.
Sticla s-a făcut bucăţi, cioburile s-au răspândit ca nişte picături şi, dintr-odată, am simţit ceva umed
de-a lungul coapselor: mi se rupsese apa.
Imediat, abdomenul mi-a fost străpuns de o durere care m-a frânt în două.
Era strigătul victoriei: începuse naşterea.
Servitorimea a dat năvală, a răsărit şi Franz, care a chemat doctorul şi moaşa. Am fost dusă la mine în
cameră.
Eram mai veselă ca niciodată. Îmi venea să cânt, să dansez, să îmbrăţişez pe toată lumea.
Doctorul Teitelman a apărut într-o clipă – ai zice că medicii dorm îmbrăcaţi –, însoţit de moaşă şi de
ajutoarele ei. Mătuşii Vivi i-a luat ceva mai mult timp să ajungă, dar a sosit coafată, pudrată şi parfumată.
— Am impresia că o să meargă şnur, a anunţat medicul.
Mătuşa Vivi m-a apucat de ambele mâini şi m-a îndemnat să împing.
M-am străduit din răsputeri.
Eram uimită de următoarea senzaţie, care îi dădea dreptate doctorului Teitelman: nu sufeream pe cât
îmi închipuisem. Desigur, experienţa nu era nicidecum plăcută, dar rămânea suportabilă. „Am fost deci
croită să fac copii“, acesta era gândul pe care nu mi-l puteam scoate din cap.
După vreo două ceasuri, doctorul Teitelman mi-a palpat burta, care se dezumflase puţin. Apoi a
ascultat-o şi şi-a trecut în câteva rânduri degetele pe marginea ei. Nu puteam citi nici un diagnostic pe
chipul lui, stăpânirea de sine era cea a unui profesionist competent.
În cele din urmă, a părăsit încăperea împreună cu moaşa. Au discutat în şoaptă îndărătul uşii, apoi
Teitelman a avertizat că va lipsi zece minute.
— Doctore, am urlat eu din pat.
— Nu se va întâmpla nimic în aceste zece minute. Fii pe pace. Nu te las singură.
Moaşa s-a apropiat şi mi-a surâs larg.
Mătuşa Vivi m-a mângâiat pe frunte.
— Unde pleacă, mătuşă Vivi?
— Habar n-am!
— Cam ciudat, nu?
— Nu, nu-i ciudat.
Vocea ei comunica o convingere cam palidă; nici ea nu prea desluşea mare lucru din atitudinea
doctorului. După ce şi-a învârtit mai multe ipoteze prin cap, s-a aplecat spre mine.
 — Micuţa mea Hanna, dacă nu va fi aici în timpul ultimelor contracţii, nici o pagubă. Secole la rând,
femeile au născut fără medic. Nu-ţi fie teamă.
O jumătate de oră mai târziu, doctorul Teitelman şi-a făcut din nou apariţia, însoţit de un tânăr înalt, cu
barbă rară.
— Hanna, ţi-l prezint pe doctorul Nikisch.
M-am crispat pe dată.
— Poftim? Vreţi să-mi faceţi cezariană?
Teitelman a tuşit, încurcat.
— Doresc doar ca tânărul meu confrate să colaboreze la această naştere pentru că…
— Pentru că ce? am ţipat eu.
Nu mi-a răspuns. Vivi s-a năpustit asupra lui, înşfăcându-l de guler.
— Ce se-ntâmplă cu nepoata mea?
Teitelman s-a înroşit, s-a eliberat din strânsoare, a înghiţit în sec aranjându-şi cravata şi i-a aruncat o
privire mânioasă mătuşii Vivi.
— Despre asta-i vorba, colegul meu mă va ajuta să aflu ce se petrece.
Teitelman şi Nikisch s-au apucat apoi să mă examineze. În timp ce mă palpau, schimbau priviri de
neînţeles.
În cele din urmă, Teitelman mi-a cerut să împing din nou.
— Ah, în sfârşit! a exclamat mătuşa Vivi, furioasă pe felul în care se purtau.
Am încercat din nou să dau copilul afară. A curs apă şi sânge.
Apoi cei doi bărbaţi m-au rugat să fac o pauză, „ca să mă odihnesc“.
În timp ce-mi trăgeam sufletul, s-au retras într-o consfătuire tainică, îndărătul perdelelor de la
fereastră.
Nikisch s-a întors şi şi-a deschis valijoara.
— Ce puneţi la cale?
— Aveţi încredere în noi, doamnă!
— O cezariană?
— Vă rog, bizuiţi-vă pe noi, n-o să vă doară.
Era să-l chem pe Franz în ajutor, dar am renunţat. Dacă soarta mea era să-mi fie spintecată burta ca să
eliberez copilul, trebuia s-o accept. Cu atât mai rău dacă n-aveam să supravieţuiesc!
Doctorul Nikisch s-a apropiat de mine, ţinând o faşă impregnată în lichid.
De-abia am avut răgaz să-i şoptesc mătuşii Vivi:
— Spune-i lui Franz că-l iubesc.
Am simţit pânza lipindu-mi-se de nări, un miros acru, o mare pace, după care mi-am pierdut cunoştinţa.
Când am deschis ochii, mă aflam izolată în camera care acum era curată şi ordonată. Primul reflex a
fost să-mi caut copilul în preajmă; ei bine, nu era. Al doilea? Să-mi evaluez durerea din pântec; ei bine,
şi aici tot nimic. Încet, mi-am strecurat degetele pe sub cămaşă, gata să urlu: am dat de-un pântec plat,
nedureros, fără pansamente şi nici cicatrici.
Prin urmare, izbutisem să expulzez copilul în mod natural?
Plângeam de fericire. Câtăva vreme, nu am fost decât asta, aceste lacrimi fierbinţi, întremătoare. Apoi
m-am domolit, sub imperiul nerăbdării, ca să desluşesc zgomotele. I-o fi foame pruncului meu? O fi
dormind? Unde, în toată casa aia, îi făcuseră sălaş? Era fată sau băiat?
 L-am chemat pe soţul meu. Numai ce-am rostit numele lui Franz, că am şi constatat că vocea mea, prea
stinsă, nu va trece dincolo de uşă.
Aşa că m-am pus pe aşteptat. Din când în când, picoteam.
Câteva minute sau câteva ore mai târziu – n-aş putea să precizez –, a apărut Franz.
După silueta lui gârbovită şi chipul său palid, am priceput că se întâmplase o nenorocire.
— Te-ai trezit, scumpa mea? s-a interesat el, cu o voce înăbuşită.
— Franz, unde e copilul?
S-a aşezat pe marginea patului şi m-a apucat de încheietură:
— Fii tare: s-a prăpădit.
Linişte.
Nici măcar un suspin. Doar o durere ascuţită. Un pumnal îmi străpunge inima. Un gust de vomă îmi
umple gura. Aş vrea şi eu să mor. Să mor ca să nu mai sufăr. Să mor ca să scap de ura care creşte în mine.
Când am reuşit să vorbesc, l-am întrebat pe Franz unde se află trupul copilului nostru. Mi-a răspuns că
doctorul Teitelman, după ce l-a înfăşat în scutece, l-a luat cu el. Nu-i oferise lui Franz, care-i ceruse asta,
dreptul să-l vadă.
— Cruţă-te, prietene. Vei îndura doliul mai lesne.
Asta e, Gretchen.
Credeam că dădusem de fundul paharului cu amar.
Câtuşi de puţin. Răul cel mare avea să vină de-acum înainte…
Cum de e posibil?
Îţi va fi greu, fără îndoială, să citeşti vorbele care urmează. Tot atât de greu cât îmi e mie să le scriu.
Voi merge totuşi până la capătul poveştii, aşa cum a mers Maria Stuart la eşafod.
Mai târziu, a pătruns în încăpere doctorul Teitelman.
Eram singură. Nu mai gândeam, nu mai gemeam, nu mai simţeam nimic. Zăceam, terminată, printre
perne.
A târât un scaun după el, l-a pus lângă pat, s-a aşezat, greoi.
Ezita să-mi dea o explicaţie. Cu sentimentul că ieşisem din infern, i-am spus, crezând că-l alin:
— Ştiu totul, domnule doctor. Franz mi-a povestit ce s-a întâmplat.
A rotit ochii în jur, de parcă ar fi căutat un martor, şi-a umezit buzele, a înghiţit şi mi-a declarat cu un
ton abătut:
— Domnul von Waldberg n-a făcut decât să repete ce i-am zis eu.
— Cum adică?
— Am considerat că era mai bine să propun o versiune oficială, o variantă acceptabilă, o poveste care
să atragă compasiunea şi care să nu trezească bănuieli.
Am amuţit. Ştiam că urma să primesc o lovitură cumplită. O aşteptam.
Teitelman s-a înviorat, şi-a şters ochelarii, a oftat, apoi m-a privit ţintă.
— Scutecele pe care le-am dus de-aici erau goale. Nu aveai nici un copil în pântec, Hanna, doar apă.
N-ai fost gravidă.
A ta, Hanna
 15
Părea că prin camera de hotel trecuse un ciclon: scaune răsturnate, patul răvăşit, perne împrăştiate,
covoare mişcate din loc, haine peste tot, sticle aruncate pe jos. Risipite alandala, de la mobila de
televizor până pe fotolii, cearşafurile şi păturile păreau nişte ciucuri răscoliţi de vânt.
Pe mochetă, Anny se zbuciuma sub trupul bărbatului.
Cu o însufleţire năprasnică, gemea din ce în ce mai tare, la început din pricina disconfortului, apoi ca
să-şi încurajeze partenerul şi, în cele din urmă, ca să se convingă că amândoi erau topiţi de plăcere.
Lungită pe spate, cu coapsele desfăcute, şi-a aşezat picioarele pe fesele partenerului, ştiind că, de
obicei, poziţia asta îi electrizează pe bărbaţi. Aşa cum o motocicletă răspunde la presiunea exercitată pe
comenzi, bărbatul a horcăit şi a început să-şi grăbească mişcările.
Când şi-a dat seama, după venele umflate ale gâtului şi după roşeaţa ce-i spuzea pieptul, că tipul se
apropia de orgasm, a început să urle în extaz. Terminară împreună.
Minute în şir, şi-au tras răsuflarea.
Ciclonul se retrăsese. Liniştea domnea din nou în încăpere. Câteva raze ale unui soare auriu încălzeau
penumbra decupată de storuri. În depărtare se auzeau, răzleţe, sunetele de alămuri ale unei piese de jazz.
Anny adora momentul acesta, care îi justifica toate eforturile depuse. Pe lângă mândria că dusese o
îndatorire la bun sfârşit, nu mai simţea nici o tensiune, nu mai aştepta nimic, era doar încântată că există.
Da, prefera acel „după“ dorinţei care apropie sau îmbrăţişărilor care întrepătrund partenerii.
Satisfacţia nu provenea din voluptate, ci din uşurarea că a scăpat de ea.
În timp ce bărbatul aţipea, îl dădu uşor deoparte şi se ridică, zveltă. „Uff, s-a terminat.“ De-abia îşi
formulă acest gând, că îi şi percepu, pentru întâia oară, ciudăţenia. De parcă ar fi contat mai mult faptul
că a făcut dragoste decât acela de a face dragoste…
Privi îndelung neorânduiala din jur: perfect, totul era cu susul în jos, o excelentă punere în scenă a
bestialităţii.
Înainte să meargă la baie, aruncă un ochi spre partenerul ei de dezmăţ: prăvălit pe jos, cu picioarele
căţărate pe un taburet, cu o mânecă a unei cămăşi înnodată de glezna stângă, Zac respira greoi, aproape
de sforăit. Regizorul îi păru dintr-odată foarte coerent: făcea sex în acelaşi fel în care îşi îndruma actorii,
cu forţă şi impetuozitate, căutând paroxismul. Un temperament de excepţie.
„Măcar de-ar ieşi un film bun.“
Se băgă sub duş, primi cu tot trupul apa călduţă ca pe o recompensă, ca pe o delectare mai intimă şi
mai de soi decât ce se întâmplase până atunci.
Anny se simţea mai puternică. Nu doar pentru că regizorul o impresiona mai puţin, ci şi pentru că
dobândise un ascendent asupra lui David. Ca să-şi dovedească independenţa, îl înşelase pe actor. În plus,
se încredinţase că regizorul avea s-o divinizeze în veci. Pentru că, nu-i aşa, remarcase că, în ultimele
zile, Zac risipea o grămadă de vreme ca să-l pună pe David în lumină, veghind să fie îmbrăcat şi
dezbrăcat doar în avantajul său.
După ce şi-a tras pe ea un capot, şi-a stors părul ca să-l usuce. Privind în oglinda de deasupra
chiuvetei, constată că e drăguţă şi, înciudată, strigă:
— Dobitoc mai eşti, Ethan!
 Refuzase să se culce cu ea. De necrezut. Singurul care îndrăznise aşa ceva. Poate că nu i-ar fi cedat
regizorului – sau, cu siguranţă, ar fi făcut-o mai puţin grăbit –, dacă Ethan n-ar fi împins-o să se îndoiască
de nurii ei.
În timp ce-şi aranja părul, se linişti, convinsă de puterea ei de seducţie. Se va strădui să-şi
îmblânzească reproşurile la adresa lui Ethan. Căci mai avea nevoie de el, nu-i aşa? Prefera injecţiile lui
substanţelor chimice impure pe care şi le procura la preţuri exorbitante pe străzi sau prin baruri. Ca să nu
mai pomenim că un infirmier arătos, administrându-i morfină la domiciliu, era cât se poate de potrivit cu
statutul ei de vedetă.
Pufni în râs. „Infirmier arătos? Sunt indulgentă. De fapt, Ethan are un fizic imposibil.“ Totul era
exagerat la el, înălţimea, faptul că era costeliv, linia nasului, părul spălăcit. „E propria lui caricatură.“
De cealaltă parte a uşii, vocea hârâită a regizorului întrebă:
— Ce faci, inimioară?
— Mă gândesc la tine.
Anne a dat un răspuns imediat, ceea ce i-a îngăduit să-şi reia degrabă şirul cugetărilor. Da, Ethan îi
amintea de o marionetă, arlechinul acela cu multe articulaţii pe care copiii şi-l atârnă prin camere.
Regizorul se înfiinţă în pragul uşii; surprinsă, Anny a fost cât pe ce să strige.
Vrând s-o sărute, Zac o înlănţui cu braţele. Ea îl întrerupse.
— Nu, de-abia m-am spălat. Eşti plin de sudoare, duhneşti ca un bărbat care tocmai a făcut dragoste.
După care adăugă, ca să nu-l rănească:
— Care a făcut dragoste meseriaş…
— Serios?
Anny încuviinţă cu o bătaie din pleoape.
Zac se întinse, fericit, apoi se vârî în jacuzzi.
Anny strâmbă din nas: cel mai surprinzător lucru la bărbaţi era beatitudinea pe care o obţineau de pe
urma sexului! Din acest punct de vedere, nu exista egalitate între masculi şi femele. Ei erau copleşiţi de
senzualitate, ele nu. Ei căutau plăcerea şi o obţineau; ele, nici vorbă de-aşa ceva.
Întâlnise oare vreun bărbat care să nu fi fost satisfăcut la modul euforic după o partidă de sex?
Nu, ah, ba da, poate David, pe chipul căruia citise o oarecare nelinişte… Fără îndoială, pentru că
aştepta aplauze. David era actor, adică o muiere cu boaşe.
Se întoarse în cameră şi începu o muncă de arheolog: găsirea hainelor sale sub straturile depuse în
timpul întâlnirii toride, strat de cearşafuri, strat de pături, strat de perne.
Stând pe vine şi încercând să-şi recupereze sutienul dindărătul minibarului, zări ambalajul gol al unui
baton cu ciocolată de care se lipise un smoc de praf; în faţa acestei imagini, avu brusc conştiinţa situaţiei
sordide în care se afla. Precum o cameră de filmat în ascensiune, se văzu pe sine, într-o poziţie
umilitoare, în timp ce-şi recupera lenjeria personală dintr-o cameră impersonală de hotel, în vreme ce un
macho păros fredona sub duş.
„Asta-i viaţa ta, Anny?“
Îşi ridică fruntea şi răspunse vocii imaginare: „Nu e viaţa mea, e viaţa. De altfel, aş adăuga că viaţa
mea e mai puţin prăpădită decât a altora. Ne aflăm într-un hotel de cinci stele, ce mama mă-sii! Iar ăla
care fluieră în baie a fost nominalizat de două ori la Oscar…“
Se hotărî s-o tulească repejor şi se adăposti îndărătul ochelarilor de soare ca să coboare în hol.
Chiar dacă portarul, recepţionerii şi cameristele ştiau că vedeta şi-o trăsese cu regizorul, şi-au plecat
capetele şi ochii, de parcă aceasta s-ar fi întors de la o înmormântare. În asta consta superioritatea unui
hotel de lux asupra unui motel de pe marginea drumului: chiar dacă substanţa acţiunii rămânea aceeaşi –
un pat de-o noapte, femei de serviciu care vor spăla cearşafurile, teama că vei fi auzit în focul hârjoanei
–, câştigai la capitolul reacţie a personalului. Nici o mustrare. O absenţă totală a comentariilor. Aici,
rictusul patroanei frustrate sau privirea complice a şefului de sală nu aveau s-o afecteze pe Anny. În
domeniul hotelier, de la două mii de dolari în sus pe noapte, se ignoră păcatele cărnii, clientul nu e
judecat, nu sunt găzduiţi decât preacucernici. Banul curăţeşte mai mult decât sfânta apă din Lourdes.
Valetul îi aduse decapotabila. Anny porni la drum.
Era o atmosferă minunată, precum aceea care transformase Los Angeles-ul în capitală a cinemaului pe
vremea când se filma fără proiectoare, un aer de o luminozitate infinită, veselă, lipsită de gânduri
ascunse.
Ethan nu avea să sosească decât pe la unsprezece noaptea, pentru că era de gardă la spital. Se întrebă
cum să procedeze ca să-l rănească. Avea să-i povestească escapada? Dacă nu era îndrăgostit, avea să
ridice din umeri; iar mărturisirea nu făcea decât să-i confirme teoria despre ea!
„Auzi ce demenţă… Cică m-aş culca cu bărbaţii ca să scap de ei!“
Se întoarse cu gândul la ultimele cuceriri, David şi Zac. Chiar aşa, de ce oare se culcase cu ei?
Pe David şi-l băgase în pat dintr-un sentiment de vinovăţie, ca să fie iertată că nu-l recunoscuse atunci
la clinică.
Cu Zac îşi recăpăta încrederea în sine, înceta să fie emotivă, se elibera de David.
„Na belea! Ethan avea dreptate. Mă culc cu ei ca să mă îndepărtez, nu ca să le fiu mai aproape.“
Practica sexul fără să caute afinităţi. Ca să se scuze, să se elibereze, să se simtă în siguranţă.
Frână brusc la un semafor, înjurând. Atinsă în orgoliu, Anny nu reuşea să-şi potolească mânia, pentru
că Ethan, citindu-i firea, o umilise a doua oară.
Nu-i reproşa că face sex; acuza doar motivul pentru care recurgea la asta. Nu o condamna pentru
destrăbălare sau pentru obscenitate, nu, puţin îi păsa de numărul bărbaţilor; îl interesa doar cauza pentru
care se ajunsese la acest număr.
Despre uşurinţa cu care Anny îşi oferea trupul, spunea „De ce nu?“, după care adăuga imediat: „Şi
totuşi, de ce?“
Câţiva kilometri mai încolo, după ce, în două rânduri, fusese cât pe ce să strivească nişte pietoni, îşi
abandonă, exasperată, maşina şi o luă pe jos pe străzile din Santa Monica.
Ca întotdeauna, trotuarele viermuiau de bătrâne şi bătrâni hipioţi, de atleţi la bustul gol, de efebi lipiţi
de skateboard, de nimfete crescute cu Coca-Cola, care păreau că explodează în jeanşii prea strâmţi. Pe
lângă populaţia locală mai erau şi turişti, japoneze cu picioare ţepene, francezi vorbind o engleză
chinuită, latinos care se simţeau în largul lor, nemţi asudaţi şi britanici în pragul apoplexiei.
Ascunsă după ochelarii de soare, cu şapca trasă peste părul strâns, Anny rătăcea incognito – însă
„incognito“ nu însemna „neobservată“, fiindcă lumea întorcea adesea capul după această strălucitoare
prezenţă feminină.
De unde-i venea charisma? Anny aflase răspunsul de la un mare critic de film care, cândva, îi dedicase
o analiză amănunţită. În opinia lui, Anny Lee era turnată toată într-un singur trup, în vreme ce, la
majoritatea indivizilor, corpul era divizat. Priviţi în jur: fiinţele par nişte colaje, nişte statui restaurate,
nişte aglomerări de bucăţi disparate. Femeia aia e altfel sus decât jos, susul şi josul nu se potrivesc,
fiindcă susul e îngust, iar josul bombat. Cealaltă dezvăluie un chip distins deasupra unui tors banal şi,
dacă priviţi atent, veţi observa că faţa şi torsul au şi ritmuri diferite: nu se mişcă împreună, nu respiră la
fel, nu inspiră un aer identic. Alta scoate la înaintare doi sâni uriaşi, puternici, triumfali, care s-ar fi
cuvenit să aparţină altui gabarit decât al său, nespus de sfrijit, dacă nu cumva vor fi fiind rodul unei
operaţii. Iar bărbatului acela întins la umbra unui palmier parcă i s-a grefat peste fizicul nervos un sac
moale, stânjenitor – burta de alcoolic. Dacă dorim să pricepem mizeria anatomiei umane – care ar putea
fi numită anatomie „ciopârţită“ – e îndeajuns să ne comparăm cu animalele. Pisica, de pildă, dotată cu un
organism flexibil, oferă o permanentă legătură între părţile acestuia, urechile rimează cu pieptul, care se
continuă cu labele, care înfloresc în gheare, gheare care sunt scoase la furie sau retrase ca să mângâie; de
la coadă la vârful botului, se exprimă, sare, aleargă, miaună, se încordează, se lungeşte într-un mod
coerent. Anny se înrudea cu felina. Ca şi Marilyn Monroe, altă pisică celebră, înainta unduindu-se,
compactă, elastică, sprintenă chiar când se dorea lentă. Buza îi acţiona glezna, pleoapa îi mişca bazinul,
părul mătăsos îşi afla un ecou în arcul şalelor. Se mişca într-un corp omogen, nu într-un kit de corp, şi de-
aici provenea nesfârşita ei senzualitate.
Îşi cumpără o oglindă – albastră, în ton cu marea – şi îşi continuă cugetarea.
Ethan o contraria: de ce atâta grijă, dacă tot n-avea chef să se culce cu ea? Acest refuz îl deosebea de
muritorii de rând, iar anomalia îl făcea în ochii lui Anny când detestabil, când vrednic de milă, când
înspăimântător sau fascinant.
În timp ce înainta de-a lungul plajei, privirile stăruitoare pe care i le aruncau trecătorii o întremau. Aşa
era firesc. Aşa se manifesta natura. Lui Anny nu-i păsa dacă se culcă sau nu cu bărbaţii, în schimb se
gândea cu toată seriozitatea că toţi bărbaţii vor să se culce cu ea. De unde şi până unde ideea asta? I se
trăgea de la educaţia sexuală primită la Hollywood. Încă de la vârsta de cinci ani, evoluase într-un
univers al adulţilor, care nu se dădeau în lături să-şi afişeze poftele, să-şi exprime fantasmele sau chiar să
le filmeze.
Pe când avea cincisprezece ani, un ziarist o întrebase: „Ce este un adult?“
— O persoană care vrea să-mi dea jos chiloţii, a răspuns ea.
Această declaraţie spontană făcuse înconjurul lumii. Unii o citau cu amuzament, alţii cu indignare.
I se părea că nu aveau o psihologie complicată: reacţionau în faţa sânilor, coapselor, feselor, buzelor;
erau uşor de înţeles, fiind doar nişte înfometaţi care năzuiesc să atingă, să sărute, să sugă, să mângâie, să
înşele; aveau un apetit sexual la fel de sumar ca şi cel alimentar.
Bun, şi Ethan?
I s-a năzărit că-l vede în zare, l-a strigat pe nume. Spre ea s-a întors un necunoscut. Ca să-şi alunge
uimirea, se strecură printre doi vânzători de pălării.
Ethan era atât de misterios, încât o călca pe nervi. Nu izbutea să aibă o relaţie clară cu el; pe de-o
parte, i se părea mai prevenitor decât oricare altul, pe de alta, mai alunecos. În faţa lui, îşi pierdea
obişnuita siguranţă de sine.
O femeie domină oferindu-se şi refuzând să se ofere; alchimia seducţiei are nevoie de această
proporţie. În schimb, abstinenţa istoveşte; iar dezmăţul sistematic, şi mai mult. Mironosiţa ajunge să se
agaţe de razele unor accesorii inutile; femeia care se dă în dreapta şi-n stânga devine doar un obiect
sexual, genul acela de fleac care sfârşeşte mereu la coşul de gunoi.
Anny se hotărî: cum nu putea să-l controleze, avea să se despartă de el.
Urma să o întâlnească la orele 23,00? Va găsi o casă zăvorâtă.
Anny grăbi pasul. Ia uite! La ţanc: magazinul de care avea nevoie se afla în apropiere.
Intră la Ruth & Debbie, care vindeau rochii şi tunici indiene, fulare turceşti, tămâie, săpun, cărţi
sapienţiale, muzică new age şi insistă să meargă în pivniţă. Acolo, se lungi pe o saltea şi îi comandă lui
Ruth o doză straşnică de opiu. Aşa, o să fie amorţită câteva ore bune şi nu avea să se mai gândească la
Ethan, care urma să ciocănească la o uşă ce nu se va deschide. Cu un strop de noroc, poate că ea însăşi va
găsi destulă putere, la trezire, să se ducă la Red & Blue şi să înghită o substanţă care să-i dea energie să
danseze până în zori.
 16
— Hai, Anne, vino cu noi la piaţă.
În ciuda rugăminţilor mute ale lui Hadewijch şi ale Benedictei, tânăra, aşezată pe scară, se ghemui şi
mai mult şi îşi strânse umerii, surdă la chemarea mătuşii.
— Le-am promis negustorilor că ne vei însoţi, insistă Godeliève. Toţi vor fi tare bucuroşi să te
întâlnească.
Anne a fost gata să răspundă printr-un „tocmai de-aia“, dar s-a stăpânit, bănuind că tăcerea va impune
mai mult respect decât o explicaţie – autoritatea sporeşte când nu are nevoie de justificări.
— Anne, nu prea răspunzi cum se cuvine dragostei pe care ţi-o arată oamenii. Prezenţa ta le aduce
alinare.
Auzind aceste vorbe, Anne se ridică, urcă treptele scârţâitoare două câte două şi se ferecă în camera
ei.
Dezumflate, Godeliève, Hadewijch şi Benedicta plecară să-şi facă piaţa fără întârziere, pentru că era
ceasul când se descărcau peştii în Bruges.
De la fereastră, Anne regreta că le necăjise; în ciuda acestui fapt, nesocotea veneraţia pe care i-o
arătau târgoveţii.
În câteva săptămâni ajunsese din supravieţuitoare salvatoare.
În seara vânătorii, fercheşul Rubben nu putuse îndura nici eşecul, nici pretinsa oboseală a tovarăşilor
săi care renunţaseră la goană. Ajuns la porţile oraşului, se despărţise deci de grup şi hotărâse să
urmărească singur fiara pe timpul nopţii.
Făcând cale-ntoarsă, a avut aceeaşi idee ca şi Anne: să găsească izvorul unde se adăpa animalul. Mai
prudent, totuşi, decât fata, nu a riscat să se lase văzut, aşa că, de îndată ce a atins cotul pe care-l făcea
pârâul, s-a suit într-un copac de unde se zărea în depărtare luminişul.
Urmarea planului i se părea cât se poate de simplă: din locul de pândă avea să tragă o săgeată şi să
doboare jivina.
Cu toate acestea, aşezat călare pe o ramură zdravănă, îşi dădu seama că nu se putea clinti şi că, în plus,
ţinta se afla în afara bătăii arcului.
Se puse pe aşteptat.
A fost cât se poate de surprins când a văzut sosind pe malul apei o tânără necunoscută. Înfuriat, se
pregătea să strige ca s-o alunge, când un amănunt îl opri în loc: strigătul l-ar fi dat de gol prădătorului.
Prea târziu. Un urlet lugubru ţâşni din tufişurile apropiate.
Rubben se înfioră şi fu nevoit să se agaţe de scoarţă ca să nu cadă.
Lupul se repezi, cu botul înspumat.
Neputincios, Rubben întoarse capul, refuzând să asiste la masacru.
O tăcere pieptişă îl împinse să iscodească din nou. Colosul se oprise în faţa tinerei, buzele i se lăsau,
perii zburliţi reveneau la normal.
Într-o clipită, Rubben înţelese că nu era vorba doar de un răgaz: în ciuda distanţei, simţea că
necunoscuta iradia armonie. Deşi plăpândă, îi impunea lupului puterea gândului, iar vânătorului –
ucigaşului golaş sau ucigaşului înarmat – îi poruncea să renunţe la agresivitate.
 După vreo jumătate de oră, atmosfera se schimbase într-atât, încât Rubben avea impresia că priveşte
întâlnirea dintre o fetiţă şi un câine mai mare.
Profitând de acest moment, îşi luă arcul ca să-l doboare. Ghinion: trăgând de tolba prinsă între umeri,
făcu o mişcare greşită, îşi pierdu echilibrul şi alunecă. Din fericire, reflexele lui tinereşti îl ajutară să se
agaţe de altă cracă, pe care o încălecă.
În zare, dihania, alarmată, simţi o primejdie. Tot aşa şi necunoscuta. Trăgea oare nădejde că va fi
salvată de un erou?
Rubben încremeni, atât din spaima de lup, cât şi din grijă să nu-i dea nefericitei speranţe deşarte. Fără
să-şi întindă gâtul ca să pândească urmarea, se concentră asupra echilibrului său precar.
Ceva mai încolo, auzi cum lupul bătea tiptil în retragere, în vreme ce fata rămânea aşezată pe malul
apei.
Se hotărî să rămână cocoţat. Norii acoperiră din nou luna, întunecând poiana. Spre orele patru ale
dimineţii, când întreg universul îi păru adormit, coborî de la cucurigu, îşi dezmorţi mădularele înţepenite,
apoi plecă, aproape în fugă, spre Bruges. Acolo, dădu năvală în piaţa neguţătorilor ca să povestească
mulţimii scena fantastică la care asistase sub clar de lună.
Târgoveţii fură răscoliţi de acea poveste, care şoca pentru că nesocotea legile firii. În momentul în
care Godeliève, Hadewijch şi Benedicta, îngrijorate, s-au repezit să anunţe jandarmeria că nepoata,
respectiv verişoara lor dispăruse, lumea a făcut legătura între Anne şi tânăra cruţată în mod miraculos de
lup.
Din acea clipă, târgoveţii pândiră întoarcerea lui Anne. Cine spunea miracol spunea Dumnezeu!
Habotnicii au profitat de întâmplare şi au prins să spună că Dumnezeu o salvase pe acea făptură pentru că
era pură, neprihănită, fără de păcat. Toată viaţa îi fu cernută prin sita teologiei. Ba chiar şi fuga ei în
codru ca să scape de logodnic a fost tălmăcită astfel: voise să se păstreze pentru Cel de Sus. Puţin a lipsit
ca Philippe să nu fie considerat un corupător, un şarpe al ispitei. Iar muţenia ei a trecut drept smerenie.
De îndată ce Anne a ajuns înlăuntrul zidurilor oraşului, târgoveţii au dat buzna, au înconjurat-o, şi-au
făcut cruce şi chiar au îngenuncheat. Câţiva preoţi au anunţat nişte slujbe speciale, fiecare dintre ei
trăgând sforile ca s-o aibă pe tânără în primul rând.
Mătuşa Godeliève, în ciuda simplităţii ei ţărăneşti, se simţi încurcată. În loc să-şi întâmpine nepoata cu
nişte palme şi nişte mustrări, se strecură în preajma preotului care o descosea şi-i cerşi îngăduinţa s-o
strângă la piept..
Ida, în schimb, nefiind în stare să-şi ascundă ura faţă de cea pe care concetăţenii o considerau o aleasă
a Domnului, s-a înfierbântat în aşa hal, încât maică-sa a trimis-o să şadă la Saint-André, în casa bunicii.
În săptămânile următoare, reputaţia lui Anne s-a îmbogăţit şi s-a răspândit şi mai tare. Lupul îşi
întrerupsese atacurile. La început, au crezut că-şi schimbase locul din cauză că fusese hăituit; totuşi, după
ce au fost răpiţi trei miei şi s-a constatat dispariţia a zece găini, odată eliminată ipoteza că nişte
puşlamale folosiseră pretextul lupului ca să jefuiască fără frică, au ajuns la concluzia că fioroasa
lighioană încă prăduia prin vecinătăţi. Cu toate astea, nu îi mai ataca pe ţărani…
Rubben îşi întregi minunata poveste: Anne îl convinsese pe lup să nu se mai dea la oameni. Tânărul a
emis această presupunere nu mânat de intuiţie, cât în joacă. Fără să-şi dea seama că se apropia de adevăr,
a înflorit povestea pentru a seduce, din dorinţa de a rotunji o istorioară frumoasă.
Cum Anne nu a dezminţit – pe bună dreptate –, i s-a dus buhul în grabă, din dugheană în prăvălie, din
cocioabă în palat, din dantelăreasă în ducesă, din luntre de pescari în corabie străină. Cum oraşul făcea
comerţ în lumea întreagă, negustorii de lână flamanzi au spus povestea postăvarilor englezi, care au
repetat-o crescătorilor de oi de peste Canalul Mânecii, vânzătorii de piper şi de mirodenii au dus vestea
în Orient, marinarii portughezi în regatele mediteraneene, fără să-i ocolească pe francezii care cârmuiau
oraşul sau pe nemţii care veneau aici să-şi facă provizii.
Anne făcea de-acum parte dintre atracţiile oraşului Bruges, aidoma turnului cu clopot.
Această glorie, fulgerătoare, dar neîntemeiată în opinia ei, o dezgusta. Îi preluaseră gesturile, aşa cum
un agresor smulge hainele de pe victimă, fără să fie întrebată ce credea despre asta sau dacă era de acord.
După ea, faima era o formă de violenţă; nu doar că era dezbrăcată de povestea ei, dar i se mai şi sfâşiau
carnea intimă, intenţiile, duhul.
Jos se auzi un zgomot. Un braţ puternic lovea în uşă. Anne se hotărî să nu răspundă.
Din nou lovituri.
Anne închise ochii, convinsă că, lăsându-şi pleoapele, îşi închide şi urechile.
— Anne? Cumătră Godeliève?
Recunoscu vocea lui Braindor. Coborî valvârtej şirul de trepte şi îi deschise călugărului.
— În sfârşit! exclamă ea.
Cu gluga pe cap şi mantia mai noroită decât înainte, uriaşul pătrunse în casa neîncăpătoare. Se aşeză,
greoi, în preajma căminului. Desagii i se rostogoliră pe dale. Îşi frecă gleznele umflate. În ciuda tinereţii,
a trupului voinic şi a forţei lui neobişnuite, părea răvăşit de osteneală.
După câteva oftaturi, îşi descoperi capul, părul îi lumină încăperea, zâmbi. Alinată de prezenţa lui,
Anne îi admiră nasul drept, puternic, tăios ca o idee expusă cumpătat.
— Prin urmare, micuţa mea Anne, faima ta m-a ajuns din urmă, la o sută de leghe de-aici. Toată lumea
gândeşte acum la fel cum am gândit eu cel dintâi. Mă bucur pentru tine.
— Ce tot spuneţi?
— Spun că Dumnezeu te-a ales. Dumnezeu vorbeşte prin tine. Eşti, fără doar şi poate, o Aleasă.
Sări spre el, ameninţătoare.
— Nu, nu şi dumneata! Nu m-am gândit la Domnul atunci când am plecat după lup. Şi nici atunci când
am fugit de căsătoria cu Philippe. Dumnezeu n-are de-a face cu asta. Dumnezeu nu mi-a şoptit nimic.
Desigur, cred în El, Îl cinstesc, mă rog Lui, dar mă-ndoiesc că Îl iubesc. Cu siguranţă, atunci când citesc
Biblia, nu are nici o înrâurire asupra mea.
Povesti, indignată, nefericita impresie pe care i-o lăsase acea carte. Nicicând nu văzuse atâtea păcate,
masacre, nedreptăţi, greşeli omeneşti, desigur, dar şi greşelile Domnului, care se răzbuna ca un sălbatic,
care cerea sacrificii nesăbuite – fiul lui Avraam –, îl schingiuia fără temei pe Iov cel drept, se purta ca un
despot, ca un monarh cu toane, care nu are mai mult sânge-rece şi nu face judecăţi mai înţelepte decât un
tâlhar la drumul mare.
— După mine, Dumnezeu ar trebui să rămână deasupra fleacurilor. Dumnezeu n-ar trebui să-şi
dezvăluie puterea, ci iertarea. Dumnezeu n-ar trebui să inspire supunere, ci adoraţie.
Braindor o ridică în braţe.
— Minunat… Ai început să-ţi torni aurul inimii în forma cuvintelor.
Anne se eliberă, nu pentru că s-ar fi păzit de forţa strânsorii – dimpotrivă, îi cam plăcea –, ci pentru că
monahul se încăpăţâna să n-o înţeleagă.
— Braindor, ascultaţi-mă! Nici nu am fost cruţată de Dumnezeu şi nici nu sunt o sfântă. Am făcut doar
gesturile potrivite, aşa că lupul mi-a dat ascultare. Iar acum nu mai mănâncă oameni pentru că, după ce i-
am arătat nişte capcane, l-am sfătuit să nu se mai apropie de gospodării.
— Prin urmare, te pricepi la animale şi-atât. Doar atât?
 — Ştiu să le vorbesc.
— Păi, cine sunt animalele? Făpturi ale lui Dumnezeu. Prin urmare, ştii să le vorbeşti făpturilor lui
Dumnezeu.
Tulburată, a pus capăt controversei. Bucuroasă că Braindor crede că animalele sunt nişte creaturi ale
lui Dumnezeu asemenea oamenilor, s-a întors la sentimentul care o îndemna să preţuiască toate fiinţele,
să iubească viaţa sub toate formele ei. Poate că asta însemna „iubire de Dumnezeu“…
Braindor încercă să-şi sporească avantajul:
— Ai auzit de Francisc din Assisi?
Anne se posomorî la loc.
— Nu, şi nu vreau s-aud.
— A scris totuşi despre…
— N-am isprăvit încă Biblia.
Deşi era dominican, Braindor nutrea o pasiune pentru patronul franciscanilor, acest signore care
reaşezase sărăcia şi milostenia în miezul credinţei.
— Ai dreptate, Anne. Concentrează-te, deci, asupra Noului Testament. După părerea mea, Isus are
multe să te-nveţe.
Îndărătnică, Anne ar fi vrut să-i spună că se-ndoieşte; ştia însă că aşa ceva nu se spune, mai ales unui
om al Bisericii. Ce comedie! Deşi, în ţeasta ei, hulea tot timpul, călugărul, preoţii şi locuitorii din Bruges
o considerau o creştină exemplară.
— Braindor, m-am purtat firesc, nu m-am gândit nicicând la lucrurile pe care mi le atribuiţi.
— Şi Cristos s-a purtat firesc, ascultându-şi inima, iar învăţăturile lui hrănesc azi sufletele şi le vor
hrăni şi în veacurile viitoare.
— Vă înşelaţi crezându-mă mai deşteaptă decât sunt. Nu sunt o persoană importantă.
— Nu ştiu dacă eşti importantă; ştiu că, prin tine, se petrec lucruri importante.
Nici de astă dată, nedumerită, Anne nu mai zise nimic. Când se lăsa mânată de propriile porniri, când
se refugia în pădure sau când se ducea să îi vorbească lupului, asculta de o fiinţă mai mare şi mai
puternică decât ea. Ce, cine era aceasta?
— De ce nu accepţi că e Dumnezeu? murmură Braindor de parcă s-ar fi auzit gândind.
Anne îşi plecă fruntea. Nu era chiar aşa de limpede. Da, credea în Dumnezeu; da, gândea că Dumnezeu
zămislise totul; da, şi-L închipuia prezent în lume. Cu toate astea, văzându-L peste tot nu înseamnă că nu-L
mai vedem niciunde?
Suspină, descurajată.
— Ce e Dumnezeu, Braindor?
— Cel ce ne inspiră binele. Diavolul fiind cel ce ne împinge spre păcat.
Privirea i se rătăci prin cenuşă. Dacă-l asculta pe călugăr, avea să-i dea dreptate, simţea asta.
Braindor se apropie cu blândeţe.
— Nu cumva urmezi sfatul Domnului? Nu crezi că, împlinindu-ţi rostul faţă de lup, ai săvârşit un lucru
bun?
Se văzu silită să-i dea dreptate. Braindor continuă:
— Cei săraci cu duhul îşi închipuie că Dumnezeu ne supraveghează şi că intervine mereu. E
fermecător, cu siguranţă, dar foarte naiv. N-am băgat de seamă ca Dumnezeu să se fi amestecat în
lucrarea pământească, nici ca să oprească pumnalul unui asasin, nici ca să hotărască cine câştigă un
război, nici ca să stăvilească o molimă, nici ca să răsplătească un virtuos sau ca să pedepsească un
ticălos în viaţa asta de-aici. Nici patimile şi nici plăcerile noastre nu sunt rodul voinţei lui. Dacă ne-am
îndârji să credem asta, ar trebui să presupunem că Dumnezeu are o viziune jalnică şi o judecată smintită.
— Se ţine deoparte?
— Nu, el lucrează prin noi, oamenii. Ne luminează, ne încurajează, ne face generoşi, îndărătnici. De
îndată ce pricepem asta, ne dăm seama că avem datoria să-L facem să existe aici şi acum, pe acest
pământ.
— Pe acest pământ, nu în ceruri?
El încuviinţă, cu gravitate.
— Dumnezeu se află în mâinile noastre.
Anne căută să se sprijine de zid, se propti cu un cot şi inspiră cu putere.
— Să însemne asta că oamenii de aici, care mă consideră o preafericită roabă a Domnului, au
dreptate? Înţeleg ei oare mai bine decât mine ce mi se-ntâmplă?
— Vasul în care sunt puse florile nu ştie arăta buchetul.
Anne se înfioră. Ura imaginile de felul acesta, în primul rând pentru că o impresionau şi în al doilea
pentru că nu ştia niciodată cum să răspundă. Străduindu-se, în continuare, să reziste, refuza strălucitorul
statut de călăuză pe care i-l conferea Braindor şi prefera să se considere o victimă.
De ce oare îi furau cei din jur gesturile şi gândurile? Când vor înceta să caute înţelesuri ascunse în
vorbele, în faptele sau în tăcerile ei? Stăruiau cu îndârjire să născocească înţelesuri. Şi să o perceapă
greşit pe Anne.
— Braindor, nu s-ar putea să fiu lăsată în pace? Iar eu, eu n-aş putea doar să trăiesc?
 17
7 aprilie 1906
Draga mea Gretchen,
Îţi mulţumesc pentru vorbele bune. Calda ta compasiune m-a mai întremat. Cu toate astea, nu de
compasiune duc eu lipsă aici, primesc mai multe doze zilnic, pentru că oamenii defilează cu zecile pe la
noi ca să ne asigure, pe mine şi pe Franz, de întregul lor devotament. Condoleanţele astea sunt însă prea
strâns ţesute cu neînţelegeri ca să-mi poată aduce alinare: oaspeţii mei ignoră că n-am avut nici un copil
în pântec, şi, în plus, îi suspectez că dau năvală mânaţi mai degrabă de curiozitate decât de milă.
Vor să vadă cum se poartă un tânăr cuplu binecuvântat cu de toate în faţa unei tragedii; femeile se
asigură că sunt dărâmată, că Franz are sufletul îndoliat, că socrii mei îşi păstrează demnitatea. Bărbaţii
încearcă să ne însufleţească vorbind despre viitor, deşertând tot soiul de glume deşucheate; ăsta-i
anturajul meu, Gretchen, am de ales doar între vipere şi neciopliţi. De aceea blânda ta scrisoare, care mă
căinează fără să mă judece, mi-a mers drept la inimă.
Nu-mi iert nervozitatea din timpul sarcinii. Cu toate că am crezut cu adevărat că sunt gravidă şi că,
înainte să-i înşel pe ai mei, am fost eu însămi înşelată, până la urmă eu am fost cea care m-am tras pe
sfoară.
Cine este acest „eu“? Dacă „eu“ nu este decât propria-mi conştiinţă, atunci sunt nevinovată, fiindcă nu
mi-am tăgăduit o clipă sarcina. Dacă „eu“ este trupul care mi-a zămislit o sarcină falsă, atunci el este
autorul subterfugiului. Cum poate fi însă despărţit într-atât trupul de conştiinţă? Cine ar putea afirma că
„trupul e vinovat, nu eu“? Ar fi prea simplu să le disociez. Cine mi-a înştiinţat măruntaiele în privinţa
năzuinţelor mele? Corpul şi conştiinţa nu rămân etanşe, învelişul fizic nu este doar un vehicul închiriat şi
impersonal în care se stabileşte, la întâmplare, un intelect. Bănuiesc deci că există un loc neclar, jumătate
trup, jumătate gând, unde carnea şi spiritul se întrepătrund; acolo sunt luate deciziile importante; acolo
sălăşluieşte adevăratul „eu“. În acest loc, imaginaţia, fără ca vigilenţa mea s-o afle, i-a şoptit într-o bună
zi pântecului meu că îmi doream cu înflăcărare să rămân însărcinată; iar măruntaiele mele i-au dat
ascultare.
Aşa stând lucrurile, sunt responsabilă. Deci vinovată. Da, Gretchen, în ciuda frazelor tale care mă
dezvinovăţesc şi mă achită, nu mă consider inocentă, ci condamnabilă. Iar inculparea mea depinde de
ceea ce înţelegem prin „eu“.
M-am reîntors la colecţie.
În fiecare dimineaţă, mă pierd printre sulfide şi millefiori. Le datorez dragelor mele cristale momente
rare, tămăduitoare, în care uit de tot. Heruvimii ăştia nu au ştire de necazurile mele; puri şi nealterabili,
habar nu au de recentul meu supliciu; trăiesc într-un alt spaţiu, într-un timp diferit, în universul
imortelelor şi al pajiştilor mereu verzi.
Atunci când privesc ţintă o margaretă strălucitoare în sfera ei de sticlă, încerc să mă alătur ei, să
părăsesc cercul nesigur al oamenilor. Uneori am iluzia că reuşesc, sunt fermecată de o culoare, de un
reflex, devenind indiferentă la tot, cu excepţia jocurilor luminii. Nu mă pot împiedica să cred că, de-
acolo, din mijlocul sulfidelor, mi se comunică un adevăr, un mesaj care va ajunge până la urmă la mine.
Un mesaj care mă va satisface, risipindu-mi toate întrebările. Un mesaj care va însemna sfârşitul căutării.
 Mă aflam într-o dugheană, aplecată asupra unei millefiori uluitoare, o millefiori din fructe, în care
lămâile, portocalele, bananele, cireşele, curmalele, merele, perele, lipite unele de altele, se făleau ca
nişte acadele multicolore care ne-ar fi putut face să salivăm până în vecii vecilor, când, deodată, o voce
îmi şopti:
— Ţi-o fac cadou.
Franz mă spionase. De o jumătate de oră, se înduioşa văzându-mi entuziasmul. După ce m-a abordat, se
distra văzându-mi aerul nedumerit. Cu toate că mi-a mai propus de două ori să mi-o cumpere, am tăcut
mâlc, cu ochii holbaţi şi ceafa în flăcări. Eram mânioasă. Dar încercam să-mi ascund furia: mai bine
lăsam impresia că sunt toantă decât bosumflată. De ce se băga acest von Waldberg în sufletul meu? Să-mi
ofere o millefiori? Mai cu seamă această millefiori cu fructe, această raritate somptuoasă care, în capul
meu, îmi intrase deja în posesie? Cine se credea? De ce intervenea între mine şi sulfide? Asta nu-l
privea. Eram liberă. Aveam mijloacele să achiziţionez comorile după care eram împătimită. Ce dorea?
Cumva ca, ajunsă acasă, să-mi tot spun: „Franz mi-a oferit-o“? Amărâtul! Cât de naiv putea fi… Nu mă
gândeam niciodată la el când îmi contemplam exponatele. Niciodată. Iar când lăsa urme de degete după
ce le pipăia, le ştergeam. Dacă acum avea chef să-şi agaţe eticheta de donator mărinimos, îl voi refuza.
Nu va izbuti să se bage între mine şi ele.
Franz a râs de figura mea încremenită.
— Dacă te-ai vedea, iubito…
Mi-am coborât privirea asupra cristalelor şi mi-am zărit reflexia: eram, cu adevărat, urâtă şi ridicolă.
— Deci, a insistat el, mă laşi să ţi-l ofer?
— E oribil.
M-am întors pe călcâie, l-am luat de braţ şi am început să ne plimbăm pe Kärntnerstrasse, ca un tânăr
cuplu ce eram.
Mă poţi crede? Mi-era teamă ca sulfida să nu fi auzit atrocitatea pe care o spusesem despre ea, teamă
să nu sufere, teamă că a doua zi, când voi reveni pe furiş, să nu-şi piardă strălucirea sau chiar să prefere
să intre pe mâini străine. Da, e ridicol. Eu nu pretind însă că evit ridicolul. Dimpotrivă.
Fără ca Franz să-şi dea seama, timp de mai multe ore m-am străduit să-mi potolesc furia. Desigur,
eram conştientă că n-avea nici o vină, nici o altă intenţie decât aceea de a-mi face pe plac. A fost nevoie
să recuperez acea piesă unică, s-o contemplu, singură, la mine în cameră, întinsă în pat, ca să alung teama
unei interferenţe între aceste două lumi distincte, cea a globurilor mele şi cea în care eram soţia lui Franz.
Ce rost ar avea să-ţi scriu, câtă vreme nu-ţi povestesc decât aceste anecdote? Fii pe pace, Gretchen:
am păstrat ce-i mai bun pentru sfârşit.
În rândul vizitatoarelor mele, cea mai tenace rămâne, desigur, mătuşa Vivi. Ca să-ţi dau o idee despre
ciudăţenia relaţiei noastre, îţi voi istorisi ce s-a întâmplat a doua zi după… cum să-i spun… după
accident.
Tanti Vivi ni s-a alăturat în salon, a irosit multă isteţime ca să ne consoleze, găsind vorbe potrivite,
tandre pentru Franz, şi unele pline de căldură pentru mine, apoi ne-a descreţit frunţile făcând cronica
naşterilor recente, ironizând orgoliul unei mămici care ridica în braţe o odraslă mai hâdă decât o
maimuţă, înduioşarea unui tătic care nu băga de seamă că pruncul avea părul la fel de roşcat ca al
rivalului său, şi tot aşa. Cu tact, ne-a descris atât de bine mizeria şi ridicolul părinţilor care reuşiseră să
aducă pe lume nişte zgâmboi, încât aproape ar fi trebuit să fim încântaţi că am eşuat.
Atunci când Franz, solicitat la minister, ne-a părăsit, Vivi s-a apropiat de mine şi m-a bătut uşor cu
palma pe braţ.
 — O să mă urăşti, micuţa mea Hanna.
— De ce?
— Pentru că vă ştiu secretul, ceea ce s-a petrecut cu adevărat la naştere. Eram acolo.
— Ah…
M-am zăvorât într-o tăcere ca un ghimpe. Prin urmare, nu voi putea tăinui această tragedie intimă, eram
silită s-o împărtăşesc cu mătuşa Vivi. Faptul că specialiştii – cei doi medici şi moaşa – cunoşteau
detaliile păţaniei mele nu mă afecta prea tare. Însă un membru al familiei…
— Stai liniştită. N-aş deschide gura nici sub tortură.
În sinea mea, mi-am zis: „poate nu sub tortură, dar cu siguranţă sub candelabrele din salonul tău, cu
ceai şi fursecuri, în faţa unui auditoriu ce trebuie cucerit!“, pentru că eram şi eu topită după plinele ei de
talent improvizaţii, după elucubraţiile ei, irezistibil de poznaşe şi de caustice, atât de apreciate în
anturajul său.
A continuat să mă liniştească:
— Dacă mi se va aduce la cunoştinţă că ai avut o sarcină isterică, o să trag concluzia că tu ai vândut
pontul. Eu, în nici un caz. Mormânt!
Cu cât insista mai mult, cu atât o urmăream mai puţin. Mătuşa Vivi, mută? Era ca şi cum i-aş fi cerut să
nu mai fie femeie.
— De altfel, draga mea Hanna, eu sunt cea care le-a cerut celor doi doctori să lase să se creadă că a
fost vorba despre un copil mort la naştere, fiindcă, n-o să crezi, maimuţoii ăia se pregăteau să-i spună lui
Franz toată tărăşenia.
În acea clipă, gândindu-mă la soţul meu, am avut o pornire de sinceritate:
— Mulţumesc, mătuşă Vivi. Vestea l-ar fi… nu ştiu cum să spun… l-ar fi ucis.
— Sau i-ar fi ucis dragostea.
M-a pironit cu o privire rece: dăduse glas marii mele spaime. Cum de ştia?
Am mai zvâcnit o dată:
— Totuşi Franz nu s-ar fi supărat pe mine!
— Nu, nu făţiş. Fără s-o recunoască vreodată. Gândirea noastră nu se rezumă la ceea ce percepem sau
spunem despre ea. Avem coridoare secrete îndărătul zidurilor, dulapuri ascunse, sertare latente; în ele
acumulăm câteodată necazuri, ambiţii, spaime. Totul e bine până în clipa când zăvorul sare, când ce e
înăuntru începe să iasă la iveală, să-mproaşte. De-acum, ne putem teme de ce-i mai rău. Aparent, Franz ar
fi în stare să înţeleagă ce s-a petrecut; cu toate astea, amărăciunea, frustrarea, furia i s-ar înmagazina
undeva.
Cu toate că eram de acord cu ea – sau poate tocmai pentru că eram de acord –, am obiectat:
— Hai, mătuşă Vivi, n-oi fi eu prima femeie care are parte de o sarcină închipuită!
— După cum nu eşti nici cea dintâi care o deghizează în avort.
Şi-a luat apoi un lung răgaz înainte să continue:
— Din fericire.
În tăcerea care s-a lăsat, temerile noastre, atât cele legitime, cât şi cele ilegitime, au prins să se
îmbulzească. Îmi imaginam cum mi-ar fi colportat povestea societatea vieneză: ar fi fost repetată, la
început din curiozitate, apoi din dorinţa de a ieşi în faţă cu o păţanie nemaivăzută şi, în cele din urmă,
pentru a-mi face rău, aş fi fost considerată o prefăcută, o manipulatoare, o dementă; femeile geloase l-ar
fi deplâns pe bietul Franz şi i-ar fi dorit altă soţie – pe ele, de pildă.
Mătuşa Vivi a conchis:
 — Crede-mă, copila mea, mai bine îi alimentezi pe oameni cu o dramă măruntă decât cu o tragedie
autentică.
Când tocmai mă raliam la părerea ei, m-am auzit protestând:
— Tragedie autentică… Nu exagerezi?
Mă străpunse cu ochii ei violeţi:
— Ce-ai de gând să faci, copila mea?
— Păi, nimic…
— Ca să te înzdrăveneşti, vreau să spun…
— Mătuşă Vivi, nu sunt bolnavă!
Şi-a muşcat buzele, apoi le-a frământat de-o parte şi de alta, lăsând impresia că i se mişcă vârful
nasului.
— Nu, nu eşti bolnavă în sensul curent. Cu toate astea, ce garanţii avem că nu te vei căptuşi cu o nouă
sarcină isterică?
— Ah, nu, nu de două ori.
— De ce?
— Nu de două ori.
— Explică-mi de ce anume n-ai lua-o de la capăt!
Deşi mi se părea evident, nu găseam argumentele.
Mătuşa Vivi şi-a mai luat o ceaşcă de ceai şi a continuat:
— Încă vrei să faci copii?
— Da, mai mult ca niciodată.
— Prin urmare, e posibil să te iluzionezi din nou. Ce s-a schimbat între timp?
— S-a întâmplat o dată, nu se va mai întâmpla.
— Da? Majoritatea indivizilor repetă aceleaşi greşeli toată viaţa. Femei cărora le pică cu tronc
bărbaţi care le bat. Bărbaţi atraşi doar de panarame care îi jumulesc de bani. Copii vrăjiţi de relaţii
dăunătoare. Victime ale unor escroci care, neînvăţând nimic din nenorocirea lor, continuă să fie trase pe
sfoară. Nu, draga mea, celor mai mulţi oameni o singură dată nu le e de ajuns.
— Ce-i de făcut?
— Asta mă-ntreb şi eu, draga mea. Şi, te rog să mă crezi, dacă voi găsi fie şi numai embrionul unui
răspuns, mă întorc de îndată.
M-a cuprins amărăciunea. Nu doar că mătuşa Vivi îmi frecase ridichea cu toate greşelile mele, dar
folosirea cuvântului „embrion“ mă insultase din cale-afară. M-am închis în mine.
S-a ridicat, zglobie dintr-odată – voia să lase o amintire puternică după toate apariţiile ei –, şi a mai
înşfăcat nişte fursecuri pe care şi le-a îndesat în guriţa ei cea frumoasă.
— Natura umană detestă două sentimente: recunoştinţa şi complicitatea. Nimeni nu le poate îndura mult
timp. Când ţi-am dezvăluit că ştiam adevărul, mi-am asumat un mare risc, acela de a-ţi pierde afecţiunea.
Aştepta un răspuns. Desigur, i l-am oferit pe cel pe care-l aştepta:
— Mătuşă Vivi, sunt fericită că îmi împărtăşeşti secretul, aş fi caraghioasă să-ţi reproşez asta.
Chiar atunci am priceput că îmi întinsese o cursă. Şireata răsturna lucrurile ca să iasă în avantaj.
Ghicindu-mi temerile şi văzându-mă ofensată, mi-o lua înainte, dădea glas reticenţelor care-mi treceau
prin cap şi conchidea pe un ton tragic: „Sper că n-ai putea să gândeşti asemenea grozăvii, nu?“ Şi uite-aşa
am ajuns să-i zic că o preţuiam enorm şi că aveam s-o iubesc în veci…
 Când, peste câteva zile, îmi mângâiam sulfidele din cameră, am fost anunţată că sosise mătuşa Vivi. S-
a repezit spre mine, îmbujorată şi plină de însufleţire.
— Fii atentă, draga mea, mi-a fost pomenit un doctor evreu care săvârşeşte minuni. Potrivit zvonurilor,
a vindecat cazuri disperate, mă rog, cazuri în faţa cărora confraţii lui dăduseră chix. Cum s-a înconjurat
de taină şi de mistere, se bucură de o mare reputaţie printre artişti şi oameni de litere, ceea ce mie,
personal, mi se pare suspect. Iată că am aflat, graţie indiscreţiei unor prietene, că i-a redat într-adevăr
vederea unei tinere, oarbă de trei ani, şi că i-a mai vindecat şi o altă manie. Ciudat e că nu-şi atinge
bolnavii, nu îi operează, nu le administrează medicamente. Nu, n-are nimic de-a face cu tămăduitorii
obişnuiţi sau cu vracii de la ţară. Pe cât se pare, se mulţumeşte să discute cu pacienţii. Repet, eu nu cred
în el. E un soi de mag, înconjurat de formule ezoterice. Se vorbeşte mult despre el la Viena, e socotit
ultima salvare a incurabililor. O personalitate foarte controversată, trebuie să recunosc. În ochii unora, e
un şarlatan; pentru alţii, e un mare savant. După mine, adevărul e undeva la mijloc. În orice caz, a ajuns
doctorul cel mai la modă. Se numeşte Sigmund Freud.
— Vrei să-i fac o vizită?
— Nici să nu te gândeşti. Nimeni din neamul von Waldberg nu s-ar lăsa îngrijit de un evreu.
— Dacă e eficient…
Mi-a luat mâinile într-ale ei, ca să tac.
— Cu astfel de raţionamente, ajungi într-o bună zi să-ţi pierzi reperele. N-ar trebui să renunţi la
principii.
— Printre principiile mele, nu e nici unul împotriva evreilor.
— Normal, aşa gândesc şi eu. Atât doar că trebuie să admiţi că nu ne putem da pe mâna unui evreu,
câtă vreme noi nu suntem evreice. Există nişte ierarhii care se cuvin respectate, Hanna, altfel lumea
noastră s-ar nărui. De altfel, Franz m-ar condamna, n-ar îngădui ca un levantin să te dezbrace şi să te
asculte.
— Mi-ai zis că nu-şi atinge…
— Să asculţi corpul sau să asculţi spiritul e totuna. Nu trebuie să acceptăm aceste invazii din partea
fitecui. Cât trăiesc, aşa ceva nu se va întâmpla. Prin urmare, n-o să-mi pot niciodată reproşa că te-am
trimis la un evreu.
Dacă ar fi să mă iau după nările subţiate, după neorânduiala şuviţelor care-i fluturau libere pe lângă
urechi, mătuşa Vivi era în culmea iritării. Da, Gretchen, ştiu că această atitudine te poate contraria, câtă
vreme n-ai ezitat să-l iei de bărbat pe Werner al tău, care e pe jumătate evreu. Cum să-ţi explic?
Aici, la Viena, în mediul în care am pătruns, cu originea se glumeşte chiar mai puţin decât cu banii.
Trebuie nu doar să frecventăm familii cu stare egală, ci şi să veghem, după cum spune mătuşa Vivi, la
„păstrarea culorii“ castei. Intruziunea evreilor în acest cerc unde familiile se vizitează tot timpul, chiar
dacă bărbatul este elegant iar tânăra are un aspect de tanagră, trece drept o lipsă de gust, o ofensă la
adresa bunei-cuviinţe, ba chiar drept o insultă aruncată în faţa celor care respectă regulile. „Cum adică,
mi-ai băgat pe gât un evreu, câtă vreme eu te-am scutit de aşa ceva? Nu meritam asta!“ Aristocraţii habar
n-au de ce fac trierea asta, ştiu doar că se cuvine s-o opereze, ca să nu-i trădeze sau să-i rănească pe ai
lor. Selecţia e mai importantă ca motivele selecţiei.
Am văzut totuşi familii foarte bogate de evrei care defilează prin palatele cele mai pretenţioase.
Metisajul coboară însă de îndată clasa recepţiei, dându-i un aspect pestriţ, cosmopolit, transformând-o în
bal studenţesc, unde totul e otova, totul e la fel de bun, nimic nevalorând mai mult de doi bani. Din astfel
de serate, un von Waldberg nu pricepe decât că amfitrionii s-au resemnat să-i cheme pe evrei, pentru că
au avuţii de milioane; însă un adevărat von Waldberg nu consideră că aurul este o virtute – câtă vreme e
plin de aur prin naştere – şi socoteşte că există virtuţi mai preţioase, care nu se dobândesc: apartenenţa la
o rasă, la o stirpe pură, cu prestigiu. Asta vrea neamul von Waldberg să comunice atunci când refuză să
invite evrei. Iar cel care s-ar elibera de acest cod nu ar ajunge mai presus de ceilalţi, ci doar s-ar
exclude.
Ce îţi povestesc aici repetă convingerile altora, la care eu nu subscriu. Şi la care, mai ales, nu mă
gândeam deloc în timpul discuţiei cu mătuşa Vivi, pentru că, desigur, eram concentrată pe propria-mi
problemă. Deci, am exclamat:
— Dacă nu mă pot duce la acest doctor Freud, de ce mi-ai vorbit despre el?
— Omul acesta a avut ingeniozitatea să prevadă ceea ce discutăm acum. Conştient că, fiind evreu, nu
va avea niciodată o anumită clientelă, a instruit un grup de medici în spiritul metodei sale. Printre
discipolii lui se află şi câţiva indivizi normali, mă rog, vreau să spun indivizi care nu sunt evrei. Pe unul
dintre aceştia îţi propun să-l consulţi.
Nu ştiu de ce, Gretchen, dar, îmbrăţişând-o pe mătuşa Vivi, am consimţit la această întâlnire. Patru zile
mai târziu, m-am prezentat.
Aveam încredere în agerimea şi în îndrăzneala lui Vivi. Amintirea pendulului ei zănatic care dibuise
anormalitatea sarcinii mele mă îndemna să păşesc alături de ea pe aceste drumuri periculoase, ale
ocultismului şi medicinei netradiţionale.
Pentru ca Franz să nu bănuiască nimic, mătuşa Vivi a născocit o stratagemă: a pretextat şedinţe prelungi
în care ar fi trebuit să probăm nişte corsete, adică tot ce putea fi mai plictisitor pentru un bărbat. Prudent,
Franz s-a abţinut să ne însoţească.
Trăsura ne-a condus până lângă un imobil de şase etaje, unde profesa doctorul Calgari. Până şi detaliul
ăsta mă amuza: aveam în sfârşit să aflu cum arată un apartament! Mărturisesc că mi-e greu să-mi închipui
cum poate lumea să accepte asemenea înghesuială. Ai suporta oare, dragă Gretchen, ca trei până la cinci
familii să şadă deasupra ta, alergând, cântând, dansând, făcând tărăboi, dormind, făcând sex, uşurându-se,
ducându-şi viaţa fără să se gândească la tine, care te plimbi pe sub ei? Eu, cel puţin, aş avea impresia că
sunt doborâtă, călcată în picioare, sufocată.
Numai bine, cabinetul doctorului Calgari se afla la primul etaj.
Mi-a deschis o femeie – am ghicit că e vorba de secretara lui –, m-a introdus într-o cămăruţă sinistră,
mobilată doar cu scaune, „sala de aşteptare“, după cum pompos a numit-o, dar altfel spus o celulă unde
aveai voie doar să te aşezi şi să te zgâieşti la nişte tapiserii tocite, cu nuanţe prăfuite, care reprezentau
două episoade din istoria romană, răpirea sabinelor şi întoarcerea sabinilor.
Am lâncezit vreo cinci minute, cu fundul proptit pe marginea scaunului, gata s-o iau din loc dacă
aşteptarea s-ar fi prelungit. Fusesem abandonată într-un apartament tăcut. Acum, când îţi scriu, bănuiesc
că acest episod fusese regizat ca să fiu fragilizată şi să-l ridic în slăvi pe doctor, atunci când şi-ar fi făcut
apariţia ca un salvator.
În realitate, doctorul Calgari a deschis o uşă cu doi batanţi şi a apărut scăpându-mă de plictiseală.
Trebuie să recunosc că era un bărbat bine, cu talia şi bustul zvelte, cu trăsături fine sub o barbă
îngrijită şi un păr negru, lucios.
După câteva scuze – în care n-am crezut o clipă –, m-a poftit să-l însoţesc în cabinet.
În faţa unui perete care stătea să se prăbuşească sub cărţi, s-a dus la birou, care era acoperit cu statuete
egiptene, şi m-a rugat să iau loc.
— Cum aţi descoperit psihanaliza?
 Folosea acest nume barbar ca să desemneze metoda dezvoltată de magul evreu Freud. I-am povestit
despre intervenţia mătuşii Vivi. În mod vizibil, explicaţia mea nu l-a încântat deloc, pentru că a făcut o
strâmbătură. Asta nu m-a descurajat însă, aşa că i-am explicat în câteva fraze problema cu care mă
confruntam.
— Doctore, vreau să nu mi se mai întâmple aşa ceva. Data viitoare trebuie să fiu gravidă cu adevărat.
Din acest moment, a început să se poarte ciudat. În primul rând, mi-a interzis să-l numesc doctor,
fiindcă – m-a avertizat el – nu era doctor, chiar dacă spera să mă vindece. S-ar fi cuvenit ca această
mărturisire să mă pună pe gânduri… Apoi mi-a zis că ne vom întâlni cel puţin o dată pe săptămână, dacă
nu chiar de două ori.
— Câtă vreme?
— Depinde de dumneavoastră.
— Poftim? Nu ştiţi cât va dura tratamentul?
Această lipsă de precizie ar fi trebuit, la rându-i, să mă pună în alertă, dar şi-a continuat cu elocvenţă
predica. A înşiruit o serie de idei fără noimă, zăbovind asupra celei mai aiuritoare dintre ele: în timpul
întrevederilor noastre eu aveam să fiu cea care va vorbi, el mulţumindu-se să asculte.
— Mă urmăriţi? a insistat el. Dumneavoastră vă revine rolul de a lămuri lucrurile, nu mie. Sunteţi
bolnavă şi doar dumneavoastră sunteţi în măsură să vă tămăduiţi.
În viaţa mea n-am auzit inepţie mai mare. Din politeţe, nu am replicat. S-a îndârjit şi mai mult:
— Voinţa dumneavoastră de a vă face bine va determina eficienţa analizei. Vindecarea e în mâinile
dumneavoastră.
Deşi înspăimântată, mi-am îngăduit un dram de umor:
— Cât o să câştig pentru munca asta?
— O sută de taleri şedinţa. Plătiţi în avans, desigur.
Vai, era clar o escrocherie… Am hotărât să continui în ton ironic:
— Măgulitor. Nu ştiam că priceperea mea valorează atât.
Fără să schiţeze un surâs – mohorâtul domn nu are pic de haz –, mi-a explicat impetuos că acest
contract bănesc reprezenta o condiţie necesară pentru tratament. Deplasările la cabinetul lui aveau să mă
coste, iar plata şedinţei mele de „psihanaliză“ reprezenta un sacrificiu.
După ce a isprăvit, încredinţat că mă convinsese, m-a întrebat ce părere aveam. I-am spus ce mi-a
trecut prin cap:
— Sper că, din câştigul dumneavoastră, veţi putea schimba tapiseriile acelea oribile din sala de
aşteptare.
— Oribile? Din ce punct de vedere?
— Al calităţii execuţiei, dar mai ales al temei. Urăsc povestea aia.
— De ce?
— Răpirea sabinelor? Un rapt neruşinat. Bărbaţii romani duceau lipsă de femei şi s-au dus să le fure
pe acelea ale vecinilor, sabinii. Ce mai exemplu!
— Aţi fi preferat să practice incestul?
Deşi contrariată de observaţia lui, am trecut peste ea şi am continuat:
— Iar al doilea tablou, Întoarcerea sabinilor, e şi mai groaznic. Sabinii, câţiva ani mai târziu, îşi
caută femeile care, de-acum, se agaţă de răpitorii lor pe care au ajuns să-i adore.
— Şi de ce e mai groaznic, în opinia dumneavoastră?
 N-am întâlnit persoană mai mărginită! Colac peste pupăză, se mai şi apleca asupra mea, peste birou, cu
ochii holbaţi, de parcă ar fi dorit cu adevărat să înţeleagă. Ce măgar! L-am pus la locul lui, cu
amabilitate.
— Auziţi, n-am venit să flecăresc despre tapiseriile dumneavoastră, am venit pentru mine.
— Când interpretaţi aceste tablouri îmi vorbiţi despre dumneavoastră, doamnă von Waldberg, îmi
spuneţi povestea dumneavoastră, nu pe a lor.
— Serios?
— Da. Îmi explicaţi ce înseamnă pentru dumneavoastră violenţa şi lipsa de toleranţă.
Auzind aceste vorbe, m-am închis în mine. Cum de poate fi atât de superficial? Cum putea să mă
vindece o discuţie generală asupra unor subiecte neplăcute? Hai să fim serioşi!
În faţa expresiei mele sceptice, doctorul Calgari şi-a reluat lămuririle asupra curei sale psihanalitice –
ah, numai cuvântul ăsta îl avea în gură – şi a început să debiteze nişte fraze care mi-au atras în sfârşit
atenţia.
— În anumite zile, nu îmi veţi spune nimic, doamnă von Waldberg, şi-atunci va fi vorba doar despre
nişte şedinţe de lucru. În altele, veţi plânge, ceea ce va fi un pas înainte. În altele, mă veţi urî. Cu toate
astea, în anumite clipe, o să mă apreciaţi, o să mă apreciaţi chiar prea tare şi vă veţi înflăcăra. Acesta e
transferul. Putem încă de pe-acum să presupunem că veţi avea senzaţia că sunteţi îndrăgostită de mine.
În acea clipă, am pus laolaltă iţele acelui delir verbal pe care-l debita de vreun ceas încoace şi
lucrurile mi s-au părut clare: mă anunţa că vom avea o relaţie. Lingăul îmi făcea curte, pretinzând – ce
bădăran! – că iniţiativa va fi a mea. Proceda cu calm, aşa cum redactezi o reţetă.
Însoţindu-şi vorbele cu un gest, adăugă arătându-mi o sofa acoperită cu un chilim:
— Lungiţi-vă pe divan.
M-am ridicat şi, cu un ton tăios, am făcut stânga-mprejur, aruncându-i:
— Vă înşelaţi, domnule, nu sunt genul acela de femeie.
Şi l-am lăsat baltă.
Scârbosul individ a avut neruşinarea să mă urmărească pe scările imobilului – ce lipsă de bună
creştere; din fericire, n-am auzit nimic din ce îndruga.
Când am ajuns în stradă, am alergat până la trăsura mătuşii Vivi şi, în timp ce urcam, i-am spus:
— Ai fost indusă în eroare, mătuşă Vivi. Nu e doar escroc, ci a şi vrut să m-agaţe.
Of, Gretchen, lumea e împânzită doar de prădători şi de naivi. Uneori fiara are aparenţa naivităţii, e
cazul doctorului Calgari, alteori fiara se dovedeşte profund naivă, precum mătuşa Vivi. Să fi crezut ea
oare vreo clipă că şarlatanul ăla care se împăuna cu titlul smintit de „psihanalist“ – de ce nu Marele
Mamamusiu, ca turcii închipuiţi ai lui Molière – avea să-mi fie de sprijin?
O să-ncerc să-mi domolesc furia ducându-mă să-mi mângâi sulfidele. Dacă mă accepţi în halul în care
sunt, te sărut,
A ta, Hanna
 18
Maşina a fost cât pe ce să se răstoarne în şanţul de pe margine, dar a regăsit şoseaua în ultima clipă.
Apoi, energic, fără să încetinească, a revenit pe drumul ce cotea spre dreapta. Decapotabila, sub
presiunea unor forţe contrare, părea că se turteşte, că se strânge, că-şi încordează muşchii.
Cauciucurile scrâşniră, ca nişte războinici bucuroşi că pornesc la asalt.
Anny le-a încurajat strigând.
Ce euforie! Tălpile goale i se lipeau de pedale. Cu viteză maximă şi un control perfect, avea impresia
că e totuna cu automobilul: zgomotul motorului îi înlocuia respiraţia, caroseria îi prelungea trupul, astfel
încât greutăţile lor se armonizau, o simplă mişcare a umărului său stâng deplasând tona de fier într-o
parte. Anny şofa aşa cum trăia, fără pic de prudenţă.
Cu faţa în vânt şi părul despletit, muşca din aerul şfichiuitor. Palme, da, palme una după alta, aerul o
pălmuia! Deşi o trata astfel, era încântată, n-avea nimic împotriva lui, îl înfrunta, îl despica, îl străbătea,
ieşind mereu învingătoare.
Eliberând-o de necazuri, viteza îi amintea esenţialul: să se simtă vie, cât se poate de vie, fiindcă, la
două sute la oră, moartea stătea la pândă în fiecare denivelare.
Se auzi sirena poliţiei.
— Ţară de rahat! Aia nu, aia nu!
Cu atât mai furioasă cu cât adrenalina sporise, trase pe marginea drumului şi îl privi pe ofiţer cum se
apropie.
Acesta îşi opri motocicleta în dreptul ei, coborî, maiestuos, apoi înaintă, cu picioarele crăcănate, de
parcă ar fi ţinut între coapse o motocicletă virtuală.
Anny izbucni în râs.
— Nostim, nu?
Poliţistul strâmbă din nas, gata să riposteze, dar preferă să se abţină, înşirând formulele uzuale:
— Doamnă, ştiţi că aveaţi două sute la oră?
— Cum să nu ştiu! Nu oricine poate asta. Orice greşeală ar fi fost fatală. V-a plăcut şi dumneavoastră?
— Doamnă…
— Hai-hai… De ce v-aţi angajat în poliţie, nu ca să practicaţi legal excesul de viteză? Că doar nu v-
aţi făcut motociclist ca să puneţi mâna pe moşnegii care merg cu tractorul! Noroc că, din când în când,
mai apar agitaţi ca mine care vă oferă prilejul s-o călcaţi!
Descumpănit, rămase cu gura căscată. Pe măsură ce-i vorbea, începea s-o recunoască.
— Sunteţi… vedeta de cinema?
— Da, Anny Lee.
Avea impresia că trecuse dincolo de ecran. Era aievea? Fiinţa care, în mod obişnuit, i se arăta cu o
faţă de cinci metri pe trei, uriaşă, impunătoare, se afla la câţiva centimetri de el şi tocmai îi răspunsese
firesc, cu farmec.
Anny îi zâmbi, încântată de efectul pe care îl avea asupra lui.
— Sunteţi mulţumit de motocicletă?
— Păi…
— Dumneavoastră aţi ales-o. Sau nu?
 Cu toate că avea chef să continue conversaţia, trebuia să-şi facă meseria. Ea i-o luă însă înainte:
— Şi cum a reacţionat familia? Mămica nu suporta să vă vadă călare pe ditamai motorul, dar de când
aveţi uniformă i-a trecut, nu-i aşa?
Prin ochii motociclistului trecu un licăr de amuzament.
— Ar trebui să mă înrolez în forţele de poliţie, conchise Anny. Doar aşa aş putea să-i dau blană fără să
plătesc amenzi şi fără să ajung la tribunal. Ce părere aveţi?
Motociclistul izbucni în râs.
Anny îl privi cu ochii măriţi, cu o faţă lungă, de puştoaică pedepsită.
Cucerit, măgulit că Anny se străduia să-şi facă numărul de dragul lui, motociclistul spuse:
— Bine. Închid ochii. Promiteţi-mi că vă continuaţi drumul cu viteză normală.
Încuviinţă. Amândoi ştiau însă că minte. El oftă, regretând că trebuie să se despartă de tânără aşa de
curând.
— Unde mergeţi?
— Spre platourile următorului meu film.
— Cum se numeşte filmul?
— Fata cu ochelari roşii.
— O să merg să-l văd, Anny Lee, ca şi pe cele dinainte. De ce şofaţi? Îmi închipuiam că studiourile vă
pun la dispoziţie şoferi de limuzină.
— Nu există şoferi de limuzină care să-mi ofere asemenea senzaţii. Dacă, totuşi, ştiţi vreunul, scoateţi-
l din puşcărie şi faceţi-mi cunoştinţă cu el. Până atunci însă, mă văd silită să pun mâna pe volan.
Zâmbi, vrăjit de tupeul lui Anny.
Ea porni din loc şi, târându-se ca melcul, îi făcu un semn drăgălaş cu mâna. A fost la un pas să-i
răspundă, însă şi-a amintit că trebuie să se poarte ca un poliţist.
A însoţit-o preţ de un kilometru, exact cât Anny a condus la pas. Apoi a depăşit-o, a schimbat banda, s-
a îndepărtat, convins că Anny avea să calce iar acceleraţia.
După ce a năvălit unde se instalase echipa pentru filmarea câtorva scene de exterior, Anny şi-a
încredinţat maşina unui stagiar şi a sărit în rulotă.
Atmosfera din timpul turnării devenea tot mai mult un război declarat.
În primul rând, vedeta sosea cu o întârziere fastuoasă, datorată orei târzii la care se culcase – se
băgase în pat de-abia la patru dimineaţa – şi oboselii – mahmureala de după droguri. De când şi-o trăsese
cu Zac, nu-i mai era teamă de el; dimpotrivă, îi era îndeajuns să şi-l amintească gol-puşcă, să se
gândească la implanturile lui de păr, că i se şi părea grotesc. Nu mai avea nici o putere asupra ei, nici
aceea de a o sili să fie punctuală, nici aceea de a nu o mai face să-l maimuţărească după fiecare frază. De
vreo trei ori îl făcuse „nenorocit“ în public.
În ce-l priveşte pe David, făţărnicia lui devenise vădită. Anny fusese prima care o descoperise, însă
de-acum toţi o percepeau, inclusiv el, pentru că, atunci când se comporta ca un îndrăgostit sau când îi
zvârlea câte o căutătură galeşă, privirea îi intra în panică o fracţiune de secundă, dezvăluind că înlăuntrul
său se teme că nu e credibil.
Lui Anny puţin îi păsa. Mai mult, se simţea liniştită. Când vedea mediocritatea oamenilor, respira mai
uşor. În acest chip, se simplificau nu doar raporturile cu ei, ci şi cu ea însăşi: avea mai puţine să-şi
reproşeze. Nulitate în ţara nulităţilor, ajunsese să nu se mai teamă decât de indivizii excepţionali.
În ce-l priveşte pe Ethan…
 Ethan nu se împăcase cu gândul că Anny fuge de el. Se străduise s-o influenţeze, să o împiedice să se
afunde din nou în obiceiurile ei dăunătoare. Din ziua în care Anny căzuse sub influenţa opiului, l-a întâlnit
fără încetare pe drumurile ei, la intrarea în casă, la ieşirea din studiouri: se prefăcea însă că nu-l vede.
Dar Ethan nu renunţa. Într-o dimineaţă, s-a repezit spre ea dojenind-o; Anny şi-a văzut de drum, ca şi cum
bărbatul făcea parte dintr-o lume fără vreo legătură cu a ei, de parcă ar fi fost o nălucă ce încerca să ia
legătura cu o fiinţă vie.
În acea zi, filma ultima sa scenă cu o actriţă pentru care avea un adevărat cult, Tabata Kerr.
De ce o aprecia atât?
Tabata – supranumită, de către întreg Hollywoodul, Geanta Vuitton din pricina nenumăratelor cusături
la care îi fusese supusă pielea feţei –, micuţă de statură, durdulie, insolentă, caustică, veninoasă, cu un
cap fără gât înşurubat direct între umeri, cu gesturi rapide şi privirea rece, îi părea o fiinţă dârză. O stană
de neclintit. Orice s-ar fi întâmplat, şi-o lua pe coajă dispreţuitoare şi mereu răzvrătită. Anny o invidia
pentru faptul că ajunsese atât de neînduplecată.
După ce s-a aranjat, s-a dus pe platou ca s-o salute pe Geanta Vuitton, care s-a lăsat îmbrăţişată, având
însă aerul c-o respinge ca să-şi salveze machiajul.
— Puişor, au început să-mi tencuiască faţa la şapte dimineaţa, şi s-a strâns o întreagă echipă, aşa că nu
te apropia prea tare. Monument istoric în pericol. Nu poţi circula printre ruine după pofta inimii.
— Sunt fericită că filmez cu tine.
— Eu sunt pur şi simplu fericită că filmez.
Au făcut repetiţii, s-au potrivit reflectoarele, apoi a început filmarea.
De îndată ce se striga „Motor!“, Anny se metamorfoza: toată fiinţa ei devenea adâncă, intensă,
adecvată. Vocea îi vibra, răguşea, se estompa; chipul îi palpita de emoţie; prin ochii ei treceau
sentimentele cele mai diferite; până şi trupul său spunea o poveste, puteai să-i focalizezi obiectivul pe
mâini sau pe picioare, fiindcă şi ele interpretau scena.
Alături, Geanta Vuitton proceda exact pe dos. La semnalul „Motor!“ se diminua, îşi pierdea o parte din
aură. În vreme ce Anny se ilumina, ea se stingea. Decana îşi construia o interpretare conştientă, atentă la
efecte, profesionistă. Nu oferea nimic fără calcul. Executa o partitură, cea a Tabatei Kerr în acest rol,
conform aşteptărilor, deci fără surprize. Deşi era distribuită doar în roluri secundare burleşti, împlinea
aşteptările: personalitatea ei puternică nu dispărea cu totul, iar fizicul ei neverosimil, nici atât.
La fiecare cadru, Anny o felicita, pentru că nu îşi dădea seama de distanţa dintre implicarea ei şi cea a
hoaştei pe care o venera. Sub umbrela pe care i-o ţinea cel mai chipeş dintre stagiari, Geanta Vuitton
primea cu lăcomie complimentele colegei de platou.
Zac suferea. Vedea prea bine diferenţa dintre cele două artiste, dar nu izbutea să le ghideze, pentru că
Anny refuza să-l asculte, în vreme ce Geanta Vuitton, deşi îi aproba remarcile cu un aer pătruns, se
dovedea incapabilă să dea ceva mai bun.
Zac se hotărî să comunice cu Anny prin cei trei asistenţi ai săi. Convinsă în sfârşit să-l asculte, îşi luă
zborul ca un avion de vânătoare – deşi, şi înainte, zbura deja la o altitudine apreciabilă.
Membrii echipei nu se putură împiedica s-o admire. Cu siguranţă, Anny se purta ca un copil răsfăţat –
cât timp avea să mai care după ea la filmări cei cinci ani de la vârsta debutului? –, năruia planificările, îi
costa pe producători mult mai mult decât salariul, dar nimeni nu-i contesta maturitatea interpretării.
Când soarele a coborât prea mult pentru ca lumina să mai rămână în „racord“, s-a anunţat încheierea
programului.
 Geanta Vuitton, prea puţin atinsă de oboseală, îi propuse lui Anny să vizioneze secvenţele nemontate la
ea în rulotă.
După demachiere – cea a Genţii Vuitton doar parţială, pentru că femeia nu ieşea în lume decât gletuită
cu un strat gros de fond de ten –, priviră imaginile filmate în ultimele săptămâni pe un ecran de televizor.
Geanta Vuitton îşi verifica prestaţia; când nu apărea într-o secvenţă, o contempla pe Anny şi desluşea
calităţile neobişnuite ale tinerei sale colege.
— Puişor, aparatul de filmat te iubeşte la nebunie.
Se întoarse să vadă ce părere avea Anny: ruptă de oboseală, aceasta adormise după primele imagini.
Seara, la propunerea Genţii Vuitton, cele două s-au întâlnit într-un restaurant elegant din Los Angeles.
Anny apăru cu o întârziere de o oră, confuză, rătăcindu-se în scuze, fără să-şi închipuie că Geanta
Vuitton, avertizată, de-abia sosise.
Patronul şi chelnerii se buluciră în jurul actriţelor, repetându-le cât sunt de onoraţi să servească două
stele ale Hollywoodului; le arătau respect amândurora, ba chiar mai mult Genţii Vuitton, care s-a străduit
să ascundă că ştia pe dinafară prenumele fiecărui angajat.
Anny avea un chip răvăşit. După efervescenţa filmărilor şi, apoi, după somnul năprasnic, era sictirită,
neliniştită şi tânjea după prafuri. Mâncarea n-avea s-o ajute. Ce era de făcut?
Când îl zări pe roşcatul care se ocupa de garderobă, se consideră salvată; tipul frecventa Red & Blue,
îl întâlnise adesea la subsol, prăbuşit, îndopat cu droguri, scoţând bulbuci ca peştii din acvariu.
Pretextând că merge „să-şi împrospăteze năsucul“, cum zicea Geanta Vuitton, Anny se strecură
înăuntrul cabinei, se apropie de tip şi-i mormăi:
— Ajutor, sunt în criză.
O măsură de sus până jos şi schiţă un rânjet.
— Bună seara. Mă numesc Ronald.
Văzu într-o clipită încotro bate tipul:
— Eu sunt Anny. Te-am văzut la Red & Blue.
— Păcat că nu mi-ai spus acolo.
— Îmi iau greu inima-n dinţi, suspină ea, etalând o expresie care o făcea irezistibilă. Iar roşcaţii mă
intimidează.
— Pe bune? De ce?
— Nişte amintiri de nota zece.
Bărbatul preţui argumentul. Anny gemu:
— Poţi să-mi potoleşti chinul? Altfel, nu cred că prind sfârşitul cinei.
— Să văd.
Se instală tăcerea. Anny îşi dădu seama că roşcatul nu trebuia bruscat, întâi de toate pentru că mintea îi
mergea cu încetinitorul şi apoi pentru că tipul ţinea să păstreze iniţiativa.
Ca să-l încurajeze, îi adresă un zâmbet provocator. Atins la coarda sensibilă, individul îi susură:
— Ce-mi dai dacă-ţi găsesc un pliculeţ uitat prin fundul buzunarelor?
— O sută de dolari e bine?
Vibră, ispitit.
Anny se gândi: „Of, o să reuşesc fără să fie nevoie să mi-o trag cu el“.
Roşcatul dădu din cap.
— Întoarce-te.
 Anny se execută. Omul se temea să nu afle unde-şi ascundea drogurile. Ceea ce era o veste straşnică:
dacă-şi lua această măsură de prevedere însemna că individul mai avea o rezervă.
— E-n regulă. Poftim.
Îi strecură în palmă o hârtiuţă împachetată, în care se afla praful.
— Pe curând, şopti Anny, după care dispăru la toaletă.
Odată întremată – ori convingându-se că aşa era –, urcă şi se aşeză lângă Geanta Vuitton.
— Maimuţica mea, exclamă străvechea actriţă, îţi mulţumesc că m-ai ales să joc în filmul tău.
— Nu, nu eu, ci…
— Nţţ, nţţ… Zac nici măcar nu mă vedea când îmi jucam scena, n-avea ochi decât pentru tine.
— Asta din alte motive. Ne-am…
— Da, v-aţi tras-o, şi cu asta, basta. Ştie toată lumea. De altfel, sunt încântată că am ajuns la vârsta la
care nici unui regizor nu-i mai trece prin cap să mă înghesuie într-o cameră de hotel. Mi se părea că e un
obicei cam… feudal.
— N-a fost chiar aşa…
— Desigur, pişcoţel, la tine e invers. Îi obligi să se culce cu tine, ca apoi să-i domini. Crede-mă, noi,
femeile, suntem vrăjite că-i tratezi în sfârşit pe bărbaţi exact în felul în care urâm să fim tratate. Superbă
răzbunare! Să ne întoarcem însă la oile noastre, cum spunea maică-mea, care nu pusese niciodată piciorul
afară din New York, şi să-ţi analizăm cazul, iepuraş. Zac îşi holba fermecat ochii la tine, pentru că eşti
răpitoare… O mare actriţă, purceluşo, o foarte mare actriţă.
— Şi tu, Tabata…
Mânuţa ei, cu degetele sugrumate de inele ca nişte cârnăciori, izbi furios în masă.
— Te rog, ajunge! Fără elogii deşănţate. Ştiu prea bine câţi bani fac. Pe tine te iubeşte camera, pe
mine, nu.
— Te referi la vârstă?
Geanta Vuitton o sfredeli cu o privire gen „Vârsta? Care vârstă?“, dar îi adăugă o grimasă subţire care
sublinia că mimează neînţelegerea, un rictus ce îi dovedea luciditatea şi umorul.
Li se aduse comanda.
Strămoaşa ronţăi o crevetă şi strigă, cu ochii ridicaţi în tavan, inspirată parcă de animăluţ:
— Ştii că am o poreclă?
— Păi… nu…
— Mincinoaso! La noi în branşă lumea mă ştie de Geanta Vuitton.
— Serios?
— Acum joci prost, veveriţa mea. Mă rog, joci o situaţie imposibilă, deloc credibilă. Eu mi-am
scornit porecla asta!
— Nu se poate!?
Anny chiar era uimită. Cum să te supui la o asemenea tortură, dându-ţi un nume care semnala necruţător
eşecul – operaţiile de chirurgie estetică prea vizibile şi prea numeroase?
Tabata Kerr continuă, dezghiocându-şi crustaceele:
— Camera de filmat, gărgăriţa mea, nu stă pe gânduri, înregistrează! Când se apropie de tine, nu
închide ochii precum fanţii; dimpotrivă, îi deschide şi îţi surprinde defectele, toate defectele. La naiba,
chiar e lipsită de subtilitate camera asta nenorocită, nu filtrează nimic. O tâmpită fără suflet şi fără
respect. Ca să supravieţuiesc în cinema, după ce i-am plătit trei piscine chirurgului plastician, trebuia să
joc cu cărţile pe faţă: mi-am făurit un pseudonim de infirmă în speranţa că, atunci când va fi nevoie de o
moacă devastată, se vor duce cu gândul la Geanta-Vuitton.
Chicoti ca o scorpie.
— Şi mi-a ieşit.
Anny zâmbi, liniştită să afle că bătrâna doamnă pe care o adora se descurca în viaţă fără greş.
— Cât de şmecheră eşti, Tabata!
— Ei, bine, complimentul ăsta îl accept, libelula mea. Îţi dai seama că, la fizicul meu, cu vocea mea şi
cu puţinele unelte teatrale de care dispun, dacă nu eram isteaţă, n-aş fi făcut în veci carieră!
— Exagerezi…
Anny era indignată. Dar interlocutoarea chiar nu cocheta; renunţase la stilul de mare cucoană şi le
zicea verde în faţă.
— Vreme de şaptezeci de ani m-am ciocnit de o groază de lume, femei cu adevărat frumoase, mai
talentate ca mine, actriţe cu har, având o voce fermecătoare. Toate au dispărut. Toate! Eu sunt încă pe
metereze! Nu am cine ştie ce talente, cu excepţia unuia: să rămân în meserie.
Schimbă subiectul şi o întrebă brusc pe Anny:
— De-asta voiam să vorbim, şoricel. Mi-e teamă pentru tine.
Anny se încruntă.
Geanta Vuitton se întoarse spre ea şi o privi în ochi.
În acea clipă, Anny pricepu de ce se simţea stânjenită: împărţeau aceeaşi masă, dar, fiind de o parte şi
de alta a unei banchete, nu stăteau faţă în faţă. Geanta Vuitton se uita spre sală şi nu prea se întorcea spre
ea; de parcă publicul ei ar fi fost clienţii, li se adresa lor ca să-şi arunce replicile, cabotină dependentă
de scenă, care nu aruncă nici măcar un ochi spre partener. Dintr-odată, uită de obişnuinţele ei teatrale şi
se aplecă spre Anny:
— Micuţa mea, nu sunt decât o căzătură şi o ticăloasă, dar comportamentul tău, încă de la început, m-a
mişcat. Mi-ai întins mâna în mai multe rânduri, câtă vreme nu puteam să-ţi dau nimic înapoi. M-ai
convins de afecţiunea ta. Aşa încât acum, când mamaia e obosită, mi-am zis că a venit vremea să-mi
plătesc datoria. Cum tot ce am mai bun e inteligenţa, m-am gândit la situaţia ta şi te previn. Eşti un geniu,
gazela mea, un adevărat geniu al artei dramatice. Iar asta te face mai fragilă. Când filmezi o scenă, nu te-
ncurci, te oferi, te dai pe de-a-ntregul. Până la urmă o să clachezi.
Îşi îndreptă degetul spre şiragurile de perle false, care îi acopereau pieptul ca o platoşă de gladiator.
— Nu pot fi înfrântă. Doar moartea mă va doborî. Am piele tare şi suflet de granit. Nimic nu mă scoate
din ale mele. Cu-atât mai bine şi cu-atât mai rău. Firea hotărâtă mă face interesantă, dar tot ea m-a
împiedicat să devin o mare actriţă. În schimb, temperamentul ăsta păcătos îmi îngăduie să fiu o femeie
aproape fericită. În vreme ce tu nu eşti aşa. Dacă e să mă iau după cum te spânzuri de gâtul meu, după
felul cum îţi joci scenele – de parcă ar fi o problemă de viaţă şi de moarte –, ştiu că nu eşti fericită.
Anny îşi înghiţi lacrimile.
— Nu eşti fericită pentru că ai băierile inimii deschise către nişte sentimente uriaşe. Mi-am dat seama
când am vizionat adineaori secvenţele alea brute. Când râzi, râzi, nu rânjeşti… Când plângi, plângi, nu te
smiorcăi… Totul e măreţ la tine, nu ai nimic meschin, nimic mărunt. Nu te observi făcând ce faci, laşi
lucrurile să meargă de la sine. Nu cauţi pasiunea, vine ea peste tine. Interpretezi dezvăluindu-te, joci
precum un Cristos ţintuit pe cruce. Iar camera de filmat apreciază asta. Publicul, aşijderea. Pe mine nu mă
place publicul, doar îi place să-l distrez, ceea ce e altceva. Pe tine te idolatrizează pentru că-i arăţi o
oglindă în care se recunoaşte. Da, pe chipul tău, în ochii tăi, în mâinile tale îşi regăseşte emoţiile, dar
înfrumuseţate – pentru că eşti frumoasă –, şi înnobilate – pentru că eşti pură.
Îl atenţionă pe chelner că are paharul gol.
— Eu nu strălucesc decât în teatru. Pe scenă mă arunc în foc, calculez mai puţin, nu mă mai întreb cum
sunt filmată, îmi ocup locul cum se cuvine şi nu îl cedez nimănui. Pe ecran, nu sunt nici bună, nici rea,
doar potrivită. Precum majoritatea actorilor, de altfel. În vreme ce tu, căprioara mea, eşti fenomenală. Ţi-
ai câştigat statutul de vedetă la o vârstă aşa de fragedă nu doar prin noroc. Ai calităţile necesare.
Îşi leorpăi vinul de Burgundia, se strâmbă, apoi ceru un bordeaux. Anny nu intervenea nici în pauze,
nici în monolog: asista, atârnându-se de vorbele ei.
— Nu există decât două feluri de vedete în cinema: bolnavii şi cărpănoşii. Cărpănoşii nu se mişcă, nu
se schimonosesc, rămân la limita inexpresivităţii, oferind o mască sub care se poate citi o formă de
agitaţie; aceştia sunt căutaţi de camera de filmat, care îi scrutează, îi scotoceşte în căutarea unui
sentiment; zgârciţi, însă, până la capăt, ei nu oferă decât un manuscris ilizibil, plin de ştersături, pe care
spectatorul, mulţumită montajului, va izbuti să-l descifreze. Ceilalţi, bolnavii, sunt cei care se jertfesc
clipei în care joacă, sunt cei care nu sunt fericiţi decât între „Motor“ şi „Stop“. De ce fericiţi? Pentru că
uită de ei; pentru că se abandonează; pentru că există acolo, integral, în clipa aceea; pentru că, în fine,
acea hipersensibilitate care le face traiul cotidian insuportabil îşi găseşte locul perfect de exprimare.
Aceştia, dintre care faci parte, sunt handicapaţi în materie de viaţă. Zilnic, sunt loviţi de realitate, sunt
dislocaţi, sunt mitraliaţi.
Îi luă mâinile lui Anny într-ale ei.
— De ce a fost inventat cinematograful? Ca să-i convingă pe oameni că viaţa îmbracă forma unei
poveşti. Ca să susţină că, printre evenimentele confuze pe care le îndurăm, există un început, un conţinut
şi un sfârşit. Cinematograful înlocuieşte religiile, ordonează haosul, strecoară raţiunea în absurd. Cele
mai multe bilete se cumpără duminica! Spectatorii au nevoie de asta, după cum ai şi tu nevoie, nutrie
mică! Pretinzi un scenariu care să-ţi descrie punctul de plecare şi pe cel de sosire, care să-ţi deseneze
traseul, să-ţi arate ce trebuie să spui, să simţi, să faci, care să-ţi indice suişurile şi coborâşurile. Trebuie
să ai în faţă harta, pentru că, altfel, o iei la vale. Eşti un geniu, anaconda mea, ce tristeţe! Mai bine ai fi
mediocră… Vei lăsa îndărătul tău o dâră imensă de lumină, dar nu vei fi fericită.
Când o îmboldea aşa, cu grandilocvenţa ei teatrală, Anny căpăta încredere.
— Ce-ar trebui să fac?
— Să te hotărăşti să fii ceea ce eşti: o Aleasă. Adică o să pendulezi între datorie şi privilegii. În
schimb, vei avea parte de plăcere…
Cele două se despărţiră îmbrăţişându-se. Geanta Vuitton se simţea răscolită de această tânără fragilă
peste care vedea năvălind toate furtunile; Anny o strângea în braţe, întrebându-se dacă mai avea s-o
revadă. Fiecare era îngrijorată pentru cealaltă.
După ce o conduse pe decană la taxi, Anny se întoarse în restaurant să achite nota de plată – Geanta
Vuitton nu plătea niciodată, nici măcar când ea făcuse invitaţia.
Se duse apoi după roşcat în vestiar.
— Unde mergi?
Acesta, după terminarea serviciului, consumase deja nişte droguri.
— Te conduc, îi răspunse.
— Unde?
— La mine acasă.
Anny acceptă fără să crâcnească.
 19
De când sosise în confreria beghinelor4, Anne strălucea.
4. În Belgia şi Olanda – membre ale unor comunităţi instituite în timpul cruciadelor care locuiau în beghinaje. Acestea ajunseseră un mic
oraş în cadrul oraşului, care avea cuptor de pâine, braserie, infirmerie, biserică. Beghinele, spre deosebire de călugăriţe, nu rosteau jurământ de
castitate, sărăcie şi ascultare. Nu erau, prin urmare, legate pe viaţă, chiar dacă în majoritatea cazurilor nu părăseau confreria. Biserica le-a
considerat la început eretice, dar a sfârşit prin a le accepta, cu condiţia să ducă o viaţă pioasă. Beghinajul era condus de o Mare Doamnă sau
Mare Domnişoară. (N. tr.)

În curtea aceea plină de copaci, unde locuitoarele căsuţelor aproape identice se priveau unele pe altele
printre trunchiurile subţiri, Anne stătea în cea de-a opta pe dreapta, de cum treceai de pridvor, cea mai
îndepărtată de puţ, o bojdeucă cu obloane roşii. Şi înăuntru, şi pe dinafară, căscioara era confortabilă,
cochetă; Anne preţuia simplitatea cu care era amenajată. Îndreptate spre catedrala Mântuitorului,
ferestrele din spate aduceau lumina cea mai intensă, lumina cea albă a nordului, difuză, o opalescenţă
limpede care nu lăsa umbre.
Oaspeţii nu avea cum să nu fie izbiţi de aerul feminin al beghinajului: iar asta nu avea legătură cu cele
care sălăşluiau acolo – un loc unde bărbaţii n-aveau dreptul să se stabilească –, ci cu dimensiunea
minusculă a bojdeucilor, dereticate cu grijă, cu gingăşia faţadelor din cărămidă roşie vrâstată cu piatră
nisipie. Domnea un sentiment de pace. Curtea dreptunghiulară şi primitoare, plină de copaci, preschimba
sălaşurile în nişte ciuperci iţite la poalele codrului.
Anne îşi împărţea locuinţa cu o cusătoreasă din Anvers.
Despărţirea de mătuşa Godeliève o uşurase. O eliberase atât de trecut, cât şi de viitor. Nimeni nu-i mai
amintea de mama ei, moartă la naştere; nimeni n-o mai silea să se mărite; în zare se desenau, nehotărâte,
alte speranţe.
Braindor îşi folosise înrâurirea pe care o avea asupra Marii Domnişoare ca s-o adăpostească acolo.
Acea femeie în vârstă, cu trăsături fine, celebră pentru ochii ei de culoarea levănţicii, conducea
beghinajul cu autoritatea blândă a fiinţelor aflate în armonie cu acţiunile lor. Aristocrată cultivată, mare
cititoare de texte filozofice şi teologice, nu abuza nici de poziţia şi nici de erudiţia sa ca să guverneze
această comunitate nereligioasă; atuurile – viţa nobilă şi cultura – care o plasau mult deasupra altora şi le
păstra în rezervă, la un nivel accesibil doar ei; voinţa ei expresă se întruchipa doar în organizarea unei
vieţi simple pentru beghine, a unei vieţi neprihănite, în cultul muncii, rugăciunii şi reculegerii.
Cu toate că Anne nu se trăgea dintr-o familie nobilă, a fost primită de Marea Domnişoară. Sau poate
chiar acesta a fost motivul. Într-adevăr, prin Bruges începuseră să umble zvonuri care criticau tendinţa
actuală a beghinajului, aceea de a nu primi decât fete de stirpe înaltă, deşi, la origini, confreria le ocrotea
pe femeile din popor.
Atunci când Braindor i-a prezentat-o pe Anne, Marea Domnişoară a măsurat-o îndelung din priviri.
Deşi Braindor şi Anne bănuiseră că va urma un interogatoriu, ea a prelungit tăcerea cu un semn al
degetului arătător. Cele două femei, faţă în faţă, nu se clinteau: părea că Marea Domnişoară pătrunsese în
spiritul lui Anne fără ajutorul cuvintelor.
Braindor simţea că purtau o conversaţie în toată regula, fără să rostească vreo vorbă.
În cele din urmă, după două sferturi de oră, Marea Domnişoară conchise:
 — Sufletul nu e capabil să vadă frumuseţea decât dacă este el însuşi frumos. Se cuvine să fii divin ca
să ţi se dezvăluie divinul. Bun venit, Anne!
Fără alte vorbe de prisos, Marea Domnişoară îi oferi o rentă şi un acoperiş tinerei despre care întregul
Bruges spunea vrute şi nevrute.
Cu toate că obstacolele se şterseseră datorită relaţiilor lui Braindor, mătuşa Godeliève, neînţelegând
pleaşca ce-i căzuse pe cap, se puse de-a curmezişul: dacă oraşul o considera pe nepoata ei o fiinţă
excepţională, tutoarea ei pretindea să fie primită în cea mai de soi mânăstire. Braindor, în schimb, sugera
ca Anne să ducă mai întâi o viaţă intermediară în beghinaj, în aşteptarea adevăratei sale vocaţii.
Anne se simţea aici ca nouă. Avea impresia că începe o a doua copilărie.
Când a intrat în confrerie, a trebuit să aleagă între sarcinile pe care avea să le îndeplinească în această
comunitate de femei care nu se legau prin jurăminte. Pentru că ştia să citească şi să socotească, i s-a
propus să lucreze la economat, Marea Domnişoară considerând că erau suficiente beghine care spălau,
scărmănau şi torceau lâna.
A doua zi, văzând nişte bătrâne care trudeau cu cârca, s-a oferit să pună umărul şi la aprovizionarea cu
lemne; avea să care legături de vreascuri, să urnească buturugi şi, dacă era nevoie, să le despice; a
adăugat, tot atunci, că va curăţa prin curte şi va desfunda canalele de scurgere.
Şi-a ţinut, cu bucurie, cuvântul. În fiece zi, descoperea în sine o vigoare nesfârşită. Cu cât se ostenea
mai mult, cu atât se întărea.
Braindor o vizita adesea. Pe de-o parte, o pregătea pentru întrevederea cu arhidiaconul; pe de alta,
intrigat de tânără, încerca s-o cerceteze mai amănunţit şi să priceapă de unde venea fascinaţia pe care o
exercita asupra tuturor, de când cu îmblânzirea lupului.
Atunci când încuviinţa să-şi părăsească îndatoririle, se aşeza alături de el pe o bancă de piatră.
În primele zile, n-a scos mare lucru de la ea. Dacă nu bănuitoare, în orice caz prudentă, Anne se temea
să vorbească prea mult. Făcea în aşa fel încât, prin iscusite întrebări rostite cu aer nevinovat, să-l
împingă să vorbească mai mult decât ea.
Când îşi dădu seama de tertip, Braindor se hotărî să riposteze.
— Anne, vreau să-mi vorbeşti, nu să m-asculţi.
— În locul ăsta, nu pot.
— Ce te-mpiedică?
— Zidurile astea dimprejurul nostru.
Braindor strâmbă din nas, convins că născocise asta ca să ocolească răspunsul. Anne îi întinse mâna,
sugerându-i cu blândeţe s-o urmeze.
Merseră până la un arbore aflat în mijlocul unui strat de iarbă.
— Aici, preciză ea, sub tei. Îmi vine mai uşor.
Braindor îşi aminti de ataşamentul ei viu faţă de stejarul din pădure, atunci când fugise de-acasă; aşa
că îi făcu cu ochiul copacului, vrând parcă să-l salute.
Anne remarcă gestul.
— Vă cunoaşteţi?
— Nu încă.
Tânăra pufni râs.
— O să vă înţelegeţi.
Se aşezară sub ramurile lui, cu spatele lipit de trunchi. Păstrară tăcerea, cât să se obişnuiască cu duhul
lui vegetal; dacă nu cumva va fi fost invers, câtă vreme arborele trebuia să se acomodeze cu ei.
 După un răgaz destul de lung, Braindor întrebă:
— Ai terminat de citit Biblia?
— Nu, e prea înspăimântătoare.
— Anne, te sfătuisem să laşi deoparte Vechiul Testament şi să te-apuci de Cel Nou. Nu mai poţi ocoli
lectura Evangheliilor.
Dintr-odată, călugărul Braindor aruncă o privire îngrijorată împrejur, ca să se asigure că nimeni nu
auzise această frază, care putea fi primejdioasă, dacă era interpretată ca un crez luteran.
— Oricum, reluă el, ai auzit de mii de ori la slujbă istoria Domnului Nostru Isus Cristos.
Anne strânse din buze, sceptică.
— Nu prea ascult liturghia.
— Şi-atunci ce faci?
— Cânt, privesc lumina, admir statuile de piatră, descopăr mirosurile celor din preajmă, încerc să
desluşesc felul în care glasul preotului se fărâmiţează în ecouri.
Braindor oftă.
— Nu te rogi?
Anne se întoarse indignată spre el.
— Ba da, spun multe rugăciuni. Mă rog nu doar în momentul rugăciunilor, mă rog de-a lungul întregii
slujbe. Dar şi în timpul zilei. Mă rog aproape necontenit.
— Ce-nseamnă să te rogi?
— Aduc mulţumiri. Încerc să mă feresc de rău.
— Îi ceri lui Dumnezeu să-ţi facă vreun hatâr?
— Doar n-o să-L supăr cu necazurile mele!
— Îl rogi să facă ceva pentru alţii?
— Dacă e cu putinţă, prefer să fac eu.
Braindor strânse din dinţi: în funcţie de ascultător, declaraţiile lui Anne dezvăluiau fie o trufie
vinovată, fie o credinţă îngerească.
— Ce simţi atunci când preoţii îţi vorbesc despre Dumnezeu?
— Mă plictisesc.
Noroc cu această izolare pe care i-o impusese înainte de intrarea la mânăstire, pentru că afirmaţiile ei
l-ar fi şocat pe orice om al Bisericii.
— De ce te plictiseşti?
— S-ar cădea ca preoţii să vorbească despre Dumnezeu ca nişte îndrăgostiţi, uluiţi, fermecaţi, plini de
recunoştinţă şi de admiraţie. Ar trebui să-i pizmuim că sunt atât de aproape de El, că sunt emisarii Lui,
da, ar trebui să crăpăm de invidie, să vrem să le luăm locul dacă L-ar lăuda aşa cum se cuvine. Dar ei Îl
agită pe Dumnezeu ca pe un bici: „Dumnezeu vă va da pedeapsă, dacă nu în viaţa de-aici, de pe pământ,
atunci în infern!“ Cu toate focurile lor, cu noianul lor de incendii, de jăratec, de frigări, cu pocăinţa şi cu
chinurile lor veşnice, am impresia că sunt un pui ce urmează să fie perpelit pe cărbuni.
Se întoarse spre Braindor.
— Dacă preoţii ar avea dreptate, raţele au mai mult noroc decât oamenii: nu-şi petrec toată viaţa
ascultând că vor sfârşi pe grătar.
Un vânt uşor înveseli frunzişul. Anne trase adânc aer în piept.
— Acest Dumnezeu, frate Braindor, nu m-ajută să trăiesc. Dimpotrivă, mă împiedică.
— De ce spui „acest Dumnezeu“? În opinia ta, ar mai fi şi altul?
 Anne îşi ţinu gura. Iar tăcerea nu exprima un gol de gândire, ci mai degrabă un preaplin al spiritului
care refuza să se exprime.
Neizbutind s-o scoată din muţenie, Braindor o lăsă în pace.
În zilele următoare, se mulţumi s-o observe pe Anne.
Cu toate că trudea din zori până seara, răspândea bucurie. Avea mereu un surâs pe chip, blând atunci
când se adresa celorlalţi, senin atunci când privea cerul, îndrăgostit atunci când întâlnea orătănii.
După ce probăluia socotelile ţesătorilor care veneau după lână, se ducea sub tei şi rămânea pe gânduri,
sprijinită de trunchi. Adesea, se îndepărta de copac, se lungea pe jos, cu faţa lipită de pământ şi braţele
larg deschise.
Braindor nu s-a putut abţine să n-o aducă pe Marea Domnişoară şi s-o întrebe, arătându-i-o pe Anne
lungită în iarbă:
— Ce-o fi făcând?
— Se prosternează în cruce, imitându-l pe Domnul Nostru Isus Cristos. E evident, de ce mai întrebi?
— Anne habar n-are ce face. Nu are pic de cultură religioasă.
Un surâs ilumină faţa stareţei.
— Vrednică ignoranţă, oftă ea. Duhul ei simplu atinge, fără să-şi dea seama, piscurile spiritualităţii
creştine. Sufletul ei intuitiv tronează deasupra cuvintelor, ideilor sau raţionamentelor.
Îşi zâmbiră, fericiţi să-şi vadă justificată credinţa intimă prin intermediul neprihănitei Anne.
— Cei curaţi sunt curăţiţi şi prin lipsa de ştiinţă.
Spunând asta, Marea Domnişoară se elibera de uimitoarea ei erudiţie, de folosirea limbilor greacă,
latină şi ebraică, de cunoaşterea patristicii străvechi şi a teologilor din toate timpurile. În clipa aceea, ai
fi zis că ridurile ei nenumărate se trăgeau din oboseala parcurgerii atâtor pagini.
Tăcură din nou.
După ce a condus-o pe Marea Domnişoară, Braindor s-a întors s-o aştepte pe Anne.
— Ce făceai acolo, Anne, întinsă pe jos?
Fata roşi.
El insistă. Presupunând că o mustra că se murdăreşte, îi arătă veşmintele fără pată. Braindor clătina din
cap fără să se lase:
— Te rugai?
— Aproape.
Răspunsul acesta enigmatic răsună vreme îndelungată între ei. Călugărul se întreba: ce e aceea „o
aproape rugăciune“?
— Hai sub tei. Îmi povesteşti acolo.
Fără să şovăie, poftind-o să-i meargă pe urme, se îndreptă spre copac şi se opri pe rădăcinile ieşite la
suprafaţă.
— Deci?
Anne îl prinse din urmă.
— Mă culc cu faţa la pământ ca să-i respir forţa. La început nu simt nimic, dar, dacă mă străduiesc,
simt urcând mii de trepidaţii. Din ce în ce mai puternic, fierbe, şuieră, până când îi desluşesc puterea fără
seamăn. Cu care mă umplu toată. De-aici îmi trag vigoarea. Şi surâsul de pe chip. Of, nu sunt o hoaţă,
pentru că, de fiecare dată, îi cer voie pământului.
Braindor rămase năucit.
 În noaptea aceea, în patul lui de paie ţepoase, se întoarse şi se reîntoarse la gândurile sale, depotrivă
înflăcărat şi descurajat. Pe de-o parte, Anne avea un discurs în care Dumnezeu nu apărea; pe de alta,
descria nişte uluiri mistice pe care i le provoca nu atât Sfânta Scriptură, cât natura.
Exista oare vreo deosebire între creştinism şi ceea ce simţea ea?
Braindor se ridică, tulburat de răspuns: nu, nici o diferenţă. Anne, solie a unor mesaje pe care nu le
pricepea, părea că e iluminată de tâmplarul din Nazaret. Nu reinventase ea, spontan, închinarea în cruce?
O dovadă că era direct inspirată de Isus…
Dimineaţă, Braindor ajunse la concluzia că neliniştea lui din ajun provenea dintr-o confuzie: Anne nu
avea un vocabular bogat. Fiindcă nu-i ascultase nicicând pe clerici şi nici nu citise Biblia, se chinuia să
găsească vorbele potrivite cu care să-şi exprime trăirile. Aşa cum cei curaţi nu au uneori ştiinţă de carte,
Anne nu ştia ce face, dar făcea.
Călugărul Braindor hotărî că misiunea sa va fi să o lămurească pe Anne în legătură cu ce se petrecea în
trupul şi în duhul ei.
 20
9 iunie 1906
Gretchen a mea,
Ai văzut ce ciudăţenie? Nu bagi în seamă un cuvânt ani la rând şi apoi, dintr-odată, de cum îi acorzi
atenţie, îl auzi peste tot, fără încetare.
Exact asta mi s-a întâmplat cu termenul „psihanaliză“. În ultima scrisoare, ţi-am vorbit despre vizita
mea la doctorul Calgari şi apoi despre cum am şters-o de-acolo; pe vremea aceea, mi se părea că ghicesc
în termenul acesta pretenţios – prea savant ca să fie şi cinstit – o şarlatanie. Viena mai fusese vrăjită de
Mesmer şi de băile lui magnetice, de ce să nu fie şi de magicianul Freud şi de divanurile lui
tămăduitoare?
Acum, după două luni, năzuiesc s-o iau înapoi pe firul timpului, să pun mâna pe scrisoare şi s-o
distrug, fiindcă, de-atunci, n-am încetat, la tot soiul de mese sau de discuţii, să mă tot lovesc de această
metodă insolită şi – o să râzi – s-o consider plină de interes.
Cum s-a petrecut această schimbare?
Soarta ştie să umble cu şiretlicuri când e vorba de aiuriţi ca mine.
După bunul meu obicei, am mers din greşeală în greşeală.
Mai întâi, a fost episodul sulfidelor ascunse. În privinţa acestui subiect dureros, o să-mi înfrâng
stânjeneala şi o să-ţi spun – ţie şi numai ţie – adevărul.
Într-o dimineaţă, mi-a fost anunţată vizita bancherului Schönderfer. Am răspuns că Franz lipseşte, dar a
susţinut că vrea să mă vadă pe mine.
Pentru că părinţii îmi lăsaseră o avere, la moartea lor prea timpurie, ştiind că îmi aparţine, m-am arătat
nepăsătoare faţă de gestionarea ei. Ce mare scofală să ai milioane, dacă îţi iroseşti ceasuri în şir ca să te
ocupi de ele? A fi bogat înseamnă să te descotoroseşti de grija banilor, nu-i aşa? După mine, un bancher e
aidoma unei guvernante, şefului unui hotel sau unui bucătar: trebuie să-şi gestioneze micuţa afacere fără
să-şi sâcâie stăpânii. Mă pregăteam deci să-l concediez pe Schönderfer.
Bărbatul s-a plecat, mi-a mulţumit că-l primesc şi şi-a dres de câteva ori vocea, impresionat.
— Mai repede, domnule Schönderfer, spuneţi-mi care-i motivul prezenţei dumneavoastră aici.
— De obicei, mă adresez domnului von Waldberg, pentru că, în acest domeniu, bărbaţii sunt îndeobşte
cei care îşi asumă responsabilităţile. Însă acum e vorba despre portofoliul dumneavoastră, doamnă von
Waldberg, de agoniseala pe care v-au lăsat-o părinţii. Sunt… sunt îngrijorat.
— De ce, Dumnezeule mare?
— Cheltuielile dumneavoastră, doamnă. Mă refer la contul personal, nu la ceea ce aţi pus în comun cu
soţul dumneavoastră.
— Aşa, şi?
— Sigur, nu e treaba mea. Totuşi, ştiind că nu vă place să faceţi calcule, notez toate retragerile în locul
domniei voastre…
— Foarte bine.
— Trebuie să vă daţi seama că, în ritmul ăsta, o să vă goliţi repede contul.
— Poftim?
 — V-am spus asta şi în scris. Luând în seamă ritmul cheltuielilor, am operat o simulare pentru viitor.
E… alarmant.
Am luat hârtia, am parcurs-o, destul de grăbit ca să-mi dau seama că nu pricepeam o iotă, destul de
încet ca să zăresc concluzia: falimentul meu personal mai avea de aşteptat doar doi ani.
Constatând că eram afectată, s-a grăbit să mă liniştească:
— Desigur, aveţi şi capital investit în domeniul imobiliar. Aici nu e vorba decât despre lichidităţi. Mi-
e teamă, prin urmare, că în scurt timp veţi fi nevoită să vă vindeţi imobilele, dacă veţi continua în acest
ritm…
Am tăcut o clipă, încercând, cu greu, să-mi adun gândurile: mi se deschideau în cap tot soiul de porţi,
care însă duceau niciunde.
— Poate că doriţi să examinaţi aceste cheltuieli? V-aş putea ajuta să le deosebiţi pe cele care sunt
indispensabile de cele…
M-am ridicat, furioasă la culme, şi l-am poftit afară.
Cu toate că a protestat, am rămas neclintită:
— N-am de ce să mă justific, domnule. Să nu confundaţi rolurile: dumneavoastră, banca mea, îmi
datoraţi explicaţii, nu invers. Deci, vă rog, s-o lăsăm baltă.
S-a retras, iar eu am căzut pradă unei crize de plâns, acolo, în budoarul unde îl primisem. Mă
simţeam… cum să spun… brutalizată; încercarea lui de a pătrunde în existenţa mea mă lăsa sfâşiată,
confuză, regretând momente ale trecutului, îngrijorându-mă pentru viitor, frământată de gânduri amare.
Desigur, se puteau găsi căi de a răspunde raţional întrebărilor lui Schönderfer. Eu refuzam însă
raţionalitatea. Viaţa mea nu avea de ce să se pretindă nici înţeleaptă, nici prudentă, nici rezonabilă. În
anumite privinţe, fusese aşa cu asupra de măsură. De ce să recurgem mereu la tipare?
Să fi fost din pricina lacrimilor, a nasului înfundat? Pentru o clipă, am crezut că mă înăbuş.
Franz n-a aflat nimic despre această vizită. Vreme de trei zile am tot pândit pe chipul lui cea mai vagă
schimbare, provocată de o posibilă discuţie cu bancherul. Nici o umbră nu ne-a întunecat însă
comunicarea.
În cea de-a patra zi, iată că mătuşa Vivi ni s-a alăturat la ora ceaiului.
— Draga mea, de ce mergem atât de rar împreună la furnizori? Îmi place la nebunie să merg la
pantofar, la croitor sau la modistă, însoţită de o prietenă. Data viitoare ia-mă cu tine, hai să ne facem de
cap.
Pe faţa ei alungită s-a desenat o irezistibilă expresie rugătoare, cea pe care le-o arăta amanţilor ca să
primească un cadou frumos.
Credulă, nu i-am perceput intenţia şi i-am răspuns stângaci:
— Cu plăcere. Ştii însă prea bine, mătuşă Vivi, că nu sunt o cochetă. Îmi comand noi articole de modă
doar dacă insistă Franz. Fiindcă o îmbrac pe doamna von Waldberg, nu pe Hanna.
— Aşa mi se păruse şi mie. De aceea nu pricep: Schönderfer, pe care l-am întâlnit din întâmplare, îmi
spunea că trăieşti pe picior mare.
Am pălit. Cum de îndrăznise…
— O, îi urăsc pe bancheri, a continuat mătuşa Vivi, ca să-mi curme indignarea. Sunt mai groaznici
decât cea mai indiscretă cameristă, atâta doar că pe ei nu poţi să-i concediezi. Ne scotocesc prin
buzunare, prin sertare, prin cutiile cu bijuterii, încearcă să afle cum ne petrecem cu adevărat timpul,
alungând misterul şi penumbra, hotărâţi să afle originea şi destinaţia fiecărui taler. Insuportabil! Cei mai
mulţi dintre noi sunt îngăduitori… Sau, mai rău, sunt unii cărora le e teamă de bancher. Burghezii, cu
precădere. Lumea pe dos.
Să fi ştiut ea oare, atunci când s-a lansat în această diatribă, cum îl tratasem pe Schönderfer? Încerca să
mă măgulească?
Încă o dată, mi-a întrerupt reflecţiile printr-o diversiune:
— Îi faci cadouri lui Franz?
— Nu, niciodată.
A suspinat, uşurată.
— Cu atât mai bine. Asta înseamnă că nu-l înşeli.
Am privit-o lung pe această femeie, căreia i se dusese buhul că înşiră amanţi după amanţi, cum se
bucură că nu sunt ca ea. Avea oare două morale, una pentru ea şi una pentru mine? Sau doar îşi apăra
nepotul? Poate că, în ochii ei, nu eram o femeie în toată puterea cuvântului, ci doar „nevasta lui Franz“.
Iar acesta nu trebuia cu nici un chip să fie încornorat.
M-am hotărât să atac şi eu:
— Femeile infidele sunt generoase cu soţii lor?
— Dacă nu vor să ajungă femei divorţate, da, cu siguranţă.
— Să fie oare atât de chibzuite?
— Ehe, conştiinţa încărcată… Atunci când un suflet e chinuit de vinovăţie, gesturile drăgălaşe ţâşnesc
din senin, ca să lecuiască.
Diabolica Vivi mă pusese din nou în încurcătură. Deşi încercasem s-o zgândăresc în legătură cu
purtarea ei ticăloasă, mi-o luase iar înainte: se descria ca fiind o păcătoasă lucidă şi pocăită.
— Hai să fim cinstite, a precizat ea, compensaţiile nu aduc izbăvirea.
Nu voiam s-o urmez pe acest teren râpos. De parcă mi-ar fi citit gândul, a cotit-o:
— Spune-mi, draga mea, pe ce-ţi cheltui banii?
— Sunt obligată să-ţi răspund, mătuşă Vivi?
— Nu, ai dreptul să taci. Există, totuşi, cineva care, în curând, n-o să mai tacă: odiosul de Schönderfer.
Deocamdată nu i-a pomenit nimic lui Franz, s-a mulţumit să se consulte cu mine. Cu toate astea, dacă nu-i
răspund, n-o să mai aibă răbdare.
M-am ridicat şi am început, nervoasă, să măsor camera în lung şi-n lat. Scena de care mă temeam era
de neocolit: Franz avea să descopere cu ce loază se căsătorise. După ce că eram incapabilă să rămân
gravidă…
În câteva clipe, am hotărât să mă destăinui.
Pe măsură ce-i explicam, simţeam uşurare. I-am mărturisit că patima mea pentru sulfide mă împinsese
la nişte cheltuieli uriaşe: da, încuviinţasem să plătesc din ce în ce mai mult, aşa că anticarii profitau. Cum
nu părăseam Viena, îmi delegasem mai mulţi reprezentanţi peste tot prin Europa, în Franţa, în Anglia, în
Rusia, în Italia, în Turcia, ca să-mi îmbogăţesc colecţia; plăteam deci lunar cinci sau şase mari negustori,
care călătoreau pe banii mei, care stăteau pe banii mei în hoteluri de lux, care luau masa, pe banii mei, cu
colecţionarii de bibelouri, ca să-i determine să-mi vândă comorile lor etc. Desigur, nu-mi făceam iluzii
în privinţa onestităţii lor, bănuiam că umflă preţurile, dar atunci când, la sosire, mă pregăteam să-i mustru
pentru cheltuieli, scoteau câte o millefiori originală care-mi lua piuitul.
Apoi i-am încredinţat ce era mai anevoios: conştientă că nu puteam să-mi expun colecţia aici, în
primul rând pentru că ar fi atras atenţia asupra pasiunii mele frenetice, în al doilea rând pentru că nu
aveam loc suficient, îmi cumpărasem în taină o casă. Renovasem vila ca să o fac demnă de micile mele
minunăţii, o transformasem într-un seif cu uşi blindate şi obloane zăvorâte, angajasem paznici, iar toate
astea îmi grevaseră bugetul.
După acest şuvoi de destăinuiri, mi-am etalat ultimele achiziţii, sperând că mătuşa Vivi va înţelege sau
chiar îmi va legitima pasiunea.
N-a aruncat însă decât o privire fugară, distantă. Înhăţându-mi mâinile, m-a silit s-o privesc în ochi.
— Micuţa mea Hanna, poţi pricepe că acest comportament are ceva… ieşit din comun?
— Colecţia mea va fi până la urmă ieşită din comun!
— Nu, nu copila mea, despre tine vorbesc. Să cheltuieşti nechibzuit pentru nişte cioburi…
— Opere de artă, am exclamat eu scandalizată.
— Opere artizanale, a încercat ea să mă corecteze.
Furioasă, m-am ridicat şi am început s-o insult. Nu pot să-ţi reproduc cuvintele, în primul rând pentru
că de-abia aştept să le uit şi apoi pentru că cele pe care mi le amintesc fac să-mi crape obrazul de ruşine.
Pe scurt, i-am urlat că nimeni nu mă înţelege, că eram înconjurată doar de brute, de ignoranţi şi de
barbari. La sfârşit, am adăugat că aş fi fost moartă de-o sută de ori până acum dacă frumoasa mea
colecţie nu m-ar fi alinat.
Mătuşa Vivi a avut înţelepciunea să mă lase să-mi deşert veninul până la capăt. Fără să intervină. Dacă
e să mă-ntrebi pe mine, şi fără s-asculte. Stătea pe gânduri.
Am stat multă vreme aşa, faţă-n faţă, eu trăgându-mi sufletul, ea meditând.
În cele din urmă s-a ridicat, şi şi-a strâns lucrurile ca să plece.
— Mare păcat că nu te-ai înţeles cu doctorul Calgari. Mi s-a spus că, de curând, a îngrijit o femeie
care aduna penduluri. Mania doamnei îi punea familia în pericol. Oarecum ca şi în cazul tău: datorii,
nedumerirea soţului, înstrăinarea apropiaţilor incapabili s-o priceapă…
— N-am ajuns chiar acolo, mătuşă Vivi.
— Nu încă. Dar nu mai e mult. Păcat…
— Mă întreb cum m-ar putea convinge doctorul Calgari că sulfidele mele nu sunt frumoase şi că nu
merită toată grija mea.
— Din câte am înţeles, nu asta ţi-ar spune. Ţi-ar demonstra că sulfidele tale nu sunt doar nişte sulfide,
că reflectă altceva, ceva atât de stânjenitor încât nici nu vrei să devii conştientă. Asta a făcut cu
orologiile femeii ăleia.
— A, da? Ce simbolizau orologiile?
— Ei, e-o poveste complicată. Tic-tacul însemna ciclul menstrual. Femeia aia se temea atât de mult de
menopauză, încât credea că-şi prelungeşte fertilitatea înmulţind aparatele de măsurat orele. Paradoxal,
colecţiona ceasuri ca să lupte cu timpul.
— Absurd, am zis eu. Cu desăvârşire iraţional!
— Cine a spus că vieţile noastre sunt raţionale? a întrebat mătuşa Vivi.
Conducând-o spre ieşire, am rugat-o să-i prezinte bancherului cu pricina o versiune acceptabilă pentru
nebunia mea.
— Sunt încântată să te văd în sfârşit lucidă, mi-a răspuns ea înainte să plece.
În săptămânile următoare, m-am străduit să nu-mi dau în petic. Izbuteam câteva ore pe zi, dar îmi
risipeam rodul strădaniilor vorbind cu câte un negustor sau anticar. De fapt, rezistam ispitei, câtă veme n-
o aveam sub ochi. Spre marea mea dezamăgire, descopeream în mine trăsăturile mătuşii Clementa, sora
lui Vivi, cea trecută de suta de kile: între mese, îşi bagă în cap că e la regim, şi apoi, la masă, se îndoapă
fără măsură.
Calgari? Trebuia să mă întorc oare la acel crai lipsit de scrupule? Chiar dacă începusem să consider
că nu voi fi în stare să mă lecuiesc singură, nu eram convinsă nici că psihanaliza sau vreunul dintre vracii
ei m-ar fi putut ajuta.
Aunci s-a petrecut cel de-al doilea incident, simfonia domnului Gustav Mahler.
Franz adoră muzica. Sau, mai degrabă, adoră să meargă în locurile unde se cântă muzică. Fac această
precizare fără perfidie, doar din dorinţa de exactitate: familia lui are o lojă la Operă, frecventează
concertele Filarmonicii şi întreţine o casă cu numeroşi servitori – în acord cu ritualurile lor ereditare.
Când te naşti von Waldberg, te naşti meloman, dansezi din tată în fiu pe valsurile lui Strauss, analizezi
calităţile cântăreţelor cu tot atâta pasiune ca şi pe cele ale cailor. Urechile lui Franz au fost hrănite, de la
o vârstă fragedă, cu Mozart, Beethoven, Weber: seara, ca să adoarmă, mama lui îi cânta lieduri de
Schubert sau de Schumann; pianişti de faimă au frământat clapele pianului Erard al palatului, inclusiv
Liszt. Prin urmare, oricare ar fi programul interpretului, Franz e dispus să-l asculte; în acelaşi timp, iese
de la eveniment atât de senin, de puţin schimbat, încât mă întreb uneori dacă a fost atent.
Eu, în schimb, sunt atât de pătrunsă de muzică – poate pentru că sunt mai puţin obişnuită cu ea –, încât
poate genera asupră-mi efecte tulburătoare.
Aşa ceva s-a întâmplat, într-o seară a lunii mai, la Filarmonică. Dirijorul Gustav Mahler interpreta una
dintre lucrările sale. Precum majoritatea spectatorilor, eram sceptică pentru că, pasămite, ştiam ce ne-
aşteaptă: tânăr, charismatic, director de Operă, mare interpret, le-avea cam pe toate, nu? Doar n-avea şi
pretenţia să ne convingă că întruchipează un nou Bach sau pe viitorul Brahms? Dirijor reputat în timpul
săptămânii, acest compozitor de duminică profita la modul scandalos de influenţa lui ca să ne bage pe gât
propria muzică. La unison cu vecinii mei, într-o stare de suspiciune, m-am aşezat ca să-i ascult recenta
simfonie.
De la primele note, însă, mi-a atras atenţia. La chemarea suflătorilor am uitat de mine, am plonjat în
universul lui pasionat, sălbatic, dureros, chinuit de violenţe care cresc fără să explodeze, stânjenit de
amintiri vagi care se evaporă, un peisaj dinamic, accidentat, în care, dintr-odată, un adagio îşi
răspândeşte graţia binefăcătoare, aidoma soarelui care străpunge norii şi poleieşte cu aur o văioagă până
atunci umbrită.
Pe măsură ce simfonia înainta, îmi părăseam respiraţia şi respiram prin muzică; eram purtată de viori,
inspiram adânc odată cu corzile, momentele de ansamblu îmi opreau suflul, apoi expiram pe acordul
perlat al harpei. Hanna ta, cea pe care o ştii, cea care nu-şi revine de pe urma sarcinii ei isterice, cea
roasă de gânduri meschine, ei bine, acea Hanna dispăruse. O altă persoană, liberă, proaspătă, plutea pe
valurile muzicale, lăsându-se dusă de curent, subjugată, fericită.
Mi se părea că pătrunsesem înlăuntrul sulfidelor. Ce altceva îmi ofereau globurile mele de cristal, dacă
nu starea provocată de această muzică? Eliberarea de mine însămi, adăpostirea într-o lume a încântării,
fuga de timpul pe care îl îndur şi întâlnirea cu timpul de care mă bucur. Eram vrăjită. Părăsisem realitatea
de dragul frumuseţii.
La ultimul acord, după ce am aplaudat frenetic, s-a produs ceva incredibil: mi-am pierdut cunoştinţa.
Precum o păpuşă de cârpe, m-am făcut moale şi am leşinat – după cum mi s-a povestit ulterior. Am
ajuns pe podea.
Avantajul acestei come a fost că nu am băgat de seamă primirea rece pe care melomanii vienezi au
făcut-o operei lui Mahler. Spre deosebire de mine, o detestaseră.
 Nu putuseră suferi simfonia. Cum n-o suportasem nici eu, dar în felul meu, câtă vreme entuziasmul îmi
provocase acea stare de rău.
Când am deschis din nou ochii, am zărit două chipuri: al doctorului Teitelman şi al doctorului Calgari.
Halal trezire! Unul mă considera o prefăcută, iar pe celălalt îl consideram eu un prefăcut.
Deasupra lor mă privea Franz.
Luându-mă după decoraţiunile aurite ale tavanului, mi-am dat seama că mă întinseseră în foaier.
Teitelman îm lua pulsul. Calgari mi-a întins un pahar cu apă îndulcită. Cu palida energie pe care mi-o
dăduse băutura, i-am zâmbit soţului meu.
— Te simţi bine, îngerul meu? m-a descusut Franz.
Zâmbetul meu a devenit mai larg, ceea ce l-a liniştit.
Apoi s-a aplecat către Teitelman.
— Prin urmare, doctore, credeţi că despre asta e vorba?
— Se prea poate. Dacă pe Hanna nu o doare burta sau ficatul, despre asta e vorba.
M-a ascultat cu stetoscopul, fără nici o reacţie din partea mea. A conchis:
— Da, asta e.
— Iubita mea, eşti cu siguranţă însărcinată!
Am avut un rictus neliniştit. Teitelman l-a perceput – cu atât mai mult cu cât îl pândea. A încercat apoi
să domolească elanul lui Franz:
— Calm. Calm. Să nu ne grăbim.
— Cum credeţi, doctore Teitelman, eu sunt convins.
Franz plecă iute ca vântul ca să aducă trăsura mai aproape de ieşire.
Odată Franz dispărut, Teitelman mă privi ţintă.
— Dacă vor continua greţurile, doamnă von Waldberg, veniţi la cabinet să ne încredinţăm de vestea
cea bună. Fiţi sigură că voi face investigaţii mai extinse decât data trecută. Ne înţelegem noi, nu?
Apoi m-a salutat scurt şi a plecat.
Calgari, aşezat nu prea departe, mă privea cu interes. Era să mă înfurii, să-i cer să plece, să mă lase în
pace. Cu ce drept rămăsese în preajma mea?
Am simţit însă o prezenţă atât de plină de compasiune, încât am tăcut. Mi se părea că mă auzise
gândind de faţă cu soţul meu sau cu celălalt doctor.
— V-a sufocat muzica, nu-i aşa?
Am dat din cap.
A continuat:
— Stăteam lângă dumneavoastră. De vreo două sau trei ori, în timpul concertului, mi-am permis să
arunc o privire spre dumneavoastră: păreaţi răvăşită.
Am adunat câteva cuvinte ca să-i explic ce simţisem. Clătină din cap.
— Aveţi un suflet ieşit din comun, doamnă von Waldberg, captaţi mesajele cu mai multă acuitate decât
oricine. Să ştiţi că, în ciuda echivocului de-acum câteva zile, sunt gata să vă primesc oricând. Ştiu că m-
aţi considerat un şarlatan; totuşi, astă-seară, doar şarlatanul acesta îşi dă seama de schimbarea petrecută
în dumneavoastră. Bucuria de a vă cufunda în artă. Frica de a vă întoarce în propriul trup. Iar teama cea
mai mare este că aveţi – sau nu – un alt trup viu în trupul dumneavoastră.
Am întors capul. Ce fraieră! Niciodată mulţumită. Amărâtă că Franz nu mă înţelege, contrariată că
doctorul Calgari mă înţelege.
S-a retras, apoi slujitorii m-au ajutat să ajung până la trăsură.
 De-atunci, Franz mă înconjoară din nou cu atenţiile lui înflăcărate, din vremea celor nouă luni de
pseudosarcină. Îi numesc privirile „ochi de cocoş pentru găina ouătoare“, într-atât mă irită şi îmi pare că
dezvăluie licărul unui exces de iubire suspectă.
Ajung acum, dragă Gretchen, la ultimul incident care m-a făcut să-mi reconsider poziţia anterioară. S-a
petrecut în seara asta.
Am asistat nu la un simplu incident, ci la o dispută în toată regula, la o ceartă care m-a şocat într-atât
încât, în adâncul sufletului, cele mai îndârjite reţineri ale mele au cedat.
Mai adineaori, s-a iscat la contesa Clam-Gallas o conversaţie aprinsă asupra stării artelor la Viena.
Ca urmare a concertului în care Gustav Mahler îi decepţionase într-atât pe melomani, domnii în vârstă
din jurul mesei s-au pus să-i facă fărâme pe artiştii de azi, diagnosticând o decadenţă a artelor.
Fiindcă Franz, mereu optimist, le-a adus drept contraexemplu câteva reuşite şi le-a amintit că e greu să
măsori înălţimea unei clădiri câtă vreme eşti cu nasul lipit de ea, şi-au scos argumentele ca pe nişte arme
de asalt. A fost o luptă a veteranilor împotriva generaţiei emergente. Şi pentru că tinerii – Franz, eu –
erau bine-crescuţi, hodorogii s-au dezlănţuit. La Viena, totul era de rahat! Dorinţa de originalitate
schimonosea operele, dorinţa exagerată de profunzime îi arunca pe artişti în haznale sinistre, de unde nu
se mai vedeau decât urâţenia, viciile, cruzimea şi dimensiunea maladivă a naturii umane. În pictură,
curentul Secession nu reprezenta un pas înainte, ci un regres: ne întorceam la grozăviile mitologice, la
monştri, la indivizi asexuaţi, nu se mai folosea perspectiva. Decadentul de Gustav Klimt ar fi trebuit
întemniţat pentru găunoşenie sau internat pentru perversitate. Tot aşa şi alde Josef Hoffmann sau Koloman
Moser. Unul ca Mahler încerca să rivalizeze cu ei la nivelul surescitării morbide? Din nefericire izbutea.
Oamenii de litere, la rândul lor, se înfundau în noroi. Ce altceva să vezi în Arthur Schnitzler, dacă nu un
autor pornografic? Nici o mamă nu şi-ar duce vreodată fiica la teatru să vadă La Ronde. Ce să mai
spunem de Freud, acest geamăn afectat al lui Schnitzler, cel mai rău dintre ei, care cu „psihanaliza“ lui îi
dădea pe spate pe tinerii amatori de mistere tulburătoare? De altfel, Schnitzler şi Freud, doi medici care
se pretind literaţi, scormonesc prin măruntaiele spiritului ca şi cum ar ciopârţi viscere: scriu cu
scalpelul. Concluzia? Operele lor nu se mişcau nici cât nişte cadavre în formol, duhneau, erau atroce şi
de joasă speţă. De ce? Pentru că veneau de la nişte evrei. Şi mai rău, chiar cei care nu erau evrei fuseseră
„evreizaţi“. Wagner, clarvăzătorul, o spusese prea bine: evreii ne distrugeau valorile. Domnii ăştia îi
lăsau pe evrei să ajungă bancheri şi, de ce nu, proprietari, în schimb îşi băteau joc de pătrunderea lor în
rândul artiştilor. Vade retro, Satana! Dacă nu vom reacţiona degrabă, ne vor distruge civilizaţia.
În acea clipă, precum un sportiv ieşind dintr-o grămadă, a ţâşnit cuvântul „psihanaliză“. Au bombardat,
înverşunaţi, metoda şi pe creatorul ei, Freud, cu sarcasme. Cum adică să existe o gândire inconştientă sub
cea conştientă? De unde ar fi putut Freud să ştie asta? Dacă gândirea era inconştientă, nu vom fi niciodată
conştienţi de ea! Prin definiţie! Ce neghiob! Apoi domnii aceia l-au făcut obsedat sexual, pentru că Freud
descoperea îndărătul multor comportamente – dacă nu chiar al tuturor – expresia libidoului. Când fumezi,
sugi de la sân… Când faci baie, îţi întâlneşti mama… Da! Cel mai mult îi amuza teoria cenzurii: acest
paznic al probităţii care tolerează anumite pofte, iar altora le face vânt ca să ricoşeze în trup sau în
periferiile sufletului? Şi toată maşinaţiunea asta se petrece fără să avem de ştire? Hai, zău, instanţa asta
de control, conştientă şi inconştientă în acelaşi timp, e-o mascaradă! O contradicţie. Ca şi cum am vorbi
despre-un peşte solubil!
Şi s-au pus pe râs.
 Iar eu eram atrasă de obiectul batjocurii lor. Începeam să înţeleg acea psihanaliză pe care o mutilau. Îi
descopeream noima. Mă rog, noima din perspectiva mea şi a problemelor mele.
În plus, faptul că zvârleau tot ce era evreiesc în acelaşi coş de gunoi mă determină să privesc cu
îngăduinţă, de-acum înainte, orice este evreiesc. Dacă l-am apreciat pe Mahler, poate că o să-l plac şi pe
Freud?
În seara aceea, în mine s-a petrecut o revoluţie.
Desigur, nu mă voi duce la doctorul Freud, pentru că, dacă s-ar afla, m-aş face de râs în mediul în care
mă învârt; cu toate astea – ca să ştii –, mâine stabilesc o nouă întâlnire la doctorul Calgari.
Verişoara ta care, cu siguranţă, se va simţi mai bine,
Hanna
 21
— Ce-ai hotărât, Anny? Rămâi vedetă sau sfârşeşti ca un meteor?
Vocea Johannei, rece, nazală, pătrundea prin perdeaua cabinei unde Anny îşi proba rochiile de seară.
Actriţa, gâfâind, leoarcă de transpiraţie, îşi sprijinea fruntea de oglindă, sperând că spasmele care-i
sfârtecau pântecul aveau să se rărească.
Crezând că o aprobă, Johanna continuă să vorbească în zeflemea:
— Oricine poate să aibă succes, pentru că ţine de noroc. Să repeţi succesul ţine însă de inteligenţă.
— Poate şi de talent?
Anny se străduia să evite atacul răutăcios pe care i-l pregătea Johanna.
— Ce fel de talent? se interesă scorpia, iritată.
— Păi, în cazul unui actor, talentul să joace un rol. Scuză-mă, Johanna, dacă te insult cu neruşinarea
mea.
— Nu e neruşinare, e tâmpenie. De când, mă rog frumos, e nevoie de talent ca să faci carieră în
cinema? Un fizic potrivit şi un agent priceput sunt de ajuns. Uită-te la Lassie, căţeaua credincioasă; i-am
înghiţit cu toţii filmele, fără să ne închipuim o clipă că javra ar avea talent. De altfel, rolul era jucat nu
doar de un collie, ci de mai mulţi.
Anny îşi lipi mâinile de abdomen. Se temea că o să verse. Sau că o să leşine. Dintr-un ungher al minţii
ei, cel care funcţiona întotdeauna, un ungher îndepărtat, puţin accesibil, încercuit de obstacole, îi trimitea
Johannei replici usturătoare, de genul „Îmi pare rău că nu sunt câine“ sau „Johanna, agent veterinar de la
Hollywood“, ori chiar „Dacă te mai iei de mine, te muşc“. Din păcate, buzele ei tremurătoare nu au
pronunţat aceste vorbe.
— Dar nu numai Lassie, reluă Johanna, aş putea să-ţi înşir mulţi actori care, la un moment dat, au fost
animăluţe idolatrizate. Desigur, nu te plasez în categoria asta, Anny, ştii doar cât de impresionată sunt de
talentul tău actoricesc. Cu toate astea, trebuie să-ţi apăr interesele. Ţi-am anulat întâlnirile, pentru că n-
aveai chef să te duci. O dată, pot să pricep. Dar nu şi a doua oară. În ultimele săptămâni, din pricină că nu
ţi-ai onorat obligaţiile, am ajuns cel mai hulit agent de la Hollywood, un superlativ de care, inutil să-ţi
precizez, m-aş lipsi bucuroasă.
Anny se scurse de-a lungul oglinzii şi se chirci la pământ. Durerea devenea insuportabilă.
— Pe scurt, trebuie să-ţi revii. E nevoie de tine ca să promovăm Fata cu ochelari roşii. O să mă urăşti
că-ţi spun asta, dar sunt zile când eşti de nefilmat şi de neauzit.
Anny ar fi vrut să-i răspundă că-şi dădea atât de bine seama de asta, încât îşi anula întâlnirile exact ca
să nu se dea în vileag. Dar dialogul cu agenta se desfăşura într-o altă dimensiune lumească, acolo unde
Anny ar fi fost capabilă să enunţe cu voce tare toate frazele pe care spiritul ei le elabora.
În clipa aceea Johanna tăcu, pentru că se întorsese să asiste la probe croitorul.
— Prrrin urrrmarrre? întrebă el cu accent italo-libanez.
În pragul leşinului, dar încă ferită de judecătorii ei prin perdeaua grea de catifea, Anny privi îndelung
rochia de lamé aurit pe care ar fi trebuit s-o încerce. Era atât de aeriană, de fină, de strâmtă încât i s-ar fi
lipit de trup ca o a doua piele, de basm. Orlando, zeul Hollywoodului, pretindea că a desenat-o şi cusut-o
special pentru ea.
— Anny, nu mă face s-aştept! Cum arăţi ca sirrrenă?
 Tânăra ar fi vrut să-i facă pe plac acestui creator genial, da, ardea de nerăbdare să se preschimbe într-
un peşte cu solzi, dar stomacul o chinuia şi simţea furnicături în ochi. Era la un pas de a-şi pierde
cunoştinţa.
— Vrrrei să vină Dorrra să te-ajute?
Anny şi-a clintit buzele ca să îngâne un „nu“, dar mişcarea i-a fost fatală: un jet puternic de vomă a
împroşcat totul în jur.
În trei secunde, rochia de sirenă, care ceruse sute de ceasuri de trudă de la o echipă de trei cusătorese
asiatice specializate în lucrul cu fir de aur, a fost acoperită cu un amestec lipicios de cornflakes, de cafea
şi de fructe exotice încă nedigerate, la care se adăugau, intacte, imaculate, diverse pastile înghiţite la
breakfast.
— Of, mi-e mai bine… suspină Anny, cu vederea dintr-odată mai limpede şi ţeasta eliberată din
menghine.
Îndărătul perdelei, Orlando, luând declaraţia ca pe un strigăt de admiraţie, nu se mai abţinu:
— Pot intrrra?
Fără să mai aştepte, trase perdeaua de catifea şi o găsi pe Anny în chiloţi şi sutien, ghemuită deasupra
unei bălţi duhnitoare din care ieşeau câteva falduri nemânjite ale preţioasei rochii.
Johanna se apropie şi ea.
Erau stupefiaţi. Ca şi Anny, de altfel.
Actriţa încercă să-şi folosească farmecul spre a cerşi îndurare, schiţând un zâmbet.
— Iertaţi-mă… Ieri-seară am… dat pe gât nişte pahare.
În timp ce vorbea, îşi dădu seama că avea o voce groaznic de răguşită şi o respiraţie cu iz de budă.
Câteva ceasuri mai târziu, după ce fusese condusă acasă cu fermitate, Anny sorbea ceaiuri de mentă,
însoţită de Johanna.
Aceasta administrase criza cu măiestrie. Fără s-o supere, îi organizase un transfer rapid, îl domolise pe
Orlando şi contramandase şedinţele de coafor şi de machiaj la care Anny ar fi trebuit să meargă în
continuare.
Anny încerca o stare plăcută: Johanna îi părea o mămică ideală.
Întremată, dar încă slăbită, se aşeză lângă agentă.
— Mulţumesc.
Johanna tresări. În mod limpede, nu aştepta decât acel cuvânt, un semnal ca să repornească lupta:
— Te rog fă-mi pe plac şi revino-ţi, micuţa mea. Nu ne mai pune în asemenea situaţii. Să ştii că există
zvonuri foarte flatante, în branşă, despre ultimul tău film; unii se gândesc că ar putea fi răsplătit cu un
premiu pentru interpretare. Simt că Fata cu ochelari roşii ţi-a deschis drumul spre consacrare… şi ştii
că am fler! Aşa că, te rog, nu strica totul. De ce bei? De ce te droghezi?
Cu toate că întrebările i-au fost puse brutal, Anny a chibzuit, astfel încât să răspundă cu sinceritate.
Dintotdeauna, în ochii ei, trioul alcool-drog-sex întruchipase privilegiile adultului. Pentru că
pătrunsese de când era puştoaică în acest mediu, Anny se năpustise încă din adolescenţă asupra acestor
semne strălucitoare ale maturităţii. Nu-i trecuse niciodată prin cap că maturizarea înseamnă să te
structurezi, să te echilibrezi, să te aduni; dimpotrivă, modelele reuşitei i se păruseră libertatea extremă,
mersul cu capul înainte, îndrăzneala fără limite. Prin urmare, se repezise asupra sticlelor, stupefiantelor şi
bărbaţilor ca asupra a tot atâtea trofee valorizante, care să-i ofere, prin numărul lor tot mai mare, un
anume fel de excelenţă.
 La acestea, s-a adăugat înclinarea către risc. Să cocheteze cu abisul, să-şi rişte viaţa la volan, să fie la
un pas de supradoză, să înşire amanţii – până într-atât încât să nu ştie lângă cine se trezea dimineaţa – ,
iată unde se afla adevărata eleganţă. Prudenţa era lipsită de farmec, dar şi de prestigiu, siguranţa o
plictisea; doar pericolul îi tivise existenţa cu aur, doar primejdia i-o transformase în capodoperă.
Azi, Anny vedea că pusese un diagnostic greşit atunci când luase în piept viaţa de adult. Căile prin
care se elibera – mai ales alcoolul şi drogurile – se dovediseră nişte drumuri înfundate. Deşi îşi
închipuise că, multiplicând experienţele, va câştiga forţă şi înţelepciune, nu făcuse decât să le piardă.
Arareori lucidă, aflată mereu în căutarea unei substanţe sau a unui lichid, trăia mai degrabă în lipsă decât
în plenitudine.
Mereu frustrată, cu excepţia clipelor când se îmbăta sau când trăgea pe nas, nu mai suporta neliniştea
aceasta dureroasă, exagerată, care constituia urzeala obişnuită a vieţii ei cotidiene.
La unsprezece ani nu avea probleme – poate doar nişte pofte contrariate –, în vreme ce acum se lupta
împotriva demonilor şi numeroaselor dependenţe pe care şi le crease.
— Ştii, Johanna, m-am înşelat…
— Îţi interzic să te exprimi aşa.
Agenta reacţionase viguros, de parcă, în secunda următoare, încăperea avea să se umple de ziarişti;
continuă necruţător:
— În veci să nu mai faci asta. Eşti cea mai bine plătită actriţă de vârsta ta de la Hollywood. Bagă-ţi în
cap ce statut ai şi ascunde-ţi îndoielile. În domeniul media ştiu prea bine unde poate să ducă aşa ceva: o
autocritică tolerabilă devine insultătoare când ia forma criticii. Nu le sugera argumentele pe care ţi le-ar
putea arunca în faţă.
— Johanna, suntem doar noi două. Nu cred să am ziarişti ascunşi sub covor.
Johanna ridică din umeri.
— Când te înmoi o dată, moale rămâi. „Cine a băut va mai bea“, ştii tu mai bine decât mine.
— Johanna, vorbesc cu o prietenă.
— Tocmai, o prietenă adevărată nu poate îngădui asta.
— Johanna, nu-ţi vorbesc despre Anny Lee, actriţa, ci de viaţa mea zilnică. Am reuşit în carieră, de
acord. Dar în viaţă?
Johanna o măsură din ochi, cu o expresie de dispreţ încremenită pe chip.
— Nu-i nici o diferenţă!
Anny ridică din umeri. Parcă i-ar fi vorbit unui orb despre culori… Deşi considera că discuţia trebuia
curmată, continuă:
— Spre deosebire de tine, Johanna, nu accept o viaţă privată de tot râsul.
— Nu-ţi permit. Cindy şi cu mine…
— Cindy şi cu tine vă potriviţi, pentru că sunteţi asociate. Punctul comun: ambiţia. Drogul: munca.
Scopul: banii.
Johanna se foi pe scaun.
— Nu mi se pare nimic caraghios în asta. Dar scopul tău care e, Anny?
— Oricum, nu banii.
— Ţi-e uşor să spui asta, câtă vreme câştigi cu nemiluita.
— Dacă n-aş câştiga, mi-ai reproşa că o spun din pricină că sunt acrită.
— Bun, perfect. Deci care ţi-e scopul?
— Păi, tocmai asta e, habar n-am!
 Johanna o privi cu atenţie, întrebându-se dacă voia s-o întărâte sau doar să-şi bată joc de ea. Când
pricepu că era sinceră, oftă…
Anny ştia că nu-i vorba de compasiune; Johanna suspina spunându-şi: „Vai, ce meserie!“ Totuşi, să-ţi
închipui că va abandona lupta însemna s-o cunoşti prea puţin.
— Anny, o să ajungi o ruină. Deocamdată eşti tânără, corpul tău nu arată viaţa pe care o duci, dar în
curând…
— În curând o să dau colţul.
— Aşa? Asta plănuieşti? Vrei să te joci de-a cometa, precum James Dean sau Marilyn Monroe? Să
ilustrezi seria „Ne-au părăsit în plină glorie?“, să-ţi creezi o legendă?
— De ce nu? Am impresia că ăştia doi erau la fel de dărâmaţi ca mine.
— Aşa e. Atâta doar că, înainte să ne părăsească, se străduiseră să facă suficiente filme ca să-şi
alimenteze posteritatea. Fără două-trei capodopere, patru sau cinci lungmetraje corecte şi vreo douăzeci
de rateuri, rişti să mori de pomană, păpuşă. Bagajul tău pentru eternitate e încă prea uşurel.
Trântind toate consideraţiile astea, Johanna rânjea.
Pentru ea, vorba aspră era şi adevărată. Pragmatică, abilă în afaceri, se ferea într-atât de înduioşări, de
iubirea contrafăcută, de drăgălăşeniile ipocrite, de optimismul deşănţat, încât îşi exercita nesimţirea ca
pe o virtute. Aerul antipatic i se părea modul cel mai autentic de a aborda oamenii: în acest fel, sublinia
că nu minte. În fiece clipă, se slujea de brutalitate ca de o dovadă a onestităţii, şi de pesimism ca de un
semn de inteligenţă.
În seara aceea, îi oferea lui Anny exact opusul a ceea ce şi-ar fi dorit.
Aşa încât aceasta nici nu mai avea chef să-i răspundă: pe lângă faptul că nu-i plăcea să polemizeze,
gura cinică a Johannei îi spurca toate subiectele sensibile.
— Bine, Anny. Hai să n-o mai lungim, o s-ajungem la dihonie, ceea ce e ultimul lucru pe care mi-l
doresc. Să rămânem în concret.
— În regulă.
— Îmi promiţi că te laşi de băut?
— Mi-ar plăcea.
— Droguri?
— Şi mai mult.
Johanna zâmbi.
— Asta a fost. Cât se poate de simplu. Dacă vrei, poţi.
În ochii agentei, comportamentul lui Anny era un moft: clienta ei se droga ca să atragă atenţia, trăgea la
măsea ca să fie mustrată. Un copil…
— Îţi propun să faci exerciţii încă de astă-seară. Peste trei zile o să avem premiera Fetei cu ochelari
roşii. Am reuşit să-l conving pe Orlando să nu-ţi trimită pe cap avocaţii, ci rochia: în privinţa ţinutei,
deci, lucrurile se dreg. În schimb, va trebui să te străduieşti să rămâi cu mintea limpede. Peste trei zile,
ziariştii, fotografii, criticii şi reporterii vor fi aici: e musai să fii strălucitoare, vioaie, pertinentă.
— Îţi promit.
Anny o conduse la uşă, o îmbrăţişă, îi repetă că marea şansă a vieţii sale fusese întâlnirea cu ea, că
prietenia ei îi schimbase destinul, şi o rugă să-i transmită toate cele bune lui Cindy.
Johanna a fost cât pe ce să roşească sub cei doi centimetri de fard bej.
La câteva clipe după plecare, Anny se îndreptă spre sufragerie. Deschise barul şi numără sticlele. Pe
lângă bourbon, whisky, armagnac, gin şi sherry, mai erau încă şase sticle pline.
 Perfect.
Le aruncă în coşul unde, de obicei, stivuia buştenii pentru iarnă, îl luă la subraţ şi se duse în dormitor.
Aici, le aşeză la piciorul patului şi se lungi.
Ce ţel avea?
Deşi pe cel al vieţii sale, în general, nu-l ştia, în schimb îl cunoştea prea bine pe cel al viitorului său
apropiat.
Trei zile…
În primul rând deşurubă dopul.
În trei zile, avea timp să-şi atingă obiectivul: coma alcoolică.
 22
Anne începea să preţuiască discuţiile cu Braindor.
Desigur, încă de când se cunoscuseră, îl iubise pe acest lup blond, pe călugărul acesta slăbănog;
ghicise sub straiele lui ponosite un suflet ca pâinea caldă. Sub o înfăţişare ameninţătoare, o înălţime
ieşită din comun, o faţă uscăţivă, o voce categorică, pelerinul ascundea, în ciuda dârzeniei sale, un suflet
uimit, plin de curiozitate.
Deşi prevăzuse că dialogurile lor vor fi ţesute din tăceri prelungi, acum îşi dădea seama de contrariu;
pentru întâia oară, o făptură omenească era interesată de ea, îi cerea să se destăinuie, să-şi descrie
părerile despre lume. Posacul devenea vorbăreţ, ba chiar limbut, iar Anne se simţea, dacă nu mai
deşteaptă, măcar mai interesantă.
Se întâlneau zi de zi pentru nişte conversaţii în trei, cel de-al treilea fiind teiul sub ocrotirea căruia se
aşezau. Anne nu putea să comunice lucruri importante fără să se contopească cu natura. Cu toate că-i
plăcea căsuţa din beghinaj, se usca acolo, în chinga zidurilor; ca să cugete, avea nevoie de atingerea
aerului proaspăt, de lut sub tălpi, de iarbă între degete, de cer ca de o boltă sub care să i se rânduiască
gândurile, de o scaldă de lumină, fie ea cea a soarelui ori a lunii. Dacă nu-şi cufunda trupul în natură, nu
era în stare să-şi rostească părerile.
Acolo, printre licheni şi ramuri, în faţa astrului triumfător, îi expunea călugărului bucuriile şi mâniile
ei.
— Nu cred în ierarhie, Braindor.
— Dar cât de uşor dai ascultare.
— Nu vorbesc de ierarhia umană, ci de aceea care-i desparte pe oameni de animale. Ne considerăm
superiori.
— Chiar suntem.
— În ce privinţă? Animalele se hrănesc, dar nu pornesc războaie. Animalele se luptă între ele, dar nu
sunt crude. Animalele respectă pădurile, nu le distrug ca să ridice oraşe. Nu ridică fum spre nori, rămân
la locul lor.
— Totuşi fură unele de la altele.
— Fie, dar o vizuină ori un măr le aparţine doar în măsura în care le e de folos. Ai văzut vreodată o
pasăre cu mai multe cuiburi? Ori o vulpe sătulă pândind un stârv pe care nu-l va mânca? Printre animale
nu există bogaţi, nici unul nu agoniseşte bunuri peste cât îi e necesar, averi care nu îi trebuie.
— Ce vrei să spui?
— Că singurul temei al proprietăţii este nevoia. Tot ce nu îţi e de folos trebuie dat. De fapt, nici măcar
dat, ci dat înapoi.
— Chiar aşa?
— Generozitatea nu e o virtute, ea înapoiază ce a fost luat.
— Ştii că reiei cuvintele teologului angelic, sfântul Toma d’Aquino?
— A, da? murmură ea cu ochii strânşi. Pesemne că a urmat şi el povaţa jivinelor.
Braindor înainta cu paşi mărunţi, fără insistenţe, pentru că, altminteri, blajina Anne s-ar fi crispat. Îşi
luase această misiune – aceea de a da înţeles religios gândurilor spontane ale lui Anne – fără să i-o
spună, fiindcă tânăra continua să cultive o suspiciune înverşunată faţă de cler; pentru ea, Biserica, aşa
cum o cunoştea, slujea un grup de oameni, iar nu pe Dumnezeu. Anne semnala pofta de putere a preoţilor
şi episcopilor:
— Fii atent ce graşi sunt, Braindor. Cum îşi acoperă trupul cu mătăsuri şi degetele cu giuvaieruri;
locuiesc în palate, chinuiesc o armată de slugi. Cu excepţia câtorva negustori portughezi, francezi sau
spanioli, nimeni din Bruges nu trăieşte într-un asemenea lux.
— Şi eu sunt călugăr.
— Călugăr cerşetor, Braindor, adică opusul lor. De-asta te şi plac. Oricum, ai avut dreptate să alegi
calea asta, în altă parte nu te-ar fi primit.
Să te împotriveşti nu înseamnă să convingi. Braindor tăgăduia cu măsură. Credea că timpul le rezolvă
pe toate.
Cu toate astea, presiunea vicarului din Bruges devenea săptămână de săptămână mai puternică. Prelatul
nu se potrivea deloc cu descrierea pe care Anne le-o făcea colegilor săi. Uscăţiv, ascetic, nu vădea nici
opulenţă, nici îngăduinţă. În privinţa înfăţişării sale circulau două explicaţii: unii ziceau că ar fi atins de
o boală a măruntaielor care-l împiedica să se bucure de hrană; alţii afirmau că îşi chinuia trupul. Poate că
adevărul stătea în suma celor două… Cu o sănătate fragilă, preotul adăuga suferinţelor naturale pe cele
voluntare; purta pe timpul zilei o cămaşă a penitenţei, mereu însângerată, acel veşmânt din păr de cal care
irita pielea şi căruia, preţ de două ceasuri, îi adăuga o târsină, lanţuri de fier, precum şi, constant,
pietricele tăioase în încălţări. Era atras de tot ce îi sporea disconfortul: se culca direct pe jos şi
interzicea să i se încălzească locuinţa, cu excepţia perioadelor de ger. Episcopul din Tournai îl numise
vicar pe acest bărbat auster pentru că lupta împotriva flagelului acelor timpuri, molima luteranismului.
Odată cu răspândirea Reformei, care stigmatiza Roma şi pe reprezentanţii ei, protestanţii atrăgeau atenţia
populară denunţând clerul corupt, pe preoţii lacomi, dezmăţaţi sau avari. Noul vicar din Bruges,
schimnic prin natură, din pricina bolii sau graţie exerciţiului spiritual, nu arbora nici unul dintre aceste
defecte, ceea ce constituia un factor de ordine pentru oraş.
— Fiul meu, o să ajung să cred că o ascundeţi pe fecioara asta miraculoasă, cu inimă neprihănită. V-a
dezamăgit?
Prelatul îl scruta pe Braindor cu priviri morocănoase prin care, din când în când, răzbătea suferinţa.
— Dimpotrivă! exclamă Braindor cu tărie.
— Atunci, nu o mai tăinuiţi.
— Monseniore, deocamdată are înfăţişarea unui diamant brut. Ai zice că-i un bolovan. Înainte s-o arăt
în lume, trebuie s-o formez, s-o şlefuiesc.
— Mă consideraţi atât de necioplit, fiule, sau de necunoscător al firii omeneşti?
— Desigur, nu mă gândeam la dumneavoastră, Monseniore, ci la martorii acestei întâlniri, la toţi cei
care, după domnia voastră, vor dori s-o vadă. Nu se cade să fie dezamăgiţi. Se cuvine ca fecioara din
Bruges să fie la înălţimea aşteptărilor. Nu e de dorit ca Monseniorul să compromită o asemenea şansă, o
şansă pentru Bruges, o şansă pentru strălucirea şi autoritatea vicariatului său.
Trăsăturile vicarului episcopal au exprimat atunci două sentimente complementare, mândria de a
guverna şi neliniştea eşecului. Prelatul îşi drese vocea, îşi scărpină obrazul aspru, apoi scoase un oftat
care însemna încuviinţare.
Părăsindu-l, Braindor, ca întotdeauna încântat că mai obţinuse o amânare, nu se putea împiedica să-şi
închipuie că vicarul avea dreptate când îl bănuia că o păstrează pe tânără pentru el. Călugărul avea
impresia că e martorul unui eveniment rar şi preţios: naşterea unei sfinte. Aşa cum Anne contempla ore în
şir creşterea unei narcise, Braindor nu mai calcula timpul decât observând cum se maturizează Anne.
Tânăra îşi îmbrăca acum în cuvinte toate trăirile, cu toate că aceste cuvinte nu erau nici conforme, nici
potrivite cu ceea ce puteau înţelege urechile din acele vremuri.
În acea după-amiază, când o întâlni pe Anne sub tei, chipul tinerei era aşa de limpede, de luminos, că-
ţi venea să cauţi pe cer raza de soare care străpunsese pâcla norilor. Observând că mai multe straturi
cenuşii acopereau astrul, Braindor presupuse că faţa îi era luminată dinlăuntru de forţa gândului.
Aproape nimic nu se clintea în Anne, atunci când i s-a aşezat alături; totuşi, un freamăt discret al
obrajilor ei îl vesti că i-a simţit prezenţa.
Braindor rămase nemişcat, încercând să simtă, prin contagiune, ce se întâmpla. În mod limpede, Anne
capta anumite vibraţii ale aerului sau pământului, se hrănea cu ceva imperceptibil.
Stând atât de aproape de ea, îşi dădu seama că avea o respiraţie ce urma alt ritm decât cel obişnuit,
înceată, grea, profundă.
Cât timp să fi zăbovit acolo? Cum era călugăr cerşetor, Braindor n-avea nevoie să măsoare timpul ca
atâţia alţii. Iar Anne, nici atât…
Dintr-odată, fata ieşi din meditaţie şi se dezmorţi…
— Povesteşte-mi, îi zise simplu Braindor.
Zâmbi, extatică.
— Există în univers un iubit nevăzut, un iubit căruia îi datorez totul şi căruia niciodată n-o să-i pot
mulţumi îndeajuns. Iubitul acesta se află pretutindeni şi nicăieri. Este forţa zorilor, blândeţea înserării,
este tihna nopţii. Este, deopotrivă, primăvara care dilată pământul şi iarna care îl piperniceşte. E o forţă
nesfârşită, mai măreaţă decât cel mai mare dintre noi.
Braindor zâmbi şi el. Murmură desluşit:
— E Dumnezeu.
Anne se întoarse spre el.
— Aşa îi spui tu?
— Aşa îl cheamă.
Scutură din cap, gânditoare.
— Aş vrea să fiu sigură.
Braindor se îngrijoră:
— Anne, promite-mi că n-o să repeţi vreodată cuiva ce mi-ai spus acum! Oricum, nu unui om al
Bisericii.
Anne îşi plecă fruntea şi îşi privi lung picioarele, ca pe doi intruşi veniţi în vizită.
— Sunt obişnuită să tac. Nu sunt prietena cuvintelor, nu le cunosc prea temeinic. Ştii, căutam numele
acestei forţe şi tu ai numit-o Dumnezeu.
Bănuia că Braindor are dreptate, pentru că îl preţuia şi îl considera mai învăţat decât ea; totuşi, nu
izbutea să se convingă de asta şi nici să-şi însuşească vorbele lui.
— Cuvintele nu cresc pe mirişte, Anne. Când te miri că n-ai ales cuvintele potrivite nu înseamnă că
gândeşti greşit sau că simţi aiurea; e doar un semn de ignoranţă. Nu eşti destul de instruită. Mai ales în
materie de teologie. Cuvintele au fost născocite de oameni pentru oameni; nu ţâşnesc din senin. Calitatea
gândurilor tale contează mai mult decât forma lor, crede-mă!
Anne părea descurajată. Dobândirea verbelor, conceptelor, formulelor care să-i dea uşurinţă în
exprimare i se părea de neatins.
 Braindor se gândi la o soluţie.
— Ai scris vreodată poezii?
Anne se întoarse, iute, spre călugăr, îmbujorată.
— De unde ştii?
Înveselit de înflăcărarea fetei, Braindor se simţi mulţumit că ghicise.
— Nu ştiam, doar întrebasem.
Anne îşi întinse picioarele, îşi frecă palmele de o rădăcină aspră; fericită că se poate confesa, nu mai
era încordată.
— Da, scriu poeme adesea. Fac şi desfac fraze în minte.
— Şi-apoi le aşterni pe hârtie?
— Nu.
Îi aruncase răspunsul ca pe un lucru evident, fără să bănuiască uimirea lui Braindor, care exclamă:
— Prin urmare, se pierd? Păcat!
Anne îşi arătă şi ea mirarea:
— După ce le isprăvesc, le învăţ pe de rost.
După care adăugă:
— Nu-i mai bine aşa? Hârtiile se rătăcesc. Memoria, niciodată.
— Ba se rătăceşte.
Neliniştită de tonul călugărului, îl privi ţintă; el îi dădu lămuriri:
— Desigur, memoria se rătăceşte mai greu decât o bucată de hârtie, dar se rătăceşte. Într-o bună zi,
poemul tău va dispărea, fie pentru că anii îţi vor fi tulburat mintea, fie pentru că vei muri.
Liniştită, tânăra râse.
— Nu-i grav: poemul îşi va fi trăit şi el viaţa.
Se prefăcu înţelegător.
— Poţi să-mi reciţi un poem?
Anne roşi: Braindor îi cerea să dezvăluie un lucru intim, un fel de copil pe care-l purta în sine, alcătuit
doar din gânduri şi pe care îl copleşea cu grija ei.
Cuprinsă de emoţie, se hotărî să accepte, dar avu nevoie de câteva minute bune înainte ca vocea ei să
înşiruie stihurile:
M-atrage, nicicând nu se retrage,
Îi e foame de mine şi foamea mi-o curmă.
Vreau să trăiesc cum îi place
Şi să-i aud chemarea până la urmă.
A făcut din mine această făptură de soi,
Întinsă ca arcul, arsă de sete, cu gândul fidel,
Iar flacăra asta suntem noi amândoi.
Mi-am promis să fiu demnă de el.
Braindor întâmpină poemul printr-o tăcere prietenoasă, făcând-o să simtă, din felul cum zâmbea, că
preţuia atât poemul, cât şi îndrăzneala de a-l fi recitat.
Anne roşi din nou.
— Mulţumesc, Anne. Tonul e potrivit. Dar la cine te referi?
— La iubitul meu.
 — Ce iubit?
— Forţa care mă copleşeşte de dimineaţa până seara, energia care mă face mai bună şi care mă
ocroteşte de rău şi de mediocritate. Adineaori, când ai sosit aici, tocmai eram cu el.
Câteva clipe, Braindor tăcu mâlc.
— Pot să-l transcriu?
Anne încuviinţă. Au luat apoi hârtie şi cerneală de la economatul beghinelor, iar Braindor a aşternut
versurile după dictare.
În seara aceea, Braindor, tulburat, a făcut o excepţie de la regimul lui frugal: în ciuda jurământului de
sărăcie şi de abstinenţă, a pătruns într-un han ca să savureze o tocană şi să bea o licoare întremătoare.
Simţea nevoia să intre într-un univers al oamenilor, universul dinainte de călugărire, o lume înţesată de
mirosuri, de zgomote, de fum, de vorbe buruienoase.
De ce era atât de frământat? Nu de ceea ce înţelegea, ci de ceea ce-i scăpa din textul lui Anne.
Cu coatele pe masa lipicioasă, sorbind berea tulbure cu hamei, care începuse s-o înlocuiască pe cea
din orz, citea şi recitea poemul. Tot pritocindu-l, îl învăţă pe dinafară.
— Hei, părinte, unde-ţi fug gândurile?
Hangiţa, o flamandă durdulie, roşie-n obraji, îl descosea pentru că avea chef de pălăvrăgeală.
— Învăţam un poem.
— Citeşte-mi-l şi mie! strigă ea. Sunt moartă după poezie şi nu prea am prilejul să aud aşa ceva.
Mândru nevoie mare, Braindor îşi îndreptă pieptul.
— O să fac mai bine de-atât, o să-l recit.
— Tu l-ai scris?
— Nu. O femeie.
Hangiţa se aşeză în faţa lui, cu picioarele de-o parte şi de alta a taburetului, şi se sprijini de măsuţă cu
capul în mâini, deja sedusă.
Braindor rosti versurile cu blândeţe, preţuind greutatea fiecărei vorbe. La sfârşit, hangiţa îi făcu cu
ochiul.
— Mare puşlama eşti!
— Poftim?
Jupâneasa se ridică, veselă şi, în acelaşi timp, dezumflată.
— Mi-ai spus un poem al ibovnicei tale.
— Nicidecum.
— Ba da, ba da, nu vezi, mormăi frazele ca pe nişte rugăciuni. Puteai să fii mai cinstit de la bun
început, nu? Nu te judec, ştiu doar că, înainte să fii călugăr, ai fost bărbat. Şi încă mai eşti. Cum o cheamă
pe blonda aia a ta?
— Păi…
— Poemul ăsta e scâncetul unei femei care vorbeşte despre iubitul ei. Dar ţie cum îţi zice, pe numele
mic?
— Braindor.
Din resturi de amintire – nu ştia să citească –, l-a mutat pe Braindor în rolul „iubitului“ lui Anne:
Braindor,
M-atrage, nicicând nu se retrage,
Îi e foame de mine şi foamea mi-o curmă.
 Vai, Braindor,
care a făcut din mine această făptură,
Arsă de sete…
Aşa că încheie:
— Poemul tău e deşucheat.
Braindor o îmbrăţişă pe hangiţă, îi mulţumi şi plecă în grabă.
A doua zi, după o noapte nedormită, s-a dus, la cântatul cocoşilor, la vicar. Acesta l-a primit în timp ce
începea să mănânce un ou tare – o adevărată culme pentru un ascet.
— Monseniore, spuse Braindor repezindu-i-se în drum, am venit să ostoiesc nerăbdarea voastră faţă
de Anne, fecioara din Bruges, „micuţa mea protejată“.
— Bine, dar de ce ai venit neînsoţit?
— Vă aduc unul dintre poemele ei, care vă va îngădui să-i măsuraţi nivelul spiritual. Nu cred că mulţi
creştini de-ai noştri îi ajung la degetul mic.
Braindor desfăşură hârtia pe care, cu cea mai graţioasă caligrafie de care era în stare, adăugase două
cuvinte, deasupra şi dedesubtul rimelor:
Isus.
M-atrage, nicicând nu se retrage,
Îi e foame de mine şi foamea mi-o curmă.
Vreau să trăiesc cum îi place
Şi să-i aud chemarea până la urmă.
A făcut din mine această făptură de soi,
Întinsă ca arcul, arsă de sete, cu gândul fidel,
Iar flacăra asta suntem noi amândoi.
Mi-am promis să fiu demnă de el.
Isus.
 23
13 iulie 1906
Dragă Gretchen,
Înainte de orice, ţin să te liniştesc. Citindu-mi precedenta scrisoare, ai intrat în panică. Deşi
consideraţiile tale tandre se dovedesc pline de înţelegere, ţi-am simţit mustrarea: îmi condamni
cheltuielile, îmi domoleşti pornirile faţă de mătuşa Vivi.
În privinţa primei probleme, îţi amintesc că sunt conştientă: nu doar că ţi-am mărturisit rătăcirile, dar
am şi recunoscut excesele mele faţă de sulfide. Nu uita că încerc să mă vindec.
Punctul doi: cred că o idealizezi pe mătuşa Vivi. Ai dori să-i îmbunătăţeşti portretul, astfel încât să-ţi
semene. Vai! În ciuda năzuinţelor tale, nu te-a putut înlocui, se dovedeşte incapabilă să joace rolul
esenţial pe care l-ai avut în ceea ce mă priveşte vreme de ani buni, cel al unei surori mai mari, devotată,
atentă şi generoasă. Când o să te vezi cu ea, imaginaţia ţi se va izbi de mătuşa Vivi cea reală, care se
arată mereu indiscretă, tolerantă cu noduri, deloc binevoitoare. Desigur, nu e făcută numai din vicii, dar
până şi calităţile ei, bănuiesc, sunt la origine nişte defecte: e preocupată de ceilalţi doar din curiozitate,
discută îndelung cu fitecine doar ca să exerseze; dacă propune să fie de folos, o face ca să domine. Nu
iubeşte oamenii, îi place să şi-i facă datori.
În ultima vreme, am izbutit să ridic între noi un zid de apărare. Când îşi bagă prea mult nasul în
gândurile mele, o avertizez: „Doctorul Calgari mi-a interzis să deschid acest subiect“. Cum se felicită că
mă duc la cabinet, lăudându-se că datorită ei am ajuns acolo, se străduieşte să respecte sfatul terapeutului.
Iată deci marea veste pe care am de gând să ţi-o împărtăşesc: am început o cură de psihanaliză cu
doctorul Calgari. Nici nu-ţi poţi închipui cât e de interesant. Mai mult: nu-ţi poţi închipui cât sunt de
interesantă.
De acord, fraza e năucitor de lipsită de modestie. Nu fi şocată! E doar o etapă din tratament.
De două ori pe săptămână, sun la uşa doctorului Calgari, mă lungesc pe divan, el se aşază îndărătul
meu la o distanţă cuviincioasă, apoi încep să debitez ce-mi trece prin cap.
Cu excepţia scrisorilor pe care ţi le adresez, nu mi s-a întâmplat niciodată să vorbesc despre mine. În
decursul primelor şedinţe, socoteam, de fiecare dată când coboram scările, că mi-am deşertat tot sufletul
şi că data viitoare nu voi mai avea ceva de spus. Iată însă că poveştile se urneau din nou, totul pornea de
la capăt, iar dezvăluirile mă surprindeau şi pe mine.
Te-am pomenit adesea, draga mea Gretchen; doctorul Calgari preţuieşte rolul pe care l-ai avut în
timpul copilăriei şi adolescenţei mele – şi pe care, desigur, îl ai şi azi. Un copil care şi-a pierdut părinţii
la vârsta de opt ani, în urma unui accident tragic, simte nevoia să-şi transfere afecţiunea asupra unei
persoane de încredere. La început, nu ştiu de ce, am minţit în privinţa adevăratelor noastre legături: te-am
descris, aşa cum obişnuiesc, ca fiind verişoara mea. Din pricina a trei întrebări iscusite, am fost nevoită
să mărturisesc că n-aveam nici o legătură de rudenie.
— Are vreo importanţă? l-am întrebat.
— Dumneavoastră ştiţi mai bine.
— Poftim?
 — Probabil că estimaţi mai bine decât mine beneficiul acestei minciuni, câtă vreme dumneavoastră
sunteţi cea care minte.
Cam asta e ambianţa raporturilor noastre: doctorul Calgari analizează tot, atât ceea ce-i spun, cât şi
ceea ce-i ascund.
Uneori, printr-o frază introduce câte o umbră în certitudinile mele. De curând, bunăoară, în timp ce
conchideam că nu suferisem de pe urma absenţei părinţilor, mi-a replicat:
— Asta vă place să credeţi.
— Totuşi, îmi cunosc părerile…
— Părerile reprezintă partea vizibilă a aisbergului, Hanna, cea de care sunteţi conştientă. Există însă şi
alte gânduri dedesubt, cele care nu se exprimă prin cuvinte, ci prin lapsusuri, prin acte şi comportament.
Îngăduiţi-mi, prin urmare, să mă îndoiesc că n-aţi suferit de pe urma absenţei părinţilor, câtă vreme totul
demonstrează că nu doriţi să deveniţi părinte.
— Poftim?
— Neputinţa dumneavoastră de a rămâne însărcinată este psihologică, din moment ce doctorii confirmă
că nu întâmpinaţi nici o piedică fiziologică.
— Desigur, dar…
— Iar sarcina aceea isterică v-a îngăduit să câştigaţi timp, fără să rămâneţi gravidă. Graţie acestui
şiretlic, aţi domolit presiunile familiale, v-aţi mulţumit într-un mod iluzoriu soţul, v-aţi prefăcut că
sunteţi o mamă normală. De fapt, vă e frică să deveniţi mamă, probabil pentru că propria dumneavoastră
mamă v-a lipsit, sau pentru un alt motiv, pe care-l vom descoperi împreună…
Are tendinţa să-mi invadeze intimitatea. Şi-atunci mă simt obligată să mă supăr. Aşa încât refuz să-i
ofer detalii despre zbenguielile mele şi ale lui Franz în pat. De pomană tot insistă, îşi tot agită statutul de
terapeut, îmi tot repetă că, atunci când mă duc la Teitelman, nu ezit să-i îngădui să examineze ceea ce, în
mod normal, doar soţul meu are voie să vadă. Între mine şi Franz totul merge bine, iar asta trebuie să
constituie o informaţie suficientă pentru Calgari.
De altfel, am fost o singura dată pe punctul să întrerup tratamentul, atunci când a insistat asupra acestor
aspecte, depăşind graniţele pudorii:
— De ce pretindeţi că vă place să faceţi dragoste cu soţul dumneavoastră, câtă vreme aţi găsit o cale
de a-l alunga preţ de nouă luni?
În ziua aceea, am părăsit cabinetul fără să scot o vorbuliţă şi trântind uşile îndărătul meu. Ajunsă
acasă, mi-am făgăduit să nu mă mai întorc niciodată la el.
Aşteptam un mesaj de scuze. Vai, măcar trei propoziţii. Un semn mărunt că îi pasă. O dovadă de bună-
creştere. O remuşcare de gentleman. Ce mai tura-vura, trei rânduri pe o carte poştală, dintre care să se
strecoare regretul că m-a jignit.
Am aşteptat scrisoarea o săptămână.
Am chiulit de la două şedinţe, convinsă că asta îi va deştepta un sentiment de vinovăţie, că divanul
pustiu îi va aminti de purtarea lui neruşinată.
Degeaba.
Într-a zecea zi, eram atât de turbată încât m-am năpustit la el, la ora preconizată a celei de-a treia
întâlniri, şi l-am umplut de insulte, i-am scos pe nas mârlănia, i-am explicat rânduielile ce se cuvin
urmate în lumea adevărată.
Nu a părut surprins că mă vede dând buzna – de parcă ar fi prevăzut totul –, nu a încercat nici să mă
potolească, nici să se scuze; dimpotrivă, a îndurat atacul în tăcere, cu interes.
 — Ei bine, încetaţi să mă ascultaţi cu aerul că disecaţi o broască. Parcă nici nu vă pasă!
— Aşa e, Hanna. Spuneţi lucruri care nu mă privesc, ci vă privesc. Şedinţa de azi ne permite să facem
paşi înainte.
M-am înfuriat din nou. De unde-a scos-o că era vorba de o şedinţă? Venisem să-l învăţ să se poarte,
deci hai să nu mai amestecăm lucrurile. Te pomeneşti că voia să-l şi plătesc?! Ce tupeu…
Cum a procedat? Habar n-am. Cert e că a reuşit să scoată din mine toată mânia: nu doar că m-am lungit
pe divan, dar, după un ceas, i-am şi plătit consultaţia, mulţumindu-i din suflet.
Uneori îl zoresc să ajungem la subiectul sulfidelor, pentru că ăsta era principalul motiv pentru care mă
tratam la el. Mă refuză cu îndârjire. „Mai târziu“, îmi repetă, de parcă nu l-ar interesa deloc. Uneori, îl
bănuiesc că tergiversează ca să mai scoată bani în plus, dar, de îndată ce mă surprind gândind atât de
meschin, mă dojenesc şi îl încredinţez din nou de bunele mele sentimente.
Închipuieşte-ţi că există şi momente amuzante în cura asta. Trebuie, de pildă, să-i povestesc visele pe
care le ţin minte, sau să-i răspund spontan la cuvintele pe care le pronunţă.
Iată un exemplu:
— Fragment?
— Trecut.
— Ceai?
— Bârfă.
— Farfurioară?
— Scrâşnet.
— Soacră?
— Păi… respect.
— Floare?
— Viaţă.
— Primăvară?
— Nepăsare.
— Lumină?
— Atracţie.
— Viena?
— Ziduri.
— Valsuri?
— Waldberg.
— Cină?
— Tăcere.
— Tăcere?
— Cristal.
— Sticlă?
— Puritate.
— Evreu?
— Pătrunzător.
— Franz?
— Hmm…
— Franz?
 — …
Da, în mod ciudat, nu am continuare pentru anumite cuvinte. Fie mă blochez, fie şovăi. În astfel de
situaţii, aud, îndărătul meu, peniţa doctorului Calgari zgâriind frenetic în carneţel. Când îl rog să-mi
aducă lămuriri asupra sensului acestor exerciţii, îmi spune că spiritul se dezvăluie prin asocierile pe care
le operează. Pentru mine, sticla ar reprezenta un ideal de curăţenie morală – perfect de acord, deşi
această constatare nu mă va ajuta nicicum să mă lecuiesc de patima pentru sulfide! Uneori, spiritul
oscilează: asta arată că cenzura, care săvârşeşte o selecţie, respinge o pulsiune chinuitoare, agresivă sau
carnală. În fine, atunci când apare un gol în conştiinţă, asta înseamnă că întreg spiritul e dezorientat, că
nici o instanţă nu încearcă să răspundă.
Deşi consider că explicaţia e strălucită, îmi permit să-i contest pertinenţa constantă. Atunci când nu
reacţionez în faţa acelui „Franz“, nu-mi vine în cap decât „Franz“… Doar n-o să răspund aşa…
Repetarea cuvântului nu intră în regulile jocului. Mai rău, expresia ironică pe care o afişează Calgari
când mă justific îmi taie orice chef să insist.
Mă consideri frivolă, dragă Gretchen, îţi râzi de îndeletnicirile mele? Ai totuşi încredere în mine, sau
mai degrabă în doctorul Calgari, pentru că, adesea, în şuvoiul vorbelor mele dezlânate, îmi dezvăluie
elementele care au legătură unele cu altele, iar aceste revelaţii îmi produc o straşnică stare de bine.
Uite-aşa, deunăzi, ne-am întors la tapiseriile care decorează – dacă se poate spune aşa – sala de
aşteptare. Îţi reamintesc că e vorba despre un diptic, Răpirea sabinelor şi Întoarcerea sabinilor. În cea
dintâi, romanii, lipsiţi de femei acasă, se duc să le fure pe cele ale vecinilor lor, sabinii; se vede limpede
că femeile îi resping pe răpitori. În cea de-a doua, asistăm la întoarcerea sabinilor, după câţiva ani,
atunci când au avut posibilitatea să se înarmeze: încearcă să-şi recapete femeile, dar şi acum, paradoxal,
acestea se opun; atârnate de soţii lor romani, ridică spre slăvi plozii născuţi din aceste căsătorii silite şi
refuză să plece. De fiecare dată când le privesc, mă calcă pe nervi.
— De ce nu vă plac, Hanna?
— Femeile astea n-au făcut nimic, n-au pretins nimic, doar îndură. Orice s-ar întâmpla, sunt mereu
victime. Bărbaţii îşi construiesc destinul în funcţie de nevoi sau de dorinţa de răzbunare. Nu doar că ele
nu există pentru bărbaţi, prin bărbaţi, dar aceştia le mai şi maltratează. Detest Răpirea sabinelor, dar
urăsc şi mai tare Întoarcerea sabinilor. Ce mă şochează în acest al doilea episod e faptul că femeile
refuză să fie eliberate, că se agaţă de cei care, pe vremuri, la răpiseră şi le siluiseră. Ce-i mai rău e că
agită, în chip de justificare, nişte prunci născuţi din violuri. Acceptă violenţele la care au fost supuse,
devenind complicele călăilor lor.
— Le condamnaţi?
— Nu, le plâng. Cu bărbaţii am o problemă.
— Vă simţiţi apropiată de ele?
— Poftim?
— Aţi auzit prea bine.
— N-am îndurat nicicând astfel de violenţe.
— Totuşi, felul în care le povestiţi păţania se dovedeşte grăitor. Din interpretarea pe care o daţi
tabloului ţâşnesc nişte corespondenţe cu viaţa dumneavoastră. După cum mi-aţi mărturisit, aţi avut o
copilărie fericită, aţi trăit la ţară lipsită de griji, până în clipa când aţi fost căutată în perspectiva
căsătoriei. Nu vă consideraţi o sabină răpită?
— Exageraţi.
— În opinia dumneavoastră, ce-ar fi trebuit să facă sabinele, odată ajunse la Roma?
 — Să evadeze.
— V-aţi gândit să evadaţi din căsătoria cu Franz von Waldberg?
Am tăcut. A mers mai departe:
— Pricepeţi că au început să-şi iubească răpitorii?
— Poate… Dacă nu erau mârşavi.
— Desigur. Dar nici Franz nu e.
— Corect.
— Pe mine, dragă Hanna, mă intrigă totuşi ceva în acest tablou. Femeile astea nu făcuseră copii cu
sabinii, ci doar cu romanii.
— Da, ai zice că înainte de răpire erau virgine. Din cauza violenţei romanilor, au evoluat de la stadiul
de fete la acela de femei.
— Tranziţia asta e şi ea o formă de violenţă, Hanna?
Am tăcut din nou.
După câteva clipe nesfârşite, a continuat:
— S-ar fi cuvenit să-i urmeze pe sabini?
— Era prea târziu. Deveniseră soaţe şi mame. Chiar dacă faci drumul înapoi, nu îţi recapeţi trecutul.
— Aveţi dreptate, Hanna. Nu te poţi întoarce, nu redevii niciodată ce ai fost. Trecerea anilor ne
schimbă. Iar dumneavoastră nu puteţi accepta asta. Aţi dori să opriţi totul, să încremeniţi totul, să păstraţi
totul pe veci, aidoma florilor artificiale veşnic înţepenite în sulfide.
În acel moment, m-a străbătut o undă benefică. Faptul că ajunsesem să mă cunosc m-a făcut euforică.
L-am întrebat pe Calgari în pragul uşii:
— Acceptaţi trecerea timpului?
— Încerc.
— E greu.
— Nu există altă soluţie. Admit inevitabilul şi, în plus, mă străduiesc să-l apreciez.
Dragă Gretchen, te las să meditezi asupra acestei fraze, pentru că Franz n-are linişte. A venit deja de
două ori să-mi aducă aminte că mergem să vedem Spărgătorul de nuci cu baletul Operei. E topit de
bucurie. Uneori, bărbatul ăsta are un neastâmpăr de copil; îl ador când se poartă aşa.
Pe curând,
A ta, Hanna
 24
Nu mai era chip să dea înapoi.
Limuzina se apropia de cinematograful unde avea loc prima proiecţie pentru public a filmului Fata cu
ochelari roşii.
Pe Hollywood Boulevard, mii de oameni se călcau în picioare.
Cu trei sute de metri înainte de Chinese Theatre, acolo unde avea loc evenimentul, circulaţia se
îngreuna. Uriaşele limuzine negre, albe sau chiar roz se poziţionau la distanţe respectuoase unele faţă de
altele, înaintând cu viteza unei ţestoase rănite: fiecare şofer ştia că trebuie să se lipească de bara celui
dinainte, astfel încât clientul său să păşească pe un covor roşu pustiu, atrăgând asupra lui toată atenţia
publicului şi a presei. Procesiunea semăna cu aceea a avioanelor care se pun în şir indian ca să aibă
întreaga pistă de decolare doar pentru ele.
În Lincolnul închiriat de producători, Anny se ghemuia pe banchetă. Deocamdată, sub pavăza
geamurilor fumurii, nu se temea de nimeni, dar în curând… Cum avea să iasă din maşină? Din casă şi
până la banchetă, căzuse de două ori. I se părea că are gleznele montate pe rulmenţi, se clătina, se
învârtea, n-avea nici un sprijin. Nu izbutise să câştige rămăşagul, acela de a intra în comă. Rezistenţa ei
la cele mai scârboase cocteiluri era incredibilă. Slăbuţ record! Creierul îi suportase amestecurile de
vodcă, gin, bourbon, lichior de mandarine, porto şi şampanie: în seara asta Anny nu era inconştientă, ci
pur şi simplu foarte bolnavă.
În ultimele două zile, Johanna, mirosind pericolul, încercase să negocieze prezenţa unui june-prim care
să-i stea la dispoziţie. Însă, de fiecare dată când agenta îi propunea un nume, Anny îl respingea: fie se
culcase cu el şi îl considera un neisprăvit, fie nu se culcase şi îl bănuia de homosexualitate.
— De ce-ar trebui, mă rog frumos, să le dau o şansă gloabelor astea? Ca să defileze în seara
premierei? Ce-au făcut ca să merite asta?
— Atenţie, nu-ţi anexez un bărbat de companie ca să recompensez un actoraş în căutare de notorietate,
ci ca să te salvez. Eşti incapabilă să mergi fără sprijin. Nu-i mai acătării un playboy decât o cârjă? Măcar
n-o să te lase să te poticneşti şi o să-ţi deschidă poşetuţa când o să vrei să dai la boboci.
Încăpăţânată, Anny a refuzat. Cu toate astea, trei ceasuri mai târziu, când a văzut că nu se ţine pe
picioare, a implorat-o pe Johanna să-i ceară ajutorul Genţii Vuitton.
Decana Hollywoodului a încuviinţat fără ezitare, pentru că descinderea la braţul lui Anny îi garanta
poze în gazete. În trei minute, negociase deja un acord cu agenta: da, o va ajuta pe Anny să meargă drept,
de la maşină până la locul din sală; da, va răspunde în faţa microfoanelor şi camerelor de luat vederi care
se vor ivi pe drum, dar cu condiţia să li se interzică ziariştilor s-o fotografieze pe Anny fără ea. În caz
contrar, Geanta Vuitton, conştientă că ar lipsi din reportaje, prefera să stea acasă.
Prin urmare, Anny a trecut s-o ia pe bătrâna actriţă, care-şi pusese o rochie care-i crea gabarite false
pe trupul inform: o pernă la fund şi un corset verde fluorescent erau altoite pe furoul din catifea neagră.
Cum ansamblul i se părea prea sobru, îi adăugase nişte pene, de ajunsese să semene cu un vultur bătrân
deghizat în papagal.
În pragul uşii, văzând faţa contrariată a lui Anny, şi-a dat seama că efectul îi reuşise.
— Ca lumea, nu?
Deşi beată, Anny căută termenul cel mai blând şi până la urmă îl nimeri:
 — Original…
Geanta Vuitton se sui în maşină, încântată:
— Păpuşă, ştii că am trei rochii de seară, una urâtă, una nasoală şi una groaznică?
— Asta care e?
— Aia groaznică, preferata mea.
Aruncă o privire spre Anny, care, în ciuda toropelii, ochilor goi, pielii tumefiate de alcool, arăta
fermecător în rochia din solzi aurii. Zâmbi.
— Mare noroc pe mine că ieşim împreună, Anny. Mă pui perfect în evidenţă. Eşti aşa de şuie, că toţi
ochii vor fi doar pe mine.
Se puseră pe râs, Geanta Vuitton încântată de gluma pe care o făcuse, Anny pentru că nu pricepuse o
iotă. Chiar atunci, şi-a propus să hăhăie la orice fleac i s-ar spune.
Se auzi o bufnitură. Un admirator se izbise de limuzină.
— Nu ţi-e frică? întrebă Anny.
— De ce să-mi fie, şoricel?
— De nimic anume… frică şi-atât.
— Spaima care nu are obiect, ursuleţul meu, se cheamă angoasă.
Anny îşi turnă un pahar de whisky deasupra minibarului.
— Prin urmare sunt teribil de angoasată, conchise ea.
Geanta Vuitton, impenetrabilă, se abţinu de la orice comentariu şi nu-i luă în seamă gestul:
autodistrugerea la care recurgea Anny progresa atât de rapid încât era inutil să te amesteci; cu toate
acestea, gândindu-se la lungul drum pe care trebuiau să-l străbată împreună pe covorul roşu, îi smulse
brusc din mână paharul.
— Puişor, am fost însărcinată să te ajut să mergi fără să cazi. Nu am însă nici puterea, nici vârsta să te
adun de pe jos. Şi nu te aştepta nici să te car în spate.
— OK, mă opresc, şopti Anny.
Se deschise portiera, zbieretele mulţimii adunate în faţa cinematografului pătrunseră violent în maşină,
iar lumina orbitoare a proiectoarelor le dădu senzaţia că sunt nişte cârtiţe smulse din bortele lor
subterane.
Geanta Vuitton a ieşit cea dintâi. A fost întâmpinată cu hohote, pentru că publicul, stimulat precum un
câine în laborator, obişnuia să pufnească în râs de fiecare dată când îşi făcea apariţia. Ca să fie sigură că
obţine acest efect, Geanta Vuitton, profesionistă adevărată, se căznise să îmbrace rochia îngrozitoare.
Anny Lee i s-a agăţat de braţ. Magia ei caracteristică a funcţionat şi acum. Ovaţiile mulţimii,
pâlpâirile provocate de frenezia bliţurilor, lungimea covorului pe care-l avea de parcurs, toate laolaltă au
fost cât pe ce s-o împingă să se zvârle, cu capul între umeri, în limuzină şi să plece, dar Geanta Vuitton,
cu o mână hotărâtă, i-a înlănţuit antebraţul şi a silit-o să zâmbească în faţa obiectivelor.
Au început să meargă.
Geanta Vuitton se descurca atât de straşnic, încât nimeni nu-şi închipuia că băbătia era cea care o
remorca pe tânără. Cu un firesc desăvârşit, s-au apropiat de aparatele de filmat. Ziariştii acreditaţi au dat
buzna.
Anny tremura, dar reuşea să-şi păstreze o expresie senină. La început, jurnaliştii i-au reproşat celei din
rol secundar că vorbeşte mai mult decât vedeta, dar Geanta Vuitton s-a dovedit atât de caraghioasă şi de
spirituală, încât până la urmă au acceptat acest tandem bizar.
 Geanta Vuitton i-a replicat unei animatoare de la canalul Disney, mirată că tot răspundea înaintea lui
Anny:
— Ce vă tot plângeţi? Interpretăm gratuit un fragment din Frumoasa şi bestia.
Pe scurt, Geanta Vuitton îi băga pe toţi în ceaţă, iar Anny se simţea un pic mai bine.
În clipa aceea, l-a zărit pe Ethan.
De data asta, era chiar el.
Mai înalt decât restul lumii, cu o faţă calmă în mijlocul spectatorilor isterici, îşi pironise privirea
asupra ei. Fără să se gândească, Anny a ridicat braţul şi a strigat:
— Ethan!
Ochii infirmierului vădeau o tandreţe adevărată.
Anny a tras-o de mână pe Geanta Vuitton, care voia să se îndrepte spre o altă cameră de luat vederi.
— Anny, n-am avut niciodată o soră siameză, nu te repezi aşa.
— Voiam să vorbesc cu Ethan.
Şi arătă spre bărbatul blond.
Neavând forţa fizică să i se împotrivească, Geanta Vuitton a însoţit-o.
Acolo, Anny s-a năpustit spre Ethan şi i-a şoptit:
— Te rog, Ethan, ajută-mă!
— De-asta am şi venit.
Vocea lui n-avea nici o urmă de şovăială. Ethan era o întruchipare a rectitudinii şi abnegaţiei.
Anny a continuat:
— Vino înăuntru după mine, la bar. Se dă un cocteil.
— Nu am invitaţie.
— O să-ţi fac rost. Să nu mă laşi baltă, da?
— Niciodată.
Discuţia lor n-a fost auzită de nimeni, nici măcar de Geanta Vuitton, care, deşi se afla la doar câţiva
centimetri distanţă, era cam tare de urechi.
Peste zece minute, când au ajuns în holul cinematografului, Anny i-a cerut directorului să-l lase pe
Ethan înăuntru, după ce i l-a arătat de la distanţă.
— Nu vă faceţi griji, domnişoară Lee, mergeţi la bar, ne ocupăm noi de tot.
Urcarea treptelor a fost un chin pentru cuplul acela trăsnit: Geanta Vuitton avea dureri de şolduri, Anny
Lee îşi pierdea echilibrul. Din fericire, au hotărât să-şi preschimbe stânjeneala în atracţie, au chirăit, au
făcut haz, au cântat pe paşi de dans, aşa încât lumea a crezut că se amuzau făcând mişto cu bună ştiinţă de
o comedie muzicală.
În foaier, s-au prăbuşit pe banchete.
— Nu ne mai clintim. Tu faci pe prinţesa, eu pe regina-mamă.
Lui Anny, noul rol i s-a potrivit de minune.
Pândea, necontenit, sosirea lui Ethan. Avea să intre în încăpere, la vederea lui avea să se însenineze,
iar el avea să-i facă o injecţie ca s-o potolească.
Se anunţă începutul proiecţiei.
Neliniştită, Anny simţea cum o năpădeşte spaima, cum creşte apăsarea carierei. Filmul lui Zac era
înconjurat de zvonuri laudative, iar prestaţia lui Anny şi mai şi. Unii declarau că, prin acest film, ieşise
de pe băncile şcolii şi fusese înscăunată la curtea celor mari. A intrat în panică: dacă aşteptările erau
prea ridicate, decepţia avea să fie direct proporţională; peste două ceasuri, fie avea să fie aplaudată, fie
îi vor fi lăudate costumele.
Îi venea s-o ia la sănătoasa.
— Mă duc la toaletă. Nu vii şi tu?
Geanta Vuitton legănă din cap, uşor iritată.
— Ca să te ţin de frunte deasupra wc-ului, nu? S-a trecut şi asta în contract?
— Te rog, însoţeşte-mă. Mă-ntorc în sală când se sting luminile.
Geanta Vuitton a bombănit, dar s-a supus.
Anny s-a închis pe dinăuntru, s-a prăvălit peste capacul closetului şi şi-a scos telefonul mobil. Cu
greutate, a găsit numărul lui Ethan.
Nu i-a răspuns.
I-a trimis un SMS în care – dacă rectificăm literele bătute aiurea – scria: „Vino, sunt la toaletă“.
Simţea că se golesc culoarele.
Se auziră primele note ale genericului.
Ce să facă?
Îşi privi telefonul, cu speranţa unui mesaj de la Ethan.
Degeaba.
Dintr-odată, avu o revelaţie. Câtă vreme îi pomenise de toaletă, probabil că Ethan se dusese la cea a
bărbaţilor.
Fericită că a aflat dezlegarea, s-a ridicat şi, agăţându-se de suporturi – suluri de hârtie igienică,
balustrade, clanţe –, a reuşit să se strecoare din toaleta femeilor în cea a bărbaţilor.
— Ethan?
Vocea i-a ricoşat pe plăcile albe de faianţă ale încăperii.
— Ethan, eşti aici?
Auzi un zgomot într-o cabină. Atât cât o ţineau balamalele, s-a grăbit, a alunecat şi s-a prăbuşit peste
uşă, deschizând astfel ivărul dinăuntru. Acolo a dat peste un bărbat care tocmai îşi injecta un lichid în
venă.
— Zac?
Regizorul a privit-o, fără pic de jenă.
— Mi-e teribil de frică.
Dintr-odată, nu s-a mai gândit la Ethan, sau mai degrabă s-a gândit într-un mod negativ: de ce nu mai
ajungea odată? O lăsase de izbelişte, la fel ca toţi ceilalţi! Deşi se dădea cavaler neprihănit, era mai rău
decât un amărât de dealer, da, mai rău, pentru că rata livrările.
Mânioasă, se lăsă să lunece pe jos.
— Îmi dai şi mie?
Zac rânji:
— Ei, poftim… Acum ne cunoaştem?
Anny îşi înăbuşi un sughiţ şi zise cu o strâmbătură:
— Mi-e la fel de teamă ca şi ţie, tâmpitule! Astă-seară ne jucăm soarta. Peste două ceasuri, poate vei
fi un geniu, iar eu, o mare actriţă. Stresant, nu?
Pentru că invitaţia îi întârziase, Ethan a negociat cu zbirii de la serviciul de pază – care nu l-au luat în
serios, cu animatoarele – care i-au detestat lookul, cu ataşatele de presă – care nu l-au găsit pe liste.
 O oră şi jumătate mai târziu, directorul, străbătând întâmplător holul, a zărit o prăjină blondă care-i
făcea semne şi şi-a amintit că uitase să dea curs rugăminţii vedetei. De fapt, pe unde umbla Anny Lee
asta? N-o văzuse în fotoliul ei din sală.
Cerându-şi scuze, directorul i-a îngăduit lui Ethan să intre.
Infirmierul, deschizându-şi din reflex telefonul, descoperi mesajul lui Anny. Se grăbi spre toalete, de
unde ieşea un bărbos cu mers împleticit.
Mergând spre pisoar, Ethan descoperi un spectacol pe care încercase de luni de zile să-l ocolească:
lungită pe jos, ţeapănă, Anny încă respira, dar nu reacţiona nici la sunete, nici la atingeri.
 25
Probabil că nu fusese nicicând atât de fericită…
De când se alăturase beghinelor, Anne înflorea. Traiul în preajma unor femei care acceptau – ba chiar
căutau – un destin remarcabil o îmboldea să-şi afle propria cale. Iată că se puteau găsi şi alte ţinte decât
să mături, să te pleci în faţa bărbaţilor, să torni copii şi să-i ştergi la fund; femeile din jurul ei, fie că se
trăgeau din aristocraţie, fie că veneau din cartierele sărmane, aşa vedeau lucrurile. Alcătuiau o obşte care
nu era nici închisă, nici religioasă, preferau să locuiască laolaltă, să muncească, să-şi adâncească crezul
printr-o viaţă austeră şi prin rugăciuni. Chiar dacă ascultau de nişte reguli scrise, nu făceau juruinţă, fiind
libere să plece sau să rămână.
Beghinajul din Bruges era de fapt un oraş lângă oraş. Împrejmuit de apă, mai degrabă accesibil raţelor
şi lebedelor decât oamenilor, se ridica, printre celelalte case, precum o insulă. Cum treceai de arcul
podului, pătrundeai pe un tărâm paşnic unde vegetaţia şi zidurile se întrepătrundeau. În mijlocul
clădirilor, iţindu-se peste faţade, creşteau arbori, stâlpi ai unei catedrale naturale cernând lumina prin
vitralii de frunze, sporind trilurile păsăretului, îndemnând să priveşti cerul şi să te reculegi. Acest loc
care, oriunde altundeva, ar fi fost pavat, fusese lăsat să devină un crâng; din pragul uşii, beghinele îşi
întrezăreau megieşele prin desişul de trunchiuri.
Când Anne se retrăgea pe malul râului ori sub teiul ei, nimeni nu venea s-o tulbure. Câtă vreme îşi
împlineau sarcinile, femeile îngăduiau obiceiuri dintre cele mai felurite; prin urmare, aici, în loc să sufere
că e diferită, Anne îşi scruta unicitatea. Spiritul ei, în sfârşit lăsat să se împlinească, căpăta elan.
Sub înrâurirea lui Braindor şi a Marii Domnişoare, a prins să-şi scrie poemele. De îndată ce aşternea
unul pe hârtie, îl şi socotea nemulţumitor.
— Nu-i cum trebuie.
— Ba da, răspundea Braindor descoperind versurile cu emoţie.
— Nicidecum.
De îndată ce se cufunda în meditaţie, contemplând cerul, iscodind peştii, urmărind zborul păsărilor, nu
vedea nici cerul, nici peştii, nici păsările, ci încordarea dindărătul lor, bucuria care izvodea viaţă,
extazul creaţiei. Sub teiul tămăduitor, se despărţea de tot şi de toate: de ea mai cu seamă, apoi de lumea
materială; în sfârşit, pe culmile incandescente ale acestei experienţe, se elibera de cuvinte, de idei, de
concepte. Nu-i rămânea decât propria simţire. Avea senzaţia că se pierde în lumina nesfârşită care urzea
pânza cosmică.
— Braindor, vorbele au fost născocite doar ca să oglindească universul, ca să rânduiască un catastif al
făpturilor, ca să numească obiectele. Eu însă evadez, rătăcesc în sus, în jos, îndărăt, mă pierd în
nevăzut… Cum să înfăţişez asta?
— Exact aşa cum o faci.
— Nu există cuvinte în stare să povestească nevăzutul.
— Ba da, cele ale poeziei.
— Frazele mele rămân strâmbe, nesigure. Imaginile mele păcătuiesc, atârnă ca plumbul, câtă vreme
trimit la lumea materială.
— Nu, Anne, o imagine puternică depăşeşte lumea materială în clipa când sugerează ceva aflat
dincolo; creează un joc al comparaţiilor, aidoma faţetelor unui diamant şlefuit.
 — O fi cum zici. Vorbele nu îmi îngăduie însă decât o descriere stângace. Să fie din pricina limbii
flamande? Poate mi-ar ieşi mai bine dacă aş învăţa latina? Sau greaca?
Deşi continua să scrie, Anne nu scăpa de impresia că nu va izbuti vreodată să prindă în vârful
condeiului formulările potrivite.
Seara, Marea Domnişoară şi Braindor îi citeau paginile cu încântare.
Strălimpedea oglindă unde ţi s-ar ivi faţa,
Nu-i oglindă de sticlă ori apă.
Înlăuntrul meu o văd dimineaţa,
Şi din ea sufletu-mi tihnit se adapă.
Fără oprelişti, departe de vorbe frumoase,
Mă cuibăresc în braţele tale,
Întinsă sub adierile-ţi luminoase,
Eşti tu, sunt eu, eşti a mea cale.
Când Anne nu era de faţă, îşi permiteau să dea glas unor laude pe care ea nu le-ar fi îngăduit niciodată.
— E o poetă mistică! exclama Marea Domnişoară.
— Cine l-a evocat oare mai bine pe Dumnezeul dinlăuntru?
— Arareori am întâlnit o credinţă atât de curată.
De-acum, Anne încuviinţa că poemele ei vorbeau despre Dumnezeu. Dar, se cuvine încă o dată
precizat, doar vorbele erau problema, vorbele alea stângace, imperfecte: dacă oamenii pe care îi preţuia
cel mai mult, Braindor şi Marea Domnişoară, îi adorau textele pentru că îl descriau pe Dumnezeu, atunci
Dumnezeu să fie! Ce mi-e un cuvânt, ce mi-e altul, câtă vreme toate sunt la fel şi nici unul nu-i bun.
Anne se ducea cu smerenie la slujba de duminică, se ruga, cânta laolaltă cu beghinele; însufleţită de
credinţa profundă din jurul ei, se bucura că poemele ei erau menite cercului acesta în care se simţea atât
de bine.
Atunci când, spre a-şi pregăti întâlnirea cu arhidiaconul, Marea Domnişoară o descosea în legătură cu
cine ştie ce probleme de dogmă, precum Sfânta Treime sau osânda în infern, tăcea mâlc, pentru că erau
întrebări pe care nu şi le punea. Taina Împărtăşaniei, în schimb, o stârnea: da, simţea că primeşte harul
prin cuminecătură, şi nu deosebea pâinea de simbolul ei.
Tuşa Godeliève şi cele două verişoare o vizitau mereu. La început, Anne a protestat, zicând că va veni
ea la ele. Desluşindu-le aluziile, a priceput însă că Ida n-ar fi acceptat aşa ceva. Mai mult, vizitele în
incinta tihnită a beghinajului le înseninau pe mătuşă şi pe verişoare.
Ida îi dădea din ce în ce mai mult de gândit lui Godeliève. Aşa cum dăduse de veste, tânăra se dovedea
hotărâtă să arate că era pe gustul bărbaţilor. Dacă înainte se ţinea de capul lor ca să se bage-n vorbă, de-
acum li se băga direct în aşternut.
— E-o târfă, micuţa mea Anne, e nebună de legat. E de ajuns să-i facă vreunul cu ochiul, că şi spune
„da“. Nu-i nevoie să fie luată cu frumosul, necum să fie curtată, se-ntinde cu primul venit. De bună seamă,
mi-e ruşine, fiindcă nimeni nu s-a purtat aşa în neamul nostru, dar mai ales mi-e teamă. Se poartă ca o
apucată, de parcă şi-o caută cu lumânarea.
— Adică?
— Nu ştiu ce anume caută, dar o să găsească cu siguranţă! Din fericire, dragile mele n-au luat-o pe
drumul ăsta.
 Hadewijch şi Benedicta, făcute din altă plămadă decât Ida, creşteau liniştite, cu bucurie şi
înţelepciune. Dintre cele mai mari decât ele, pe Anne o admirau cel mai mult.
— Roagă-te pentru ea, Anne, te implor. Roagă-te!
Anne dădea din cap, încurcată. Nu izbutea să-i ceară ceva lui Dumnezeu. Desigur, se tânguise în faţa
Creatorului, în serile când se răzvrătea, în zilele când o încerca suferinţa, dar ştia că aceste rugi nu erau
decât o etapă, treptele de jos ale scării; în vârful ei, luminoasă, se afla iubirea nemărginită. Rostul
rugăciunii nu e să ceri, ci să accepţi.
Anevoie, s-a străduit să se gândească la verişoara ei, s-o îndemne prin puterea cugetului să nu mai
greşească; curând, însă, a renunţat; chiar dacă nu se îndoia că Dumnezeu o ascultă, avea îndoieli că o să
intervină. Dumnezeu răspândea o strălucire din care se cuvenea să te împărtăşeşti, nu era o persoană pe
care s-o implori, s-o cucereşti, s-o convingi.
Dispreţuia negoţul cu Cel de Sus. Încă din copilărie, nu văzuse decât asta, păcătoşi care făgăduiau că
se îndreaptă în schimbul unui favor, destrăbălaţi care consimţeau să ispăşească, dacă Domnul li se va
dovedi prielnic. Necurată mai presus de orice i se părea practica indulgenţelor; faptul că unii neguţau
lumea de apoi o scandaliza: oamenii cumpărau prin acte cucernice – rugăciuni, acatiste, daruri băneşti –
reducerea perioadei de purgatoriu. Era şocată că păcatele puteau fi preţăluite, dar faptul că unii le mai şi
ţineau socoteala o umplea de indignare. În primul rând, nu credea în purgatoriu, locul acela de trecere
între infern şi paradis unde îţi aşteptai plecarea – doar preoţii îl pomeneau… Cu ce drept? Îl
cunoscuseră? Ce călător putea depune mărturie? Apoi, Anne citea în acest negoţ o exploatare a fricii prin
lăcomie. Ce legătură s-ar fi putut găsi între suflet şi parale? Zornăitul galbenilor prăvăliţi în cutie avea să
preschimbe oare ordinea cerească? Era limpede că din banii aceia se ridicau biserici şi – mai grav –
sporea luxul prelaţilor. În opinia ei, nu trebuia să-i ceri nimic lui Dumnezeu şi, tot aşa, nu se cuvenea să
faci înţelegeri cu El.
Într-o noapte, s-a trezit udă leoarcă: se întâmpla ceva cumplit. A ţâşnit din pat, gâfâind, s-a îmbrăcat în
grabă şi a ieşit din casă alergând.
Beghinajul era cufundat în beznă . Nici cea mai măruntă scânteiere de opaiţ nu lumina ferestrele.
Femeile dormeau în pace.
Se auzi un clopot, părelnic.
Avusese oare năluciri?
Când a ridicat capul, a ghicit, după numeroasele trosnituri şi zburătăciri de aripi din ramurile înalte ale
copacilor, că animalele simţiseră şi ele o primejdie.
A străbătut curtea împădurită şi a ajuns la zidurile împrejmuitoare. Aici, a constatat că gâştele erau
cuprinse de nelinişte.
Ce se-ntâmpla oare?
Nu era chip să iasă afară, pentru că porţile masive erau zăvorâte noaptea, astfel încât femeile să stea în
siguranţă. Nu i s-a părut tocmai nimerit să-i zgâlţâie pe străjeri, pentru că, dacă le-ar fi explicat că simte
un pericol neclar, aidoma gâştelor, veveriţelor şi coţofenelor, s-ar fi făcut de râs.
S-a hotărât, prin urmare, să se caţăre pe zidul de piatră.
Odată ajunsă în vârf, a zărit în depărtare o lumină roşiatică.
În zare se înălţa un foc care umplea cerul de vâlvătăi.
A auzit ţipete de femei, clopotele dând alarma şi heirupurile bărbaţilor cărând găleţile cu apă.
 A dibuit cartierul unde avea loc tragedia şi a priceput într-o clipă cum stăteau lucrurile: presimţirea
reuşise să o scoale din aşternuturi pentru că era vorba despre casa mătuşii Godeliève.
A sărit grabnic zidul în afara beghinajului, a pătruns în apa rece, a înotat, a ajuns la mal şi, fără să-şi
mai zvânte veşmintele, a luat-o la sănătoasa pe străzile întunecate. Pe măsură ce se apropia de pălălaie,
întâlnea feluriţi locuitori ai oraşului care îşi părăsiseră aşternuturile spre a da o mână de ajutor. O clădire
care lua foc într-un oraş nimicea alte zece. Dacă nu o stingeai imediat, întreg cartierul avea să dispară.
Când a ajuns lângă casa în flăcări, Anne a văzut că avusese, din nefericire, dreptate: locuinţa lui
Godeliève ardea ca o torţă. S-a repezit spre vecini:
— Unde-i mătuşa? Unde-s verişoarele mele?
Oamenii o domoliră:
— Se află la Franciska, bunica ta, la Saint-André.
— Sunteţi siguri?
— De bună seamă… Godeliève ne-a promis că ne-aduce ouă proaspete.
Anne răsuflă uşurată; şi totuşi, ceva înlăuntrul ei nu-i dădea pace. De unde neliniştea asta?
O vecină se grăbi spre grup.
— De fapt, nu le-am văzut plecând decât pe Godeliève şi pe cele două fete mai mici. Nu-i aşa?
— Uite, acum că ai pomenit… Da, erau doar trei.
— Unde-i Ida? exclamă Anne.
Chiar atunci, la etaj s-a auzit o bubuitură: pe fereastră a ţâşnit urlând o siluetă, zvârlită cu iuţeala lavei
dintr-un vulcan, o formă vag umană, care a căzut preţ de vreo doi stânjeni şi apoi s-a strivit de caldarâm.
Era Ida, cu părul şi veşmintele în flăcări.
 26
Viena, 28 martie 1907
Draga mea Gretchen,
Alătur acestei misive o fotografie a doctorului Calgari, pentru că doresc să ştii cum arată. E un bărbat
bine, nu? Sunt topită după nuanţa de tăciune a părului şi sprâncenelor lui, după luciul lor puternic, mi se
par mult mai interesante, mai straşnice, într-un cuvânt mult mai virile decât blonzenia lui Franz. Nu-ţi va
fi greu să-l identifici în acest instantaneu surprins în timpul unui congres de psihanaliză, pentru că toţi
ceilalţi sunt de două ori mai bătrâni decât el. În grupul din spate, stă la trei paşi îndărătul lui Sigmund
Freud, întemeietorul, tipul cu barbă îngrijită şi ochelari de baga. Vai, ce fler am avut că nu m-am dus la
el! Terapeutul meu arată mai bine, nu?
Înapoiază-mi poza subito, pentru că trebuie s-o pun la loc. Îţi mărturisesc că am şterpelit-o de pe
biroul lui Calgari, când lipsea de-acolo; în talmeş-balmeşul ăla de cărţi, scrisori şi dosare, am pus
prinsoare că n-o să-şi dea seama prea curând că lipseşte.
Oricum, am o copie făcută de un fotograf…
Prin urmare, terapia îşi urmează cursul. Mi-am explorat labirinturile interioare şi mă simt mai bine. Ar
trebui să adaug că eu şi Calgari alcătuim o echipă straşnică; de-aici se şi trage succesul tratamentului.
Dacă nu era el, încă m-aş mai fi bălăcit prin mocirla amintirilor.
Am priceput, de pildă, că, atunci când eram mică, te-am ales drept mamă simbolică. Te-am prezentat
mereu drept „verişoara mea“ pentru că aveam nevoie să născocesc o legătură de sânge între noi, o
legătură care nu exista, câtă vreme tatăl tău nu era decât tutorele meu legal, desemnat prin testament. Când
te-ai căsătorit, am crezut că m-ai părăsit. Şi-atunci m-am purtat şi mai copilăreşte decât înainte, refuzând
dimensiunea trupească a adolescenţei, proclamând că nu mă voi căsători nicicând: de fapt, copilărindu-
mă, voiam să te silesc să-mi redevii mamă.
Calgari susţine că legăturile de rudenie mă înspăimântă, că nu le pot îndura; i-am răspuns că n-am
habar de astfel de legături; aveam opt ani când mi-au murit părinţii şi nu mai ţin minte mare lucru.
Luni de zile, răspunsul ăsta nu l-a satisfăcut. Susţinând că mă blocam, Calgari a apelat la un procedeu
neobişnuit: hipnoza.
Da, Gretchen, nu-ţi istorisesc o năzbâtie la care am fost martoră, ci un episod trăit, cât se poate de
serios; cu ajutorul unui pendul şi al unor fraze incantatorii, Calgari m-a cufundat într-o stare hipnotică.
Îţi dai seama? Un gablonţ, nişte vorbe alinătoare şi, gata, nu-ţi mai controlezi mintea… Îmi aduc
aminte de starea aceea, nu era nici somn, nici inconştienţă, ci o altfel de concentrare, tăioasă, de bună-
credinţă. Mi se părea că m-a scurs într-o pâlnie: câmpul vizual îmi era redus, tot aşa şi aria auditivă, şi
odată cu ele mi se diminuase şi viclenia, circumspecţia aia care mă îndemna să mint ca să mă protejez.
Deveneam ascultătoare, nu mai depindeam decât de Calgari, de vocea lui caldă, de întrebările lui exacte,
mă abandonam pe de-a-ntregul.
Şi-atunci m-am auzit spunându-i adevărul – acum, sunt şi eu la fel de uimită pe cât a fost el în timpul
şedinţei –, da, aflându-mă în starea aia ciudată, i-am dezvăluit taina originii mele.
I-am mărturisit cum am fost adoptată: cei pe care-i numeam părinţii mei nu erau de fapt părinţii mei şi,
cu toate că-mi lăsaseră din ce să trăiesc, nu-mi dăduseră viaţă.
 Amănuntele mi-au revenit încet în minte; ca nişte peşti scoşi cu undiţa din apă, mai întâi bănuielile,
întrebările care m-au năpădit curând, apoi comportamentul părinţilor, privirea lor care îmi sugera că mă
adoră şi că în acelaşi timp se tem de mine, de parcă aş fi fost o bombă care sta să explodeze.
De ce mi-am ascuns oare atât de des biografia obiectivă? Din comoditate, sau din nepăsare? Potrivit
lui Calgari, câtă vreme indiferenţa nu figura în tratamentul memoriei, dosirea ascendenţilor mă avantaja.
— Aşa încât, a conchis Calgari, înţeleg mai exact atitudinea dumitale generală: nu te consideri
niciodată legitimă. În raport cu societatea sau cu soţul dumitale, te temi de impostură, crezi că trebuie să-
ţi pui frâu ca să-i asculţi pe alţii, consideri că Franz şi-a greşit nevasta şi că, până la urmă, îşi va da
seama de asta. Temerile provin din poziţia dumitale iniţială, cea a unui copil adoptat care se bucură de o
afecţiune arbitrară, nejustificată genetic.
Ei bine, Gretchen, nu-i aşa că dragul meu Calgari e strălucit? Nimeni n-a pătruns până acum atât de
profund în sufletul meu. Acum, după luni întregi de tratament, când mă întorc la existenţa mea de doamnă
von Waldberg, sunt cu totul alta; aparent nu s-a schimbat nimic, în fond s-a schimbat totul.
M-am maturizat. Nu mă mai agăţ de Franz ca înecatul de colacul de salvare. Uneori nici nu mai ştiu
dacă-l iubesc sau dacă-l urăsc pentru că e atât de searbăd.
Franz mă irită. Mă plictiseşte cu aerul lui blajin, cu buna lui dispoziţie, cu temperamentul lui constant,
cu civilitatea lui de nezdruncinat. Mă enervează până şi faptul că e chipeş. Aşa cum zic scorpiile alea
bătrâne din Viena, e un tip de vis, cu chip armonios, buze roz, cu gâtul bine înţepenit în trupul zvelt şi
musculos; e o întrupare a prinţului pe cal alb pe care l-am descoperit în cărţile de basme, cel dintâi
bărbat care ne-a aprins închipuirea. Atât doar că aceste cărţi nu ne-au dezvăluit niciodată ce gândeau
Albă-ca-Zăpada sau Cenuşăreasa după câţiva ani de măritiş; toate se opresc în pragul iatacului, când cei
doi îndrăgostiţi închid uşa şi se bagă în aşternut. „Au trăit fericiţi şi au avut mulţi copii.“ Ca să descrii o
viaţă de om, e cam laconic, nu?
În răspăr cu formula amintită, eu, de când am ajuns în patul lui Făt-Frumos, n-am făcut copii şi nu prea
cred că sunt fericită. Da, Gretchen a mea, îţi mărturisesc că viaţa lângă bărbatul ideal e plicticoasă la
culme… E degrabă satisfăcut, fie că e vorba de trei acorduri de pian, de două replici la teatru… E
mulţumit de îndată ce mănâncă, de îndată ce schimbă câteva vorbe, de îndată ce adoarme, de îndată ce mă
atinge. Am senzaţia că trăiesc cu un bebeluş fericit care nu bănuieşte că drumul plăcerii e mai complicat
pentru mine.
E fericit, deşi e orb.
Sau e fericit tocmai pentru că e orb?
Am îndrăznit să ating cu Calgari problema intimităţii mele conjugale. Mătuşa Vivi avea dreptate: încă
nu trăisem „clipa miraculoasă“. Îmbrăţişările mele şi ale lui Franz sunt plăcute, dar lipsite de
spontaneitate. E un ritual anost.
Am apucat să-ţi spun? Relaţiile mele cu mătuşa Vivi s-au schimbat: am devenit prietene la cataramă.
Ce femeie extraordinară! Atât de veselă, de sprinţară, de slobodă. De mai multe ori pe săptămână, la ea
acasă, la mine, la croitori, la patiseri, la cofetari, ne întâlnim ca să râdem şi să sporovăim după cum ne
vine la gură. Fără pic de jenă, îmi povesteşte despre nenumăratele ei isprăvi amoroase, atât mai vechi,
cât şi actuale; o admir pentru că a preschimbat, prin îndrăzneală şi nonconformism, o viaţă toxică într-o
aventură palpitantă.
Mergem adesea la cafenea, unde-i cercetez tehnica prin care stârneşte interesul speciei bărbăteşti.
Reuşita ţine de un contrast rapid: afişează o nepăsare totală, după care, fulgerător, aruncă o privire
înflăcărată ofiţerului sau artistului care şade la câteva mese distanţă. Amestecul ăsta de cald şi rece îi
înnebuneşte într-atât pe masculi, încât Vivi nu pleacă niciodată fără să fi primit un răvaş galant pe care un
chelner grăbit i l-a aşezat pe masă.
Prin contaminare, primesc şi eu declaraţii, anumiţi bărbaţi crezându-mă la fel de frivolă ca mătuşa
Vivi. Mai cu seamă de la un student brunet, cu ochi negri care par puşi pe harţă, dacă n-ar fi adumbriţi de
nişte gene lungi şi mătăsoase, nişte gene de prinţesă egipteană.
De ce-ţi scriu toate astea? Habar n-am. Poate că e o urmare a primăverii care a năpădit Viena.
Doctorul Calgari – în ciuda faptului că mi-a interzis să-i spun aşa, continui să-l numesc doctor – a
hotărât că ar trebui să aprofundăm acest subiect, adică „treburile de aşternut“, şi, în cele din urmă, am
încuviinţat. E tulburător faptul că un bărbat, altul decât soţul meu, îşi doreşte ca mângâierile să mă facă
fericită, nu-i aşa?
Când Calgari perorează despre frigiditatea mea, roşesc toată. Desigur, termenul mă ofensează; dar
faptul că îl evocă mă încântă; sunt tulburată atunci când simt atât de puternic râvna cu care vrea să m-
ajute; mi se redeşteaptă emoţiile primei noastre întâlniri, atunci când, în mod stupid, am crezut că vrea să
mă înlănţuie pe divan.
Acum, mă întreb dacă nu aveam cumva dreptate. Poate că nu eram chiar aşa de nătângă… Bineînţeles,
pe-atunci nu ştiam mare lucru despre psihanaliză, însă instinctul meu feminin dibuise un bărbat care mă
dorea. Şi pe care-l doream.
Da, Gretchen, nu mi-e ruşine să-ţi spun: uneori jinduiesc la el. Nu doar că mă seduce cu talia lui
subţire şi mâinile dibace cu degete interminabile, dar îi şi datorez atât de mult…
Graţie lui, de pildă, am priceput de ce colecţionez sulfide şi millefiori. Orice colecţie exprimă o
frustrare; fără să ne dăm seama, ne compensează lipsurile. Câtă vreme viaţa mea de femeie adultă nu mă
satisface, sferele de sticlă întruchipează dorinţa mea de a opri timpul în loc, de a nu îmbătrâni, de a mă
întoarce în paradisul neclintit al copilăriei. Fiindcă am crescut la ţară – iar pentru tine, tovarăşa mea de
joacă, nu e o taină lucrul acesta –, sunt înnebunită după natură. O natură pe care o idealizez în aceste flori
minerale încremenite în cleştar.
Adăugarea unei noi piese e întotdeauna prilej de bucurie. O bucurie incompletă, însă, pentru că nu
răspunde dorinţei mele fundamentale. Nu mă încântă atât sulfidele, cât iluzia pe care îmi îngăduie s-o ţin
vie. Pe măsură ce mă cufund mai adânc în nevroză, simt nevoia s-o iau de la capăt.
Când, în schimb, sparg vreo piesă – precum în seara când mi s-a rupt apa –, simt nevoia să recuceresc
realitatea. Dovada: în ceasurile care au urmat accidentului, am descoperit adevărul, adică sarcina falsă.
Va fi oare nevoie să-mi distrug colecţia ca să mă vindec? Doctorul Calgari îmi interzice s-o fac.
— Distrugerea unui simbol nu vă poate tămădui. Dimpotrivă, ar risca să creeze o nesiguranţă nefastă, o
angoasă difuză. Într-o bună zi, veţi ajunge să vă preţuiţi sulfidele într-un mod echilibrat, să le iubiţi
pentru ceea ce sunt, şi nu pentru ceea ce aţi crezut că reprezintă.
În ultima vreme, după aceste lămuriri, am reuşit să nu mai cumpăr unele noi. Un progres uriaş, nu-i
aşa? I-am dat de ştire bancherului Schönderfer.
Iată, Gretchen dragă, strădaniile pe care le depune verişoara ta ca să revină în lumea muritorilor de
rând. Fără Calgari, aş fi înnebunit, m-ar fi dus la ospiciu. Doctorul mă vindecă de mine însămi.
Niciodată nu-i voi putea fi îndeajuns de recunoscătoare mătuşii Vivi pentru că mi l-a recomandat. Ieri,
bunăoară, îi repetam asta. Vivi şi-a plecat pleoapele migdalate peste ochii ca lavanda, iar gura-i fină a
şoptit:
— Micuţa mea Hanna, nu cumva ţi s-au aprins călcâiele după doctorul Calgari?
 În loc de răspuns, am pufnit în râs. Un râs prea sonor, prea îndelungat. Mi se zgâlţâia tot pieptul. M-au
apucat crampele în stomac. Şi mie, şi mătuşii Vivi, acest râs ne confirma ceea ce nu îndrăzneam să spun
pe şleau.
Iar dacă nu izbutesc să rostesc cuvintele, voi încerca măcar să le scriu.
Îl iubesc pe doctorul Calgari.
Iar această dragoste, nespus de puternică, îmi înalţă trupul, inima şi sufletul.
Rămâne o singură problemă: când o să-i mărturisesc?
A ta, Hanna
 27
Un pat.
Şi-atât.
Da, din când în când, un pat. Cu aşternuturi prea fine. Doar o singură pernă.
Pe urmă, aventuri.
O urmărire cu schiul nautic. În faţă e Johanna. Câte acrobaţii face în costumul ei de baie bej!
Filmarea unei reclame în care Anny e un cub de gheaţă într-un pahar cu whisky de dimensiunea unei
piscine. Evident, se îneacă. E prea comic. Aşa că regizorul agită megafonul. Cei de la asigurări refuză să
plătească. Pe fundul apei – mă rog, al alcoolului –, Anny, pasămite moartă, râde în hohote. Părinţii ei
adoptivi, aşezaţi pe marginea ligheanului, aplaudă.
Ia uite patul!
Geanta Vuitton se apropie de ea, o apucă de mână, o conduce în garderobă. În loc de rochii sunt
animale împăiate. O zebră o urmăreşte cu o căutătură atentă. Deşi ştie că îndărătul blânzilor ochi de sticlă
se află o mortăciune, tot are îndoieli. Zebra o pironeşte cu privirea. Anny e terorizată, tremură. Până la
urmă îi pipăie botul. După atingere, zebra se transformă într-un David care nechează. În acea clipă, un
struţ îl doboară pe David. Struţul e atrăgător; are un ciuf blond în moţul capului. Nu răspunde când i se
pun întrebări, deşi pare că le înţelege.
Brusc, schimbare de tablou. Anny merge printr-un oraş străin. Pe mijlocul fiecărei străzi: apă. Nu un
şanţ, nici o baltă, nu, de-a dreptul un ditamai râul. Un prieten din copilărie cu voce guturală îi semnalează
că e vorba despre nişte canale. „A, suntem la Veneţia?“ Oamenii îi spun că-i o toantă. Sunt mulţi,
nemiloşi. Anny îşi mărturiseşte că o bere ar potoli-o. Chiar atunci, un năpârstoc îi şterpeleşte geanta.
Aleargă după el. Dar piticul îi scapă, ştie toate scurtăturile şi cotiturile cartierului. La un colţ de stradă,
Anny îşi pierde hainele. „Cum, din nou?“ În mod ciudat, are impresia că a mai trăit scena. Aproape goală,
intră pe o esplanadă unde spânzură la capătul unei funii o femeie. O cunoaşte. Înaintează. O lovitură în
ceafă o face să-şi piardă cunoştinţa.
Din nou patul. Incomod.
De jur împrejurul somierei, o cameră cu lambriuri de culoare deschisă. Ce hotel să fie oare?
Aspirată la vale, Anny goneşte pe schiuri. Vâsleşte printr-un tub de zăpadă. Alunecă din ce în ce mai
repede, pierde controlul, zăreşte îndărătul ei o maşină ca o omidă, din care nişte tipi bărboşi strigă
„Pârtieee!“. O să dea peste ea. Se trezeşte încolţită în mijlocul unei piste de bob. Năvălesc peste ea. Ce-i
de făcut?
Patul.
Uff!
Probabil că ăsta e locul unde se află cu adevărat. Realitatea este visul care revine cel mai adesea, nu?
Îşi mobilizează forţele ca să rămână aici, în pat, ca să nu alunece prea repede spre alt spaţiu.
Cercetează salteaua cu mâna. Nişte cearşafuri ca foiţa de ţigară. Na, c-aş fuma ceva. Ah, perna asta!
Din burete? Preferă puful de gâscă. De ce una singură?
Deschide ochii. Împrejurul ei, o cameră lambrisată cu lemn deschis la culoare, puţin îngălbenit. Ah, da,
e bambus, ultimul strigăt în materie de decoraţiuni interioare. În opinia ei, nebunia asta cu bambusul
miroase a escrocherie: cum de izbutesc să scoată plăci plate de o asemenea lăţime din nişte tije rotunde?
Şi pasta de dinţi? Cum fac să strecoare vinişoarele roşii în masa aia albă? Fără ca albul şi roşul să se
amestece până la sfârşitul tubului… Câte mistere pe lumea asta!
Soseşte Ethan. Ce baftă, uite un vis plăcut. Intră în încăpere şi-i zâmbeşte. De-acolo, din patul de unde-
l priveşte, pare la fel de înalt ca struţul pe care l-a zărit în delirul anterior.
Ia loc pe marginea somierei, îi atinge obrajii şi apoi îi propune un pahar cu apă.
Are dreptate. E moartă de sete.
În timp ce se ridică, îşi dă seama că o dor articulaţiile. Muşchii i s-au atrofiat.
Nasol, e limpede că în privinţa asta nu bate câmpii. Adio schi nautic, adio schi alpin. Tot trupul îi
atârnă, greoi, dureros.
— Ethan, nu visez?
— Nu.
— Dacă ar fi un vis, tot aşa mi-ai răspunde.
— Nu sunt responsabil pentru ce-ţi spun când visezi.
Stă pe gânduri, pentru că fraza îi pare atât de adâncă încât nu e sigură că-i înţelege noima. O! Iată că nu
pricepe nimic: bun venit în viaţa reală!
Ethan o ajută să bea, apoi îi aşază delicat capul pe pernă. De-abia atinge ţesătura, că şi pătrunde în
labirint. Îndărătul ei se închide un chepeng. La fiecare cotitură stau nişte buldogi, care mârâie şi-şi arată
colţii agresivi: din această cauză n-o va apuca pe drumul inteligent. Hopa, nu băgase niciodată de seamă
că dulăii seamănă atât cu rechinii. Se apropie de o fetiţă care dansează, costumată în ţigancă, ameţită de
atâtea răsuciri în mijlocul rochiei ei largi din dantelă roşie. Paşii îi sunt ritmaţi de o muzică disco vioaie.
Când Anny se apleacă, fetiţa fericită îndreaptă spre ea două găvane goale. Da, copila nu vede. Anny se
îndoaie de mijloc ca s-o îmbrăţişeze, dar puştoaica, mirată, o tuleşte urlând de groază. Se trânteşte o uşă.
Patul. Camera.
Mai bine rămâne aici. E mai puţină agitaţie decât în vise.
Anny asudă. E cotropită de un frig neobişnuit, care nu vine din exterior, ci mai degrabă din ea. Se
cuibăreşte sub cearşaful nespus de subţire.
Se simte supravegheată clipă de clipă. Instinct de actriţă. Nişte priviri poposesc asupra ei, nişte ochi i
se lipesc de piele, nişte buze îi comentează atitudinile.
Cercetează împrejurimile. Nimeni. Trei piese de mobilier. Un dulap de haine. Un ecran de televizor.
Nişte perdele de in care acoperă fereastra pe jumătate.
În mod sigur, nimeni.
Şi-atunci de ce simte că e pândită?
Se cufundă din nou într-un vis plicticos pe care l-a mai avut de o sută de ori; trebuie să cânte în rolul
lui Carmen, deşi nu a studiat partitura. În culise, fără să se simtă descurajată, în timp ce orchestra şi
corurile pornesc să cânte, Anny îşi trage pe ea o rochie roşu-aprins, îşi prinde un nufăr în păr, apoi se
alătură tenorului în faţa publicului. Din piept îi izbucneşte o voce nemaipomenită, o voce necunoscută,
amplă, puternică, densă, care o striveşte pe cea a partenerului, cu un registru şi mai grav decât al ei. O
voce masculină? În timp ce-şi zornăie castanietele, îşi dă seama că a uitat să se epileze la subraţ.
Dezastru!
Ah… iar patul ăsta.
Prin urmare, iscoadele s-au cărăbănit? Nu. Pielea îi pare impregnată cu ceva lipicios.
Cine-o spionează?
 Văzând o cameră de filmat în colţul stâng al tavanului, se dezmeticeşte. O luminiţă roşie vesteşte că
aparatul înregistrează.
— Mă filmează!
Tot aşa şi din cealaltă parte. Dar şi din unghiul ălălalt. Numără pe-ndelete. Cinci camere de filmat.
Nici mai mult, nici mai puţin.
Intră Johanna, veselă nevoie mare.
— Ce face micuţa mea?
Lui Anny nu i se pare normal ca agenta să fie atât de binedispusă. Ajunge deci la concluzia că încă
visează.
Johanna, de obicei zgârcită cu tandreţurile, o strânge în braţe cu putere.
— Vai, cât eşti de iubită! Iar tu te-amuzi speriindu-ne. Vrei să simţim cât de mult ţinem la tine! Să ştii
însă că te-am adora şi fără prostioarele astea.
Tonul Johannei sună fals. Ciudat. În visele clasice, personajele îşi joacă rolul convingător.
Aşa încât Anny rămâne în expectativă, pândind urmarea.
— Ai idee de ce te afli aici?
Anny scutură din cap.
— Nu-ţi aminteşti?
Anny ţine bine minte injecţia cu heroină din toaletă, precum şi clipa când şi-a pierdut cunoştinţa; de
altfel, atunci a crezut că o s-o mierlească. Cu toate astea, ca să afle ce-i va spune Johanna în vis, se
preface amnezică.
— Ei bine, ai… exagerat. Stresul, probabil. Teama că te vor pune la zid. Biata mea Anny… te-ai temut
de pomană de reacţiile lor.
Dintr-odată, Johanna, schimbându-şi atitudinea, se ridică şi strigă energic:
— A fost un triumf, draga mea! Fata cu ochelari roşii a fost primit ca un film de primă mână. Ai uluit
atât publicul, cât şi presa. Bravo! Se vorbeşte deja de nominalizare la Golden Globes, la Oscar…
Distribuitorul a sporit numărul de cópii pentru cinematografe.
Ca să-şi latre tot acest discurs, Johanna îşi îmbogăţise comportamentul cu un soi de dinamism nefiresc;
nu i se adresa lui Anny, ci cuiva situat la vreo douăzeci de metri distanţă.
Anny aruncă o privire în jur. Care era şpilul? Cui îi era dedicat acest show de ataşat de presă la vârf
de carieră?
— Ce păcat că n-ai putut veni pe scenă! Lumea te aştepta aplaudând în picioare. Au profitat doar Zac
şi Tabata Kerr.
Tabata Kerr? Johanna o poreclea de obicei Geanta Vuitton. Prin urmare, se petrecea ceva ciudat.
Anny s-a lămurit după ce a surprins o anume privire a Johannei. Tocmai îşi pironise privirile în
camera de filmat cea mai apropiată, apoi, regretând greşeala, îşi plecase pleoapele. Johanna ştia deci că
sunt filmate şi încerca să pară naturală.
— Ce se-ntâmplă, Johanna? Ce-i cu camerele astea de filmat?
Johanna şovăi, îşi apucă telefonul mobil, formă un număr. Lăsând baltă atitudinea mieroasă dinainte,
întrebă cu ton aspru:
— Aşa, şi? Ce să fac?
Îi răspunse un pârâit metalic.
Johanna continuă:
— Am înţeles.
 În acea clipă, Anny a simţit o schimbare de atmosferă. Privind împrejur, şi-a dat seama că luminiţele
roşii de deasupra camerelor de filmat se stinseseră.
Johanna se aşeză, adoptând o atitudine mai puţin căznită.
— Anny, eşti în rahat, dar am aranjat lucrurile.
— Poftim? Te pricepi şi la rahat?
— Transform rahatul în aur. Pe vremuri, cel care făcea asta se chema alchimist, în zilele noastre e un
bun agent de PR. Ascultă, e foarte simplu: fiindcă, după incidentul de la „premieră“, dependenţa ta de
droguri şi de alcool nu mai poate fi ascunsă, am hotărât să te transform în model.
— Ce fel de model, pentru numele lui Dumnezeu?
— Model de căinţă. O să te vindeci, Anny, o să te tratezi, nu doar de dragul tău, ci şi de al celorlalţi.
Vei arăta care-i calea cea bună, le vei explica tinerilor şi părinţilor lor că te poţi lăsa.
— De ce anume?
— De droguri. De alcool. De dependenţă.
— Pari foarte sigură de tine.
Johanna s-a uitat la ea, a şovăit, a dat înapoi, după care a exclamat brusc:
— Am semnat!
— Ce?
— Am semnat. Te-ai prăbuşit public, trebuie să te redresezi public. Dacă nu vrei să ţi se ducă dracului
cariera, hai să facem un spectacol cu revenirea ta. American-TV e de acord.
Se aplecă spre Anny şi-i şopti la ureche:
— Patru milioane de dolari. Dacă ţii seamă şi de materialele de presă, înseamnă dublu.
Se ridică în picioare, mândră de ea, arborând un rânjet de rechin fericit, profund diferit de înduioşările
pseudoafectuoase care-i parazitaseră intrarea.
Anny nu reacţiona, cu atât mai mult cu cât se întreba dacă scena se petrecea în stare de vis sau de
veghe. Ticăloşia propunerii nu-i permitea de altfel să opteze, era imorală ca un coşmar şi violentă ca
realitatea.
Aplicând principiul potrivit căruia „cine tace încuviinţează“, Johanna puse mâna pe telefon.
— OK, e-n regulă! Mergem înainte.
Patru secunde mai târziu, becurile roşii ale camerelor de filmat s-au aprins la loc.
Johanna deveni din nou mieroasă, se descurcă să pronunţe de trei ori la rând titlul filmului Fata cu
ochelari roşii, apoi dispăru gesticulând.
„Proastă actriţă“, gândi Anny văzând-o cum pleacă.
De asta, cel puţin, era sigură, restul era beznă totală.
Doctorul Sinead a pătruns şi el în încăpere. Dornic să se afirme pe ecran, renunţase de data asta la
roiul de asistenţi; îl urmau doar doi medici tineri, la o distanţă respectuoasă, ca nişte bodyguarzi care
subliniau importanţa individului escortat.
Pe dată, Anny a ales să pară o năucă în stare de şoc, care se supune. Sub pavăza unui aer îndobitocit, l-
a privit pe Sinead cum îşi face numărul de superterapeut în faţa camerelor de filmat.
Octogenarul cu faţa plină de cicatrici s-a descurcat de minune. Mai întâi, a manifestat faţă de pacientă
o politeţe îngăduitoare, recunoscând că tinereţea se dovedea o perioadă dificilă – şi aici, preţ de o clipă,
simţeai că e sincer încântat că bate câmpii pe tema unei tinereţi pe care o regreta. Apoi, a redeschis rana,
exagerând suferinţele lui Anny. Trei la mână, a cauterizat-o: invocând respectul pe care ar trebui să şi-l
poarte, a redeşteptat fostul copil din ea, pe viitoarea mamă, apoi le-a amestecat pe toate, celebrând viaţa,
dragostea de viaţă, viitorul, practicând un patetism cât se poate de străin de severitatea, fermitatea şi
duritatea lui obişnuite. Anny, conştientă că făcea spectacol, nu-l asculta; s-a mulţumit doar să observe că
machiajul îi gălbejea faţa şi că vopseaua de pe sprâncene ar fi fost mai de efect dacă ar fi avut o nuanţă
asemănătoare cu aceea a părului.
„Decât să-ţi refuzi vârsta, mai bine accepţi să îmbătrâneşti. Inclusiv din motive estetice.“
A fost singurul gând pe care l-a clocit în decursul acestei şedinţe ce îi părea că nu o priveşte.
— Ne-am înţeles, fetiţo? Eşti gata să te laşi pe mâna mea?
Simţindu-i insistenţa din ton, şi-a dat seama că era ultima replică din scena interpretată de Sinead.
Recuperând percepţiile răzleţe din vis – interpreta la nimereală rolul lui Carmen, fără să-l fi învăţat şi
fără să-l fi repetat –, a îngăimat o încuviinţare.
Mulţumit, Sinead a salutat-o.
Când a trecut pragul uşii, uitând că e în continuare filmat, a zâmbit, mândru de el, ca un actor căruia i-a
reuşit secvenţa. Această răbufnire de orgoliu pica însă precum musca-n lapte, după scena pe care o
interpretase atât de exact.
— Începător… suspină Anny.
Închise ochii şi adormi.
La şase şi jumătate, a apărut Ethan purtând o tavă cu de-ale gurii. El, cel puţin, nu-şi juca rolul. Singura
lui grijă – s-o ajute pe Anny – se întrezărea în fiecare gest şi în fiecare inflexiune a vocii.
De îndată ce a ajuns lângă ea, Anny a început să se simtă bine. Au vorbit zglobiu despre subiecte
serioase.
De îndată ce Anny şi-a isprăvit cina, Ethan s-a uitat la ceas.
— E ora şapte, a vestit el.
Ceva anume schimbă consistenţa aerului. Camerele de filmat se opriră din nou.
Ethan scoase un flacon de medicamente din buzunar şi îi administră pilulele.
— Nu se mai filmează după ora şapte? întrebă Anny.
— Nu. Se reia peste trei minute. Emisiunea are două formate: douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi
patru transmisie pe Internet, şi un pachet cotidian condensat la douăzeci de minute, în montarea celor de
la American-TV. Nu există decât scurte întreruperi. Producătorii şi clinica nu doresc să-ţi filmeze
tratamentul chimic. În primul rând, ca să păstreze secretul medical. În al doilea, ca să-ţi pună în evidenţă
puterea voinţei.
Anny rumegă această frază, înghiţind ascultătoare pastilele.
Luminile roşii se aprinseră la loc în clipa când Ethan tocmai înghesuia ambalajele în coşul de gunoi.
— Vreau să merg la baie, te rog.
Ethan o ajută să-şi găsească o proptea solidă pe marginea saltelei, apoi o sprijini să meargă până la
toaletă.
Înăuntru, nişte rampe aflate de-a lungul pereţilor i-au îngăduit lui Anny să se târască până la chiuvetă.
Ajunsă acolo, s-a privit îndelung. Palidă, stoarsă, avea un chip de lăuză. Părul îi atârna, pleoştit. Pielea
îi căpătase nişte pete gălbui.
Se apropie, masându-şi pleoapele cu vârful degetelor.
Încerca o senzaţie stranie.
O mai spionau încă?
Nu, nu se poate!
 Întorcând uşor capul, cercetă pereţii căptuşiţi cu faianţă ai încăperii, ca să se convingă că nu
ascundeau nici o cameră de filmat ori vreun microfon.
De unde atunci senzaţia aceea?
Devenise paranoică?
Ridică din umeri: frica de anumite împrejurări nu le şi face să existe; ar trebui să se liniştească.
Se înclină ca să se privească mai atent.
Dintr-odată, simţi o mişcare. Nu, nu se produsese aici, în jurul ei, ci înlăuntrul oglinzii. Sau mai
degrabă îndărătul stratului ei argintat.
Cum oare?
Se apropie din nou şi pricepu, din lipsa de consistenţă a reflexiilor, din transparenţa suspectă a
imaginii, că se apleca asupra unei oglinzi care ascundea, îndărătul luciului, o întreagă baterie de camere
de filmat.
 28
Când Ida a ţâşnit din casă şi s-a prăbuşit pe caldarâm, deşi nu era încă moartă, nu mai avea înfăţişare
omenească: era o bucată de carne carbonizată, turbată, şfichiuită de flăcări.
Fără să şovăie, Anne şi-a smuls fustele ca să le arunce peste victimă, ca s-o acopere şi să înăbuşe
pălălaia care o mistuia. Trupul pârjolit, scos din minţi, zbiera, se zvârcolea, se războia, scuipa înjurături,
o lovea pe Anne, o insulta, dar aceasta nu-şi pierdu cumpătul şi izbuti să stăpânească atât flăcările, cât şi
pe verişoara ei.
Apoi, în vreme ce bărbaţii din mahala se străduiau să împiedice răspândirea focului pe toată strada, s-
a ridicat şi, dând dovadă de o autoritate nebănuită până atunci, a poruncit ca Ida să fie dusă la spitalul
Saint-Jean. Câtă vreme bărbaţii au căutat scânduri şi au încropit o targă, ea a scos apă din canal, şi-a
umezit fustele şi s-a încredinţat că nu avea nici un rest de jar prin straie ori prin păr.
Două namile cu păr roşcat au rostogolit-o pe Ida pe brancardă şi, cu toate că ţipa la ei, au mişcat-o din
loc şi au reuşit să plece.
— Suferă prea tare, a zis cel dintâi, care o auzea pe Ida urlând la fiecare hop. Hai să ne oprim la
mânăstirea cordelierilor. Au la azil un doctor foarte destoinic.
Câteva străzi mai departe, ciocăniră în oblon.
Sébastien Meus îşi iţi capul.
— E cel mai bun felcer din Bruges, şopti zdrahonul către Anne.
Sébastien Meus nu-i mustră că l-au trezit în crucea nopţii, pricepu situaţia, deschise poarta fortificată
şi-i îndreptă către un loc liber din azilul Saint-Côme. Cu ajutorul celor doi vlăjgani aşeză o vană
deasupra muribundei, apoi îi ceru lui Anne s-o umple degrabă cu apă de la puţ. Zis şi făcut! Apoi trase de
o tablă, lăsând apa să curgă în stropi.
Preţ de un ceas, au tot alergat aşa, de la fântână la vană, stropind-o pe Ida, care, în cele din urmă, între
două salve de ocări, începu să-şi ostoiască gemetele.
Doctorul îi desfăcu grijuliu veşmintele ude, le dezlipi de piele, atent să nu-i pricinuiască răni. Apoi
aduse un borcan cu alifie pe care i-o aplică pe arsuri, cât mai blând cu putinţă.
Pe culmile suferinţei, Ida împroşca sudălmi şi ameninţări; nici doctorul, nici Anne nu-i ascultau
vorbele spurcate, expresii ale durerii.
Odată cu slujba de laudes, la ivirea zorilor, Ida adormi, stoarsă de vlagă. Anne continuă să o vegheze,
ca şi cum devoţiunea ei avea să o tămăduiască. Ţinându-i mâna teafără într-a sa, încerca să-i insufle
energia şi forţa ei.
La ceasul sextei, înştiinţat de un ucenic al doctorului, se arătă un preot ce voia să-i ofere Idei ultima
împărtăşanie. Aceasta se trezi din somn în clipa când preacuviosul se apleca asupră-i; ochii ei îl ţintuiră
cu groază. Parcă l-ar fi zărit pe Necuratul. Se împotrivi, încercând să fugă.
Preotul îi vorbi blajin. Pricepând că se va duce pe lumea cealaltă, Ida spuse brusc:
— Vreau să mă spovedesc!
Preotul ceru să rămână singuri.
Medicul, ucenicii, infirmierii şi Anne se retraseră. În pragul uşii, Sébastien Meus o opri pe tânără.
— Rămâi aici.
— Poftim?
 — Rămâi aici, în camera asta. Piteşte-te după un stâlp. Dacă i se face din nou rău, se cade s-o alini cu
apă proaspătă sau cu pomadă. Ţi-o încredinţez.
După ce rosti această poruncă de neocolit, închise uşa.
Anne se cuibări într-un soi de intrând al zidului, aşa încât nici preotul, nici Ida să nu-i simtă prezenţa.
Ida îl prinse de beregată pe trimisul Domnului şi-i strigă:
— Eu am dat foc la casă!
Anne se tupilă. Cum? Avea să audă spovedania? Se strădui să-şi acopere urechile.
— Da, am pârlit cocioaba aia ca să mă răzbun pe neroada de maică-mea. Vreau să sufere. Vreau să
plătească pentru cât rău mi-a făcut.
Fără să vrea, Anne continua să audă. Se hotărî să asculte până la capăt.
Fierbând de pizmă, Ida îi explică preotului că maică-sa, considerând că nu-i frumoasă, nu-i propusese
nicicând peţitori. Aşa încât se văzuse silită să-şi caute curtezani; iar ăştia – ştiţi, părinte, cum sunt
bărbaţii – profitaseră…
În acest moment al mărturisirii, Ida o cârmi. Până acum se purtase ca o victimă, de aici înainte se
preschimbă în scorpie smintită, mai obscenă decât un satir, descriind în amănunt preotului speriat toate
poftele pe care şi le împlinise cu bărbaţii, uneori cu mai mulţi deodată.
Anne a îndurat poveştile verişoarei sale, care depăşise limitele bunului-simţ doar ca să demonstreze
că-l avea pe vino-ncoa’ şi că maică-sa se înşela.
Deşi s-ar fi cuvenit ca imaculata Anne să fie îngrozită, lucrurile s-au petrecut exact pe dos: a năpădit-o
mila. Cu cât Ida deşerta mai multe măscări – şi nu fără oarecare mulţumire –, cu atât Anne simţea mai
multă duioşie faţă de verişoara ei. Dincolo de acea Ida arogantă, violentă, destrăbălată, dincolo de
piromana răzbunătoare, vedea o fetiţă măcinată de întrebări, care nu ştia dacă e pe gustul bărbaţilor şi
mai ales pe acela al mamei sale. Ce drum tulburător… O suferinţă îndreptăţită, trăită la o vârstă fragedă,
o transformase într-o zgripţuroaică criminală. Dacă Anne ar fi desluşit asta la vremea potrivită, poate că
ar fi reuşit s-o facă să-şi schimbe punctul de vedere şi să-şi recapete încrederea în sine. Anne se
învinovăţea: deşi îşi petrecuse ani buni alături de Ida, nu ghicise niciodată ce-i frământa cugetul şi nici
ce-i rodea inima.
În cele din urmă, spovedania Idei ajunse la concluzii: maică-sa o considera curvă – vai, nu rostea
cuvântul, dar i se citea în priviri. În ziua când Godeliève a anunţat că le va duce pe Hadewijch şi pe
Benedicta la ţară – desigur, voia să le ferească de exemplul surorii lor mai mari –, a repetat, pe picior de
plecare, că toate trei se vor ruga pentru ea.
— Să se roage pentru mine! Vă daţi seama? Să se roage pentru mine de parcă aş fi fost un monstru.
— Eşti o păcătoasă, fiica mea. Cum şi noi suntem.
— Nu, în gura ei asta însemna că eram ultimul om. Prin urmare, am hotărât să distrug ce era al ei, tot ce
avea, casa cu ce era înăuntru. Am împroşcat ulei pe podea, pe mobile. Dar flăcările s-au răspândit mai
repede decât prevăzusem – voiam să dau foc la plecare –, uitasem că la parter rămăsese aprins cuptorul,
iar din el a sărit nişte jar. Cum deja răspândisem ulei pe toată pardoseala, incendiul s-a pornit când
vărsam ultimele picături la etaj. Eram prinsă la mijloc…
N-avea remuşcări, regreta doar că fusese neatentă.
Îngrozit de ceea ce auzise, preotul tăcea, temându-se de noi ticăloşii. Ida însă amuţise.
Auzind câteva fornăituri, Anne îşi dădu seama că verişoara ei plângea. De ce oare? Din pricină că nu-i
ieşise planul nemernic, sau pentru că avea să moară?
Preotul începu sfântul maslu:
 — Te încredinţez, Ida, milosteniei lui Cristos tămăduitorul.
Îşi aşeză mâinile pe faţa ei, ca să se pogoare Duhul Sfânt; dar, din stăruinţa cu care făcea gestul, Anne
pricepu că mai degrabă alunga demonii. O unse cu mir, întâi pe frunte, apoi pe mâini. Fie pentru că uleiul
era sfinţit, fie pentru că unsoarea îi hrănea trupul zbicit şi carbonizat, Ida nu strigă la atingerile preotului.
— Fie ca Domnul, în mare mila lui, să te întărească prin harul Sfântului Duh. Spălându-te astfel de
păcate, fie ca El să te mântuiască şi să te înalţe.
Aşteptă ca Ida să-i răspundă, dar, cum asta nu s-a întâmplat, zise „Amin“ în locul ei.
În cele din urmă o împărtăşi, oferindu-i azima, ca un sprijin menit să o însoţească pe drumul dintre
viaţa pământească şi viaţa veşnică.
— „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de
apoi“, spunea Domnul Nostru.
În şoaptă, pentru că Ida nu-l mai asculta, mai cită din Sfântul Luca şi din Sfântul Iacob, într-o
bolboroseală pe care doar el o putea auzi.
În ceasurile care au urmat, Ida a trecut prin toate stările, de la apatie la zbierete, de la rugăciuni la
ocări, de la deznădejde la resemnare.
Anne îi stătea în preajmă. I se părea că, în cea mai mare parte a timpului, Ida nu o vedea sau, dacă
ochii ei holbaţi o măsurau, că nu o recunoştea. Doar în două rânduri s-a simţit văzută, atunci când ura i-a
înnegrit Idei pupilele, iar gura i-a vărsat sudălmi.
Anne s-a prefăcut că nu le aude. I-a luat mâna teafără, a strâns-o cu multă dragoste, încercând să-i
trimită efluvii liniştitoare prin trupul dureros.
Când Godeliève, Hadewijch şi Benedicta, înştiinţate de o vecină în legătură cu dezastrul, au sosit la
azil, s-au simţit profund descurajate de starea Idei. Când a aflat că fata ei primise sfântul maslu, mama,
zguduită de suspine, s-a prăbuşit în braţele lui Anne.
În timp ce-şi strângea mătuşa la piept, Anne îşi luă măsuri de precauţie: să nu dezvăluie că Ida dăduse
foc la casă cu bunăştiinţă, să nu fie surprinsă de muribundă într-un moment de tandreţe familială.
După ce a dat-o la o parte pe mătuşă-sa, Anne le-a explicat lui Godeliève, Hadewijch şi Benedicta că
le lasă să stea în locul ei lângă Ida, fiindcă aceasta avea nevoie de dragostea lor în ultimele clipe de
viaţă.
De la distanţă, Anne a privit scena. Mătuşa Godeliève hohotea, Hadewijch şi Benedicta bălmăjeau
cuvinte calde. Ida le recunoscuse prea bine, deşi părea că nu le vede; făcând pe inconştienta, se bucura de
spectacol; luând în seamă încordarea frunţii, o anume destindere la nivelul umerilor, Anne şi-a dat seama
că verişoara ei, chiar dacă nu lăsa să se vadă, era încântată de amărăciunea pe care o stârnea: se întorcea
în centrul atenţiei.
Sfârşită, Anne părăsi încăperea în care stătuse atât de mult fără să doarmă, să bea ori să mănânce, se
opri în curte şi respiră lumina.
Doctorul i se alătură.
— Mulţumesc pentru ajutor.
Anne zâmbi. I se părea de prisos să primească mulţumiri pentru o atitudine firească.
— Ştii că verişoara dumitale are şanse să scape? continuă Sébastien Meus.
— Credeam…
— Deocamdată nu ştim cât de adânci sunt rănile. Vom afla în zilele următoare. În clipa de faţă cred că
sunt superficiale. Uită-te şi dumneata: s-a umplut de băşici, dovadă că trupul încearcă să se vindece.
Pielea a fost atacată, dar nu străpunsă; nici muşchii, nici oasele nu au avut de suferit. Desigur, o infecţie
ar putea încă s-o omoare; cu toate astea, are şanse să-şi revină.
— Vai, Doamne, de-ar fi adevărat…
— Să nu ne pripim, Anne. Dacă va trăi, va rămâne desfigu-rată – un ochi e ca şi pierdut. Va rămâne în
viaţă, cu siguranţă, dar va fi greu de privit.
Un infirmier îl chemă pe doctor pentru un postăvar care fusese călcat de o căruţă; aşa că o lăsă pe
Anne să reflecteze asupra acestei veşti.
Anne se strecură de-a lungul zidurilor şi, apoi, şezând pe caldarâm, privi soarele.
Ce-ar fi fost mai bine pentru Ida? Să-şi dea obştescul sfârşit, ducând în mormânt taina greşelilor ei?
Sau să supravieţuiască, cu remuşcarea în suflet, cu trupul şi duhul slăbite, cărând povara păcatelor sale
într-un corp pe care avea să-l deteste? Urâţită, chioară, roasă de cicatrici, spuzită de pete, hodorogită de
dureri – o viaţă de femeie aşa cum şi-o dorea i-ar fi devenit inaccesibilă…
— Să moară… ăsta-i răspunsul.
De îndată ce pronunţă fraza, Anne deveni stacojie. Cum adică? Îşi dorea moartea Idei?
Ruşinată, îşi făgădui că, dacă Ida avea să se vindece, îi va sta alături până la sfârşitul zilelor ei.
 29
Dragă Gretchen,
Îţi scriu înainte să fi primit un răspuns de la tine, pentru că aici evenimentele şi-au iuţit cursul în mod
tragic.
În ce ordine să ţi le povestesc?
După cum îţi spuneam la sfârşitul ultimei misive, doctorul Calgari m-a tulburat. Îl iubesc, sau mai
degrabă îl iubeam, cu o tărie neîntâlnită. Desigur, pătrunzătoarea mea prietenă, mătuşa Vivi, m-a citit.
— De ce nu-ţi urmezi pasiunea, micuţa mea Hanna? mi-a sugerat ea de curând.
— Mătuşă Vivi, tocmai dumneata îmi dai acest sfat?
— Ce te miră? După câte ştiu, nu sunt o întruchipare a virtuţii…
Subţiindu-şi nările, afişa un aer ofensat.
— Eşti mătuşa lui Franz.
— Ah, da, suspină ea, de parcă ar fi fost un amănunt neînsemnat.
A comandat din nou ceai şi nişte sandviciuri cu castravete. Ne plăcea la nebunie să stăm în acel
salonaş cu banchete capitonate de la Wutzig, locul de întâlnire al cuplurilor nelegitime.
— Draga mea, îţi urez o căsnicie cât mai lungă. Pentru ca un cuplu să dureze, e nevoie însă ca
partenerii să evite frustrările. Dacă îţi vei înşela un pic soţul, asta n-o să vă distrugă legătura, dimpotrivă.
Crede-mă că ştiu ce vorbesc.
— N-aş îndrăzni.
— Ce anume? Să-l uiţi o clipă pe Franz sau să-i mărturiseşti doctorului Calgari?
— Mi-e teamă de un eşec.
Vivi a surâs.
— Aha, perfect, văd că te preocupă deja aspectele practice.
— N-am făcut niciodată avansuri unui bărbat.
— Biata de tine! O femeie nu face curte, ci doar consimte. În caz contrar, bărbatul îşi ia tălpăşiţa.
Femeia trebuie să-i dea impresia că el a avut iniţiativa şi că ţine frâiele.
În acel moment, mătuşa Vivi a început un discurs stufos, fără îndoială foarte pasionant pentru una mai
versată ca mine. Îmi detalia nişte strategii subtile, dar eu, cu obrajii în flăcări şi vuiet în urechi, nu
ascultam nimic, gândindu-mă la o eventuală îmbrăţişare între mine şi brunetul Calgari. Vai! Aveam
dreptul să-l doresc? Puteam oare să năzuiesc la această aventură despre care, doar închipuind-o, simţeam
că mă aduce în pragul leşinului?
Matuşa Vivi mi-a remarcat tulburarea:
— Hanna, nu m-ai urmărit.
— Nu sunt în stare, tanti Vivi. Faptul că ţi-am împărtăşit acest secret mă zăpăceşte. Trebuie să mă
obişnuiesc.
Dintr-odată tăcută, a prins să mă sfredelească din priviri. Pe chipul său graţios, imaculat datorită
fardului, ochii albaştri capătă uneori luciri metalice, care-i aspresc trăsăturile.
S-a încruntat şi a conchis înciudată:
— Te invidiez că eşti atât de tânără… Odată cu vârsta, simţămintele se tocesc.
 În timp ce ne întorceam acasă, mi-a explicat din nou modul cel mai potrivit de a-i dezvălui – de a nu-i
dezvălui – lui Calgari pasiunea mea; de data asta am fost atentă.
— Cine te-a instruit, mătuşă?
S-a arătat mirată.
— Ai avut o tanti Vivi care, în tinereţe, te-a învăţat toate imperativele feminităţii? am continuat eu.
A râs studiat.
— Nu, draga mea. Un har înseamnă să execuţi spontan ceea ce alţii trebuie să deprindă. Aveam darul
feminităţii.
Cugetarea m-a impresionat prin clarviziune; dar m-a şi mâhnit; nu eram femeie prin vocaţie.
Sau cel puţin nu în sensul pe care mătuşa Vivi îl confereacuvântului „femeie“…
A doua zi, m-am dus la Calgari, hotărâtă să dau un nou imbold relaţiei noastre.
În pragul uşii, m-a cuprins descurajarea. Tot ceea ce înainte mi se păruse simplu devenise acum un
calvar. Când l-am văzut apărând, zvelt, distins, în redingota care-i sublinia torsul atletic şi talia subţire,
m-au năpădit năduşelile. Mi s-a părut că, lăsându-mi mantoul şi pălăria lângă el, lungindu-mă pe canapea,
mă pregăteam mai degrabă pentru o confruntare amoroasă decât pentru o vizită medicală.
Am pus în practică sfaturile mătuşii Vivi, alternând nepăsarea cu zvâcnetul inimii. Nu aveam însă
certitudinea că izbutesc: nepăsarea mea era glacială, iar palpiturile păreau tic nervos. Nu mă simţeam
deloc în largul meu. Cu cât îmi accentuam comedia, cu atât o nesocotea mai mult. Oare insinua că mă
acceptă? Sau mă considera atât de ridicolă, încât nici nu mă lua în seamă? Năduşeala mi se scurgea pe
coapse.
Clipă de clipă, o parte din mine se ridica spre tavan şi, din înălţimea lustrei, privea spre cuplul nostru:
era limpede că flirtam. Cum să explici altfel faptul că purta haine atât de atrăgătoare, că mirosea atât de
bine, că îmi vorbea cu o voce atât de senzuală, că era atât de curtenitor? De ce reveneam mereu la trupul
meu? La atingerile mele maritale cu Franz? La faptul că eram nesatisfăcută sexual? Mă târa fără încetare
către nişte subiecte care ar fi fost indecente, dacă nu şi-ar fi propus să creeze o apropiere carnală între
noi. De ce să mă fi întrebat despre fantasmele mele, dacă nu ca să le priceapă şi să le împlinească? De la
o şedinţă la alta, desfiinţam tot mai multe oprelişti. Deşi nu mă dezbrăcasem, mă dezgolisem deja de
pudoare.
În cursul acestei şedinţe, atmosfera mi s-a părut irespirabilă. După ce i-am cerut să deschidă fereastra
şi apoi să-mi aducă ceva de băut – indicaţiile mătuşii Vivi –, mi-am fluturat batista deasupra pieptului,
mimând apropierea unui leşin. Cum nu mă lua în seamă, am lăsat deoparte sfaturile lui Vivi şi am strigat
brusc:
— De ce atâta prefăcătorie?
Calgari a tresărit.
— Da, de ce nu putem să ne purtăm fără fasoane?
În ciuda violenţei din tonul meu, a răspuns, domol:
— Ce vreţi să spuneţi, Hanna?
— Ce vreau să spun? Nimic. Aş vrea doar să fac.
— Ce anume?
Am oftat.
— Ştiţi prea bine.
— O să ştiu doar când îmi veţi spune.
— Îndeobşte, bărbatul e cel care face propuneri!
 De ce-am continuat pe acest ton de reproş? Cu toate că ardeam să-l cuceresc, îl biciuiam. În loc să-l
vrăjesc, îl certam. Vai, tanti Vivi, de ce nu ţi-am ascultat sfaturile înţelepte?
Mi-am revenit în fire şi am continuat cu un debit amabil, cel mai stăpânit cu putinţă, deşi vocea îmi
tremura încă de furie:
— De la începutul tratamentului şi până acum relaţia noastră a evoluat. Încetaţi să mă consideraţi o
pacientă. Sunt vindecată.
Chipul i s-a luminat.
— E-adevărat? Aşa credeţi?
Am surâs, încercând să clipesc din gene, aşa cum o văzusem făcând pe mătuşa Vivi de atâtea ori. Dar
dacă la ea ţi se părea că avea să-şi ia zborul un fluture, la mine pleoapele se crispau de parcă aş fi vrut
să-mi scot o scamă din ochi.
— Nu o să vă mai tratez ca pe un doctor. Nu voi vedea decât bărbatul.
S-a arătat uimit.
De teamă că n-am fost prea limpede, am dat naibii interdicţiile mătuşii Vivi şi i-am aruncat în faţă:
— Vă iubesc!
A oftat, stânjenit.
Am insistat:
— Aţi auzit? Vă iubesc! Şi mă iubiţi!
S-a ridicat, palid.
— Hanna, vă înşelaţi.
Eram bucuroasă că l-am scos din morga lui de doctor-ştie-tot.
— Poftim? Sunteţi căsătorit?! am exclamat. Ei şi? Şi eu sunt. Eram condamnaţi să greşim dinainte să ne
cunoaştem.
S-a apropiat energic.
— Hanna, credeţi că sunteţi îndrăgostită de mine, deşi nu sunteţi. E o consecinţă a curei psihanalitice:
se cheamă transfer. Îmi puneţi în seamă un sentiment care nu-mi e destinat.
După care mi-a expus o teorie ceţoasă potrivit căreia era firesc să-l idolatrizez; aş fi ajuns în această
situaţie cu orice alt terapeut.
— Hai nu! Şi cu Freud?
— Fără doar şi poate. Rapid.
— Aţi văzut cum arată? După părerea mea, felul în care vă purtaţi nu mai e modestie, ci orbire. Sunteţi
frumos, doctore Calgari!
— Nu sunt doctor!
— Sunteţi frumos!
— Nici frumos nu sunt. Vi se pare că sunt frumos pentru că, în clipa asta, de aşa ceva aveţi nevoie.
— Fals! Mi s-a părut că sunteţi frumos de când v-am văzut.
— Vă reconstruiţi amintirile.
— Ba nu, şi am dovada. I-am şi scris-o lui Gretchen. Găsiţi că sunt frumoasă?
— Nu e treaba mea să mă pronunţ.
— De ce nu? Sunteţi de piatră? Nu faceţi parte din spiţa umană?
Pierzându-mi din nou controlul, continuam să-l ocărăsc. Ai fi zis că-i reproşez că e superb, inteligent,
sensibil şi că-mi place.
— Sunteţi foarte frumoasă, Hanna, dar datoria mea e să…
 Nu l-am lăsat să termine, m-am năpustit peste el şi mi-am lipit buzele de ale lui.
O, Gretchen, ce sărut! Aveam senzaţia că întreg trupul îmi înfloreşte la atingerea limbii lui, că aveam
să-l sorb cu totul ca să rămână veşnic înlăuntrul meu. Nu mi se mai întâmplase aşa ceva. Cu Franz,
săruturile rămâneau nişte atingeri superficiale. Acum…
Calgari m-a strâns în braţele lui puternice, i-am răspuns pe măsură, am alunecat pe canapea. Aici a
părut şi mai hotărât, aşa încât mi-am dezlipit gura de a lui ca să strig:
— Mai încet…
— Daţi-mi drumul, pentru numele lui Dumnezeu!
De-abia atunci am înţeles că nu mă îmbrăţişa, ci că încerca să scape; ceea ce mi se păruse patimă
sălbatică nu era decât forma lui de a se opune.
Dintr-odată, imaginea mi-a devenit clară: eram pe cale să violez un bărbat.
Da, Gretchen, am simţit că-mi crapă obrazul de ruşine. M-am ridicat, mi-am strâns lucrurile şi am
plecat în goană fără să întorc capul. Când treceam pragul, mi-am amintit că nu-i plătisem şedinţa. N-am
avut curajul să revin. Cum să plăteşti un bărbat pentru că l-ai agresat?
Tărăşenia nu s-a oprit aici.
Îmbujorată toată, cu inima bătând să-mi spargă pieptul, m-am suit într-o trăsură. Când mi-am dat seama
că nu mă pot întoarce acasă în halul în care eram, am cerut să fiu dusă la adresa mătuşii Vivi.
Din păcate, când am ajuns în faţa locuinţei sale, majordomul m-a înştiinţat că nu-i acasă; mi-am amintit
că în după-amiaza aceea se ducea la amantul ei, ofiţerul de cavalerie. A fost ca o palmă. Cum, femeia
asta trecută de cincizeci de ani se distra în braţele unui amorez, în vreme ce eu, în vârstă de douăzeci şi
trei, eram respinsă de un bărbat de patruzeci şi cinci?!
Am luat altă trăsură şi, fără să stau pe gânduri, am indicat adresa cafenelei unde mă duceam cu Vivi să
ne destrăbălăm. De-abia am apucat să împing uşa cu tambur, pregătindu-mă să străbat norii de fum, că am
şi văzut un client ridicând capul din ziarul pe care-l citea.
Era studentul brunet care îmi trimisese adesea mesaje nerăbdătoare la masa unde stăteam cu Vivi. Ce
păţisem oare? Eram eu însămi sau altcineva? M-am oprit în faţa lui şi i-am zis:
— Acum ori niciodată.
S-a ridicat, m-a smuls de lângă chelnerul care voia să mă conducă la masa mea obişnuită, m-a luat pe
după umeri şi, fără o vorbă, am ieşit împreună din cafenea.
Are rost să-ţi spun ce a urmat, dragă Gretchen?
Scara de serviciu sordidă. Camera mansardată. Patul doldora de cărţi. Lenjeria fără dantele. Pernele
incomode. Trupurile noastre care se dezgoleau. Nu ştiam cum îl cheamă, nu-mi ştia numele. O fi fost cam
nătărău? Mă socotea insuportabilă? Animale, asta eram.
Mă condamni, Gretchen a mea?
Ai toate motivele… Era şi răzbunare în gestul meu. O revanşă la adresa lui Calgari. O alta la adresa
lui Franz. Din acest punct de vedere, aventura mea era destul de previzibilă. Neaşteptat, în schimb, a fost
ceea ce am simţit… Am cunoscut extazul, Gretchen. În braţele lui am împlinit acele promisiuni pe care le
aduc uneori mângâierile. Chestia asta se numeşte, scârbos, orgasm; dar e atât de minunată… Da, am trăit
nu doar o clipă magică, ci trei ore uluitoare. Corpul meu se desfăcea în fâşii, se multiplica prin plăcere.
Ce amant! Mă pierdeam în desfătare pe măsură ce mângâierile lui mă striveau, iar sexul lui mă făcea
bucăţi, aveam impresia că nu sunt eu, ci mai multe făpturi, că sunt natura însăşi, cosmosul. Mă fulgera
întreaga energie a lumii.
Când s-a lăsat noaptea, am zărit stelele prin ferestruicile prăfuite. Pluteam, ca şi ele, ici şi colo.
 Eram împăcată.
Şi fericită.
A ta, Hanna
P.S. Fii liniştită, după aceea m-am întors acasă. I-am îndrugat lui Franz o minciună, pe care a înghiţit-o
pe nemestecate. De când cu acest episod, mă port foarte tandru cu el. „Remuşcare“, ar spune mătuşa Vivi.
Mai degrabă milă.
 30
— Anny, eşti în stare să minţi ca să-ţi protejezi viciul?
— Desigur.
— Frecventezi oamenii în funcţie de sprijinul pe care-l oferă proastelor tale obiceiuri?
— Evident.
— Ai fi în stare să furi ca să-ţi potoleşti aceste nevoi?
— Am făcut-o, şi nu o dată.
— Ţi-a fost ruşine?
— Mereu.
— Ruşinea nu te-a oprit să faci asta?
Anny căzu pe gânduri.
— Ruşinea e frumoasă precum rama unui tablou: pune în valoare viciul.
— Cinică?
— Cinismul e balustrada de care te agăţi în caz de cataclism universal.
— Ai răspuns la toate.
— Nu, doar la problemele mărunte.
Doctorul Sinead făcu o pauză. Anny îi rezista mai mult decât prevăzuse. Se întrebă cum vor primi
internauţii care urmăreau tratamentul în direct acest interogatoriu: nu aveau oare să-i ia partea lui Anny?
De bună seamă, producătorii erau încântaţi că necuviincioasa Anny îmbogăţea emisiunea cu replicile ei
tăioase – lucru excelent pentru show –, dar doctorul Sinead, care dorea să facă reclamă clinicii Linden şi
programelor ei de dezintoxicare, avea senzaţia că o zbârceşte.
O privi, îi observă licărul înveselit din adâncul ochilor. Cum de putea să se amuze, în halul în care
era?
— Anny, dumneata nu iei nimic în serios?
— Ba da. Rolurile în care joc.
— Poftim?
— Când filmez, devin serioasă.
— În schimb pe dumneata nu te iei în serios?
— Tocmai v-am răspuns: mă iau în serios atunci când uit de mine.
„Ce fiinţă ciudată, se gândi Sinead, vorbeşte ca o bătrână şi simte ca o fetiţă. Când o asculţi, descoperi
o pălăvrăgeală blazată, ironică, semn al unei uzuri vitale; când o priveşti, percepi o receptivitate
impresionantă, o inimă mare, o labilitate care o face să treacă de la râs la plâns într-o clipă.“
După formulele obişnuite de despărţire, a plecat. De data asta părăsea scena corect; ştiind că pe culoar
îl veghea o cameră de filmat, şi-a păstrat masca până la ieşirea din unghiul ei de acoperire.
Locul lui a fost luat de Ethan.
Anny a răsuflat uşurată. Nu doar datorită lui Ethan. La douăsprezece fix, camerele îşi întrerupeau pânda
preţ de două minute, cât să poată înghiţi o doză de medicamente.
Pastilele îi ritmau viaţa. Pastile care o ajutau să lupte împotriva dependenţei. Pastile care atenuau
consecinţele celor dintâi. Pastile de dormit. Pastile care să o trezească. Pastile ca să se poată concentra.
Pastile care să o destindă. Pastile care îi completau alimentaţia. Pastile care îi tăiau foamea.
 Ethan jongla măiastru cu acest curcubeu de pilule şi gelule, cărora le adăuga şi nişte injecţii.
Anny constata că Ethan, atunci când o îngrijea, nu se limita la o muncă de rutină, ci ridica exerciţiul la
nivelul unui gest sacru. Când îi oferea un comprimat, era convins că aduce alinarea, se comporta
consolator, ca un furnizor de fericire. Atunci când Isus îşi punea mâna pe fruntea bolnavilor ca să
provoace miracolul, probabil că semăna cu Ethan cel de-acum.
În răstimpul acestor scurte pauze când nu-i auzea nimeni, Anny şi Ethan îşi povesteau viaţa. Anny
aflase pe această cale că Ethan era un fost drogat; înainte să renunţe la alcool şi diverse alte substanţe,
avusese multe căderi; acum că se simţea vindecat, voia să-i sprijine pe cei aflaţi în derivă; uite-aşa
primise o diplomă de infirmier şi obţinuse o slujbă în această instituţie de vârf.
Prin urmare, Anny pricepea mai bine emoţia care o copleşea de fiecare dată când îl vedea: Ethan era
deopotrivă puternic şi fragil, forţa lui izvora dintr-o cucerire, împăcarea lui de azi era o victorie asupra
angoasei de ieri.
Spre deosebire de Sinead, de Johanna şi de majoritatea celor din preajma ei, Ethan vizitase abisurile.
Nu vorbea de la înălţimea unui ţărm pe care-l locuia cu senină siguranţă de sine, ci de la aceea a unui mal
râpos de unde se prăbuşise şi pe care, după groaznice chinuri, izbutise să se caţăre din nou.
Ochiul roşu al camerelor de filmat se aprinse din nou.
— Haide! Mergem la gimnastică!
Anny bombăni.
Detesta acest moment al zilei. Pe cât de mult îi plăcea să danseze, să alerge, să conducă repede, pe atât
o plictisea executarea acestor mişcări pe care trebuia să le numere.
Acest curs de sport – ţinut de Debbie, o fostă campioană de înot sincron – îi părea mai degrabă
medical decât ludic. Clipă de clipă, risipind o energie insuportabilă, Debbie le explica elevilor scopul
exerciţiului, muşchii şi tendoanele care erau solicitate. Şedinţa devenea o lucrare practică de anatomie,
iar Anny se vedea ca un ecorşeu făcând jogging. Atunci când Debbie se apropia de ea ca să-i corecteze o
poziţie, avea impresia că e supusă unei disecţii. Mai mult, în acest templu al condiţiei fizice nu exista
plăcere: singura formă în care te adresai corpului era efortul.
Odată isprăvită lecţia, a făcut un duş prelung – sindicatul din clinică obţinuse interzicerea aparatelor
de filmat în vestiar.
Însoţită de Ethan, s-a întors în cameră. Infirmierul îi devenise necesar şi, pentru că părea încredinţat de
utilitatea tratamentului pe care i-l administra, Anny încetase să-l suspecteze. Cu toate astea, observase
câteva detalii tulburătoare.
Într-o zi, în răgazul celor două minute în care nu se filma, descoperise nişte urme în dreptul încheieturii
braţului său.
— Îţi bagi în venă, Ethan?
— Da, însă doar medicamente.
— Hmm…
— Ceva împotriva drogurilor.
— Pe scurt, îţi bagi în venă ca să nu-ţi bagi în venă.
— Anny…
— Sau te droghezi ca să nu te droghezi.
Ethan se pregătea să-i explice, dar s-au aprins din nou camerele de filmat.
A doua zi, i-a părut că e ciudat de calm, aproape absent.
— Ethan, nu ţi-e bine?
 — Ba da. Problema e că mă simt prea bine. Cred c-am exagerat.
— Cu ce-ai exagerat?
— Cu psihotropul pe care-l iau.
Mărturisirea a cufundat-o pe Anny în perplexitate: pe de-o parte o neliniştea pentru că sugera că nu
poţi niciodată scăpa de substanţe chimice; pe de alta pentru că, demonstrând că vindecarea nu însemna
atingerea perfecţiunii, dezvăluia nişte perspective plăcute.
În după-amiaza aceea, după terminarea siestei, Anny a avut dreptul la prima sa plimbare în parc.
Evident, a cerut să fie însoţită de Ethan.
Inginerii de sunet le-au dat nişte lavaliere şi le-au agăţat emiţătoare la brâu. În toate colţurile
domeniului au fost aşezate camere de filmat, pentru că se hotărâse privilegierea planurilor generale, care
elogiau peisajul.
Anny a început plimbarea la braţul lui Ethan.
Natura i se părea o adevărată revelaţie. Atât de puternică putea fi lumina? Iar cerul, cum de te îndemna
cerul să-l priveşti atât de mult? Nu era decât un ecran albastru pe care nu se petrecea nimic. Da, dar ce
albastru! Ce vibraţie în miezul seninului…
Uluită de zare, încă nu-şi plecase privirea ca să admire florile şi tufişurile.
Asta e, o va face mâine…
Ethan surâdea, fericit.
Deodată, Anny strigă:
— Vai, mă mănâncă!
Îşi strecură mâna sub pulover şi deconectă microfonul.
— Mi-a sărit o goangă pe burtă, ţie nu? continuă ea întorcându-se spre Ethan.
Şi, prefăcându-se că e atacată de un tăune, îşi puse mâna pe coapsa lui Ethan, înşfăcă emiţătorul şi-l
opri.
— Uite, acum putem fi liniştiţi. Ne spunem ce avem chef, nu ne mai ascultă.
— Eşti sigură?
— Doişpe ani de meserie, Ethan. Am tot învăţat. La început, asistenţii de sunet se stricau de râs când
m-auzeau ducându-mă la baie.
Îl privi cu drag. După câtva timp, îi murmură:
— Mulţumesc.
Ethan se îmbujoră. Anny râse.
— Nu te ruşina. Blonzii nu trebuie să roşească, arată arşi de soare.
Înaintă câţiva paşi şi apoi întrebă, suavă:
— De ce faci asta?
— E meseria mea. Primesc bani.
— În săptămânile dinainte, n-ai fost plătit nici să mă cauţi, nici să mă îngrijeşti.
— Păi… simţeam că… aveai nevoie de asta…
— Milă?
Se opri în loc şi bălmăji:
— Poate. Oricum, e mila cea mai puternică şi mai obsedantă pe care am încercat-o în viaţa mea.
Anny pricepu că tocmai îi făcuse o declaraţie. Îi răspunse, cu delicateţe:
— Şi mie îmi e milă de tine, Ethan. Aş vrea să te ocrotesc.
Tăcură. Îşi comunicaseră secretul. De-acum erau legaţi.
 Se plimbară vreo jumătate de ceas, fără să rostească o vorbă, simţind că plutesc.
Când se întoarseră la clinică, un pluton de tehnicieni năvăli peste ei, explicându-le că nu receptaseră
dialogurile; sigur, nu era un capăt de lume, puseseră un fond muzical peste imagini.
— O chestie foarte romantică, de altfel, ba chiar prea romantică. Nici nu ştiţi ce aer idilic a dat
plimbării voastre. Mă rog, asta e… A fost oricum mai bine decât doar tăcere, cântec de păsări şi
autostradă în zare.
Anny şi Ethan se înapoiară în cameră.
Anny se lungi în pat. Ethan o sorbea din ochi, pătimaş.
Mut, se duse la baie să caute nişte prosoape; cu o neaşteptată iuţeală, le aruncă peste cele cinci camere
de filmat ca să le acopere obiectivele.
În sala de montaj, tehnicienii se treziră în faţa unor ecrane negre.
Anny zâmbi.
Ethan încuie uşa.
Apoi se întinse lângă ea şi, cu grijă, imperceptibil, de parcă răgazul aşteptării era la fel de preţios ca
acela al îmbrăţişării, îşi apropie buzele de ale ei.
A fost desfătător.
Tăcere şi gingăşie.
Patimă şi delicateţe.
Cele două trupuri se descoperiră fără ca, vreo clipă, privirile să se despartă.
Anny avea impresia că face dragoste pentru întâia oară. Înainte fusese doar sex; acum, îndrepta gesturi
de afecţiune spre un bărbat pe care îl respecta şi care îi răspundea, înflăcărat, uimit.
Fiecare îl dezbrăcă pe celălalt cu un respect religios, căutând parcă Graalul. Comoara nu era însă
trupul fără veşminte, ci sufletul pur, nerăbdător să se ofere. Anny nu fusese nicicând atât de tulburată de o
epidermă, de un pântec, de o subsuoară. Iar Ethan tremura de fiecare dată când atingea o nouă parte din
trupul fetei.
Au împins aşteptarea cât mai mult posibil, simţind că orgasmul nu avea să fie doar o culme, ci şi un
sfârşit.
După două ore, a venit şi acel moment.
Au rămas înlănţuiţi şi după aceea, legănaţi de o nemaiîntâlnită tihnă.
Tot fără o vorbă, Ethan o ajută pe Anny să se îmbrace, îşi puse hainele la rândul său, aranjă patul şi
smulse prosoapele ce ascundeau camerele de luat vederi.
Anny adormise.
Descuie uşa şi ieşi în vârful picioarelor.
De îndată ce Ethan, părăsind camera, a pătruns în lumea curentă, a fost înşfăcat brutal de umeri şi târât
în biroul directorului.
În timp ce străbăteau încăperea, regizorul şi producătorul emisiunii erau la fel de furioşi ca şi
profesorul Sinead.
— Cine te crezi, nemernicule?
— Ţi s-a suit la cap?
— Te-am angajat ca infirmier. Nu ca…
— Nu ca…
Nici unul din cei trei nu izbutea să califice secvenţa cenzurată.
 Ethan replică, liniştit:
— Anny e prietena mea.
Doctorul Sinead, hotărând că explicaţiile erau zadarnice, îl anunţă că a fost demis.
— Anny nu va fi de acord, îngăimă Ethan, palid.
— După câte ştiu, nu domnişoara Anny Lee conduce această clinică.
— În lipsa mea, va refuza să continue.
— A semnat un contract.
— Îl va rezilia.
— Asta dacă va fi în stare. Cu tranchilizante, o aducem pe drumul cel bun.
Ethan se simţi cuprins de indignare:
— Hai, zvârliţi-mă afară dacă aveţi chef. O să vedeţi că plecăm împreună.
Doctorul Sinead, urzicat, se îndreptă în scaun. Mânia îi reda octogenarului vigoarea pierdută.
— Te-am dat afară! Paznicii n-o să te lase să te apropii de ea. Iar dacă insişti, te dau pe mâna poliţiei.
Dă-mi cheile şi insigna. Adio, domnule!
Ethan înţelese că nu era cale de întoarcere. Stăpânindu-şi furia, zvârli mănunchiul de chei pe birou şi
ieşi.
Spre sfârşitul zilei, la ora şapte, o îndopară şi mai straşnic pe Anny cu medicamente.
O măsură înţeleaptă: la trezire, îl strigase pe Ethan.
Treizeci de secunde mai târziu, după ce a înghiţit un pahar de apă cu sedativ, s-a cufundat din nou în
somn.
La miezul nopţii, când toată clinica moţăia, au răsunat alarmele, sfâşiind bezna cu lătratul lor ascuţit.
Paznicii au dat buzna în locul efracţiei semnalat de computer.
Când au ajuns la farmacie, au găsit uşa spartă, dulapurile deschise, rafturile devastate.
— Acolo! strigă unul dintre ei.
O umbră încerca să scape sărind de la fereastră.
S-au năpustit într-acolo, dar nici unul nu a îndrăznit să se arunce de la primul etaj.
Bărbatul alerga, cu o povară pe umăr.
Sirenele poliţiei ţiuiră. Apăruseră trei maşini care blocau drumul.
Încolţit, bărbatul se opri, şovăitor.
— Predă-te!
Şi-atunci, Ethan, abandonând bocceaua cu medicamente, ridică mâinile.
 31
— Marea Domnişoară ne aşteaptă. Eşti gata, Anne?
Braindor făcea dus-întors în faţa uşii de la intrarea în căsuţă.
Înăuntru, Anne îşi îngrijea verişoara, pe care o luase să stea la ea.
Ida supravieţuise aproape miraculos flăcărilor şi învinsese febra – graţie alifiilor doctorului şi atenţiei
permanente pe care i-o acorda Anne. Cu toate astea, n-avea să redevină nicicând tânăra cu trăsături
regulate de pe vremuri. Chioară – felcerul se văzuse silit să-i scoată un ochi –, cu pleoapa dreaptă închisă
peste o bortă de carne stacojie şi purulentă, avea o faţă în devălmăşie, cu un colorit ciudat – alb, roşu-
gălbui, cafeniu – şi în care nici o trăsătură nu era întreagă, neatinsă, la locul ei. Obrajii numai o rană,
când scobiţi de arsuri, când umflaţi de băşici, păreau nişte crâmpeie pe care un ţânc stângaci le-ar fi lipit
la-ntâmplare pe oase. Un aer de răutate primitivă îi schimonosea mereu chipul, era mai degrabă o mască
decât o expresie, muşchii nu-i reacţionau nici la emoţii, nici la gânduri.
În vreme ce Braindor se perpelea, Anne isprăvea de umezit cu oţet rănile, ca să le dezinfecteze. Cu
toate că-l aplica delicat, slujindu-se de o cârpă moale şi curată, tamponând cu grijă marginile fiecărei
cicatrici, Ida zbiera, se zvârcolea, o ocăra. Stăpână pe sine, Anne îşi făcea datoria.
— Îţi place să mă vezi în halul ăsta, nu-i aşa?
Deşi Ida tuna şi fulgera din zori până-n seară, Anne refuza să creadă că această mânie era semnul fostei
firi a Idei. O considera trecătoare.
Ca să-i domolească durerea şi să lupte împotriva uscăciunii, i-a turnat apoi deasupra apă de trandafiri.
— Uite-aşa…
— Uite-aşa ce, idioato? Crezi că mă vindeci cu leacurile tale? Mai bine mă lăsai să mor.
Cu fiecare frază, Ida atingea culmea răutăţii: pe de-o parte, îi ponegrea strădaniile, pe de alta îi
reproşa supravieţuirea. Ca să nu mai vorbim de faptul că uita de dârzenia cu care ea însăşi luptase
împotriva răului care ar fi trebuit s-o distrugă.
— Mă bucur că te simţi mai bine, murmură Anne.
— Mai bine nu-nseamnă bine, oftă Ida întorcându-şi privirea.
Pe Ida n-o durea doar trupul, ci şi sufletul; n-o preţuise nicicând pe Anne. Iar ea continua să o
iubească. Aşa încât Ida o agresa zi de zi mai abitir, depăşind orice limită; horcăia, suduia, insulta, urina
în pat sau îl umplea de scârnă, îşi sfâşia bandajele, îşi împiedica verişoara să doarmă – tot atâtea chipuri
de a-i pune la încercare tandreţea. Avea să reuşească afecţiunea ei să înfrunte atâta năduf, ingratitudine şi
umilinţe? Ida habar n-avea ce răspuns era preferabil. Desigur, ar fi dorit să subscrie acestui ataşament,
doar să-l îngăduie, însă în acest caz s-ar fi învinovăţit că nu poate restitui nici măcar o fărâmă din ce
primea. Cel mai adesea, citea în Anne o atitudine afectată, forţată, verişoara ei dorind să treacă drept o
sfântă. Dacă ar fi izbutit, cândva, să dea în vileag prefăcătoria, cu siguranţă s-ar fi simţit mai împăcată,
câtă vreme ar fi încetat să-i mai fie datoare vrăjmaşei sale; în acelaşi timp s-ar fi dezbărat şi de spectrul
milosârdiei, virtute în care nu credea, din pricină că nu era în stare s-o atingă.
— Odihneşte-te. Să nu ieşi din casă.
— Şi de ce, mă rog, să nu ies?
— Nu eşti încă în stare să înduri aşa ceva.
Ida ridică din umeri.
 — Don’şoara se crede doctor?
— Ai, te rog, încredere în mine..
Anne nu dorea să insiste asupra acestui subiect: ideea că Anne s-ar fi putut îndepărta de incinta
beghinajului îi provoca fiori de nelinişte, fiindcă, deocamdată, Ida ştia că e desfigurată, dar nu-şi
descoperise noul chip decât pe pipăite. Încercase, desigur, să şi-l zărească în câte un pahar de apă sau în
vreo baltă; cu toate astea, Anne, care o urmărea, băgase de seamă că verişoara ei, prudentă, nu insista,
temându-se de o imagine care ar fi descurajat-o. Încet-încet, urmând un ritm firesc, s-ar fi deprins cu
adevărul… Aici, printre beghine, aceste femei blânde încunoştinţate de tragedia ei, nici o expresie
îngrozită ori prea miloasă nu îi îngăduia să afle efectul cumplit pe care îl trezea. În schimb, dacă ajungea
pe străzile din Bruges…
— Anne, nu mai putem întârzia.
Afară, Braindor era exasperat:
— Arhidiaconul va fi mânios dacă-l lăsăm s-aştepte.
— Sosesc îndată!
Anne îşi netezi părul în grabă.
Ida nu s-a abţinut să nu rânjească:
— Aha, sfânta are azi audienţă la papă.
Fără să dea atenţie provocării, Anne îi trimise o bezea din vârful degetelor şi dispăru.
Pe podul arcuit unde se afla ieşirea din beghinaj, Braindor o descusu pe Anne:
— Eşti pregătită pentru întâlnire?
De fapt, îşi punea lui însuşi această întrebare; era neliniştit în legătură cu înălţimea îndrumărilor sale,
cu felul în care va reacţiona prelatul la anumite naivităţi ale lui Anne.
Aceasta îi replică:
— Eu? Sunt ceea ce sunt, nu mă pot schimba. De ce mi-ar fi frică?
Pe dată, teama lui Braindor prinse un contur mai clar: poate că arhidiaconul era cel nepregătit s-o
întâlnească pe Anne.
La capătul podului, o aflară pe Marea Domnişoară, care-i aştepta, călare pe catârul cenuşiu care, de
obicei, aducea în beghinaj baloţii cu lână.
— Ziua bună, Anne! Cum se simte verişoara ta?
Alături de ea, în ritmul domol al animalului de povară, care o scutea pe Marea Domnişoară de un drum
pe care picioarele ei hodorogite nu şi-l permiteau, Anne şi Braindor bătură străzile. Fata îşi povesti
neliniştile legate de Ida: trupul, deşi parţial distrus, îi părea mai dârz decât sufletul ei.
— Se roagă îndeajuns? Merge des la slujbe?
Anne se îmbujoră: Ida era cea mai nepăsătoare la ritualuri fiinţă pe care o cunoştea.
Marea Domnişoară insistă:
— Dacă se dovedeşte o bună creştină, am putea să intervenim pe lângă o mânăstire acceptabilă.
Anne se cutremură. Ida călugăriţă? Cu neputinţă, ar fi transformat comunitatea în infern, dacă nu chiar
în bordel. Deocamdată, nici nu-i trecea prin cap să se despartă de Ida; trebuia s-o supravegheze, aşa cum
ai grijă ca laptele să nu dea-n foc.
— S-o lăsăm să se-ntremeze; când se va fi tămăduit, vom mai vedea, conchise Marea Domnişoară.
Ajunseră la vicariat.
În sala de audienţe, întunecată şi sobră, din care luxuriantele tapiserii de Aubusson, alese de
predecesorul său, fuseseră înlăturate, prelatul le privi înaintând, cu un aer binevoitor. La vederea lui
Anne, exclamă:
— Iată, deci, minunăţia despre care mi se tot pomeneşte de câteva luni încoace! Apropiaţi-vă, fiica
mea!
Surâzând, îi făcu semn lui Anne să-i stea alături.
Braindor păru uimit, apoi se linişti, graţie bunăvoinţei pe care o desluşise în acest bărbat îndeobşte
sever. Arhivicarul a pus nişte întrebări banale, cărora Anne le-a răspuns cu naturaleţe. În mod vădit,
prelatul era încântat de întrevedere; sau poate că acest om auster se amăgea cu propria-i amabilitate.
În vreme ce Anne povestea întâlnirea sa cu lupul şi mărinimia sângeroasei jivine, Marea Domnişoară
se amuza. „Hotărât lucru, Anne scoate ce-i mai bun din toţi, fie că e vorba de lup ori de arhivicar. În
preajma ei, indivizii îşi părăsesc latura mediocră şi îşi scot la iveală doar calităţile.“
Conversaţia a abordat chestiunea poemelor. Prelatul citise vreo zece; a cerut să audă unele noi.
Stânjeniţi, Braindor şi Marea Domnişoară şi-au cerut scuze că nu le aduseseră pe cele mai noi, dar
Anne, veselă, a declarat că le ştia pe de rost, pentru că rostul lor era în inima cu care le primise.
— Le-aţi primit, nu le-aţi ticluit? întrebă arhivicarul.
Anne chibzui.
— Sentimentele le-am primit. Cuvintele le-am căutat.
— Nu există cuvinte adevărate?
— Niciodată. Când ating lumina din adâncul meu, nu există cuvinte. De fiecare dată când mă întorc de-
acolo, sper că am adus o rază, o flacără. Dar pietricica pe care o ţin între degete nu are legătură cu
lumina din care s-a ivit.
Arhivicarul se arătă oarecum mirat.
— Lumina asta despre care vorbiţi e cumva Dumnezeu?
— Da.
— Prin urmare comunicaţi direct cu El? Îl desluşiţi pe Dumnezeu înlăuntrul dumneavoastră?
— Da.
— Sunteţi sigură că-i vorba despre Dumnezeu?
— Dumnezeu nu este decât un cuvânt printre alte cuvinte.
Afirmaţia a fost urmată de o tăcere uluită. Arhivicarul a aruncat o privire întunecată către fată,
Braindor a crezut că se crapă pământul înaintea lui, Marea Domnişoară şi-a muşcat buzele.
Doar Anne continua să răspândească lumina ei curată.
Arhivicarul se schimonosi, după care transformă strâmbătura în zâmbet: de-acum, bunăvoinţa îi era
făţarnică.
— Poţi să-mi explici mai limpede?
Deşi faptul că acum o tutuia arăta dispreţul care-l năpădise pe prelat, ea îl primi ca pe o dovadă de
afecţiune şi se însenină. Pe dată, Marea Domnişoară interveni ca să evite un alt răspuns nepotrivit:
— Dumnezeu e inefabil. Iar Anne nu descrie decât inefabilul. Chiar dacă simte întotdeauna adevărat,
uneori formulează fals. Nu-i purtaţi pică, Monseniore. Spre deosebire de dumneavoastră, care sunteţi
doctor în teologie, eminent cunoscător al scripturilor, ea nu are ştiinţă de iscusinţa şi posibilităţile
retoricii.
Anne îşi plecă privirea, sfioasă.
— Aveţi dreptate. Sunt necioplită. N-am pus mâna pe carte.
Arhivicarul, măgulit de Marea Domnişoară şi mişcat de smerenia lui Anne, se domoli.
— Desigur… desigur…
 Calmul revenea. Braindor îşi recăpătă suflul.
Anne adăugă:
— Totuşi, există realităţi pe care le cuprindem mai bine prin absenţa gândirii decât prin gândire.
Cei trei adulţi adunaţi lângă ea nu-şi credeau urechilor: o luase de la capăt cu obrăzniciile. Cu
stăpânire de sine, continuă:
— Dumnezeu nu poate fi cuprins, e mai presus de vorbele şi de noţiunile noastre. Când o persoană
consideră că limbajul este îndestulător, înseamnă că nu a simţit şi nici nu a descoperit mare lucru. Ce
cumplită sărăcie: să poţi să te exprimi perfect! Asta dovedeşte că nu există nimic înlăuntru, că sufletul nu
şi-a depăşit limitele înguste. Când cineva e fascinat de propriul discurs, înseamnă că se bucură să repete.
Sper din tot sufletul să nu ajung vreodată să fiu mulţumită de frazele sau de ideile mele…
Văzându-i îndărătnicia, arhivicarul porni din nou atacul:
— Consideri normal faptul că Dumnezeu te-a ales?
— Nu ştiu ce e normal.
Preotul se îndârji:
— Consideri legitim ca, dintre noi doi, Dumnezeu să te prefere pe tine?
— Nu.
Anne se încruntă, chibzui şi preciză:
— De fapt, Monseniore, El vă vorbeşte, dar nu-L auziţi.
— Poftim?
Dinspre arhivicarul ofensat porni un strigăt care se izbi de tavanul încăperii. Cu toate astea, Anne
stărui:
— Da, bănuiesc că El se adresează tuturor oamenilor.
Marea Domnişoară şi Braindor schimbară o expresie îngrozită. Arhivicarul o ardea cu jarul din
privirile sale.
— Mi se pare mie, sau ai uitat că nu sunt un muritor de rând?
— Faţă de ceilalţi oameni?
— Faţă de Dumnezeu, copila mea. Sunt unul dintre păstorii lui. Aminteşte-ţi că sunt arhivicar.
— Asta nu contează.
I se puse un nod în gât. Anne zâmbea.
— Uitaţi-vă la mine, Monseniore, nu sunt nici preot, nici papă, nici arhivicar, însă Dumnezeu mă
găseşte.
Arhivicarul sări din jeţ, zbierând:
— Gata, ai întrecut măsura!
Apoi, de parcă l-ar fi izbit o săgeată, faţa i se zgârci de durere, gemu, îşi puse mâna pe vintre, îşi trase
suflul, încercă să alunge suferinţa care-l desfigura.
Braindor şi Marea Domnişoară crezură că l-a lăsat inima. Mai atentă la detalii, Anne şopti:
— Sângeraţi, Monseniore.
Şi arătă cu degetul trei picături subţiri de sânge care se întindeau pe dale, sub picioarele prelatului;
apoi indică petele întunecate care începeau să i se lăţească în dreptul pântecului, străbătând încet
veşmântul.
Arhivicarul se aşeză la loc.
— De ce faceţi asta, Monseniore?
 Se referea la ciliciul pe care-l purta pe piele, lanţul acela cu ghimpi subţiri pe care şi-l înfăşurase în
jurul mijlocului. Când se ridicase brusc, ascuţişurile de metal îi intraseră în carne, spintecându-i
abdomenul.
— Îmi port crucea, copila mea, răspunse el ostenit. Fac precum Domnul Nostru, care a murit sfâşiat de
cuie.
— Isus nu a suferit de bunăvoie, El a îndurat ţintuirea pe cruce. S-ar cuveni ca pilda Lui să fie
bunătatea şi iubirea, iar nu acea agonie pe care nu a ales-o, nu-i aşa?
Anne era foarte mândră că, la porunca lui Braindor, citise de curând Evangheliile. Călugărul şi Marea
Domnişoară, în schimb, tremurau de îngrijorare.
Deşi era preocupat să-şi stăvilească chinurile sălbatice, arhivicarul zvârli câteva vorbe înăbuşite:
— Taci, neghioabo! Îmi purific credinţa. Nu există evlavie adevărată fără penitenţă.
Anne nu luă în seamă cuvântul „neghioabă“.
— De ce să vă mortificaţi înainte de moarte? De ce să vă năruiţi trupul?
— Spiritul nu poate birui decât dacă trupul este înjosit.
— Nu-i adevărat! Nu devii mai bun dacă sângerezi. Remuşcarea că ai păcătuit este îndeajuns. Trebuie
oare să te mutilezi de dragul lui Dumnezeu? Să fie El atât de sălbatic, de imoral? Eu, atunci când Îl
întâlnesc, mi se pare că e exact invers. Îmi insuflă bucurie, îmi spune…
— Ajunge!
Concluzia a şfichiuit aerul, necruţătoare. Ca o plesnitură de bici.
Marea Domnişoară s-a repezit la Anne, i-a luat mâna, a îngăimat nişte scuze, l-a salutat respectuos pe
Monsenior – ca şi Braindor, de altfel – şi s-au îndepărtat de preotul livid care, respirând anevoie, se
perpelea de durere în jilţ, cu demnitate.
Cu toate astea, în pragul uşii, Anne încetini şi-i trânti prelatului cu un ton amical:
— După părerea mea, Monseniore, recursul domniei voastre la cazne nu vine de la Dumnezeu, ci e o
pornire personală.
Marea Domnişoară se stăpâni să nu-i dea o palmă, după care ieşiră din palat aproape fugind.
Ajunsă în stradă, întoarse spre Anne un chip palid de furie.
— De ce-ai fost atât de obraznică?
— Obraznică? I-am vorbit aşa cum vă vorbesc dumneavoastră şi lui Braindor. Voi mă înţelegeţi, el nu.
Marea Domnişoară şi Braindor schimbară o privire: Anne avea dreptate, o obişnuiseră să vorbească
slobod; prea puţin dogmatici, îi remarcau mai degrabă calitatea sentimentelor decât asprimea şocantă, de
nu chiar eretică a formulărilor.
— Am plecat la timp, spuse Braindor.
— Nu fi naiv, Braindor, trupurile noastre au plecat, dar cuvintele au rămas. Arhivicarul are motive
îndreptăţite să fie furios: Anne l-a jignit.
— Eu? strigă Anne.
— L-ai muştruluit în legătură cu mortificarea, de care e nespus de mândru.
— Sunt încântată că-mi daţi dreptate: suferă pentru sine, nu de dragul lui Dumnezeu. Iar asta se cheamă
orgoliu, dacă nu chiar trufie.
Braindor şi Marea Domnişoară oftară: nu mai era chip s-o aducă pe Anne pe drumul cel bun, ori măcar
s-o facă prudentă. Aşa că au preferat să stingă ciorovăiala.
Ajutată de călugăr, Marea Domnişoară sui pe catârul sur, apoi neobişnuitul trio alcătuit dintr-o doamnă
în vârstă, un uriaş costeliv şi o tânără frumoasă coz începu să străbată oraşul, fără să scoată o vorbă.
Odată ajunşi în beghinaj, dispărură la fel de tăcuţi.
Nerăbdătoare să-şi îngrijească verişoara, Anne se duse acasă.
De-abia deschise uşa, că fu izbită de o lumină ciudată care tulbura încăperea.
Ridică privirea, dezorientată.
Deasupra sa atârna Ida, care se spânzurase.
 32
Margaret,
Poate că poşta ar fi fost mai inspirată dacă-ţi rătăcea pe veci răspunsul, care oricum întârziase atât de
mult.
Un răspuns care m-a scos din minţi.
Nu doar că n-ai priceput o iotă din ce ţi-am povestit, dar ţi-ai şi îngăduit să-mi înfloreşti povestea,
strecurând în ea nişte greşeli grosolane.
Nu-mi mai meriţi încrederea. De altfel, ai meritat-o vreodată? Ani la rând, am crezut că mă sprijini cu
dragostea ta, în vreme ce acum mă întreb dacă nu cumva îmi sporeai necazurile.
Nu contează. Acesta e ultimul mesaj pe care ţi-l adresez.
Oricum, părăsesc Viena, mă despart de Franz, am isprăvit-o cu Calgari. O să iau viaţa de la capăt
altundeva. Ai fi fost singurul element din trecutul meu pe care l-aş fi luat cu mine în această nouă viaţă.
Otrava din tine mă determină să renunţ.
Adio, să-ţi meargă bine.
Hanna
 33
Maşinile negre pătrunseră pe aleea din Forest Lawn Memorial Park.
Trecură de un portal maiestuos, demn de cel mai falnic castel.
Cine şi-ar fi putut închipui că îndărătul gardului său metalic se află un cimitir? Aici, moartea nu părea
nici serioasă, nici dramatică. Nu coborai pe fundul unei gropi, ci, prin jocul pantelor, isprăveai o
ascensiune.
Desigur, nu era vorba doar despre o ascensiune spirituală, ci şi de una socială, fiindcă se zvonea că
trebuie să plăteşti un milion de dolari ca să te odihneşti pe veci lângă nume celebre precum Douglas
Fairbanks, Buster Keaton, Bette Davis, Tex Avery, Michael Jackson, Elizabeth Taylor.
— Ei şi? Merită din plin, exclamă Johanna, lipindu-şi faţa de geamul fumuriu al limuzinei.
Cortegiul înainta printre peluzele imense, de un verde sănătos, punctate din loc în loc cu boscheţi din
care se iţeau nişte arbori. Statuile şi fântânile arătau că nu străbaţi o zonă sălbatică, ci un parc îngrijit. Ici
şi colo se ridicau mausolee din marmură, la fel de ambiţioase ca acelea din cimitirele obişnuite; cea mai
mare parte a mormintelor erau însă de forma unor plăci tupilate prin gazonul stufos.
— Ce loc de vis! Uite, se văd şi marile studiouri, Universal, Disney, Warner Bros.
— Genială chestie, cadavrele au impresia că încă mai lucrează!
Johanna se întoarse către Anny, ghemuită în fundul maşinii, voi să-i răspundă, dar se mulţumi să ridice
din umeri, aruncându-i o privire turbată.
— Pune bani deoparte, Johanna, şi cumpără-ţi un loc de veci. Dacă negociezi cu cap, ar putea să-ţi
instaleze şi telefon în cavou.
— Eşti răutăcioasă, Anny.
— Nu mă simt bine.
Dintre toţi invitaţii veniţi să-i aducă un ultim omagiu Genţii Vuitton, Anny era probabil singura
conştientă că merge la o înmormântare, şi nu la un eveniment monden.
După ce şirul de maşini s-a oprit, Anny a zărit trupa de muncitori înarmaţi cu lopeţi, cazmale, foarfece
de grădinărit, care se agitau pe întinderea domeniului. Îi veni în minte vocea nazală a Genţii Vuitton care
îi mărturisise cândva: „Răţuşca mea, sunt atât de snoabă încât mi-am tras loc de veci la Forest Lawn
Memorial Park. Mi-a păpat toate economiile, dar n-am ezitat. Înţelege-mă şi pe mine, n-am avut toată
viaţa cu ce să-mi angajez un grădinar, aşa că, pentru eternitate, mi-am oferit o echipă întreagă. Isteaţă
chestie, nu?“
Anny îi răspunsese că important era să-şi facă toate poftele. Iar Geanta Vuitton o corectase: „Şi să
mergi împotriva curentului, piţiguşa mea. «Nu-ţi iei banii pe lumea cealaltă», am tot auzit propoziţia asta
descurajantă timp de patruzeci de ani. Ei bine, voi dovedi contrariul: îmi iau toţi banii în mormânt, pentru
că după ce mi-l cumpăr n-o să mai rămân cu o leţcaie“.
După care s-au pus pe râs. Ştiind că i s-a dus buhul că e calică – considera că zgârcenia e o virtute –,
Geanta Vuitton încurajase, ba chiar alimentase zvonul.
— Dar, căprioara mea, fii liniştită, voi sta la locul meu. Voi rămâne în rol secundar, nu vreau să mă
învrăjbesc cu colegii de cimitir, vedetele sunt îngâmfate. Prin urmare, am bătut palma pentru un locşor
cuviincios, discret. Apoi am pretins, prin testament, să ajung la înmormântarea mea cu o jumătate de oră
mai devreme.
 — Poftim?
— Rol secundar, păpuşă, rol secundar! Mi-a fost mereu atât de teamă că voi fi dată afară, încât
ajungeam peste tot cu jumătate de ceas mai devreme.
Invitaţii au coborât din limuzine şi s-au strâns în jurul mormântului unde, într-adevăr, sicriul aştepta de
jumătate de oră.
Soarele, în crucea zilei, strivea peisajul. Păsărelele, nepăsătoare la tristeţea omenească, zburătăceau
printre crengi.
Preotul celebră amintirea Tabatei Kerr. Ce era de spus? Ceea ce ea însăşi pregătise, câtă vreme toată
viaţa îşi dăltuise propria statuie.
Lui Anny i se părea că Tabata Kerr nu fusese niciodată altceva decât personajul pe care-l crease.
Nimic mai mult. Nimic mai puţin. Eroina recurentă a propriei vieţi. Personajul îi devorase persoana.
„Ce diferite eram, gândi ea. Ea plină, eu găurită. Geanta Vuitton înfrunta universul ca o geantă Vuitton.
Eu dau pe dinafară, dispar, fug, nu ştiu nici unde mă aflu, nici ce sunt.“ Iată însă că, pentru întâia oară,
Anny nu se condamna; se întreba dacă nu cumva are dreptate în ce face. Instabilitatea ei o neliniştea,
desigur, dar îi făcea viaţa bogată, interesantă, surprinzătoare, neaşteptată.
La această ceremonie, toţi erau cu ochii pe ea. Dindărătul ochelarilor şi eşarfelor negre, se străduiau
să vadă ce simte. Fiindcă acea cură de dezintoxicare ajunsese o emisiune de mare audienţă, întreruperea
ei bruscă fusese comentată şi răscomentată. Unii vorbeau despre un eşec terapeutic pe care clinica
încerca să-l ascundă; alţii evocau temperamentul nesuferit al lui Anny, care, fie că se afla într-o cameră
de spital, fie pe platourile de filmare, era la fel de năzuroasă; internauţii care urmăriseră permanent
retransmisia ghiciseră un flirt între ea şi infirmier, o relaţie pe care Anny voia s-o protejeze.
Adevărul se situa la distanţă egală de aceste ipoteze. Ethan fusese prins furând din farmacia spitalului
şi arestat; o anchetă rapidă stabilise că sustrăgea de multă vreme diverse produse în folos personal;
tribunalul îl condamnase la cinci luni de închisoare cu executare. De îndată ce Anny, îndopată cu
medicamente, a fost îndeajuns de conştientă ca să afle adevărul despre cele întâmplate, a cerut să
părăsească spitalul. La prima sa înfăţişare, regia a transmis pe ecrane imaginile filmate în zilele
precedente. Discuţiile s-au dovedit tumultuoase. Johanna a descoperit o Anny cu totul nouă, bătăioasă,
hotărâtă să nu se mai lase manipulată. Când Anny a ameninţat că va denunţa contractul pe care Johanna îl
semnase cu clinica şi cu canalul de televiziune, coţofana, speriată, a negociat pe dată plecarea clientei
sale.
Revenită în rândul oamenilor, Anny s-a înapoiat acasă. Deşi a acceptat ca asistenţa medicală s-o ajute
să se dezintoxice, a refuzat orice alt contract. A fost scoasă din bârlog de moartea Genţii Vuitton. Punând
la cale această ieşire în lume, Johanna încerca să-şi recapete influenţa asupra actriţei. Nu doar că oficia
în calitate de ataşat de presă, dar se ştia şi că, în ciuda faptului că vedeta era reprezentată de o
prestigioasă agenţie de impresariat, ea îi impunea de fapt proiectele.
Preotul îşi încheie necrologul. Un bărbat în costum negru se desprinse din mulţime şi începu să
citească un text. Anny nu-şi credea ochilor: David, şi mai drăgălaş decât de obicei, tremura de emoţie.
Sub pretextul că jucase rolul nepotului în filmul Fata cu ochelari roşii, i se adresa Genţii Vuitton de
parcă ar fi fost bunica lui adevărată. Însă aceasta şi David – Anny era martoră – nu se împrieteniseră
deloc în timpul filmărilor.
— Ticălosul! bâigui ea.
Johanna îi replică şoptit:
— Partea asta din ceremonie era treaba ta, dragă, însă, după bunul tău obicei, ai refuzat-o.
 — David n-o cunoştea. Iar ea îl găsea lipsit de sare şi piper, ba chiar dulceag. Mi-a şi spus-o:
„Diabetică cum sunt, nu pot să-l înghit pe băieţaşul ăsta“.
— Textul i l-a scris Peter Murphy, unul dintre cele mai bune condeie de la Hollywood.
Anny deveni atentă. Într-adevăr, discursul era plin de spirit, de haz, de patos. O capodoperă de mici
dimensiuni.
Până la urmă, lui Anny i s-a făcut silă.
Lăsând discreţia deoparte, a făcut stânga-mprejur şi a plecat cu paşi mari spre maşină. Toată lumea
bună a Hollywoodului a ridicat capul, surprinsă. David, simţind că nu se mai bucură de atenţia
publicului, şi-a ridicat ochii de pe foaie, a vrut să vadă ce se-ntâmplă şi a zărit-o pe Anny trântind
furioasă portiera limuzinei.
Prefăcându-se că nu înţelege scena, s-a încruntat precum James Dean în La răsărit de Eden şi, apoi,
umflându-şi guriţa de îngeraş, şi-a continuat lectura.
Maşina gonea de patruzeci şi cinci de minute, iar Johanna şi Anny nu-şi spuseseră o vorbă. Anny îi
dăduse şoferului un nume de stradă de care Johanna nu auzise.
Aceasta din urmă se întreba cum să restabilească legătura cu tânăra rătăcită printre gânduri. Ştiind ce
dragoste sinceră îi purta defunctei, a încercat în această direcţie:
— Ce carieră ciudată a avut şi Tabata asta. Îţi dai seama? Toată presa a fost de faţă la înmormântare.
Devenise o instituţie a Hollywoodului.
Deşi nu a reacţionat, Johanna a simţit că Anny o ascultă.
Aşa încât a mers mai departe:
— În meseria asta contează să rezişti. N-aş fi crezut acum douăzeci de ani că Tabata Kerr va primi
atâtea omagii la moarte.
Anny rupse tăcerea:
— Nu contează totuşi aşa de mult.
— Ce anume?
— Notorietatea. Lumea de azi crede că gloria este cel mai bun salariu.
— Când eşti celebru, obţii alte contracte decât atunci când stai în anonimat.
— Cu ce preţ, Johanna? Cu ce preţ? Costă prea mult. Apari în presă, dar nu-ţi mai aparţii. Geanta
Vuitton a sacrificat-o pe Tabata Kerr de dragul renumelui. În ea, totul era spectacol: faţa cu urme de
liftinguri, replicile studiate, cinismul de cowboy sleit, viaţa personală distrusă de carieră. Nu-i mai
rămăsese nimic. Până şi moartea şi-a oferit-o posterităţii. De tot râsul.
Johanna păru sincer mirată:
— Credeam c-o iubeşti.
Anny oftă:
— Şi eu credeam. O admiram. O invidiam. Credeam că găsise antidotul pentru suferinţă.
— Chiar îl găsise!
— Iubeam în ea fetişcana care nu dădea multe parale pe propria persoană şi care-şi construise un
personaj nostim. Din când în când, puteai s-o zăreşti sub mască pe această puştoaică, făcând mişto de
propriul rol. Ar fi renunţat fericită la gratiile acestei închisori. Ah, că veni vorba de închisoare…
Limuzina se oprise la Lancaster, în faţa penitenciarului unde Ethan îşi ispăşea pedeapsa. În capătul
parcării soseau două autobuze, pline cu copii veniţi să-şi viziteze taţii.
 Anny coborî din limuzină. În clipa când a pus piciorul pe asfalt, adolescenţii au recunoscut-o şi au
aplaudat-o, încântaţi: se simţeau mai puţin anormali împărtăşindu-şi condiţia cu o vedetă de la
Hollywood.
Le adresă un semn prietenesc şi apoi se plecă spre Johanna.
— Ţine maşina şi mergi până acasă. O să chem un taxi.
— Mulţumesc… trebuie să-ţi analizăm proiectele, scenariile pe care ţi le-am adus…
— M-aşteaptă Ethan…
Anny se îndepărtă cu paşi mari, îşi smulse vălul de doliu şi ajunse la poarta albastră, metalică.
Chiar înainte să intre, îşi goli geanta în coşul de gunoi. Cutiile cu pastile se amestecară printre hârtiile
unsuroase. Ea şi Ethan îşi juraseră că vor profita de acest „sejur“ ca să scape de toate substanţele, de
droguri şi de medicamente.
„Hai, puşcăria treacă-meargă, dar chimicale în nici un caz“, decretase Anny.
După un sfert de oră, când îl zări pe Ethan târându-se îndărătul geamului de la vorbitor, palid,
tremurând, cu pleoapele roşii, privirea rătăcită, îmbătrânit cu zece ani, Anny îşi dădu seama că ei îi
fusese mai uşor să se lase.
 34
Anne aşeză în grabă un scaun peste cufăr şi încercă s-o elibereze pe Ida din funie.
Zadarnic.
Frânghia nu se lăsa, cu atât mai mult cu cât greutatea corpului stânjenea manevra. În timp ce striga după
ajutor, Anne o ţinea pe sinucigaşă în braţe, ca să slăbească presiunea asupra gâtului.
Auzindu-i strigătele, Braindor veni în grabă. Ajutat de statura uriaşă, o scoase pe Ida din laţ.
Femeia se sufoca, dar mai respira încă.
O lungiră pe pardoseală, ţinându-i capul drept.
O tânără beghină ţâşni în căutarea unui doctor; înainte să iasă din încăpere, Anne îl recomandă pe
Sébastien Meus, cel de la azilul Saint-Côme, mai priceput decât felcerii trândavi de la spitalul Saint-
Jean.
În stare gravă, aproape inconştientă, Ida îi privea amuţită şi tristă, cu singurul ei ochi, pe salvatori. „De
ce-aţi făcut asta? părea să spună globul ieşit din orbită. Sunt aşa de nenorocită că preferam să mor.“
În faţa unei asemenea disperări, atât de îndepărtată de obişnuitele insulte, bruftuluieli şi măscări, Anne,
sfâşiată, copleşită de o dragoste neputincioasă, nu-şi putea stăpâni lacrimile.
— De ce, Ida, de ce?
Pe seară, medicul de la azil consideră că Ida e în afara oricărui pericol; va scăpa doar cu vânătăi, cu
nişte zgârieturi de pe urma sforii de cânepă, cu dureri în trahee; va înghiţi anevoie şi va avea o voce
răguşită. Cu iscusinţă, folosind o bucată de piele de vacă, pe care a umezit-o ca să ia forma umerilor şi a
gâtului, a fabricat un soi de colier rigid pe care ulterior l-a pus la uscat, întărindu-l cu nuiele de răchită.
Ida urma să-l poarte timp de două săptămâni.
Când s-a lăsat noaptea, Anne şi-a luat verişoara şi a dus-o în căsuţa lor. La lumina unei lumânări, Ida,
abătută, suferindă, calmă ca niciodată, lipsită de obişnuitul ei venin, îi povesti verişoarei sale ce s-a-
ntâmplat:
— Azi-dimineaţă, după ce-ai plecat cu Braindor şi cu Marea Domnişoară, nu ţi-am ascultat sfatul şi
am hotărât să merg în Bruges. Înţelege-mă, nu mai mersesem de prea multă vreme prin oraş, respirându-i
aerul. Eram atât de fericită! Mi s-a părut că, trecând podul, lăsam totul în urmă, anulam incendiul, îmi
vindecam rănile, eram ca pe vremuri. Vai, de îndată ce am ajuns pe chei, am observat rictusurile
trecătorilor; unii mă priveau năuciţi, alţii îşi fereau ochii. La început, am întors capul să văd ce spectacol,
ce figuri de bâlci le stârneau aceste reacţii; din păcate eram doar eu acolo, singură. Şi-atunci l-am zărit
pe Wilfried, unul dintre ibovnicii mei. Am alergat spre el, strigându-i numele, fericită că-l văd. Nu doar
că nu m-a recunoscut, dar şi-a şi luat picioarele la spinare. Iar eu, tâmpita de mine, am stăruit, i-am luat
urma pe străzi: „Wilfried! Wilfried?“ În piaţa Saint-Christophe şi-a întâlnit prietenii. Erau acolo Rubben,
Mathys, Faber, Pieter, Baptiste şi Aalbrecht. Ca s-o zic pe-aia dreaptă, mă culcasem cu jumătate din ei,
iar cu cealaltă mă giugiulisem. Când l-au văzut năvălind pe tovarăşul lor urmărit de o smintită care
zbiera, au izbucnit în hohote de râs; când m-am proţăpit în faţa lor şi i-am strigat pe nume, au cârmit-o. În
ochii lor nu era doar silă, Anne, ci şi ură. Priviri nemiloase. Priviri care strigau că sunt hâdă,
respingătoare. „Hai, valea, cotoroanţă, nu ştim cine eşti.“ Le-am spus din nou: „Ida“. Mi-au răspuns că nu
şi-o trag nici cu strigoaice, nici cu iezme şi m-au sfătuit să iau calea-ndărăt spre infern. M-am pus pe
bocit.
 Probabil că eram şi mai înspăimântătoare cu ochiul închis din care se scurgeau lacrimi. S-au dat la o
parte, strigând: „Şterge-o, cotoroanţă!“ Apoi au reluat cuvântul. „Cotoroanţă!“ Eram prea şocată ca să mă
mişc, aşa încât cei şase flăcăi au dispărut, dar s-au strâns zeci de ţângăi care scandau „Cotoroanţă,
cotoroanţă, cotoroanţă!“. Se adunaseră într-o horă. Nişte năpârstoci afurisiţi. Când mi-am recăpătat
forţele ca s-o iau din loc, au prins să mă urmărească. Am mărit pasul. Ei, scai după mine. Am început să
fug, cu mucoşii din Bruges pe urme, care se făleau că alungă vrăjitoarea. M-am adăpostit la beghine,
năpustindu-mă spre locuinţa Marii Domnişoare.
— Păi…
— Da, ştiam că nu-i acasă. M-am dus însă la ea pentru că ştiam că are aşa ceva.
— Ce anume?
— O oglindă.
Ida amuţi şi Anne odată cu ea: continuarea părea evidentă, n-avea rost s-o istorisească.
În tăcere, cu buze tremurătoare, Ida îşi amintea cum îşi descoperise faţa sluţită. Cel mai tare o
tulburaseră „stigmatele diavolului“ – o labă de broscoi desenată pe albul ochiului, pete pe piele, zone ale
trupului devenite nesimţitoare, faptul că ajunsese scheletică –, pe scurt, toate acele semne care autentifică
o vrăjitoare şi care îndreptăţeau reacţiile puştimii.
— Asta e. Am furat apoi frânghia din magazia de unelte şi…
— Ce-ai de gând, Ida? O s-o iei de la capăt?
Ida oftă.
— Nu-s făcută să mor. Supravieţuiesc de fiecare dată. Flăcările, funia, nimic nu-mi vine de hac.
— Prin urmare, o să trăieşti?
— Cum?…
— O să te ajut, îţi promit.
Buimacă, năucită atât de consecinţele sinuciderii sale, cât şi pentru că descoperise cât era de slută, Ida
a primit cu bunăvoinţă devotamentul verişoarei sale. S-au îmbrăţişat cum nu o mai făcuseră din vremea
copilăriei.
În seara aceea, cele două tinere au plâns împreună fără oprire. Lacrimile le-au împăcat şi le-au
apropiat una de alta. Anne simţea pentru întâia oară că ar putea duce un trai fericit alături de Ida. La
cincizeci de stânjeni distanţă de-acolo, Marii Domnişoare îi păsa prea puţin de soarta Idei, preocupată
fiind de cea a lui Anne. După întrevederea cu arhivicarul, a priceput primejdia: urechile celor din Bruges
nu puteau s-o audă. Epoca în care trăiau nu era îndeajuns de luminată; mai mult, prejudecăţile cereau un
discurs diferit de cel pe care-l rostea Anne. „Nu ea se află departe de noi. Noi suntem departe de ea.“
Marea Domnişoară avea o conştiinţă clară a acestei distanţe, datorită numeroaselor epoci pe care le
străbătuse citind şi studiind. Prin trup, aparţinea veacului ei; prin spirit, ţinea de multe alte veacuri.
Disputele acestui agitat secol XVI nu reprezentau unicul său reper. Grecii Platon, Aristotel, Plotin – mai
ales Plotin –, Origene sau latinii – cu precădere Sfântul Augustin – îi hrăneau cugetările, dar şi misticii
renani, Matilda de Magdeburg, Meister Eckhart sau chiar iluminaţii flamanzi, Jan van Ruysbroeck, Jan
van Leeuwen. Tratatelor savante ea le prefera însă inima curată a lui Anne. Pentru că-şi petrecuse viaţa
printre cărţi, nu-şi mai făcea iluzii legate de ele; ştia că mint, ţipă, se contrazic; cărţile sunt murdare la
gură, au mâncat prea mult, au vomitat prea mult, au mestecat prea mult, au regurgitat prea mult, au copulat
prea mult, au îmbrăţişat peste măsură. De-acum, când deschidea un volum, îi simţea mirosul scârbos. Cu
douăzeci sau treizeci de ani înainte, n-ar fi fost în stare să descopere în Anne un suflet nepereche, fiindcă
nu aştepta minuni decât din partea prozopopeilor, raţionamentelor, eşafodajelor retorice, silogismelor
labirintice. Astăzi, o întâmpina pe această fată candidă cu o uimire plină de respect, împărtăşindu-i
neîncrederea în limbaj: „Cuvintele au fost născocite ca să descrie lucrurile obişnuite ale vieţii; când e
vorba de cele extraordinare, cuvintele se opintesc“.
O iubea pe fata aceasta care îmbina ignoranţa unui copil cu înţelepciunea unui bătrân întors din mari
călătorii. Vremurile se arătau mai degrabă conflictuale decât mistice: reformele dirijate de Luther şi
Calvin nu se putuseră înfăptui în sânul Bisericii, ci duseseră la crearea unei alte Biserici, Templul.
Confruntările privind problemele de credinţă sau de teologie nu se mărgineau la o disputatio teoretică,
ele implicau arme, asedii, sânge şi împingeau oamenii spre moarte. Anne risca să fie luată ostatică în
această furtună.
În noaptea aceea, pe când cele două verişoare plângeau ţinându-se de mâini, Marea Domnişoară îşi
petrecu ceasuri bune înălţând rugi şi închinându-se Sfintei Elisabeta, patroana beghinajului.
În zori, temându-se că oblăduirea unei sfinte nu-i va rezolva problemele pământeşti, i-a trimis
arhivicarului un cufăr plin cu galbeni, alături de următoarea misivă:
„Monseniore, primiţi, vă rog, acest dar împreună cu scuzele mele pentru că v-am răpit timpul.
Milostenia voastră va şti de bună seamă să găsească îngăduinţă pentru această fată săracă cu duhul şi s-o
lase acolo unde îi e locul, adică în umbră. În ceea ce mă priveşte, mă jur că nu veţi mai auzi de ea.
Credeţi, vă rog, Monseniore, în adânca mea preţuire şi în admiraţia mea faţă de înalta dumneavoastră
cucernicie“.
Semnând, şi-a spus, cu cinismul surâzător al aristocratei: „Complimente, galbeni… astea sunt,
îndeobşte, moneda curentă“.
După ce a expediat coletul, şi-a dat seama că în pântecul său umflat îi ardeau măruntaiele. Fără să dea
cuiva de veste, s-a băgat în pat.
Au trecut câteva săptămâni. Prelatul lăsase fără urmări vizita lui Anne, spre uşurarea lui Braindor, care
n-avusese prilejul să discute cu Marea Domnişoară, câtă vreme aceasta era ţintuită în cameră.
Anne trecea zilnic să-i recite poemele. Pe măsură ce i se umfla burta, bătrâna doamnă se năruia. Spre
deosebire de ea, Idei îi mergea mai bine. Pe măsură ce se învârtoşa, îşi recăpăta răutatea. Îngereasca
gingăşie de care dăduse dovadă în seara când se spânzurase nu fusese decât trecătoare, datorată şocului,
supărării, leacurilor; pe măsură ce se vindeca, Ida redevenea pizmaşă, răzvrătită, duşmănoasă.
Spre deosebire de ea, Anne nu uitase acea noapte tandră, sau n-o uitase cum se cuvine, pentru că îi
proiectase binefacerile dincolo de termenul lor de expirare: refuza să vadă că Ida era din nou ursuză şi
reîncepea s-o urască.
De fapt, ura Idei fusese reaprinsă de un mărunţiş. În zilele acelea în care se bucurase de grija lui Anne,
a găsit-o într-o seară plângând.
— Ce-i cu tine, Anne?
— Nimic.
— De ce plângi?
— Nu-ţi face griji.
Anevoie, călcându-şi mândria în picioare, Ida a izbutit s-o întrebe:
— Cu ce te-am supărat?
— Nu e vina ta. Sunt neliniştită pentru că Marea Domnişoară se stinge.
Fraza a avut efectul unei scântei într-o şură, flăcările s-au lăţit peste paie şi într-o clipită au răvăşit tot
locul. Ida nu putea accepta iubirea verişoarei sale decât dacă îi era exclusiv dedicată. Câtă vreme Anne
aprecia pe oricine, asta însemna că o preţuia ca şi pe ceilalţi, nici mai mult, nici mai puţin, că nu vedea în
ea decât unul dintre numeroşii oameni nevoiaşi care trebuiau ajutaţi. „Aha, deci o iubeşti pe Marea
Domnişoară? Află că va trebui să alegi între ea şi mine“, a hotărât Ida. Din acea clipă şi-a lăsat din nou
inima să fie năpădită de fiere, pizmă şi mânie, ca pe vremuri.
Anne nu doar că se ferea să observe aceste lucruri, dar, atunci când erau prea evidente, suspina
gândindu-se: „Ce tare trebuie că suferă!“ Nici o bruftuluială nu-i ştirbea afecţiunea; ba chiar, de fiece
dată când Ida se purta ca o nemernică, se ataşa şi mai mult de ea.
Anne îşi adâncea meditaţiile. Se apropia de esenţă, de acea inimă vie care palpită înlăuntrul lumii, ale
cărei flux şi reflux ne fac să înflorim, se topea în acest puls ascuns graţie căruia existăm şi către care
tânjim. Acestei vetre fundamentale i-a spus, într-un poem, Iubire curată:
În tine, mă despart de imagini şi chipuri,
Plutesc printre valuri. Tu, iubire curată,
Iubire fără pricini, iubire fără de pată,
Prin tine, eu însămi încetez să mai fiu.
Între aceste clipe de beatitudine, Anne o îngrijea pe Marea Domnişoară.
Deşi dormea buştean, Ida bănuia că Anne pleca de-acasă în timpul nopţii. Prima dată, a crezut că se-
nşală. A doua oară a văzut-o limpede cum dispare în mijlocul întunericului şi cum se întoarce de-abia în
zori, cu hainele ude.
Ida ajunse la concluzia că verişoara ei avea un iubit.
Gândul a umplut-o de bucurie. Triumfa. Era încântată nu pentru că Anne cunoscuse fericirea trupească,
ci pentru că pusese mâna pe un secret care ar fi putut să distrugă reputaţia verişoarei sale, sclifosita asta
pe care oamenii din popor continuau să o numească „fecioara din Bruges“.
— Auzi tu, fecioară! E la fel de fecioară ca mine, rânji Ida, răsucindu-se în aşternut. Mironosiţa asta
păcăleşte pe toată lumea, dar o s-o dau în vileag.
Din păcate pentru ea, fiind încă prea slăbită ca s-o urmărească, riscând să-şi rupă gâtul la orice
mişcare stângace, s-a văzut nevoită să aştepte douăsprezece săptămâni ca să-şi împlinească planul. În tot
acest răgaz, s-a gândit că iubitul la care se ducea Anne noaptea, traversând râul, era Braindor. Asta
pentru că hainele ei ude leoarcă dimineaţa dovedeau că trecea prin apă; prin urmare, ieşea din beghinaj.
De altfel, noaptea nu era picior de bărbat în acel spaţiu protejat.
Ca să fie sigură că avea dreptate, a iscodit-o pe Anne, într-un mod pe care-l credea subtil:
— Cum ţi se pare Braindor?
— Poftim?
— Îl găseşti chipeş?
Uluită, Anne făcu o pauză. Se gândi, apoi spuse cu voce molatecă:
— Cred că e chipeş. Ba chiar foarte chipeş.
Deşi în mintea ei asta era o mărturisire, Ida nu s-a lăsat:
— Nu-l stânjeneşte condiţia de călugăr?
— Nu cred.
— Nu, nu mă-nţelegi. Bărbaţii renunţă cu greu la ispitele trupeşti.
— Serios?
— Da, mai greu decât femeile.
 Ida începuse să zică vrute şi nevrute, oricum pe dos de cum gândea: de când era pocită şi beteagă,
castitatea o scotea din minţi.
Anne dădu din cap.
— Ar trebui să-l întrebăm.
— Păi, cu tine, aşa… niciodată? Mă rog, înţelegi ce vreau să spun…
Anne izbucni în râs.
— Nu, Ida. Îl iubesc, mă iubeşte, dar nu în felul acela.
Ida se posomorî. Era o mărturisire, ori ba? Cu muceniţa asta nu ştiai niciodată cum stă treaba.
Câteva după-amiezi la rând i-a spionat când discutau la umbra teiului. Greu de tras o concluzie. Pe cât
era de limpede că sunt topiţi unul după celălalt, pe atât de mult lipseau gesturile sau privirile care să
vădească o legătură trupească. În cele din urmă, Ida a considerat că e suficient de întremată ca s-o
urmărească pe Anne cu prima ocazie. Ca să prevadă acest prilej, avea la-ndemână două indicii: Anne
dispărea în nopţile cu lună plină, la capătul unor zile de mare trudă – trebuia să fi muncit pe rupte, să le fi
ajutat pe beghine, să-i fi făcut şedinţă de lectură Marii Domnişoare, care zăcea la pat. Iată că, în perioada
potrivită, chiar s-a ivit o zi cu un astfel de program. Cum Marea Domnişoară manifestase semne de
sfârşeală, Anne se dăduse peste cap. Pentru că medicii beghinelor şi cei de la spitalul Saint-Jean se
declaraseră neputincioşi, Anne s-a hotărât să-i ceară sprijinul lui Sébastien Meus, de la azilul Saint-
Côme, care se dovedise mereu mai iscusit decât ceilalţi.
Fiindcă nu se punea problema să vină s-o consulte pe bolnavă – doctorii curanţi s-ar fi simţit ofensaţi
–, Sébastien Meus a cerut să i se descrie simptomele, a chibzuit, apoi i-a cerut fetei să revină. La ora
vecerniei, i-a dat lui Anne o fiolă verde, prescriindu-i să toarne zece picături din ea într-un vas cu apă
călâie.
Anne făcu întocmai.
Noaptea, istovită, cât şi fizic, i-a spus Idei că se va culca devreme.
Ida şi-a frecat mâinile.
Într-adevăr, după vecernie, când beghinajul adormise, Anne, cu paşi prudenţi, lipită de ziduri, având
grijă să nu calce prea apăsat pe lemnul scărilor sau al duşumelei, a părăsit casa.
Ida, deja îmbrăcată, s-a sculat din pat şi i-a luat urma.
Anne înainta grijulie, asigurându-se că nu e văzută şi că nu va răsturna vreun obiect al cărui zgomot s-o
dea de gol. A coborât în râul Reie, înşfăcând una din scândurile care zăceau pe mal. Acolo, sprijinindu-
se pe bucata de lemn ca să înoate mai repede, a dat din picioare, a despicat apele şi a ieşit din oraş.
Fără să tărăgăneze, Ida, care, în copilărie, se lua la întrecere pe iazuri cu Anne, i-a urmat exemplul; pe
jumătate întinsă pe o altă scândură, imită cu picioarele mişcările unei broaşte.
Ferindu-se să fie surprinsă de pândari, Anne încetini în câteva rânduri, se piti sub scândură, se opri de-
a binelea.
Era atât de întuneric, încât, dacă un paznic şi-ar fi plecat fruntea spre apă, n-ar fi perceput decât o
scoarţă de brad în derivă.
Ida o imită, deşi începuse s-o roadă neliniştea pentru că nu ştia dacă va putea să reziste în cazul în care
expediţia s-ar fi prelungit.
„De ce oare iese din oraş? Unde se-ntâlneşte cu Braindor?“
După ce s-a îndepărtat de ultimele case, Anne s-a dus spre mal, a urcat pe ţărm şi a luat-o înainte.
Uşurată că scapă de răceala apei, Ida, la rându-i, ieşi spre liman.
 Anne merse multă vreme, mai întâi pe drum, apoi pe cărări şi în cele din urmă tăind-o de-a dreptul prin
pădure. Văzându-i siguranţa, Ida a tras concluzia că ştia bine drumul.
În mai multe rânduri, Ida a călcat pe vreascuri, făcându-le să trosnească. În mod firesc, Anne ar fi
trebuit să le audă, dar şi-a văzut de drum, nepăsătoare.
A dat într-un luminiş unde râul cotea, încetinindu-şi cursul. Păstrând distanţa, Ida s-a cocoţat cum a
putut pe o cracă şi a început să pândească.
Anne se dezbrăcase.
Goală sub lumina blândă a lunii, înainta înfiorată spre Reie.
De când cugeta mai adânc, simţea nevoia să fugă de lumea oamenilor, de zarva, îngrădirile şi
veşmintele ei. Voia să se dăruiască naturii, să se alăture elementelor, aerului, pământului, văzduhului,
apei. A coborât domol în undele întunecate şi s-a lungit. De-acum, urechile sale năpădite de lichid auzeau
neliniştea păstrăvilor, zbaterea mormolocilor, respiraţia mâlului. Pletele, răspândite ca o aură în jurul ei,
i se încurcau printre trestii. Deasupra, stelele i se păreau lesne de cules, nişte cireşe argintii aflate la-
ndemână; nu, nu le va smulge de pe boltă, nu va răpi nimic acestei lumi, restul oamenilor făceau asta cu
asupra de măsură.
De departe, Ida nu bănuia ce se-ntâmplă.
N-a priceput chiar nimic atunci când s-a ivit lupul, un lup impunător, cu muşchi puternici, care s-a
apropiat ţopăind, ca o pisică ce aşteaptă să fie hrănită. S-a aşezat pe ţărm şi a privit-o pe Anne.
Fata a venit lângă el. Au privit noaptea împreună. Idei nu-i venea să creadă. În mai multe rânduri, s-a
ciupit, verificând dacă nu e un coşmar. Cum adică? Anne părăsea mânăstirea ca să se scalde împreună cu
un lup, faimosul lup care-i întemeiase legenda.
Şi-apoi, unde era Braindor?
Drumul de-ntoarcere se arăta complicat, câtă vreme Ida ştia că locul e bântuit de o fiară. Aşa că şi-a
urmărit de-aproape verişoara, cu riscul să fie descoperită.
Pentru o clipă, a zărit o umbră enormă scotocind prin tufişuri; doi ochi galbeni luminară în noapte.
S-a apropiat de beghinaj la o oră după Anne, pentru că al doilea tur de înot în Reie o sleise. Chiar
înainte ca soarele să-i dezvăluie silueta, a ajuns în preajma casei. Aici, a hotărât să întârzie afară, pentru
că Anne se trezea să aducă pâinea şi laptele pentru cea dintâi masă a zilei. Ida a profitat de această scurtă
absenţă şi a urcat în camera ei, şi-a ascuns veşmintele ude pe pervazul ferestrei şi s-a trântit în pat. Apoi
a căzut într-un somn adânc.
În dimineaţa aceea, Marea Domnişoară s-a simţit mai bine. Cu speranţă în suflet, Anne i-a mai dat din
conţinutul fiolei verzi.
În zilele următoare, treptat, Marea Domnişoară s-a întors din morţi.
De îndată ce ajungea în căsuţa lor, Anne nu-şi ascundea bucuria. Râdea, dansa, îi arăta Idei flaconul cu
poţiunea miraculoasă. E de prisos să spunem că, în faţa unei asemenea fericiri, Ida îşi rumega fierea.
Aşa încât, atunci când Anne a vestit-o că doctorul îi va pregăti un nou leac spre sfârşitul dimineţii, Ida
îşi croise deja planul.
Pe furiş, şi-a urmărit verişoara până la mânăstirea cordelierilor. Acolo, a aşteptat ca Anne să iasă din
azil, cu flaconul verde în mână, şi ca îngrijitorii să plece la ronţăit de gogoşi în Piaţa Mare; atunci a dat
fuga la doctor.
Sébastien Meus, care tocmai se pusese în faţa unui blid cu tocană, s-a întrerupt şi a întâmpinat-o pe
tânăra pe care o tratase în două rânduri, după incendiu şi după spânzurare. Chiar dacă Ida i-a dat de ştire
că nu venise pentru aşa ceva, l-a lăsat să cerceteze rezultatele strădaniilor sale şi l-a linguşit,
diminuându-şi problemele şi durerile. Încântat de evoluţie – cu excepţia pielii picioarelor, care era iască
–, medicul s-a interesat:
— De ce-ai venit?
— Avem şobolani în beghinaj. Nişte guzgani uriaşi. Iar eu sunt însărcinată să veghez la curăţenia
pivniţelor şi cămărilor cu merinde. Nu ştiu ce să mai fac. Am astupat găurile, i-am urmărit cu coada
măturii, dar totul a fost în zadar. De altfel, m-am mai şi rănit de câteva ori, fiindcă, chioară cum sunt, de
câte ori mă grăbesc, mă izbesc de obiecte.
— N-aveţi pisici?
— Pisici pentru şoareci, nu pentru şobolani. La cât sunt de mari, dacă-ncepe vânătoarea, şobolanii o să
alerge pisicile.
A dat din cap, a şovăit câteva clipe, apoi, aruncând o privire spre amărâta infirmă, s-a hotărât:
— O să te ajut. O să picuri nişte otravă pe o coajă de brânză sau pe vreun măr stricat. Şobolanii o să
crape degrabă. Bagă de seamă, Ida: ceea ce poate ucide nişte ghiorţani poate ucide şi oameni. Nu atinge
niciodată otrava cu degetele, spală-te pe mâini după ce o foloseşti, n-o mirosi. Îmi juri?
— Vai, mulţumesc, jur!
Dispăru şi se întoarse cu un borcan, pe care i-l încredinţă. Apoi, amintindu-şi de pulpele ei arse, o
rugă să mai aştepte puţin, cât să amestece două substanţe pe care va trebui să şi le aplice din două în
două zile.
Plecă din nou spre laborator.
În timp ce-l auzea strivind nişte grăunţe cu pisălogul, deschise borcanul şi turnă nişte otravă în farfuria
doctorului. Amintindu-şi că nu trebuie s-o atingă, rupse un vreasc din provizia de lemne de lângă sobă,
amestecă în mâncare şi aruncă vreascul printre tăciunii aprinşi.
Doctorul se întoarse cu un vas de lut acoperit cu pânză de bumbac.
— Leagă-l bine la gură.
Ida mulţumi cât se poate de amabil.
Înainte să iasă, se întoarse şi întrebă pe şleau:
— Mă găsiţi frumoasă?
— Poftim?
— Mă întreb dacă sunteţi mulţumit de felul cum m-aţi îngrijit.
Doctorul clătină aprobator din cap:
— Da, sunt mândru de ce-am izbutit.
Ida se gândi: „Eşti deci fericit că m-ai transformat într-o pocitanie căreia copiii îi spun vrăjitoare.
Drept mulţumire, crapă!“ Îl salută cu o scurtă genuflexiune şi dispăru iute. Se temea de strigătele de
agonie pe care medicul avea să le scoată curând.
Plecându-şi chipul ca să nu fie recunoscută, cu pas viu, ascunzând sub şal leacurile date de doctor, se
întoarse la beghinaj.
Când o zări pe Anne meditând sub tei, se cutremură de plăcere. Hotărât lucru, soarta era de partea ei.
Ajunsă acasă, forţă încuietoarea de la biroul verişoarei sale, înhăţă fiola verde, îi goli jumătate din
conţinut pe o cârpă, puse în loc otravă, îi înfundă dopul de plută, agită sticluţa ca să amestece lichidele.
Cu fereală, se descotorosi de cârpă zvârlind-o în canal şi îşi văzu de treabă.
Toată ziua a pândit cel mai mic zvon, năzuind să afle că a izbândit.
La ceas de angelus, beghinajul şi-a închis porţile. Ida nu-şi găsea locul de nerăbdare.
 A mâncat pe fugă cu Anne, care se întorsese din vizita la bătrâna aristocrată.
La miez de noapte, s-au auzit nişte ţipete. Anne şi Ida s-au trezit şi au dat fuga în direcţia de unde se
auziseră: Marea Domnişoară murise în suferinţe cumplite.
Ştiind că nu le va sosi nici un sprijin din afară, beghinele, strânse în jurul cadavrului, s-au rugat până
dimineaţa pentru mântuirea şi odihna sufletului său.
În zori, când s-au desferecat porţile, s-au putut duce la culcare. Ida a adormit, însă Anne a rămas în
genunchi, gândindu-se la acea preacinstită doamnă căreia îi datora statutul de beghină.
Când s-a trezit, Ida a găsit-o pe Anne aşa cum o lăsase. Singura diferenţă: Anne vărsase multe lacrimi.
Această iubire neruşinată pentru altcineva a declanşat în Ida un nou val de ură. Scoasă din sărite, a
considerat că Anne merita o pedeapsă radicală.
Ida a luat o pelerină – cerul de plumb acoperea soarele cu desăvârşire – s-a ascuns sub glugă şi a
pornit grăbită pe străzile din Bruges.
Când a întâlnit doi paznici comunali, i-a interpelat şi le-a povestit ce avea pe inimă.
Îngroziţi, aceştia au călăuzit-o până la autorităţile competente.
Ceva mai târziu, când clopotele din Bruges au vestit miezul zilei, câţiva bărbaţi au bătut la uşa lui
Anne.
După ce a apărut, au înşfăcat-o cu brutalitate. Locotenentul însărcinat cu acest caz i-a anunţat motivele
reţinerii. Mandatul conţine trei capete de acuzare: vrăjitorie, sacrilegiu, crime prin otrăvire.
 35
7 aprilie 1912
Gretchen,
Au trecut nişte ani buni.
O, prietena copilăriei mele, mă gândesc adesea la tine, revizitez trecutul nostru cu desfătare şi te strâng
în braţe printre amintiri. O să lăsăm viaţa să ni se irosească fără să ne mai vedem? Uneori, visez să
primesc veşti de la tine, să aflu unde mai lucrează Werner al tău şi ce-ţi mai fac odraslele.
Ce s-a-ntâmplat cu noi?
Îmi amintesc că, oficial, suntem certate.
Dar nu-mi mai amintesc de ce.
Memoria mea păstrează o imagine confuză despre acea epocă; dar aşa era şi epoca: tocmai îmi
terminam cura de psihanaliză, mă despărţeam de Franz, părăseam Viena. Poate că, pe-atunci, am simţit
nevoia să iau lucrurile de la capăt, iar tu ai fost doar o victimă a acestei decizii? M-am dovedit oare prea
drastică? Privind înapoi, mă întreb dacă n-am fost nedreaptă…
Fiindcă am uitat ce anume îţi reproşam. Asta mă nelinişteşte şi îmi picură-n suflet o amarnică
vinovăţie.
Vai, Gretchen, aş vrea să-ţi scriu ca pe vremuri, mi-e dor să-ţi citesc răspunsurile înţelepte, am nevoie
ca nepreţuita noastră prietenie să nu se ofilească. Dar tu, tu vrei asta?
După absurda noastră despărţire, viaţa mea s-a schimbat mult. Deşi au rămas destule zone întunecate,
îmi place. Ba chiar mă încântă.
Cum să-mi încep povestea?
La Viena trăiam ca o pasăre în colivie, ca o pasăre exotică arătoasă, cu penaj strălucitor, pe care
proprietarul ei se fălea s-o exhibe. Nu ştiam ce-i fericirea, deşi credeam c-o trăiesc; aşa încât mă
plângeam fără încetare că nu ştiu s-o apreciez.
Cura psihanalitică a început să mă elibereze. Calgari – căruia i-am fost una dintre primele paciente,
lucru pe care l-am aflat ulterior – a articulat un tratament care m-a făcut conştientă de nevroza de care
sufeream.
Căsătoria mea cu Franz nu avea decât aparenţa unei reuşite. Deşi era tânăr, îl priveam pe soţul meu ca
pe un tată, ca pe un patriarh care mă-nvăţa cum să mă port, care sunt rânduielile mondene şi datoriile unei
soţii. Nu îl iubeam, îl respectam. În pat sau în societate, îi dădeam ascultare.
Docilitatea nu-mi dădea însă prilejul să mă împlinesc.
Datorită lui Calgari, am devenit conştientă de imensa mea frustrare sexuală. Într-o zi, am făcut prostia
să încerc s-o rezolv cu el, fără să-mi dau seama că era vorba despre un transfer, despre o etapă firească a
unui tratament care se apropie de sfârşit.
În acelaşi timp, am trăit un moment de excepţie, miraculos şi tragic.
Cred că nu ţi l-am istorisit, pentru că eram foarte pudică. Astăzi, cum nu îmi e teamă de nici un subiect,
ţi-l explic în câteva fraze.
Printr-o suită de potriviri, m-am trezit în braţele unui individ care m-a dus la el acasă. Spre marea mea
uimire, acest băiat despre care nu ştiam nimic şi care nu ştia nimic despre mine mi-a oferit extazul în timp
ce făceam dragoste.
Îţi vine să crezi? Până atunci, nu mă apropiasem de această stare şi nici măcar nu o bănuisem.
Plimbările mele voluptuoase cu Franz se mărginiseră la grădina casei, un parc cât se poate de îngrijit, nu
am ajuns niciodată până în pădure, nu i-am trecut fruntariile, treceam cu vederea puterea pe care natura
sălbatică ne-o insuflase.
Deşi am fost răvăşită de această revelaţie senzuală, nu am încercat să mă mai întâlnesc cu acel
necunoscut. Am căutat altul.
Şi pe urmă altul.
Şi nu mai ştiu câţi după aceea.
De fiecare dată ajungeam pe culmile plăcerii.
Te şochez?
Pentru că eu am fost şocată.
Ciudata descoperire îşi limpezea profilul: dacă amantul mi-ar fi aflat numele, povestea, grijile,
preocupările, nu m-aş mai fi abandonat, nu m-aş mai fi lăsat dusă de val. Prea multe vorbe, prea multe
gânduri, prea multe idei ar fi ridicat între noi un zid de netrecut.
Mi-am înţeles puterea şi limitele: pot ajunge la orgasm, însă doar în anonimat.
Ca să verific – pentru că nu eram în stare să accept situaţia –, am încercat să obţin această exaltare
senzuală cu Franz. Mă aruncam pe el şi încercam să mă excit repetând înflăcărarea, impudoarea, energia
de care dădeam dovadă cu amanţii mei de-o zi. De pomană. Fie că voinţa îmi rămânea prea trează,
împiedicându-mă să uit de mine, fie că Franz continua să se poarte ca Franz von Waldberg, nu reuşeam
să-mi iau zborul. Curând, îmi şi venea să râd de acrobaţiile noastre ridicole.
I-am împărtăşit aceste lucruri lui Calgari. Fără să se arate intrigat de mărturisirea mea, a încercat să-i
găsească o explicaţie; ca de obicei, a cercetat ce anume în trecutul meu ar fi putut să-mi cauzeze
insatisfacţia faţă de un bărbat pe care-l apreciam. Zadarnic. În loc să pună în discuţie eficienţa propriei
metode, a considerat că tăinuiam anumite secrete din copilărie.
Pe-atunci, nu ştiam ce să cred.
Nu-i mărturisisem nimic mătuşii Vivi. Fiind atât de apropiate, ba chiar complice, îmi făceam griji că ar
fi putut să remarce ciudăţenia apucăturilor mele. Spre deosebire de mine, Vivi se oferea bărbaţilor pe
care-i cunoştea, care o curtaseră vreme îndelungată, cărora le impusese nesfârşite plimbări şi nenumărate
dejunuri. În mod evident, atunci când atingea „clipa magică“, Vivi rămânea ea însăşi, în companii alese
pe sprânceană. Aşa încât mă temeam că mă va dezaproba.
Câteva luni am dus această viaţă dublă.
Dublă? Cu cât trecea timpul, cu atât se adâncea disproporţia dintre ele. Una ţinea de un ritual ipocrit –
existenţa doamnei von Waldberg –, cealaltă îmi oferea prilejul să explorez inepuizabila generozitate a
naturii. Două vieţi, într-adevăr, una falsă şi una adevărată. Reflectarea şi originalul.
Într-o seară, m-am dus la Franz, care citea în bibliotecă.
— Franz, să nu-mi porţi pică, o să te părăsesc.
A izbucnit în râs, crezând că fac o glumă. Fără să clipesc, am aşteptat să i se stingă ultimul hohot şi am
continuat.
— Îmi pare rău că-ţi pricinuiesc acest necaz, fiindcă eşti un om bun, tandru, inteligent.
Dintr-odată, şi-a dat seama că vorbesc serios.
— Hanna, ce te-a apucat?
 — Nu pot să-ţi explic. E vina mea. N-ar fi trebuit să accept să te iau de soţ. Simţeam că nu sunt făcută
să mă căsătoresc, dar mi-am dat scrupulele la o parte. Acum sunt sigură. Plecarea mea n-are nici o
legătură cu tine, nu te simţi vinovat, ai fost perfect. Tocmai pentru că eşti atât de minunat, mi-am dat
seama că locul meu nu se află în acest tip de viaţă.
Te scutesc de descrierea scenei care a urmat. Franz a plâns, mi-a adus argumente, a ridicat tonul, a
urlat şi a gemut din nou. Eu nu mi-am pierdut sângele rece, fiindcă, deşi nu minţeam, excludeam
posibilitatea să ofer frânturi de adevăr. Hotărârea, calmul şi tăcerea mea au ajuns până la urmă să-l
scoată din minţi. A părăsit casa, trântind uşa.
A revenit după un ceas, împreună cu Teitelman şi cu Nikisch, medicul de familie şi colegul său. Îi
convinsese că treceam printr-o criză de demenţă. Lor le-am expus fără probleme dorinţa mea de a pleca,
fiindcă, spre deosebire de Franz, mă ascultau fără să sufere.
Când l-au înştiinţat că nu sunt o femeie bolnavă, ci doar o femeie care doreşte să divorţeze, Franz a
scos un strigăt înspăimântător. Era în el, deopotrivă, durerea unui animal rănit şi suferinţa unui copil.
Urletul lui m-a umplut de remuşcări. Chiar atât de mult să mă fi iubit Franz?
În clipa aceea, tremurând, am hotărât, fiindcă nu puteam să-l consolez, să-i ofer tot ce aveam.
A doua zi m-am dus la negustorii de artă cu care îmi alcătuisem colecţia de sulfide; le-am sugerat să
vină să-mi expertizeze piesele ca să le răscumpere.
N-o să-ţi vină să crezi! Mitocanii ăia care mă făcuseră să risipesc o avere nici măcar n-au catadixit să
se deplaseze, în ciuda insistenţelor mele. După multe stăruinţe, unul dintre ei a binevoit să se înfăţişeze şi
mi-a propus o sumă derizorie, cam a mia parte din ce cheltuisem pe millefiori.
La porunca mea, servitorii l-au dat afară.
Acest episod m-a umplut de silă. Silă faţă de escrocii ăia, silă faţă de mine care mă dovedisem atât de
naivă, silă faţă de acele obiecte a căror strălucire se feştelise.
Ce-am făcut?
Dacă vei coborî sub podul Radetzky, în Dunăre, înarmată cu un echipament potrivit, şi dacă vei izbuti
să te scufunzi până la fundul apei, vei descoperi, printre păstrăvi şi ştiuci, cea mai barocă floră
imaginabilă: au crescut acolo flori de sticlă, câmpii de cristal, o vegetaţie minerală şi policromă pe care
parcă s-ar fi amuzat s-o sădească un dumnezeu bijutier cu gust italienesc.
Acolo, într-adevăr, în mai multe seri la rând, după miezul nopţii, am aruncat ceea ce pe vremuri
numeam „comorile mele“.
Adio, Viena! I-am lăsat bunurile mele lui Franz, mărunţişul care îmi rămăsese din puşculiţa personală,
milioanele pe care le pusesem la comun în timpul căsătoriei. Fără să-i cer părerea. Şi împotriva opiniei
lui Schönderfer.
În vremea aceea, Franz a refuzat divorţul.
Şi s-a tot încăpăţânat ani la rând. Îndărătnicia lui m-a mâhnit şi m-a tulburat, pentru că ştiam ce
ascunde: Franz nega despărţirea noastră, voia să rămânem împreună, aştepta să mă întorc, fiind gata să-mi
dea iertarea.
De-abia luna trecută am primit hârtiile la semnat. Toată pro-cedura fusese asumată de un notar. Dar, de
fapt, ce era în spatele acestei afaceri? Consimţise oare Franz – ceea ce îmi doresc sincer –, sau îl silise
familia, prin tot soiul de maşinaţiuni? Nu voi afla nicicând.
Am plecat de la Viena săracă. Iar asta mi-a prins bine. Avuţia care-mi fusese transmisă de către
părinţii adoptivi mi-a creat un destin pe care nu-l doream, cel de moştenitoare. Lipsită de bani, aveam să
mă întorc la adevărata mea viaţă. Sau aveam s-o reinventez.
 Mai întâi m-am stabilit la Zürich. Acolo, în schimbul unor cursuri de limbă, am închiriat o mansardă şi
m-am apucat să citesc operele lui Freud. Ulterior, am început o a doua cură, teoretică, nu terapeutică,
lucru care mi-a permis să devin la rândul meu psihanalistă.
Da, ai auzit bine, Gretchen! Am devenit doctor de suflete. Îi îngrijesc pe cei aflaţi în suferinţă. Sigur,
deocamdată mă chinui să-mi adun o clientelă; dar nu-mi pierd speranţa că voi izbuti.
Simultan, ca să-mi umplu timpul, scriu o carte despre misticismul flamand, un eseu pe care, atunci când
îl voi încheia, am de gând să i-l trimit profesorului Freud.
Cum am ajuns aici?
Datorită unui arbore.
De data asta nu e vorba despre un arbore de sticlă fabricat la Murano sau la Baccarat, ci de un tei,
către care m-au purtat întâmplător paşii.
Vizitam Belgia împreună cu Ulla, o prietenă din Zürich care predă istoria la şcoala secundară de fete.
Străbătusem împreună îmbelşugata Valonie şi, prin contrast, Flandra ni se părea sărăcăcioasă. Asta până
când oraşul Anvers şi-a dezvăluit splendorile şi, după aceea, când bijuteria numită Bruges ne-a
întâmpinat cu lungile sale canale.
Deşi nu mai aveam timp la dispoziţie, Ulla a ţinut să trecem pe la beghinaj. Ca să înţelegi această
insistenţă, se cuvine să-ţi precizez că Ulla militează pentru eliberarea femeilor, contestând rolul secundar
pe care, de secole, societatea ni-l atribuie. Ea reclamă dreptul nostru la vot, susţinând că, atâta vreme cât
respectăm legile, ar trebui să şi participăm la elaborarea lor. Nu acceptă ideea că suntem inferioare în
materie de inteligenţă sau în ceea ce priveşte capacitatea de a alege. E oare nevoie să aşteptăm
războaiele şi penuria de bărbaţi ca să redescoperim, de fiecare dată, că femeile pot exercita
responsabilităţi sau chiar meserii tradiţional masculine? Deşi nu sunt la fel de înfocată ca Ulla, îi aprob
efortul; în acelaşi timp, sper că nu faci parte din tabăra gâsculiţelor care se simt ofensate de această luptă.
După Ulla, beghinele au fost cele dintâi femei emancipate ale Evului Mediu, pentru că au imaginat un
model de viaţă autonomă, fără să simtă nevoia de cuplu sau de familie. Evadau din modelele obişnuite –
căsătorie, maternitate, văduvie, curtoazie – şi îşi înălţau gândul dincolo de scutece şi de aşternuturi
murdare. Organizate într-o comunitate nonreligioasă, ofereau, în acele timpuri de dominaţie masculină, un
model alternativ. De altfel, foarte curând, bărbaţii s-au luat de ele; nu o dată le-au atacat modul de viaţă
sau chiar l-au suprimat.
Ulla dorea să aducă un omagiu acestor deschizătoare de drumuri şi spera să redacteze un articol pentru
o revistă a sufragetelor din Elveţia.
Mărturisesc că eu, în ziua aceea, eram mai degrabă preocupată de băşicile pe care le aveam în tălpi –
merg foarte puţin pe jos – decât de elucubraţiile, fără îndoială pasionante, ale prietenei mele.
După ce am trecut podul arcuit de pe Reie, în timp ce Ulla alerga de la o casă la alta şi vizita capela,
am zărit un arbore de trunchiul căruia m-am sprijinit.
M-am descălţat, mi-am frecat degetele de la picioare şi apoi am început să visez.
Acolo, sub tei, m-a învăluit o domoală pace. Ca prin miracol, locul mi s-a părut familiar. Poate că
liniştea, întreruptă de chemările lebedelor şi gâştelor, îmi amintea de copilărie; poate că atingerea
pământului mă trimitea la lungile mele popasuri, când încercam să cuprind întreg globul pământesc cu
braţele deschise şi faţa lipită de iarbă. Urcau în mine senzaţii străvechi, care mă tulburau şi mă întremau.
Am avut dintr-odată impresia că viaţa poate fi simplă. Că era îndeajuns s-o inspiri în plămâni, să
priveşti cerul, să admiri lumina.
Un fluture s-a aşezat pe o aglică.
 Aceste două făpturi arborau aceleaşi culori: verde crud şi galben strălucitor; aidoma în frumuseţe, dar
şi în gingăşie, insecta şi floarea nu se deosebeau decât prin modul de viaţă: una îşi cobora rădăcinile în
pământ, cealaltă îşi înălţa corpul în aer. Sub ramurile parfumate, sedentara şi nomadul aveau o
consfătuire. Ce-şi spuneau oare?
Brusc, mi s-a părut că întreg universul se concentrase acolo. Bătaia uşoară de aripi părea respiraţia
plantei. Lumea se rânduia într-un decor panoramic care prindea ca într-o ramă această nepreţuită întâlnire
dintre vegetal şi animal, dezvăluindu-mi esenţialul, continuitatea vieţii inocente, tenace.
Trupul mi se elibera de o povară; sute de kilograme îmi dispăreau din spate; deveneam aeriană.
— Hei, Hanna, ai surzit?
Ulla mă striga dintr-o clădire unde se întâlnise cu o colegă istoric. Voia să-mi comunice entuziasmul ce
o cuprinsese.
Am părăsit fizic arborele, însă o parte din mine rămăsese acolo. Înăuntrul meu se întronase pacea. Mi
se comunicase un secret major. Deşi sentimentul persista, era imposibil de transpus în cuvinte.
Ulla discuta cu acea erudită flamandă, care-i împărtăşea convingerile.
Le ascultam neatent discuţia, care avea ca subiect beghinele de pe vremuri. Specialista în istorie i-a
încredinţat până la urmă prietenei mele un manuscris medieval.
Întoarse la hotel, m-am aşezat în faţa ferestrei ca să-mi iau zborul, prin visare, lângă tei, în vreme ce
Ulla, lungită pe unul din paturi, răsfoia preţioasele pagini pe care le luase cu nemăsurat entuziasm.
Când să coborâm la masă, avântul i se stinsese.
— Versurile astea nu-s decât flecăreală nevrotică. Divagaţii de gospodină frustrată. Jenant! Nu slujesc
deloc cauza femeilor, nici vorbă de aşa ceva. Când mă gândesc cât de indignată era colega mea că
Oglinda nevăzutului nu fusese niciodată publicată! Eu cred că, dimpotrivă, ar merita dată uitării.
Şi a zvârlit manuscrisul pe fotoliu.
După cină, din lipsă de preocupare, am deschis dosarul şi l-am răsfoit.
Doar după câteva pagini eram întoarsă pe dos. Arborele! Mă scăldam din nou în aerul lui! Teiul
scrisese acele poeme…
Iată cum am ajuns să fiu pasionată de Anne de Bruges, autoarea volumului, o femeie despre care nu se
ştie nimic şi despre care am hotărât să aflu cât mai multe. Surprinsă, dar înţelegătoare, Ulla a promis să
mă sprijine în cercetările mele prin Arhive.
Dacă-mi îngădui, o să-ţi vorbesc despre ele într-o viitoare scrisoare. Nu-i aşa că Oglinda nevăzutului
e un titlu splendid?
Pe dosul plicului ai adresa mea din Zürich, o adresă din ce în ce mai improbabilă, fiindcă, de când
nişte cunoştinţe din domeniul psihanalizei mi-au promis de lucru în Belgia, am luat în calcul să părăsesc
Elveţia. Mă rog, rămâne de văzut…
Răspunde-mi, dragă Gretchen. Te rog. Orice-aş fi făcut, iartă-mă. Şi iartă-mă şi pentru ce n-am făcut.
Îţi pândesc mesajul cu nerăbdare.
Devotata şi iubitoarea ta
Hanna
 36
— Ce aţi învăţat din lecţia succesului?
— Nimic. L-am primit ca pe un dar şi-atât.
— Ce-aţi învăţat din eşecuri?
— Că meseria mea îmi place mai mult decât reuşitele.
— Ce v-a învăţat cinematograful?
Ziarista, cu pixul între buze şi reportofonul în mână, încântată că a pus o întrebare atât de categorică,
aştepta un răspuns.
— Că am fese bombate.
Anne se ridică, o salută pe jurnalistă şi părăsi încăperea.
Johanna i-a mulţumit colegei sale; apoi s-au felicitat reciproc pentru acest interviu exclusiv, şi-au
promis că vor lua masa în oraş, s-au îmbrăţişat zgomotos şi s-au despărţit.
Johanna s-a dus la Anny, care contempla oceanul. Îşi vânduse reşedinţa din Beverly Hills şi se
stabilise aici, pe coastă, într-un pavilion lung şi alb pe malul apei, o casă potrivită mai degrabă pentru un
inginer, pentru un medic sau pentru un cuplu din clasa de mijloc decât pentru o vedetă multimilionară.
Johannei nu i-a convenit; însă când a priceput avantajele pe care decorul le putea atrage pentru fotografi,
dar şi interesul redacţional de a o descrie pe Anny în acest refugiu provizoriu, i-a ţinut partea.
— Bravo! I-ai oferit material pentru un articol savuros.
Anny a aprobat din cap, fără să-şi ia privirea de la apa care-şi ondula valurile.
— Ethan iese în seara asta.
— Nu te duci să-l iei de la închisoare?
— Nu, i-am trimis o maşină. N-aveam chef să-mi trimiţi în faţa penitenciarului un regiment de
paparazzi care să mă imortalizeze în braţele lui.
Johanna nici măcar n-a încercat să se apere, lucru pe care Anny l-a apreciat. Întorcându-se spre agentă,
i-a spus:
— Acum mă simt bine.
Cum afirmaţia i s-a părut nesuferită, Johanna s-a lăsat dusă de furie:
— Nu. De când îţi e „bine“, îţi e foarte rău. Anny, ai una dintre cele mai interesante, mai profitabile
meserii din lume şi tu te ascunzi aici, nepăsătoare. Îţi cerusem să studiezi scenariul pentru Femeile
tatălui meu. Întreg Hollywoodul dă din coate să obţină textul, va fi evenimentul anului următor. Iar tu stai
şi te topeşti de dorul lui Ethan!
— L-am citit.
Johanna a aplaudat. În sfârşit! Femeile tatălui meu se anunţa o comedie de primă mână. Agenţii,
înfriguraţi, se înghesuiau ca să-şi plaseze clienţii şi clientele în afacere. Cu toate astea, Anny Lee, prima
actriţă contactată, nu-şi făcuse timp să răspundă vreme de două luni.
— Patronii studioului nu te vor decât pe tine, îţi dai seama? Doar pe tine. Au refuzat orice contact cu
alte mărimi.
— Păcat, pentru că nu mă bag.
Johanna păli. Anny continuă să contemple Pacificul.
— Draga mea, eşti insuportabilă. Ăsta e Filmul.
 — Ai dreptate: e FILMUL, MARELE FILM DE RAHAT al anului şi, normal, concurenţa e mare. Ai
râs măcar o singură dată citind scenariul? Eu nu. Ai văzut personaje? Am întrezărit doar nişte umbre care
enunţă grosolănii…
— Asta se gustă azi.
— E prost gust.
— Piesa a triumfat pe Broadway.
— N-o să-mi schimb părerea pentru că mii de oameni ridică în slăvi nişte prostii.
— Anny, trezeşte-te! Suntem la Hollywood, draga mea. Există proiecte din care nu poţi să lipseşti.
Cred că nu-ţi cunoşti privilegiile. Faci parte din clubul restrâns al primelor persoane la care ajung
scenariile. Poţi alege.
— Asta şi fac, aleg să refuz.
— E sinucidere curată!
Anny se îndreptă spre masa joasă acoperită cu dosare.
— Johanna, ai presupus că mă las de muncă. Fals. Vreau un rol cât se poate de repede. O poveste
frumoasă, de care să fiu mândră.
Arătă spre vraful de hârtii.
— Uite… îţi promit că le citesc pe toate săptămâna asta. Trebuie să fie şi unul bun printre ele, nu?
Johanna ridică din umeri, agasată: ar fi trebuit să rămână la întreprinderea tatălui ei, din Seattle, în loc
să se chinuie să reuşească la Hollywood. Să construieşti pe toate planurile cariera unei vedete şi să
ajungi, până la urmă, să auzi aşa ceva!
— Gata, am isprăvit. Întâlnire fericită cu puşcăriaşul tău! Mi-am irosit prea mult timp pe-aici.
Johanna a trântit uşa. În drum spre maşină s-a aşteptat în fiecare clipă ca Anny s-o strige. Trăise scena
asta de o sută de ori; de o sută de ori plecase supralicitându-şi supărarea; de o sută de ori, Anny, cu inima
ei largă, nu putuse suporta conflictul şi alergase după ea.
Când a ajuns la portieră, Johanna a aruncat pe furiş o privire către casă. Anny nu se arăta.
Încurcată, s-a aşezat la volan şi a lăsat să se scurgă câteva minute, aranjându-şi machiajul.
Zadarnic.
Anny plecase să se plimbe pe malul oceanului.
Seara, Ethan a sunat la uşă. Anny a deschis, s-au îmbrăţişat şi, fără o vorbă, s-au dus în camera unde
cuviincios, aproape timid, s-au redescoperit.
În timpul mesei, Ethan a povestit experienţa puşcăriei, umilinţa statului în celulă, relaţiile cu deţinuţii,
cultul bodybuildingului care se instaurase acolo. Îţi puteai da seama dacă un deţinut avea o pedeapsă
lungă sau scurtă după masa lui musculară.
— Eu sunt croit din iască. N-aveam cum să devin atlet în cinci luni.
Totul a decurs firesc între ei. Şi-au petrecut prima noapte împreună de parcă înaintea ei ar mai fi fost
alte câteva mii.
Ritmurile şi umorile lor erau în perfectă armonie. Preţuiau fiecare clipă a vieţii.
Ethan se simţea renăscut în acest decor oceanic.
Anny citea scenariile. În loc să se înfurie din pricina neghiobiilor care îi fuseseră trimise, râdea. Pe
lângă filmele cu efecte speciale ale căror personaje aveau subţirimea unui băţ de chibrit, a parcurs vreo
douăzeci de poveşti „de legănat curul“ – prin asta înţelegea nişte texte care pretindeau ca o gagicuţă să
traverseze din când în când ecranul. Nici în scenariile mai elaborate n-a găsit însă mare lucru.
 — Ştii, Ethan, când ai un fizic de „fată drăguţă“ eşti condamnată să joci fie prostuţe, fie curviştine.
Cele semifrumoase au baftă, pentru că primesc roluri psihologice. Iar cele nasoale sunt de-a dreptul
răsfăţate: distribuite în roluri negative, au parte de ţoale extravagante şi de cele mai bune replici.
A observat un detaliu îngrijorător în comportarea lui Ethan. Dacă discuţia aborda viitorul, Ethan
devenea neliniştit, iar pe frunte îi răsăreau stropi de sudoare. Atunci când se afla la mai mult de doi metri
de ea şi televizorul îşi deşerta sacul de veşti proaste, constata că Ethan, gâtuindu-şi emoţiile, făcea
eforturi să nu se prăbuşească.
„Ce sensibilitate poate să aibă, se gândi Anny. E mai rău ca mine.“
Ar fi trebuit, vai, să-şi ducă raţionamentul până la capăt.
Într-o dimineaţă, pe când aranja nişte loţiuni, a răsturnat trusa de toaletă a lui Ethan. Pe podea s-au
rostogolit nişte medicamente: analgezice, calmante, somnifere, stimulatoare, energizante. Iată de ce se
ducea Ethan atât de des să se spele pe mâini.
Ce era de făcut?
În cursul dimineţii şi-a ascuns descoperirea, apoi a încercat un dialog în timpul plimbării de după-
amiază:
— Ethan, ce suntem noi, în opinia ta?
— Nişte animale. În noi, viaţa este doar organică. Nu cred în existenţa sufletului. Nu suntem decât
materie organizată. Asta înţeleg eu prin „animal“.
— Ştii animale care să aibă vicii? Animale care beau, care se droghează? Sau pur şi simplu animale
nevrozate?
— Nu.
— Deci nu suntem animale…
— Ba da, suntem nişte animale neliniştite.
— De ce? Pentru că avem suflet?
— Nu, pentru că, din punct de vedere chimic, suntem prost dozaţi.
— După tine, totul e chimie?
— Asta suntem. Când ţi-e frică, e chimie. Când nu-ţi mai e frică, tot chimie.
— Dar când te privesc şi mă simt fericită?
— Chimie. Suntem două formule chimice compatibile.
— Ce romantic!
— Romantismul decurge dintr-un echilibru molecular.
Anny n-a mai insistat. Simţea că, atâta vreme cât dorea să grăbească dezintoxicarea lui Ethan, trebuia
mai întâi să-i detoxifice creierul. Bărbatul gândea, aidoma secolului său, strict materialist. Viaţa
spirituală se reducea la nişte componente fizico-chimice. De îndată ce se confrunta cu un fenomen ciudat
– o angoasă, o întrebare fără răspuns, o emoţie neaşteptată –, reacţiona înghiţind o pilulă. Până şi faptul
că se angajase într-o unitate psihiatrică se datora doar nevoii de a-şi medicaliza existenţa.
Fără să intre în panică, răbdătoare, Anny şi-a jurat că-l va ajuta. Devenind responsabilă pentru
altcineva, devenea responsabilă pentru sine însăşi. Compasiunea îi dădea tărie. De altfel, pe vremuri,
cuvântul „milă“ este cel care le pecetluise relaţia. Iar Anny şi Ethan se amuzau pe tema asta, preferând
să-şi şoptească „Mi-e milă de tine“, decât „Te iubesc“. Aveau senzaţia că formularea exprimă un
sentiment urgent, puternic, profund.
 Ca în fiecare zi, şi-au încheiat plimbarea ţinându-se pe după mijloc. În jurul lor zburau pescăruşii, ca
nişte domnişoare de onoare în rochii dalbe.
Acasă, Anny a pregătit un ceai, apoi s-a apucat de al treizecilea scenariu. Pentru ca agentul să permită
accesul scenariului la vedetă, producătorii care-i trimiteau un script lui Anny Lee trebuiau să depună într-
un cont o sumă apreciabilă. Acest dosar nu urmase însă calea obişnuită. Autorul, un european, îl
încredinţase unui prieten, care îl înmânase altui prieten, un tehnician pe care Anny îl preţuia.
În ciuda acestei prejudecăţi potrivnice, Anny l-a deschis.
Un ceas mai târziu, îl închidea, tulburată.
Fără să mai tergiverseze, Anny a format numărul de telefon mâzgălit pe copertă.
I-a răspuns o voce somnoroasă:
— Da?
— Sunt Anny Lee, v-am citit scenariul şi…
— E ora trei dimineaţa…
— Scuze, sun de la Los Angeles.
— Cine sunteţi?
— Anny Lee! Mi-a plăcut foarte mult scenariul dumneavoastră.
— E-o farsă?
— Nu, chiar Anny Lee vă sună. Vreau să fiu Anne din Bruges.
 37
Anne zăcea într-o temniţă întunecată, cu ziduri umede, înecată de miros de urină. Din pietre ieşeau
nişte pufi alburii; când îşi trecea mâinile peste pereţi, lui Anne i se prindeau sub unghii resturi de silitră,
care apoi îi iritau ochii şi îi întorceau stomacul pe dos, până la vomă.
În trei zile, fusese năpădită de viermi; totuşi, după ce s-a scărpinat, s-a dus cu gândul la vacile care
îndurau muştele şi la jivinele cu blana plină de goange, şi s-a hotărât să nu-i ia în seamă. Prinsă în această
furtună care-i răvăşea viaţa, în mijlocul cloacei căreia i se spunea închisoare, se străduia să rămână
senină. Dacă-şi pierdea controlul, ar fi apărut la proces cu o faţă vinovată.
Urma să fie judecată chiar în cursul zilei. Ancheta fusese încheiată în grabă, ceea ce nu le dădea motive
de optimism susţinătorilor ei – Braindor, mătuşa Godeliève, oameni din popor.
Probele se dovedeau zdrobitoare. Din pricina văditelor semne de otrăvire – contracţii, spasme,
sufocare –, moartea Marii Domnişoare fusese pusă pe seama unei crime. La ceasul utreniei, când s-a aflat
că medicul cordelierilor sucombase în condiţii identice, s-a stabilit o legătură între cele două cazuri. Din
acel moment, totul o acuza pe Anne: în masa ei de scris s-a descoperit o fiolă verde conţinând otravă,
adică acea licoare pe care beghinele văzuseră că Anne i-o administra bolnavei; ucenicii de la Saint-
Côme au depus mărturie că Anne discutase în mai multe rânduri cu magistrul lor şi că luase cu ea diverse
substanţe. Cum trecuse în ziua aceea pe la azil cu un sfert de oră înainte de strigătele de agonie, a apărut
ipoteza că Anne îl ucisese pe Sébastien Meus ca să-i închidă gura.
Aceste două omoruri nu erau însă singurele sale crime: Ida confirmase că verişoara ei organiza, în
nopţile cu lună plină, ritualuri satanice în cârdăşie cu fiarele pădurii. Povestind ciudata călătorie nocturnă
şi înflorind cu o groază de detalii scalda din poiană, a susţinut că Anne practica un cult al astrului
argintiu, ridica spre stele incantanţii tainice şi sfârşea, invariabil, prin a se lăsa posedată de lup.
Îmbrăţişările lor sălbatice o umpluseră de silă, strigătele de desfătare ale verişoarei sale depăşind în
intensitate mârâitul fiarei. Acest cap de acuzare s-a răspândit iute în tot oraşul; a încins într-atât spiritele,
încât i-a convins pe toţi, încetând să mai plutească în incertitudine. Preferând lămuririle vulgare
argumentelor sublime, bărbaţi şi femei laolaltă au găsit că e mai plauzibil ca o vrăjitoare să se
împreuneze cu un lup decât ca o tânără fecioară să-şi impună vrerea unor fiare primejdioase.
Mai încolo, Idei nu i-a venit deloc greu să descrie meditaţiile lui Anne ca pe nişte căderi în transă, prin
care îl lăsa pe Necuratul să-i pătrundă în corp. Mai mult, a pretins că e victima unui blestem proferat de
verişoara sa: cum altfel putea fi interpretată cumplita degradare fizică pe care o suferise? Arătându-şi
chipul înspăimântător, cicatricile, arsurile, o acuza pe Anne de nenorocirile ce se abătuseră asupra sa.
Imaginaţia slutei n-avea limite; în fiecare nouă zi, adăuga alte mârşăvii infamante. Din fericire,
locotenentul a închis repede investigaţia, pentru că, altfel, Ida ar fi ajuns să-i impute lui Anne până şi
incendiul iscat de mâna ei.
Cum nu pricepea o iotă din poemele sale – „nişte fleacuri cu pretenţii“ –, Ida n-a ştiut să se slujească
de ele. Arhivicarul, în schimb, aflând în aceeaşi zi de arestarea iluminatei şi de moartea ocrotitoarei ei, a
trimis instanţei propriile cópii, cărora le-a adăugat o notă în care afirma că descoperise în texte expresia
ateismului sau a unei credinţe opuse pildelor Bisericii. Prin urmare, acuzelor de drept comun li s-a
alăturat aceea de impietate, cu suspiciuni de erezie. Ca să-l liniştească pe procuror, care se temea că în
această situaţie audierea ar fi durat prea mult, arhivicarul i-a făcut o vizită şi i-a explicat că n-avea rost
să ceară un magistrat al Inchiziţiei, câtă vreme el însuşi se oferea în calitate de consultant teologic.
Atunci când lui Braindor i-au ajuns la urechi aceste lucruri, a încercat să-şi mobilizeze relaţiile. Toţi
însă tremurau; din pricina anabaptiştilor, müntzerismului, numeroşilor disidenţi care atacau religia
romano-catolică, incendiind Flandra şi Germania cu revoltele lor, nu a obţinut decât răspunsuri
politicoase, indignări vagi şi promisiuni mălăieţe. Nici un învăţat, nici o faţă bisericească n-avea să vină
să se opună explicaţiilor arţăgoase ale arhivicarului care se poftise singur la proces.
Răsună un zornăit.
Ţâţânile ruginite gemură.
Străjerul deschise ferestruica temniţei, îi ceru lui Anne să-l urmeze, deschise şi apoi închise
nenumăratele grilaje cu cheile uriaşe dintr-un mănunchi, o conduse în sala de grefă şi apoi la tribunal.
La vederea ei, oamenii oftară uluiţi. Frumoasă, incredibil de curată, cu trăsăturile neîntinate şi senine,
n-avea nici o legătură cu vrăjitoarea despre care se tot trăncănea de trei zile încoace.
Ascuns după un stâlp, Braindor zâmbi: prin graţia, lumina şi agerimea ei, Anne îşi susţinea cauza mai
bine decât orice avocat. Uimit, călugărul îşi recăpătă speranţa.
În cursul interogatoriilor precedente, Anne înţelesese de unde i se trăgeau atacurile – de la arhivicar şi
de la verişoara ei. Avea, prin urmare, două soluţii: să le accepte sau să le respingă.
Cum ar fi putut s-o schimbe pe Ida? Nu-şi închipuia că verişoara ei putea fi capabilă să ucidă cu sânge-
rece două persoane şi apoi să-şi acuze binefăcătoarea de crimă. Nu proiectezi asupra altora decât
gesturile de care eşti tu însuţi în stare. Atunci când e vorba să descâlcească motive, imaginaţia e lipsită
de imaginaţie: se aventurează într-o ţară străină şi o străbate rămânând neschimbată. Inaptă s-o bănuiască
pe Ida de răutate, Anne voia doar să-i corecteze povestea despre lup. În privinţa arhivicarului, avea să-i
demonstreze atât de limpede eroarea, încât se va bucura de înţelegerea judecătorilor.
Îi lipsea însă explicaţia pentru otrava din fiolă… Trăgea totuşi nădejde că, după trei zile de cercetări,
ofiţerul însărcinat cu ancheta avea să descopere nişte indicii, de nu chiar nişte răspunsuri.
I se citiră capetele de acuzare.
Pe măsură ce era înfăţişată ca o vrăjitoare, ca o smintită, ca o asasină, Anne îşi lua zborul din
încăpere, gândindu-se la lebedele de pe canale, la florile dindărătul casei, la salcia maiestuoasă care-şi
trăia liniştită doliul pe malul râului. Pe scurt, senzaţia că interpelau pe altcineva îi era atât de puternică,
încât încetă să mai asculte.
Procurorul se văzu nevoit să-i repete de câteva ori prima întrebare:
— Recunoaşteţi îndreptăţirea acuzaţiilor?
— Există un temei în fiecare, însă nici una nu este adevărată.
— Detaliaţi.
— M-am dus într-o poiană să mă scald printre peşti şi broaşte, dar nu am îndeplinit nici un ritual
satanic. Am scris poeme, dar ele îl proslăvesc pe Dumnezeu şi mare îngăduinţa Lui. Am turnat fiola verde
în paharul Marii Domnişoare, însă conţinea un leac care de două săptămâni îi aducea vindecare, oricine
poate depune mărturie. În privinţa lui Sébastien Meus, el este cel care îmi încredinţase acest leac,
născocit de dânsul. Îl admiram; o salvase, în două rânduri, pe verişoara mea, Ida. Iar pe Marea
Domnişoară o veneram. Acuzaţiile aduse aici sunt nişte închipuiri.
— Negaţi?
— Neg atât actele, cât şi intenţiile. În adâncul sufletului, nu am vrut decât binele semenilor mei.
— Doar o vrăjitoare vorbeşte cu animalele.
 — Nu, toţi cei care stau în preajma lor le desluşesc limbajul şi reuşesc să comunice cu ele.
— Chiar şi cu un lup?
— Lupul este o făptură a lui Dumnezeu, ca şi noi.
— Prin urmare, poţi face dragoste cu un lup?
Anne îşi muşcă buzele. De ce oare vorbele ei nu îi convingeau pe acuzatori? Le treceau pe lângă urechi
fără să fie auzite, ca un păstrăv care-ţi scapă printre degete.
— N-am făcut dragoste cu un lup. Şi nici cu altcineva.
În audienţă se auzi un murmur: unii încuviinţau, alţii se îndoiau.
Atunci arhivicarul îndreptă atenţia asupra lui, ciocănind în scaun.
— Cu toate astea, declară el calm, când vă citim poemele, nu rămânem cu impresia că ascultăm o
inocentă. Îngăduiţi-mi să citez:
Tu, iubitul meu, cavaler fără armă,
Mă mângâi cu palme de rouă,
De ce legătura noastră se sfarmă?
O fiinţă eram, iată că suntem iar două.
Zâmbea, crezând că dilema s-a lămurit.
— Evocaţi tot soiul de îmbrăţişări, de trupuri care se întrepătrund, iubiţii şi iubitele sunt din ce în ce
mai mulţi. Acesta să fie vocabularul unei fecioare?
— I-am precizat deja Monseniorului că vorbele mele arareori traduc ceea ce exprim. În acest poem mă
adresam lui Dumnezeu.
— Desigur, cuvintele nu se pun în slujba unei poete modeste, de teapa dumitale, cu asta sunt de acord.
Totuşi, ţin să scot în evidenţă registrul în care vă urmăriţi cuvintele atunci când nu le găsiţi: cel al
desfrâului.
— Nu sunt decât nişte imagini.
— Şi ce imagini! Trupuri, dezmierdări, penetrări, sudoare, extaz. Câtă destrăbălare! Ai zice că eşti în
ograda lui Satan.
— Monseniorul n-a citit Cântarea Cântărilor?
Împunsătura îl stingheri pe arhivicar. Dindărătul stâlpului, Braindor era în culmea fericirii: chiar dacă
această replică tăioasă nu i se datora direct, nu era străin de ea, câtă vreme el o îndemnase pe Anne să
citească Biblia.
Magistraţii îşi continuară lucrările:
— Ce căutaţi în poiană?
— Tihna necesară ca să meditez.
— Ce înţelegeţi prin meditaţie?
— Să uit de mine. Să ating esenţialul.
— Esenţialul?
— Iubirea care leagă elementele acestei lumi. Dumnezeu, într-un anume sens.
Arhivicarul se ridică, violent.
— „Dumnezeu, într-un anume sens“! Cum să îndurăm asemenea expresii? De parcă Dumnezeu ar fi
relativ.
— Monseniorul are dreptate. Dumnezeu este totul. Totuşi, „Dumnezeu“ nu e decât un fel de-a spune.
— Mă ia de sus, ea, ignoranta, pe mine, eruditul! Câtă obrăznicie!
 — Nu asta contează, Monseniore, nu obrăznicia îmi e judecată aici.
Publicul rămase fără glas. Gingăşia şi drăgălăşenia fetei nu o împiedicau să-şi arate hotărârea. Era
surprinzătoare şi impresiona din ce în ce mai puternic.
— De ce ieşiţi noaptea?
— În timpul zilei, lucrez în beghinaj.
— De ce în nopţile cu lună plină?
— Ca să nu mă rătăcesc prin câmpuri şi păduri. Ca să văd obstacolele.
— De ce părăsiţi oraşul?
— Am nevoie de natură.
— De ce?
— Pentru că… în oraşe nu văd decât urmele oamenilor. În pădure îl simt pe Dumnezeu.
— Dar în biserici, construcţii ridicate totuşi de oameni, îl vedeţi pe Dumnezeu?
— Da, dacă privesc lumina.
Răspunsul ei a fost urmat de o tăcere adâncă. Anne nu şi-a dat seama că ultima replică îi era
potrivnică. Toţi cei de faţă considerau că biserica este un locaş unde împlineşti cele de cuviinţă, unde
îngenunchezi, îţi faci cruce, reciţi, asculţi, te rogi, cânţi, te spovedeşti. Dacă priveşti fix într-un punct,
acesta se cade să fie imaginea lui Cristos de deasupra altarului, iar nu lumina. Anne nu glăsuia precum o
creştină obişnuită, ci mai degrabă ca o sălbatică. Se contura tot mai mult asemănarea ei cu femeia
vrăjitoare, liberă, trufaşă, apropiată de natură şi de sex.
— Verişoara dumneavoastră Ida vă acuză că aţi blestemat-o.
— De ce-aş fi făcut asta? De luni de zile o îngrijesc. Îmi iubesc verişoara.
— Iubiţi pe toată lumea?
Întrebarea zeflemitoare ieşise din gura prelatului.
Anne îi răspunse cu calm:
— Încerc.
Se întoarse spre arhivicar şi adăugă:
— Chiar şi atunci când mi-e greu s-o fac. Nu ne-a sfătuit oare Isus să ne iubim duşmanii ca pe noi
înşine?
Prelatul ridică din umeri, vrând să pară că se află deasupra muritorilor de rând.
Procurorul continuă, meticulos, de parcă minuţia ar fi ţinut loc de inteligenţă:
— Noianul de năpaste venite pe capul verişoarei dumneavoastră pare suspect: a fost prinsă într-un
incendiu inexplicabil, apoi a fost găsită atârnând de-o frânghie.
— Biata Ida, cât i-a fost dat să îndure!
— Ea spune că i-aţi făcut farmece.
— Câteva dintre necazurile prin care a trecut i-au pus la încercare sufletul. Ida suferă atât de mult,
încât, adesea, durerea i se preschimbă în ură, în furie, în delir. În acele clipe, simte nevoia să găsească un
vinovat pentru pacostele ei, altul decât ea însăşi. În loc să-şi scruteze conştiinţa, preferă să desemneze un
vrăjmaş.
— Negaţi că i-aţi făcut farmece?
— Aşa ceva nu există.
— Poftim?
Publicul împărtăşea stupoarea judecătorilor.
— Nu credeţi în blesteme?
 — Nu. Scornelile cu farmece, vorbe de deochi, descântece care-i împing pe oameni în genune sunt
poveşti de adormit copiii. Cuvintele n-au această putere.
— În consecinţă, nu credeţi nici în binecuvântare?
Anne simţi că o lasă puterile. Nu văzuse capcana întinsă de arhivicar.
Încremenită, îngăimă ceva nedesluşit.
Arhivicarul nu-i lăsă timp să se-adune:
— Credeţi, deci, că slujbele noastre sunt nişte cântecele copilăreşti. Cuvintele rostite la botez, la
căsătorie, la hirotonisire sunt doar un zumzet de viespe. Nu vă gândiţi că aceste formule atrag bunăvoinţa
divină asupra unei persoane?
Anne se ferecă în tăcere.
— De fapt, este logic. Dacă nu credeţi că blestemul îl trezeşte pe Satan, nu credeţi nici că
binecuvântarea îl cheamă pe Dumnezeu. Trăiţi în afara Bisericii.
Ridică o carte, pe care o arătă curţii şi publicului.
— Dacă facem apel la Malleus Maleficarum, acest tratat scris de doi dominicani care, de cinci
decenii încoace, reprezintă un reper, acuzata întruneşte criteriile care definesc o vrăjitoare: glosolalie –
vrăjitoarea foloseşte un idiom necunoscut nouă, aşa cum a adeverit verişoara ei şi după cum o
demonstrează obiecţiile ei constante la adresa limbajului nostru –, mişmaşuri cu buruieni de leac – în
mod limpede, nu îşi îngrijea verişoara decât ca să experimenteze noi reţete –, prepararea de otrăvuri –
destinate Marii Domnişoare şi medicului de la Saint-Côme, care era pe cale s-o denunţe –, folosirea de
farmece împotriva verişoarei ei, pe care a schilodit-o. Priviţi-o pe aceasta din urmă şi veţi observa de
câtă înspăimântătoare eficacitate a dat dovadă! Toate astea îi dovedesc îndeletnicirile vrăjitoreşti şi, de
bună seamă, erezia, aşa cum a fost ea definită în bula Super illius specula de către papa Ioan al XXII-lea!
Braindor a vrut să intervină. Arhivicarul continua, cu tonul lui sforăitor şi vocea categorică, vânătoarea
de vrăjitoare declanşată de Inocenţiu al VIII-lea în 1484, însă ascundea ambiguitatea din Malleus
Maleficarum – Ciocanul împotriva vrăjitoarelor, cartea lui Heinrich Kramer şi Jakob Sprenger, un tratat
care sprijinea urmărirea, identificarea şi apoi executarea vrăjitoarelor. În ciuda succesului şi reeditărilor
sale permanente, Roma îl interzisese în 1490, denunţându-i contradicţiile în raport cu demonologia
catolică.
Prevăzând aceste obiecţii, arhivicarul se întoarse teatral către judecători.
— Cred, de asemenea, că îndărătul acestei erezii se ascunde şi alta. La fel de gravă, dacă nu mai
gravă. Aş putea, domnilor judecători, ca, în calitate de consultant teologic, să pun o întrebare?
Anticipând să nu şi-l pună în cap pe noul arhivicar, care semăna din ce în ce mai mult cu un inchizitor,
judecătorii îşi dădură acordul.
Îndeobşte cât se poate de sobru şi de puţin concupiscent, de data asta prelatul se întoarse către tânără
şi o privi pofticios, ca pe o ciosvârtă de pui pe care s-ar fi pregătit s-o înfulece.
— Ce părere aveţi, Anne, despre indulgenţe?
Fusese dăscălită de Braindor, aşa că a înţeles unde bătea prelatul. Chibzui rapid şi răspunse:
— Aţi ghicit, Monseniore.
— Nu mai spune…
— Ştiţi prea bine că le dezaprob.
— Aidoma luteranilor?
— Ce mai contează! Nu-ţi cumperi mântuirea cu bani. Cu Dumnezeu nu se negociază. Indulgenţele nu-i
folosesc nici lui Dumnezeu, nici păcătosului.
 — Şi-atunci cui?
— Celor care intermediază.
Sala fu străbătută de un freamăt.
Braindor se sprijini de stâlp. Tocmai pricepuse că Anne nu va ceda. Incapabilă de compromis, va
continua să rostească, fără înconjur, fatal, tot ce-i dicta credinţa.
— Deşi ne-am format o opinie, conchise prelatul, vă oferim un ultim prilej să vă îndreptaţi. Această
credinţă cu care vă făliţi aţi putea-o nutri fără sfintele taine?
— Da.
Publicul se arătă cuprins de indignare, judecătorii se priviră clătinând din cap.
Arhivicarul era în culmea fericirii. Cu un gest amplu al mâinii larg deschise, părea că spune adunării:
„Iată, cea de-a doua erezie a fost confirmată!“
 38
Namur, 10 septembrie 1913
Draga mea Gretchen,
Când ţi-am recunoscut scrisul pe plic, inima a fost cât pe ce să-mi sară din piept. Cât de fericită m-ai
făcut! Îţi recunosc vocea sub acele vorbe, îţi aud timbrul blajin, uşor tremurător, care estompează frazele
cu o pudică prudenţă. Mirosind hârtia, ţi-am recunoscut parfumul, aroma de lăcrămioare şi trandafir, o
mireasmă care mi-a amintit de urzeala pielii tale. Ce călătorie! Ai ajuns la mine aproape întreagă, în
acest plic pecetluit.
Sigur, scrisoarea ta a rătăcit mult înainte să-mi parvină în Rue des Fossés, pentru că am schimbat
numeroase adrese. N-are importanţă! Nu s-a pierdut. Cum nu ne-am pierdut nici noi. Îţi merge bine, lui
Werner al tău de asemenea. Îmi povesteşti bucuriile şi grijile tale, corespondăm din nou. Când am aflat că
băieţii tăi sunt militari, mai să nu-mi vină a crede: în mintea mea rămăseseră ca pe vremuri, nişte
spiriduşi în pantaloni scurţi, care-mi veneau până la brâu, cu voci subţiratice, alergând prin viroage gata
să-şi rupă gâtul. De altfel, chiar şi după ce am aflat amănunte legate de izbânzile lor de adulţi, mi-i
închipui tot ca pe nişte puşti, doar un pic mai înalţi, mai puţin ciufuliţi şi gătiţi în uniforme de ofiţer.
Acum locuiesc la Namur. Cu ajutorul congregaţiei Surorilor de Caritate, mi-am găsit primii clienţi. Am
ajuns, în sfârşit, să practic! Tratez bărbaţi şi femei fără speranţă! Uneori, mă simt atât de plină de
recunoştinţă, încât îmi vine să îmbrăţişez trecătorii pe stradă, de la lăptar la lampagiu. Exercitându-mi
vocaţia, onorez energia care zace în mine, o fac utilă, generoasă, îmi călăuzesc forţele vitale către
ceilalţi. Nu speram vreodată să ajung la o asemenea împlinire!
Cum clientela mea nu e numeroasă, am destul timp la dispoziţie. În afara câtorva cursuri de limbă pe
care le dau unor copii din Namur, scriu o carte despre Anne din Bruges; îţi aminteşti, mistica flamandă
despre ţi-am pomenit.
Cât de ciudată e condiţia noastră… Cu cât o studiez mai mult pe Anne, cu atât mă apropii de ea. La
început spuneam „prietena mea“, apoi „verişoara mea“ şi „sora mea“; acum am impresia că suntem
totuna. Într-adevăr, dacă m-aş fi născut în alte vremuri, puteam fi ea. Anne se simţea diferită; eu, de
asemenea. Anne nu voia ca viaţa ei să însemne doar slujirea unui bărbat, căruia să-i facă copii; eu,
aşijderea. Presimţea că înlăuntrul ei se află ceva mai mult decât putea discerne cu ochiul liber; şi eu cred
acelaşi lucru. Acest infinit pe care-l descoperea în sine, dar care o depăşea îl numea Dumnezeu; eu l-aş
numi mai degrabă inconştient.
E doar o problemă de vocabular?
Nu sunt aşa de sigură.
Cuvintele nu se reduc la cuvinte, căci fiecare are un sens doar prin raportare la celelalte. Concluzia?
Cuvintele nu ne aparţin, decurg din concepţia pe care o exprimă, rămân solidare precum soldatul şi
armata. Nu există franctirori printre cuvinte. Contează doar oastea.
Statul-major al epocii respective era teologia monoteistă. Anne folosea termenii veacului său ca să
descrie nesfârşita bogăţie pe care o explora înlăuntrul propriei fiinţe. În vremea acestei Renaşteri
exclusiv creştine – protestanţii şi catolicii îşi disputau fidelitatea faţă de Evanghelii, dar fără vreun
rezultat –, ea şi-a interpretat căutările interioare folosind lexicul ideologiei dominante.
 Când Iubirea prinde să grăiască,
Doar Iubirea simte şi aude,
Sub straiele menite s-o ferească,
Rămâne curată, nouă, fugind fără s-asude,
Nimic nu-i rezistă, regină a iluziei de taină,
Veşnic prezentă, ascunsă mereu,
Dosindu-şi până şi nesfârşita faimă,
Rămâne singurul, adevăratul dumnezeu.
În ochii contemporanilor, Anne vorbeşte despre Iubirea nesfârşită de Dumnezeu. După mine, ea se
referă la libido – numele grecesc al iubirii –, acea energie ascunsă în străfundurile fiinţei, care se află la
originea acţiunilor şi gândurilor noastre.
Ca şi Dumnezeul ascuns pe care-l descrie Anne, pulsiunea sexuală se insinuează fără s-o putem
recunoaşte. Iată, de pildă, activitatea mea: când tratez nişte pacienţi, deviez o pulsiune sexuală egoistă, o
fac benefică îndrumând-o către ceilalţi, pe scurt, o sublimez, potrivit expresiei lui Freud. Despre asta
vorbeşte şi Anne din Bruges cu a sa „iubire curată“, peste tot prezentă, ascunsă pretutindeni.
Am început să redactez nişte pagini despre elanurile ei mistice. Detaşându-se de sine, abandonând
noţiunile şi reperele comune, Anne din Bruges se cufundă în necunoscut, atinge o mare necunoscută,
zbuciumată, violentă, profundă, ceea ce îi provoacă disconfort şi, deopotrivă, mângâiere. Nu este oare
această vastă indeterminare pe care ea o numeşte Dumnezeu chiar inconştientul freudian?
Nemaipomenita originalitate a lui Anne ar fi, prin urmare, capacitatea de a intra în contact cu
inconştientul, de a cerceta acele tainiţe ale sufletului în mod normal inaccesibile. În epocă, extazele ei
erau privite ca nişte experienţe mistice; eu desluşesc în ele nişte experienţe psihice.
Vai, biata mea Gretchen, îţi împui capul cu studiile mele; pe vremuri, îndurai consideraţiile mele
despre sulfide, acum, iată, ţi-o bag pe gât pe Anne din Bruges.
Mă întrebi, în misiva ta, dacă sunt îndrăgostită. Deşi întrebarea pare simplă, răspunsul nu e pe măsură.
Apelez în continuare la amanţi întâmplători; chiar dacă mă satisfac, modul acesta de viaţă a încetat să
mă mulţumească. Pe vremea când descoperisem voluptatea, îmi închipuiam că mi se vor deschide în faţă
drumuri noi, care mă vor duce departe, oferindu-mi surpriză după surpriză.
Acum, nimic nu mă mai miră. Iar orgasmul e doar orgasm. Mi-aş dori să am o sexualitate faţă de care
să nu mă simt străină.
De ce oare nu sunt în stare să fiu fericită decât atunci când port mască – deşi, de fapt, atunci sunt goală
–, ferită de un dublu anonimat, al meu şi al partenerului? La Viena, explicaţia era foarte simplă, fiindcă,
purtând numele von Waldberg, nu duceam viaţa pe care mi-o doream; acum, însă, nevoia de escapade nu
se mai justifică. Îmi preţuiesc existenţa, mă recunosc cu plăcere în oglindă, ba chiar am dezvoltat o
oarecare stimă faţă de propria-mi persoană. Şi-atunci, de ce mă văd osândită să evadez din pielea mea
socială ca să ating fericirea?
Mă gândesc adesea la mătuşa Vivi, o ţii minte, formidabila cochetă cu ochi de levănţică. Am nutrit faţă
de această femeie toate sentimentele posibile, de la mefienţă la încredere, trecând prin nuanţele
admiraţiei şi dispreţului; mi-a apărut, mereu, ca un reper; mă obsedează până şi în clipa de faţă.
Duminica trecută, citind un roman franţuzesc deocheat, mă gândeam că mătuşa Vivi o întruchipa pe Eva,
femeia-matrice, femeia-femeie, femeia mai femeie decât toate femeile. Ea este cea care a născocit acest
rol.
 Nu pot să mă pun cu ea. Îmi lipsesc şiretenia, ingeniozitatea, oportunismul biruitor, egoismul elastic ce
se ascunde sub şarm. O narcisă se pleacă mereu fără să se frângă; eu sunt doar o ramură care trosneşte. În
comparaţie cu ea, mă simt o ţărăncuţă. Butucănoasă, precară. Am mai multă nevoie de adevăr decât de
succes, caut o limpezime care mă pustieşte. Mătuşa Vivi reuşea să se împlinească fără să se lepede de
nimic. O invidiez. Oricât de departe s-ar găsi, rămâne un far ce-mi luminează noaptea. Îi pizmuiesc
consistenţa.
Pe ultimul meu amant am încercat să-l păstrez. Acolo, la Charleroi, Klaus atât aştepta. Înverşunată să
nu dau greş, m-am dovedit perfectă: gospodină exemplară, bucătăreasă pricepută, bună ascultătoare,
amantă fără egal. Aşa că a dat buzna în viaţa pe care i-o ofeream. Mai rău, a fost încântat. După trei
săptămâni, locuiam cu un sultan care se aştepta la o sclavie constantă. Căzusem în capcana propriei mele
perfecţiuni. Şi, pentru că trebuia să mă străduiesc, n-am mai atins extazul în braţele lui.
Îţi dai seama? Pe vremea când Klaus şi Hanna nu ştiau nimic unul despre celălalt, nici măcar vârsta
sau prenumele, Klaus şi Hanna îşi ofereau plăcere. Când Klaus a aflat la ce să se aştepte de la Hanna şi
viceversa, Klaus şi Hanna au început să ostenească, lehămetit. Generozitatea, hrănită din mister, aţipise
ghiftuită.
Cum Klaus, uriaşul, avea un temperament violent – însuşire agreabilă în pat, nu însă şi în afara lui –,
am profitat de absenţa lui, într-o sâmbătă, mi-am luat catrafusele şi m-am mutat nu doar într-un alt
apartament, ci şi în alt oraş.
La Namur, am început din nou să mă dăruiesc unor trupuri provizorii. Ştiu însă că nu voi rezista mult în
ritmul ăsta.
Ulla, o prietenă elveţiană din Zürich – cred că ţi-am pomenit-o în scrisoarea mea precedentă – susţine
că trebuie să continui, că actuala mea reţinere ar putea fi asimilată codului burghez tradiţional, pe scurt,
că dau înapoi.
— Te judeci prea sever, Hanna, foloseşti categoriile deprinse în copilărie. Deşi eşti o femeie liberă, o
femeie dezinvoltă, o femeie sălbatică – cum erau în trecut aşa-zisele vrăjitoare –, te condamni cu ochii
unei femei alienate, ai unei neveste. De ce-ar fi un singur bărbat mai bun decât mai mulţi? Cine a spus că
iubirea e monogamă? Mă rog, în cazul tău „monoandră“… Cine a stabilit că sexualitatea trebuie să
rămână o repetiţie posacă? E oare posibil să considerăm că singurul scop al împreunării este plictiseala?
Când mă zgâlţâie în felul ăsta, mă înzdrăvenesc.
Cu toate astea, ultima oară mi-am permis să-i atrag atenţia că ea însăşi nu-şi urma principiile, câtă
vreme de douăzeci de ani încoace se mulţumea doar cu prietena ei, Octavia. Ulla s-a îmbujorat – ca
întotdeauna când venea vorba despre Octavia – şi a încetat să mă mai pună la şmotru cu tonul ei de
căprar.
Nu-mi înţelege stânjeneala. N-am nimic împotriva pasiunilor multiple; vreau doar ca aceea care
îmbrăţişează şi juisează să fiu eu, iar nu lupoaica feroce care ţâşneşte din mine, lăsându-mă deoparte. Mă
întreb dacă Anne din Bruges a trăit aceste stări. Potrivit puţinelor documente pe care am reuşit să le
cercetez, i se spunea „fecioara din Bruges“, semn limpede că nu se dăruise nici unui bărbat. O fi făcut
totuşi dragoste? Uită-te la mine: dacă mi-ai lua vecinii la întrebări, m-ar descrie ca pe o fată bătrână; nu
bănuiesc nici că duc o viaţă dublă, nici cât de perfectă mi-e duplicitatea. Când citesc Oglinda
nevăzutului, am uneori impresia că Anne relatează ce trăiesc eu în timpul orgasmului, acea smulgere din
propria fiinţă, acea anulare a reperelor, dilatarea trupului la dimensiuni universale, sentimentul că
particip la un zvâcnet cosmic.
 Cât de mult semănăm, aşa, peste secole… Părăsită la naştere, crescută de nişte părinţi adoptivi, s-a
simţit lipsită de rădăcini; şi eu am fost văduvită de aceste modele proteguitoare, a trebuit la rândul meu să
caut lucrurile de care n-avusesem parte, un comportament, o concepţie despre viaţă. Poate că, pentru
amândouă, a fost mai bine aşa?
În poemele sale, o văd căutându-şi un soţ şi un iubit. Ca şi mine. Religia a ajutat-o perfect să-şi asume
această căutare: când era vorba despre tată, îl invoca pe Dumnezeu, când era vorba despre iubit, se-
ntorcea spre Isus. Cel dintâi porunceşte, cel de-al doilea iubeşte. Urmăm legea unuia, apoi ne bucurăm
slăvindu-l pe celălalt. Creştinii, în mod surprinzător, au ştiut să deschidă un evantai care permite
divinităţii să capete toate nuanţele dorite de oameni, inclusiv tenta feminină a Fecioarei Maria sau aceea,
străvezie, a Sfântului Duh…
Când eram tânără, am făcut din Franz, otova, soţ şi tată. Astăzi, mă întreb dacă psihanaliza, prin figura
tutelară a lui Freud şi prin aceea seducătoare a lui Calgari, nu mi-a oferit aceeaşi posibilitate.
Cine ştie…
Anne, consoarta mea de labirint, sper să închei curând cartea care te va dezvălui întregii lumi.
Iar pe tine, Gretchen, te vestesc că îţi va fi dedicată. Accepţi?
A ta, Hanna,
care te iubeşte din ce în ce mai mult
 39
Părăsind aeroportul Charles de Gaulle, taxiul îi ducea pe Anny şi pe Ethan la Paris.
După ore întregi petrecute în văzduh, revenirea la sol – oriunde, la Calcutta, la Tokio sau la Dubrovnik
– dă întotdeauna naştere unui sentiment de familiaritate. Fie şi într-o ţară necunoscută, nu debarcăm pe un
pământ străin, atingem pământul, glia noastră, maica tuturor.
Anny şi Ethan trăiseră această emoţie. Sub imperiul ei, au adoptat pe dată Europa.
Taxiul străbătea zona periferică de nord. Deocamdată nimic nu semăna cu ceea ce-şi închipuiseră
despre Paris. Clădiri turtite, clădiri înalte, simple, fără rafinament arhitectural, ca în toate suburbiile
megalopolisurilor, aceste ciorne industriale ale oraşelor.
Au apărut apoi primele imobile haussmaniene. Gurile de metrou au ţâşnit precum ciupercile. Circulaţia
s-a zăpăcit. Nepăsători la forfotă, castanii înfloreau. Tinere încântătoare circulau cu bicicleta.
Funcţionari în costume cenuşii goneau pe scutere. Ethan şi Anny se distrau remarcând o ierarhie
automobilistică inversă faţă de cea din Los Angeles: la volanul celor mai mici maşini se aflau adesea
oamenii cei mai stilaţi.
Taxiul se înfunda pe străzi înguste cu clădiri înalte. Lăsând în urmă aeroportul, trecuse de la şosele
generoase la drumuri înghesuite, ceea ce vorbea de la sine despre distanţa dintre Lumea Nouă şi cea
Veche. Spre deosebire de oraşele nord-americane, orizontul dispăruse din capitală.
Sună telefonul. Anne oftă.
— Da, Johanna…
— Nu mi-ai răspuns la mesaje.
— Fireşte, eram în avion. Tocmai am aterizat la Paris.
— Aha… Deci o să joci în povestea aia cu muceniţa?
— După cum ţi-am spus.
— Hai, Anny, doar n-o să faci filme în Europa, n-ai decăzut chiar în halul ăsta! Recurgi la aşa ceva
spre final de carieră, nu înainte. Un film european sau nişte spoturi publicitare pentru creme antirid nu
sunt decât un semn de scăpătare. Ca să nu mai vorbim de onorariu, draga mea…
— Scenariul e pasionant.
— Desigur. Însă dup-aia trebuie să treci rapid la un blockbuster. Altfel, adio festivaluri şi roluri de
vedetă.
— Johanna, nu sunt sclava nimănui. Nici a Hollywoodului, nici a succesului.
— Scuipi pe ceva de mare preţ, Anny. Ai căpătat un statut la care toţi visează.
— Dar eu crezi că visez la el? Ai dreptate, am ajuns într-o poziţie foarte înaltă, la care mulţi râvnesc.
Nu ştiu dacă mi-am dorit-o. Vreau să-mi inventez viaţa, nu s-o îndur.
— Dacă înţeleg bine, nu-ţi place rolul?
— Ba da.
— O să-ţi ruinezi cariera. O să stai la coadă pentru proiectele ca lumea.
— Depinde ce înţelegi prin „proiecte ca lumea“.
Anny închise.
Ethan o îmbrăţişă.
— I-ai retezat-o.
 — Are dreptate să-mi spună că mi se complică viitorul. Şi totuşi, ce-i mai greu: să suferi făcând ce nu-
ţi place, sau să suferi ca să faci ce-ţi place?
Ethan o îmbrăţişă din nou, prelung, până când Anny se îndepărtă.
Maşina opri în faţa hotelului Ritz.
Acolo au năvălit nişte bărbaţi în uniformă, au deschis portierele, au înşfăcat bagajele, au verificat dacă
avuseseră parte de o călătorie plăcută.
Anny şi Ethan şi-au luat în primire apartamentul, care dădea spre piaţa Vendôme. Au contemplat acest
giuvaier desenat de Mansart în care îşi aşezaseră firmele bijutierii de lux. Echilibrul armonios al
faţadelor, suprafaţa lină a pavajului contrastau cu coloana semeaţă din bronz ridicată în centru. Secolele
se încălecau sub ochii lor, de la Roma antică evocată de statuia monumentală la iluminaţia rafinată de azi,
trecând prin clădirile de secol XVII şi stilul Empire al vitrinelor.
În timpul filmărilor, Ethan avea să urmeze nişte cursuri de gătit. Observând că e ispitit de orice formă
de dependenţă, Anny îi propusese să-şi pună pulsiunile obsesive în slujba gastronomiei, de care era
pasionat. „Mai bine gras decât drogat.“ Ethan urma deci să înceapă a doua zi un stagiu la un eminent
bucătar.
De la recepţie, Anny a fost anunţată că o aştepta Gregor Pitz, regizorul.
Anny se grăbi spre salon.
Gregor Pitz o întâmpină emoţionat. Tip zdravăn, cu trăsături blânde, considera prezenţa lui Anny în
film un uriaş cadou.
S-au aşezat şi au intrat direct în subiect.
— De ce m-aţi ales? întrebă Anny.
— Pentru că Anne este ca dumneavoastră: rătăcită şi limpede. Merge printr-o lume tenebroasă căreia îi
aduce propria lumină. Trezeşte atenţia tuturor pentru că vibrează, pentru că simte mai intens. Pare
deopotrivă deschisă şi retrasă. Deşi fragilă, rezistă, nu se predă.
Ochii tinerei se umeziră. Gregor Pitz continuă:
— Când o priveşti, eşti uluit, dar nu o poţi pătrunde. Misterul rămâne intact. De fapt, în faţa ei eşti ca
în faţa soarelui: nu vezi nicicând ceea ce îţi îngăduie să vezi.
Tăcură.
În preajma lor, oaspeţii hotelului, cu gâturi ţepene, îşi jucau nepăsarea, dar se urmăreau pe furiş. Totul
era un spectacol: harpista care interpreta muzică modernă la un instrument străvechi, cărucioarele cu
dulciuri care etalau prăjituri extravagante, chipurile reconstruite prin chirurgie estetică şi apoi văcsuite
de cosmeticiene. Era oare potrivit s-o evoce aici pe Anne din Bruges?
Când Anny îşi punea această întrebare, solista a început melodia din Fata cu ochelari roşii. De îndată,
privirile s-au îndreptat spre ea: clienţii, care de câteva minute se întrebau cine e tânăra aceea, aveau în
sfârşit o pistă. Unul dintre ei pusese mâna pe telefon, părând că-i anunţă interlocutorului prezenţa actriţei.
— Am putea merge în altă parte?
— Cu plăcere!
Gregor Pitz, încântat să schimbe decorul, o duse la bistroul din colţ, care mirosea a cafea, a tarte
reîncălzite şi a camembert şi unde patroana întindea unt pe nişte baghete tăiate în două.
Luară loc la o masă din marmură, destul de slinoasă. Se simţeau mai în largul lor. Anny îşi pironi
privirea în ochii lui Gregor.
— Cum aţi descoperit-o pe Anne?
Regizorul zâmbi.
 — În rafturile din biblioteca familiei se afla o carte care îi prezenta viaţa şi poemele. Tatăl meu o
primise de la bunica lui. La începutul veacului trecut, aceasta o cunoscuse bine pe autoare, Hanna von
Waldberg, o aristocrată vieneză extravagantă, una dintre primele discipole ale lui Freud.
Îşi mângâie ceaşca, abătut.
— Din păcate, n-am avut prilejul să discut cu bunica Gretchen despre carte, pentru că s-a stins pe când
aveam trei ani.
 40
La ce bun să mai doarmă, dacă tot avea să moară?
Anne, socotită vinovată pentru toate capetele de acuzare, fusese osândită la ardere pe rug. Autorităţile
hotărâseră să nu întârzie, pentru că se încheiau Păresimile. Cum nu se putea să execute o deţinută în
timpul Paştelui şi nici să aştepte încheierea perioadei pascale, trebuiau să se grăbească: dacă, din
principiu, era exclusă Duminica Floriilor, trebuia de asemenea scoasă din discuţie Sâmbăta lui Lazăr –
uciderea într-o zi a învierii ar fi iscat critici. Procesul se ţinuse într-o joi, prin urmare nu mai rămânea
decât vinerea.
Pedeapsa urma să fie împlinită la o zi după sentinţă.
Noaptea se încheiase. Un moment îndelungat. O suspendare mai mult decât o formă de durată, pe care
Anne, neclintită, senină, o locuise meditând. Se iveau zorii.
Încă două sau trei ore de viaţă.
Nu-i păsa de supliciu. Se bucura de clipa de-acum.
I se părea că ucigaşa care în curând se va îndrepta spre locul pedepsei huiduită de gloată, apostata
căreia flăcările îi vor linge fluierele picioarelor şi coapsele înainte să-i mistuie întregul trup nu e ea, ci o
sosie.
Altminteri ar fi tremurat, ar fi fost înspăimântată…
Aşa, însă, simţea doar o pace adâncă, densă.
Nu avusese niciodată atât de puternic senzaţia că se dedublează.
Existau prin urmare două Anne. Ea şi cealaltă.
Peste cealaltă năvăleau necazurile; scandaliza prin cel mai mic gest, stârnea vrajbă prin discursuri
eretice. Pe cealaltă hotărâseră puternicii zilei s-o răpună. Anne nu o cunoştea mai deloc pe această
străină; abia de-i trezea un strop de compasiune.
Adevărata Anne, deşi împărţea în ea acelaşi înveliş de piele, se depărta de ea.
Când cealaltă Anne lovea cu bună ştiinţă în credinţa romano-catolică a vremii, adevărata Anne, în
adoraţie, dădea glas iubirii sale de Dumnezeu. Cealaltă Anne provoca pizma răzbunătoare a Idei, în
vreme ce adevărata Anne şi-ar fi vărsat sângele pentru verişoara ei.
De fapt, cealaltă Anne era Anne din ochii celorlalţi. Puţinul pe care-l puteau înţelege din ea. Imaginea
strâmbă pe care şi-o formau despre ea. Ceea ce oglinda ochilor lor înguşti izbutea să răsfrângă din ea.
Cum o oglindire naşte o imagine răsturnată, reflectarea ei era o Anne pe dos. Unui Braindor care
întrezărea în ea o sfântă i se opuneau sute de oameni care vedeau în ea o vrăjitoare.
Descoperise toate astea în răgazul ultimei sale nopţi pământeşti. Iar desluşirea problemei îi îngăduise
să se elibereze.
În această dimineaţă, cealaltă Anne avea să fie ucisă. Ea, în schimb, ea va fi altunde.
Temnicerul îi deschise uşa unui preot.
În privirea îngrozită a acestui uns al lui Dumnezeu, Anne citi că era înspăimântat de apropierea morţii.
Îl lăsă cu blândeţe să-şi săvârşească îndatoririle, simţind că are nevoie de asta; îi răspunse la toate
întrebările cu o tristeţe binevoitoare, apoi repetă, după el, toate formulele cuvenite.
Paznicul îi lăsă o cămaşă lungă, unicul veşmânt pe care avea să-l poarte în timpul caznelor. Mirosul
care-i gâdilă nările o vesti că pânza fusese unsă cu sulf. Zâmbi. Cineva intervenise pentru ea ca să obţină
acest privilegiu: mureai mult mai repede dacă erai îmbrăcat în straie care ard uşor; aveai parte de o
agonie scurtă. Cine să fi fost? Braindor? Mătuşa Godeliève? Nici nu ştia cât se zbătuseră în ajun, şi unul,
şi altul, ca să-i facă plecarea mai lină. Ideea cămăşii muiate în sulf venise de la Hadewijch, care aflase
acest amănunt de la duhovnicul ei. Mătuşa Godeliève îi dăduse veşmântul călăului şi-i strecurase o pungă
cu bani ca s-o sugrume pe Anne în clipa când avea s-o lege de stâlp. Când flăcările vor prinde să se
ridice, ea va fi moartă. Călăul, temându-se că mulţimea va vedea şiretlicul, a promis că va încerca, fără
să garanteze rezultatul.
Acelaşi călău primise dimineaţa vizita lui Braindor, care-i adusese nişte maldăre de fân şi câteva
legături de vreascuri verzi.
— Păstraţi-vă buturugile alea sănătoase, costă prea scump, i-a strecurat călugărul.
Călăul a dat din cap: ştia prea bine ce însemna acel dar. Dacă lemnele erau uscate, Anne ar fi fost
ucisă de flăcări, ar fi îndurat o ardere lentă, o agonie cumplită, care putea să ţină chiar şi două ceasuri,
dacă inima nu se oprea înainte. Cu vreascuri verzi şi cu fân, în schimb, Anne ar fi fost înconjurată de fum
înainte s-o cuprindă flăcările; ar fi murit asfixiată – o soluţie rapidă, care o scutea de durere.
Fericit să-şi adoarmă reţinerile, călăul a încuviinţat, ştiind că, astfel, va mulţumi pe toată lumea: de-o
parte justiţia care cerea o execuţie, de cealaltă mulţimea care dorea un spectacol.
Anne îşi puse cămaşa în faţa preotului şi a temnicerului. Un paznic îi luă vechile straie: tradiţia voia
ca, dacă erau lipsite de valoare, să fie puse pe foc ca să înteţească arderea, alături de stârvuri de pisici
sau de porci de care oamenii voiau să scape.
Când a ieşit din temniţă, duhnea a salpetru. Anne trase adânc aer în piept. Vremea era cea obişnuită din
Flandra. Cerul lăptos cernea o lumină învăluitoare, fără umbre. Păsările ciripeau cu bucurie aproape
furioasă. Ciocârliile se înălţau spre văzduh. Pe-un petic de iarbă, se iţeau nişte aglice. De câteva
săptămâni, natura redevenise superbă, puternică, generoasă.
Nepăsarea elementelor faţă de soarta ei o îmbărbătă pe Anne. Mersul lumii nu se împiedica nici de ea,
nici de povestea ei; o entitate uriaşă, maiestuoasă, înainta fără oprelişti. În plină abundenţă, era doar o
floare strivită de copita unei vaci; dacă dispărea, altă Anne avea să-i ia locul; se bizuia pe dărnicia
pământului.
Înaintă spre locul osândei.
Tot soiul de gură-cască începuseră să se strângă.
Trecând pe sub un copac, se gândi la teiul ei şi şopti:
— Pe curând.
Amintindu-şi silueta lui bondoacă, frunzişul masiv apăsând pe trunchiul pitic, se bucură că avea să-l
întâlnească curând. O va mâna spre el vântul. Cu siguranţă, cenuşa ei se va aşeza pe mugurii fragezi, se
va răspândi pe scoarţă, se va strecura prin muşchiul de pe ţărână ca să-i atingă rădăcinile. Da, în curând
îşi va hrăni prietenul.
Dintr-odată, ridică din umeri. Într-o zi, şi arborele avea să moară. Asta-i menirea noastră. Poate că o
să sfârşească tot ca ea, doborât? Nu, cu siguranţă nu. E prea de soi, oamenii îl vor respecta.
Iată că e-ngrijorată de soarta copacului; şi pentru că tot a deschis porţile neliniştii, îşi face griji pentru
cei care vor rămâne după plecarea ei, Braindor, Hadewijch, Benedicta, mătuşa Godeliève, Ida…
— V-am luat-o înainte, o să vă aştept.
Rostindu-şi aceste vorbe, le găseşte ridicole. Da, le-o va lua înainte, dar nu-i va aştepta în înţelesul
obişnuit al cuvântului. Pentru că, până atunci, conştiinţa i se va fi fărâmiţat. Pentru că se va fi topit în
univers, preafericită, împăcată. Va trăi, dar nu va mai fi o persoană. Nici fecioara din Bruges, nici
nepoata lui Godeliève, nici prietena lupului sau a lui Braindor, nici cea care a cunoscut-o pe Marea
Domnişoară, nici cea care şi-a îngrijit verişoara schilodită… Însuşirile ei se vor şterge, nu-i va rămâne
decât duhul, esenţial, care călătoreşte prin univers şi se bucură de el.
Ar dori totuşi să-şi ia adio de la ei.
Se vor afla oare acolo, în piaţă, printre amatorii de execuţii? Nu se ştie. Poate Ida, pitită sub vreo
streaşină. Braindor departe, ferindu-şi privirile. Godeliève, însă, nu. Nici Hadewijch ori Benedicta.
Probabil că se ascund la bunica Franciska, la Saint-André, până când li se va aduce vestea că totul s-a
isprăvit.
Să le spună adio?
A făcut-o deja în mai multe rânduri. Strecurăm în gesturile zilnice numeroase semne de adio, pentru că
ne încearcă adesea sentimentul că dispare câte-un lucru care nu se va mai întoarce. Fiecare zi de la
Dumnezeu ascunde un „bun venit“ şi un „la revedere“. Fulgerul dezvăluie un început şi un sfârşit. În
această scânteiere putem întrezări veşnicia.
Spre ea se-ndreaptă acum Anne. Înaintând pe caldarâm, se întreabă dacă extazele ei nu erau nişte
premoniţii. Nişte prevestiri a ceea ce se va-ntâmpla dincolo.
„De-ar fi s-aleg o clipă în care să-mi petrec veşnicia, ar fi chiar asta. Vreau să rămân în această cadră:
cerul neguros, aerul rece, păsările îmbătate de începutul primăverii.“
Închide ochii şi se concentrează pe această senzaţie, sporind-o, lăsând-o s-o umple cu totul.
Preotul o sprijină.
Îi aude pe cei din Bruges, dar nu-i vede. Dacă totuşi i-ar privi, ar constata că mulţi nu se bucură. Sunt
mânioşi, consideră că justiţia nu-i dreaptă: o nevinovată va fi sacrificată pe altarul năzăririlor unei târfe
care nu-şi mai suportă sluţenia, al îngâmfării unui prelat, al puterii secrete a Inchiziţiei, al spaimelor unei
epoci în care se războiesc sângeros diferitele credinţe. Condamnă interesele superioare care comandă
uciderea unei fete, pornind de la nişte bănuieli atât de subţiri. Unii presupun că, fiind târâtă în judecată,
sunt judecaţi ei înşişi. O vor răzbuna. Da, într-o bună zi o să-i arunce în stradă pe preotul ăla asasin şi pe
procurorul ăla vândut. Poate nu vor reuşi, dar în străfundul inimii îşi promit să încerce.
Văzând-o pe Anne cum s-a poticnit, fetele tremură. Vezi unde ajungi dacă eşti frumoasă?
Flăcăii scuipă. Cui îi e hărăzită splendoarea asta de femeie? Flăcărilor…
Bătrânii îşi percep vârsta ca pe o povară indecentă. Ah, desigur, au reuşit să-şi salveze pielea până
acum, însă, văzând-o pe condamnată, au impresia nelămurită că e o binefacere să mori atât de tânăr.
Ştirbi, ridaţi, atinşi de reumatism, cu maţele vraişte, au prelungit răgazul firesc. La ce bun? Anne trăieşte
cât o scânteie, dar luminează. Unei vieţi excepţionale i se cuvine o moarte excepţională.
Într-un colţ al pieţei, Braindor se ascunde sub gluga lui cea neagră. Zărind-o pe Anne, îşi aminteşte de
copilăria lui la ţară, când, în luna mai, părinţii săi tăiau mieii. Anne e parcă unul dintre ei, cel la care n-a
încetat nicicând să se gândească, chiar şi în timpul slujbelor de la biserică. Mielul acela alb, curat, nu
ştia ce măcel îi va fi dat să îndure; se zbânţuia, drăgălaş, nevinovat, cu lâna imaculată, cu picioarele
viguroase deşi încă elastice, cu privire veselă. Îi zâmbea casapului cu ochii lui negri, adânci şi rotunzi;
până să-i taie beregata, credea că mâinile care îl înhăţaseră voiau să-l mângâie. Când a căzut, nedumerit,
sub tăiş, Braindor a fost de partea mielului şi şi-a considerat părintele un ucigaş. „Pe oricine-ai omorî,
loveşti însăşi viaţa. Nimeni nu are dreptul să facă asta.“
Anne nu-l vede pe Braindor. Ajunge în faţa rugului.
Calul unui sergent se ridică pe picioarele dinapoi.
Anne contemplă păsările care se hârjonesc.
 Ce dar minunat e această condamnare! Înainte iubea lumea din obişnuinţă. Astăzi o iubeşte cu
nerăbdare, cu intensitate. A atins adevărata iubire. Iubirea în sine.
— Incredibil. Poţi culege iubire până la ultimul pas.
Călăul o leagă.
— Nu mă sugrumaţi, îl imploră. Vreau să trăiesc totul.
Bărbatul şovăie, apoi ridică din umeri. Ce-l deranjează în rugămintea fetei e că va pierde punga cu
bani.
Anne închide ochii. Numai de n-ar răpune-o suferinţa! Îşi asumă execuţia, nu face nimic ca s-o
împiedice. Înlăuntrul ei, acceptă moartea. Ba chiar o cheamă.
— Am încredere. Natura a prevăzut totul. Am văzut la animale. Când un câine a îndurat prea mult,
moare. Doar moartea pune capăt unei suferinţe prea mari. Moartea e bună. Moartea te eliberează.
Moartea face parte din miracolul fiinţei.
Îşi promite să nu cedeze. Dar nici să se agaţe de viaţă. Nu va lupta.
Anne ridică privirea spre cer.
Are sentimentul că a început să năvălească eternitatea. Lumea împietreşte pe veci. Aceasta e imaginea
pe care o va lua cu ea. Cerul e alb precum sideful de stridie. Vântul e domol, e-o răsuflare, e respiraţia
aerului cald.
Îşi pleacă pleoapele: de-acum va locui în amintirea acestei clipe.
— De fapt, n-o să dispar. Nu mă vor ucide; mă vor face să trăiesc veşnic.
Fumul o-nlănţuie, o străpunge, îi umflă pieptul, apoi i se lasă în plămâni. Refuză să-l alunge, încearcă
să nu tuşească.
Deodată, simte o izbitură dinspre picioare. O muşcătură. Primele flăcări îşi vâră colţii în ea.
Şi-atunci Anne îmbrăţişează moartea aşa cum îmbrăţişase până atunci viaţa. I se dăruieşte. Deschide
gura şi-şi dă ultima suflare.
Când tânăra condamnată a fost cuprinsă de flăcări, mulţimea s-a înfiorat. Ani la rând, martorii au
povestit că strigătul fecioarei semănase cu un strigăt de bucurie şi, deopotrivă, cu unul de suferinţă.
 41
Innsbruck, 20 septembrie 1914
În atenţia contelui Franz von Waldberg,
Domnule,
Nu cred că vă mai amintiţi de mine, pentru că nu m-aţi zărit decât de două ori, la logodna şi apoi la
fastuoasa dumneavoastră căsătorie. Cu toate astea, Hanna v-a vorbit despre mine, când v-a istorisit
despre anii tinereţii ei. Probabil nu mă cunoaşteţi sub numele meu întreg, Margaret Pitz, devenit apoi
Margaret Bernstein, ci mai degrabă sub cel de alint, Gretchen, câtă vreme Hanna, atât de afectuoasă, nu
mi-a spus niciodată altfel. Mai în vârstă ca ea cu zece ani, o consider sora mea mai mică, deşi între noi nu
există nici o legătură de sânge. Întâmplarea a făcut să ne-ntâlnim în copilărie, iar afecţiunea a lărgit
curând această legătură la dimensiunile unei vieţi.
Hanna s-a purtat atât de ciudat cu dumneavoastră, încât nu ştiu cum veţi primi aceste cuvinte. În
apărarea ei, trebuie să spun că a făcut mereu totul cu intensitate; aşa a iubit, a detestat, a îmbrăţişat, a
alungat, a învăţat, a uitat; nu cunoştea cumpătarea, modul ei de a fi era entuziasmul. Aşa încât trecea prin
stări adesea contradictorii, ca de pildă atitudinea faţă de dumneavoastră, pe care v-a adorat pentru ca
apoi să vă facă de râs.
Cum e bărbatul la care va ajunge scrisoarea mea? O veţi citi până la capăt? O veţi distruge înainte să
ating problemele esenţiale? Nu ştiu… În spiritul misivelor pe care mi le-a trimis după nunta voastră, îmi
imaginez că sunteţi un individ atent, milostiv. Poate că astăzi o urâţi sincer – şi pe bună dreptate –, dar
sunt conştientă că pe vremuri aţi iubit-o din tot sufletul.
Hanna a continuat să-mi scrie, cu excepţia perioadei când a vrut să-şi separe noua viaţă de cea veche;
căsătoria dumneavoastră a suferit, tot aşa cum a suferit şi relaţia noastră.
Ca să se despartă, un cuplu recurge la divorţ; prietenia nu apelează însă decât la trădare. Într-o bună zi,
Hanna mi-a dat papucii.
Deşi, atunci când s-a reîntors spre mine, am pretins că nu-mi aminteam motivele sfadei noastre, îi ştiam
toate amănuntele.
O acuzasem că minte în privinţa originii sale. La Viena, în timpul tratamentului cu doctorul Calgari, îşi
descoperise pasămite sub hipnoză secretul naşterii. Ce-a debitat însă în după-amiaza aceea nu era decât o
scorneală, o poveste care-i convenea.
Ca s-o ajut să se vindece, era necesar să-i reamintesc realitatea. Când mi-a citit însă mesajul, a fost
cuprinsă de o asemenea furie, încât a rupt înţelegerea noastră şi mi-a interzis să-i mai scriu, lucru pe care
l-a obţinut cu atât mai uşor cu cât mi-a tăinuit adresele ei ulterioare.
Ce i-a îndrugat doctorului Calgari?
Că fusese părăsită la naştere. Că nu-şi întâlnise niciodată părinţii biologici. Că aceia care o crescuseră
până la vârsta de opt ani nu îi erau rude de sânge.
O întreagă urzeală de minciuni.
Hanna chiar a fost crescută de părinţii ei adevăraţi, Maximilian şi Alma. Ştia asta, iar eu stau martoră,
câtă vreme, fiind mai în vârstă decât ea cu zece ani, o cunoşteam încă din leagăn.
 A născocit tot acest basm după accidentul în care i s-au prăpădit părinţii.
După ce Maximilian şi Alma au murit, s-a străduit să-i facă uitaţi. Nu doar că îi pomenea arareori, dar
le-a şi şters urmele, fotografiile, portretele, obiectele la care ţineau. N-a acordat atenţie nici măcar averii
pe care-o moştenise de la ei – milioanele pe care tatăl meu, contabil cu state vechi, i le-a administrat
până la majorat. Provenind de la ei, tot acest aur îi ardea degetele. Ştiţi mai bine decât mine cât de
dezastruos l-a folosit pentru ruinătoarea ei colecţie de sulfide; mă rog, când a părăsit Viena, a ţinut să vă
lase tot ce-i rămăsese. Prin prisma scrisorilor ei recente, am înţeles că atribuia tot soiul de virtuţi
sărăciei, nu din motive creştineşti, ci pentru că, rămânând fără nimic, vedea ştergându-se ultimele urme
ale celor ce-i dăduseră viaţă.
Ce anume i-a provocat această atitudine?
M-am străduit ani la rând să pricep, dar acum cred că am aflat. În scrisoarea pe care i-am trimis-o la
Viena, i-am expus, în afară de fapte, şi teoria mea. Reacţia ei disproporţionată şi amnezia care a urmat-o
îmi arată că aveam cu siguranţă dreptate.
În acea zi de mai, de pe vremea când avea opt ani, citise o carte despre Maria Antoaneta, regina
Franţei. De ce s-a entuziasmat atât de tare faţă de un destin până la urmă dramatic? Habar n-am.
Înlănţuirea regatelor – din Austria până-n Franţa –, Versailles, Paris, Trianon, lipsa de griji, luxul,
atracţia pentru frumos şi divertisment, ascensiunea neobişnuită a unei fete obişnuite, toate astea o
impresionaseră mai mult decât decapitarea. Vrăjită de această fermecătoare figură feminină, Hanna s-a
dus la părinţi şi i-a anunţat că va fi regină. Înduioşaţi, aceştia au ocolit subiectul, însă, văzându-i
încăpăţânarea năucitoare, i-au atras atenţia că nu putea deveni regină dacă nu era prinţesă prin naştere.
— Poftim? Şi nu sunt prinţesă? De ce?
— Pentru că nu ne tragem dintr-o familie regală.
— De ce?
— N-avem sânge albastru. Prin urmare, nici tu nu ai.
În loc să accepte situaţia, Hanna s-a dezlănţuit. Visul i se năruia. Eu, care-l însoţeam în acea zi pe tatăl
meu – era intendentul domeniului –, mărturisesc că, fără să socotesc consecinţele nefaste ale acestei
supărări copilăreşti, am zâmbit auzind-o cum bate din picior şi cum refuză evidenţa.
Ca s-o liniştească, Alma şi Maximilian au încercat să-i explice logica monarhiilor ereditare.
Zadarnic. Hanna tuna şi fulgera.
— Hanna, a conchis Maximilian, ai noroc că nu faci parte dintr-o familie regală. Aşa, vei fi liberă.
Dacă erai prinţesă, ai fi avut datorii şi privilegii, dar nici un drept şi nici un strop de autonomie.
— Nu vreau să fiu liberă. Vreau să fiu regină.
Părinţii au început să-şi dojenească serios odrasla, care se îmbăta cu propriu-i năduf.
Au apucat-o năbădăile ceva de speriat. Cu nervii la pământ, fruntea încruntată, spume la gură, ridicând
un deget acuzator, a pretins că oricum ştia că nu e fiica lor, că la naştere se produsese o încurcătură, că
fusese schimbată, ea, care era o prinţesă adevărată, cu idioata lor de fată, şi că în curând familia ei îşi va
da seama şi va pune capăt martiriului. După care a adăugat că îi detestă, că nu putuse niciodată să-i sufere
şi că era cu adevărat nefericită.
O scenă insuportabilă, desigur. Şi banală. Hanna merita doar o pereche de palme. Cu toate astea, Alma
şi Maximilian, care înduraseră atâtea ca să aducă acest copil pe lume, au primit foarte rău acest delir
infantil. Cel mai mult i-a durut când le-a spus că e nefericită. Invitaţi la o petrecere, au plecat de-acasă
fără să spună o vorbă.
 Se ştie ce a urmat. Când treceau pe un drum povârnit şi stâncos, li s-a prăbuşit pe maşină un bolovan
enorm căzut din zone înalte. I-a strivit. Au murit pe loc.
Seara, când tatăl meu, cel dintâi înştiinţat de producerea catastrofei, a trebuit s-o anunţe pe Hanna,
aceasta era încă furioasă.
— Aşa le-a trebuit, a mormăit ea în loc de orice comentariu.
De-abia a doua zi, văzând că nu apar la micul dejun, a înţeles că mama sa şi tatăl său nu se vor mai
întoarce.
În ziua înmormântării, s-a aruncat în groapă şi s-a agăţat de sicriu. N-o să uit în veci clipa aceea
sfâşietoare.
A plâns întruna trei săptămâni la rând.
Hanna, mereu excesivă… Exagerată în toate privinţele…
După atâta timp, mă gândesc că, plângând de disperare, era frământată şi de un sentiment de
culpabilitate. Faptul că, ultima oară când îi văzuse, îi mâhnise şi-i insultase o acoperea probabil de
ruşine. Ori poate chiar credea că ar fi supravieţuit dacă s-ar fi arătat mai binevoitoare, dacă nu şi-ar fi
dorit să-i vadă dispărând…
În anii următori şi-a schimbat comportamentul, încetând să mai cultive amintirea dispăruţilor. A
devenit mai rece. Aproape insensibilă. În cele din urmă, a ajuns să se simtă agasată când i se vorbea
despre ei.
În adolescenţă a fost prima oară când şi-a debitat, în faţa unei prietene, teoria despre adopţia ei la
naştere.
N-am intervenit atunci şi-mi pare rău. Optimistă, am descifrat un element pozitiv în această minciună:
Hanna îi plângea mai puţin pe ai săi şi îi aşeza pe acelaşi plan cu adevărata ei familie adoptivă – eu şi
tatăl meu. Chiar dacă ulterior am mai auzit această plăsmuire, mărturisesc că, din laşitate, n-am mustrat-o
niciodată pe Hanna, de teamă să nu-i răscolesc amărăciunea.
Am plecat apoi de-acasă şi m-am căsătorit cu Werner Bernstein. Câţiva ani mai târziu, Hanna se mărita
cu dumneavoastră.
Minimalizasem forţa minciunii ei. Devenise constitutivă şi se substituise realităţii. De-abia acum îmi
pot explica de ce Hanna nu se înţelegea nici cu sine, nici cu ceilalţi. Se considera mereu într-o situaţie de
impostură. Se vedea pe sine de la distanţă, se dojenea, se condamna.
Mi-a mărturisit, în scrisori, că, spre a fi fericită în dragoste, avea nevoie să se estompeze, să intre în
anonimat, să se despartă complet de persoana care era. Însă persoana de care fugea nu era ea, chiar dacă
aşa avea impresia. Când suferea din pricina identităţii sale, suferinţa era rodul unei identităţi false. În
nevoia sa de evadare exista o neînţelegere provocată chiar de ea, lucru pe care îl ignora.
Biata Hanna… Fireşte că întreaga-i viaţă devenise o rătăcire.
Iertaţi-mi această lungă paranteză. Scopul meu nu era să vă povestesc toate astea, ci mai degrabă să vă
aduc la cunoştinţă ceea ce probabil nu ştiaţi: ultimele zile ale Hannei.
După şapte ani petrecuţi în Zürich, se stabilise în Valonia, o regiune bogată, prosperă, burgheză, unde
avea trei pacienţi pe care-i trata cu metoda Freud şi unde preda limbi străine ca să supravieţuiască.
Vai, de ce nu s-a întors în Austria? Sau chiar în Germania? După atentatul de la Sarajevo, care l-a
costat viaţa pe blândul nostru arhiduce Franz Ferdinand, ar fi trebuit să se întoarcă pe pământurile noastre
de baştină. Dacă s-ar fi întâmplat aşa, n-aş mai fi fost obligată să vă scriu.
Hanna se instalase la Namur.
 În vara asta, când împăratul a pornit războiul împotriva Serbiei ca să-şi răzbune fiul – nu cred în alte
explicaţii, pentru că sunt eu însămi mamă –, Europa a luat foc. Jocul alianţelor a împins naţiunile în luptă.
Desigur, aceste înfruntări nu vor dura – evidenta noastră superioritate va zdrobi duşmanul –, dar, în trei
luni, turbulenţele au pricinuit o groază de morţi.
După cum vă amintiţi, armatele noastre au vrut să traverseze rapid Belgia, un teritoriu neutru, ca să
ajungă în Franţa. Belgienii, însă, au opus rezistenţă într-un mod imprevizibil. Pe linia căii ferate care
duce de la Bruxelles la Paris, oraşul Liège s-a opus înaintării şi a provocat răni grave aliaţilor noştri.
Chiar dacă deznodământul a fost fericit, graţie artileriei şi tunului Krupp numit Dicke Bertha, am pierdut,
în cincisprezece zile, cinci mii de oameni. Forţele germane, surprinse, jignite, umilite, au socotit în mod
legitim că belgienii au încălcat tratatele.
Soldaţii noştri, considerând nelegală această rezistenţă belgiană care curma pactul de neutralitate
slujind interesele Franţei, au început nişte operaţiuni de asanare. Unii le numesc masacre, alţii represalii.
Mie îmi e greu să mă pronunţ. Patrioată fiind şi mamă a trei copii plecaţi în luptă, consider operaţiunea
întemeiată; ca femeie, deplâng aceste violenţe.
Hanna a fost ucisă de batalioanele noastre. În satul Gerpinnes, unde se dusese să-şi viziteze o prietenă,
a nimerit sub gloanţele unei operaţiuni de represalii.
Mi s-a relatat că nici măcar n-a încercat să spună că e austriacă, că nu a rostit o vorbă în germană şi că
s-a mulţumit să se alăture grupului vizat, strigând în franceză.
Ce-o fi fost în mintea ei? Îmbrăţişase vreo cauză? Nu-i stătea în fire să se amestece într-o comunitate…
Vă trimit manuscrisul cărţii la care lucra. Veţi descoperi acolo ultima ei pasiune, Anne din Bruges, o
beghină din secolul al XVI-lea care a murit şi ea în condiţii înfiorătoare, răpusă de violenţa epocii sale.
Hanna îşi întâlnise în această personalitate uitată, cunoscută de ea şi numai de ea, sufletul geamăn.
Când citesc aceste poeme – sau mai degrabă traducerea lor, făcută de Hanna –, îmi regăsesc prietena,
ageră, violentă, generoasă, pătimaşă, însufleţită de o iubire uriaşă cu care nu ştia ce să facă. De altfel, pe
filele în care o închipuie pe această femeie, Hanna şi-a desenat propriul portret. Lucru care, cred, n-o să
vă mire: oricine ştie că o biografie este o autobiografie sinceră. Crezând că vorbeşti despre altcineva,
vorbeşti de fapt fără înconjur despre tine.
Cu ajutorul unor unelte psihanalitice, Hanna a încercat să explice Oglinda nevăzutului. A descoperit
acolo sexul, transgresarea sexului în extazele mistice, nostalgia unităţii, dar mai ales o prevestire a
teoriilor moderne ale conştiinţei. Nu mă simt în stare să vă explic toate astea, fiindcă, chiar dacă mi s-a
părut că le înţeleg în timpul lecturii, de îndată ce am închis manuscrisul, mintea mi s-a înceţoşat,
argumentele s-au voalat şi m-am trezit incapabilă să le repet. În mare, Hanna arată că Anne din Bruges a
fost o precursoare a lui Freud şi că aspiraţiile ei ţinteau dincolo de gânduri, dincolo de cuvinte, spre o
logică inconştientă.
Deşi nu e treaba mea să judec, nu pot să nu mă amuz. Elucubraţiile Hannei îmi amintesc de „jocul
asemănărilor“ cu care ne distram acasă la bunica Pitz. În salonul cu tablouri, noi, cei vii, ne căutam
trăsăturile în efigiile strămoşilor. Era îndeajuns ca unul din nasurile noastre să o cârmească spre stânga
şi, gata, regăseam acest aspect pe chipul unui ascendent din veacul al XVII-lea; dacă nasul era pe sus, se
iţea o altă strămătuşă să ne scoată din încurcătură. Pe scurt, orice nou-născut îşi influenţa străbunii, orice
bebeluş îşi făurea un precursor.
În opinia mea, Hanna apela la aceeaşi iluzie retrospectivă, descoperind în Anne din Bruges premisele
lui Sigmund Freud.
 N-are importanţă!
Vă încredinţez acest manuscris aproape încheiat. Cum Hanna mi-a lăudat mereu cultura şi interesul
dumneavoastră pentru artă, sunt convinsă că-l veţi folosi cum se cuvine.
Eu, în aceste câteva luni tulburi, nu mai sunt decât mamă şi iubitoare de ţară. Cum fiii mei luptă pe
front, pândesc în ziare vestea victoriei noastre. Care nu va întârzia. Specialiştii au căzut de acord că
războiul va fi scurt.
Cu cele mai respectuoase sentimente,
Margaret Bernstein, născută Pitz
 42
Înainta spre piaţa din mijlocul oraşului Bruges, unde avea să fie executată.
Precedată de călău, însoţită de străjeri, se poticnea în pietrele caldarâmului.
Frigul verde, înţepător al primăverii îi dădea fiori. În cămaşa subţire de in avea senzaţia că merge
goală.
Când a ajuns în colţul străzii, mulţimea a prins s-o ocărască.
Îşi plecă fruntea. La o adică, putea să-i audă, dar nu şi să-i vadă! Ei, cu prejudecăţile lor, cu
certitudinile lor obtuze, cu ideile lor mărginite, o aduseseră aici.
Ajunsă în faţa rugului, îşi ridică privirea.
Aşa o să sfârşească? Un tăciune în jăratic… Nişte tremurături îi zgâlţâiră mădularele. Se scăpă pe ea.
Călăul o ţinu să nu cadă, apoi o târî, aproape inertă, până la stâlpul de care trebuia s-o lege.
Voia să se împotrivească, dar trupul, dintr-odată amorţit, nu mai asculta nici de vrerea, nici de spaima
ei. Era deja un cadavru.
Călăul o priponi.
Deschise ochii şi primi în faţă, ca pe un scuipat, batjocura gloatei.
Deodată, la picioare, simţi un trosnet. Se înălţase o dâră de fum, repede urmată de o limbă de foc.
Urlă. Spaima de moarte îi sfâşia pieptul. Se zbătu, plânse cu sughiţuri, căută un sprijin dincolo de norul
din ce în ce mai des, încercă să scape de focul care înainta.
Zadarnic!
Şi-atunci privi cerul şi slobozi un ultim strigăt sfâşietor.
— Tăiaţi!
Un cascador o luă pe Anny în braţe ca s-o scoată din flăcări. Apărură pompierii şi stinseră focul.
După scena asta insuportabilă, echipa de filmare şi-a tras răsuflarea. Părăsindu-şi masca de
persecutori, toţi figuranţii au aplaudat prestaţia actriţei. Ridicându-şi nasul din aparatele de filmat, li s-au
alăturat operatorii şi asistenţii de imagine.
Anny, în lacrimi, îşi trase pe ea halatul întins de cameristă, îşi puse nişte papuci matlasaţi şi îşi luă o
cafea fierbinte. Apoi se duse să se aşeze în cort, acolo unde, printre ecranele de control, se adăposteau
regizorii, asistenţii, producătorii şi secretarii de platou.
Şi aici fu întâmpinată cu urale.
— Răscolitor!
— Delir total.
— Angoasa vieţii mele, Anny. Aveam impresia că-mi sfârâie carnea.
— Cel mai tare film de groază nu m-ar fi înspăimântat atât, Anny.
— E un moment antologic! Sunt mândru că mă aflu aici.
Anny le mulţumi cu un surâs şi se aşeză lângă Gregor Pitz.
— Nu-s prea convinsă, şopti ea.
— Ba da, ai fost senzaţională.
— Nu-s convinsă că Anne a reacţionat aşa. În timpul scenei, mi se părea că sunt altă persoană, o fată
oarecare, cu reacţii obişnuite. Am trădat-o. Ştii, aveam mai degrabă sentimentul că sunt eu cea de acum
şase luni.
 — Poftim?
— Meschină. Egoistă. Angoasa se hrăneşte cu mult narcisism. Am murit ca o persoană care se
idolatrizează. Anne din Bruges era altfel.
Gregor se scărpină în cap, consultând scenariul.
— Ne lipsesc documentele care să-i descrie sfârşitul. Nici un cronicar nu i-a descris atitudinea de pe
rug. Avem doar ipoteze. Nu ştim nimic sigur.
— Ba da, ştim.
— Poftim?
— Ştim, prin puterea imaginaţiei.
Gregor Pitz o privi gânditor. De câteva săptămâni, între ei se petrecuse o permutare: deşi el i-o
adusese pe Anne din Bruges, acum ea i-o dezvăluia. Nimeni nu cunoştea mai bine personajul. Remarcile
ei pertinente schimbaseră dacă nu scenariul, măcar tonul anumitor secvenţe. Atunci când lipseau
informaţiile, Anny afirma că istoriografiei îi puteau ţine locul empatia şi imaginaţia, care constituiau un
mod de cunoaştere. Reprezentându-şi prin visare amănuntele necunoscute, Anny ducea mai departe
explorarea unei realităţi dispărute.
Când i-a pomenit întâia oară această teorie, Gregor a nesocotit-o. Acum însă i se părea îndreptăţită.
— Vrei să…
Ghicise că îşi dorea cu ardoare să reia scena. Anny îi sări de gât, bucuroasă.
— Da, te rog! De dragul lui Anne. Nu pentru mine. Pentru ea.
Îşi şterse fruntea, încurcat.
— O să ne ia ceva timp.
— Nu mă grăbesc.
Producătorul delegat se băgă în vorbă:
— Gregor voia să lase să se înţeleagă că o să coste bani.
Altădată, Anny i-ar fi închis pliscul cu impertinenţă. S-a mulţumit să-l roage cu voce stinsă:
— Vă rog…
Bărbaţii schimbară o privire.
— Prea bine, spuse Gregor. Refacem decorul, rugul, tot… Filmăm întreaga scenă cu şase camere.
Schimbăm două-trei detalii la lumini. O să ne ia vreun ceas.
Anny îi salută şi o porni spre podul arcuit.
Imaculatul beghinaj din Bruges fusese rechiziţionat de regie nu doar pentru filmări, ci şi pentru
infrastructură: vestiar, sală de machiaj, depozit de costume, cafenea, cantină, birou de contabilitate…
În preajma cabinei, Anny schimbă direcţia şi se îndreptă spre un arbore care o nedumerea. Un tei uriaş
se înălţa în mijlocul peluzei, un tei despre care legenda spunea că datează dinainte de construirea
beghinajului.
Potrivit estimărilor, acest uncheş viguros cu frunze de un verde palid şi cu parfum îmbătător ar fi avut
nouă secole.
Anny se sprijini cu spatele de trunchi.
— Aţi cunoscut-o pe Anne? întrebă ea ramurile care se îndreptau spre văzduh.
Rămase aşa, aşezată, întrebându-se care era cel mai potrivit mod de a interpreta ultima scenă. Ca să se
inspire, scoase din buzunarul halatului cartea Hannei von Waldberg.
Ciudat, dar Anny o adora pe această scriitoare – autoare a unei singure lucrări –, pentru că şi cea mai
măruntă frază îi era străbătută de un suflu aparte. Cu siguranţă, aristocrata Hanna se rătăcea adesea în
extravaganţe depăşite – datorate cu precădere convertirii ei la proaspăta psihanaliză –, dar în fond căuta
adevărul experienţei trăite.
Ca şi Anne, ca şi Hanna, lui Anny îi plăcea să se piardă, să se desprindă de sine, de identitatea sa
socială şi familială, ca să întâlnească o realitate mai importantă. Atât doar că Anny obţinea acest
„deasupra a tot“ prin joc. Actriţă fiind, se îndepărta de ea însăşi ca să devină altcineva; totuşi, înainte să
ajungă la un anume personaj, trecea printr-un loc nedesluşit, la răscruce de drumuri, un loc aflat dincolo
de diferenţe, locul pe care îl frecventaseră atât Anne, cât şi Hanna.
Dacă Anne îl afla în natură şi îl numea „Dumnezeu“, Hanna îl descoperea în sexualitate şi-i zicea
„inconştient“. Anny, în schimb, renunţase să-l definească şi să-i dea un nume.
Cu ceva timp în urmă, ar fi distins în acest extaz o reacţie chimică, aceeaşi pe care diferite substanţe –
droguri sau medicamente – o provoacă într-un organism; totuşi, de când îl îngrijea pe Ethan, pricepuse, o
dată în plus, că nu e vorba decât despre un discurs contemporan. Al unei contemporaneităţi care nu
credea decât în molecule.
Divinul, psihicul, chimicul, iată cheile pe care diferitele epoci le propuseseră ca să desferece porţile
misterului. Anne, Hanna, Anny.
Or, chiar dacă aceste chei funcţionau, misterul rămânea mister.
Anny nu mai încerca să priceapă. Voia doar să experimenteze. Cum nu avea să fie vreodată îndeajuns
de iniţiată ca să evalueze cauzele şi scopurile unei vieţi, se vedea condamnată la ignoranţă; avea însă să
poarte bucuroasă acest doliu întru adevăr. Se hotărâse să locuiască în ignoranţă, mai degrabă cu aplomb
decât cu teamă. Fără să înţeleagă mai mult de-atât, rătăcea în mod diferit prin necunoscutul condiţiei
umane. Trebuia să trăiască în acest întuneric. Se va găsi vreo făclie care s-o lumineze? N-o aflase încă.
Avea, în schimb, un talisman pe care-l ţinea în căuşul palmei: încrederea.
Pipăind trunchiul care ieşea din pământ, zâmbi.
— Ah, de-ar putea plantele să vorbească… Dacă ne-ar putea povesti ce-au văzut şi ce-au auzit… Hai,
daţi-mi amintirile voastre!
Ridicând din umeri în faţa acestei speranţe nerealizabile, cercetă copacii dimprejur.
Erau cumva dubli, tereştri şi aerieni. La fel de bogaţi sub pământ şi în cer, se întindeau simultan în
ţărână şi în văzduh; rădăcinile şi crengile acopereau un spaţiu asemănător, în două imagini răsturnate.
Care era reflectarea? Unde se afla realitatea? Trunchiul îşi trăgea puterea atât din picioarele sale
răsfirate, cât şi din braţele deschise. O odraslă a aerului, sau un rod al humei? Superiori oamenilor,
arborii păstrau echilibrul fără să ceară nimic în schimb; aţipeau fără să se prăbuşească. Acesta să fie
secretul longevităţii lor?
Anny îmbrăţişă scoarţa teiului.
Descoperise cum să întrupeze ultimele clipe ale eroinei. Anne din Bruges era sora arborelui. Când
stătea în picioare, se bucura de fiecare element: de ploaie ca să se răcorească, de vânt ca să se
polenizeze, de putreziciuni şi alte stricăciuni ca să se hrănească.
Întocmai arborelui, Anne nu se prăbuşeşte de la sine; cade doar dacă e doborâtă.
Anny se întoarse la filmări.
De îndată ce s-a reluat scena, actorii şi figuranţii au jucat ca prima oară.
Doar Anny s-a schimbat. Mergând spre rug, părea să fi uitat de cruzimea lumii. Faţa ei frumoasă şi
înfloritoare se dăruia luminii, bucurându-se de fiece clipă.
După ce au legat-o de stâlp, radia. Corpul său împăcat răspândea gânduri uimitoare: spunea că-i place
viaţa, că iubeşte în egală măsură suferinţa şi plăcerea, că nu-i era frică de frică şi că iubea până şi
moartea.
 ERIC-EMMANUEL SCHMITT
LA NUIT DE FEU
Copyright © Editions Albin Michel, S.A. – Paris 2015
All rights reserved.
© Humanitas Fiction, 2017, pentru prezenta versiune românească (ediţia
print)
© Humanitas Fiction, 2017 (ediţia digitală)
ISBN: 978-606-779-178-5 (epub)

EDITURA HUMANITAS FICTION

Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România
tel. 021/408 83 50, fax 021/408 83 51
www.humanitas.ro
Comenzi online: www.libhumanitas.ro
Comenzi prin e-mail: vanzari@libhumanitas.ro
Comenzi telefonice: 0372.743.382; 0723.684.194
 1

Cred c-am îndrăgit oraşul Tamanrasset de cum l-am zărit pe geamul

hubloului. După ce-am lăsat în urmă Algerul, totul arăta de parcă am fi
survolat Luna, pe kilometri întregi nu se vedea decât o-ntindere stearpă de
nisip, bolovăniş şi stânci, cu o potecă rectilinie, ca o dâră făcută cu unghia
prin praf, pe care circulau jeepuri, camioane şi caravane. Simţeam deja cât îmi
lipsesc copacii, lanurile bogate, meandrele râurilor. Oare eram în stare să
străbat Sahara timp de două luni? Mi-era teamă de traiul improvizat, de
uscăciune, de aerul fără polen, de natura aceea care nu cunoştea anotimpurile.
Poate că mi se părea un pământ aşa de sărăcăcios doar fiindcă-l măsuram cu
privirea de la-nălţime, din cer? Din când în când se ivea câte-o oază, petice de
verdeaţă având în centru o colină înconjurată de palmieri, smochini şi curmali;
de fiecare dată şopteam emoţionat: „Tamanrasset“, dar vecinul de scaun mă
corecta, era Ghardaïa, sau El-Goléa, citadela cu o sută de soiuri de fructe, sau
In Salah. Apoi peste ţinuturile acelea încremenite se înstăpânea din nou
monotonia…
După un zbor de jumătate de zi, Tamanrasset se arătase în sfârşit, anunţat de
vocea pilotului. Mă uimise din prima clipă blândeţea locului: oraşul se găsea
la adăpostul a două braţe de granit care-l împrejmuiau, rotunjite, expunându-l
şi protejându-l în acelaşi timp. Între povârnişuri se iţeau câteva barăci
minuscule, cubice, din lut gălbui, amintindu-mi de machetele pe care le
construiam în copilărie ca decor pentru trenuleţul electric.
Imediat ce am pus piciorul afară din carlingă, spaţiul m-a cuprins cu suflul
lui, mângâindu-mi urechile, aşezându-mi-se uşor pe buze, şi am avut
certitudinea că deşertul îmi oferea prin atingerea aceea abia simţită o
îmbrăţişare de bun venit.
Ne-am lăsat bagajele la hotel. Am reuşit să-l recunoaştem după o pancartă
agăţată câş, fiindcă altfel nu se deosebea de clădirile din jur; însă în hol
recepţia se făcea la o tejghea pretenţioasă din lemn de culoare galbenă.
Acolo ne aştepta Moussa, tuaregul cu care corespondam de o lună. Prin fax
sau la telefon, ne dăduse toate informaţiile de care aveam nevoie ca să ne
pregătim scenariul. Era un bărbat înalt, costeliv, cu tenul acaju şi părul negru,
bogat. Ne-a zâmbit vesel, deschis, ca unor apropiaţi, şi ne-a invitat la cină
acasă la el.
Ospitalitatea m-a buimăcit întotdeauna, pentru că am crescut la Lyon, o
metropolă cu oameni circumspecţi, reci, care nu primesc în casă un amic decât
după ce-l analizează minuţios luni – sau chiar ani – întregi, şi-i conferă, astfel,
o diplomă cu eticheta „persoană frecventabilă“. În schimb, deşi nu ştia mare
lucru despre noi, Moussa ne-a invitat bucuros la el şi ne-a deschis fără ezitare
uşa – cu atât mai mult cu cât, de fapt, casa lui nici nu avea aşa ceva.
Dosită la mijlocul unei străduţe cu clădiri ce aduceau cu alveolele unui stup,
bojdeuca lui de lut n-avea decât două încăperi, bucătăria şi cămăruţa în care
stătea toată familia. Chicineta, unde soţia şi fiicele lui Moussa pregăteau masa,
era mascată de o perdea de bumbac, aşa că n-am văzut-o; am stat toată seara în
cealaltă cămăruţă, pustie, dar lună de curată, care noaptea le servea tuturor
drept dormitor. În contrast cu lipsa mobilei, a bibelourilor şi a tablourilor,
cuşcuşul mi s-a părut fastuos, plin de culoare, iar bucăţile de carne şi legumele
se iţeau dintre bobiţe ca nişte bijuterii expuse pe o pernă de grâu. Cât despre
ceaiul de mentă, m-a dat pe spate, mai ceva ca un vin de clasă: dulceag,
înmiresmat, îmbogăţit cu mirodenii, mi-a lăsat în gură un amestec de arome,
exotice, familiare şi copleşitoare totodată, încât aproape simţeam că-mi vâjâie
capul.
Afară se aşternuse brusc întunericul şi se făcuse rece. În douăzeci de minute,
din cerul împurpurat de asfinţit se răspândise o boare care răcorea întinderea
fără fir de iarbă şi fără tufişuri, apoi bezna se-nstăpânise peste toate, chiar şi
peste vânt.
Conversaţia s-a înfiripat cu uşurinţă, în jurul unei lămpi cu ulei a cărei
flăcăruie ne tivea feţele cu o lumină aurie, aproape lichidă. Gérard, regizorul
filmului, care se aşezase pe podea, şi cu mine, autorul scenariului, îl asaltam
cu întrebări pe Moussa, iar el ne răspundea molcom, cu vocea lui voalată. Şi
mai mult decât felul de a vorbi al tuaregului mă fascinau mâinile lui, subţiri, cu
palme descărnate şi degete lungi, fine, ca nişte picioare de păianjen; le-ndrepta
la răstimpuri spre noi, oferindu-ne câte ceva de mâncare sau vreo lămurire.
Mâinile acelea străine mi-au inspirat încă de la-nceput încredere.
 Voiam să înfăţişăm viaţa tuaregilor… Deşi avea o locuinţă în Tamanrasset,
Moussa era un nomad, pentru că nouă luni din an şi le petrecea prin deşert. În
acest timp se adăpostea, împreună cu familia, fie într-un cort zidit, fie în cortul
lor de pânză, astfel că toate lucrurile – haine, tigăi, veselă – le-ncăpeau în
câteva boccele pe care le strângeau repede şi le duceau peste tot cu ei. N-
aveau nevoie de scaune, paturi, cufere, uşi, încuietori sau chei…
— Telefonul unde-l ţii, Moussa? Şi faxul?
Cumnatul lui, mi-a explicat mândru, avea o agenţie de turism la zece
kilometri de unde stăteau ei, şi fusese de nenumărate ori pe-acolo. După
părerea lui, un telefon şi un fax se dovedeau de-ajuns pentru necesităţile
întregii regiuni; nu-şi mai încăpea-n piele de-ncântare că o rudă de-a lui
deţinea astfel de aparate moderne. După ce ne-a expus pe-ndelete această
realizare a familiei lui, ne-a descris peisajele pe care aveam să le străbatem.
— Biutiful!
Era singurul cuvânt pe care-l învăţase:
— Biutiful!
După câte spunea, aveam să ajungem în nişte locuri biutiful! Din nou,
acelaşi biutiful. În ciuda vocabularului sărac, îşi însoţea fiecare exclamaţie cu
câte-o privire elocventă, pe post de comentariu: acolo o să fie drăguţ, dincolo,
impresionant, acolo, îngrozitor, dincolo, plăcut. Prin mimică, îşi colora toate
acele biutiful cu-ndemânarea unui mare pictor.
Lui Moussa i se părea firesc interesul nostru pentru fascinanta cultură a
tuaregilor, al cărei reprezentant era; în schimb, el nu ne punea nici o întrebare
despre noi, despre ţara noastră sau despre obiceiurile noastre. Am înţeles
astfel ceva ce ne-a confirmat mai apoi şi călătoria: în deşert, nu contează nimic
altceva, fiindcă te afli în centrul lumii!
Pe la zece, ne-am luat rămas-bun de la Moussa, repetând thank you de tot
atâtea ori de câte ori zisese el biutiful.
— Mai spune-mi o dată, cum se numeşte hotelul? l-a-ntrebat Gérard, ca să
se-asigure.
— Hôtel.
— Poftim?
— Hotelul Hôtel, i-a explicat Moussa, râzând. Până nu demult, fusese
singurul… Acum, guvernul a construit hotelul Tahat, dar tot n-o să fie ca
hotelul Hôtel!
Oraşul se cufundase în noaptea senină, cu totul diferită de bezna de după
asfinţit. Părea că locul se obişnuise cu ea…
În josul străduţei străjuite de arbuşti firavi de tamarisc am remarcat că unele
clădiri aveau curent electric. După o seară petrecută la lumina blândă şi
limpede a lămpii cu ulei, neonul verzui, care răspândea o lumină murdară şi
umbre urâte, mi s-a părut nu o dovadă de progres, ci o excrescenţă, un neg…
Strălucirea lui fosforescentă mă deranja. O strălucire care-ţi ia ochii, fără să-ţi
dezvăluie de fapt mai nimic!
Mă poticneam la fiecare pas… Mă ameţiseră, probabil, ceaiul, conversaţia,
atmosfera – cine ştie? Ori poate că eram frânt de oboseală după călătorie…
Sau mă năpădise dorul de casă… De vreo zece ori a trebuit să mă opresc şi să
mă sprijin de zid. Călcam strâmb. Şi brusc rămâneam ţintuit locului, cu
răsuflarea tăiată.
— Eşti bine?
Gérard îmi arunca câte-o privire grijulie.
Jenat, i-am răspuns, cu ultimele puteri, ca să nu bage de seamă că mi-era
rău:
— Da, n-am nimic.
Cu toate că bravasem cu răspunsul ăsta, ca să scap de curiozitatea lui, nu
minţeam. Deşi era limpede că nu mi-e bine, din cauză că nu mă puteam ţine pe
picioare, mă simţeam în largul meu, mai liniştit decât fusesem umblând prin
Paris, chiar în dimineaţa aceea. Era un moment de slăbiciune provocat de
senzaţia nedesluşită că ajunsesem pe nişte meleaguri unde era vital să ajung,
într-un loc care mă aştepta… Sau pe care eu îl aşteptam…
— Noapte bună.
— Pe mâine.
— La şapte jumate, în hol, Éric, să nu uiţi.
— Bine, o să pun ceasul să sune.
Traversând curtea interioară a hotelului înainte să urc în cameră, am ridicat
privirea.
Şi parcă dintr-odată cerul mi-a căzut în cap. Stelele se prelingeau la o
aruncătură de băţ, vii, palpitând. Infinitul îmi zâmbea. Mi-am dat seama, într-o
clipită, că aveam parte de o-ntâlnire ieşită din comun.
 Din păcate, a trebuit să cobor ochii, fiindcă mă prăbuşeam de oboseală.
Prea târziu! Nu mai eram în stare… Învins, n-aveam decât să-mi văd de somn.
Când m-am dus la baie să fac un duş, am deranjat şase gândaci, care,
nemulţumiţi, s-au împrăştiat în goană pe pardoseala zgrunţuroasă. Din ţevărie
venea un miros ca de picioare nespălate şi de excremente. Am ieşit imediat,
ţinându-mă de nas. Dacă mai stăteam acolo, în loc să mă curăţ aveam să mă
murdăresc. Oricum, nu eram chiar aşa de murdar. Şi cum dormeam singur…
Deşi sunt un maniac al curăţeniei, nu m-am atins de robinet. Mi-am luat pe
mine altă cămaşă, care, mirosind frumos, a lavandă, mi-a dat senzaţia de
curăţenie; dup-aceea m-am trântit pe pat – o saltea subţire de burete, aruncată
direct pe somiera de ciment –, fără să mă sinchisesc de pereţii plini de pete de
la ţânţarii striviţi.
Apoi am adormit, nerăbdător nu să părăsesc lumea asta, ci s-o regăsesc cât
mai repede.
Mi-era limpede că nu nimerisem într-un ţinut necunoscut, ci ajunsesem de-a
dreptul într-o promisiune.
 2

Nu mă trezesc niciodată pe de-a-ntregul; părţi din mine mai rămân o vreme

cufundate-n somn. Creierul e-n stare de amorţeală, lâncezeşte, neavând habar
unde se află; mâinile şi picioarele abia mi le mişc; nu-mi găsesc cuvintele şi
nu-mi amintesc nimic. Ba uneori nu-mi vine-n minte nici măcar cum mă
cheamă… Ies din noapte, de fiecare dată, ca un cadavru adus pe plajă de
mareea joasă. Un timp, rămân aşa, o formă goală, o conştiinţă care constată
pur şi simplu că există, dar e văduvită de conţinut. Apoi, încetul cu încetul,
aproape nepăsătoare, identitatea mea îşi regăseşte ritmul, cum se-ntinde pata
umedă pe-o sugativă; după care descopăr că, în sfârşit, am redevenit eu
însumi.
Nici a doua zi, la hotelul Hôtel, n-am scăpat de obişnuita condiţie de
naufragiat matinal.
Când am deschis ochii, lumina ce se revărsa în încăpere m-a orbit. Era atât
de puternică! Degetele au oprit alarma. Ochii s-au plimbat de-a lungul
pereţilor cu tencuială crem, pe care jucau umbrele perdelelor bătute de briză
aproape de fereastră. Unde dormisem? De-afară se-auzeau alte şi alte zgomote,
voci catifelate, pronunţând cuvintele molatic, ţipete ascuţite de păsări, nişte
pisici care mieunau atât de strident, încât acopereau până şi motoretele
asurzitoare.
Unde?
Câteva muşte se-nvârteau pe deasupra pernei. Băgăcioase, încăpăţânate, îmi
dădeau târcoale ca o escadrilă de iscoade, de parcă n-ar mai fi văzut niciodată
un francez.
Algeria… Tamanrasset… Călătoria cu Gérard…
Am suspinat, bucuros că mă instalam la porţile deşertului şi ale zilei.
Totuşi, ce anume mă descumpănea?
Auzind un claxon, mi-am dat seama că ceva parcă lipsea: huruitul surd
specific oricărui oraş. Străzile de-aici nu erau aglomerate. Distingeam limpede
maşinile care treceau la răstimpuri, ca şi când m-aş fi aflat undeva la ţară. De
obicei, haosul urban impune mai multe zgomote decât tăceri; aici în schimb,
zgomotele se desluşeau pe un fundal de linişte. Tamanrasset, această oază care,
cu un secol în urmă, nu servea decât ca punct de aprovizionare cu apă pentru
corturile nomazilor, îşi păstrase cu demnitate statutul de oraş puţin frecventat.
Acum, când începeam să mă dezmorţesc, simţeam ca nişte puncte dureroase
pe glezne, pe mâini şi pe gât. Ţânţarii se-nfruptaseră pe săturate. Un festin…
Dar, prea somnoros ca să mă las chinuit de nişte pişcături de ţânţari, am
închis la loc ochii, cu gând să mai lenevesc puţin. Şapte dimineaţa! De ce? O
greşeală, fără-ndoială… Întins pe burtă, am încercat să-mi mişc puţin capul,
mâinile, picioarele. Cântăreau tone. Cum să le urnesc? Aveau o viaţă doar a
lor. Trebuia să-mi fac curaj să le mişc pe toate deodată.
De pe culoar s-a auzit vocea reconfortantă a lui Gérard:
— Éric, sper că n-ai uitat că-n dimineaţa asta mergem să-i căutăm pe
negustorii de bijuterii.
M-am smuls din gânduri, menite mai degrabă să mă facă să-mi conştientizez
lenea, m-am dat jos din pat valvârtej, m-am dus la baie, unde-am regăsit
gândacii refugiaţi care pe unde, şi, fără să-i scap din ochi, m-am spălat cum se
spălau bunicii mei, cu mănuşa, stând în picioare în faţa chiuvetei.
Apoi m-am întâlnit cu Gérard. Restaurantul era amenajat tot în hol. În timp
ce-am dat repede pe gât o cafea tare, mi-am uns pe pâine nişte dulceaţă de
curmale, care, deşi teoretic era din fructe, avea mai mult gust de zahăr. Până
am terminat de mâncat, Gérard a răsfoit câteva ghiduri despre regiunea unde ne
găseam şi, aruncând o privire, mi-am dat seama că nu-mi revenisem îndeajuns
încât să fiu în stare să citesc.
Apoi a apărut şi Moussa, sprinten, binedispus, şi mai vesel decât cu o zi în
urmă. Împrumutase un jeep kaki de la cumnatul lui şi ne-a dus să ni-l arate,
mândru de parcă ne-ar fi prezentat vreo rudă. Eu m-am aşezat în spate, încă
buimac, şi-am pornit.
Simţeam că m-apucă iar răul de maşină din copilărie, deşi crezusem c-am
scăpat de el. Denivelările drumului, gropile şi hurducăturile maşinii când
Moussa trecea neglijent peste ele îmi întorceau stomacul pe dos. Îmi venea să
vomit. Nu-mi doream decât să mă dau jos, dar a trebuit să m-agăţ de mânerul
portierei ca să mă stăpânesc să nu vărs. Din cauza hărmălaiei şi zgâlţâielii,
aveam impresia că mergem cu o sută la oră, deşi probabil n-aveam mai mult
de douăzeci…
Moussa a frânat lângă un şir de copaci rahitici.
— Iacătă, dragi prieteni!
Piaţa de bijuterii nu era nici pe departe o Place Vendôme.1 Un dreptunghi de
pământ bătătorit înconjurat de tufişuri, la periferia oraşului. Corturi instalate în
praf. Pânzeturi pe care zăceau mărfurile. Şi pungi de plastic pe post de cutii
sau casete de bijuterii.
1. Începând cu secolul XX, Rue de la Paix şi Place Vendôme, din Paris, sunt cunoscute pentru
magazinele unor faimoase firme de bijuterii, de ceasuri şi de îmbrăcăminte haute couture. (N. tr.)

Peste tot numai vânzători, iar noi probabil că eram singurii posibili
muşterii. Ba încă şi mai ciudat, vedeam umblând încolo şi-ncoace numai
bărbaţi, nici picior de femeie; majoritatea bijuteriilor le erau destinate, dar cu
siguranţă nu ele şi le-alegeau.
Moussa ne-a prezentat negustorilor, care ne-au întâmpinat cu ceaiul de bun
venit şi-apoi şi-au etalat brăţările, colierele, diademele şi inelele, gândindu-se
c-o să le facem ceva vânzare. Cum să le explicăm că veniserăm în
recunoaştere pentru turnarea unui film şi că ne mulţumeam să le privim? După
ce ne-am minunat cât de frumoase erau obiectele, cum să ne mai scuzăm că nu
cumpăram nimic! Răbdători şi încăpăţânaţi, tuaregii îşi lăudau care mai de
care marfa. Ne simţeam tot mai obligaţi. Încercau să ne convingă spunându-ne
ce bucurie o să le facem cu asemenea cadouri doamnelor noastre,
logodnicelor, surorilor, mamelor… Eu începusem deja să mă simt un bărbat de
nimic: nu mă bătea obrazul să-mi arăt bărbăţia ducând acasă nişte brizbizuri?
Văzând că nu suntem interesaţi, Moussa ne-a dus şi la inaden, artizanii de
cuţite cu ornamente: poate voiam bijuterii pentru bărbaţi? Bănuia că ne-a
ghicit gândul şi ne privea cu ochii sticlindu-i de nerăbdare.
Eram cam stânjeniţi. Din laşitate sau din politeţe, m-am întors şi-am ales
nişte cercei. Gérard s-a tocmit pentru un pumnal cu mânerul minuţios lucrat.
Moussa jubila.
— Sunteţi mulţumiţi?
— Da.
— Foarte mulţumiţi?
— Bijuteriile astea o să facă ravagii la Paris.
 — Atunci mă bucur şi eu!
Se-ndoise de el însuşi, nu de noi…
Am urcat în jeep şi-am pornit spre următorul obiectiv: capela şi bordj-ul
unde a locuit Charles de Foucauld2.
2. Charles Eugène de Foucauld de Pontbriand (1858, Strasbourg–1916, Tamanrasset) a fost un călugăr
catolic beatificat în anul 2005 de Papa Benedict XVI. După ce şi-a dat demisia din armata franceză, în
1883 a plecat să exploreze Marocul. Reîntors în Franţa, în 1886 a devenit călugăr trapist, dar în 1901 a
părăsit ordinul şi a ajuns pustnic în Palestina. Tot în 1901 s-a stabilit în Sahara algeriană, la Tamanrasset,
cu intenţia, neîmplinită, de a înfiinţa acolo o nouă congregaţie. A scris lucrări de referinţă despre cultura
tuaregilor. În 1916 a fost împuşcat în cap de nişte beduini chiar la poarta schitului său, devenind astfel
martir al credinţei creştine. Bordj-ul este o fortăreaţă construită de Foucauld după modelul fortăreţelor
militare otomane din perioada regenţei din Alger. (N. tr.)

În soarele torid care ne ardea umerii, Gérard şi cu mine ne uitam unul la

altul intimidaţi. Charles de Foucauld… Nu mai aveam astâmpăr
…Charles de Foucauld, eroul căruia-i dedicasem atâtea ore de lectură, de
muncă şi de reverie… Charles de Foucauld, marele marabu alb… La un secol
distanţă, aveam să ajungem în locurile unde trăise acest martir care era
personajul scenariului nostru.
O călătorie adevărată constă întotdeauna în confruntarea unor plămădiri ale
imaginaţiei cu o anumită realitate, situându-se între aceste două lumi. Atunci
când nu porneşte la drum cu nici o aşteptare, călătorul nu va vedea decât ceea
ce poate fi văzut cu ochii; în schimb, dacă şi-a format deja în închipuire o
imagine a locului pe care-l vizitează, va vedea mai mult decât se arată privirii
şi, dincolo de clipa prezentă, îi va întrezări trecutul şi viitorul; şi chiar dacă ar
suferi o dezamăgire, aceasta i-ar fi mult mai de folos şi l-ar îmbogăţi oricum,
spre deosebire de un simplu proces-verbal.
În ciuda zdruncinăturilor, am lăsat capul pe spate, abandonându-mă arşiţei
zilei, şi, cu ochii-nchişi, m-am gândit intens cum de-ajunsesem aici.
Ce aventură mă adusese în Sahara?
Aveam douăzeci şi opt de ani şi predam filozofia la Universitatea din
Savoia. Tânăr conferenţiar, aveam în faţă o carieră care se anunţa prolifică.
Absolvisem École Normale, obţinusem titularizarea şi doctoratul şi, dacă ar fi
fost să mă iau după zvonurile măgulitoare ale celor mai vârstnici, aveam şanse
să „ajung“ la Sorbona, sau chiar la Collège de France.
Totuşi, deşi pasionat de această disciplină, nu mă-ncredeam în parcursul pe
care mi-l întrezăreau ceilalţi… Era drumul meu, sau consecinţa logică a
studiilor pe care le făcusem? A cui viaţă era în joc: a mea, sau a celorlalţi?
Adultul se regăsea în această viaţă, copilul nu. Încă de mic, dovedisem mai
degrabă înclinaţii creative: confecţionam marionete, creionam benzi desenate,
compuneam cântecele la pian, scriam povestiri, îi şterpeleam tatei camera de
filmat sau aparatul foto, iar la liceu puneam în scenă comedii pe texte de-ale
mele. Dar studiile, pe lângă faptul că m-au format, m-au şi deformat. Am
învăţat. Şi iar am învăţat. Mult. Mi-am îmbunătăţit memoria, mi-am îmbogăţit
cunoştinţele, mi-am dezvoltat capacitatea de analiză şi sinteză, uitând să-mi
mai cultiv fantezia, verva, imaginaţia, spontaneitatea.
De un an, simţeam că mă sufoc.
Deşi mă străduisem cu tenacitate să câştig concursuri, să obţin diplome, mi
se părea acum că sunt prizonierul acestor reuşite. Îmi dădeau siguranţă, dar în
acelaşi timp mă-ndepărtau de mine însumi.
De mine însumi?
Nu! Nici măcar nu puteam să bag mâna-n foc pentru acest „eu însumi“.
Eu…
Ce mai însemna „eu“?
Ce-aveam de făcut, aici, pe pământ?
Ca să scap de starea asta, începusem să mă ocup şi cu altceva în afară de
cursurile de la facultate. Aşternusem pe hârtie, cu uşurinţă, lăsându-mă în voia
scrisului, o piesă de teatru, Noaptea de la Valognes; şi o serie de pastişe,
povestea lui Othello spusă în stilul mai multor dramaturgi. Apoi i-am trimis
încercările mele literare unei actriţe celebre a cărei adresă o aveam, Edwige
Feuillère, iar ea, încântată şi binevoitoare, mi-a deschis porţile lumii teatrului
şi audiovizualului.
După ce a citit textele, Gérard V., regizor de teatru şi de film, m-a sunat.
— V-ar interesa să facem un film despre Foucauld?
— Care din ei? Filozoful sau călugărul?
— Pe care-l preferaţi?
— Amândoi mă interesează, şi Michel, şi Charles.
— Dar n-au nici în clin, nici în mânecă.
Într-adevăr! Michel Foucault, Charles de Foucauld… Unul era la modă,
celălalt, nu. Unul fusese filozof, celălalt, mistic. Unul – ateu, celălalt –
convertit. Unul militase pentru drepturile homosexualilor, celălalt, după mai
multe relaţii cu femei, a respectat votul castităţii. Nu s-ar fi putut găsi doi
oameni mai radical diferiţi. Un singur punct comun: amândoi îşi pierduseră
viaţa în circumstanţe groaznice, Michel Foucault răpus de SIDA, Charles de
Foucauld asasinat de-un semen de-al său.
I-am mărturisit totuşi lui Gérard că, din diverse motive, ambele personaje
mă fascinau, pentru că fiecare îmi dădea serios de gândit.
— Ei bine, despre Charles de Foucauld e vorba, a spus în fine Gérard.
— De ce vreţi să faceţi un film despre el? Fără să-mi dau seama că mă arăt
prea-ndrăzneţ, schimbasem rolul şi-acum eu eram cel care punea întrebări.
Gérard mi-a explicat în cuvinte poetice, profunde, nestăvilite şi sincere, cât
de legat se simţea de Charles de Foucauld, fost militar în armata Franţei
coloniale, care, simţind atingerea harului divin, plecase în Algeria, nu ca s-o
cucerească, nici ca s-o catehizeze, ci ca să trăiască printre tuaregi, să ne poată
astfel împărtăşi poemele, legendele şi obiceiurile lor şi să alcătuiască primul
dicţionar al limbii lor.
A doua zi, ne-am întâlnit şi-am vorbit pe-ndelete despre părintele Foucauld.
Seara, Gérard a telefonat unui agent literar şi am semnat un contract de
scenarist, eu, care nu scrisesem în viaţa mea un rând pentru cinematografie sau
pentru televiziune.
Şi-acum, după şase luni de documentare, de discuţii şi de scris, iată-ne
ajunşi în Sahara.
Ce paradox!
Doi artişti mergând pe urmele unui mistic! Doi parizieni care-ncercau să
priceapă cum de un snob care moştenise o avere se hotărâse să respecte votul
sărăciei, să-şi iubească neobosit semenii, apoi să se apropie de tuaregi,
oameni de temut pe vremea aceea, fiindcă nu se ştia nimic despre ei, erau
rătăcitori, misterioşi, inaccesibili. Nici eu şi nici Gérard nu eram religioşi;
porniserăm pe urmele lui Foucauld doar pentru că ne fascina acest om, un
model universal de înţelepciune, un înţelept care nu ne obliga să fim creştini
ca să ne ofere învăţătura lui, un înţelept care poate fi recunoscut de oricine,
indiferent din ce civilizaţie face parte.
Maşina s-a oprit lângă La Frégate3.
3. Numele dat locuinţei lui Charles de Foucauld din Tamanrasset. (N. tr.)
 Un câine urina pe trunchiul unui palmier, cu ochii-n gol. Câteva găini
cotcodăceau de zor.
Doi puşti care hoinăreau prin preajmă s-au oprit locului, curioşi să vadă la
ce ne zgâiam aşa, sprijiniţi cu spatele de jeep.
Şi pe bună dreptate… Ce-aveam în faţa ochilor? O construcţie din pietre
prost potrivite, de şase metri lungime pe un metru şaptezeci şi cinci lăţime,
înaltă cât un stat de om, cu acoperiş din crengi. În jur, câteva sute de clădiri
mai încăpătoare şi mai bine construite alcătuiau oraşul.
Dar paralelipipedul acela zidit atât de stângaci în 1905 fusese prima
locuinţă din Tamanrasset, pe-atunci o oază care nu adăpostea decât douăzeci
de „vetre“, cum se spunea odinioară, adică douăzeci de colibe din stuf.
Charles de Foucauld alesese acest loc pentru că i se părea părăsit de
civilizaţia colonială franceză – şi de altfel aşa îşi dorea să rămână. Convins că
nu va exista acolo nici ambasadă, nici garnizoană, nici telegraf, se dedicase
localnicilor, urmându-şi astfel idealul.
Pentru a-i mulţumi lui Dumnezeu, construise La Frégate, jumătate capelă,
jumătate sacristie, apoi, lângă ea, o colibă din paie – servind drept dormitor,
refectoriu, bucătărie, parloar şi cameră de oaspeţi –, care acum dispăruse.
În prezent, Tamanrasset, vechiul sătuc cu patruzeci de suflete, avea o sută de
mii de locuitori; cămilele erau mereu deranjate de camioane, străzile
gudronate acopereau pământul roşiatic, peste tot vedeai pungi de plastic
învârtejindu-se pe lângă ciulinii rostogoliţi de vânt din deşert şi fântâni
sculptate care-nălţau în aer apa cea atât de preţioasă. Charles de Foucauld se-
nşelase, dar eu încercam să privesc locul prin ochii lui, de la 1905,
închipuindu-mi o bojdeucă izolată în mijlocul unei întinderi de pământ.
— De reconstruit! a exclamat Gérard.
— Poftim?
— Decorul. Pentru film…
Puterea imaginaţiei: în timp ce eu vedeam trecutul, Gérard se preocupa de
viitor, de lungmetrajul pe care avea să-l filmeze…
Am plecat apoi către bordj.
Se făcuse tot mai cald. Pe cămaşă aveam pete de transpiraţie la subraţ, la
mijloc şi pe piept; pantalonii mi se lipiseră de pulpe şi mă strângeau între
picioare. Gérard suporta şi el cu greu clima de-aici, pielea i se făcuse de
culoarea coacăzelor. Cum noi purtam nişte haine atât de nepotrivite, am
început să-i invidiez pe bărbaţii pe care-i întâlneam, îmbrăcaţi în djellaba, în
care se puteau mişca în voie, făcând mai uşor faţă temperaturilor ridicate, în
largul lor în tunica aceea care nu le stânjenea nici o parte a corpului. Îşi
vedeau de drum, curaţi, ceea ce mie mi-era imposibil în halul în care mă
găseam, lac de sudoare şi plin de praf. Cum reuşeau? Nici măcar pe picioare
nu se murdăreau, în sandalele lor ajurate! Şi noi, europenii, cu complexul
nostru de superioritate…
Bordj-ul se înălţa impozant. O fortăreaţă nu prea mare, cu creneluri,
construită din argilă roşie şi fără ferestre, o mărturie a violenţelor lumii:
Charles de Foucauld nu-şi putuse urma idealul unei vieţi simple, trebuise să
ridice această citadelă ca să-i apere pe localnici de hoardele de prădători
veniţi din alte părţi. Ce-l mânase oare? Raţiunea? Nu, forţa. Forţa tâmpă,
nemiloasă, feroce a celor care vor să pună mâna pe avutul altora, fără să le
pese de traiul lor.
Bordj-ul amintea de un eşec şi în acelaşi timp de o tragedie. În 1916,
Charles de Foucauld fusese omorât cu un glonţ în cap de către un băiat pe
care-l cunoştea şi pe care-l ajutase. De fapt, deşi este spectaculoasă, această
construcţie semeaţă nu spune decât o singură poveste: cea a lipsei de
înţelegere dintre oameni.
— Posibil! a spus Gérard.
— Ce anume?
— Ar fi de-ajuns să aşezăm cum trebuie camera de filmat. Şi să ştergem cu
buretele câteva amănunte… Impecabil!
Lui Gérard îi plăcea mult sfârşitul patetic – sfârşitul filmului şi al lui
Foucauld –, îmi ceruse să rescriu paginile respective de nu ştiu câte ori, ca să
avem un deznodământ de impact. Pe mine nu mă interesa să şterg cu buretele
câteva amănunte, ci esenţialul… moartea nedreaptă a unui Drept.
— Ştiu ce tot rumegi acolo, mi-a zis el scoţând o scobitoare.
— Bravo, eu habar n-am…
— Te gândeşti la soarta lui Foucauld şi ţi-ai dori ca dragostea să fi
schimbat lumea.
— Păi şi tu nu?
Cu scobitoarea în colţul drept al gurii, s-a uitat lung la marele scut de
mortar care străjuia intrarea în bordj.
— Şi eu îmi doresc la fel de mult ca sentimentele bune să învingă, dar ştiu
că în practică nu se întâmplă aşa.
— Te-mpaci cu eşecul?
— Mă-mpac cu lupta neîncetată. După mine, victoria constă chiar în luptă,
nu în deznodământul ei. Fără să-mi uit scopul, renunţ la iluzia de a câştiga.
— Mi-ar plăcea şi mie să gândesc aşa.
— N-ai cum, la douăşopt de ani! Abia după ce-o să treci de cincizeci… Ce-
i frumos la o luptă nu e sfârşitul, succes sau înfrângere, ci motivul luptei.
Am tăcut, ca să nu las să se vadă cât mă supăra resemnarea lui. Ce-mi
propunea pentru viitor? Să fiu un răzvrătit căldicel?
— E-aproape zece, ne-a anunţat Moussa, trebuie să vă alăturaţi expediţiei.
Gérard a bombănit ceva. El ar fi vrut să facem călătoria asta numai noi doi,
dar a trebuit să respectăm condiţiile impuse de circumstanţele reale: aveam să
mergem cu o agenţie de voiaj, împreună cu alte zece persoane care se-
nscriseseră la Paris. După escapada solitară de care-am putut să ne bucurăm
fiindcă am ajuns cu o zi înainte, acum charterul aterizase şi trebuia să ne
alăturăm grupului.
Moussa ne-a dus la hotelul Hôtel, ca să ne luăm rucsacurile. Am părăsit
camera aceea care nu-mi plăcuse deloc, nu fără o urmă de nostalgie; ieşind pe
uşă, am simţit că mi se strânge inima. Lăsam în urmă reperele, lumea
construită, a adăposturilor, a paturilor trainice, a băilor cu apă curentă, a
toaletelor amenajate, a intimităţii şi libertăţii. Timp de zece zile, aveam să fac
parte dintr-o turmă, să merg necontenit, să mănânc afară, să-mi fac nevoile pe
pământ, să mă spăl pe apucate şi să mă culc sub cerul liber, ameninţat de
scorpioni şi de alte pericole ale sălbăticiei. Ca un nomad.
Eu, nomad?
M-au trecut fiori reci şi-am simţit cum mi se taie picioarele.
Nomad… Oare-aveam să suport aşa ceva?
 3

„Paul, Anne, Marc, Martine, Thomas, JeanPierre, Ségolène, Daniel, Gérard,

Éric-Emmanuel.“
Ghidul tocmai îi striga pe cei zece membri ai expediţiei.
Rămăsesem cu gura căscată văzându-l că se cocoaţă pe o piatră înaltă ca să
ne vorbească de-acolo. Să baţi mii de kilometri, să părăseşti civilizaţia, să te-
afunzi în sudul Algeriei şi să te pomeneşti în faţa unui american de treizeci de
ani, pe nume Donald, cu părul lung, deschis la culoare şi ondulat, care ne
vorbea limba molfăind, mestecând şi gumă, ce şoc! Prenumele, naţionalitatea,
fizicul lui de surfer mi se păreau, toate, nepotrivite.
— Eu sunt şeful vostru, şi-o să trebuiască să mă ascultaţi. Altfel…
A arătat către un craniu de capră care zăcea în mijlocul tufelor de ierburi.
— …aşa o să sfârşiţi.
Şi s-a holbat la craniu râzând.
Donald mi s-a părut simpatic, dar cumva studiat, profesionist, avea o
vioiciune de om obişnuit să comande, arunca ocheade scurte şi jucăuşe şi
poante al căror efect nu reuşea să-mi alunge bănuiala că fuseseră folosite şi
răsfolosite.
E greu să-ţi joci cum trebuie propriul rol, a mormăit Gérard, zeflemitor.
În aceeaşi măsură entuziast şi aplicat, Donald se prefăcea că improvizează
scene pe care de fapt le tot relua.
După cele câteva cuvinte introductive, ne-a înşirat regulile de siguranţă. Nu-
l ascultam, preferam să-i privesc cu atenţie pe ceilalţi în timp ce vorbea. Cu
vârste între patruzeci şi şaizeci de ani, cei opt tovarăşi de călătorie erau
îmbrăcaţi sport, deloc ostentativ; tenul palid, bătând în cenuşiu, arăta că în
Franţa, de unde veneau ei, era iarnă – ne aflam la-nceputul lui februarie; se
vedea că tocmai coborâseră din avion, fiindcă aveau un fel de supunere
buimacă, de parcă încă se credeau în trecere.
După ce-a terminat cu regulile, care se rezumau la „ţineţi-vă după mine“ şi
„rămâneţi grupaţi“, Donald ne-a descris traseul. L-am ascultat şi mai distrat.
Când cineva îmi face un program în detaliu, am senzaţia că sunt prins în
captivitate, că nu mai respir decât ca să umplu căsuţele şi să validez schema,
încetând astfel să exist. Ba chiar mai rău! Dacă mi se spune dinainte cum o să
se-ncheie toată experienţa, mai bine-o las baltă.
Astăzi, privind înapoi, îmi pare rău că n-am fost atent la informaţiile pe care
ni le-a dat Donald. Ce s-a întâmplat în continuare mi-a demonstrat câtă
dreptate avea şi cum mă-nşelam eu… O peripeţie care era cât pe ce să mă
coste viaţa… Dar să n-o iau înainte cu povestirea.
În timp ce ne enumera etapele, eu mă uitam în jur, contemplând pustiul. La
optzeci de kilometri de Tamanrasset, unde tocmai ne lăsaseră jeepurile, nişte
blocuri de piatră răspândite la fiecare cinci sau zece metri formau o incintă
sălbatică, străpunsă totuşi de câteva porticuri prin care se zărea orizontul.
Printre ierburile argintii treceau dromaderi.
Ciudate animale… Când le descoperisem, la grădina zoologică la care
mergeam în copilărie, le privisem ca pe nişte schiloade. În comparaţie cu caii
sau cu măgarii, au tot felul de neajunsuri. În acelaşi timp slabe şi obeze –
picioare lungane, spinare plină de grăsime –, par şi tinere, şi bătrâne, aşa
ridate cum sunt, au păr şi totodată par chele, fiindcă părul nu le acoperă decât
pieptul şi spatele. Grumazul n-are nici forţă, nici prestanţă: arată de parcă
toracele imens a fost separat cu toporul de gâtul curbat. Picioarele lor
scheletice, cu genunchi ca nişte umflături osoase, se termină cu nişte labe prea
mari. Deşi uriaşe, au un cap mic de tot, turtit, urât, şui, cu buze groase, nări
dilatate şi ochi şterşi în orbitele proeminente; au mereu o figură schimonosită,
ca-n fotografiile cu obiectivul lipit de faţă – chiar şi de departe, dromaderii
arată ca-ntr-o poză făcută de prea aproape.
Aici, acasă la ei, în Africa, dromaderii mi-au lăsat altă impresie. Liniştiţi,
liberi, înzestraţi cu o eleganţă nonşalantă, se preumblau cu pas mlădios printre
ierburi. În vreme ce unii se odihneau la umbra salcâmilor, alţii rodeau ciulini,
smulgeau vârfurile boscheţilor şi întindeau botul până la ramuri. Precauţi, se
mulţumeau cu câte-o floare de-aici, cu câte-o frunză de colo, respectând
plantele, ca să-şi perpetueze existenţa. Silenţioşi, aproape imobili, se
transformau într-un fel de plante mai mari printre arbuşti, stăpâniţi de o
seninătate vegetativă, cu genele lor lungi care păreau nişte pistiluri şi stamine
învăluind o privire placidă.
 Au apărut, de te miri unde, cinci algerieni care încercau să prindă
animalele, făcându-le să scoată răgete speriate.
M-am întors, şocat, spre Donald. Înainte s-apuc să scot vreun cuvânt, mi-a
explicat ce se-ntâmpla:
— Prietenii noştri o să ia trei dromaderi, o să le pună samarul şi-o să-i
încarce cu mâncarea noastră pe zece zile. Avem nevoie de ei. N-o să găsim
nici un supermarket pe drum.
— Mda…
— Nu vă-ngrijoraţi, animalele s-au obişnuit cu asta. O să fie bine.
Într-adevăr, dromaderii nu opuneau cine ştie ce rezistenţă; se-ndepărtau cu
un fel de grabă leneşă, resemnaţi, apoi se lăsau prinşi în lasoul care-i supunea.
Unul singur, un mastodont maroniu-roşcat, s-a-nfuriat şi a devenit agresiv; a
ripostat scuipând şi arătându-şi dinţii.
— Pe ăsta n-o să-l ia, e în rut.
Masculul se năpustea în faţă, dădea înapoi, nehotărât, când laş, când făcând
pe viteazul. Fără să-l înfrunte, algerienii au adus lângă jeepuri trei animale cu
cocoaşă potrivită şi picioare zdravene şi le-au ordonat să se plece la pământ.
Primul, cu blana brun-roşcată, şi-a îndoit picioarele dinapoi, dar, când
aproape că era în genunchi, a luat-o dintr-odată razna, a-nceput să ragă şi să se
zbată. Pentru că dresorul nu renunţa, dromaderul s-a lăsat în şezut, cu
genunchii jos; apoi şi-a coborât gâtul la orizontală în dreptul pieptului şi,
răsuflând greu, şi-a lipit de nisip burta ca o perniţă. La ceilalţi doi aceleaşi
mişcări ezitante, ba smucite, ba stăpânite, ca şi cum articulaţiile suferinde
refuzau să-i asculte şi să-şi facă treaba.
— Taghlasad!
Un bărbat în tunică de bumbac albastru ne-a urat bun venit, afişând un
zâmbet radios.
— Owyiwan!
A-nceput un monolog însufleţit. Deşi bănuia că nici un francez nu-l înţelege,
vorbea cu convingere, degajat, privindu-ne cu căldură. Dar, în mod straniu, cu
cât înşira mai multe fraze de nepriceput, cu-atât devenea mai convingător.
Faptul că se străduia să facă conversaţie cu noi era o formă de a-şi arăta
respectul. Impresionaţi de atenţia pe care ne-o acorda, cu toate că ar fi trebuit
să-l implorăm să se oprească, îl încurajam ascultându-l cu atenţie.
 Când a tăcut, Donald şi-a asumat rolul de intermediar.
— Abayghur este ghidul nostru tuareg, vine din regiunea Hoggar, dintr-o
familie de aristocraţi care străbat Sahara de secole. Vă anunţ că nu vorbeşte o
boabă de engleză, nici de franceză, nici de germană, nici de italiană, nici de
spaniolă. Totuşi, o să reuşiţi să vă-nţelegeţi.
— Cum?
— În deşert, ghiceşti ce vor să spună oamenii, fără cuvinte. O să vedeţi…
Abayghur a dat din cap.
— Alkheir ghas.
— Oricum, a adăugat Donald, eu ştiu câteva cuvinte în tamashek4.
4. Limba vorbită de tuaregi. (N. tr.)

Mi-a plăcut din prima…

Abayghur era frumos, zvelt, îmbrăcat cu tunica aceea minunată de bumbac
indigo şi cu capul înfăşurat într-un turban alb. Avea trăsături conturate cu
precizie şi fineţe de mâna inspirată a naturii, profil acvilin, buze bine
conturate, ochi pătrunzători şi pielea de un maroniu calcinat. Cu ţinuta lui
regală, stătea în mijlocul grupului, deloc stânjenit să se afle în centrul atenţiei.
A-nceput să-mi bată tare inima.
Nu era o atracţie amoroasă, nici amicală, ci o atracţie… cum să spun…
umană. Am simţit imediat că ador civilizaţia pe care bărbatul acela o
întruchipa, istoria despre care vorbea prestanţa lui, calmul lui insolent,
zâmbetul încântător, un zâmbet senin şi deschis, un zâmbet care ne promitea
momente fascinante.
— Ce vârstă are? l-am întrebat pe Donald.
Din cauza aurei lui hieratice, mi-era greu să-mi dau seama dacă avea
douăzeci şi cinci de ani sau patruzeci şi cinci.
Americanul i-a transmis întrebarea mea lui Abayghur. Ca răspuns, el s-a
întors spre mine, cu o sclipire în ochi şi cu o expresie cordială, ca şi când mi-
ar fi spus „mulţumesc pentru interesul pe care mi-l arăţi“. După aceea, s-a
ghemuit şi a strâns legăturile şeilor şi proviziilor.
— Cum, tuaregii nu-şi dezvăluie niciodată vârsta?
— Niciodată, a încuviinţat Donald.
— De ce?
 — Fie pentru că li se pare că nu e importantă, fie pentru că nu ştiu când s-au
născut. Adesea din amândouă motivele… În general, viaţa lor nu e-ncărcată de
cifre.
M-am alăturat compatrioţilor mei, ca să aflu mai multe despre ei. Gérard
stătea deoparte, adulmecând briza, iremediabil asocial.
Grupul era stăpânit de o uşoară agitaţie.
— Sunt neliniştită, a exclamat Martine, profesoară de matematică. Din
deşert n-ai cum să ieşi teafăr.
— Aşa e! a adăugat soţul ei, Marc, încruntându-se. Te-ntorci fie încântat, fie
depresiv. Am văzut la prietenii noştri.
— O asemenea expediţie e întotdeauna o experienţă intensă, a continuat ea.
Asta mă-ngrijorează. După zece zile n-o să mai fim aceiaşi.
— N-o să mai fim aceiaşi, dar atunci cum… a îngânat-o Marc, scărpinându-
şi ceafa. O să ajungem de partea bună sau de cea rea?
Îmi venea să-l iau peste picior spunându-i c-o să iasă din deşert cu Tablele
Legii în mână. Dar, prudent, am spus în şoaptă doar:
— Mie mi-e teamă să nu mă-ntorc neschimbat.
Martine a dat din cap, cu buzele strânse şi cu lacrimi în colţul ochilor,
tremurând la gândul peripeţiilor care ne aşteptau.
— Pe mine mă-ngrozeşte izolarea, a spus Ségolène, oftalmolog din
Bordeaux. Nu tu locuri de popas, nu tu telefon, nimic. Dacă se-mbolnăveşte
vreunul din noi? Gândiţi-vă. La câte sute de kilometri se găseşte un spital în
adevăratul înţeles al cuvântului?
— Ghidul nostru are o trusă de prim-ajutor, pentru urgenţe.
— A, da? E medic? Şi dacă ne-atacă scorpionii?
— Păi în cazul ăsta n-ar mai fi nevoie de spital sau de farmacie, a strigat
Marc. Veninul lor provoacă moartea instantanee.
Au tresărit cu toţii. Spaima se insinua încet, devenind liantul grupului.
M-am dat un pas în spate, ca să scap de compania aceea care mă neliniştea
şi pe mine. De fapt, mi-era frică de frica lor. Cu atât mai mult cu cât frica lor
era totodată a mea…
Câţiva metri mai încolo, Gérard, ronţăindu-şi preocupat scobitoarea, a-
ntors capul spre mine şi a bătut uşor din pleoape, în semn că ascultase
discuţia.
 — Acum înţelegi de ce vreau să mă rup de turmă? mi-a aruncat el, cu o
grimasă.
Între timp, algerienii legau pe spinarea animalelor, cu ajutorul unor curele
de piele, cutii de metal, burdufuri cu apă, saci cu cereale. Cum terminau de
legat un balot, mai puneau unul. Curată nebunie! Oare cum aveau să suporte o
asemenea povară bietele creaturi?
Dar, mânaţi de dresori, dromaderii s-au ridicat în câteva secunde. În ciuda
încărcăturii, le-a fost mai uşor să se îndrepte decât le fusese să se lase la
pământ. Minunată supleţe! În clipa aceea, mi s-au părut mai degrabă aerieni
decât tereştri. Algerienii s-au urcat repede în jeepuri lângă şoferii noştri şi ne-
au făcut cu mâna în semn de rămas-bun. Au urmat câteva claxoane şi maşinile
au pornit; am urmărit cu privirea dârele pe care le lăsau în nisip, din ce în ce
mai vagi, ca şi zgomotul motoarelor.
Din vârful unei dune, Abayghur scruta zarea. Linia orizontului i se reflecta
în ochi, împărţindu-i în două, o jumătate de cer limpede, o jumătate de pământ
întunecat. Nu reuşeam să ghicesc sentimentele care se perindau dincolo de
această reflexie. Stătea drept, de nepătruns, placid şi etern, ca şi lumea.
S-a lăsat o tăcere grea, compactă. Iată-ne singuri, pentru zece zile, în inima
deşertului.
Nici o cale de scăpare. Începea aventura.
Avea oare să fie un calvar, sau un extaz?
 4

„Adevărata mea faţă mă aşteaptă pe-acolo, pe undeva.“

Înaintam cu capul plecat, cu mâinile şi picioarele încordate, sprijinindu-mi
degetele mari la cureaua pantalonilor şi atent la grohotiş şi denivelări, ca să nu
cad. Rucsacul era aşa de greu, încât dacă-mi fugeau gleznele mă dezechilibram
imediat.
„Adevărata mea faţă mă aşteaptă pe-acolo, pe undeva.“
Gândul ăsta mă-nsoţea obsedant, stăruitor, sincronizat cu paşii mei. După
micul dejun – dat gata pe fugă – porniserăm pe o potecă şerpuind printre
blocuri de piatră amorţite şi piscuri avântate spre cer. Deşi sinuos, drumul îşi
păstra naturaleţea, împletindu-se cu relieful şi transformând cheile în culoare
de trecere; dar, folosit secole de-a rândul, se stricase pe-alocuri.
— Porţile deşertului! ne anunţase Donald la plecare.
Ne arătase un munte împânzit de cioturi stâncoase. Bănuiam că, după ce
depăşeam obstacolul acela, aveam să ajungem pe teren plat. Nici pomeneală!
Peretele de piatră ascundea un altul, după care urma altul, şi altul… Traversam
un masiv pe care-aveam să-l dovedim abia în câteva ore. Trezindu-mă la
realitate, îmi mai domolisem avântul de la-nceput, ca să mă sincronizez cu
ceilalţi. Se-njghebase un fel de procesiune ordonată: Abayghur şi cămilele în
frunte, iar Donald în urma cortegiului.
„Adevărata mea faţă mă aşteaptă pe-acolo, pe undeva.“
Cum mi se strecurase în minte fraza asta?
În pauza de gustare, Ségolène întrebase dacă are cineva o oglindă.
— N-am de gând să mă machiez, au zis femeile.
— N-am de gând să mă bărbieresc, au zis şi bărbaţii.
Spre uimirea tuturor, nimeni nu-şi luase în bagaj un asemenea obiect.
— Nici unul din noi n-o să ne vedem faţa timp de zece zile! încheiase
Ségolène.
Pe ea perspectiva asta o nemulţumea; însă mie mi se părea extraordinară.
De când mă ştiu, am avut o relaţie complicată cu oglinzile. Dacă în
copilărie le ignoram, în adolescenţă m-am pomenit faţă-n faţă cu ele. Câte zile
nu-mi petrecusem încercând să mă descifrez! Nu era vorba de narcisism, ci
mai degrabă de confuzie. Nu-nţelegeam… Mă căzneam degeaba să pricep ce
legătură era între individul de-acolo şi mine; lui i se lăţeau spinarea şi umerii,
i se-ngroşau coapsele, în vreme ce pe dinăuntru eu nu mă schimbam deloc.
Metamorfoza lui nu numai că avea un plan care nu se lăsa pătruns, dar se
petrecea fără ca eu să mi-o fi dorit, fără s-o pot controla şi chiar fără s-o fi
prevăzut. Cât avea să mai dureze? Mă consideram victima unei fatalităţi
absurde, creşterea. Ce legătură era între carnea care-ncepea să semene a trup
de bărbat şi mine? Copilul care dispărea din reflexia în oglindă rămânea
înăuntrul meu; sau, mai bine zis, era în continuare „eu“.
Odată ce transformarea a luat sfârşit, am acceptat, fără entuziasm, că o să-mi
petrec viaţa în corpul acela musculos, masiv, atletic, cu o faţă cu trăsături
împlinite. Totuşi, dacă aş fi putut să-mi aleg chipul, aş fi vrut să fie delicat; iar
dac-ar fi fost să-mi aleg fizicul, l-aş fi preferat plăpând, pe potriva îndoielilor
şi nedumeririlor mele.
La optsprezece ani, am încetat orice relaţie cu oglinzile, zăbovind în faţa lor
numai cât să mă bărbieresc. Atunci când, pe neaşteptate, la un colţ de stradă
sau din capătul unui restaurant, se-ntâmpla ca vreo oglindă să-mi întoarcă
imaginea, mă miram. Ce nepotrivire! Semănam aşa de puţin cu mine însumi…
Celor apropiaţi nu le destăinuiam niciodată acest sentiment, pentru că o
singură dată îndrăznisem să-l mărturisesc, unei fete, iar ea îmi răspunsese: „Nu
te iubeşti? N-are nimic, eu te iubesc. Şi mi se pare că eşti frumos“. Biata de
ea, ce greşeală… nu asta era problema mea. Puţin îmi păsa dacă eram frumos
sau urât. Şi ce conta dacă mă iubeam sau nu? Îi vorbeam despre o suferinţă
mai veche, profundă: nu mă recunoşteam! Acasă, n-aveam nici o oglindă mare,
cât un stat de om, doar un pătrăţel de geam în baia fără fereastră.
„Adevărata mea faţă mă aşteaptă pe-acolo, pe undeva.“
Fraza îmi venise în minte la începutul după-amiezii. Şi de-atunci nu mai
scăpam de ea. Pe măsură ce înaintam, devenea obsedantă. Se repeta iar şi iar
şi iar.
Ce voia să-nsemne?
Bănuiam că-mi exprima frământările: de un an, îmi căutam locul în propria
viaţă, rostul, o îndeletnicire. Izolarea aceea în deşert avea să m-ajute să
progresez. Trebuia să-mi continui speculaţiile filozofice? Şi pe care-anume?
Sau mai degrabă să intru în învăţământ? Trebuia să mă dedic scrisului? Pe
scurt, eram un erudit, un gânditor, un profesor, un artist? Sau altceva? Altceva
sau… nimic? Poate că nimic… Ca să scap de harababura asta, nu cumva ar fi
trebuit să-mi întemeiez, cum se cade, o familie, să fac copii, să mă ocup de
educaţia şi de fericirea lor? Confuzia în care trăiam mă chinuia: nu eram pe
drumul meu, ci la o răscruce cu mine însumi.
„Adevărata mea faţă mă aşteaptă pe-acolo, pe undeva.“
Astăzi, scriind paragraful de mai sus, înţeleg mai bine întrebarea, pentru că
ştiu deja răspunsul pe care aveam să-l primesc trei zile mai târziu… în mod
tulburător. Dar să nu anticipăm.
— Ia uitaţi, pelin.
Thomas ne-a arătat nişte tufe verzi-albăstrii care acopereau ici şi colo
pământul.
— Se înrudeşte cu cimbrul, am spus eu smulgând o ramură plină de
frunzuliţe argintii.
— Miroase-l!
Am simţit un miros plăcut, puţin înţepător.
Aflat mai sus pe drum, Abayghur m-a văzut imediat şi a strigat:
— Teharragale!
I-am făcut semn că nu-nţeleg. A repetat cuvântul, răbdător:
— Teharragale!
L-am întrebat, printre dinţi, pe Thomas:
— Ce zice? Să nu-l ating? E otrăvitor?
Thomas a clătinat din cap.
— În nici un caz. Pelinul nu e deloc toxic. Ba chiar se spune că are
proprietăţi medicinale. Antialgic, antiseptic…
Amuzat, Abayghur a coborât spre noi şi s-a apropiat de plantă. A cules un
mic mănunchi de lângă picioarele mele, l-a îndesat în buzunar şi-a continuat
să-mi vorbească în tamashek. Văzându-mă aşa de încurcat, a izbucnit în râs, m-
a bătut pe umăr şi a făcut un cerc cu arătătorul în aer. „O să-nţelegi mai târziu.“
Grupul şi-a reluat ritmul de croazieră.
Uite şi alior! Foarte bine, foarte bine… Thomas se uita încântat la o tulpină
răsărită din nisip, cu o inflorescenţă ca o varză în vârf.
M-am ghemuit să văd.
— Nu! mi-a strigat el. N-o atinge, are o sevă care urzică. Animalele se
feresc de ea.
Ca un animal ascultător, m-am îndepărtat.
— Cunoşti toate plantele?
— Nu pe toate, dar multe. Colecţionez plante de treizeci de ani, chiar dacă
specialitatea mea rămân vulcanii.
Thomas, un bărbos de vreo cincizeci de ani, preda geologia la Universitatea
din Caen. Agenţia de voiaj pariziană îi plătise excursia ca să le împărtăşească
celorlalţi călători cunoştinţele lui. Erau doi în situaţia asta: Thomas geologul
şi Jean-Pierre astronomul. Primiseră misiunea să ne descrie lumea, unul ziua,
celălalt noaptea. Eu apreciam compania lor doctă şi mă consideram foarte
norocos că am parte de ea.
Ne opream după fiecare oră de mers, iar Thomas ne explica cum s-a format
relieful, cum a evoluat, cum s-a erodat. Datorită lui, peisajul căpăta două noi
dimensiuni, cea a timpului şi cea a mişcării. Omul de ştiinţă înzestra universul
acela tăcut cu o istorie şi, sub aparenta imobilitate a peisajului, el descoperea
izbucniri, erupţii, lupte, alunecări, tensiuni, fracturi, victorii, dezagregări.
Fascinat de comentariile lui, mi se părea că vizitam un câmp de luptă după
încheierea ostilităţilor, că blocurile de stâncă, faliile şi canioanele reprezentau
soldaţii morţi şi soldaţii supravieţuitori.
— Te-nşeli, mi-a răspuns el când i-am vorbit despre impresia asta. Lupta nu
s-a sfârşit. Totul e încă în mişcare, se transformă, dar cu o viteză
imperceptibilă la scară umană.
— A, da… Aşa zicea Fontenelle: un trandafir n-a văzut niciodată un
grădinar murind.
S-a strâmbat, scărpinându-se după ureche. Cum mi-am dat seama mai târziu,
nu prea se omora nici cu poezia, nici cu metaforele, nici cu filozofia. Voia să
afle. Doar să afle. Nu să-şi imagineze sau să viseze, nişte ocupaţii
copilăreşti…
Lui Thomas îi plăcea să numească, să aşeze în dreptul fiecărui element
eticheta pe care i-o atribuia ştiinţa. Înfăşura lumea în cuvinte, o acoperea cu un
dicţionar. Era de-ajuns că făcea o concesie ignoranţei noastre spunând „alior“
în loc de Calotropis procera şi „pelin“ în loc de Artemisia iudaica, nu mai
îngăduia şi alt compromis. Cerea precizie în toate, încât reproşa uneori chiar
şi naturii că duce lipsă de aşa ceva.
— Logic ar fi să vedem şi Citrullus colocynthis, tărtăcuţe de deşert. Cresc
la poalele stâncilor. Oare să nu fi venit încă vremea lor? O fi planta aia
agăţătoare de-acolo, uscată… Da, da, exact. Of! Foarte bine, foarte bine…
De fapt, în timpul acelei prime călătorii în Algeria, nu descoperea, ci
verifica, comparând deşertul aşa cum şi-l închipuise cu deşertul adevărat.
— Rumex vesicarius! Foarte bine, foarte bine…
Acorda o notă bună pământului.
Nu testa corectitudinea propriilor cunoştinţe, ci corectitudinea locului.
Proceda invers. Sahara trecea un examen, nu el. Sahara îl satisfăcea pe omul
de ştiinţă, sau îl dezamăgea, refuzând să-i ofere câte-o plantă sau o fisură
geologică pe care se-aştepta să le găsească acolo.
În mare, după cea de-a patra pauză, Domnul Profesor era mulţumit. Nu de el
însuşi, ci de deşert.
— Foarte bine, foarte bine…
Le-a aruncat un zâmbet încântat ghizilor noştri, Abayghur şi Donald, fără-
ndoială pentru a-i felicita că ne-au adus într-un deşert excelent, un deşert ca la
carte – zâmbetul pe care-l rezerva laboranţilor care-i pregăteau experimentele
la Universitatea din Caen.
— Rhalass.
Americanul ne-a tradus exclamaţia tuaregului:
— Stop. O să ne aşezăm tabăra aici.
Ne-am lăsat rucsacurile pe pământ. Eu am protestat:
— Dar deşertul unde e?
— Dincolo, nu departe.
— Ai mai zis asta, Donald, a obiectat JeanPierre.
— Acum chiar că e adevărat. Cine se simte-n stare să mai umble să vină cu
mine.
Patru dintre noi s-au ţinut după Donald, care, după ce-a escaladat încă şase
movile şi a traversat trei culoare stâncoase, s-a oprit pe o creastă şi a arătat cu
mâna în depărtare.
— Iată…
 Ne-am apropiat.
Ce te-aştepţi să vezi când priveşti un deşert? Nimic, fiindcă e deşert. Şi
tocmai asta aveam acum sub ochi: nimicul. O întindere plată şi uscată, fără nici
un detaliu de care să te agăţi, care se topea până la urmă la orizont.
— Şi de ce să ne oprim?
— E mai bine să dormim între stânci, unde nu bate aşa rău vântul.
Ca şi cum natura l-ar fi auzit, s-a pornit deodată în jurul nostru o rafală uşor
ostilă, ca un câine adulmecând un străin.
— Cale-ntoarsă! O să vedeţi, în anotimpul ăsta se trece brusc de la zi la
noapte.
Până s-ajungem la ued, cerul se stinsese, şi eu unul am intrat dârdâind în
tabăra întunecoasă ca antracitul. Lumina luase cu ea şi căldura. Mi-am scos din
bagaj un pulover şi-apoi o pătură cu care m-am acoperit. Noaptea mi se
strecurase deja pe sub piele.
Abayghur strânsese rămurele şi-acum aprindea focul, în timp ce Donald
desfăcea bagajele.
Membrii expediţiei au început să se-mprăştie în spatele stâncilor. Fiecare
şi-a ales un loc unde să-şi instaleze camera improvizată – rucsac, sac de
dormit. Începătorii îi urmăreau pe cei iniţiaţi. Cum era de aşteptat, cuplurile au
rămas lângă vatră, iar celibatarii au încercat să se-ndepărteze, mai dornici de
aventuri.
Eu mi-am ales un loc între foc şi stâncile din jur, o porţiune de nisip
bătătorit care avea deja formă de pat. L-am curăţat de spini de salcâm, de
pietricele şi de excremente de rozătoare.
Stăteam acolo, scoţându-mi lucrurile din bagaj şi băgându-le înapoi,
mecanic. Făceam gesturi fără rost, fără scop, doar ca să-mi găsesc o ocupaţie.
Mă simţeam pierdut.
Mă neliniştea popasul acela… Aş fi preferat să merg, să merg în continuare,
să merg pentru totdeauna, să merg până la epuizare. Nu voiam să rămân cu
gândurile mele. Înaintând, aş fi avut senzaţia că mă-ndrept către ceva, în timp
ce oprirea îmi dovedea că nu mă aflam nicăieri.
Întunericul ştergea totul, formele de relief, distanţele, obiectele, oamenii.
Forţa şi importanţa zilei care trecuse păleau pentru o vreme în neant.
Mi s-a făcut frică. Frică de noapte. Frică de grupul de necunoscuţi. Frică de
ghidul nostru american care mai mult mima competenţa decât şi-o dovedea.
Frică de Gérard, despre care ştiam puţine, care tocmai se izolase undeva
foarte sus, foarte departe, ca să arate clar că el călătorea împreună cu noi
numai din obligaţie.
Mă temeam de sete. Mă temeam de foame. Mă temeam de extenuare. Mă
temeam de lighioana şireată care mă pândea în timp ce dormeam. Mă temeam
de scorpionul care ar fi putut să mi se strecoare noaptea în încălţări. Mă
temeam…
O singură fiinţă mă liniştea: Abayghur, tuaregul.
Ca şi când mi-ar fi ghicit gândul, a ridicat capul spre mine, mi-a zâmbit şi
m-a invitat lângă el.
M-am aşezat încet în faţa flăcărilor. Abayghur mi-a oferit un ceai cu mentă
şi zahăr. Am cuprins cu palmele îngheţate paharul aburind.
— Mulţumesc.
— Tanemmert, a şoptit el.
— Tanemmert.
A dat din cap, bucuros că reuşisem să pronunţ corect din prima.
— Issem n nek?
Mi-ar fi plăcut să-i răspund. Dezamăgit, am făcut o figură care l-a amuzat
teribil. L-a apucat pe Donald de cot şi i-a înşirat pe nerăsuflate câteva fraze.
Donald s-a aplecat apoi spre mine.
— Întreabă cum te cheamă.
I-am răspuns direct lui Abayghur.
— Éric.
La rândul lui, s-a străduit să-mi pronunţe corect prenumele, din care
eliminasem intenţionat a doua jumătate.
— Érrrrric.
Am râs ca şi el, ca un copil, cu bucurie, nu în batjocură.
A scos din faldurile tunicii lui indigo mănunchiul pe care-l culesese, l-a pus
într-un vas cu apă şi-apoi l-a aşezat pe tăciuni.
— Teharragale, a repetat el.
Poate că era numele pelinului în tamashek… I-am ajutat pe cei doi bărbaţi
să pregătească masa. Scăpasem de panică. După primul pahar de ceai mă
simţeam deja mai bine, după al doilea ameţisem, iar după al treilea mă
îmbătasem de-a binelea. Frigăruile de miel mi-au alunecat de minune în
stomac, iar după ce am primit şi smochine în chip de desert nu-mi doream
decât să mă-ntind.
Probabil că nu eram singurul frânt de oboseală, pentru că toţi cei din grup au
fost de acord să amânăm şedinţa de astronomie propusă de Jean-Pierre.
După aceea excursioniştii s-au retras rând pe rând. Şi eu la fel.
Din reflex, scosesem din rucsac o carte ca să răsfoiesc câteva pagini –
ritualul meu de seară. Am aprins lanterna frontală; din nefericire, răspândea o
lumină anemică de tot, care un metru mai în faţă se pierdea în întunecime.
Am tras de mine… Nu mă mai puteam concentra, rândurile îmi jucau în faţa
ochilor, frazele nu-mi mai spuneau nimic. Ce dacă, am insistat. Să mă las în
voia somnului în spaţiul acela ameninţător? Imposibil! Nu mă-ncumetam să
renunţ. Clipeam des ca să rămân treaz.
Dintr-odată, a venit încet spre mine o umbră. Două mâini mi s-au apropiat
de faţă.
Am tresărit. Abayghur mă privea, orbit de lanternă. A strâns pleoapele,
făcându-mi semn s-o sting. După aceea întins ceva de băut, cu mâinile lui lungi
şi fine.
Am lăsat deoparte lanterna.
Întunericul a cuprins totul, reconfortant, acum, că nu mai era despicat de
dâra de lumină.
Abayghur mi-a ridicat bolul până la buze şi m-a-ndemnat să beau.
Am sorbit ascultător fiertura. Apoi a rămas lângă mine până când am
terminat lichidul amar, ca o mamă care-şi cocoloşeşte copilul.
După ce-am băut şi ultima înghiţitură, a luat bolul şi a murmurat cu voce
răguşită:
— Ar toufat.
De data asta, am înţeles perfect: „Pe mâine, noapte bună“.
Să fi fost efectul pelinului? Al prieteniei? Al oboselii acumulate? Am
adormit într-o clipită.
 5

Parfumul zorilor mi-a gâdilat nările, un miros de curăţenie umedă.

De cum am deschis ochii, m-am pomenit din nou conştient de absolut tot, de
mine, de locul acela, de periplul nostru. De fapt, am avut senzaţia că nu
făcusem decât să clipesc o dată, aşa că m-aşteptam să-l văd în faţa mea pe
tuareg.
Nori lăptoşi pluteau pe deasupra uedului. La ora aceea, soarele îşi lua încă
răgaz să împrăştie azurul.
Când m-am ridicat, am atins uşor cu mâna pietricelele, care mi s-au părut
puţin jilave. Le-am pipăit. Şi nisipul era reavăn la suprafaţă. Incredibil… Să fi
existat o rouă a deşertului?
Ghizii, care se treziseră deja, pregăteau o gustare în timp ce excursioniştii
îşi făceau bagajul; ca de obicei, eram ultimul care mă arătam la faţă. Imediat
ce m-am aşezat, înfăşurat în sacul de dormit, Gérard a venit lângă mine, cu
irişii năpădiţi de cer, respirând bucuros aerul proaspăt.
— Cum ai petrecut noaptea?
— N-am petrecut nici o noapte, a zburat ca fulgerul.
— Asta-nseamnă că a fost bine. La fel am simţit şi eu. Ceea ce nu mi s-a
mai întâmplat de ani întregi. Îţi dai seama? Să te uiţi după scorpioni când îţi
tragi galoşii-n picioare: se dau în vânt după şosetele jilave.
Apoi, Gérard a luat-o din loc, îndepărtându-se de noi. Pe cât era de-atras de
natură, pe-atât era de refractar la oameni.
Am luat un băţ şi, suspicios, mi-am cercetat cu mare atenţie ghetele
Pataugas, bagajul şi hainele aşezate pe pământ: din fericire, nu se arătase nici
un prădător, puteam să mă-mbrac.
Pentru că deunăzi îmi fusese cald în blugi, n-am luat pe mine decât nişte
pantaloni scurţi şi un tricou.
Când m-am apropiat de reşoul în jurul căruia fusese improvizat micul dejun,
Abayghur a izbucnit în râs, arătând cu degetul spre ţinuta mea.
— Care-i problema? l-am întrebat, amuzat de râsul lui. N-ai mai văzut
niciodată aşa ceva?
Donald, îmbrăcat şi el tot cu bermude, mi-a explicat că un berber nu se
dezgoleşte niciodată.
— Li se pare impudic?
— Li se pare inutil. Se simt mai bine apăraţi de căldură sub tunicile lor de
pânză sau de bumbac. Şi ştii ce? Au dreptate.
Abayghur a întrebat ceva şi Donald mi-a tradus imediat.
— Se miră de picioarele tale musculoase şi vrea să ştie ce meserie ai.
— Profesor de filozofie.
Donald şi Abayghur au schimbat câteva cuvinte. Apoi, americanul mi-a zis:
— Chiar că nu-nţelege cum de ai picioare aşa de zdravene!
— Păi… ereditatea puternică: părinţii mei au fost sportivi de performanţă,
mama campioană a Franţei la sprint, tata campion universitar la box.
Impresionat, Donald i-a tradus informaţiile lui Abayghur.
Au început o discuţie aprinsă, care-a durat câteva minute bune. Când s-au
oprit, am întrebat cu mirare:
— Chiar e nevoie de-atâtea cuvinte ca să-i traduci ce-am zis?
— Abayghur nu credea ce i-am spus despre mama ta.
— Dar e-adevărat! Recordul ei n-a fost doborât decât după douăzeci de ani!
— Nu, nu asta. Nu putea să-şi închipuie o femeie care să facă sport. Cu-atât
mai mult să alerge. Credea că glumim.
— Are o părere chiar aşa de proastă despre femei?
— Dimpotrivă, una foarte bună. La tuaregi, femeile deţin funcţiile nobile,
păzitoare ale legilor, preotese ale scrisului, paznici ai culturii. Puţine popoare
respectă atât de mult femeile.
I-am dat dreptate, amintindu-mi de Dassine5, o regină a frumuseţii, o
prinţesă a poeziei, pe care-am descoperit-o pe când căutam informaţii despre
Charles de Foucauld, o femeie care a rămas legendară atât pentru eleganţa, cât
şi pentru inteligenţa ei şi care le vorbea despre dragoste aprigilor războinici.
5. Dassine Oult Yemma (1885–1930), poetă şi muziciană tuaregă care a trăit în Hoggar. A fost
supranumită „sultana deşertului“ sau „sultana iubirii“. (N. tr.)

— „Chiar şi apa ştie să ne spună te iubesc, ne cuprinde buzele în cel mai

dulce sărut.“
 — Poftim? a exclamat Donald ridicând din sprâncene.
— Nimic. Mi-a venit în minte un poem de-al lui Dassine…

Nu poţi urma decât un singur drum odată.

Şi tot aşa, nu poţi străbate decât un singur deşert. Cel de astăzi, primul, era
pentru noi un botez. Pământul, crăpat, prăfos, ostil oricărei plante. Un orizont
fără orizont, infinitul tulburat de vapori unduitori.
După ce convoiul nostru s-a urnit din loc, pământul alburiu pe care călcam
s-a-ncălzit cu repeziciune şi ne orbea reflectând razele arzătoare. Cu ochii pe
jumătate închişi şi lăcrimându-mi în spatele ochelarilor de soare, încercam să
mă obişnuiesc cu lumina aceea prea puternică; uneori ţineam pleoapele închise
douăzeci sau treizeci de metri, dar era şi mai rău, pentru că transpiraţia
amestecată cu uleiul de protecţie solară îmi irita corneea. Umblam orbit prin
foc.
De văzut, nu vedeam, dar auzeam perfect. Cel mai mic sunet – expiraţie,
inspiraţie, clinchet de castroane, răget de cămilă, un pas apăsat – îmi zgâria
urechile. Când cineva vorbea, chiar şi undeva foarte în spate, auzeam totul,
chiar şi respiraţia dintre cuvinte, chiar şi setea care-l chinuia în timp ce rostea
formulele acelea banale. Liniştea imensităţii transforma zgomotele în prezenţe
intense, ba mai mult, indecente.
Donald ne-a avertizat: în pauza de prânz o să stăm tot în soare, soarele
amiezii, cel mai arzător în regiunea asta lipsită de umbră.
Ce să răspunzi?
Doar să taci şi să-nduri.
Fiecare pas oferea o victorie. Fiecare sforţare anunţa o înfrângere.
Abayghur înainta netulburat. La fel şi cei trei dromaderi ai lui. Ei patru,
liniştiţi, mergând mai încet decât ar fi mers fără noi, ne demonstrau cât
rămâneam de străini, străini de deşert, străini de clima aceea, străini de traiul
sărăcăcios, sălbatic. Îmi imaginam că dromaderii ridică din umeri şi râd pe
seama noastră.
Mi-ar fi plăcut să treacă ziua cât ai clipi! Să vină mai repede seara…
Noaptea, de care mă temusem aşa de rău în ajun, mă aştepta ca o recompensă
la capătul drumului.
Pe la ora unu, ne-am împrospătat forţele cu nişte pâine, brânză şi salam.
 Abayghur ronţăia fructe uscate. Cum rezista? Cum de nu-l usturau pielea şi
ochii? Turbanul pe care şi-l înfăşurase pe cap era de-ajuns ca să-l ferească de
soare? Mi se părea că e făcut din alt fel de carne decât noi. Mai bună…
După-amiază ne-am descurcat mai bine, corpul se obişnuise cât de cât cu
condiţiile vitrege. Am reuşit să deschid pleoapele şi înaintam mecanic, fără să
mă forţez să le ţin închise.
Aproape că nu mă gândeam la nimic.
Şi-mi reproşam: „Ai în sfârşit cadrul ideal ca să reflectezi, şi nu profiţi de
el!“
Dar indignarea nu reuşea deloc să-mi alunge starea proastă: îmi simţeam
capul gol.
„Ce ruşine! Ai venit în deşert ca să meditezi, şi nimic…“
Dacă dimineaţă motivul furiei fusese corpul meu neputincios, acum era
mintea. Eram aşa de dezamăgit de mine însumi, încât turbam de supărare. Mă
uram.
— Rhalass.
Convoiul s-a oprit. Odinioară, la o dată pe care Thomas, geologul nostru,
încerca s-o stabilească, pe-aici cursese probabil un râu; nu mai rămăseseră în
urma lui decât nişte forme estompate, vălurite, care aveau să ne servească
drept loc de popas peste noapte.
Pelerinii şi-au trântit cât colo rucsacurile, istoviţi. Donald ne-a împărţit
sticle de apă minerală.
Imediat ce-ajunsese, Abayghur aprinsese un foc de tabără. Mă gândeam c-o
să ne ofere ceai – cele trei ceşti rituale –, dar, concentrat, se spălase bine pe
mâini şi turnase făină şi apă într-o strachină. Donald mi-a făcut cu ochiul.
— O să coacă pâine.
— Poftim? Cum să coacă pâine aici, fără cuptor?
— Uite, o să construiască unul.
După ce a frământat amestecul până când l-a transformat într-un aluat
compact, elastic, care-i aluneca printre degete, a făcut din el o turtă.
Apoi s-a-ntors lângă foc, a săpat o gaură în nisip şi a netezit-o cu dosul
străchinii.
Cu ajutorul câtorva rămurele aprinse, a pârlit iute suprafaţa turtei.
— În felul ăsta, n-o să se lipească nisipul de ea, mi-a şoptit Donald.
 A aşezat turta pe fundul găurii, a acoperit-o la loc cu nisip şi deasupra a pus
tăciuni.
A aşteptat un sfert de oră, fredonând, să se coacă turta, după care, ca s-o
întoarcă, a descoperit iar groapa. A aşteptat încă un sfert de oră. Şi, în sfârşit,
a scos pâinea făcută şi cu coaja crocantă.
Cu un mănunchi de iarbă pe post de pămătuf, a scuturat-o de nisip.
Îl urmăream fascinat. Tihna cu care lucra mă liniştea şi pe mine. Ziua aceea
mă făcuse să sufăr, aruncasem cu încăpăţânare cuţite către mine însumi, şi iată
că acum ordinea omenească, gesturile ancestrale, grija de a-i hrăni pe ceilalţi
mă determinau să mă alătur unei reconfortante solidarităţi.
Pe măsură ce Abayghur pregătea pâinea, încetasem să mă mai torturez, să
mă-mpung cu mii de întrebări şi cu tot atâtea învinuiri: devenisem un spectator
subjugat.
Acum, spăla coaja pâinii cu apă.
Maşina roşie…
O amintire de demult. Maşina roşie…
Amintirea nu se grăbea. Venea de departe. Se strecura încet în minte, îşi
făcea loc acolo uşor, şi-n curând avea să se arate pe de-a-ntregul.
Maşina roşie…
M-am văzut din nou în ziua aceea, lângă tata, stând în bolidul meu, o maşină
carmin, cu pedale, pe care-o primisem de Crăciun, cu câteva luni înainte.
Coboram panta îngustă ce ducea către locuinţa noastră, La Tarentaise, pe
colina SainteFoy-lès-Lyon. Ce vârstă să fi avut? Patru ani şi jumătate… Cinci
ani… Pedalam de zor, ca să-l conving pe tata că mergea lângă un campion de
Formula 1, dar, cu toată înverşunarea mea, de-abia reuşeam să mă ţin după
pasul lui mare, de excursionist.
Ziua fusese o încântare.
În capătul potecii străjuite de arbuşti, am avut dintr-odată intuiţia schimbării
luminii. De parcă s-ar fi ridicat dintr-odată o perdea, panorama a căpătat
prestanţă Mi-am ţinut respiraţia şi-am făcut ochii mari. La picioarele mele se
întindea oraşul Lyon, acoperişurile roşu-cireaşă şi corai, vârfurile
clopotniţelor, coşurile fumegânde ale fabricilor, meandrele fluviului, apoi, în
depărtare, contraforturi muntoase de un verde intens, crestele pudrate cu
zăpadă, monumentale şi magice.
 Am simţit foarte puternic în stânga prezenţa iradiantă a tatei. Totuşi, nu-i
ajungeam decât până la genunchi, la pantalonii de catifea reiată; trebuia să las
capul într-o parte ca să văd mai sus de talie, tricoul polo bej şi, sus de tot,
bărbia acoperită cu o barbă scurtă. Înainta, cufundat în gânduri.
„Sunt aici.“
Am avut brusc certitudinea unei revelaţii: eram acolo, undeva în universul
acela, lângă tata! Da, descopeream, ca pe o surpriză, că trăiam.
„Mă cheamă Éric-Emmanuel, sunt fiul lui Paul Schmitt şi exist.“
Mândru, bucuros la culme, emoţionat, tocmai mă născusem. Nu pentru lume,
ci pentru mine însumi. Trăgeam în piept aerul primăvăratic, simţind cum îmi
umfla plămânii ca niciodată până atunci. Sângele îmi gâdila fiecare colţişor de
piele.
Ce fericire! Era prima mea zi. Prima mea zi de viaţă conştientă. Părăsind
spaţiul vag, embrionar, al copilăriei mici, mă instalam în sfârşit în lume ca
fiinţă umană. Înainte, bâjbâisem în întuneric, trăisem fără să-mi dau seama; în
dimineaţa aceea, povestea mea începea.
„Mă cheamă Éric-Emmanuel, sunt fiul lui Paul Schmitt şi exist.“
Eul meu nu mai aparţinea gramaticii, mi-l apropriam, un punct de vedere
dublat de un conţinut. Nu mai eram clandestin, deveneam un pasager declarat,
lucid.
„Clipa asta nu trebuie s-o uit“, mi-am spus atunci.
Dar amintirea ei rămăsese îngropată timp de două decenii; abia acum o
scoteau la iveală mâinile lui Abayghur ştergând uşor pâinea caldă.
Oare tot ce urmase după momentul acela încântător de la cinci ani fusese un
regres? În orice caz, trăisem adesea fără să fiu conştient cum trăiesc,
confundând munca asiduă cu bucuria vieţii. Da, mai mult mă agitasem decât să
mă bucur. Mă lăsasem copleşit de probleme, fără să apreciez cum se cuvine
acea comoară simplă, faptul că trăiam.
Abayghur a rupt turta în bucăţi şi le-a aruncat într-un sos de legume.
— Taguella, mi-a spus, arătându-mi farfuria.
L-am privit îndelung, cu recunoştinţă: degetele lui harnice mă conduseseră
înapoi către esenţă – mirarea plină de bucurie.
De fapt, pământul nu duce lipsă de minunăţii, ci de oameni care să se
minuneze.
 6

Deşi plat, deşertul ne înălţa până la cer. Stelele scăpărau, atât de aproape,
încât aş fi putut să le culeg. Un fel de mere strălucitoare atârnând la-ndemână
în livada pe care o forma muntele Hoggar.
Noaptea, Sahara capătă un aer de sărbătoare. În vreme ce la lumina soarelui
ne impune asceza, în întuneric devine bogată, fertilă, generoasă, orientală,
oferindu-ne un răsfăţ de podoabe create de cel mai excentric bijutier, coliere,
broşe, tiare cu diamante, lanţuri de aur şi brăţări de scântei; o casetă de catifea
roşiatică plină de stele, peste care domneşte luna de argint, ca o regină a
balului, răspândindu-şi lumina atotstăpânitoare.
Ne îndepărtaserăm de foc, ca să ne obişnuim ochii cu lucirea sferelor. Pe
pământul întunecat întinderile netede, dunele şi stâncile îşi amestecau
contururile într-un creuzet cenuşiu.
Jean-Pierre stătea în picioare în mijlocul pelerinilor înveliţi cu pături,
ţinându-ne o lecţie de astronomie. Cercetător la observatorul din Toulouse şi
profesor la universitate, jubila acum, emoţionat să predea în această sală de
clasă extravagantă. Pentru prima dată-n viaţă, putea să arate corpurile cereşti
din ochi sau să indice cu degetul pe tabla cerului liniile care formau o
constelaţie; Orion, Ursa Mică sau Ursa Mare nu avuseseră niciodată atâta
concreteţe şi nu păruseră atât de aproape.
Aici, în lipsa oricărei surse de lumină agresivă produsă de civilizaţia
omenească, cosmosul îşi etala nestingherit splendorile. Mie mi-ar fi fost de-
ajuns să le contemplu… Aveam oare nevoie să le numesc ca să le admir? Să le
ţin socoteala? În schimb, omul de ştiinţă, care de o zi încoace nu avea
astâmpăr, abia aştepta să ne împărtăşească din cunoaşterea lui.
Dacă în timpul zilei cerul nu ne oferă decât culoarea lui azurie, noaptea nu
are limite. Ne dezvăluie realităţi întinse pe milioane de kilometri; ba mai mult,
ne arată şi realităţi dispărute, stelele moarte, a căror lumină ajunge încă până
la noi.
Descriindu-ne cosmosul, Jean-Pierre ne etala două infinituri, cel al timpului
şi cel al spaţiului.
Dintotdeauna mi-a fost greu să întrevăd infinitul. Deşi reuşesc să-l gândesc,
nu sunt în stare să mi-l reprezint. Din punct de vedere filozofic, el are o
definiţie clară: „Ceea ce nu cunoaşte limite“; la fel din punct de vedere
matematic: „Ceva ce are un număr de elemente mai mare decât orice număr
ales“; dar când încerc să-l imaginez bâjbâi. Nu-mi vin în minte decât figuri
concrete: văd o limită în continuarea altei limite, nu infinitul; iau un număr şi îi
adaug o unitate, dar numărul infinit nu mi-l închipui. Ce mai, gândirea mea
excelează la capitolul abstractizare, dar simţurile se opintesc în faţa
obstacolelor.
Sub cerul liber, mă străduiam să construiesc alte stele în spatele stelelor,
alte căi lactee dincolo de a noastră, împingând tot mai departe frontierele…
Nu reuşeam. Creierul nu-mi furniza decât un fond negru împestriţat cu perle pe
care imaginaţia mea le străbătea, le-nmulţea şi iar le străbătea, fără totuşi să
atingă absolutul.
În vervă, Jean-Pierre, astronomul nostru, ca şi Thomas, geologul, îndepărta
vălul aparenţelor şi ne istorisea trecutul secret al peisajului ceresc.
— Hai să povestim despre copilăria universului.
A oftat uşurat.
— În urmă cu paisprezece miliarde de ani, universul se găsea într-o stare de
densitate maximă: fiecare picătură avea miliarde de miliarde de miliarde de
tone. Când a explodat – „Big Bang“, expresie care a dat şi numele teoriei –,
materia s-a dispersat şi universul s-a extins. Şi de-atunci este în continuă
expansiune. Studiile arată că galaxiile se îndepărtează de noi cu o viteză
proporţională cu distanţa care ne desparte de ele. Iar această expansiune poate
fi considerată infinită… Acum mult timp, universul era mai mic, mai cald şi
foarte dens. La început, energia era formată din radiaţii, apoi densitatea
acestor radiaţii a scăzut până când a ajuns mai mică decât cea a materiei.
Astfel, materia a devenit predominantă în univers, iar forţele gravitaţionale,
mai puternice decât forţele electromagnetice. În urma acestor modificări, peste
zece miliarde de ani s-au format galaxiile. Şi noi suntem tot o consecinţă a
aceloraşi variaţii. Nu suntem decât praf de stele.
Tovarăşii mei de călătorie încuviinţau convinşi, cu gura deschisă şi ochii
cât cepele. Unul câte unul, se ridicau şi se duceau lângă telescop.
 Nu peste mult timp m-am lăsat furat de gânduri… Stelele tăcute i-au făcut
dintotdeauna pe oameni să pălăvrăgească. Dar mie mi-ar fi plăcut să istorisesc
nu povestea stelelor, ci povestea poveştilor lor. O poveste plină de puncte de
suspensie. Nu m-aş fi întors în urmă cu paisprezece miliarde de ani, m-aş fi
mulţumit să trec de la un secol la altul. Dacă Jean-Pierre ne înfăţişa astăzi
universul din perspectiva lui Hubble, cu un secol înainte un savant l-ar fi
descris din perspectiva lui Newton, cu trei secole înainte, din cea a lui Galilei,
iar în Evul Mediu şi în Antichitate, din cea a lui Ptolemeu; odinioară, cel care-
ar fi spus povestea ar fi fost un poet, un vrăjitor sau un preot. De când oamenii
au început să se-ntâlnească în noaptea cea misterioasă, au apărut tot mai multe
poveşti. Pentru că nu suportă ignoranţa, ei creează cunoştinţe. Inventează
mituri, inventează zei, inventează un dumnezeu, inventează ştiinţe. Zeii se
schimbă, se succedă, mor, la fel şi modelele cosmologice, singura care
supravieţuieşte fiind ambiţia de a explica.
Mă cufundasem atât de tare în meditaţie, încât pierdusem rândul la telescop.
Profesorul universitar a observat reticenţa mea.
— Nu eşti de acord cu mine, domnule filozof?
— Ba da, Big Bang e o speculaţie frumoasă. Dar rămâne doar o ipoteză…
Care va fi abandonată… Ca şi cele dinaintea ei… Fiecare epocă cu legenda
ei.
— Poftim? Ce spun eu e adevărul ştiinţific.
— În fiecare epocă, la câţiva paşi de foc, predicatorul din pustie crede că
deţine adevărul. Iar contemporanii strânşi în jurul lui îi împărtăşesc
convingerea.
— Îmi pui la-ndoială teoria?
— De asta o să se ocupe timpul. Astăzi ne vorbeşti despre cele mai noi
descoperiri ale ştiinţei; totuşi, ştii la fel de bine ca şi mine că teoria ta va fi
depăşită. Adevărul rămâne inaccesibil, nu există decât adevăruri provizorii,
tentative de adevăr. În fond, această teorie nu e decât felul în care modernitatea
îşi trăieşte ignoranţa.
— Ignoranţa? m-a îngânat el cu respiraţia tăiată.
— Emoţionant, nu? am şoptit.
În urma schimbului nostru de replici s-a lăsat o tăcere stânjenitoare.
Intervenţia mea îl iritase! Din critica aceea relativizantă ceilalţi membri ai
grupului nu reţineau decât provocarea trufaşă; îmi arătasem smerenia
aşezându-ne – pe el, pe noi, pe mine însumi – pe scara milenară a umanităţii,
şi când colo le părusem sclifosit.
— Dispreţuieşti ştiinţa? a continuat el, tăios.
— Nici gând! Îi acord toată atenţia şi o respect, aşa cum privesc cu atenţie
şi respect miturile şi religiile.
Aducându-le argumente, îmi înrăutăţeam situaţia. Adunarea se arăta
scandalizată că pun ştiinţa pe acelaşi plan cu alte ficţiuni, ce-i drept iraţionale.
Simţeam că mă privesc cu tot mai multă ostilitate, aşa că am schimbat vorba cu
o întrebare:
— Jean-Pierre, ai putea să-mi explici teoria găurilor negre? N-o înţeleg
prea bine.
Jean-Pierre a bătut din gene, încântat că stau în banca mea şi că are din nou
cuvântul de specialist. A improvizat ex abrupto o prelegere strălucită.
Muzica conceptelor ştiinţifice îşi recăpătase ritmul liniştitor. Toată lumea
zâmbea. Uitau de scena mea.
Fără să-mi dau seama ce sacrilegiu grav comit, întrerupsesem un ritual
sacru, ritualul explicaţiilor. Atunci când se confruntă cu fenomene ciudate –
cerul, luna, anotimpurile, naşterea, moartea –, oamenii pretind să întrezărească
o arhitectură invizibilă dincolo de lumea vizibilă. Mintea, care se teme de
necunoscut la fel de tare cum corpul se teme de vid, fabulează în permanenţă,
pentru a anula sentimentul izolării sau neputinţei. Mai bine să presupui decât
să nu ştii. Chiar şi lipsită de temei, o lămurire este mai folositoare decât lipsa
ei. Nevoia de a înţelege nu e doar o înclinaţie către raţionalitate, ci nevoia de
a găsi liniştea identificând tenebrele, punând ordine în haos. Până la urmă,
toate explicaţiile au aceeaşi origine: frica de a nu avea explicaţii.
— De ce?
O întrebare din senin. Rostită de o voce de femeie. Şi iarăşi:
— De ce?
Ségolène insista, deşi mai multe priviri mirate îi dădeau de-nţeles că
întreruperea ei e supărătoare.
— Vrei să spui cum, nu de ce. De ce există universul? De ce energia a
provocat o mişcare din care s-a născut viaţa? Dintr-o simplă explozie, s-a
ajuns la sistemul solar sau la fiinţe complexe precum animalele care suntem
noi, oamenii: de ce?
— De ce nu e o întrebare ştiinţifică.
— Vrei să spui că un savant nu se-ntreabă niciodată de ce?
— Vreau să spun că un savant ştie că nu poate să răspundă ştiinţific la
întrebarea de ce. El se limitează la cum.
— Dar întrebarea cea mai interesantă e de ce.
— Serios? Mai poţi spune despre o întrebare care nu va primi răspuns că e
interesantă? Dă-mi voie, Ségolène, să te contrazic. Ce părere aveţi, domnule
filozof?
Rostise „filozof“ ca şi când ar fi spus „mag, astrolog, şarlatan“, cu morgă
pozitivistă. I-am replicat:
— Mie nu-mi plac decât întrebările care rămân fără răspuns.
— A, da?
— Da. Îmi hrănesc curiozitatea şi mă fac mai smerit. Ţie nu-ţi plac?
Şi-a dat seama că, dacă mai spune vreo vorbă, o să ies la atac. Aşa că
dialogul s-a oprit acolo.
Ségolène s-a uitat lung la mine. Cum amândoi eram pasionaţi de literatură,
avuseserăm deja câteva discuţii prietenoase.
— Tu priveşti natura fără să te-ntrebi în ce direcţie se-ndreaptă? În ce sens?
În faţa atâtor minuni, eu nu pot să nu mă gândesc că există un plan, un plan
inteligent. Cosmosul şi viaţa demonstrează existenţa unui spirit superior.
— Dumnezeu?
— Dumnezeu. Nu crezi?
Am lăsat ochii-n jos. Mi-era groază să mi se ceară aşa de direct să vorbesc
despre asemenea subiecte şi nu voiam să-mi expun intimitatea.
Dar Ségolène ţinea cu tot dinadinsul să obţină ce-şi propusese:
— Nu crezi?
— Dumnezeu nu e prezent în mine decât sub forma întrebării despre el.
O oră mai târziu, mă îndepărtasem de spaţiul de dormit.
Recunoşteam tabăra după lumina roşiatică a tăciunilor încă aprinşi şi n-o
scăpam din ochi, luând-o ca punct de reper; nu voiam să mă rătăcesc, ci
simţeam pur şi simplu nevoia să reflectez în linişte, între nisip şi stele.
Aveam frisoane. Îmi clănţăneau dinţii. Se stârnise vântul, şi m-am ghemuit
între două pietre ca să mă adăpostesc.
Pe măsură ce noaptea de februarie se apropia, se făcea tot mai frig. Mă
simţeam greoi, mă dureau articulaţiile şi sufeream că sunt făcut din pământ
trist, când eu îmi doream să zbor spre stele.
Încă o amintire…
Aveam cinci ani. Tata trăsese storurile şi draperiile în apartamentul nostru
din Sainte-Foylès-Lyon, ca să facă întuneric complet. Cu gesturi de magician
care-şi execută numărul, transformase sufrageria în teatru. Eu fremătam de
plăcere. Luase o lanternă şi o-ndreptase spre mapamond, un glob de lemn
pictat, aşezat pe un picior de oţel, care stătea de obicei în camera surorii mele.
— Ştii de ce ziua vine după noapte şi noaptea după zi?
Am clătinat din cap.
Ţinea lanterna departe de glob.
— Ăsta e Soarele, ăsta e Pământul. Pământul se învârte în jurul lui însuşi în
douăzeci şi patru de ore, iar Soarele nu se mişcă din loc. Noi unde suntem?
I-am arătat pătrăţelul roz care reprezenta Franţa.
— Exact. Când ţara noastră se află în dreptul Soarelui, e zi.
Lumina lanternei cădea doar pe zona aceea de pe mapamond.
— Apoi…
A-nceput să învârtă globul.
— Dacă Pământul se roteşte, faţa asta rămâne în umbră.
Când pătrăţelul roz a ajuns într-o parte, s-a oprit.
— Şi uite-aşa se-nserează.
După care a făcut ochii mari, ca şi când ar fi urmat să încheie un număr de
scamatorie.
— Şi-acum uite noaptea.
După ce a întors de tot globul, pătrăţelul roz nu s-a mai văzut, cu spatele la
lanterna pe post de Soare.
— Înţelegi?
— Da.
— Ai întrebări?
— Una singură.
— Care?
— Unde e Dumnezeu în toate astea?
 Chipul tatei s-a crispat. Mă privea cumva cu ochii goi. Părea dezamăgit,
dezgustat. S-a scărpinat în cap şi până la urmă mi-a răspuns, cu lehamite:
— Dumnezeu nu e nicăieri. Eu unul nu-l văd.
Apoi a aprins lumina şi, odată ce-au apărut din nou culorile, atmosfera s-a
schimbat.
Tata a schiţat un zâmbet, mi-a dat un pupic şi s-a dus la culcare fără să
scoată un cuvânt, cu umerii plecaţi.
De ce se supărase aşa? Atunci am crezut c-am făcut o greşeală, c-am spus o
tâmpenie, pe scurt, că i-am stricat numărul. Astăzi, îi înţeleg altfel mâhnirea.
Tata suferea fără-ndoială din cauza ateismului lui, cu atât mai mult cu cât avea
o mamă credincioasă, pe care o adora, şi i-ar fi plăcut să-i împărtăşească
credinţa… Probabil că şi-ar fi dorit de asemenea să-i spună fiului lui, ca un
tată generos, că Dumnezeu există… Vestea cea bună… Un har pe care nu-l
putea transmite mai departe…
Dintr-odată am văzut o umbră strecurându-mi-se lângă picioare… Am sărit
pe piatră. O viperă! O viperă cu corn…
Inima îmi bătea nebuneşte. Mi s-a tăiat răsuflarea.
Am încercat să mă liniştesc gândindu-mă că, după câte ştiam, şerpii dorm
noaptea. Să fi fost un păianjen? Sau vreun rozător? Şi dacă totuşi trezisem o
reptilă?
Priveam întinderea întunecată de nisip din jur.
„Unde e Dumnezeu în toate astea?“ Nici eu nu-l vedeam…
 7

Abayghur se ruga, cu faţa spre răsărit.

Între cerul albicios şi pământul crăpat se deschidea un spaţiu vid fără
obstacole, ca o imensă portavoce: nimic nu împiedica rugăciunile lui să ajungă
la Mecca.
Tuaregul se izolase, discret. Cum stătea aşa în genunchi, pe covoraşul lui,
sub soarele care se-nălţa, mi se părea minuscul şi totuşi colosal. Prosternându-
se, îşi recunoştea desigur, umil, natura imperfectă, dar în acelaşi timp îl soma
pe Dumnezeu să-i acorde atenţie. Ce orgoliu, nu? Strângându-mi sacul de
dormit, mă tot întrebam… Ce era mai important într-o rugăciune, s-o rosteşti
sau să te faci ascultat?
Câţiva dintre excursionişti au observat absenţa lui Abayghur. Când Donald
le-a arătat în depărtare silueta pioasă, i-au aruncat o privire complice şi şi-au
văzut liniştiţi de treabă.
— Sunt încântaţi. Se bucură să vadă cum un musulman îşi îndeplineşte
îndatoririle religioase în inima Saharei. Folclor local. Aşa li s-a promis în
broşură. Felicitări agenţiei! Mulţumim…
Ségolène venise lângă mine. Şi-a continuat diatriba, spunându-mi, doar mie,
pe un ton răspicat:
— În schimb, dacă m-ar vedea pe mine rugându-mă, ar fi dezamăgiţi. Mai
rău: le-ar fi ruşine!
M-am uitat lung la ea. Aş fi putut să-i spun că în urmă cu douăzeci de
minute, când se dusese la micul dejun, astronomul îi şoptise la ureche
geologului: „Uite-o pe buna catolică!“ Observaţia fusese însoţită de chicoteli
pline de o superioritate arogantă. Ca un laş, îmi cufundasem capul în piept,
prefăcându-mă că dorm şi că n-am auzit.
Ségolène a insistat:
— Exagerez?
— Nu, ai dreptate. În Europa, intelectualii tolerează credinţa, dar o
dispreţuiesc. Religia e considerată o reminiscenţă. A crede înseamnă a rămâne
primitiv, în vreme ce a nega înseamnă să fii modern.
— Ce confuzie!… De parcă dovada progresului ar fi să nu mai
îngenunchezi.
— O prejudecată o înlocuieşte pe alta. Odinioară, oamenii credeau pentru
că erau incitaţi facă; astăzi, se-ndoiesc din acelaşi motiv. În ambele cazuri,
doar îşi închipuie că gândesc, când de fapt doar repetă, rumegă aceleaşi
păreri, doctrine, convingeri pe care poate că nu le-ar adopta dacă s-ar gândi la
ele.
A zâmbit, uşurată să vadă că ne-nţelegem.
— Mi se-ntâmplă de multe ori să mă simt ridicolă când vorbesc despre
faptul că sunt creştină! Ridicolă sau stupidă… Mă văd ca pe o prostuţă în
ochii interlocutorului.
A pufnit cu înţeles.
— În fine, nu vreau să mă plâng! Umilinţa se mărgineşte la sarcasm. Mă
feresc de martiriu. N-o să mă arunce la lei, n-o să mă ţintuiască pe-o scândură!
— Cine ştie? am şoptit eu.
M-a privit stăruitor. Am lăsat-o să mă studieze, urmărindu-l în continuare
fascinat pe Abayghur.
— Eşti credincios?
— Nu.
— Dar ai fost vreodată?
— Niciodată.
— Ţi-ai dori să fii?
M-am întors, ezitând dacă să-i dau un răspuns sincer sau o replică prin care
să pun capăt discuţiei. Ségolène aştepta cu atâta candoare, încât am ales
sinceritatea.
— Da şi nu. Da, pentru că astfel mi-ar fi mai puţin frică. Nu, pentru că ar fi
prea uşor.
— Prea uşor?
— Prea uşor.
Abayghur se aplecase atât de mult, încât aproape că nu se mai zărea. Oare
lipindu-şi trupul de pământ îşi înălţa mai repede sufletul la cer?
Ca de obicei, Ségolène nu voia să renunţe la polemică.
— Te-nşeli. Nu e uşor să crezi! Şi nici să acţionezi la nivelul pe care l-ar
pretinde revelaţia. Odată cu credinţa, primeşti mai multe îndatoriri decât
privilegii.
— Nu asta voiam să zic.
— De ce anume ţi-e frică? Şi de ce te-ai teme mai puţin dacă ai fi
credincios?
— Hai să continuăm discuţia după ce mă trezesc… Sincer, dezbaterea asta
metafizică la şapte dimineaţa mă depăşeşte.
M-a mângâiat pe faţă, matern.
— Iartă-mă.
M-am înfiorat… Gestul îmi dăduse o senzaţie aiuritoare: când îi simţisem
palma atingându-mi uşor obrazul, parcă nu era obrazul meu. Un hârşâit. Un
zgomot surd. Apoi mi-am pipăit şi eu fălcile: degetele s-au împotmolit în firele
de păr scurte, aspre, rebele. Îmi creştea barba. Ce senzaţie oribilă! Oare cum
arătam?
Abayghur se ridicase. Se-ntorcea în tabără ţinându-şi sajjada6 rulat la
subraţ şi făcându-ne semne de salut.
6. Covoraş de rugăciune folosit de musulmani. (N. tr.)
Cei doi oameni de ştiinţă s-au năpustit spre el, cu hărţile în mână, să-l
întrebe despre traseu.
Ségolène se pregătea să mă lase baltă, dar am oprit-o apucând-o de umăr.
Mi-a venit brusc o idee.
— Te-ai întrebat cumva de ce tu, creştina, îi deranjezi mai mult decât el,
musulmanul?
S-a gândit puţin, apoi a spus.
— Pentru că detestă creştinismul, nu islamul?
— După părerea mea, puţin le pasă de amândouă.
Jean-Pierre, Thomas şi Abayghur sporovăiau veseli, din cine ştie ce motiv.
Familiaritatea lor mă exaspera, aşa că am zis:
— La dispreţul faţă de credincios se adaugă dispreţul faţă de sălbatic.
— Poftim?
— Abayghur poate să practice orice cult, pentru el o să fie întotdeauna
destul de bine! Iată cum gândesc spiritele noastre pozitiviste! De ce să-l scoţi
din întuneric pe un sălbatic? De ce să-l dezrădăcinezi oferindu-i ateismul? Cu
ce l-ar ajuta aşa ceva pe el în mediul ăsta ostil? De fapt, li se pare normal ca
un african să se roage, dar în cazul unui european e stânjenitor, fiindcă ei îl
consideră pe european superior africanului.
— Eşti afurisit!
În faţa mea, cei trei se prăpădeau de râs.
Ca să spun drept, mă enerva că Abayghur se amuza împreună cu cei doi
savanţi; gelozia mă făcuse să rostesc o asemenea sentinţă nemiloasă, atât de
mult îmi doream ca tuaregul să-i respingă pe indivizii ăia şi să se-
mprietenească doar cu mine. Interesul meu pentru bărbatul albastru era mai
curat decât al lor. El chiar nu vedea asta?
Donald a sunat adunarea.
Abayghur i-a părăsit pe profesori şi şi-a eliberat dromaderii, cărora cu o
seară în urmă le pusese piedică la picioare.
Convoiul a pornit la drum.
Din tabără se-nălţa un fuior de fum, ultima urmă a şederii noastre acolo.
Mergeam în căutarea unei surse de apă. Gândul acesta îi lumina faţa lui
Abayghur, care, ca orice nomad, urmărea în călătoriile lui două lucruri
necesare: locurile de păscut pentru dromaderi şi apa pentru oameni. Fireşte,
bidoanele cu apă şi sacii cu cereale permiteau întârzieri; dar traseul trebuia să
ţină cont de acea înţelepciune ancestrală. Încercând să reconstituie itinerarul
pe hărţile lor, Thomas şi Jean-Pierre tocmai îi înţeleseseră logica: din cauza
reliefului şi uscăciunii, aici nu se ajungea pe drumul cel mai scurt de la un
punct la altul.
Ca de obicei, în timpul mersului tuaregul păstra tăcerea.
Doar din când în când, se-ntorcea spre mine şi, surâzând, mă-ntreba ce mai
fac.
Încântat de grija lui, îi răspundeam de fiecare dată „Bine!“, făcându-i semn
cu degetul mare ridicat. Râdea.
Oare se cădea să-i mărturisesc că în dimineaţa aceea mă mâhnise? Pesemne
că observase. Cum? Eram mezinul grupului, aşa că nu tărăgănam, şi, deşi
încetinit, rămâneam cu uşurinţă în frunte.
Se făcea tot mai cald. Păşeam tot mai greu. Simţeam cum mi se prelinge
transpiraţia pe spate. Încercam, fără succes, să-mi răcoresc tâmplele cu o
batistă stropită cu apă de colonie. Coapsele îmi tremurau din cauza muşchilor
încordaţi. Mersul devenise un supliciu.
Copleşit, urmăream stăruitor picioarele slăbănoage ale dromaderului din
faţa mea, labele lui fără copite, puternice şi flexibile. Nu mai gândeam, nu mai
priveam nimic, pur şi simplu înaintam.
În vreme ce mie mi se părea că în universul acela mineral toate îşi urmau
de-a pururi, fără deosebire, Abayghur ştia să citească deşertul. Lui, nisipul îi
vorbea: urmele îi povesteau despre expediţiile care ajunseseră aici mai
înainte; excrementele, mai uscate sau mai puţin uscate, datau trecerea
caravanelor; şi dintr-odată, nişte dâre fine, numeroase, şerpuite, arătau că
alergaseră pe-aici şi nişte gazele.
Am zărit apoi nişte forme de relief stâncoase.
— Umbră, în sfârşit! am îngăimat eu, silindu-mi membrele să păstreze
ritmul.
Dintre blocurile mari de piatră răsăreau ierburi, ca nişte fire de păr la
subsuorile muntelui.
De ce picioarele nu pot să meargă cu viteza ochilor? Masivul se contura tot
mai clar, dar parcă pe cât ne străduiam să ne apropiem, pe-atât se-ndepărta;
după multă vreme, am ajuns cu chiu, cu vai lângă el.
— Rhalass!
La unison cu colegii mei, mi-am dat jos rucsacul, epuizat. Abayghur l-a
strigat pe american.
Donald mi-a tradus:
— Nu-ţi da jos rucsacul. Abayghur ar vrea să ne-arate ceva.
Între uşurarea de a mă opri şi plăcerea de a-i face o favoare, am ales-o pe
cea de-a doua, mi-am luat din nou rucsacul în spinare şi, leoarcă de
transpiraţie, m-am ţinut după cei doi ghizi.
Ne-am căţărat pe stânci, am luat-o pe o cărare între doi pereţi de piatră
abrupţi şi Abayghur s-a oprit locului dintr-odată. La un metru mai jos, ne-a
arătat un izvor care-şi odihnea apa transparentă, netedă, molatică, presărată cu
pietricele gălbui.
I-am zâmbit întinderii vii, adânci, cristaline, ca şi când şi-ar fi regăsit o
prietenă şi, înduioşat, s-a ghemuit deasupra ei. Apoi m-a îmbiat să m-apropii.
Ca nu cumva să fac vreo stângăcie, m-am descotorosit de rucsac şi m-am dus
lângă izvor.
Ne-am cufundat mâinile în apă.
Ne curgea printre degete, nepreţuită, ca pulberea de aur. Fiecare picătură
era o minune. Abayghur s-a aplecat încet, şi-a făcut palmele căuş şi a băut.
Fericit, ne-a îndemnat şi pe mine, şi pe Donald să-i urmăm exemplul,
spunându-ne cât de bună e.
Am băut şi eu, cu un fel de respect sacru, cu sentimentul că mă iniţiez într-un
mister, faptul în sine de a bea, darul acela inestimabil.
După ce mi-am potolit setea, mi-am zărit la suprafaţa apei chipul alături de
cel al lui Abayghur. Pentru că mă simţeam mai puţin stânjenit în faţa imaginii
decât în faţa omului, am profitat ca să-i privesc cu atenţie trăsăturile fine,
sprâncenele de om inteligent, irişii de un verde-albăstriu acvatic.
S-a ridicat repede şi mi-a înşfăcat rucsacul. Mi-a făcut semn cum că-i prea
greu.
— Abayghur se-ntreabă, a spus Donald, de ce e-aşa de greu rucsacul tău.
Pune pariu că ai în el şi obiecte nefolositoare.
Am protestat jignit:
— Nici vorbă! N-am decât ce-mi trebuie… Dacă vrea, să verifice!
Donald i-a făcut cu ochiul lui Abayghur. Tuaregul a desfăcut uşor legăturile
rucsacului, l-a deschis larg şi, bombănind indignat, a scos o piatră.
— Dar…
De mirare, nici să mă revolt n-am putut. Nu-nţelegeam…
Abayghur a mai scos o piatră, apoi o a treia, şi o a patra.
Am rămas cu gura căscată.
Văzându-mi stupoarea, Abayghur şi Donald au izbucnit în râs.
Jubilând, Abayghur mi-a mărturisit că el îmi ascunsese pietrele printre
lucruri, de dimineaţă, când se dusese la rugăciune.
Molipsit de bucuria lui, am început şi eu să râd, ceea ce l-a înveselit şi mai
şi.
Apoi s-a lansat într-o tiradă încâlcită, cu fraze pe care nu le ducea până la
capăt, zguduit de sughiţuri.
Donald mi-a raportat esenţialul. Abayghur voise să se-asigure că domnul
filozof chiar era cel mai distrat om pe care-l cunoscuse vreodată – încă de mic
lumea râde de mine fiindcă sunt nemaipomenit de împrăştiat – şi în plus ţinea
să-mi păstrez în formă picioarele musculoase moştenite de la mama,
campioana Franţei.
Şi iar a-nceput să se scuture de râs.
Cu ocazia acestei scene destinse, am reuşit să-ntrevăd ce spirit tânăr avea
Abayghur, intimidantul stăpân al deşertului. Douăzeci şi patru sau douăzeci şi
cinci de ani… În timp ce bea apă, îşi desfăcuse turbanul, lăsându-mă să-i
zăresc părul negru, lung şi împletit, şi pielea granulată de pe ceafă.
M-a mai bătut de câteva ori uşor pe piept şi mi-a arătat că-l făcusem să se
distreze atât de bine, încât de-acum eram prieteni. Apoi ne-am întors în tabără.
După masa de prânz, aveam de umplut ploştile şi bidoanele.

După-amiază, am lăsat în urmă masivul şi-am traversat o porţiune de deşert

care arăta altfel – pământ bătătorit, plin de pietricele rotunde căzute din cer.
Câteva moviliţe ici şi colo, ca nişte mici vulcani stinşi, nu reuşeau să spargă
monotonia.
Dintr-odată, Abayghur a-nceput să se agite.
— Ce se-ntâmplă? a spus Donald.
Abayghur îşi muşca buzele, uitându-se în jur aproape năpăstuit. La rândul
nostru, am încercat să ne dăm seama ce-l îngrijora. Degeaba! În deşert, aceeaşi
pustietate.
Cu o voce pe care s-a străduit să şi-o stăpânească, dar care-i trăda
neliniştea, Abayghur ne-a rugat stăruitor să ne oprim.
Fără s-o spun, mi-era teamă că a zărit nişte jefuitori de caravane, adică nişte
răufăcători puşi pe răpit sau pe ucis străini.
Alarmat, Donald l-a întrebat de ce e aşa de agitat.
Abayghur a tăcut mâlc, a luat de pe spinarea primului dromader un sac de
pânză şi s-a făcut nevăzut după o movilă.
După cinci minute, s-a-ntors îmbrăcat într-o tunică neagră dintr-o ţesătură
fină cu broderii.
— Aaa, putem să stăm liniştiţi, ăsta-i costumul lui de sărbătoare! a exclamat
Donald.
Abayghur şi-a împăturit hainele dinainte în boccea şi a agăţat-o la loc pe
spinarea dromaderului. De noi nici că se sinchisea.
— De ce-a făcut asta? am zis eu într-o doară.
 — De ce? m-a îngânat Donald. Aş face bine să nu-l întreb. Simt că m-ar
omorî dacă m-aş încumeta. După cum se poartă, nu cred că vrea nici să-l
descoasem, nici să ne dăm cu părerea.
Abayghur i-a poruncit dromaderului să îngenuncheze, iar el s-a supus, cu
răgete de nemulţumire. Ceilalţi doi, solidari, au făcut la fel.
După ce animalul s-a aşezat, Abayghur a urcat în şa şi, apăsându-i grumazul
cu picioarele, i-a poruncit să se ridice.
Semeţ, magnific, imperial, Abayghur trona la trei metri deasupra
pământului. El, care de obicei, ca să ne-ncurajeze, ne arăta direcţia zâmbind,
acum a pornit din nou la drum nepăsător. Nici un cuvinţel şi nici o privire spre
noi. Înainta, cu bărbia ridicată spre orizont. Un alt om…
Ne-am luat ascultători după el, fără să ne mai întrebăm de ce se purta aşa.
Dar n-avea să treacă mult până să aflăm.
După o movilă, anunţat de o simfonie de clopoţei, a apărut un tablou
uimitor: o păstoriţă îşi păzea turma de capre.
Totul era mic şi încântător în scena aceea pastorală. Nu mai înaltă decât un
copil, deşi avea vreo douăzeci de ani, aşezată în mijlocul animalelor ei, fata
cu ochi conturaţi cu khol şi-a plecat privirea când ne-a văzut. Genele dese îi
umbreau pielea de culoarea piersicii. Faţa frumoasă, cu buze sidefate,
încadrată de cozi grele, de abanos, avea o rotunjime şi o frăgezime
extraordinare. La picioarele fetei stăteau nişte căpriţe scunde, de vreo treizeci
de centimetri, cu picioare scurte şi bot mic, care păreau mai degrabă jucării
decât animale rumegătoare.
Când au început să behăie, dezvelindu-şi gingiile de un roz opalin, m-au
descumpănit, fiindcă sunetele slabe şi ascuţite pe care le scoteau îmi aminteau
de zgomotul strident al claxoanelor de bicicletă; de fapt, căpriţele acelea nu
behăiau, ci ţipau.
Abayghur s-a aşezat mai bine în şa şi a trecut ţanţoş, cu o mină
neprietenoasă şi privirea în zare, fără s-o bage în seamă pe păstoriţă.
Cât despre ea, îşi făcea de lucru desenând ceva pe pământ cu o crenguţă.
Ce spectacol! Acolo, în deşert, unde pe kilometri întregi nu stăpânea decât
singurătatea, tuaregul şi tuarega se tratau unul pe altul cu indiferenţă.
Totuşi, nu se vedea decât atât, că se prefăceau că nu se văd. Cei doi se
străduiau aşa de tare să se ignore, încât era clar că se plac! Fiecare din ei îi
dădea asta de-nţeles celuilalt, dar se abţinea să facă primul pas.
Donald şi cu mine abia ne stăpâneam râsul.
După ce-am lăsat-o în urmă pe păstoriţă cu turma ei, Abayghur a rămas în
postura aceea senatorială încă doi kilometri, apoi a hotărât să facem o pauză.
Sărind de pe cămilă, a dispărut iar în spatele unei stânci şi s-a întors îmbrăcat
cu hainele obişnuite, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic.
Ceva trufaş şi aprig în purtarea lui parcă ne avertiza: „fără comentarii“.
Aşa că am renunţat.
Abayghur pregătea ceaiul, pierdut în reverie. Scurta întâlnire depăşea cu
mult clipa, trezise în el nişte sentimente profunde, care-l făceau să ofteze de-
ncântare.
Privindu-l, auzeam în minte versuri întreţesute din poemele Saharei,
cuvintele acestea ale nomadului care-i vorbeşte logodnicei aflate undeva
departe: „Mai frumoasă eşti tu decât un curmal greu de dulci roade, mai
tulburătoare decât făgăduiala ploii, mai sclipitoare decât cristalele de gheaţă
în toiul iernii. Toţi bărbaţii se minunează de tine. Eşti trandafirul meu din
Hoggar, luna cea albă, a stelei fiică, cea fără seamăn, unica, muntele meu
trandafiriu, amfora mea cafenie. Tu eşti fata albastră“.
Ce confruntare copleşitoare! După amuzamentul de la-nceput, scena dintre
cei doi m-a emoţionat. Era limpede că Abayghur cel pudic îi făcea curte fetei
aceleia frumoase. La cât de-agale îşi desfăşura intriga, i-ar fi trebuit luni
întregi ca să schimbe o vorbă, un an ca să rişte un sărut şi doi ani ca să-ncheie
o căsătorie cum se cuvine! Iar dacă după aceea, bătând deşertul în lung şi-n lat,
cum nu avea să-şi întâlnească decât din când în când soţia, povestea lor avea
să dureze.
Puterea lentorii… Mi-am dat seama că Abayghur ştia ce-nseamnă marea
dragoste.
Eu, dimpotrivă, făceam totul cu frenezie. Aşa doream, aşa iubeam. Cu
cincisprezece luni înainte, mă despărţisem de cea care-mi fusese alături timp
de şapte ani şi, ca să-mi alung supărarea, mă aruncasem în braţe străine. Având
tot mai multe aventuri, devenisem abonatul relaţiilor lipsite de angajamente şi
de consecinţe. Inima mea nu bătea pentru nimeni. Nu aveam nici o aşteptare.
Când priveam cerul, nu se profila nici un chip acolo.
Încă o dată, Abayghur cel răbdător, Abayghur visătorul, Abayghur cel
molatic mi se părea mai înţelept decât mine.
Deşertul îmi arăta cu degetul, unul câte unul, propriile-mi defecte.
 8

— Oare de ce-o fi adus pe lume natura un peşte, dacă încă nu inventase apa?
Mai aveam câteva ore de drum până la bivuac şi Ségolène mergea lângă
mine. În faţa noastră se-ntindea orizontul tremurător, supraîncins. Mi-am şters
fruntea şi-am strâns pleoapele.
— Poftim?
Întrebarea ei fusese atât de neaşteptată, încât am încetinit ca să pricep ce
voia să zică. O muscă a profitat şi mi s-a aşezat pe braţ. Ségolène a spus încă
o dată, limpede:
— Oare de ce-o fi adus pe lume natura un peşte, dacă încă nu inventase şi
apa?
Am alungat musca, descumpănit. Ségolène a bombănit ceva şi m-a-ndemnat
să reiau ritmul, după care a spus răspicat, tărăgănând sunetele, de parcă aş fi
fost un copil surd:
— Natura a creat fiinţele omeneşti, cu asta e de acord toată lumea. Dar de
ce le-a dotat cu setea de-a pune întrebări, de-a reflecta, de-a construi
cunoştinţe, cu moralitate? Calităţile astea sunt menite să ne-ajute să ne
integrăm în mediul înconjurător, sau să ne excludă din el? De obicei, natura nu
face nimic fără rost. Ascultându-i pe geolog şi pe astronom, mă impresionează
tot mai mult eficienţa ei chibzuită. „Puţina ştiinţă te îndepărtează de
Dumnezeu; multa ştiinţă te apropie de el.“ Dacă natura creează peşti înseamnă
că mai înainte a făcut apa. Aşa că…
— Aşa că?
— Dacă natura creează fiinţe raţionale cum suntem noi înseamnă că
universul are un sens pe care trebuie să-l înţelegem.
— Deci?
— Nu suntem un accident al hazardului, n-am venit pe lume în urma unor
ricoşeuri de atomi. Dimpotrivă, suntem rezultatul unui plan, al unei intenţii
inteligente. Deci…
— Deci?
 — Deci Dumnezeu există.
Ce uşurare, ajunsesem din nou într-un teritoriu cunoscut. Cum mă ocupam cu
filozofia, ştiam să jonglez cu astfel de enigme şi cu numeroasele lor
răspunsuri. Poate că la douăzeci de ani nu „intrasem în filozofie“ – aşa cum
„intri în religie“ – decât ca să-mi întăresc convingerile cu privire la problema
asta.
Musca nu se mai dădea dusă, mi se aşeza când pe un picior, când pe altul.
Am zâmbit şi i-am răspuns lui Ségolène:
— Înţeleg despre ce vorbeşti: o polemică în privinţa drepturilor de autor.
Omul este cel care creează sens, sau există un alt creator, Dumnezeu, înaintea
lui? Inteligenţa pe care o urmăreşte neobosit omul în univers vine chiar de la
el? Sau îşi are sursa la Dumnezeu? După părerea gânditorilor de astăzi, omul,
însingurat, rămas fără referent, singur producător de raţiune, se instituie
„paznic al sensului“ în mijlocul unei lumi absurde.
— Omul ar fi un peşte aruncat într-un univers fără apă?
— Dacă vrei…
— Păi atunci înseamnă că moare!
am zis nimic, ştiind prea bine la ce se referă. Da, contemporanii au adus
omul în agonie. Atribuindu-i meritul inteligenţei, îl măgulesc, dar în acelaşi
timp îl condamnă la o singurătate radicală. Omul devine excepţia: gândeşte
într-un spaţiu care nu gândeşte, se emoţionează într-un decor pasiv, caută ceea
ce e drept şi ceea ce e nedrept într-un haos amoral. Se închide singur pe
dinafară! Fără şansă de evadare! Omul, care nu e decât praf de stele, se
dovedeşte o dureroasă greşeală.
Musca bâzâia şi se fâţâia de colo-colo pe orice locşor descoperit de pe
corpul meu, pe braţe, pe picioare, pe gât, pe faţă, străduindu-se să-mi soarbă
transpiraţia sărată. Mă sâcâia.
Ségolène a insistat:
— Ordinea şi inteligenţa cosmosului nu sunt oare o dovadă a existenţei lui
Dumnezeu?
— E o demonstraţie clasică în filozofie. Voltaire spunea: „Universul mă
stinghereşte, şi nu pot să concep că ceasornicul acesta există, dar nu are
ceasornicar“. Fără-ndoială, dacă aş găsi un ceas pe cărarea asta, aş pune
existenţa lui pe seama muncii unui artizan; n-aş afirma că e un produs al
hazardului. La fel, prin analogie, aş tinde să cred că în spatele vieţii, al legilor
ei, al complexităţii din ce în ce mai mari stă munca unui mare artizan. Şi,
pentru că omul este o fiinţă gânditoare, morală, spirituală, ar fi cât se poate de
firesc să-mi închipui că a fost creat de un Dumnezeu gânditor, moral, spiritual,
şi nu prin ciocnirea unor molecule sau printr-o agregare aleatorie de celule.
— Înseamnă că eşti de acord…
— Nu, deloc! Întâi că analogia nu e o dovadă. Apoi, există ordine şi fără
intenţie: conform teoriei lui Darwin despre selecţia naturală, speciile adaptate
supravieţuiesc, iar cele neadaptate dispar, pe scurt, natura se organizează
singură. În fine, şi noţiunea de finalitate mi se pare suspectă, fiindcă nu este
decât o proiecţie pur subiectivă: cum putem şti sigur că scopul universului este
omul? De altfel, universul are vreun scop?
— Cum? Nu există finalitate? Să luăm de exemplu ochiul, o structură
desăvârşită. O să-mi spui că n-a fost proiectat pentru vedere?
Mi-am adus aminte că Ségolène lucra ca oftalmolog.
— Exact! Constat că vedem cu ajutorul lui; totuşi, n-am cum să demonstrez
că a fost proiectat pentru vedere.
— A, da? Şi-atunci din întâmplare retina are cinci milioane de celule cu con
şi o sută douăzeci de milioane de celule cu bastonaş care captează semnalele
luminoase şi le transformă în semnale electrochimice? Din întâmplare cele
două lentile, corneea şi cristalinul, se află la distanţa potrivită faţă de retină
pentru a concentra acolo razele de lumină? Din întâmplare globul ocular
cuprinde toate sistemele astea şi le protejează cu ajutorul unei substanţe
apoase? Din întâmplare mai sunt acolo şi o mulţime de mici muşchi care-l fac
să se mişte? Din întâmplare s-au aşezat unul lângă altul două organe identice,
permiţându-ne să vedem în relief? Din întâmplare cei doi nervi optici sunt
legaţi de o zonă din creier? Din întâmplare în craniul nostru se găsesc neuroni
în stare să prelucreze impulsurile nervoase? Hazardul! Mi se pare mai greu să
crezi în hazard decât să crezi în Dumnezeu. Trebuie să ai o credinţă oarbă ca
să înlocuieşti o fiinţă supremă cu: soartă, contingenţe, coincidenţe,
probabilităţi! De fapt, te-ai molipsit de superstiţia hazardului.
— Se poate să mă-nşel, dar asta nu-nseamnă că tu ai dreptate.
— Dumnezeu rămâne cea mai bună explicaţie plauzibilă a universului.
— Auzi şi tu ce cuvinte: „Cea mai bună explicaţie plauzibilă“. Recunoşti
deci că mai există şi altele. Dacă sunt mai multe posibilităţi, nu se pune
problema necesităţii. Nu se impune nimic.
S-a lăsat tăcerea. O sută de metri am mers reflectând. Soarele era aspru ca
silexul.
— Şi-apoi, am adăugat eu, când văd rateurile creaţiei, tsunamiuri, furtuni,
cutremure, specii în extincţie, tot felul de maladii care-i afectează pe oameni,
virusuri şi bacterii mortale, mă gândesc că Dumnezeu, ca artizan, nu e un
maestru, ci un învăţăcel. Ce de încercări nereuşite! Câte catastrofe naturale!
Uită-te la relief: nisipul ăsta ars de soare a fost cândva fundul unui ocean,
uedurile provin din nişte râuri azi secate, pereţii stâncoşi sunt rezultatul
activităţii vulcanice, faliile s-au format în urma ciocnirii plăcilor
continentale… Ce de încercări pentru un rezultat atât de jalnic! – deşertul nu
poate fi considerat o capodoperă, pentru că e imposibil să trăieşti aici.
Musca mi-a dat pace şi a asaltat-o pe Ségolène. Dar ea era atentă la tirada
mea.
— Totuşi, am auzit că unii filozofi au oferit dovezi ale existenţei lui
Dumnezeu.
— În afară de cea pe care tocmai am contrazis-o – proba finalităţii –, mai
sunt trei.
— Deci aşa!
— Ségolène, nu contează dacă-s patru, patruzeci sau patru mii! Faptul că
există mai multe arată că nici una nu e de ajuns.
— Şi care-ar fi dovezile astea?
— Proba consensului universal: în toate secolele, în toate locurile, oamenii
au crezut în diverşi zei.
— Exact. Nu te pune pe gânduri?
— În toate secolele, şi-n toate locurile până de curând, oamenii au mai
crezut şi că Soarele se învârte în jurul Pământului. Există şi iluzii împărtăşite.
Şi tâmpenii populare. Cantitatea nu garantează adevărul.
— Altă dovadă?
— Proba cosmologică: pentru ca lumea să se pună în mişcare, e nevoie de o
cauză primă, Dumnezeu. Conform acestui silogism, se merge înapoi din cauză-
n cauză la infinit, o aberaţie, dacă nu te opreşti la o cauză primă, care să nu
mai aibă nici o cauză. Numai Dumnezeu, omnipotent, omniscient, în afara
spaţiului şi timpului, poate da naştere universului, nu neantul.
— Nici asta nu ţi se pare convingătoare?
— E o afirmaţie care şchioapătă, pentru că pretinde că se întemeiază pe
principiul cauzalităţii, dar îl depăşeşte: recurge la o transcendenţă, la o cauză
fără cauză, din afara lumii. Mai mult, mă-ndoiesc şi de principiul cauzalităţii:
oare e suficient? Dacă mă bazez pe el, n-o să reuşesc niciodată să aflu ce-a
fost mai întâi: oul sau găina.
— Şi ultima dovadă?
Am chicotit.
— Proba ontologică: Dumnezeu are, prin definiţie, toate calităţile, deci şi
calitatea de a exista. A spune „Dumnezeu nu există“ e o contradicţie. Iar a
spune „Dumnezeu există“ e un truism.
A chicotit şi ea, dându-se bătută dinainte.
— Şi?
— N-am putea trece de la domeniul ideilor la domeniul realului. Se face
confuzie între două ordini, cea a gândirii şi cea a realităţii. Existenţa se
dovedeşte prin experienţă, nu prin concept sau prin deducţie. O plăsmuire a
minţii mele nu trăieşte neapărat în afara minţii mele. Dumnezeu rămâne un
postulat, un vis, o dorinţă, o închipuire… Atenţie, nu trebuie să luăm dorinţa
ca el să existe drept realitate.
Ségolène m-a privit mâhnită. Chipul i s-a împovărat parcă cu douăzeci de
ani. Fără milă, am încheiat:
— Speculaţiile pe care ţi le-am expus pot fi combătute. Doar prin forţele ei
raţiunea umană nu e-n stare să demonstreze existenţa lui Dumnezeu. Aceste
pretinse „dovezi“ nu sunt decât argumente în favoarea lui Dumnezeu. Nimic nu
poate să-i probeze existenţa.
— Bine, dar nici s-o nege.
Am dat din cap cum că sunt de acord. Apoi am adăugat:
— Cel care afirmă trebuie să ofere dovada. Dacă pretind că există centauri,
e musai să-mi susţin afirmaţia cu probe.
— Cel care nu vrea să creadă îşi scorneşte mereu motive.
— La fel şi cel care vrea să creadă!
Ségolène a ridicat capul, m-a fixat cu privirea şi a zis, categorică:
— Absenţa dovezilor nu e neapărat dovada absenţei.
 Pietricelele răzleţe, crăpăturile şi şanţurile vesteau intrarea într-un ued. Iar
când în depărtare au apărut câteva ţepuşe de piatră, am ştiut că ajunseserăm în
Hoggar.
În faţa noastră, Abayghur a rămas ţintuit locului. Cu un gest larg, ne-a arătat
o văgăună de stânci şi nisip, unde-aveam să ne-aşezăm tabăra.
Am reluat discuţia cu Ségolène.
— Ai dreptate. Zero pe linie. Dumnezeu nu e prezent decât sub forma
întrebării despre el. Orice om se-ntreabă sau s-a-ntrebat dacă Dumnezeu
există. Şi fiecare răspunde după cum consideră. Îndoiala cu privire la existenţa
lui Dumnezeu, iată minimul sindical al realităţii divine!
A zâmbit, şi-a scos plosca pe care o umpluse cu apă de la izvor şi a băut pe-
ndelete. Eu m-am aşezat şi am făcut acelaşi lucru.
După ce s-a şters la gură, şi-a mai revenit şi părea mai liniştită.
— Povestea asta cu Dumnezeu, care ne frământă pe toţi, a spus ea, e mai
mult decât o întrebare: e o provocare, o chemare. Nu putem căuta decât ceva
despre care ştim că trebuie căutat. „Nu m-ai căuta dacă nu m-ai fi găsit deja!“7
7. Citat din Cugetările lui Pascal (fragmentul 552), în care filozoful îi
atribuie aceste vorbe lui Hristos. Tema apare şi la Sfântul Augustin,
Confesiuni, cap. XXIV.35: „N-am găsit nimic din tine de care să nu-mi fi
amintit, din ziua în care am aflat despre tine“. (N. tr.)
S-a ridicat, mi-a făcut un semn prietenos de rămas-bun şi, înseninată, s-a dus
să-şi aleagă un loc pe nisip.
Asfinţitul inunda pământul cu ocru.
„Nu m-ai căuta dacă nu m-ai fi găsit deja.“
M-am abţinut să-i răspund, ca să nu întrec măsura.
Unde era Dumnezeu? După momentul aşa-zisei creaţii, nu se mai arăta.
Natura nu vorbeşte nici despre el, nici pentru el. Eu aveam sub ochi doar un
univers vizibil al cărui creator rămânea invizibil.
Încet-încet, cerul şi pământul s-au întrepătruns, cufundându-se în penumbră.
Contururile munţilor se lungeau la infinit, în vreme ce denivelările, vârfurile şi
protuberanţele se estompau.
Nu, hotărât lucru, Dumnezeu nu era acolo.
Dacă Dumnezeu ar fi vrut să-l cunosc, ar fi procedat altfel, nu?
 Omul îl caută pe Dumnezeu. Dar pe mine m-ar fi impresionat ca Dumnezeu
să fie cel care-l caută pe om, ca Dumnezeu să mă urmărească…
Or, pân-atunci nu mi se-ntâmplase aşa ceva…
Deşi Ségolène insinua contrariul, nu, nu eram în căutarea lui Dumnezeu.
M-am ridicat în picioare şi, scrutând împrejurimile, am simţit nesfârşita lor
pustietate.
— Şi dacă cumva mă caută el, să mă găsească! mi-am sfârşit gândul cu glas
tare, bravând în faţa munţilor.
Cum să-mi fi imaginat, pe-atunci, că Dumnezeu mă aude şi că avea să-mi
răspundă câteva zile mai târziu?
 9

Somnul mă ocolea.
Colegii mei se odihneau. Muntele era tăcut. Paşnice, indiferente, stelele
care-mpânzeau cerul întunecat suspendaseră timpul.
Fără mâini, fără picioare, înfăşurat în sacul de dormit ca o crisalidă în
coconul ei, mă foiam pe toate părţile. Perna din spumă pe care stăteam cu
capul, aşezată direct pe nisip, era udă de transpiraţie.
În stânga mea se-auzeau sforăieli furişe.
Ah, cât îi uram că pot să doarmă! Sau mai degrabă mă dispreţuiam pe mine
că stau de veghe… Mă simţeam cuprins de furie, ciudă şi nelinişte.
„Cum o să pot să merg mâine, dacă nu-mi recapăt puterile?“
Doar scăpasem de insomnii de luni de zile…
I-am zâmbit lunii.
Ce amintire minunată, vindecarea de insomnii: lăsasem în urmă dintr-un foc
douăzeci de ani de nopţi albe!
De la unsprezece ani, mă chinuiam groaznic să adorm. Chiar şi atunci când
eram epuizat, frânt de oboseală după o petrecere, un meci de rugby, o plimbare
cu bicicleta, nu reuşeam să-nchid ochii. Puteam să mă culc şi la zece, la două
noaptea încă nu-mi venea somnul. Contrar aşteptărilor, viaţa amoroasă nu mi-a
adus şi rezolvarea problemei. Cu toate că bucuria, excitaţia, plăcerile şi-apoi
orgasmul mă făceau să mă simt cât se poate de bine, rămâneam treaz, înlănţuit
cu cea de lângă mine, ascultându-i respiraţia tot mai mică şi mai domoală, de
noapte, într-o îmbrăţişare care la început mi se părea minunată, iar apoi
interminabilă – un deliciu care se prelungeşte prea mult se transformă în
supliciu. Pentru că aşteptam întotdeauna degeaba, m-am obişnuit să mă strecor
cu grijă din aşternut şi să mă aşez, gol, la birou ca să citesc, să scriu ori să
ascult muzică.
Nu ştiu dacă insomniile mă şubrezeau, dar erau atât de stăruitoare, încât îmi
amărau viaţa. Nu puteam niciodată să mă bucur că se sfârşeşte o zi, şi cu-atât
mai puţin să mă trântesc mulţumit pe pat. Gesturi care pe mulţi oameni îi
încântă – să tragă perdelele, să caşte, să se-alinte, să se ghemuiască sub
plapumă, să bată uşor perna din pene, să-şi îmbrăţişeze iubita şi să-i ureze
noapte bună – pentru mine erau începutul calvarului. Încercasem leacurile
băbeşti – să număr oiţe, să recit poeme, să mă gândesc la amintiri plăcute, să
fac un duş cu apă rece, să beau lapte, sau bere, sau un ceai din plante – în
zadar! Iar când mă-ncumetasem să cumpăr nişte somnifere de la farmacie, mă
făcuseră să adorm abia a doua zi, nu noaptea.
Un prieten îmi sugerase: „Adu-ţi aminte când ai început să ai probleme cu
somnul, apoi încearcă să-nţelegi ce s-a-ntâmplat, şi-o să-ţi dai seama care e
cauza.“ I-am ascultat sfatul.
Începusem să am insomnii după moartea bunicului meu, omul pe care l-am
iubit cel mai mult în copilărie, un uriaş blând, înţelept, amuzant, care-şi
petrecea zilele aplecat asupra mesei de lucru la care monta bijuterii. Scotea
rar câte-o vorbă, dar întotdeauna plină de sens. Aşa cum erau şi tăcerile lui…
La el totul era perfect cântărit. De la şaisprezece ani, se trudea cu pilele,
ceara, diamantele, barele de aur, ciocanul de lipit şi clemele. Muncind din
greu, reuşise să-i asigure o viaţă tihnită soţiei şi o bună educaţie fetelor lui, îşi
cumpărase o maşină americană arătoasă, pe care-o folosea rar, şi o casă la
ţară, unde stăteau două săptămâni, vara. Lucra încontinuu. Nu-l văzusem să se
întrerupă decât ca să se joace cu noi, nepoţii lui, sau cu animalele pe care le
aduceau cu ei unii clienţi. Atunci, omul acela care era înţelepciunea şi
seriozitatea în persoană se ridica de la locul lui, se-ascundea, inventa jocuri,
punea la cale surprize, se târa în patru labe şi se tăvălea pe jos de râs. A murit
la cincizeci şi nouă de ani, din cauza unui atac de cord.
Aşadar, urmând sfatul prietenului meu, analizasem o vreme imaginile care-
aveau legătură cu drama aceasta. Într-o dimineaţă, când intram la duş, mi-a
venit dintr-odată o idee: „Bunicul tău a adormit pentru totdeauna“. Brusc, am
înţeles că timp de douăzeci de ani fusesem prizonierul acestei sentinţe… Aşa
mă anunţaseră că a murit: „Bunicul tău a adormit pentru totdeauna“. Deci a
dormi era totuna cu a muri! Dacă adormeai, riscai să nu te mai trezeşti
niciodată… Oare ce adult îmi strecurase formularea asta catastrofală, crezând
că face un bine? Ce mai contează, cine ar fi bănuit că avea să mă condamne la
decenii de nopţi de nesomn?
Imediat ce-am identificat cuvântul acesta originar şi fatal, m-am simţit
uşurat, precum cerul spălat de ploaie. Seara, adormisem ca un prunc. La fel şi
a doua zi. Vindecat! Mai apoi, descoperisem chiar şi cât de plăcut e să moţăi.
Dar în noaptea aceea, în inima Saharei, în ciuda căldurii moleşitoare, a
drumului lung, în ciuda faptului că ne umpluserăm stomacul cu orez, nu
reuşeam să mă las în voia toropelii.
Mă pândea un pericol. Simţeam o ameninţare surdă… Da, un agresor
necunoscut, ascuns în umbră, aştepta să se năpustească asupra mea.
M-am ridicat dintr-odată în fund, dârdâind.
Materialul sintetic a scos un fâşâit groaznic. Aveam să trezesc pe toată
lumea. Şi să alung duşmanul…
După treizeci de secunde, pentru că nu se vedea nici o mişcare şi se-auzeau
în continuare sforăieli, am tras concluzia că nu deranjasem pe nimeni.
M-am uitat cu luare-aminte în jur. Nici o mişcare nici pe pământul incolor,
nici o viperă, nici un scorpion, nici un rozător. Nici un sălbatic cu cuţitul între
dinţi care să apară de după o stâncă. Doar îmi imaginasem pericolul.
Şi totuşi, ceva mă neliniştea…
Am scos mâinile din sacul de dormit, ca să mă-nviorez.
Deasupra mea, cerul triumfător. Splendid, suveran, presărat cu stele
scânteietoare, etala o cu totul altă dispoziţie decât a mea. Se dezisese de mine.
Eu rămâneam o insectă insignifiantă care se agita pe fundul unei gropi cu nisip.
Mi-am dat seama că senzaţia aceea de dezrădăcinare punea tot mai mult
stăpânire pe mine. Mă invada cu undele ei de stranietate, smulgându-mă din
confortul obişnuit. Nimic din jur nu-mi mai era familiar: îmi părăsisem casa;
renunţasem la activităţile de zi cu zi, la fel şi la ritualuri; munţii întunecaţi îşi
pierdeau contururile; obiectele uzuale – briceag, rucsac, lanterne, cărţi – nu-mi
erau de nici un folos; mi se prăbuşiseră toate reperele, inclusiv cele recente.
Insolitul avea câştig de cauză. Mă simţeam gol. Exilat. Fragil. Singur. Fără
scăpare.
Cum să îmblânzesc necunoscutul? Să-l fac banal?
O stea căzătoare a trecut prin dreptul lui Orion. Eram din ce în ce mai
îngrozit. Îmi fierbeau tâmplele. La ce distanţă se petrecea fenomenul acela? O
distanţă care mă depăşea… O distanţă care mă făcea mic, jalnic. Eram
cufundat într-un colţişor din univers, o lume în permanentă expansiune, un
cosmos vechi de paisprezece miliarde de ani, care-o să existe şi după ce eu n-
o să mai fiu. Chiar şi ceea ce vedeam, deşi mie mi se părea enorm, se dovedea
minuscul: în spatele planetelor se găseau alte planete, galaxiile se adăugau
altor galaxii, miliarde de sisteme ocupau infinitul inaccesibil. Eram şi eu pe-
acolo, praf în mijlocul imensităţii, zadarnic praf de materie, neglijabil praf de
timp.
Inima îmi bătea să-mi spargă pieptul. Am auzit cum izbeşte în poarta
toracelui, cerând să iasă…
Cine sunt? O lumânare care veghează în beznă şi pe care vântul are s-o
stingă. Jalnic! Deocamdată, pot să strig „Exist“, dar afirmaţia mea se îmbracă
în teroare, fiindcă, oricât aş urla, oricât aş încerca să-mi adun forţele pentru o
fugă dementă, n-o să exist la nesfârşit. Nu sunt decât o secundă între două
eternităţi, eternitatea dinaintea mea şi eternitatea de după mine. Nu sunt decât o
fărâmă de viaţă între două neanturi, neantul dinaintea mea, neantul de după
mine. Iar dacă eternitatea nu mă îngrijorează, cele două neanturi mă macină. A
spune „Sunt“ e totuna cu a spune „N-o să mai fiu“. „Viu“ are un singur sinonim
adevărat: „muritor“. Grandoarea mea devine puţinătatea mea, iar forţa mea,
imperfecţiune. Mândria se amestecă cu spaima.
Cine m-a aşezat aici, pe pietricica asta rotundă? În ce scop? Şi de ce pentru
atât de scurt timp?
Nu pot să spun că sunt nimic, mai degrabă aproape nimic. Un „aproape“,
iată condiţia mea. O aproape-fiinţă. Un aproape-neant. Nici una, nici alta, ci o
angoasă hibridă.
Universul îşi desfăşoară puterile sub ochii mei. Deşi ar putea să mă
minuneze, mă striveşte. Sunt ţintuit de viu. Am ameţit. În faţa lui, mă fac mic
de tot. Sunt; şi totuşi, sunt menit să nu fiu nimic. Trec şi-atât. Existenţa mea se
dovedeşte finită, înscrisă între două evenimente absurde, naşterea şi moartea
mea. Mă aşteaptă o despărţire brutală, iremediabilă: despărţirea de lume,
despărţirea de cei apropiaţi, despărţirea de mine. Ruptura. N-am decât o
certitudine, anume că o să pierd totul.
O voce dinăuntrul meu chicoteşte: „Bucură-te! Teama ta de moarte e dovada
constantă că eşti în viaţă! Atâta vreme cât te gândeşti că n-o să mai fii nimic,
încă eşti. În schimb, atunci când n-o să te mai gândeşti…“
Moartea nu reuşesc să mi-o imaginez. Prăbuşire? Întuneric? Linişte? Prea
concrete… Vidul? Ca să vezi vidul ai nevoie de plin. Timp oprit? Ce-nseamnă
timpul atunci când nu e trăit?… Habar n-am. Să gândeşti nimicul înseamnă să
nu te gândeşti la nimic. Nu pot să găsesc nici o reprezentare: ca să-ţi reprezinţi
ceva trebuie să rămâi o conştiinţă. Or, eu n-o să mai fiu o conştiinţă.
Sunt lac de sudoare. Angoasa mă scoate din lume. Cum se explică viaţa asta
limitată şi moartea infinită? Spasme de panică îmi scutură trupul. Mi s-a uscat
limba. Inima-mi bubuie. Îmi vine să urlu.
— Érrric?
Tresar.
În stânga mea a apărut silueta albastră a lui Abayghur.
M-a atins uşor cu mâna pe umăr.
Ce văzuse oare din tot zbuciumul meu? Fără să-mi dea de-nţeles că a
observat ceva, mi-a făcut semn să-l urmez. Şi am ieşit, bucuros, din sacul de
dormit.
Am mers vreo douăzeci de metri până la o zonă plină de mărăcini, unde
refuzase să ne aşezăm tabăra. S-a oprit şi mi-a arătat cu degetul o formă în
nisip.
Mi-a luat un minut să-mi obişnuiesc ochii cu întunericul, apoi am văzut clar
o viperă cu corn mestecând o şopârlă pe care o-nghiţise; labele din spate şi
coada, deja rigide, îi rămăseseră afară din gură.
În şoaptă, Abayghur mi-a explicat că mişunau aşa de multe reptile pe-acolo
din cauza bălţii care atrăgea prada lor, rozătoare şi scorpioni.
Un foşnet i-a confirmat spusele. O viperă a ţâşnit să se ascundă printre
pietre, făcând salturi în lateral şi lăsând pe nisip amprente în formă de S. Nu
departe de noi, Abayghur mi-a arătat încă un cap triunghiular cu pupile
verticale.
M-a apucat tremuratul.
Ne culcaserăm lângă un cuib de reptile. Deşi nu e letal, veninul lor poate să
necrozeze organe, să distrugă porţiuni de piele, să afecteze sistemul nervos.
— Ce-i de făcut? i-am şoptit eu.
Aşa cum prezisese Donald, reuşeam să comunic cu tuaregul fără să vorbim
aceeaşi limbă.
Mi-a răspuns că atunci când avea să se ridice soarele şerpii o să iasă să bea
roua de pe trupurile noastre. Aşa că în zori n-o să mai fim deloc în siguranţă.
După aceea a scos un pliculeţ din traistă. L-a desfăcut şi mi-a dat să miros
praful dinăuntru. Sulf.
Din câteva gesturi, mi-a explicat că trebuie să trasăm o linie de protecţie în
jurul colegilor mei cufundaţi în somn, ca să alungăm prădătorii.
Am început să construim originala fortificaţie plată, încet, uitându-ne cu
mare atenţie unde călcăm cu picioarele goale şi pândind fojgăiala reptilelor.
Eu m-am speriat de câteva trosnete şi m-am înspăimântat de-a binelea
văzând mişcări fugare în tufişuri.
Ce bine era să te temi doar de un adversar! Acum identificam pericolul.
Abayghur mă scăpase de spaima fără motiv. Probabil că el, omul deşertului,
ştia că frica maschează angoasa dându-i un obiect precis.
 10

De zile-ntregi, mergeam prin Atakor, cea mai înaltă şi mai accidentată

regiune din Hoggar.
După minunile de la orizontală urmau acum minunile pe verticală. În fiecare
clipă apăreau piscuri, movile stâncoase, ravene.
Sub soarele aprig, traversam atelierul unde lucrase natura pe vremea când
era tânără, năvalnică şi neîmblânzită. Cu forţa ei, ridicase rocile primare din
nisip, apoi împrăştiase milioane de tone de lavă. După ce luase în stăpânire
materia aceea încinsă, îşi încercase măiestria construind tot felul de forme:
vârfuri, columne, creste, cute, mameloane, ridicături, conuri, arce, văgăuni,
şanţuri, pitoane, capişoane. Natura îşi testase cu înflăcărare talentul, uneori
strălucită, alteori stângace, dar întotdeauna inventivă.
Pe-atunci, nu existau încă oameni care să-i laude strădaniile; abia după
aceea i-a creat şi pe ei. Totuşi, s-ar fi zis că de-acum nu-i mai păsa de propria
operă, şantierul părea părăsit. Eroziunea produsă de ape, de vânt şi de
secolele care s-au scurs estompa giganteştile sculpturi şi, ştergându-le
contururile, le ştirbea ameninţătoarea robusteţe.
Astăzi, începea să domine dezordinea. Pereţii stâncilor se măcinau. Ici şi
colo mormane de grohotiş spărgeau liniile. Cărările se astupau cu enorme
blocuri de piatră. Capodopera se năruia.
Însă din când în când haosul se-mblânzea, dând la iveală o creastă intactă,
rotunjimea unui pisc, curba zveltă a unui drum, dar cel mai adesea trebuia să
ocolim, să dăm pasul peste ceva, să ne căţărăm.
Între aceste nenumărate proeminenţe, lungile platouri ne epuizau: arse de
soare, fără copaci şi fără umbră, ostile vieţii.
Apoi ajungeam la stâncile tubulare, cu pereţii lor sparţi de alveole şi feţele
roase de carii.
Thomas, geologul, era în culmea fericirii. Semăna cu un pasionat de artă
ajuns în muzeul Vaticanului… Se preumbla neobosit în toate părţile, se-apleca,
strângea mostre, comenta, descria, analiza, compara. Mai mult, începuse să
colecţioneze cristale: dacă în primele zile se-arătase prudent, acum vânătorul
de roci nu mai rezista plăcerii de-a culege diverse bucăţi de cuarţ.
Văzându-l cum îşi încarcă rucsacul, Abayghur şi cu mine am schimbat o
privire complice şi-am izbucnit în râs: Thomas îşi juca singur renghiul pe care
mi-l jucase mie tuaregul când îmi umpluse bagajul cu pietre.
Totuşi, ne uitam impresionaţi la descoperirile lui: trahitele aspre, cu nuanţe
de ardezie, de galben sau chiar de roz, şi mai ales nişte pietre speciale, care
sunau ca şi când ar fi fost goale pe dinăuntru, fonolitele, brun-arămii, verzui
sau albicioase, atunci când intrau multă vreme în contact cu aerul.
La asfinţit, peisajul căpăta note de coşmar. În lumina palidă, înainte să fie
înghiţite de întuneric, formele de relief îşi schimbau pentru câteva minute
consistenţa: pe stâncile istovite se profilau monştri, ciclopi cu răni uriaşe,
schelete herculeene parcă sparte cu o lovitură de spadă, titani cu cocoaşă, piei
spintecate, pline de edeme, bube şi umflături.
Apoi bezna ascundea spitalul acela cu infirmi şi, pe dibuite, ne puneam
mănuşile, căciulile şi hanoracele şi ne strângeam în jurul unui foc binefăcător.
Ce diferenţă faţă de dogoarea de peste zi! În douăzeci şi patru de ore,
înfruntam pe rând vara şi iarna.
Deşi nu ştiam încă, era ultima dimineaţă din viaţa mea cea veche.
Noaptea trecuse peste mine ca o pasăre-n zbor; m-am trezit înviorat şi
binedispus în scobitura uedului unde ne aşezaserăm tabăra.
De data asta, aveam să poposim acolo mai mult decât de obicei. Plănuiam
să escaladăm muntele Tahat, la poalele căruia ne aflam, cea mai înaltă culme
din Hoggar, ajungând până la trei mii de metri.
Pentru că acest adăpost ne era bază până a doua zi, unii au profitat şi au
renunţat la expediţie. Dureri de articulaţii, bătături la picioare, coloana
vertebrală suprasolicitată, toate impuneau odihna. Gérard m-a anunţat că n-o
să participe la urcuş; îl văzusem că ia la repezeală diverse pastile şi mi-am dat
seama că avea nişte probleme de sănătate de care nu voia să se ştie şi care-l
stânjeneau. După ce mi-a urat drum bun, s-a retras iar pe o mică movilă.
Ciudat caracter! Ţineam mult la el, dar era dificil. Îmi oferise cu generozitate
călătoria asta, care pentru mine era prea scumpă, dar acum îmi dădea impresia
că o continuă fără mine, pe cont propriu, aproape mut, ocupându-se să-i
critice, răutăcios, pe toţi ceilalţi. Nu mai ştiam ce să cred. Fără-ndoială că
suferea de un fel de timiditate care punea stavilă firii lui mai degrabă
vulcanice… Iar amestecul acesta de impulsivitate şi reţinere rămânea o
enigmă pentru mine. Cât despre ceilalţi colegi, îi puseseră cu toţii eticheta de
antipatic, în afară de Ségolène, care refuza să-i vorbească de rău pe alţii şi se
lăsa cucerită de farmecul lui de aventurier inveterat.
Abayghur mi-a explicat că o să aibă el grijă de călătorii obosiţi, de tabără
şi de dromaderi.
I-am citit pe faţă că i se părea absurd că vrem să urcăm tocmai pe Tahat. La
ce bun? Ce puteam să vânăm acolo? Să culegem? Să bem? Nimic… Pentru el,
era un efort în zadar, iar curiozitatea noastră, un moft copilăresc, de europeni.
El, tuaregul, ştia să se strecoare în masivul acela pe care caravanele îl
evitau, numindu-l tărâmul setei şi fricii, dar aşa, să-l invadăm, să-i cerem prea
multe… În plus, spre deosebire de turişti, el nu ţinea nici să bată recorduri,
nici să câştige concursuri; nu s-ar fi lăudat niciodată în faţa altora că „a fost
acolo“!
Îmi venea să-l cert, să-l conving c-o să fie o aventură pe cinste, că, odată
ajuns acolo sus, o să-şi privească ţinutul natal ca un dumnezeu.
În timp ce eu mă pregăteam să-l apostrofez, el urmărea un vultur care se-
nvârtea prin văzduh chiar pe deasupra uedului. Îşi rotea ceafa în acelaşi ritm
cu zborul vulturului, încet, mlădios. Concentrarea aceea din ochii atât de
limpezi ai lui Abayghur m-a speriat: am avut senzaţia că era legat printr-un fir
invizibil de pasărea răpitoare, un fir întins, telepatic, şi că se folosea de
privirea animalului ca să cerceteze refugiul nostru şi împrejurimile.
Am pornit la ora şase, conduşi de Donald. Hotărâserăm de comun acord s-o
luăm pe drumul cel mai lung, fiindcă scopul nostru principal era excursia în
sine, nu să ajungem în vârf. Nu se-ntrezărea nici o potecă clară, aşa că mai
degrabă ţineam direcţia printre stânci şi mormane de grohotiş, ca să ajungem
în vârf pe creasta din stânga.
Odată scăpat de povara rucsacului, mă simţeam din nou în largul meu; eram
doar în tricou şi pantaloni scurţi, în picioare aveam ghetele Pataugas şi, prinsă
la curea, plosca cu apă.
Cu cât ajungeam mai sus, cu-atât vedeam mai bine. Totul devenea grandios.
Priveam pământul până la infinit, cu toate protuberanţele lui. De departe, părea
că munţii stau pe o întindere plată, suferind de milenii că au fost dintr-odată
expulzaţi acolo din străfundurile planetei. Relieful căpăta o linişte pe care n-o
arăta şi de-aproape, când dădeam piept cu pantele cu grohotiş, crevasele
tăioase şi coloanele acelea măcinate.
Intram pe nişte porţi care ne duceau spre cer.
Thomas şi cu mine eram de-acum nedespărţiţi. Mă-nţelegeam bine cu el,
eram pe aceeaşi lungime de undă. Unele piscuri, cu crăpături şi adâncituri cu
forme geometrice, păreau nişte uriaşe millefeuille, cu roci când nisipoase,
când seci pe dinăuntru, sunând a gol. Mi-a arătat stâncile muzicale, formate din
fonolite şi riolite dispuse ca tuburile de orgă: m-am surprins pândindu-le
reverberaţiile, visând cum vântul suflă peste instrumentul acela gigantic şi-i
face tuburile să cânte, Bach sau Bruckner… Pe măsură ce urcam şi-mi arăta
cuarţuri, feldspaţi, amfiboli care se vedeau cu ochiul liber în vechea lavă, îl
dădeam uitării pe profesorul scorţos, dornic să-şi impună autoritatea, grăbit
să-şi arate cunoştinţele; acum găseam în el doar un bărbat de cincizeci de ani,
curajos, mânat de entuziasm, de forţa pe care i-o dădea mişcarea şi de
curiozitate.
Când am ajuns în vârf, m-a cuprins o fericire fără margini.
Acoperişul Saharei… Peste tot în jur, infinitul… Rotunjimea globului
pământesc…
Nu mă gândeam la nimic; mut de uimire, eram doar ochi care contemplă.
Nu-mi venea în minte nici o frază interesantă sau inteligentă, mă bucuram pur
şi simplu că privesc, că inspir, că expir.
Thomas a venit în dreapta mea şi-am admirat împreună, radioşi, peisajul.
Am stat multă vreme aşa, respirând la unison. Apoi a trebuit să-nceapă să
numească vârfurile, acolo Akafou, acolo Serghat, acolo Assekrem… Am
încuviinţat, îngăduitor. Denumirile nu contau, erau nesemnificative, meschine,
derizoriu de omeneşti, pe lângă geniul naturii, pe care limbajul încerca să şi-l
aproprie. Nu ceea ce spunea Thomas îmi plăcea, ci emoţia pe care o
împărtăşeam.
Donald a scos gustarea pe care-o luase cu el: pâine, ouă fierte, salam. N-
aveam cum să ne-aşezăm. Bătea vântul, iar golul ne-atrăgea spre el. Cei mai
rezistenţi au rămas în picioare; eu m-am sprijinit de o stâncă; Ségolène s-a
aşezat pe o piatră. Eram încântat; la trei mii de metri deasupra pământului,
gălbenuşul portocaliu de ou şi miezul moale de pâine aveau savoarea rarităţii.
— Pulverizatorul! Apă!
Donald ne obliga să ne hidratăm regulat; la semnalul lui, trebuia să bem apă
şi să ne stropim pe faţă. Am desfăcut de la curea singurele mele bagaje, plosca
cu apă şi pulverizatorul. Am zâmbit când mi-am stropit faţa cu apă Evian,
pentru că aveam impresia că pentru o clipă pe pielea mea se întâlnesc Alpii
înzăpeziţi şi întunecatul Hoggar.
Undeva foarte departe, jos, la dreapta, Thomas m-a ajutat să zăresc uedul
Tahat, adâncitura aceea în nisip unde ne-aşezaserăm tabăra. La o asemenea
depărtare, imposibil să disting un om sau o cămilă. Acum eram stăpânii lumii.
După ce ne-am odihnit, Donald a spus că trebuie să ne întoarcem.
— Merg eu înainte! am strigat.
— Ştii drumul?
— Nici o grijă. L-am reţinut.
De ce spusesem asta? Cum de-mi trecuse prin cap că aş avea memoria
pietrelor? Cum de uitasem că n-am deloc simţ de orientare?
Entuziasmat, am început să cobor.
Thomas se ţinea după mine, dar apoi a rămas în urmă, încetinit de
încărcătura de pietre din rucsac.
Eram în culmea fericirii. Mergeam. Săream. Mă năpusteam înainte.
Alergam. Nici prin gând nu-mi trecea să mă uit înapoi. Nici pomeneală să
verific traseul. Puterea mă îmbăta. Coapsele suportau şocul denivelărilor,
gleznele rezistau, picioarele îşi alegeau singure stâncile stabile, evitând
pietricelele pe care ar fi alunecat, părea că n-am cum să-mi pierd suflul. Mă
credeam invincibil.
Nici vorbă s-o iau mai încet. Dimpotrivă, tot mai repede. Trebuia să merg şi
mai repede. Fără oprire. Mă cuprinsese un soi de vertij stăpânit. Niciodată nu-
mi mai umplusem plămânii cu atâta aer. Inima primea aşa de mult sânge, încât
dacă nu iuţeam pasul ar fi explodat.
Înaintez… Prudent ar fi să-i aştept pe colegii mei, dar eu mă bucur de
puterea mea, de libertate. Singurătatea îmi dă avânt. La ce bun prudenţa? Mă
simt sigur pe mine.
Merg ore-ntregi. Ore care trec ca minutele.
Nici urmă de oboseală!
 Şi iată-mă jos. Tabăra e în dreapta.
Descopăr scheletul unui dromader, cu oasele albite. Straniu, la urcare nu l-
am văzut.
Mă opresc imediat.
În mod normal, aici ar fi trebuit să fie tabăra. După cele două blocuri mari.
Habar n-am unde mă aflu. Le dau roată de câteva ori.
Deşi sunt surprins, nu mă alarmez, fac câţiva paşi la dreapta, la stânga, în
faţă, înapoi.
Ce se-ntâmplă?
Nimic.
Nu recunosc nimic. Puţin mai devreme mă deplasam într-un univers
cunoscut, dar, într-o clipă, s-a schimbat, nu mai e aşa. Unde sunt?
Nu-mi pierd cumpătul, nu mă-nfurii pe mine însumi: doar că nu pricep. Sunt
buimăcit, stupefiat.
Dintr-odată tresar. Tovarăşii mei de drum o să vină?
Muntele e doar o suprafaţă pustie. Pe unde-am trecut? Oare să urc înapoi?
Cercetez împrejurimile şi-ncep să am dubii. Rocile seamănă atât de bine între
ele. La fel şi vârfurile. Şi ravenele.
Îmi dau seama că toată după-amiaza am coborât în viteză urmând o
amăgire… Drumul doar părea să fie drumul, dar nu era.
Strig:
— Donald!
Vocea mea mă linişteşte. E încă puternică, virilă. Sigur o să m-audă cineva.
— Donald! Thomas!
Nici un răspuns.
— U-uuuu…
Strigătul lung îmi permite să-mi modulez vocea şi s-o fac şi mai puternică.
Gata: mi se pare că aud un răspuns.
Răsuflu uşurat, strig din nou şi-apoi ascult cu atenţie.
Nu primesc înapoi decât ecoul, reverberat din stâncă-n stâncă…
După ecou, linişte. O linişte tăioasă.
Definitivă.
Acum e clar: m-am rătăcit.
 11

Sunt atât de şocat, încât nu mă gândesc nici la foame, nici la sete.

Ce să fac?
Să urc înapoi… Imposibil, o să mă prindă noaptea.
Să aştept… Dar ce? Ce s-aştept?
Îmi muşc buzele până la sânge.
Să strig? Să mai strig? Să ascult? M-am străduit deja să fac asta timp de
douăzeci de minute. Extenuant! Mă odihnesc puţin şi încep iar…
Dar natura nu-mi mai dă timp: soarele capătă culoarea focului şi-apoi, într-o
clipită, cerul se goleşte, se stinge, zidurile dispar. Un vânt puternic, rece ca
gheaţa, şuieră printre falii şi prăpăstii. Se năpusteşte asupra mea.
Tremur.
Degeaba încerc să-i mai strig pe colegii mei, rafalele furioase îmi acoperă
vocea; vijelia a-nghiţit-o, omorând şi ecoul. Sunetul deşertului nu-mi mai
aparţine.
În câteva secunde, frigul pune stăpânire pe mine…
Dârdâi.
Altă soluţie nu am decât să mă adăpostesc, şi repede.
Căutând un loc ferit în spatele celor două blocuri de piatră, îmi dau seama
că n-am nici sac de dormit, nici pătură, nici pulover, nici pantaloni lungi. Cum
o să rezist în noaptea asta îngheţată?
Mă ascund între stâncile care au păstrat puţin din căldura soarelui. Stau
acolo ca un animal, fără să ştiu ce să fac, lipindu-mă de ele ca să mă-
ncălzească.
Dar sunt deja aproape reci… Îmi clănţăne dinţii.
Vântul bate tot mai tare, se-ntărâtă, se strecoară peste tot.
Mă gândesc să-mi fac o adâncitură pe post de pat. O să am un aşternut din
nisip, şi-o să mă acopăr tot cu el.
Fără să mai pierd timpul, încep să sap, să scot nisipul, să netezesc. Apoi,
mă-ntind acolo şi mă-ngrop.
 Stau întins pe spate, ca o efigie funerară, cu faţa spre luceafărul de seară.
Rafalele de vânt se transformă în vârtejuri. O voce de undeva din adâncul
minţii îmi aduce aminte, ca un reproş, că ar trebui să ştiu să mă orientez, acum,
că cerul îşi etalează reperele; dar eu n-am reţinut niciodată mare lucru despre
punctele cardinale, am văzut mereu noaptea ca pe un tablou, nu ca pe o hartă,
privind stelele doar din punct de vedere estetic.
Rătăcit…
Fără nimic de mâncare.
Cu mâna pe care-o ţin afară din nisip, cercetez câtă apă mai am în ploscă.
Nu mai mult de patru înghiţituri. Iau una.
Închid ochii. Îmi tot repet în minte întrebarea: „Cât poate să reziste un om
fără să bea apă?“ Habar n-am… Încerc să mă gândesc la ce-am citit în cărţi:
nu se poate să nu fi dat şi peste asta în vreun roman. Patru zile… Trei… Oare
o să fie de-ajuns trei zile ca să mă găsească? Dar dacă nu mă găsesc, o să
dureze prea mult până să mor…
Înghit cu greutate. Moartea… Asta m-aşteaptă.
Deschid iar ochii. Mă-ngrozesc. Îmi dau seama, în sfârşit, ce mi se-ntâmplă:
m-am rătăcit în deşert, fără apă, fără mâncare şi aproape dezbrăcat. Singura
caravană pe care-am văzut-o pe-aici vreme de o săptămână a fost a noastră, iar
Tamanrasset, cel mai apropiat sat, se află la o sută de kilometri. Sunt în mare
pericol.
Gâfâi febril, neliniştit, buimac, învins deja de îngrozitoarea noapte care se
anunţă, gata să mă las pradă fricii…
 12

Îngropat.
Stau în sarcofagul de nisip, cu faţa spre noapte. Deşertul pare mai întins
decât câmpul de stele. Inima pompează sânge, bate puternic, nesigură, în
alertă, neştiind cum de rămâne-n viaţă în lumea asta minerală, atât de
conştientă de neînsemnătatea ei.
Îngropat…
Cât timp o să zac în liniştea de piatră deschisă către galaxii? Până o să
devin şi eu de piatră… Dac-aş putea să adorm! Odihna mi-ar da răgazul să uit.
În schimb, conştiinţa trează, vibrantă, nu mă slăbeşte o clipă; veghează doar-
doar va găsi o soluţie, ca să mă scape de moarte cu veghea ei.
Îngropat…
Cât de jos am căzut! Şi-o să ajung şi mai jos… În curând, o să mă pierd în
nisip. Înlăuntrul meu, asta şi vreau, aproape că mi-ar plăcea. Să mor mai
degrabă decât să aştept moartea. Liniştea aceea, liniştea neantului, mă atrage
mai mult decât luciditatea de nesuportat pe care şi-o impune conştiinţa mea.
Îngropat!
Din reflex, mi-a venit să mă aşez pe-o parte, în poziţie de fetus, dar
mormântul pe care l-am construit m-a împiedicat. Straniu… N-aş fi crezut să
fie aşa de grei câţiva pumni de nisip. Iată-mă prins într-un culcuş pe care l-am
săpat cu mâna mea.
Ce se-ntâmplă?
Ah…
Mi se pare că mă pulverizez… că mă desprind… sau ceva din afara mea mă
face să mă ridic… Cum? La capătul căderii există înălţare?
Senzaţia continuă…
Urc, mă înalţ deasupra nisipului, a grămezilor de stânci, şi… plutesc.
Incredibil: am două trupuri! Unul pe pământ, celălalt în văzduh. Deşi încă
simt, ca pe-o amintire vagă, nisipul care-mi blochează picioarele şi pieptul,
plutesc… Prizonierul e jos, dârdâind, iar cel eliberat, uşor, impalpabil, se
ridică în linişte deasupra peisajului, fără să sufere din cauza vântului sau a
frigului, chiar fără să aibă nevoie să respire.
E cald şi bine aici.
Conştiinţa mea îşi întrerupe cursul obişnuit, făcut din calcule şi gânduri.
Timpul încetineşte. Zbor. Cerul îşi ţine respiraţia. Stelele nu se mişcă.
De unde vine forţa asta care m-a purtat aşa de sus şi mă ajută să rămân aici?
Nu-nţeleg nimic… Vine din afară? Dinăuntru? N-o recunosc, n-o localizez.
Dispar orice repere.
Dar iată că se schimbă ceva… Am impresia că forţa intervine din nou.
Mă… mă face mai mare! Da, îmi lungeşte membrele, mă transformă într-un
uriaş pe potriva muntelui, de-acum pot să fiu parte din Sahara şi s-o
stăpânesc…
Forţa insistă.
Îmi deformează corpul fără să mi-l sfâşie; dimpotrivă, e de o copleşitoare
gingăşie. Încântător.
Simt numai împăcare.
Sunt uluit; dar în curând n-o să mai fiu, pentru că – ştiu bine – o să renunţ la
fotoliul de spectator, o să mă cufund în liniştea asta, da, o să mă topesc cu
voluptate în ea, cum se topeşte zahărul în apă.
Sângele îmi clocoteşte. O bucurie fără margini. Dar am încredere. Inima o
să reziste.
Timpul îşi opreşte trecerea: stă în loc. Şi, stăvilindu-şi curgerea
neîntreruptă, devine mai bogat, răsunător, intens, capătă miliarde de straturi.
Iată că timpul are consistenţă… Fără să-şi mai depene secundele, există pur şi
simplu.
Fericire.
Văpaie.
Forţa mă ia în stăpânire. Mă abandonez. Îmi pătrunde în trup, în minte. Sunt
scăldat în lumină!
Mă contopesc cu ea.
Odată cu pământul, dispare şi cerul. Levitez, dar nu într-un loc anume;
ieşind din timp, am ieşit şi din spaţiu; iar voinţa mea s-a pierdut pe drum,
pentru că s-a unit cu voinţa altcuiva. Mă desprind de toate, de deşert, de lume,
de corpul meu, de mine însumi. În curând, o să fiu una cu forţa.
 Mă las absorbit de energia asta statornică, nestăpânită, care modelează
universul.
Primesc mesajele ei…
Dar cum?
Cât de grele sunt! Nu de înţeles, fiindcă mi se impun de la sine, ci de
transpus în cuvinte. Ele, bietele cuvinte, nu-mi deschid calea către ceea ce
trăiesc. Au fost inventate pentru a descrie obiectele, pietrele, sentimentele,
realităţile omeneşti sau legate de oameni. Cum să vorbească despre ceva ce le
depăşeşte şi stă la temelia lor? Cum să exprimi în termeni finiţi infinitul? Cum
să lipeşti etichetele vizibilului pe ceea ce este invizibil? Vorbele, întoarse spre
pământ, n-ar putea să inventarieze decât lumea, or eu pătrund dincolo de
lume…
Minunat.
Orbitor.
Simt totul.
Dintr-odată, înţeleg totalitatea.
Îmi pierd cuvintele. Nu mai contează! O voce din mine îmi şopteşte să las
formulările pentru mai târziu. Deocamdată, nu trebuie decât să mă abandonez.
Şi să primesc…
Îmbrăţişare… Îmbrăţişare de foc… Flacără.
Sunt flacără.
Lumină tot mai puternică. De nesuportat.
Aşa cum nu mai gândesc în fraze, nu mai percep lumea cu ochii, cu urechile,
cu pielea. Mă apropii, arzând, de o prezenţă. Cu cât înaintez spre ea, cu-atât
scap de îndoieli. Cu cât înaintez, cu-atât mă lepăd de întrebări. Cu cât înaintez,
cu-atât mi se impune evidenţa.
„Totul are un sens.“
Fericire pură…
Mă mişc într-un loc fără „de ce“.
Flacăra care sunt va întâlni focul cel mare… Poate c-o să mă pierd în el…
Asta să fie ultima etapă?
Foc!
Soare arzător! Mă mistui, mă contopesc, nu mai am hotare, pătrund în inima
văpăii.
Foc…
 13

Veşnicia a durat o noapte.

Aceeaşi forţă care m-a înălţat m-a adus apoi, cu grijă, pe pământ. Şi aşa s-a
sfârşit călătoria mea de pe loc.
Încetul cu încetul, îmi revin raţiunea şi memoria.
Încetul cu încetul, mă întorc în mine.
Marea Lumină se îndepărtează, dar nu ne despărţim: urma ei rămâne undeva
adânc în mine, vie, incandescentă; acum îşi explorează noul habitat, se
acomodează.
Îmi recapăt cuvintele. Mai mult, îmi sar în ajutor, fiindcă vor să consemneze
ce s-a-ntâmplat, gata să facă procesul-verbal. Se aliniază, ca nişte soldaţi ai
gândirii, fără să bănuiască măcar cât sunt de neputincioase.
Încep să respir normal şi reintru în propriul corp, cel de douăzeci şi opt de
ani, captiv în nisip. Crampele îmi aduc aminte cât de incomod e adăpostul
meu, iar frisoanele, cât de frig e afară. Vântul suflă furios, tot mai tare,
şuierător.
Dar dincolo de toate străluceşte o certitudine: El există.
Cine?
Nu pot să-I dau un nume. Nu poate fi niciodată numit.
Există.
Cine?
Cine e răpitorul meu? Cine m-a înălţat deasupra hăurilor şi mi-a dăruit
bucurie?
Cuvintele mă asaltează, dar ţin piept armatei lor. E posibil să descrii o forţă
care nu e închisă într-un corp, o prezenţă care se lipseşte de formă? Mi-e greu
să mi-l închipui pe Cel în miezul căruia m-am topit, pentru că nu poate fi nici
văzut, nici auzit, nici pipăit, nici cuprins. Renunţ la încercarea de a descrie
ceea ce nu e nici viu, nici mort. De altfel, statul-major al cuvintelor –
gramatica – îmi joacă feste, obligându-mă să vorbesc despre El ca despre o
persoană, deşi nu aşa mi s-a arătat. Clătinând din cap, alung vorbelesoldaţi.
 Cine e răpitorul meu?
Mă gândesc la El cu tandreţe…
Răpit… Sunt răpit… M-a răpit…
Pe scurt, probabil că ar trebui să-L numesc Dumnezeu.
Sau Foc…
Dumnezeu? De ce nu…
Da, să spunem Dumnezeu! Dacă nu ăsta e numele Lui, măcar e numele cel
mai puţin ciudat pe care putem să I-l dăm. A fost folosit într-atât, încât
seamănă cu o monedă veche ce şi-a pierdut însemnele, dar şi-a păstrat aura.
La Dumnezeu eu am ajuns cu inima. Sau El a ajuns la inima mea. Acolo, în
mine, s-a deschis un culoar între două lumi, a noastră şi a Lui. Acum am cheia,
ştiu calea. N-o să ne mai despărţim niciodată. Ce fericire că există! Bucurie!
O trăiesc cu intensitate, prin credinţa mea nouănouţă.
Ce m-a învăţat El?
„Totul are un sens. Totul este întemeiat.“
Fraza asta îmi face bine, pentru că exprimă corect învăţătura pe care am
primit-o.
„Totul are un sens. Totul este întemeiat.“
De-acum înainte, când n-o să înţeleg ceva, o să am încredere. Explicaţia
care-o să-mi scape va fi o scăpare a minţii mele, nu a realităţii. Doar
conştiinţa mea e limitată, nu universul.
„O să mor în curând?“
Mi-aduc aminte că, în extaz, mi-am pus întrebarea asta. Primisem un răspuns
magnific, în acelaşi timp sigur şi nesigur. Nesigur pentru că forţa aceea nu mă
anunţa când aveam să pier. Sigur pentru că mă convingea că va fi şi necesar, şi
frumos. Trebuia să învăţ să accept evenimentul, ba mai mult, să-l iubesc. Ziua
aceea avea să fie o mare surpriză! Moartea n-avea să-mi aducă sfârşitul, ci o
schimbare de formă; aveam să părăsesc pământul ca să mă întorc acasă, la
necunoscuta unitate dintâi. Împăcat, aveam să abordez misterul morţii aşa cum
abordam şi misterul vieţii: cu încredere!
În jurul meu aerul vibrează. Cerul îşi schimbă consistenţa. Întunericul e pe
cale să se împrăştie. Iată cealaltă lumină.
Sunt relaxat. Mă simt în siguranţă. Pe sub piele, în muşchi, în măruntaie mi
se răspândeşte o stare de bine, ca atunci când eşti sătul, sau ca orgasmul.
 O lumină difuză, aproape murdară, decupează relieful muntelui Tahat. Zorii
îşi pregătesc intrarea. Mă întorc în timpul obişnuit, cel al naturii; azi-noapte,
am ieşit din el şi am cunoscut eternitatea.
Soarele urcă spre zenit, leneş, palid, aproape convalescent. Dar îşi dă
silinţa.
Brusc, înţeleg! Dacă am soarele în faţă înseamnă că nu sunt pe partea bună:
uedul Tahat, în care ne-am aşezat tabăra, se află la est de munte, nu la vest.
Deci am ajuns la poalele versantului vestic.
Va trebui să urc din nou…
Oare o să găsesc energia, ţinând cont că n-am nimic de băut şi de mâncat?
„Încredere“, îmi şopteşte forţa.
Zâmbesc gândindu-mă ce dar minunat am primit. Credinţa…
Soarta mi-e pecetluită: fie rătăcesc în continuare, şi-o să mor credincios; fie
reuşesc să mă întorc în tabără, şi-o să trăiesc credincios. În ambele cazuri, sunt
de acord, mă supun.
Am ochii uscaţi; îi închid şi adorm în sfârşit, uşurat.
 14

Când m-am trezit, soarele era sus pe cer şi se colorase.

Priveam cu îngăduinţă astrul care-mi devenise complice, pentru că
înţelesesem că atunci când mergi prin deşert nu trebuie să te uiţi spre pământ,
ci spre cer. Acolo, ghizi profesionişti rămân doar Soarele şi stelele; ceilalţi
aparţin firavului regat al iluziilor.
După ce m-am ridicat din patul meu mineral, mi-am scuturat nisipul care mi
se lipise de piele şi de haine, apoi am tras aer în piept cât am putut de tare. Se
făcea iar cald.
Curios, peisajul mi se părea cunoscut. Nici crevasele, nici ravenele, nici
movilele de grohotiş nu-mi mai erau ostile; aşteptau să le traversez; sau mai
bine zis mă invitau s-o fac.
Mi-am prelins pe limbă două picături de apă şi, fiindcă aveam gura uscată,
le-am plimbat mult pe pereţii palatului, iar când le-am înghiţit în cele din urmă
am avut senzaţia că tot corpul meu încerca să le absoarbă. Apoi am închis
plosca şi mi-am promis să n-o mai folosesc decât după ce aveam să ies din
trecătoare.
Nu mă mai temeam de nimic. Eram hotărât să-mi duc la bun sfârşit un plan,
unul singur: să urc afurisita de coastă şi, din vârf, să găsesc valea care
adăpostea tabăra, ca să pot coborî înapoi la ea.
Am pornit în sus pe versantul plin de grohotiş. Nu călcam strâmb, picioarele
erau la fel de hotărâte ca voinţa. Traversam cu avânt platouri, costişe,
povârnişuri, blocuri instabile de pietriş tăios.
De unde atâta putere? Psihic, eram răvăşit. Dar corpul meu nu simţea nici
foamea, nici setea, de parcă nevoile obişnuite ar fi aţipit.
Conştient că sunt nepriceput într-ale geografiei, îmi luasem un singur reper –
creasta – şi nu-l scăpam din ochi. Nu-mi păsa că trebuie să înfrunt pante
abrupte, să mă caţăr pe ele cu mâinile, cu genunchii; preferam s-o iau pe
drumul cel mai scurt, chiar dacă îmi îngreunam urcuşul, decât să calculez
ocoluri în care m-aş fi rătăcit, ştiind că nu am memoria locurilor şi că pot să
mă încred doar în judecata mea.
La început, totul a mers uşor: nu-ncăpea îndoială că aveam să ajung repede
în vârf. Dar pe măsură ce urcam muntele se făcea tot mai înalt. Şi ţinta mea se
îndepărta… Totuşi, nu m-am neliniştit. O misiune. O misiune unică. Trebuia s-
o duc la capăt. Hotărât. Cu înverşunare.
Fără ezitări. Fără regrete. Fără îndoieli. Nu încercam decât să-mi reglez
respiraţia.
După câteva ore, cu muşchii sleiţi de efort, mă apropiam de trecătoare, aşa
că am deschis plosca.
„Promisiunea!“
O voce din mine m-a dezmeticit.
Ascultător, mi-am stropit faţa arsă de soare cu apă din pulverizator şi-am
pus plosca la locul ei, la curea.
„Mergi înainte. Urcă. Nu te uita în urmă.“
Pe munte s-au stârnit rafale din mai multe direcţii. Cu-atât mai bine:
domoleau arşiţa. Am început să-mi ritmez paşii fredonând, dar vântul mi-a
uscat şi mai tare gura. Nici pomeneală! Mi-am strâns buzele, aspre ca
şmirghelul.
Apoi, cântând în minte o simfonie de Mozart şi lăsându-mă purtat de notele
ei, am ajuns la capătul urcuşului.
În vârf, am simţit o plăcere întreită: că reuşisem, că recunoşteam peisajul
din jur şi, cel mai important, că zăream cotul albicios al uedului în care ne
adăpostiserăm.
Nu m-am putut împiedica să nu strig.
— U-uuuu!
Vijelia mi-a acoperit vocea. Imposibil să mă audă cineva în condiţiile
astea!
Era musai să cobor. Din nou, am ales drumul drept. Palmele încă puteau să
suporte ascuţimea pietrelor, iar tibiile, pantele abrupte.
Fie ce-o fi!
Mi-am picurat şi ultimul firişor de apă din ploscă pe limba amorţită şi
umflată.
Să nu mai zăbovesc! Să ajung jos înainte să se-ntunece. Altfel…
Am refuzat să-mi termin gândul şi-am pornit-o la drum.
 Nu teama sau disperarea mă făceau să mă aventurez printre bolovanii
prăvăliţi, ci încrederea: trebuia să-mi acord o şansă. Dacă nu reuşeam, aveam
să mor, ceea ce nici nu era trist… dar primisem poruncă să-mi respect viaţa
atâta cât îmi permitea ea.
Încă nu-mi pierdusem puterile. Goneam la vale. Îmi simţeam corpul la fel de
uşor ca umbra mea răsfrântă pe pământ.
Din când în când, cărarea îmi fugea parcă de sub picioare, încât mi se făcea
teamă să nu cumva să declanşez o avalanşă de pietriş. Şi totuşi, oare asta nu
m-ar fi ajutat să mă vadă cineva?
M-am năpustit în jos, cu inima bubuindu-mi în piept. Deja nu-mi mai
controlam viteza. Nu mai era a mea, ci a pantei. Aveam să-mi pierd echilibrul?
Mi se părea că sunt împins cu toată puterea înainte.
— Érrric!
Am zărit o siluetă albastră la câteva sute de metri mai jos.
Am rămas ţintuit locului.
Abayghur îmi făcea semn.
Era un miraj?
Am ridicat şi eu cotul.
El a-nceput să-şi mişte mâna de la stânga la dreapta.
I-am răspuns la fel.
Şi-a desfăcut braţele în semnul victoriei.
Îmi tremurau buzele de emoţie. Dacă în corpul meu deshidratat ar mai fi
rămas un dram de apă, ochii mi s-ar fi umezit de lacrimi.
M-am năpustit iar la vale.
Când şi când, îl zăream. Şi imediat dispărea.
Acum nu-l mai vedeam.
Mă-nşelasem din nou?
Apoi, dintr-odată, la colţul unui bloc de stâncă, iată-l pe tuareg.
Zâmbea larg şi-i strălucea faţa.
— Érrric!
Şi-a desfăcut braţele şi m-am adăpostit la pieptul lui.
Ce bine era aşa, lipit de trupul lui zvelt şi puternic… Ce bine-mi făcea să-l
strâng în braţe…
Îi auzeam râsul zgomotos, care m-a făcut şi pe mine să chicotesc pe-
nfundate.
Apoi m-am desprins din îmbrăţişare.
Abayghur plângea şi hohotea, cu un amestec de jenă şi pudoare.
S-a uitat cu atenţie la mine, şi-a pus mâinile pe umerii mei, a clătinat din
cap îngrijorat şi mi-a întins plosca lui cu apă.
Am dus-o repede la gură.
După două înghiţituri, m-a oprit.
Am protestat.
Mi-a explicat că trebuia să beau câte puţin, altfel avea să mi se facă rău. L-
am ascultat, bucuros să trec peste voinţa mea în faţa unui adevărat cunoscător
al Saharei.
Apoi m-a luat de braţ şi a pornit-o pe cărare, vorbind întruna.
Prin ce minune înţelegeam ce tot bălmăjea acolo? Habar n-am. Zicea că n-a
dormit toată noaptea, că mi-a strigat numele de sute de ori spre munte, că a
aprins focuri în diverse locuri ca să-mi slujească drept repere şi că dimineaţă,
văzând că tot nu m-am întors, s-a gândit că probabil zac gemând pe fundul
vreunei crevase. Aşa că toată ziua mă căutase prin râpe.
Am încercat să-i povestesc prin vorbe şi gesturi de ce nu-i auzisem
strigătele şi nu văzusem focurile: petrecusem noaptea de cealaltă parte a
muntelui.
De fiecare dată când îi spuneam ceva, izbucnea în râs, privindu-mă cu o
veselie aproape copilărească.
După un cot al drumului am zărit tabăra, dromaderii, sacii de dormit…
În culmea fericirii, Abayghur s-a oprit şi a strigat într-acolo.
Donald a apărut imediat, apoi şi Gérard.
Abayghur le-a făcut semn că sunt cu el.
Toţi ceilalţi excursionişti ne-au aplaudat. Ca şi când s-ar fi aflat pe o scenă
de teatru,
Abayghur m-a luat în braţe şi m-a ridicat, ca pe un trofeu pe care-l
câştigase.
Bucuria lui nemăsurată mă uluia. Am pornit cu toţii spre tabără.
Acum, că tensiunea mentală slăbise, mă simţeam zdrobit de oboseală. Deşi
Abayghur m-a făcut să mă opresc de mai multe ori ca să-mi dea apă, când am
ajuns la ued aproape că nu mai puteam să mă ţin pe picioare.
 Donald a venit într-un suflet spre mine.
— Teroarea vieţii mele, asta eşti! Teroarea vieţii mele! Niciodată, în zece
ani de când fac expediţii, n-am pierdut pe nimeni.
Apoi, dându-şi seama că a vorbit doar despre el, m-a strâns în braţe, ca să-l
iert.
Gérard m-a-ntrebat la rându-i, stânjenit că-şi arăta emoţia:
— Ce s-a-ntâmplat?
I-am povestit cât de entuziasmat fusesem cu o zi în urmă când ajunsesem în
vârf, cum făcusem pe nebunul spunând că pot să fiu eu călăuză, cum o luasem
prea repede înainte, cu aroganţă, cum mă rătăcisem…
Când să-i spun şi cum mi-am petrecut noaptea, m-am oprit brusc.
— Şi după aceea?
N-am pomenit decât că m-am adăpostit de vânt şi de frig între stânci,
pretinzând că am dormit, şi-apoi am expediat în câteva vorbe ziua următoare.
Acum, că-i risipisem îngrijorarea, Gérard a simţit nevoia, spre deosebire de
mine, să-mi spună toate cele:
— Noi ne-am împărţit în două. Eu trebuia să mă duc la Tamanrasset
împreună cu Donald. Acolo, trebuia să închiriez un elicopter ca să dăm de
urma ta… În fine, dacă aş fi ajuns la timp! Ah, nici nu ştii cât mi-am muncit
mintea ca să-mi găsesc cuvintele prin care să le dau vestea părinţilor tăi…
Mă uitam la el cum turuie, volubil, agitat şi liniştit totodată. Ce departe de
toate grijile astea mă simţeam eu! Ce departe de ceilalţi membri ai expediţiei,
care veneau rând pe rând să mă îmbrăţişeze şi să-mi spună ce bine le pare că
m-am întors.
— Ţi-a fost frică? mă-ntrebau ei.
— Nu, răspundeam de fiecare dată.
Atunci mă priveau cu un aer neîncrezător.
Nu puteam să le mărturisesc mai mult… Întâi, pentru că n-aveam cuvinte să
descriu aventura mea sub cerul liber. Apoi, pentru că anticipam că o asemenea
poveste ar fi greu de înghiţit şi deplasată în ochii lor, care petrecuseră o
noapte cumplită în vreme ce eu trăiam apogeul vieţii mele.
M-au retras într-o scobitură în nisip, între două tufe rahitice, unde Abayghur
îmi pregătise un culcuş făcut din trei pături groase, colorate. Apoi mi-au dat să
mănânc nişte miel, iar Abayghur m-a sfătuit să mestec încet.
 Pe măsură ce-mi alinam corpul cu mâncare şi băutură, simţeam cum mă
cuprinde o moleşeală teribilă.
Donald a hotărât că aveam să mai rămânem o noapte aici. O lăsam încolo de
planificare.
— Îmi pare rău, am exclamat eu.
— N-ai de ce să-ţi ceri scuze!
— Păi asta o să ne-ntârzie călătoria.
— În deşert, prevezi şi neprevăzutul. Aşa zice şi Abayghur: „Ziua e lungă.
Şi mai există şi mâine“.
Tuaregul, ghemuit la zece metri de noi, scormonea în pământ cu un pumnal.
— Ce face?
— Caută combustibil, mi-a explicat Donald. Uneori o plantă de doar cinci
centimetri are rădăcini de câţiva metri.
L-am urmărit pe Abayghur cum dezgroapă o tijă lungă. Toată săptămâna, nu-
i observasem isprăvile: dibuia lemn în Sahara.
— Dacă ai fi văzut ce vâlvătăi a făcut Abayghur azi-noapte! a exclamat
Donald. De unde-o fi găsit ce să ardă? Şi n-aprindea focuri de nomazi, mici,
firave, ci din alea de americani, ditamai pălălăile, zdravene, cu flăcări înalte.
De necrezut…
Am zâmbit, gândindu-mă la celălalt foc, pe care-l întâlnisem eu în acelaşi
timp. Abayghur mi-a făcut repede o fiertură din ierburi, m-a pus s-o beau, apoi
mi-a masat pielea cu o alifie. Nu-mi cerea părerea. Pur şi simplu îmi aplica
tratamentul. N-aveam nimic împotrivă să se-ngrijească de sănătatea mea; mă
lăsam pe mâna lui, extenuat.
— Tanemmert, Abayghul.
A dat din cap, m-a bătut uşor cu palma pe frunte şi s-a-ntors lângă foc.
La cât de tare căscam, eram sigur că n-o să mai treacă mult până să adorm.
Ségolène s-a apropiat şi am văzut pe faţa ei că-şi doreşte mult să vorbim
câteva clipe. Am salutat-o cu ochii mijiţi.
— Ah, Éric, nici nu ştii cât mă bucur că te-ai întors.
— Şi eu…
— M-am rugat pentru tine. M-am rugat toată noaptea.
Auzind mărturisirea ei emoţionantă, mi s-au umplut ochii de lacrimi. Să-i
spun? Să-i povestesc, ei, care crede în Dumnezeu, despre minunata vizită pe
care am primit-o? M-au trecut fiorii.
— Şi m-a ascultat, a adăugat ea.
Remarca asta m-a stânjenit… Ştirbea într-un fel caracterul unic al poveştii
mele, îmi arăta că şi Ségolène îl cunoscuse pe Dumnezeu, ba chiar era o
complicitate între ei. Oare trebuia să mi-L imaginez pe Dumnezeu pregătindu-
mi, împreună cu Ségolène, o experienţă mistică? Ridicol… Totuşi, nu puteam
să pretind că rugăciunile ei nu fuseseră deloc de folos.
Am exclamat:
— Dacă Dumnezeu ne ajută, cum se face că nu ne salvează de fiecare dată?
De ce lasă ca unii să moară şi alţii să trăiască?
A zâmbit şi şi-a muşcat buzele.
— De ce tu? Asta-ntrebi de fapt…
— Da, de ce eu? am strigat cu înverşunare.
— De ce tu? Doar El ştie.
Am privit-o cu gura căscată. Să-i spun, cât mai repede! Cu ce să-ncep?
Aveam o harababură în minte. Oare vorbeam amândoi despre aceeaşi
„persoană“? Ceea ce numeam eu Dumnezeu era totuna cu Cel căruia i se ruga
ea? Forţa care-mi apăruse fulgerător la poalele Hoggarului semăna cu
Dumnezeul lui Moise, al lui Isus, al lui Mahomed sau al lui Ségolène? N-
aveam nici cea mai mică idee…
— El ştie bine ce face, a conchis Ségolène. Apoi m-a mângâiat uşor pe
obraz şi a plecat. M-am ghemuit sub pături şi mi-am afundat capul în pernă. În
faţa mea vedeam muntele Tahat, vârfurile stâncoase, văile, şi mi-am adus brusc
aminte că Tahat înseamnă „coloana cerului“…
Neputinţa mea mă exaspera. Cum, Dumnezeu îmi făcuse un asemenea dar şi
eu nu eram în stare să vorbesc despre el? Jalnic. Câtă lipsă de recunoştinţă în
tăcerea asta… De ce să fac un secret din revelaţia mea? Dumnezeu n-ar fi
putut să-şi aleagă un martor mai nevrednic…
Am închis ochii, tulburat de gândul acela chinuitor: cu ce scop mă alesese?
De ce eu?
 15

În depărtare caravana aluneca uşor, ca o corabie a deşertului.

Eu mergeam ţanţoş pe unul dintre dromaderi. Pentru că decretase că n-
aveam cum să închei expediţia pe jos, Abayghur îl despovărase de bagaje pe
Tarik, un animal robust şi bine făcut, cu blana deschisă la culoare, aproape
albă… Părăsisem pământul şi, cocoţat în postul meu de observaţie umblător,
mă bucuram de peisaj, ca un prinţ.
Ce poate fi mai plăcut decât să fii purtat pe spinarea unei cămile? Cu
picioarele goale lipite de grumazul animalului, aşezat într-o şa încăpătoare de
meharist, mă lăsam legănat de ritmul lui. Era un confort instabil, dar totodată
imperial. O cămilă nu cade niciodată, oricât de grea povară ar duce. Siguranţa
lui Tarik mă impresiona: nu-l stânjeneau în mers nici bolovanii colţuroşi, nici
nisipul fierbinte, nici pietrişul; cu degetele lui moi şi elastice, ca nişte
cauciucuri, reuşea să depăşească sau să ocolească adânciturile drumului,
sprijinindu-se apoi pe picioare ca să-şi recapete echilibrul. Înaintarea lui
discontinuă era o succesiune de victorii. Iar mie îmi dădea convingerea că
formăm împreună echipa câştigătoare.
Din păcate, în pauze constatam totuşi că nu se năştea nici un fel de legătură
între mine şi Tarik. Mă purta aşa cum căra şi bagajele, fără să-mi dea vreo
atenţie. L-am privit în ochi doar de câteva ori, când i-am dat mâncarea
preferată; deşi am stat patruzeci şi opt de ore pe spinarea lui, n-am reuşit decât
să dobândesc statutul efemer de chip din spatele găleţii cu grăunţe.
Totuşi, admiram nespus animalul acesta suplu, blând, sobru, neobosit, iar
capul lui mlădios, cu ochi răbdători, mă înduioşa. Îi invidiam cele două
rânduri de gene, care-l apărau de vârtejurile de nisip. Mesteca spinii lungi de
salcâm fără să se rănească, mergea oricât era nevoie, rezistând mai bine decât
noi condiţiilor grele. Chiar şi respiraţia lui de iarbă uscată îmi plăcea. Îl
compătimeam când îi intra în nări câte-o larvă de muscă şi-l necăjea, făcându-l
să fornăie şi să strănute.
Călătorind aşa, ca un rege, scăpat de orice grijă, contemplam visător
peisajul. Iar năluca brună şi tihnită a deşertului îmi hrănea meditaţia. Credinţa
care-mi fusese sădită la poalele muntelui Tahat creştea acum în mine. Îmi
simţeam metamorfoza spirituală aproape organic, ca un arbore a cărui sevă dă
naştere unei mulţimi de frunze.
Pe măsură ce ne apropiam de Assekrem8, locul îşi pierdea din sălbăticie:
mai multe drumuri întretăiate, trei jeepuri în trecere, un autocar galben, un
microbuz hurducăindu-se… La orizont, am reuşit chiar să disting şi câteva
caravane.
8.Platou din munţii Hoggar. În limba vorbită de tuaregi înseamnă „Capătul
lumii“. (N. tr.)
Abayghur mi-a arătat râzând nişte beduini care mergeau toropiţi, aduşi de
umeri şi cu capul în pământ, trăgând mecanic de funie câte o cămilă cu pasul ei
legănat.
— Ştii ce este o caravană, după părerea lui Abayghur? m-a întrebat dintr-
odată Donald.
— Nu…
— O adunătură de frânghii cu câte un animal în fiecare capăt!
Abayghur mă trata ca pe un prieten. Dispariţia şi starea groaznică în care mă
întorsesem mă scutiseră de săptămâni întregi de eforturi pentru a mă apropia
de el, iar pe el îl făcuseră să-şi manifeste din plin afecţiunea.
Se arăta exuberant şi pudic în acelaşi timp. Codul de conduită al tuaregilor
nu-i permitea să-şi exprime sentimentele, trebuia să le dovedească. În loc să-
mi ureze „poftă bună“, îmi aducea de mâncare; mai degrabă decât să spună „te
iubesc“ – riqqim –, îmi arăta că ţine la mine prin veselia lui neabătută, prin
salvele de glume, prin atenţia cu care se-ngrijea de sănătatea mea.
La fiecare oprire, sporovăiam ca nişte coţofene. Nici nu mai băgam de
seamă că nu vorbeam aceeaşi limbă, îl ascultam şi ghiceam ce vrea să zică,
flecărind la rându-mi fără nici o sfială.
Lui Abayghur îi plăcea foarte mult ceasul meu de mână. Îl fermeca fiindcă
era vechi, greu şi sofisticat. Se mira că nu-i potrivesc ora.
— Intuiesc ce oră e. N-am nevoie să mă chinui să-l întorc în fiecare zi.
— Atunci de ce mai porţi ceas?
I-am explicat că fusese al bunicului François. După moartea lui, timp de
douăzeci de ani îmi petrecusem nopţile albe citind sau ascultând muzică
clasică. Pe lângă ceasul acela, pe care mi-l lăsase moştenire prin testament,
cultura fusese darul lui suprem. Aşa că, din recunoştinţă, îmi impuneam să am
mereu cu mine o amintire de la el.
Abayghur a dat din cap şi, la rândul lui, mi-a arătat amuletele de care nu se
despărţea niciodată, depănându-mi povestea fiecăreia. Mărturisesc că de data
asta mai mult am ghicit decât am înţeles sensul întortocheatelor istorii; relaţia
noastră câştiga în farmec şi pentru că fiecare din noi îmbogăţea în imaginaţie
vorbele de ne-nţeles ale celuilalt.
În aceste două zile, timpul îşi urma cursul, folositor, benefic. Mă gândeam
mult. La trei metri deasupra pământului, tronând pe şaua dromaderului, nu mă
opream din rugăciune.
Încercam să mă obişnuiesc cu bucuria.
Fiindcă asta era urmarea nopţii mele mistice: beatitudinea.
Mă gândeam la anii pe care-i consacrasem filozofiei. Sub influenţa lui
Heidegger, purtaseră pecetea angoasei, tulburarea aceea radicală, esenţa
conştiinţei, în viziunea gânditorilor moderni, angoasa sfâşietoare pe care-o
trăisem în prima noapte în deşert.
Dar, cu toate că mă făcuse să ies din lume, angoasa nu mă apropiase de
Dumnezeu. Dimpotrivă, mă condamnase la o singurătate şi mai profundă şi la o
mai mare aroganţă, dându-mi statutul de unică fiinţă cugetătoare într-un univers
lipsit de gândire.
Spre deosebire de angoasă, bucuria mă redase lumii şi mă pusese faţă-n faţă
cu Dumnezeu. Bucuria mă conducea la smerenie. Datorită ei, nu mă mai
simţeam izolat, străin, ci impregnat, unit. Forţa atotstăpânitoare forfotea şi
înăuntrul meu, mă număram printre verigile ei efemere.
Dacă angoasa mă făcuse prea mare, bucuria îmi redase dimensiunile fireşti:
mare nu prin mine însumi, ci prin grandoarea care-şi găsise sălaş în mine.
Infinitul devenise fondul spiritului meu finit, ca un vas care mi-ar fi adăpostit
sufletul.
Mergeam spre Assekrem traversând văi cufundate în umbră, platouri
stâncoase străjuite de uriaşe vârfuri zimţate, paznici muţi şi cenuşii. Înaintam
la două mii de metri altitudine.
Ca să scape de căldura toropitoare şi de uscăciunea care devastau regiunile
mai joase, tuaregii veneau adesea aici vara să se refugieze împreună cu
turmele lor. Sus de tot, Charles de Foucauld construise un schit.
— Îţi dai seama? Schitul din Assekrem…
Gérard a strâns ochii şi m-a privit vesel, jubilând la gândul că în curând
avea să umble printr-unul dintre decorurile viitorului său film.
Eu nu eram aşa de nerăbdător. Îmi schimbasem concepţia despre călătorie:
destinaţia contează mai puţin decât renunţarea. A pleca nu înseamnă a căuta, ci
a părăsi totul, apropiaţi, vecini, obiceiuri, dorinţe, opinii, pe tine însuţi. Nu
are rost să pleci decât ca să te abandonezi necunoscutului, neprevăzutului,
posibilităţilor infinite, chiar imposibilului. A pleca înseamnă să-ţi pierzi
reperele, stăpânirea, iluzia că ştii, şi să fii dispus să întâmpini ceea ce e ieşit
din comun. Adevăratul călător rămâne fără bagaje şi fără ţintă.
— Ce om, Foucauld ăsta! a strigat Gérard, văzând cât de greu se ajungea la
Assekrem.
Charles de Foucauld… Acum înţelegeam mai bine de ce nu trepădam şi eu
de nerăbdare, ca Gérard: întâlnirea se petrecuse deja! Ceea ce avea să-mi
spună Foucauld mi se revelase la poalele muntelui Tahat.
Uluit, mă gândeam la tot ce mi se-ntâmplase de un an încoace. Ce rol jucase
soarta? Ce rol jucase hazardul?
Charles de Foucauld intrase în viaţa mea cu câteva luni înainte, când
primisem propunerea să scriu un scenariu despre el; cu câteva săptămâni
înainte, devenise prilejul acestei călătorii; din prima noastră zi în Algeria, ne
fusese alpha şi omega peste tot, fiindcă porniserăm de la bordj-ul lui din
Tamanrasset şi ne-ndreptam spre schitul lui din Assekrem. Şi iată că acum
soarta mea se lega intim de a lui…
Charles de Foucauld, un petrecăreţ, un om al lumii, avusese o revelaţie
mistică într-o zi de octombrie, în biserica Saint-Augustin din Paris.
Iar eu trăisem de curând aceeaşi experienţă în Hoggar.
El avea pe-atunci douăzeci şi opt de ani.
La fel şi eu acum.
Charles de Foucauld se convertise după acea iluminare.
La fel mi se-ntâmpla şi mie.
Nu era vorba de asemănare, totul se petrecea identic.
În octombrie 1886, tânărul ofiţer dezabuzat se dusese la biserica pariziană
nou construită să-l întâlnească pe abatele Huvelin, rugându-l să-l înveţe
religie. „Domnule, nu sunt credincios. Dar mă interesează credinţa, mai ales
după călătoriile pe care le-am făcut în Islam. Aţi putea să mă-nvăţaţi?“
Abatele îl primise pe tânărul ateu într-un mod neobişnuit: „Îngenunchează,
destăinuieşte-te lui Dumnezeu, şi-o să crezi“. Foucauld i-a răspuns: „N-aţi
înţeles bine. Nu asta vreau, să cred…“ „În genunchi“, i-a zis abatele, supărat.
Tânărul a făcut întocmai şi a-nceput să-şi mărturisească greşelile. Pe măsură
ce-şi descărca sufletul, era tot mai emoţionat. „Ţii post? – Da. – Poţi să te
împărtăşeşti.“ Iar odată cu ostia Charles de Foucauld primise pentru totdeauna
lumina.
El fusese cel care, o sută de ani mai târziu, mă îndemnase să merg în deşert
şi-apoi mă adusese faţă-n faţă cu Dumnezeu? Era şi el un intermediar?
Uneori, refuzam să mă gândesc la lucrurile astea care mă tulburau, purtându-
mă atât de departe de raţionalismul meu filozofic.
Totuşi, îmi aminteam iar şi iar teribila noapte, orele dinainte… Graba cu
care coborâsem singur, avântul meu temerar, nerăbdarea: fusese doar
inconştienţă, sau presentimentul unei întâlniri?
Există hazard? Nu e mai degrabă numele pe care-l atribuie realităţii cei care
vor să ignore destinul?
Abayghur ne-a anunţat că urma să ne aşezăm tabăra la poalele platoului
Assekrem. Cei care voiau puteau să urce până acolo în seara aceea ca să vadă
apusul, ceilalţi aveau să aştepte până a doua zi.
— Tu ce faci? m-a-ntrebat.
— La fel ca tine.
Mi-a făcut cu ochiul, s-a-ngrijit de animale, a aprins focul, a-ncălzit ceaiul
şi-apoi mi-a spus să-l urmez.
Am urcat pe un promontoriu.
În faţa noastră se desfăşurau sute de kilometri, fie cu întinderi plate, fie cu
forme de relief. Natura cânta o simfonie la orgă: ca acompaniament pentru
maiestuoasa panoramă, răspândea o mulţime de irizaţii şi colora cerul în
nuanţe rare, de la portocaliul cu pete albăstrii până la violetul compact,
trecând prin turcoaz şi indigo. Abayghur s-a asigurat că m-am aşezat bine, ca
să nu alunec, şi s-a îndepărtat să-şi facă rugăciunile pe covoraş.
Acum priveam altfel purtarea lui. O înţelegeam. Cocârjat la pământ,
Abayghur se supunea infinitului, îşi asuma statutul modest de fiinţă trecătoare,
se curăţa de meschinăriile şi infatuările omeneşti. Îl slăvea pe Dumnezeu. Îi
mulţumea pentru că era în viaţă şi-l ruga să-i dea putere să devină pe zi ce
trece un om mai bun.
De-acum simţeam şi eu nevoia acestei igiene spirituale. Şi pentru prima
dată, timid, stângaci, am început să mă rog.
Nu ştiam cum se face… Aşa că, din reflexul imitaţiei, m-am aşezat în
genunchi şi mi-am împreunat mâinile către asfinţit.
La început, mi se-nvârtejeau în minte prea multe idei. Mă gândeam numai la
mine, încă mă puneam pe mine în centru. Apoi, ca şi cum rugăciunea se
impunea rugăciunii mele, am început să mă detaşez, să-mi abandonez
dorinţele, reproşurile şi lirismul, şi am simţit cum devin translucid, aerian. Mă
debarasam de mine însumi. Anulându-mă astfel, m-am lăsat cuprins de o linişte
deplină care nu venea din mine.
Dintr-odată, Abayghur m-a mângâiat pe umăr.
Asistase la rugăciunea mea şi mă aşteptase cât mai mult posibil, dar acum se
înnopta, aşa că mi-a reamintit că trebuie să coborâm repede înapoi.
Părea bucuros că am împărtăşit un asemenea moment, chiar dacă el se
rugase după legile islamului, iar eu… în cadrul nici unei religii.
M-am aşezat lângă foc şi am scos din rucsac o carte între ale cărei pagini
păstram câteva foi cu citate copiate de mână.
Am despăturit cu degetele tremurându-mi de emoţie hârtia pe care-o căutam.
Oare ghicisem? La lumina roşiatică a flăcărilor, am citit frazele copiate cu opt
luni înainte.
Mă las în voia Ta,
Fă ce vrei cu mine.
Şi orice-ai face,
Îţi mulţumesc.
Sunt gata de orice, accept orice,
Numai să se facă voia Ta în mine şi-n toate făpturile Tale.
Altceva nu-mi doresc, Doamne.
Îmi las sufletul în mâinile Tale.
Ţi-l dăruiesc, Doamne, cu toată dragostea inimii mele, pentru că Te
iubesc, şi pentru că iubirea mă-ndeamnă să mă dăruiesc, să mă las în
mâinile Tale, nemăsurat, cu nesfârşită încredere, fiindcă eşti Tatăl meu.

Această Rugăciune a renunţării fusese scrisă de Charles de Foucauld. O

descoperisem în timpul documentării şi o notasem pentru că mi se păruse
chintesenţa spiritualităţii lui, care-mi era atât de străină.
Acum, toate vorbele lui vibrau şi în mine, consimţeam fiecare cuvânt. Să
aduci mulţumiri. Să te minunezi. Să iubeşti fără măsură.
M-am înfiorat.
Mi-am adus aminte de ziua de iunie în care copiasem textul. Oare ştiam că
pregătesc o întâlnire? Nu. Îmi trimisesem peste timp un semn a cărui
importanţă nici măcar n-o înţelegeam? Fără-ndoială… Poate că mâna mea,
deşi o credeam liberă, nu fusese decât instrumentul destinului.
Am îndoit la loc hârtia, am băgat-o în buzunarul cămăşii şi mi-am promis s-
o păstrez – pe-atunci nu ştiam că memoria e un loc de păstrare mai bun, mai
ales pentru rugăciuni…
Crengile de salcâm trosneau în foc. Privind flăcările strălucitoare,
adulmecam cu jind mirosul tocăniţei care se gătea.
Expediţia în Hoggar era pentru mine o călătorie cum nu mai făcusem
niciodată: credeam că merg undeva şi ajunsesem în cu totul altă parte. Ce
manevră sublimă! Fusesem purtat înainte de o mână sigură…
 16

— În ţara ta e vreun deşert?

— Nu.
Abayghur s-a uitat la mine cu gura căscată.
— Chiar nu e?
Văzând că dau din cap în semn că nu, a oftat.
— Şi-atunci cum faci?
I-am înţeles întrebarea, voia să spună: cum faci când vrei să reflectezi?
Viaţa interioară se îmbogăţeşte din vidul exterior. Te simţi liber acolo? Natura
te impresionează la fel de mult cu forţa ei? O contempli? O admiri? Unde poţi
să-i venerezi puritatea? Îţi găseşti locul într-o lume care e numai a oamenilor?
Nu te sufoci printre milioanele de oameni şi de obiecte? Unde îţi găseşti
refugiu când vrei să te izolezi şi să te bucuri pur şi simplu că exişti?
În loc de răspuns, am arătat spre cer…
A-nţeles şi mi-a zâmbit, împăcat: aveam şi eu deşertul meu!
Nu i-am spus şi că în Europa cerul mi se-arăta mai rar, fiindcă era înnorat,
poluat sau asaltat de lacomele lumini citadine… M-ar fi compătimit, şi voiam
să-l scutesc de asta.
Fiinţele foarte dragi de care ne despărţim capătă o enigmatică melancolie.
Totul era acum înconjurat de o aură de tristeţe: Abayghur, dromaderii, peisajul.
Venise ultima zi, şi deja devenisem nostalgic…
În luminişul unde aşteptam jeepurile care-aveau să ne ducă înapoi în
Tamanrasset, animalele despovărate profitau de umbra binefăcătoare a
salcâmilor şi rumegau iarbă. Excursioniştii îşi făceau siesta fiecare lângă
rucsacul lui, iar cei mai mulţi căzuseră într-un somn dulce. Donald îşi încheia
sarcina de ghid punând pe categorii hârtiile cu evaluări şi comentarii.
Abayghur s-a lăsat pe spate, nedumerit.
— Nu ştiu dacă mi-ar plăcea ţara ta…
Mie mi-era limpede că nu i-ar fi plăcut. Cu siguranţă că bogăţia materială l-
ar fi speriat la fel de rău cum ne-a speriat pe noi pustietatea Saharei. Totuşi, cu
ce drept îl subestimam?
I-am pus uşor în palmă hârtia pe care o pregătisem.
— Dacă ai să vii vreodată în Europa, sună-mă. O să am grijă de tine la fel
cum ai avut şi tu grijă de mine.
A luat hârtia cu faţa congestionată de emoţie. Ştia tot atât de bine ca şi mine
că n-o să ajungă niciodată pe continentul nostru, dar aprecia gestul. În semn de
mulţumire, şi-a dus mâna la inimă, apoi la inima mea, după care şi-a strecurat
hârtia în tunica albastră.
Mi-am muşcat buzele. Ce ciudă mi-era că mă temeam de despărţirea asta!
După o asemenea aventură, ar fi trebuit să am înţelepciunea să accept
efemerul.
— La Paris ai o casă? m-a întrebat Abayghur.
— Nu.
I-a plăcut răspunsul. Aşa îi păream mai puternic. Un nomad ştie că totul se
degradează, inclusiv zidurile; numai spaţiul fără margini nu se degradează
niciodată. Iarăşi, nu i-am pomenit că stăteam cu chirie într-o mansardă
prăpădită.
— Abayghur! Ma toulid?
Veneau spre noi patru tuaregi. Bucuros să-şi revadă prietenii, Abayghur s-a
ridicat şi s-a dus la ei.
M-am uitat cu atenţie la pielea transparentă a unei şopârle moarte care
zăcea pe rugii uscaţi de la picioarele mele.
Ţara mea… Aveam o ţară? Acum ştiam că vin de nicăieri şi că nu merg
nicăieri. Doar rătăcesc.
Am privit soarele la zenit.
Ţara mea?
Deşertul e ţara mea, fiindcă e o ţară a celor fără de ţară. E ţara oamenilor
adevăraţi, care se eliberează de orice legături. E ţara lui Dumnezeu.
— Uite un Balanites aegyptiaca! a exclamat Thomas de lângă un copac
foarte spinos, cu scoarţa crăpată, din care Tarik, fostul meu companion
patruped, rupea o ramură.
— Un curmal de deşert, a tradus Thomas pe-nţelesul nostru.
Continuându-şi munca, Thomas clasa într-un registru fiecare bucăţică de
realitate. Voia să inventarieze totul, minerale, plante, animale, chiar şi
insecte… Cu un entuziasm inepuizabil, dădea nume mulţimii, ca şi când ar fi
vrut să-mblânzească abundenţa, să strunească forfota, să ţină în frâu tot ce
mişună. Dincolo de pasiunea lui enciclopedică, eu bănuiam o angoasă
profundă. A numi infinitul nu înseamnă a-l refuza? Thomas fişa, înregistra,
clasifica, măsura, delimita. Nimic nu trebuia să-l depăşească ori să-l
surprindă. În fond, îl neliniştea nesfârşita bogăţie a naturii, inventivitatea de
care dădea mereu dovadă; ca un jucător la cazinou care pretinde să
stăpânească hazardul, încerca să preia comanda. Inventarul lui frenetic nu era
pus în slujba infinitului, ci îl nega.
Eu adoptam atitudinea inversă: priveam în jurul meu nu ca să-nvăţ, ci ca să
uit ce-am învăţat, străduindu-mă să discern în fiecare fiinţă, în fiecare element,
în fiecare peisaj altceva decât au spus deja oamenii despre ele. În realitate,
încercam să las să pătrundă în mine vidul.
Cine avea dreptate?
Nimeni…
Fiecare călător răspunde chemărilor vagi ale propriilor frământări.
De exemplu, Gérard petrecuse mult timp la schitul reconstituit din
Assekrem. La ce se gândise acolo? Începeam să-nţeleg că şi el se-asemăna în
multe privinţe cu un nomad: la Paris, aproape de Odéon, tranzita mai degrabă
decât locuia într-un apartament spartan, cu podeaua acoperită doar de o
mochetă portocalie, fără mobilier – în afară de un birou şi un pat –, în care
toate obiectele lui zăceau în cutiile pentru mutare; mereu lucrând la câte-un
film sau plecat în turneu, avea doar două-trei ţinute lejere pe care le purta cu
schimbul, şi nu ţinea la bunurile materiale. Deşi ateu, avea o altfel de legătură,
mai profundă, cu Charles de Foucauld.
Ségolène stătuse ore-ntregi de vorbă cu membrii congregaţiei Micilor Fraţi
ai lui Isus9. De dimineaţă, se certase cu Jean-Pierre, astronomul. Pentru că cel
din urmă nu putuse să se abţină să nu-i ia în râs pe clerici, Ségolène se
năpustise la el. Asistasem la toată scena fără să intervin în vreun fel… Totuşi,
după noaptea pe care-o trăisem, ar fi trebuit să mă simt mai aproape de
credincioasă şi să-i ţin piept ateului militant. De fapt, nu mă regăseam în nici
unul din cei doi: se-agăţau de soluţii simple, să crezi sau să nu crezi, înclinaţi
în mod suspect spre opiniile categorice. Nici unul, nici celălalt nu suportau
bâjbâiala, îndoiala, interogaţia. Afirmându-şi alegerea, nu voiau să gândească,
ci să anuleze gândirea. Îşi doreau un singur lucru: să scape de întrebări. Aveau
mintea închistată, încremenită.
9. Ordin călugăresc pe care plănuise să-l înfiinţeze Charles de Foucauld, dar
care a luat naştere abia în 1933, după moartea lui. (N. tr.)
Am profitat că Abayghur se-ntreţinea vesel cu prietenii lui, i-am luat traista
şi, cât am putut de repede, i-am pus înăuntru ceasul care-i plăcea atât de mult.
Avea să-l găsească după plecarea mea şi, cerându-i în gând iertare bunicului,
l-am asigurat că tuaregul o să-i potrivească ora în fiecare zi după rugăciunea
de dimineaţă.
— Au, degetele… Ce măcel… N-am mai păţit în viaţa mea aşa ceva…
Marc şi Martine, cei care cu o săptămână în urmă pătrundeau cu groază în
Sahara, îşi masau unul celuilalt picioarele. Ei priveau expediţia ca pe un
parcurs cu obstacole pe care le depăşiseră, atenţi doar să treacă cu bine peste
fiecare încercare, atât. Iar încercările nu-i schimbaseră cu nimic. În chip de
amintiri n-aveau decât fotografii, băşici şi arsuri. Deşertul întrunea toate
condiţiile ca să-i plictisească: singurătatea, lipsa vietăţilor, monotonia,
sărăcia, liniştea. Susţineau fără jenă sus şi tare cât sunt de încântaţi că se
întorc în universul lor. Nu se bucurau de deşert, ci de faptul că intraseră acolo
şi ieşiseră nevătămaţi. Erau foarte mândri de ei.
— Nu mai vin odată jeepurile alea? a strigat Martine.
— Parcă poţi să te bazezi pe întâlnirile stabilite în mijlocul pustietăţii?
Oare şoferii chiar ştiu în ce loc, în ce zi şi la ce oră trebuie să vină? i-a ţinut
isonul soţul ei.
— Mai bine taci, mă-ngrijorezi!
Se speriau unul pe altul. În timpul expediţiei, se gândeau întotdeauna la ce
era mai rău. Deşi de fiecare dată se dovedea că n-au dreptate, se lăsau
copleşiţi de nelinişti; de-aceea, atunci când problemele se rezolvau, ei nu erau
mulţumiţi, ci doar uşuraţi.
— E-adevărat că întârzie jeepurile…
Spre deosebire de ei, care se temeau că n-o să apară, eu mă temeam c-o să
vină.
Mă măcina gândul că plec din Hoggar. Pe măsură ce trecea timpul şi
muntele Tahat se îndepărta, priveam cu tot mai multă neîncredere noaptea mea
sub cerul liber… Nu cumva mă lăsasem dus de val? Nu cumva interpretasem
mistico-religios nişte fenomene pur somatice? Setea, foamea, epuizarea îmi
afectaseră corpul şi mă făcuseră să delirez. Iar fericirea aceea deplină care-mi
rămăsese în amintire nu putea fi pusă pe seama endorfinelor secretate de
hipotalamus? „Credinţa“ aceea pe care o întrezărisem în mine nu era cumva
doar forma spirituală pe care o lua încrederea generată chimic de sistemul meu
nervos ca să mă ajute să-mi stăpânesc groaza şi oboseala?
Îmi veneau în minte o mulţime de explicaţii materialiste ale nopţii mele
mistice, tot mai multe, mai detaliate, mai incitante. Şi le găseam cu uşurinţă,
fiindcă meseria de filozof îmi oferea materie din plin şi mă încuraja. La
întoarcerea de pe muntele Tahat mă ferisem să povestesc ce trăisem nu din
pudoare sau din lipsă de cuvinte, ci pentru că latura mea care se-ncredea în
raţiune bănuia că o asemenea poveste ar cădea în grotesc.
Şi totuşi…
Când vocea batjocoritoare din mintea mea nu se mai făcea auzită, îmi
recăpătam bucuria, liniştea şi fericirea.
Ce-avea să rămână din toate astea odată ce plecam din deşert? Revelaţia
avea să se estompeze cu timpul? Credinţa avea să-mi slăbească după ce
treceam graniţa?
— Uite jeepurile!
Marc şi Martine jubilau. S-au ridicat amândoi şi şi-au dus rucsacurile la
maşini.
Abayghur s-a postat în faţa mea. Ne-am privit la nesfârşit, în tăcere. Ştiam
că n-o să ne mai vedem niciodată.
Mi-a zâmbit. I-am răspuns tot cu un zâmbet.
Deşi cu ochii în lacrimi de emoţie, ne-am luat adio mai mult bucuroşi decât
supăraţi: fericirea că ne-am cunoscut lua locul tristeţii că ne despărţeam.
Mi-a pus mâna pe umăr, m-a fixat cu ochii lui limpezi şi, cu toate că astăzi
n-aş şti să spun dacă chiar a rostit fraza asta sau am auzit-o fără s-o fi rostit,
mi-a dat ultimul lui sfat de saharian:
— Nu uita ce e de neuitat.
 Epilog

Au trecut douăzeci şi cinci de ani de la expediţia în Sahara pe care am

povestit-o aici.
Credinţa mea a trecut cu bine şi testul depărtării, şi al timpului; a crescut
mereu; s-a transformat dintr-un fir de apă în inima deşertului într-un fluviu.
Aşa se-ntâmplă cu toate izvoarele…
Multă vreme, am păstrat-o secretă. Mă schimba pe dinăuntru în surdină. Pe
măsură ce albia ei se lărgea, îmi îmbogăţea perspectiva asupra lumii: citeam
cărţile de spiritualitate provocatoare, atât ale Orientului, cât şi ale
Occidentului, pătrundeam pe tărâmul religiilor pe uşa din dos, cea discretă, a
poeţilor mistici, care se îndepărtaseră de cărările bătute, de dogme şi de
instituţii, care trăiau mai degrabă decât să predice. Privirea de umanist,
aplecată asupra credinţelor diverselor popoare, era însoţită de flacăra
dinăuntrul meu, pe care-o împărtăşeam cu oameni din toate locurile şi
timpurile. Îmi cream legături. Îmi lărgeam universul.
La întoarcerea din Hoggar, scriitorul care zăcea în mine încă din copilărie
s-a aşezat la masa de scris ca să consemneze poveştile pe care le trăia. M-am
născut de două ori: prima dată la Lyon, în 1960, a doua oară în Sahara, în
1989.
De-atunci, am publicat romane, piese de teatru, nuvele, povestiri, scrise sub
pecetea seninătăţii, uneori cu dificultăţi, cel mai adesea cu uşurinţă,
întotdeauna cu pasiune. Noaptea revelaţiei mă făcuse să trăiesc în armonie cu
mine însumi; trupul, inima şi raţiunea vibrau acum pe aceeaşi lungime de undă,
în loc să meargă fiecare pe drumul propriu. Fusese mai ales o experienţă care-
mi dăduse legitimitate. Talentul rămâne zadarnic dacă e pus doar în slujba lui
însuşi, fără alt obiectiv decât să se facă cunoscut, admirat şi aplaudat; talentul
adevărat trebuie să transmită valori care-l depăşesc şi-l susţin. Mi se părea că
abia acum, după ce fusesem, pentru o noapte, receptaculul unei revelaţii,
aveam dreptul să iau cuvântul.
Mi-e teamă să nu-mi fie înţeleasă prost această mărturisire… Nu, nu mă
consider nici profet, nici inspirat; nu, nu mă erijez în portavoce a lui
Dumnezeu; dimpotrivă, cred că nu sunt demn de harul pe care l-am primit şi,
chiar de m-aş strădui toată viaţa, n-o să ajung niciodată să-l merit.
Totuşi, ca orice om, nu trişez: trăiesc şi scriu pornind dintr-un singur loc,
sufletul meu. Iar acesta a văzut lumina – şi încă o vede, chiar şi în cele mai
întunecate tenebre.
Am păstrat secretul nopţii mele până când o jurnalistă m-a sâcâit din cale-
afară: „Cum se face, mă tot întreba ea, că scrierile dumneavoastră sunt aşa de
luminoase, pline de bucuria vieţii şi de pace? Puteţi să trataţi subiecte tragice
fără complezenţă, patetism sau disperare. Care e secretul?“ O cunoşteam, o
apreciam şi ştiam că e de religie protestantă, astfel că, în faţa lucidităţii ei
insistente, am mărturisit că-l cunoscusem pe Dumnezeu la poalele muntelui
Tahat.
— O să vă-ntoarceţi acolo? a mai întrebat ea.
— Să mă-ntorc… De ce?
O dată e de-ajuns.
La fel şi o credinţă.
Ceea ce e surprinzător la o revelaţie e că, în ciuda evidenţei trăite, rămâi
liber. Liber să nu iei în seamă ce s-a întâmplat. Liber să-i dai o explicaţie
reductivă. Liber să te abaţi de la ea. Liber s-o uiţi.
Eu nu m-am simţit liber decât după ce l-am întâlnit pe Dumnezeu, pentru că
încă am puterea să-l neg. Nu m-am simţit liber decât după ce m-am lăsat în
voia destinului, fiindcă pot încă să mă refugiez în superstiţia hazardului.
Orice experienţă mistică se dovedeşte o experienţă paradoxală: puterea lui
Dumnezeu nu-mi anihilează puterea; contactul eului cu Absolutul nu împiedică
după aceea eul să se afirme; intensitatea de netăgăduit a sentimentului nu
împiedică deloc judecăţile intelectului.
„Demersul suprem al raţiunii este să afle că există o infinitate de lucruri
care o depăşesc. Şi e o raţiune slabă dacă nu ajunge până acolo.“10 Dar
raţiunea nu este în stare de o smerenie spontană, trebuie silită. Pascal,
raţionalist prin excelenţă, filozof, matematician, de o inteligenţă sclipitoare,
fusese obligat, pe 23 noiembrie 1654, să depună armele: Dumnezeu îl
străfulgerase aproape de miezul nopţii. Toată viaţa lui, care de-acum căpătase
un sens, a purtat cu el, ascunsă în căptuşeala hainei, povestea sibilinică a
acelei nopţi pe care a numit-o noaptea de foc.
10. Citat din Cugetările lui Pascal. (N. tr.)
„Credinţa nu e totuna cu dovada. Una e omenească, cealaltă e un dar de la
Dumnezeu. Doar inima îl simte pe Dumnezeu, nu raţiunea. Iată ce înseamnă
credinţa, să-l cunoşti pe Dumnezeu cu inima, nu cu raţiunea.“11
11. Un alt citat din Cugetări. (N. tr.)
În noaptea aceea petrecută în Sahara, n-am învăţat nimic, am crezut.
Pentru a vorbi despre credinţa lui, omul modern trebuie să dea dovadă de
rigurozitate. Dacă sunt întrebat: „Există Dumnezeu?“, răspund „Nu ştiu“,
fiindcă din punct de vedere filozofic rămân un agnostic, singura opţiune de
urmat numai cu ajutorul raţiunii. Totuşi, adaug: „Cred că da“. Credinţa se
deosebeşte radical de ştiinţă. N-o să fac niciodată confuzia între ele. Ceea ce
ştiu nu e totuna cu ceea ce cred. Şi ceea ce cred n-o să devină niciodată ceea
ce ştiu.
Întrebarea dacă Dumnezeu există poate primi trei răspunsuri oneste: al
credinciosului care spune „Nu ştiu, dar cred că da“, al ateului care spune „Nu
ştiu, dar cred că nu“ şi al celui indiferent care spune „Nu ştiu şi nici nu-mi
pasă“.
Înşelăciunea începe abia atunci când cineva se laudă: „Ştiu!“ Fie că spune
„Ştiu că Dumnezeu există“, fie că spune „Ştiu că Dumnezeu nu există“,
depăşeşte puterile raţiunii, se-abate către fundamentalism, fundamentalismul
religios sau ateu, luând calea funestă a fanatismului, cu perspectivele lui
distrugătoare. Certitudinile lasă-n urmă cadavre.
În secolul nostru, în care, ca odinioară, se comit crime în numele lui
Dumnezeu, e foarte important să nu-i confundăm pe credincioşi cu impostorii:
rămân prieteni ai lui Dumnezeu cei care-l caută, nu cei care vorbesc în numele
lui, pretinzând că l-au găsit.
Încrederea credinciosului e un mod de-a trăi misterul. La fel şi angoasa
ateului… Dar misterul rămâne neştirbit.
Cu cât înaintez în vârstă, cu-atât îmi dau seama că agnosticismul e o opţiune
pe care majoritatea lumii o refuză. Oamenii ţin morţiş să ştie! Deşi există doar
agnostici credincioşi, agnostici atei şi agnostici indiferenţi, milioane de
oameni se încăpăţânează să amestece credinţa şi raţiunea, să refuze
complexitatea spiritului, să-i reducă registrele pentru a transforma în adevăr
universal nişte sentimente foarte personale.
Trebuie să ne recunoaştem neştiinţa şi să o cultivăm. Acesta e preţul
umanismului paşnic. Suntem cu toţii înfrăţiţi doar prin neştiinţă, nu prin
credinţă. Doar în numele neştiinţei ne vom tolera unii altora credinţele atât de
diferite. Trebuie întotdeauna să respect în celălalt un alt eu însumi, cel care-ar
vrea să ştie, dar nu ştie; apoi, în numele a ceea ce ne e comun, voi respecta ce
are el diferit.
Când mă-ntorsesem în tabăra din uedul nisipos, după noaptea de foc,
interpretasem prost ce-mi spusese Ségolène, că se rugase lui Dumnezeu să mă
salveze de la ananghie. Mă indigna, ca şi astăzi, că în cazul unei nedreptăţi sau
al unui cataclism Dumnezeu nu intervine pentru oricine! Dar Dumnezeu nu este
cel care-i salvează pe oameni, ci cel care le propune să se gândească la
salvarea lor.
Povestea mea, sunt sigur, îi va emoţiona pe unii, dar nu va convinge pe
nimeni… Sunt conştient de asta şi-mi pare rău… De câte ori nu mi-am dorit să
pot transmite încrederea pe care o simt atât de intens! De câte ori nu mi-am
dorit, în faţa unor prieteni dezorientaţi sau a unor necunoscuţi în pragul
disperării, să fiu convingător! Dar, din păcate, n-am reuşit… Numai
argumentele raţionale au forţa de a convinge, nu experienţele. Aşa că n-o să-
ncerc să dovedesc ce-am trăit, mă mulţumesc să dau mărturie.
Am scris aceste pagini cu emoţie, cu bucurie, cu respiraţia tăiată, strigând
de fericire, asaltat de atâtea sentimente, încât am ajuns de două ori la spital…
Inepuizabilă, această noapte de foc îmi modelează în continuare trupul,
sufletul, viaţa, ca un alchimist desăvârşit care nu renunţă nicicând la marea
operă.
O noapte pe pământ m-a umplut de bucurie pentru toată viaţa.
O noapte pe pământ m-a făcut să întrevăd veşnicia.
Totul începe.
 Eric-Emmanuel
Schmitt
Oscar şi Tanti
Roz
Traducere din franceză de Paola Bentz-Fauci

HUMANITAS
fiction
Pentru Danielle Darrieux
 Dragă Dumnezeu,

Pe mine mă cheamă Oscar, am zece ani, am dat foc pisicii,

câinelui şi casei (cred că s-au prăjit chiar şi peştişorii roşii din
borcan), iar asta e prima scrisoare pe care ţi-o trimit, fiindcă până
acum n-am avut timp din pricina şcolii.
Să ştii de la început că mie nu-mi place să scriu, o fac numai
când sunt silit. Scrisul nu-i decât zâmbăreală, ploconeală,
împopoţoneală etc. Minciună frumoasă. Ceva pentru oameni
mari, adică.
Dovada? Uită-te numai la începutul scrisorii mele: „Pe mine
mă cheamă Oscar, am zece ani, am dat foc pisicii, câinelui şi casei
(cred că s-au prăjit chiar şi peştişorii roşii din borcan), iar asta e
prima scrisoare pe care ţi-o trimit fiindcă până acum n-am avut
timp din cauza şcolii“, când aş fi putut la fel de bine să spun: „Mi
se zice Cap de Ou, am zece ani, dar arăt ca unul de şapte, trăiesc
la spital pentru că am cancer şi dacă n-am vorbit niciodată cu tine
este fiindcă nici măcar nu cred că exişti“.
Dar dacă ţi-aş fi scris aşa, nu numai că dădea nasol, dar nici n-
ai fi catadixit să te mai ocupi de mine. Or, vezi tu, tare-aş avea
nevoie să te ocupi.
Ba chiar aş zice că mi-ar prinde al naibii de bine dacă ţi-ai găsi
timp să-mi faci şi mie vreo două, trei servicii.
Uite, să-ţi explic.
Spitalul e un loc grozav de simpatic unde sunt o mulţime de
oameni mari întotdeauna plini de voie bună şi care vorbesc în
gura mare, cu mormane de jucării şi multe tanti roz care nu
aşteaptă decât să se joace cu copiii, şi unde prieteni ca Bacon,
Einstein sau Pop Corn îţi sunt în orice clipă la îndemână. Ce mai,
spitalul e nemaipomenit cu condiţia să fii un bolnav care le face
plăcere celor din jur.
 Or, eu nu le mai fac plăcere. De când cu grefa de măduvă văd
eu bine că nu mai fac plăcere nimănui. Dimineaţa când mă
examinează, doctorul Düsseldorf pare să n-aibă nici cea mai mică
tragere de inimă, se vede că-i decepţionat. Se uită la mine fără să
zică o vorbă, de parcă i-aş fi greşit cu ceva. Or, trebuie să ştii,
dragă Dumnezeu, că eu mi-am dat toată silinţa la operaţie; am
fost cât se poate de cuminte, i-am lăsat să mă adoarmă, mi-am
luat toate doctoriile şi nici măcar n-am ţipat când m-a durut. Sunt
zile când mai-mai i-aş zice de la obraz că la urma urmei poate el,
doctorul Düsseldorf, cu sprâncenele alea negre ale lui, e de vină
că n-a reuşit operaţia. Dar, când mă uit la mutra lui amărâtă,
parcă nu-mi mai vine şi toate ocările mi se opresc în gât. Ba chiar
cu cât doctorul Düsseldorf tace, privindu-mă cu ochii lui de câine
bătut, cu atât mă simt mai vinovat. Îmi dau seama că nu sunt un
bolnav cum trebuie, ci unul din ăia care-i împiedică pe oameni să
creadă că medicina e o chestie formidabilă.
Şi să ştii că gândurile unui doctor sunt contagioase. Acum tot
etajul mă priveşte cu aceiaşi ochi – infirmierele, rezidenţii,
femeile de serviciu. Au un aer trist când mă văd că sunt vesel, iar
când spun o glumă se silesc să râdă. Pe bune, nici de râs nu mai
râdem ca altădată.
Numai Tanti Roz a rămas aceeaşi. E prea bătrână, zic eu, ca să
se mai schimbe. Şi e prea Tanti Roz pentru aşa ceva. Cred că n-
are rost să ţi-o prezint pe Tanti Roz, dragă Dumnezeu, e o
prietenă de-a ta, de vreme ce ea mi-a zis să-ţi scriu. Singura
problemă ar fi că numai eu îi zic aşa, Tanti Roz. Dar fă şi tu un
efort ca să înţelegi despre cine este vorba: dintre toate doamnele
în halat roz care vin la spital să se ocupe de copiii bolnavi, ea e
cea mai bătrână.
— Câţi ani ai, Tanti Roz?
— Eşti în stare să reţii un număr format din treisprezece cifre,
Oscar?
— Parcă eu nu ştiu că glumeşti, Tanti Roz!
— Deloc. Dar nu trebuie cu niciun preţ să mi se afle vârsta aici,
altfel or să mă trimită acasă şi nu ne mai vedem niciodată.
— Cum asta?
— Am intrat aici, la voi, ilicit, Oscar, da’ să nu mă spui la
nimeni! Există o vârstă limită să fii tanti roz, iar eu am depăşit-o
cu vârf şi îndesat!
— Eşti adică expirată?
— Ăsta-i cuvântul!
— Ca iaurtul?
— Sttt!
— Ştiu să-mi ţin gura, nu te teme!
Găsesc că are mare curaj să-mi mărturisească acest secret. Nu-i
vorbă că nici eu nu-s turnător. Ştiu să păstrez un secret, deşi, la
drept vorbind, mă miră că ăia nu şi-au dat seama cât e de bătrână
când i-au văzut ridurile ca nişte raze de soare pe care le are în
jurul ochilor.
Altădată am aflat un alt secret de-al ei şi cred că, dacă ţi-l
spun, o să fie floare la ureche să-ţi dai seama despre cine e vorba,
dragă Dumnezeu.
Într-o zi, pe când ne plimbam amândoi prin curtea spitalului,
Tanti Roz a călcat într-un rahat de câine.
— Căcatu’ naibii!
— Da’ ce vorbe urâte spui, Tanti Roz!
— Tu ţine-ţi fleanca, băieţică, şi mai scuteşte-mă! Vorbesc cum
am chef.
— Vai, Tanti Roz!
— Gata! Mişcă niţel din cracii ăia, că suntem la plimbare, nu
ne târâm ca melcii!
Puţin după aia, ne-am aşezat pe o bancă să mâncăm
bomboane, iar eu nu m-am putut abţine s-o întreb:
— Cum se face, Tanti Roz, că vorbeşti aşa de urât?
— Deformaţie profesională, Oscar, băiete. Cu meseria mea,
dacă m-aş fi dedat la un vocabular mai subţire, o încurcam.
— Da’ ce meserie aveai?
— Dacă-ţi spun, n-ai să mă crezi…
— Te cred. Pe onoarea mea.
— Luptătoare de wrestling.
— Nu te cred!
— Îţi jur. Mă porecliseră Teroarea din Languedoc.
Din ziua aceea, când mă vede mai întunecat şi e sigură că nu-i
nimeni prin preajmă care să ne audă, Tanti Roz îmi povesteşte
câte unul din faimoasele ei meciuri: Teroarea din Languedoc
contra Măcelăresei din Limousin, lupta ei timp de douăzeci de
ani împotriva lui Sinclair Diabolica – o olandeză care avea o
pereche de obuze în loc de sâni – şi mai ales cupa mondială pe
care a câştigat-o înfruntând-o pe Ulla-Ulla, zisă şi Căţeaua de la
Büchenwald, pe care nimeni înainte nu reuşise s-o învingă, nici
măcar Coapse de Fier, idolul lui Tanti Roz pe vremea când era
încă o tânără luptătoare de wrestling. Visez adeseori la luptele
astea ale ei, închipuindu-mi-o pe ring aşa cum e ea acum, o
bătrânică în halat roz, clătinându-se niţel pe picioare, cărând
pumni la moacă vreunei zmeoaice de-alea în maiou. Şi parcă-aş fi
eu în locul ei. Ceea ce mă face să mă simt mai puternic. E aşa, ca
un fel de răzbunare.
Astea fiind zise, dacă după toate amănuntele pe care ţi le-am
înşirat aici încă n-ai reuşit să-ţi dai seama cine e Tanti Roz, cred,
dragă Dumnezeu, că n-ar mai fi cazul să rămâi pe post de
Dumnezeu, ci ai face mai bine să ieşi la pensie. Sper că sunt
suficient de clar?
Dar să mă întorc la ale mele.
 Pe scurt, grefa mea a produs multă decepţie pe-aici.
Chimioterapia pe care mi-o făcuseră înainte de asemenea, dar nu
chiar aşa de mare; pe atunci exista încă speranţa în grefă. Am
impresia că acum doctorii nici nu prea mai ştiu ce să propună, ţi-
e şi milă de ei. Doctorul Düsseldorf, pe care mama îl găseşte
foarte frumos, deşi, după mine, sprâncenele alea ale lui sunt prea
groase, are o mutră întristată de Moş Crăciun rămas fără daruri
în tolbă.
La spital atmosfera e tot mai urâtă. Chiar vorbeam cu un amic,
mai zilele trecute, unu’ Bacon. De fapt îl cheamă Yves nu Bacon,
da’ noi îi zicem Bacon fiindcă i se potriveşte mai bine pentru că e
tot o arsură din cap până-n picioare, ca o şuncă prăjită.
— Ştii, Bacon, am impresia că nu prea mă mai plac doctorii
ăştia, ai zice că-i deprimă cazul meu.
— Ce tot îndrugi, Cap de Ou? Doctorii-s inepuizabili. Lor le
zumzăie capul de operaţiile pe care ar mai vrea să ţi le facă. Mie
mi-au propus deja vreo şase.
— Poate că-i inspiri.
— Poate.
— Ce nu înţeleg este de ce nu-mi spun cinstit că am să mor?
De cum am zis asta, Bacon a făcut ca toată lumea din spital: a
surzit pe loc. Într-un spital, dragă Dumnezeu, de îndată ce
pronunţi cuvântul „moarte“, nimeni nu te mai aude. Poţi fi sigur
că în jurul tău se va produce un gol de aer şi toţi au să se ia la
întrecere care mai de care să schimbe vorba. Am testat asta pe
toată lumea.
Azi-dimineaţă am vrut să ştiu dacă şi Tanti Roz devine tare de
urechi dacă-i vorbesc de moarte.
— Am impresia, Tanti Roz, că nimeni de-aici nu se încumetă
să-mi spună că am să mor.
Se uită lung la mine. O să facă şi ea precum ceilalţi? Te rog din
suflet, Teroarea din Languedoc, nu te fleşcăi, păstrează-ţi auzul.
— Păi ce rost ar avea, Oscar, să ţi se spună de vreme ce o ştii?
Uf, ea măcar m-a auzit!
— Ştii, Tanti Roz, am impresia că oamenii au născocit un alt fel
de spital decât cel care există de-adevăratelea. Unu’ în care te faci
că vii ca să te vindeci, când tu de fapt intri acolo ca să mori.
— Ai dreptate, Oscar. Şi cred că se face aceeaşi greşeală şi în
ceea ce priveşte viaţa. Uităm că este fragilă, gingaşă, efemeră. Ne
comportăm cu toţii de parcă-am fi nemuritori.
— Operaţia mea n-a reuşit, nu-i aşa, Tanti Roz?
Tanti Roz n-a răspuns. Era felul ei de-a spune da. Când a fost
sigură c-am înţeles pe deplin, s-a apropiat de mine şi mi-a spus,
implorându-mă:
— Bineînţeles, n-ai vorbit cu mine, nu ţi-am spus nimic! Juri,
da?
— Jur.
Am tăcut amândoi, iar eu am rumegat în minte aceste noi
gânduri.
— Ce-ar fi să-i scrii tu lui Dumnezeu, Oscar?
— Tocmai dumneata să-mi spui una ca asta, Tanti Roz, zău
aşa?!
— Cum adică, tocmai eu?
— Credeam că eşti singura persoană care nu minte.
— Păi nu te mint deloc, Oscar.
— Atunci de ce-mi vorbeşti de Dumnezeu? M-au aiurit ai mei
cu Moş Crăciun, gata, ajunge!
— Află de la mine, Oscar, că nu există nicio legătură între
Dumnezeu şi Moş Crăciun.
— Ba da. E una şi-aceeaşi cacealma. Spălare de creier şi
fraiereală cât cuprinde!
— Ascultă Oscar, poţi tu să-ţi închipui, fie şi numai o secundă,
că eu, o fostă luptătoare de wrestling, cu o sută şaizeci de turnee
câştigate la activ, dintre care patruzeci prin K.O., eu, Teroarea din
Languedoc, aş putea să cred în Moş Crăciun?
— Nu.
— Află atunci, băiete, că deşi nu cred în Moş Crăciun, cred în
Dumnezeu. Îţi jur, na!
Astfel pusă problema, fireşte, se schimbă totul.
— Fie. Dar de ce zici că ar trebui să-i scriu lui Dumnezeu?
— Ca să te simţi mai puţin singur.
— Păi cum să mă simt mai puţin singur cu cineva care nici
măcar nu există?
— Fă-l tu să existe.
Se aplecă spre mine.
— De fiecare dată când ai să crezi în el, o să existe un pic mai
mult. Şi dacă te ţii tare, află de la mine, o să existe chiar de-
adevăratelea. Şi asta o să-ţi facă bine.
— Şi despre ce-ai vrea să-i scriu?
— Despre orice. Despre gândurile tale, acelea pe care nu le
spui nimănui, care devin apăsătoare, prind rădăcină, te
împovărează, te imobilizează; acelea care, luând locul ideilor
înnoitoare, te paralizează măcinându-te pe dinăuntru. Dacă nu
vorbeşti şi doar le ţii în tine, ai să te transformi în groapa de
gunoi a gândurilor vechi şi rău mirositoare, Oscar, băiatule.
— O.K.
— Şi apoi, lui Dumnezeu poţi să-i ceri zilnic câte ceva. Da’ fii
atent, un singur lucru pe zi! Unul singur.
— Nu-i mare lucru de capul lui Dumnezeu ăsta al dumitale,
Tanti Roz. Aladin putea să ceară trei lucruri de la lampa
fermecată.
— Vorbeşti tâmpenii, Oscar. Nu-i mai bine un lucru pe zi decât
trei într-o viaţă întreagă?
 — O.K. Şi zici că pot să-i cer orice? Jucării, bomboane, o
maşină…
— Nu, Oscar. Dumnezeu nu-i ca Moş Crăciun. Lui nu poţi să-i
ceri decât lucruri de-ale spiritului.
— De exemplu?
— De exemplu să-ţi dea curaj, răbdare, să-ţi deschidă mintea.
— Mda, pricep…
— Şi poţi, de asemenea, să-i ceri unele lucruri pentru ceilalţi.
— La regimul de o dorinţă pe zi doar n-ai vrea dumneata,
Tanti Roz, să-l mai împart acuma şi cu alţii?
— Iată, acum ştii cum stau lucrurile.
În această primă scrisoare am încercat, dragă Dumnezeu, să-ţi
descriu un pic viaţa mea aici, la spital, unde toţi mă privesc ca pe
un obstacol în calea dezvoltării medicinii, şi aş vrea de asemenea
să te întreb dacă am să mă vindec sau nu. N-ai decât să tai
varianta inutilă.

Te pup. Pe mâine,
Oscar

P.S. Nu-ţi ştiu adresa, ce fac?

 Dragă Dumnezeu,

Bravo! Da’ ştiu că eşti tare! Nici măcar n-am apucat să-ţi trimit
scrisoarea, că mi-ai şi dat răspunsul. Cum ai făcut?
Jucam şah azi-dimineaţă în sala de recreaţie cu Einstein, când
Pop Corn a dat fuga să mă anunţe:
— Ţi-au veni părinţii, Cap de Ou.
— Părinţii mei? Cum asta? Ei nu vin decât duminica…
— Le-am recunoscut maşina, un Jeep roşu cu capotă albă.
— Imposibil.
Am dat din umeri şi m-am întors la partida cu Einstein. Dar
cum eram preocupat, Einstein îmi lua întruna câte o piesă, ceea
ce m-a enervat şi mai rău. Noi îi zicem Einstein, dar nu pentru că
ar fi mai inteligent ca alţii, ci doar pentru că are un cap de două
ori mai mare. Se zice c-ar avea apă înăuntru. Păcat de el, dacă ar
fi avut creier în loc de toată apăraia aia, Einstein ar fi putut face
lucruri măreţe în viaţă.
Văzând că oricum pierdeam partida, m-am sculat şi m-am dus
în camera lui Pop Corn care dă spre parking. Avusese dreptate,
părinţii mei veniseră să mă vadă.
Trebuie să ştii, dragă Dumnezeu, că acum părinţii mei şi cu
mine locuim departe unii de alţii. Pe când locuiam şi eu cu ei nu-
mi dădeam seama, dar de când nu mai locuiesc cu ei, găsesc că
stau tare departe. De aceea nu pot veni să mă vadă decât o dată
pe săptămână, duminica, deoarece duminica ei nu lucrează, şi
nici eu.
— Vezi c-aveam dreptate? a zis Pop Corn. Ce-mi dai că te-am
anunţat?
— Am ciocolată cu alune dacă vrei.
— Jeleuri cu căpşuni nu mai ai?
— Nu.
 — Fie, cu alune, atunci.
Bineînţeles, nu avem voie să-i dăm de mâncare lui Pop Corn,
care tocmai de-aia e la spital, ca să slăbească. Nouăzeci şi opt de
kile la cei nouă ani ai lui, un metru şi zece înălţime pe un metru
şi zece lăţime! Singura haină în care încape este un tricou polo
american. Doar că şi la ăsta dungile au intrat în tangaj, de parcă-
ar avea rău de mare. Ca să spun drept, cum nici eu şi niciunul
dintre prietenii noştri nu credem că Pop Corn ar putea fi altfel
decât gras şi cum ne e milă să-l vedem întruna hămesit, îi dăm
toate resturile de la masă. Sincer, ce-i o bucăţică de ciocolată faţă
de tot mormanul ăla de grăsime? Până şi infirmierele au încetat
să-l mai chinuie cu supozitoarele prescrise de doctori.
M-am dus la mine în cameră să-mi aştept părinţii. La început
n-am observat cum se scurgeau minutele că eram puţin obosit,
unde alergasem. După o vreme însă mi-am dat seama că ar fi
avut timp să ajungă la mine de zece ori.
Am ghicit de îndată unde zăboveau atât. Şi m-am strecurat pe
culoar. Am pândit să nu mă vadă nimeni, am coborât scările şi,
mergând tiptil prin semiîntuneric, am ajuns la cabinetul
doctorului Düsseldorf.
Nu mă înşelasem, acolo erau! Le auzeam vocile de partea
cealaltă a uşii. Cum coborârea scării îmi cam tăiase răsuflarea,
mi-au trebuit câteva secunde până când inima mea a prins iar să
bată normal şi pot spune că din clipa aceea toate au luat-o razna.
Am auzit ceea ce n-ar fi trebuit să aud. Mama plângea în hohote,
iar doctorul Düsseldorf repeta întruna: „Am făcut tot ce se putea
face, vă rog să mă credeţi, am încercat totul“, la care tata
răspundea cu glas sugrumat: „Nu ne îndoim, domnule doctor, nu
ne îndoim“.
Rămăsesem cu urechea lipită de uşa aceea de fier. Nici nu ştiu,
la drept vorbind, care era mai rece, eu sau metalul.
 Doctorul Düsseldorf a zis:
— Doriţi să-l vedeţi, să-l îmbrăţişaţi?
— N-am curaj, domnule doctor, a răspuns mama.
— Nu trebuie să ne vadă în starea asta, a întregit tata.
Şi atunci am înţeles eu că părinţii mei erau nişte laşi. Ba, mai
rău, nişte laşi care mă luau şi pe mine drept un laş.
Zgomotul scaunelor mi-a dat să înţeleg că se ridicaseră şi
aveau să iasă din birou. M-am năpustit şi eu pe prima uşă care
mi-a ieşit în cale.
Aşa se face că am nimerit în debaraua cu mături unde mi-am
petrecut toată dimineaţa deoarece, lucru pe care tu poate nu-l
ştii, dragă Dumnezeu, debaralele cu mături se deschid de-afară,
dar nu şi dinăuntru, de parcă oamenii s-ar teme ca nu cumva
măturile, găleţile şi cârpele de şters pe jos să-şi ia tălpăşiţa peste
noapte.
De altfel, nu mă deranja nicidecum să stau acolo în întuneric,
dar fiind că tot n-aveam chef să văd pe nimeni şi că picioarele şi
braţele nu-mi mai răspundeau oricum la comenzi, ca urmare a
şocului provocat de ceea ce auzisem.
Pe la prânz am simţit o mare agitaţie la etajul de deasupra.
Paşi, alergătură de colo-colo. Pe urmă numele meu a început să
răsune pretutindeni:
— Oscar! Oscar!
Mă bucuram să-i aud strigându-mă şi eu să nu răspund. Aş fi
vrut ca pământul întreg să fie îngrijorat din pricina mea.
Cred că am aţipit o vreme, după care m-am pomenit nas în nas
cu galoşii lui madam N’da, femeia de serviciu. Când a deschis
uşa, am înlemnit amândoi de frică, iar în clipa următoare ne-am
pus şi unul şi altul pe urlat, ea fiindcă nu se aşteptase să dea
peste mine acolo, eu fiindcă nu-mi aminteam că era aşa de
neagră. Şi nici că putea să ţipe aşa de tare.
 A urmat o învălmăşeală de nedescris. Toţi s-au năpustit asupra
mea, doctorul Düsseldorf, sora-şefă, infirmierele de gardă,
precum şi toate femeile de serviciu din secţie. Crezusem la
început că au să mă ia cu toţii la refec, dar văzând că mai curând
se simţeau cu musca pe căciulă, mi-am dat seama că e momentul
să profit de situaţie.
— O vreau pe Tanti Roz, să vină Tanti Roz.
— Dar unde ai fost, dragă Oscar? Cum te simţi?
— Să vină Tanti Roz.
— Cum de ai nimerit în debaraua aceea? Te-a închis cineva
acolo? Ai auzit vreun zgomot înăuntru?
— Să vină Tanti Roz!
— Bea puţină apă!
— Nu vreau. Să vină Tanti Roz.
— Ia o înghiţitură de…
— Nu vreau. Să vină Tanti Roz.
Eram de granit. O faleză de granit. O dală de beton. Nu era
nimic de făcut cu mine. Nici măcar nu mai ascultam ce spuneau.
O voiam pe Tanti Roz.
Doctorul Düsseldorf era stânjenit cum nu se poate în faţa
colegilor săi de faptul că n-avea nici cea mai mică autoritate
asupra mea. A trebuit într-un final să cedeze.
— Să meargă cineva s-o cheme!
Auzind asta, am consimţit în cele din urmă să mă odihnesc
niţel şi m-am dus în camera mea unde am dormit buştean.
Când m-am deşteptat, Tanti Roz era lângă mine. Îmi zâmbea.
— Bravo, Oscar, frumoasă trebuşoară ai mai făcut! Le-ai dat o
straşnică palmă morală. Dar rezultatul e că au să mă gelozească
pe mine de azi înainte.
— Puţin ne pasă de gelozia lor!
— De ce spui asta, Oscar? Sunt cu toţii nişte oameni de treabă.
Chiar foarte de treabă.
— Mă doare-n cot!
— Şi-acum, zi-mi şi mie, care-i problema?
— Doctorul Düsseldorf le-a zis părinţilor mei că am să mor, iar
ei au fugit fără să mă vadă. Îi urăsc!
Şi m-am apucat să-i povestesc totul, în amănunt, ca ţie acum,
dragă Dumnezeu.
— Mda, a mormăit Tanti Roz, asta-mi aduce aminte de turneul
de la Béthune când am înfruntat-o pe Sarah Trosc Pleosc, una
care-şi ungea corpul cu untdelemn, de-i ziceau anghila ringului,
o adevărată acrobată care-ţi scăpa din mâini ori de câte ori
încercai o priză. Nu accepta să lupte decât la Béthune unde lua în
fiecare an cupa oraşului. Problema e că şi mie îmi trebuia cupa
aia!
— Şi ce-ai făcut, Tanti Roz?
— I-am pus pe nişte prieteni să arunce cu făină peste ea când a
intrat pe ring. Uleiul cu făina au transformat-o într-un şniţel
pané. Aşa că în doi timpi şi trei mişcări mi ţi-am trimis-o la saltea
pe Trosc Pleosc asta de nu s-a văzut! După care nimeni nu i-a mai
zis anghila, ci şalăul pané.
— Nu prea văd ce legătură am eu cu povestea asta, Tanti Roz.
— Eu văd foarte bine. Şi anume că există o soluţie în orice
împrejurare, Oscar, un sac cu făină se găseşte întotdeauna pe
undeva. Ar trebui să-i scrii lui Dumnezeu. El e mai puternic ca
mine.
— Chiar şi la wrestling?
— Chiar şi. Dumnezeu reuşeşte întotdeauna. Încearcă, dragă
Oscar. Ia zi, ce ţi-a făcut ţie cel mai rău?
— Îi urăsc pe părinţii mei.
— Urăşte-i atunci tare. Da’ tare de tot.
— Tocmai dumneata mă îndemni să fac asta, Tanti Roz?
 — Da. Urăşte-i tare. O bucată de vreme ai să tot rozi la osul
ăsta. Şi, după ce-ai să-l isprăveşti, ai să-ţi dai seama că nu merită.
Povesteşte-i toate astea lui Dumnezeu în scrisoarea ta şi cere-i să-
ţi facă o vizită.
— El se şi deplasează?
— În felul său. Nu prea des. Ba chiar foarte rar.
— De ce? E bolnav?
Din oftatul ei am înţeles că Tanti Roz nu ţinea să-mi dezvăluie
că şi tu, dragă Dumnezeu, eşti mai curând paradit cu sănătatea.
— Părinţii tăi nu ţi-au povestit niciodată despre Dumnezeu,
Oscar?
— Ce să mai vorbim de părinţii mei, Tanti Roz? Sunt nişte
dobitoci.
— Să zicem. Dar despre Dumnezeu nu ţi-au povestit chiar
niciodată?
— Ba da. O singură dată, când mi-au spus că ei nu cred în el.
Ei nu cred decât în Moş Crăciun.
— Nu se poate! Chiar aşa dobitoci sunt, Oscar, băiete?
— Nici nu poţi să-ţi închipui! În ziua când m-am întors de la
şcoală şi le-am spus că ajunge cu tâmpeniile, că ştiam, ca toţi
colegii mei, că Moş Crăciun nu există, ai fi jurat c-au picat din
lună. Cum eram furios nevoie mare că din cauza lor toată
suflarea şcolii râsese de mine, n-au găsit nimic mai bun de zis
decât să-mi jure că ei crezuseră sincer că Moş Crăciun există şi că
erau decepţionaţi, cât se poate de decepţionaţi, să afle că nu-i aşa!
Doi tâmpiţi, Tanti Roz, dacă-ţi spun eu!
— Carevasăzică, ei nu cred în Dumnezeu?
— Nu.
— Şi asta nu ţi-a dat de gândit?
— Păi dacă-mi pierd timpul cu ce cred toţi tâmpiţii, când să
mai găsesc vreme să aflu ce gândesc oamenii deştepţi?
 — Ai şi tu dreptate. Totuşi, odată ce zici că părinţii tăi sunt
nişte tâmpiţi…
— Şi încă ce tâmpiţi, Tanti Roz!
— Deci dacă ei, care sunt nişte tâmpiţi, nu cred, de ce tu, care
eşti un băiat deştept, n-ai crede în el, cerându-i să-ţi facă o vizită?
— Fie. Da’ parcă ziceai că stă la pat?
— Nu. Spuneam că are un fel special de a-i vizita pe oameni.
El îi vizitează în gând. În spirit.
Chestia asta cu spiritul m-a dat gata. Mi s-a părut tare de tot.
Tanti Roz a adăugat:
— Ai să vezi, vizita lui are să-ţi facă bine.
— O.K. Am să vorbesc cu el. Dar până una, alta, singurele
vizite care-mi fac bine sunt ale dumitale, Tanti Roz.
Mi-a zâmbit şi, cu timiditate aproape, s-a aplecat să mă sărute
pe obraz. Dar n-a îndrăznit să meargă până la capăt. Îmi cerşea
parcă încuviinţarea.
— Hai, sărută-mă, Tanti Roz. N-am să spun la nimeni. Nu ţin
să-ţi stric reputaţia de luptătoare la wrestling.
Buzele ei mi-au atins obrazul şi asta mi-a făcut plăcere, că era
aşa ca o căldură cu nişte mici înţepături şi miros de pudră şi de
săpun.
— Când mai vii, Tanti Roz?
— Nu am voie decât de două ori pe săptămână.
— Imposibil. Cum o să aştept eu trei zile?
— Aşa vrea regulamentul.
— Cine a făcut regulamentul ăsta?
— Doctorul Düsseldorf.
— Când mă vede, doctorul Düsseldorf face pe el, Tanti Roz.
Du-te şi cere-i permisiunea să vii mai des. Nu glumesc, să ştii.
M-a privit cu o anumită ezitare.
— Da, nu glumesc. Dacă nu vii să mă vezi în fiecare zi, nici eu
nu-i mai scriu lui Dumnezeu.
— Fie, voi încerca, Oscar.
Tanti Roz a ieşit din cameră, iar eu m-am pus pe plâns.
Nu-mi dădusem seama până atunci câtă nevoie aveam de
ajutor. Nu-mi dădusem seama până atunci că eram într-adevăr
bolnav. Gândul că n-aveam s-o mai văd pe Tanti Roz m-a făcut să
înţeleg totul şi lacrimile au început să-mi ardă obrajii.
Norocul meu că am avut timpul să-mi vin în fire înainte să se
întoarcă.
— Gata, s-a făcut! Timp de douăsprezece zile am voie să vin în
fiecare zi.
— La mine şi numai la mine?
— La tine şi numai la tine, Oscar, băiatule, douăsprezece zile.
Ce m-o fi apucat nu pricep, dar lacrimile m-au podidit iar şi
m-am zguduit de plâns. Măcar că ştiam perfect că băieţii n-au
voie să plângă şi cu atât mai puţin eu care, cu căpăţâna mea de
ou, nu arăt nici a băiat, nici a fată, ci mai curând a marţian. Dar ce
să fac? Mi-era peste putinţă să mă opresc.
— Douăsprezece zile, tanti Roz? Chiar aşa de prost stau?
Şi pe ea o cam îmboldea plânsul. Stătea în cumpănă. Era
nostim să vezi cum fosta luptătoare de wrestling o împiedica pe
fosta fetiţă să dea drumul lacrimilor, şi asta mi-a mai alungat niţel
gândurile.
— În ce dată suntem noi azi, Oscar?
— Cum adică în ce dată, nu vezi calendarul de pe perete?
Suntem în 19 decembrie.
— Prin părţile noastre, Oscar, există o legendă care spune că în
ultimele douăsprezece zile ale anului poţi ghici ce timp va fi în
cele douăsprezece luni ale anului ce vine. Nu trebuie decât să
observi zi de zi vremea pentru a putea stabili tabloul în
miniatură al lunii respective. 19 decembrie reprezintă deci luna
ianuarie, 20 decembrie februarie, şi aşa mai departe până la 31
care reprezintă luna decembrie a anului viitor.
— Adevărat?
— Aşa spune legenda. Legenda celor douăsprezece zile
magice. Ce-ar fi să ne jucăm şi noi de-a cele douăsprezece luni
magice? Adică tu, că eu cu jocurile… Ar trebui deci ca, începând
de azi, să observi fiecare zi în parte şi să-ţi spui că valorează zece
ani.
— Zece ani?
— Întocmai. O zi egal zece ani.
— Ar însemna că peste douăsprezece zile să am o sută treizeci
de ani!
— Chiar aşa! Ar fi straşnic, nu?
Tanti Roz m-a sărutat – începe să-i placă, văd eu bine – şi a
plecat.
Aşa că, dragă Dumnezeu, iată că azi m-am născut şi eu, lucru
de care nu mi-am dat prea bine seama decât pe la vremea
prânzului când împlinisem cinci ani; conştiinţa mi s-a dezvoltat,
dar nu pot spune că asta ar fi cine ştie ce veste bună; astă-seară
am deci zece ani, ceea ce înseamnă că am atins vârsta raţiunii. Şi,
fiindcă veni vorba, aş avea o rugăminte: când ai câte ceva să-mi
spui, ca azi la prânz, poate încerci s-o faci cu ceva mai puţină
brutalitate, da? Mersi.

Te pup. Pe mâine,
Oscar

P.S. Şi aş mai vrea să te rog o chestie. Ştiu că n-am dreptul

decât la o dorinţă pe zi, dar cererea de mai sus nu era de fapt o
cerere, ci mai degrabă un sfat.
Să ştii c-aş fi de acord să-mi faci o vizită. În spirit, vreau să
spun. Mi se pare o chestie tare de tot şi mi-ar plăcea să mă
vizitezi. Primesc musafiri de la opt dimineaţa până seara la nouă.
În restul timpului dorm. Uneori aţipesc niţel chiar şi-n timpul
zilei, din pricina tratamentului. Dacă se întâmplă să pici într-un
astfel de moment, trezeşte-mă fără nicio grijă. Ar fi o prostie să
nu ne întâlnim din pricina unei clipe de somn în plus.
 Dragă Dumnezeu,

Azi mi-am trăit adolescenţa şi trebuie să-ţi spun că n-a mers

deloc ca pe roate. Ce tărăşenie şi adolescenţa asta! Am avut o
groază de neplăceri cu prietenii, cu părinţii şi asta numai din
pricina fetelor. Ţin să-ţi spun că nu-mi pare rău deloc când mă
gândesc că astă-seară am douăzeci de ani, fiindcă asta înseamnă
c-am trecut de ce era mai greu. Pubertatea, mersi! O dată, hai
treacă de la mine, dar a doua oară, nici să n-aud!
În primul rând îţi atrag atenţia, dragă Dumnezeu, că n-ai venit.
Abia de-am putut închide un ochi toată noaptea cu problemele
astea de pubertate, aşa că n-ar fi fost chip să te scap. Şi, aşa cum
ţi-am mai spus, chiar dacă dorm, mă scuturi niţel şi mă trezesc.
Tanti Roz venise deja când m-am deşteptat azi-dimineaţă. Pe
când îmi luam micul dejun, mi-a istorisit cum s-a luptat ea cu
Sfârc Regal, o luptătoare de wrestling din Belgia care înghiţea trei
kile de carne crudă pe zi stropite cu un butoiaş de bere. Se
spunea că ceea ce avea mai de temut Sfârc Regal era mirosul
gurii, din pricina fermentaţiei de bere şi carne, astfel încât îşi
culca adversarele la pământ numai suflându-le în faţă. Ca s-o
învingă, Tanti Roz a fost silită să născocească o nouă tactică: şi-a
pus o glugă îmbibată cu apă de lavandă şi şi-a luat numele de
Călăul din Carpentras. Wrestling-ul, spune ea, te obligă să ai
muşchi şi la creier.
— Pe cine iubeşti tu, Oscar?
— Aici la spital?
— Da.
— Pe Bacon, pe Einstein şi pe Pop Corn.
— Dintre fete, te întreb?
Întrebare care mi-a închis pliscul. Nu aveam deloc chef să-i
răspund. Numai că Tanti Roz aştepta, şi în faţa unei campioane
internaţionale de wrestling nu-ţi prea vine s-o faci multă vreme
pe nebunul.
— Pe Peggy Blue.
Peggy Blue e fata albastră. Cea din penultima cameră de pe
culoar. Zâmbeşte întruna, dar de vorbit aproape că nu vorbeşte
deloc. Ai zice că-i o zână care a poposit în spital să se odihnească
o clipă. Suferă de o boală complicată, de-aia îi şi zice boala
albastră, o chestie cu sângele care, în loc să meargă la plămâni, se
duce nu ştiu unde, făcând ca pielea să devină albăstruie. Peggy
aşteaptă operaţia care o va face să devină roz. Eu zic că-i păcat, îi
stă aşa de bine albastră. E atâta lumină şi tăcere în preajma ei,
încât, atunci când te apropii de ea, e ca şi cum ai pătrunde într-o
capelă.
— I-ai spus-o?
— Cum să-i spun, aşa deodată, „Peggy Blue, îmi placi“?
— Foarte bine. De ce să nu-i spui?
— Mă întreb dacă ştie măcar că exist.
— Cu atât mai mult.
— Şi, pe urmă, te-ai uitat vreodată la mutra mea, Tanti Roz?
Ar trebui să aibă o înclinaţie către extratereştri, ceea ce n-aş prea
crede.
— Eu găsesc că eşti un băiat frumos, Oscar.
După care, Tanti Roz a pus capăt conversaţiei. E al naibii de
plăcut s-auzi astfel de vorbe, te ia cu un soi de tremurici, de nici
nu mai ştii ce să răspunzi.
— N-aş vrea să plac numai datorită fizicului, Tanti Roz.
— Ia zi, ce simţi tu pentru ea?
— Aş vrea s-o apăr de fantome.
— Ce fel de fantome? Aveţi fantome pe-aici?
— Da. În fiecare noapte. Vin şi ne trezesc, nu ştiu de ce. Ne
ciupesc şi doare. Şi, cum nici măcar nu le vezi, ţi-e şi mai frică. Pe
urmă e aşa de greu să adormi la loc…
— Şi ţi se întâmplă adesea să vină la tine fantomele astea?
— Nu. Eu dorm adânc. Dar o aud adesea pe Peggy Blue
ţipând în somn. Aş dori aşa de mult s-o pot apăra.
— Spune-i-o.
— Da’ nici măcar asta n-aş putea să fac, regulamentul ne
interzice să ieşim noaptea din cameră.
— Ce ştiu ele, fantomele, de regulament? Habar n-au. N-ai
decât să fii şi tu niţel şmecher, când or să te audă spunându-i lui
Peggy Blue că la noapte ai să stai de veghe ca s-o aperi, fantomele
n-au să mai îndrăznească să se arate.
— Hm, da…
— Câţi ani ai tu, Oscar?
— Nu ştiu. Cât e ceasul?
— Zece. Carevasăzică, mergi pe cincisprezece ani. Nu crezi
oare c-ar fi timpul să ai curajul propriilor tale sentimente?
La zece jumătate m-am hotărât şi m-am dus până la uşa
camerei sale care era deschisă.
— Salut, Peggy, i-am zis, eu sunt Oscar.
Era întinsă pe pat, să juri că era Albă-ca-Zăpada când aşteaptă
să vină prinţul şi proştii ăia de pitici cred că-i moartă, Albă-ca-
Zăpada din fotografiile în care zăpada pare albastră, într-atâta-i
de albă.
S-a întors spre mine, iar eu m-am întrebat dacă mă ia drept
prinţul sau drept unul dintre pitici. Eu aş fi bifat „pitic“, din
pricina căpăţânii mele, dar ea n-a zis nimic, şi tocmai asta-i
grozav cu Peggy că nu spune niciodată nimic şi că totul rămâne
misterios.
— Am venit să-ţi spun că la noapte, şi în toate nopţile de azi
înainte, am să stau de pază în faţa camerei tale, dacă vrei şi tu, ca
să te apăr de fantome.
 Ea s-a uitat la mine, a clipit, eram parcă într-un film dat cu
încetinitorul, aerul devenise şi mai aerian, tăcerea şi mai tăcută,
aveam impresia că mergeam prin apă şi că totul se schimba când
te apropiai de patul acela al ei pe care cădea o lumină venită
parcă de niciunde.
— Hei, ia-o încet, Cap de Ou, te anunţ că eu sunt paznicul lui
Peggy!
Pop Corn era în pragul uşii sau mai degrabă îl umplea. M-au
trecut fiorii. Un lucru era cert, dacă stătea el de pază, siguranţa
era maximă, nicio fantomă n-ar mai fi putut răzbate până la
Peggy, neavând pe unde trece.
După care îi arunc o ocheadă ucigătoare lui Peggy.
— Nu-i aşa, Peggy, că tu şi cu mine suntem prieteni vechi?
Peggy s-a mulţumit să ridice ochii-n tavan. Pop Corn a luat
asta drept o confirmare şi m-a tras afară pe culoar.
— Dacă vrei o fată, n-ai decât s-o iei pe Sandrine, Peggy e deja
luată.
— Cu ce drept?
— Cu dreptul că eu am venit aici înaintea ta. Dacă nu-ţi
convine, nu rămâne decât să ne batem.
— Îmi convine.
Eram cam obosit, aşa că m-am dus să mă odihnesc niţel în sala
de jocuri. Unde tocmai venise şi Sandrine. Sandrine are leucemie
ca şi mine, numai că ei pare să-i reuşească tratamentul. I se spune
Chinezoaica, din pricina perucii negre şi lucioase cu fire
sârmoase şi cu breton care o face să semene cu o chinezoaică. Se
uită lung la mine şi sparse între dinţi un balonaş de gumă de
mestecat.
— Poţi să mă săruţi dacă vrei.
— Ce vorbeşti? Guma nu-ţi ajunge?
— Păi nici n-ai fi în stare, zero barat! Pun mâna-n foc că până
acum încă n-ai sărutat nicio fată!
— Hai că mă faci să râd! Află că la cinşpe ani am sărutat deja o
mulţime de fete, fii liniştită!
— Zău, ai tu cinşpe ani?
Eu mă uit la ceas.
— Împliniţi.
— De când visez eu să mă sărute unul mare, de cinşpe ani.
— Cred şi eu, e tentant! îi zic, dându-mi aere.
Şi numai ce-o văd că-mi trage o mutră ce n-ai văzut, ţuguindu-
şi buzele de parcă ar fi fost o ventuză lipită de-un geam, de unde
nu pot decât să trag concluzia că aşteaptă s-o sărut.
Când mă întorc, toţi prietenii sunt în spatele meu, pândindu-
mi mişcările. N-am cum să dau înapoi. E momentul să arăt că
sunt bărbat. Acum ori niciodată.
Mă apropii de Sandrine şi o sărut. Ea îşi încolăceşte braţele în
jurul meu, n-am cum să mă desprind, gura ei e umedă şi deodată
mă pomenesc că-mi trece mie guma pe care-o mesteca. Luat pe
neaşteptate, o înghit pe loc. Eram cuprins de furie.
Şi în aceeaşi clipă simt o mână care mă bate pe umeri. De unde
şi vorba că o nenorocire nu vine niciodată singură: părinţii mei!
Uitasem că era duminică.
— Nu ne-o prezinţi şi nouă pe prietena ta, Oscar?
— Nu e prietena mea.
— Ce dacă? Prezintă-ne-o.
— Sandrine. Părinţii mei, Sandrine.
— Mă bucur să vă cunosc, zice Chinezoaica, pe un ton dulce.
Aş fi strâns-o de gât.
— Vrei să vină şi Sandrine cu noi în camera ta?
— Nu vreau. Sandrine are treabă.
Ajunşi la mine în cameră, mi-am dat seama că-s cam obosit,
aşa că am dormit puţin. De altfel n-aveam niciun chef să vorbesc
cu ei…
După ce m-am trezit am văzut cadourile pe care, bineînţeles,
mi le aduseseră. De când sunt în spital părinţii mei stau prost la
capitolul conversaţie, aşa că-mi aduc tot felul de jocuri ale căror
instrucţiuni explicative le citim după-amiaza întreagă încercând
să înţelegem cum se joacă. Tata e deosebit de dibaci la
instrucţiunile astea; chiar dacă sunt în japoneză ori în turcă el nu
se descurajează niciodată, înverşunându-se să le desluşească
schema. Ce mai, dacă-i vorba să-ţi strice o după-amiază de
duminică, nimeni nu-i mai priceput ca tata.
Azi mi-a adus un CD player. Cu asta mi-a închis pliscul, n-am
putut să-i reproşez nimic, deşi tare aş fi avut poftă.
— N-aţi venit ieri?
— Ieri? Cum să fi venit ieri? Ştii bine că nu putem veni decât
duminica. Dar de ce întrebi?
— Cineva v-a văzut maşina în parcare.
— Ca şi cum n-ar exista pe lume decât un jeep roşu. Maşinile
seamănă între ele.
— Mda, nu ca părinţii. Păcat.
Cu vorba asta i-am ţintuit locului. Eu mi-am luat tacticos CD
player-ul şi am pus de două ori la rând Spărgătorul de nuci pe care
l-am ascultat în faţa lor de la un capăt la altul. Două ore în care n-
au apucat să scoată şi ei un cuvinţel. Şi bine le-am făcut.
— Îţi place aşa de mult?
— Mda. Dar acum mi-e somn.
Au înţeles că trebuie să plece. Dar nu se îndurau. Nu reuşeau
deloc să se desprindă din camera mea. Era clar că ar fi vrut să-mi
zică o mulţime de chestii şi nu ştiau cum. Mă bucuram însă să
văd cum suferă şi ei la rândul lor.
După care mama s-a repezit şi m-a strâns tare-tare la piept
spunându-mi printre hohote:
 — Te iubesc, Oscar, dragule, te iubesc aşa de mult!
Voiam să-i scap din braţe, dar în ultima clipă m-am lăsat totuşi
sărutat, asta îmi amintea de mângâierile bune şi simple de
dinainte, când vocea mamei nu era angoasată când îmi spunea că
mă iubeşte.
Probabil că apoi am adormit puţin.
Tanti Roz e campioana deşteptărilor. De câte ori deschid ochii,
ea tocmai intră pe uşă. Şi are întotdeauna un zâmbet pentru
mine.
— Ei, cum a fost cu părinţii?
— Zero barat, ca de obicei. Mi-au oferit Spărgătorul de nuci.
— Nu, zău? Ce curios, aveam şi eu o prietenă cu numele ăsta.
O campioană pe cinste. Sfărma gâtul adversarelor strângându-l
între pulpe. Şi cu Peggy Blue cum stăm, te-ai dus s-o vezi?
— Nu-mi mai vorbi de Peggy Blue, e logodită cu grăsanul ăla
de Pop Corn.
— Aşa ţi-a spus ea?
— El.
— Blufa, nu te-ai prins?
— Nu cred. Chiar sunt convins că-l place mai mult pe el decât
pe mine. E mai solid, mai de nădejde.
— Când îţi spun eu că blufează! Uite, eu care arătam ca un
şoricel pe ring am bătut luptătoare cât o balenă sau un
hipopotam de mari. Pe Plum Pudding, de exemplu, o irlandeză,
una sută cincizeci kile, în slip, pe stomacul gol, înainte de
Guinness-ul de dimineaţă, bicepşii cât halca de şuncă, iar pulpa
groasă de nu-i puteai face înconjurul. Nu tu talie, nu nimic să ai
de unde-o apuca. Imbatabilă, ce mai!
— Şi cum ai făcut?
— Tot ce nu face priză se rostogoleşte. Pentru început am pus-
o pe fugă, ca s-o obosesc, după care am răsturnat-o. Au trebuit să
vină cu macaraua ca s-o ridice de pe jos. Tu, Oscar, ai osatura
uşurică şi cu carne nu te prea lauzi, dar să ştii de la mine că nu
plăcem numai ca biftec şi os, calităţile sufleteşti contează şi ele. Şi
calităţi sufleteşti tu ai cu carul, băiete.
— Eu, Tanti Roz?
— Ia să te duci tu la Peggy Blue şi să-i spui tot ce ai pe suflet.
— Sunt un pic obosit şi…
— Obosit? Ce vârstă ai tu la ora asta, băiete? Optsprezece ani?
Păi cum să fii obosit la optsprezece ani?
Are ea un fel de a vorbi, Tanti Roz, care parcă îţi reîncarcă
bateriile.
Când s-a lăsat noaptea, zgomotele răsunau parcă mai adânc în
întuneric, iar linoleumul de pe culoar strălucea în razele lunii.
Am intrat la Peggy şi i-am întins CD player-ul meu.
— Uite, ascultă Valsul fulgilor de nea. E nespus de frumos. Aşa
de frumos, încât eu când îl ascult mă gândesc la tine.
Peggy a ascultat Valsul fulgilor de nea. L-a ascultat zâmbind
întruna, ca şi cum valsul ar fi fost un prieten vechi care i-ar fi
şoptit la ureche tot felul de lucruri nostime.
Apoi, dându-mi înapoi aparatul mi-a spus:
— Frumos.
Era primul cuvânt pe care-l rostea. Grozav, nu?
— Şi aş vrea să-ţi mai spun ceva, Peggy Blue, să nu te operezi.
Eşti frumoasă aşa, albastră.
Asta i-a făcut plăcere, am văzut imediat. Nu de asta i-o
spusesem, dar m-am bucurat că i-a făcut plăcere.
— Pe tine te-aş vrea, Oscar, ca să mă aperi de fantome.
— Contează pe mine, Peggy.
Eram nespus de mândru. Carevasăzică, eu eram învingătorul!
— Sărută-mă.
Hotărât lucru, chestia cu sărutul e nelipsită la fete, aşa, ca un
fel de nevoie. Numai că s-o săruţi pe Peggy era cu totul altceva
decât pe vicioasa aia de Chinezoaică. Mi-a întins obrazul şi pot
spune că şi eu am simţit un fel de căldură când l-am sărutat.
— Noapte bună, Peggy.
— Noapte bună, Oscar.
Iată deci cum a trecut ziua de azi, dragă Dumnezeu. Acum
înţeleg eu de ce adolescenţei i se mai zice şi „vârsta ingrată“.
Chiar că nu-i uşor. Noroc că pe la douăzeci de ani toate se
aranjează. Aşa că, uite, îţi adresez şi eu dorinţa mea pe ziua de
azi: aş vrea ca Peggy şi cu mine să ne căsătorim. Nu sunt foarte
sigur dacă asta ţine de spirit, căsătoria adică, şi dacă e de
domeniul tău. Cu alte cuvinte, nu ştiu dacă tu poţi să împlineşti
genul ăsta de dorinţă, tip agenţie matrimonială, sau dacă e cazul
să mă adresez în altă parte. Te-aş ruga să-mi dai răspunsul cât
mai iute cu putinţă, ca să ştiu ce să fac. N-aş vrea să te zoresc, dar
nu uita că timpul meu e limitat. Deci: căsătorie Oscar-Peggy Blue.
Da sau nu. Nu-ţi ascund că m-ar aranja grozav ca în domeniul de
care te ocupi să figureze şi articolul „căsătorie“.

Te pup. Pe mâine,
Oscar

P.S. Care e, la urma urmei, adresa ta? Că tot nu mi-ai spus.

 Dragă Dumnezeu,

Gata, m-am căsătorit. Suntem în 21 decembrie, merg pe

treizeci de ani şi sunt însurat. În ceea ce priveşte copiii, Peggy şi
cu mine am hotărât să lăsăm asta pentru mai târziu. De fapt, cred
că nu e încă pregătită.
Lucrurile s-au întâmplat astă-noapte. Să vezi…
Cam pe la unu noaptea, o aud pe Peggy Blue scâncind. Am
sărit imediat din pat. Fantomele! Veniseră iar s-o chinuie, iar eu,
care-i promisesem s-o apăr de ele, dormeam. Ce mai, avea să-şi
dea seama că nu eram decât un neisprăvit, cu siguranţă nici n-o
să mai vrea să-mi vorbească şi, pe bună dreptate, asta şi meritam!
Am ieşit pe culoar şi m-am îndreptat în direcţia de unde
veneau ţipetele. Ajuns la camera lui Peggy, am văzut-o aşezată pe
pat, complet surprinsă că mă vede. Şi eu trebuie să fi făcut o
mutră mirată având-o în faţa ochilor pe Peggy care mă privea, cu
gura închisă, pe când ţipetele continuau să-mi spargă urechile.
Am mai făcut câţiva paşi până la camera următoare şi deodată
am înţeles că Bacon urla aşa, din pricina arsurilor. Ceea ce mi-a
provocat mustrări de conştiinţă, gândindu-mă cum am dat eu foc
casei, câinelui, pisicii, cum am prăjit peştişorii roşii din borcan –
adică i-am fiert, mai bine zis – şi cât au trebuit să sufere şi că mai
bine că au pierit, decât să fi rămas în viaţă şi să fie terorizaţi la
nesfârşit de amintirea flăcărilor şi de arsuri ca sărmanul Bacon, în
pofida tuturor grefelor şi a pomezilor de tot felul.
Bacon s-a ghemuit şi a încetat să mai geamă. Eu m-am întors la
Peggy Blue.
— Aşadar nu tu erai, Peggy? Eram convins că tu ţipai noaptea.
— Iar eu credeam că tu.
Eram complet uluiţi de ce se întâmpla cu noi. De toate câte ni
le mărturiseam. În realitate, ne gândeam de mult unul la celălalt.
 Din albastră cum era, Peggy Blue a devenit şi mai albastră,
ceea ce la ea e ca şi cum ar roşi de jenă.
— Şi-acum ce-ai să faci, Oscar?
— Dar tu, Peggy?
E nemaipomenit cât ne asemănăm, aceleaşi idei, aceleaşi
întrebări.
— N-ai vrea să dormi cu mine?
Orice s-ar spune, fetele sunt grozave. Păi mie, ca să spun o
asemenea frază, mi-ar fi trebuit ore, săptămâni, luni de zile, spre
a o învârti în minte, spre a o pregăti. Pe când Peggy i-a dat
drumul simplu, ca şi cum ar fi fost lucrul cel mai firesc.
— O.K.
Şi m-am urcat în pat lângă ea. A trebuit să ne cam strângem
niţel, că era îngust, dar a fost o noapte nemaipomenită. Peggy
Blue miroase a alune şi pielea ei e fină şi catifelată, ca a mea pe
partea interioară a braţelor, numai că la ea aşa e pe tot corpul.
Am dormit îndelung, am visat, ne-am ţinut strâns în braţe, ne-am
povestit fiecare viaţa.
Bineînţeles că dimineaţa, când doamna Gommette, sora-şefă, a
dat peste noi, s-a încins o operetă de toată splendoarea. Ea a
început să urle, infirmiera de noapte a început să urle şi ea, au
urlat aşa o bucată de vreme una la alta, apoi au urlat la Peggy, pe
urmă la mine, uşile au început să se trântească, îi luau de martori
pe toţi spunând despre noi că suntem nişte „mici nefericiţi“, pe
când noi eram cum nu se poate mai fericiţi, în cele din urmă
noroc c-a picat Tanti Roz care, în doi timpi şi trei mişcări, a oprit
concertul.
— Ia să lăsaţi copiii în pace, auziţi? De ce sunteţi voi puse aici,
ca să mulţumiţi pacienţii sau regulamentul? Fac ceva pe el de
regulament, aşa să ştiţi! Şi-acum gura! Să nu vă mai aud! Duceţi-
vă şi vă certaţi în altă parte, nu sunteţi la vestiar aici!
 Fără replică! Nu-ţi mergea cu Tanti Roz. M-a dus înapoi în
camera mea şi am dormit un pic. Când m-am trezit, am putut să
discutăm despre toate.
— Carevasăzică, e serioasă treaba între tine şi Peggy, Oscar?
— Beton armat, Tanti Roz. Sunt superfericit. Azi-noapte ne-am
şi căsătorit.
— Cum adică v-aţi căsătorit?
— Adică am făcut tot ce fac un bărbat şi o femeie când sunt
căsătoriţi.
— I-auzi, dom’le!
— Păi cum? Am – cât e ceasul? — douăzeci şi ceva de ani, de-
acum înţeleg să-mi duc viaţa cum cred eu, nu?
— Vezi bine.
— Şi închipuie-ţi că toate chestiile alea care mă cam scârbeau
înainte, când eram mai tânăr, ştii, sărutările, mângâierile şi aşa
mai departe, acum mi-au părut foarte plăcute. Cum se schimbă
omul, nu?
— Bravo, Oscar, mă bucur. Îmi place cum creşti.
— O singură chestie n-am făcut, sărutul ăla cu limba, lui Peggy
i-a fost frică să nu se aleagă cu vreun copil. Dumneata ce crezi?
— Cred că bine a făcut Peggy.
— Da? Poţi să faci copii dacă te săruţi pe gură? Ar însemna
deci să am vreunul cu Chinezoaica?
— Calmează-te, Oscar, şansele sunt mici. Chiar foarte mici.
Tanti Roz părea sigură de ce spune şi asta m-a liniştit într-
adevăr, fiindcă, ţie pot să-ţi mărturisesc, dragă Dumnezeu, ţie şi
numai ţie, că Peggy şi cu mine ne-am sărutat şi cu limba, o dată,
de două, ba poate chiar de mai multe ori.
Am dormit niţel. Apoi am luat masa împreună cu Tanti Roz,
după care am început să mă simt mai bine.
— E de groază ce obosit puteam să fiu azi-dimineaţă.
 — E normal, Oscar, între douăzeci şi douăzeci şi cinci de ani
ieşi seara, umbli pe la tot soiul de petreceri, duci o viaţă
împrăştiată, nici prin minte nu-ţi trece să te menajezi. Şi vine o
vreme când toate astea se plătesc. Ce-ai zice dacă i-am face o
vizită lui Dumnezeu?
— A, i-ai aflat adresa?
— Cred că-l vom găsi la capelă.
Tanti Roz m-a încotoşmănit de parcă plecam la Polul Nord, m-
a luat în braţe şi ne-am dus la capelă, care se află în parcul
spitalului, de cealaltă parte a peluzelor acoperite de gheaţă, mă
rog, ce să-ţi mai explic toate astea că doar le ştii, e la tine acasă.
Am avut un şoc dând cu ochii de statuia ta, adică văzând în ce
hal erai, vreau să spun, ţintuit pe crucea aia, pe jumătate gol,
slab, cu corpul tot numai o rană şi cu capul însângerat sub
coroana de spini abia mai ţinându-se pe gât. Parcă ai fi fost eu.
Asta m-a revoltat de-a binelea. Eu, dac-aş fi Dumnezeu, n-aş
permite să fiu tratat astfel.
— Să fim serioşi, Tanti Roz, n-ai să-mi spui că dumneata, o
luptătoare de wrestling, o mare campioană, crezi în aşa ceva!
— Şi de ce nu, Oscar? Ţie ţi-ar inspira mai multă încredere un
Dumnezeu culturist, cu muşchi lucraţi, sculpturali, cu pielea dată
cu ulei, freză într-o parte şi slip ultima modă?
— Păi…
— Ia gândeşte-te, Oscar, de cine te-ai simţi tu mai apropiat ca
om, de un dumnezeu nesimţitor sau de unul care suferă?
— Bineînţeles că de cel care suferă. Numai că eu în locul lui,
dacă aş fi Dumnezeu, dacă aş dispune ca el de toate puterile, aş fi
făcut în aşa fel ca să nu sufăr.
— Nimeni nu poate trăi fără suferinţă, Oscar. Nici Dumnezeu
şi nici tu. Nici părinţii tăi şi nici eu.
— Bine. Să zicem. Dar de ce e neapărată nevoie să suferim?
 — Există suferinţă şi suferinţă. Uită-te mai bine la chipul Său.
Priveşte-L cu atenţie. Găseşti că are aerul cuiva care suferă?
— Nu. E chiar curios. Ai zice că nici măcar nu simte durerea.
— Întocmai. Şi asta pentru că există două feluri de suferinţă –
cea fizică şi cea morală. Suferinţa fizică o înduri. Pe cea morală ţi-
o alegi.
— Nu înţeleg.
— Dacă ţi se bat în talpă două cuie, n-ai încotro, te doare, deci
suferi. Adică înduri. În schimb, ideea morţii nu înseamnă
neapărat durere. Mai întâi fiindcă nimeni nu ştie ce-i moartea.
Depinde de tine, de înţelesul pe care i-l dai.
— Ai cunoscut pe cineva, Tanti Roz, care să se fi bucurat că
trebuie să moară?
— Da. Mama mea. Pe patul de moarte era numai zâmbet, abia
aştepta să vadă ce mai urma să se întâmple.
N-aveam ce să mai argumentez. Cum eram curios să aflu şi
urmarea, am lăsat să treacă un timp, reflectând la cele ce mi-a
spus.
— Numai că vezi tu, Oscar, majoritatea oamenilor sunt
complet lipsiţi de curiozitate. Ei se agaţă cu înverşunare de ceea
ce au, ca păduchele de urechea chelului. S-o luăm de exemplu pe
Plum Pudding, rivala mea irlandeză, una sută cincizeci kile,
dimineaţa pe inima goală, în slip, înainte de Guinness. Îmi
spunea mereu: „Scuze, moartea nu-i de mine, regret, n-am
semnat nimic“. Se înşela însă. I-a spus ei cineva că viaţa este
eternă? Nimeni, niciodată. Ea era aceea care se încăpăţâna să
creadă asta. Tare se revolta, turba la ideea că ar putea să se
sfârşească. În cele din urmă a făcut o depresie, a slăbit, s-a lăsat
de meserie, abia de mai trăgea treizeci şi cinci de kile la cântar,
arăta ca un schelet de peşte care în cele din urmă s-a făcut
fărâme. Cu alte cuvinte, a murit şi ea ca toată lumea, numai că
gândul morţii i-a otrăvit viaţa.
— O tâmpită, Plum Pudding asta, Tanti Roz.
— Tâmpită ca un pate de ficat, Oscar. Numai că, vezi tu, pateul
de gâscă e foarte răspândit, foarte curent, ca să zic aşa.
Am încuviinţat din cap fiindcă asta era şi părerea mea.
— Oamenii se tem de moarte deoarece necunoscutul îi sperie.
Dar la urma urmei ce-i necunoscutul? Eu ţi-aş propune, Oscar, să
nu te temi, ci să ai încredere. Uită-te la chipul lui Dumnezeu pe
cruce: îndură durerea fizică, dar moral nu încearcă nicio suferinţă
pentru că are încredere. Şi-atunci până şi cuiele îl dor mai puţin.
În sinea lui îşi spune întruna: mă doare, dar asta nu înseamnă că
o să fie rău. Vezi, în asta constă de fapt beneficiul credinţei. Am
vrut să te fac să-l înţelegi, Oscar.
— O.K., Tanti Roz, o să încerc să-mi păstrez încrederea când
are să-mi fie frică.
M-a sărutat. Iar eu mi-am zis că în cele din urmă era bine în
biserica aceea goală, cu tine, dragă Dumnezeu, care aveai un chip
atât de împăcat.
După aceea ne-am întors şi am dormit îndelung. Mi-e din ce în
ce mai somn. E ca o foame. Când m-am trezit, i-am spus lui Tanti
Roz:
— Ştii, de fapt nu de necunoscut mă tem, ci de faptul că voi
pierde toate câte le cunosc.
— Şi eu la fel, Oscar. Ce-ai zice s-o chemăm pe Peggy Blue să
ia ceaiul cu noi?
Peggy Blue a luat ceaiul cu noi. Se înţelege foarte bine cu Tanti
Roz, am râs ca sparţii când ne-a povestit cum s-a luptat ea cu
Surorile Ţâşnitoare, trei surori care se dădeau drept una singură.
După fiecare rundă, Ţâşnitoarea care-şi epuizase adversara,
obligând-o să alerge fără întrerupere după ea, o zbughea afară
din ring pretextând că se duce să facă pipi, se precipita la toaletă
unde o aştepta sora ei care intra proaspătă şi relaxată în runda a
doua. Şi aşa mai departe. Toată lumea era convinsă că
Ţâşnitoarea era una singură şi că era o luptătoare infatigabilă.
Tanti Roz însă, dibuind tărăşenia, le-a încuiat pe cele două
înlocuitoare în toaletă, a aruncat cheia pe fereastră şi i-a venit de
hac surorii cu care se afla în ring. Wrestling-ul e un sport deosebit
de ingenios, după părerea mea.
După asta, Tanti Roz a plecat.
Infirmierele ne supraveghează pe Peggy Blue şi pe mine de
parcă am fi un pachet de dinamită gata să explodeze. Ce dracu’,
că doar nu mai sunt un copil, am şi eu treizeci de ani!
Peggy Blue mi-a jurat că la noapte are să vină ea la mine de
îndată ce va putea; i-am jurat că de data asta n-o s-o sărut cu
limba.
Pe bune, e uşor să faci copiii, dar trebuie să mai ai şi timpul
necesar ca să-i creşti!
Aşa, dragă Dumnezeu. Nu prea ştiu ce să-ţi cer în încheiere,
căci azi am avut o zi bună. A, ba da! Fă ca mâine operaţia lui
Peggy Blue să decurgă bine. Nu ca a mea, ştii tu ce vreau să zic.

Te pup. Pe mâine,
Oscar

P.S. Operaţiile nefiind de-ale spiritului, poate că nu le ai în

magazin. Dar fă măcar ca Peggy Blue să accepte rezultatul,
oricare ar fi el. Contez pe tine!
 Dragă Dumnezeu,

Peggy Blue a fost operată astăzi. Zece ani îngrozitori pentru

mine. Nu-i deloc uşoară vârsta de treizeci de ani! Pare să fie
vârsta grijilor şi a responsabilităţilor.
Noaptea trecută, Peggy Blue n-a putut să vină la mine din
pricină că doamna Ducru, infirmiera de noapte, a rămas în
camera ei ca s-o pregătească pentru anestezie. Targa a
transportat-o în sala de operaţie cam pe la opt. Mi s-a strâns
inima s-o văd în căruciorul ăla, mică şi slăbuţă, de-abia se ghicea
printre cearşafuri.
Tanti Roz mi-a ţinut mâna într-a ei, ca să nu mă enervez
aşteptând.
— Cum se face, Tanti Roz, că Dumnezeul ăsta al dumitale
îngăduie să existe pe lume fiinţe ca Peggy şi ca mine?
— Noroc că existaţi, Oscar, băiatule, lumea n-ar fi la fel de
frumoasă fără voi.
— Nu. Nu mă înţelegi. De ce lasă el să existe boală şi bolnavi?
Din două una: ori e rău, ori nu prea e cine ştie ce de capul lui.
— Oscar, boala este un fapt, ca şi moartea, nu o pedeapsă.
— Se vede că dumneata nu eşti bolnavă!
— De unde ştii tu că nu sunt, băiete?
Asta mi-a închis pliscul. Nu mă gândisem vreodată că Tanti
Roz, care-i întotdeauna săritoare şi atentă cu cei din jur, ar putea
avea şi ea problemele ei.
— N-ai de ce să-mi ascunzi ceva, Tanti Roz, mie poţi să-mi
spui totul. Am treizeci şi doi de ani, sau pe-aproape, cancer şi o
soţie pe masa de operaţie, vezi aşadar că viaţa n-are secrete
pentru mine.
— Cât te iubesc, Oscar!
— Şi eu pe tine, Tanti Roz. Spune-mi ce probleme ai, poate că
te-aş putea ajuta. La nevoie, aş putea chiar să te înfiez.
— Să mă înfiezi, tu pe mine?
— Păi nu l-am înfiat şi pe Bernard când mi-a zis că era amărât?
— Bernard?
— Da, ursul meu. Ăla din dulap. Acolo sus, pe etajeră. E ursul
meu de când eram mic, uite, nu i-a mai rămas decât un ochi, bot
n-are, nas n-are, şi-a pierdut jumătate din umplutură şi tot corpul
îi e plin de cicatrici. Seamănă niţel cu tine, Tanti Roz. L-am
adoptat în seara când dobitocii ăia de părinţi ai mei mi-au adus
un urs nou. Auzi, să accept adică un urs nou-nouţ! N-au decât să
accepte ei un frăţior nou-nouţ dacă le convine, n-au decât! Aşa că
l-am înfiat pe Bernard. O să-i las moştenire tot ce am. Dacă vrei,
te înfiez şi pe tine, Tanti Roz.
— Sigur că vreau, Oscar. Cred chiar că asta o să-mi facă bine.
— Atunci, bate palma, Tanti Roz.
După asta ne-am dus să pregătim camera lui Peggy, i-am dus
flori, ciocolată, să le găsească acolo când s-o întoarce.
Pe urmă am dormit. Nu ştiu ce-o fi cu somnul ăsta pe mine în
ultima vreme.
Pe la sfârşitul după-amiezii, Tanti Roz m-a trezit ca să-mi
spună că Peggy Blue s-a întors în camera ei şi că operaţia reuşise.
Ne-am dus împreună s-o vedem. Părinţii ei erau deja acolo. Nu
ştiu care din ele, Peggy Blue sau Tanti Roz, le-o fi vorbit despre
mine, dar păreau să ştie cine sunt, m-au tratat cu mult respect,
mi-au oferit un scaun între ei doi şi astfel am putut să-mi veghez
soţia alături de socrii mei.
Eram bucuros fiindcă Peggy rămăsese tot albăstruie. Doctorul
Düsseldorf a trecut s-o vadă, şi-a frecat sprâncenele şi a zis că în
orele următoare va apărea schimbarea. M-am uitat la mama lui
Peggy care nu-i albastră, şi mi-am spus că la urma urmei soţia
mea, Peggy, n-are decât să aibă culoarea pe care-o pofteşte, eu am
s-o iubesc la fel.
Peggy a deschis ochii, ne-a surâs părinţilor ei şi mie şi a
adormit iar.
Părinţii se liniştiseră de-acum şi trebuiau să plece.
— Ţi-o încredinţăm pe fiica noastră, mi-au zis. Ştim că putem
conta pe tine.
Am ţinut să mai rămânem, Tanti Roz şi cu mine, până când
Peggy a deschis încă o dată ochii şi apoi eu m-am întors la mine
în cameră ca să mă odihnesc.
Îmi dau seama încheind această scrisoare că am avut o zi bună
astăzi. O zi de familie. Am înfiat-o pe Tanti Roz, m-am înţeles
bine cu socrii şi mi-am regăsit soţia bine sănătoasă, chiar dacă pe
la orele unsprezece ar urma să devină roz.

Pe mâine. Te pup,
Oscar

P.S. Nicio dorinţă pe ziua de azi. Mai răsufli şi tu niţel.

 Dragă Dumnezeu,

Azi am împlinit patruzeci şi apoi cincizeci de ani şi n-am făcut

decât tâmpenii.
Ţi le spun la iuţeală că nici nu merită să le spun altfel. Peggy
Blue e bine, dar Chinezoaica, trimisă de Pop Corn care are oftică
pe mine, a venit să-i dea raportul că am sărutat-o pe gură.
Drept care Peggy Blue mi-a zis că între mine şi ea totul s-a
sfârşit. Am protestat, i-am explicat că povestea cu Chinezoaica
era o greşeală de tinereţe, săvârşită cu mult înainte de a o
cunoaşte pe ea, şi că doar n-avea de gând să mă oblige toată viaţa
să-mi răscumpăr păcatele.
Dar ea s-a ţinut tare. Ba chiar s-a împrietenit cu Chinezoaica,
numai ca să mă facă pe mine să turbez, şi le-am auzit râzând
împreună.
Dacă-am văzut aşa, când Brigitte, trizomica – una care se ţine
scai de toţi, cum şi e şi normal, trizomicii ăştia fiind foarte
afectuoşi –, a venit la mine în cameră să-mi dea bună ziua, am
lăsat-o să mă sărute pe unde-a avut poftă. Ceea ce a şi făcut
nemaiîncăpându-şi în piele de mulţumire. Ai fi zis că-i un câine
care se gudură pe lângă stăpân. Problema e că Einstein se afla pe
culoar. Şi o fi având el apă-n creieri, dar coji de salam pe ochi n-
are. Aşa că a văzut tot şi-a dat fuga să le povestească lui Peggy şi
Chinezoaicei. Tot etajul nu-mi mai spune altfel decât fustangiul.
Şi când te gândeşti că eu nici n-am pus piciorul afară din cameră!
— Nu ştiu ce m-a apucat cu Brigitte asta, Tanti Roz…
— Demonul amiezii, ce vrei, Oscar. Aşa sunt bărbaţii între
patruzeci şi cinci şi cincizeci de ani, simt nevoia să se pună la
încercare, să verifice dacă mai sunt în stare să placă şi altor femei
decât celei pe care o iubesc.
— Să zicem că-s normal, dar asta nu înseamnă că nu sunt un
dobitoc.
— Da, eşti complet normal.
— Da, da’ ce fac eu acum?
— Pe care din ele o iubeşti?
— Pe Peggy. Şi numai pe ea.
— Atunci spune-i-o. Primul cuplu e întotdeauna fragil, supus
oscilaţiilor, dar dacă e cel pe care ţi l-ai dorit, trebuie să te baţi
pentru el.
Mâine e Crăciunul, dragă Dumnezeu. Aniversarea ta, uite, n-
am făcut niciodată legătura. Te rog, fă tu cumva să mă împac cu
Peggy fiindcă, nu ştiu dacă e din pricina ei sau nu, da’ tare-s trist
astă-seară şi nu-mi mai arde de nimic.

Pe mâine. Te pup,
Oscar

P.S. Acum că suntem prieteni, ce-ai vrea să-ţi ofer de ziua ta?
 Dragă Dumnezeu,

Azi-dimineaţă la orele opt i-am spus lui Peggy Blue c-o iubesc,
că numai pe ea o iubesc şi că n-aş putea concepe viaţa fără ea. Ea
a început să plângă mărturisindu-mi că i-am luat o piatră de pe
inimă deoarece şi ea mă iubeşte pe mine şi numai pe mine şi că
niciodată nu va mai găsi un altul, mai cu seamă acum că a
devenit roz.
Ne-am pus amândoi pe plâns când a zis ea asta, dar era un
plâns foarte plăcut. Trebuie să spun că viaţa în cuplu mi se pare
deosebit de agreabilă. Mai ales după cincizeci de ani când ai
trecut prin tot felul de încercări.
Pe la zece mi-am dat deodată seama că, fiind Crăciunul, n-am
să pot să mănânc cu Peggy deoarece toată familia ei – fraţi, unchi,
nepoţi, veri – avea să-i invadeze în curând camera, iar eu voi fi la
rândul meu obligat să-i suport pe părinţii mei. Ce puteau oare să-
mi mai ofere? Un puzzle de zece mii de piese? Cărţi în kurdă? O
cutie cu instrucţiuni de folosire? Propriul meu portret de pe
vremea când eram sănătos? Cu doi cretini ca ăştia, inteligenţi ca
lada de gunoi, era clar că mă pândeau primejdii la orizont;
pentru o mie şi una de temeri n-aveam decât o singură
certitudine, şi anume că urma să petrec un Crăciun de tot rahatul.
M-am hotărât fulgerător şi am şi început să-mi pregătesc
evadarea. Un mic troc: toate jucăriile i le dau lui Einstein,
plapuma mea din fulgi de gâscă lui Bacon, bomboanele lui Pop
Corn. O mică observaţie: Tanti Roz se oprea întotdeauna în
vestiar înainte să plece. O mică prevedere: părinţii mei nu aveau
să sosească înainte de orele douăsprezece. Totul a mers ca pe
roate: la unsprezece şi jumătate Tanti Roz m-a sărutat urându-mi
să petrec un Crăciun frumos în compania părinţilor mei, după
care a dispărut la etajul unde se află vestiarele. Am fluierat
semnalul convenit. Pop Corn, Einstein şi Bacon m-au îmbrăcat
una două şi m-au purtat pe sus până la hărăbaia lui Tanti Roz, o
maşină care datează dinaintea epocii automobilului. Pop Corn,
care îţi deschide cât ai clipi orice broască fiindcă a avut norocul să
crească într-un cartier defavorizat, a forţat portiera din spate şi
m-au aruncat pe jos între cele două banchete. După care s-au
întors ca nişte sfinţişori în camerele lor, vorba aceea, „nici usturoi
n-am mâncat, nici gura nu-mi miroase“.
Tanti Roz a venit după o bună bucată de vreme, s-a urcat în
maşină, a dat şpriţuri de vreo zece, cinşpe ori înainte să
pornească motorul şi în sfârşit am demarat în trombă. Sunt
geniale maşinile astea de dinaintea erei automobilului, că
zdrăngănesc de-ai zice că zbori şi de scuturat, eşti scuturat în ele
ca la bâlci.
Sunt convins că Tanti Roz a învăţat să şofeze cu vreun amic
cascador; n-are treabă nici cu stopurile, nici cu trotuarele, nici cu
giratoriile, astfel încât uneori maşina se ridică de la sol. Ce mai,
un tărăboi număru’ unu în carlingă, claxonul aproape că nu s-a
oprit, iar cât priveşte vocabularul, ocazie mai prielnică să ţi-l
îmbogăţeşti pe-al tău nici că se putea: i-a băşcălit cum i-a venit la
gură pe duşmanii care îndrăzneau să-i taie calea, împroşcându-i
cu cele mai teribile insulte, ceea ce m-a făcut să constat încă o
dată ce formidabilă şcoală a vieţii poate fi wrestling-ul ăsta.
Prevăzusem ca, o dată ajunşi, să mă arăt zicându-i: „Cucu,
Tanti Roz“, dar cursa cu obstacole s-a lungit aşa de rău, încât am
adormit pe drum.
Drept care, când m-am deşteptat, în jurul meu era întuneric,
frig, linişte, iar eu mă aflam singur, culcat pe ceva umed. Pentru
prima oară m-am gândit că poate am făcut o trăsnaie mai mare ca
mine.
Am ieşit din maşină. Începuse să ningă. Nimic de-a face cu
Valsul fungilor de nea din Spărgătorul de nuci. Clănţăneam de-mi
săreau dinţii din gură.
Am văzut o casă impozantă cu luminile aprinse. Am luat-o
într-acolo. Dar de-abia mai mergeam. Ca să ajung până la sonerie
a trebuit să execut un asemenea salt, încât în clipa următoare m-
am prăvălit pe preşul din faţa uşii.
Acolo m-a găsit Tanti Roz.
— Dar… dar… a bâiguit ea.
Apoi s-a aplecat asupră-mi murmurând:
— Dragul mamei drag!
Ceea ce m-a făcut să-mi zic în sinea mea că poate nu făcusem
chiar o trăsnaie.
M-a dus în braţe până în salon unde făcuse un pom de Crăciun
până-n tavan care sclipea de lumini. Eram uluit să văd ce frumos
e la Tanti Roz acasă. După ce m-a pus să mă încălzesc la gura
focului, am băut amândoi câte o ceaşcă mare de ciocolată. Nu mă
îndoiam că voia să se asigure că mi-am revenit, înainte să mă ia la
refec. Aşa că o cam tărăgănam şi eu cu venitul în fire, ceea ce de
altfel nici nu-mi cerea cine ştie ce efort deoarece chiar că mă
simţeam epuizat.
— La spital toată lumea te caută, Oscar. E stare de alertă.
Părinţii tăi, sărmanii, sunt disperaţi. Au anunţat poliţia.
— Nici nu mă miră. Sunt destul de proşti ca să-şi închipuie c-
am să-i iubesc mai mult când, prin grija lor, mi se vor pune
cătuşele…
— Ce le reproşezi tu de fapt, Oscar?
— Le e frică de mine, Tanti Roz. N-au curajul să-mi vorbească.
Şi cu cât le e lor mai frică, cu atât am şi eu impresia că sunt un
monstru. De ce par atât de terorizaţi? Arăt chiar aşa de groaznic?
Am început să put? Sau să devin idiot şi nu-mi dau eu seama?
— Nu de tine le e frică, Oscar. Ci de boală.
 — Boala face parte din mine. De ce trebuie să se poarte altfel
numai fiindcă sunt bolnav? Nu ştiu să iubească decât un Oscar
sănătos?
— Ei te iubesc oricum, Oscar. Mi-au spus-o.
— Tu vorbeşti cu ei?
— Da. Sunt geloşi că ne înţelegem aşa de bine amândoi. Nu,
de fapt nu geloşi, trişti. Trişti că nu reuşesc şi ei.
Am dat din umeri, dar mânia îmi cam trecuse de-acum. Tanti
Roz mi-a mai dat o ceaşcă de ciocolată.
— Ştii, Oscar, într-o zi ai să mori. Dar părinţii tăi vor muri şi ei.
Eram nespus de mirat să aud asta. Nu-mi trecuse niciodată
prin minte.
— Vor muri, da. Singuri. Purtând în suflet teribila remuşcare
de a nu fi ştiut să se apropie de singurul lor copil, Oscar, lumina
vieţii lor.
— Nu mai vorbi aşa, Tanti Roz, mă cuprinde amărăciunea
când te aud.
— Dar la amărăciunea lor nu te gândeşti? Tu ai priceput din
vreme că ai să mori pentru că eşti un băiat deosebit de isteţ,
Oscar. Numai că ceea ce ţi-a scăpat din vedere e faptul că toată
lumea moare. Părinţii tăi de asemenea, într-o zi. Şi eu la fel.
— Da, numai că eu, înaintea tuturor.
— Tu înaintea tuturor. Dar oare asta îţi dă toate drepturile?
Chiar şi pe acela de a nu te gândi la ceilalţi?
— Gata, am înţeles. Cheamă-i, Tanti Roz!
Asta a fost, dragă Dumnezeu, urmarea ţi-o scurtez, că mi-a
obosit mâna. Tanti Roz i-a anunţat pe cei de la spital, care i-au
înştiinţat la rândul lor pe părinţii mei, care au venit la Tanti Roz,
unde am petrecut Crăciunul cu toţii.
Când au venit, le-am spus:
— Iertaţi-mă, uitasem că şi voi veţi muri într-o zi.
 Nu ştiu ce-o fi deblocat în ei fraza asta, dar i-am regăsit aşa
cum fuseseră înainte şi am petrecut o seară de Crăciun pe cinste.
La desert Tanti Roz a vrut să vadă slujba de la miezul nopţii la
televizor şi o înregistrare a unui meci de wrestling. Zice că în
fiecare an îşi rezervă o partidă la care se uită înainte de slujbă
fiindcă-i întăreşte muşchii de la picioare şi fiindcă e o veche
obişnuinţă şi fiindcă asta-i face ei plăcere. Aşa că ne-am uitat cu
toţii. Ceva formidabil. Era Mefista contra Ioanei d’Arc! În costum
de baie şi cizme cu carâmb înalt. Ce zdrahoance, cum zicea tata
care devenise roşu la faţă şi părea că dintr-odată adoră wrestling-
ul. Ce de pumni au putut să-şi ardă la mutră una alteia, e de
neînchipuit! Cred că eu aş fi dat ortul popii de o sută de ori să fi
participat la genul ăsta de competiţie. Chestie de antrenament,
Oscar, băiete, a zis Tanti Roz, cu cât încasezi mai mulţi pumni,
cu-atât poţi încasa mai mulţi. Totul e să-ţi păstrezi nădejdea. Până
la urmă învingătoare a ieşit Ioana d’Arc, deşi la început nu s-ar fi
zis. Asta cred că ţi-a făcut plăcere.
Apropo, la mulţi ani, dragă Dumnezeu. Tanti Roz, care tocmai
m-a culcat în patul fiului ei veterinar de elefanţi în Congo, mi-a
sugerat că împăcarea cu părinţii e cel mai frumos cadou pe care
aş fi putut să ţi-l fac de ziua ta. După mine, sincer, un asemenea
cadou e la limita de jos a cadourilor, da’ dacă aşa zice Tanti Roz
care e o veche prietenă de-a ta…

Pe mâine. Te pup,
Oscar

P.S. A, era să uit dorinţa: fă ca părinţii mei să fie întotdeauna ca

astă-seară. Şi eu la fel. Am avut un Crăciun prima-ntâi, mai ales
cu Mefista şi Ioana d’Arc. Nu-mi purta pică pentru slujbă, m-a
furat somnul.
 Dragă Dumnezeu,

Am şaizeci de ani şi plătesc nota pentru abuzurile de ieri-

seară. Azi nu prea mai sunt în formă.
Mi-a făcut plăcere să mă întorc acasă, la spital. La bătrâneţe
nu-ţi mai prea arde să călătoreşti, oricum eu, unul, n-am chef să
umblu creanga.
Ceea ce nu ţi-am spus este că ieri, la Tanti Roz, am văzut
statuia lui Peggy Blue. Îţi jur. Întocmai aceeaşi, numai că din
ghips: acelaşi chip blând, toată în albastru, la haine şi trup. Tanti
Roz pretinde că-i Fecioara Maria, mama ta, dacă am înţeles bine,
o madonă adică, moştenită la ei în casă din generaţie în generaţie.
A acceptat să mi-o dăruiască mie. Mi-am pus-o la căpătâi, pe
noptieră. Oricum, tot la ea se va întoarce într-o bună zi, de vreme
ce am înfiat-o pe Tanti Roz.
Peggy Blue e mai bine. A venit să mă viziteze în scaunul cu
rotile. N-a găsit deloc că seamănă cu statuia mea, dar am petrecut
un moment minunat împreună. Am ascultat Spărgătorul de nuci
ţinându-ne de mână, ca în vremurile bune.
Nu-ţi povestesc mai multe, că începe să-mi fie tot mai greu să
ţin stiloul. Toată lumea din spital e bolnavă, până şi doctorul
Düsseldorf, din pricina ciocolatei, a pateului de gâscă, a
castanelor glasate şi a şampaniei pe care familiile le-au oferit în
cantităţi masive personalului medical. M-aş bucura să-mi faci o
vizită.

Te pup. Pe mâine,
Oscar
 Dragă Dumnezeu,

Azi am avut şaptezeci, apoi optzeci de ani şi m-am gândit la o

mulţime de lucruri.
Mai întâi să ştii c-am folosit cadoul de la Tanti Roz, nu-mi
amintesc dacă ţi-am vorbit de el, o plantă din Sahara care-şi
trăieşte toată viaţa într-o singură zi. De cum pui sămânţa-n
pământ şi-o stropeşti, încolţeşte, dă tulpini, îi apar frunzele şi-
apoi face o floare care produce seminţe, se scutură, lasă capu-n
jos şi, hop, până seara s-a terminat! Găsesc că-i un cadou
nemaipomenit şi-ţi mulţumesc că l-ai născocit. Am udat-o azi-
dimineaţă eu, Tanti Roz şi părinţii mei – a, nu ştiu dacă ţi-am
spus, ei stau acum la Tanti Roz că-i mai aproape –, aşa că am
putut să-i urmăresc toată existenţa. M-a emoţionat. Bine, sigur,
nu-i cine ştie ce floare, e mai curând plăpândă, iar la aspect nu
prea bate ea recordul, sărăcuţa, dar, deşi nu aduce cu vreun
baobab, îşi face treaba ei de plantă ca una mare, fără-ntrerupere,
într-o singură zi, sub ochii tăi.
Peggy Blue şi cu mine citim adesea din Dicţionarul medical. E
cartea ei preferată. O pasionează bolile şi se întreabă întruna pe
care dintre ele o s-o aibă, mai târziu, când se face mare. Eu nu m-
am uitat decât după cuvintele care mă interesează: „Viaţă“,
„Moarte“, „Credinţă“, „Dumnezeu“. Şi închipuie-ţi, n-ai să mă
crezi poate, dar nu erau acolo! Fireşte, dac-ar fi s-o luăm aşa, e o
dovadă că nici viaţa, nici moartea, nici credinţa şi nici tu nu
sunteţi nişte boli. Ceea ce e deja o veste bună. Deşi, după mine,
într-o carte atât de serioasă ar trebui să existe răspunsurile la
întrebările cele mai serioase ale existenţei, nu?
— Am impresia, Tanti Roz, că în Dicţionarul medical n-au băgat
decât chestii speciale, probleme pe care le pot întâmpina unii şi
alţii. Dar lucrurile care ne privesc pe toţi, Viaţa, Moartea,
Credinţa, Dumnezeu au fost lăsate de-o parte.
— Ar fi poate mai bine să te uiţi în Dicţionarul filosofic, Oscar.
Deşi, după părerea mea, chiar dacă vei găsi cuvintele care te
interesează, s-ar putea să fii decepţionat. Sunt propuse acolo
răspunsuri foarte diferite pentru fiecare noţiune.
— Cum aşa?
— Întrebările cele mai interesante rămân şi vor rămâne
întrebări. Ele întreţin misterul. Fiece răspuns trebuie precedat de
„poate că“. Doar întrebările neinteresante pot căpăta un răspuns
definitiv.
— Vrei să spui că la „Viaţă“ nu există soluţie?
— Vreau să spun că la „Viaţă“ există mai multe soluţii, prin
urmare ea n-are soluţie.
— După mine, Tanti Roz, singura soluţie la viaţă este să
trăieşti.
Doctorul Düsseldorf a intrat să ne vadă. Avea iar aerul lui de
câine bătut, încă şi mai expresiv din pricina sprâncenelor ălora
groase şi negre.
— Vă pieptănaţi sprâncenele, domnule doctor? l-am întrebat.
S-a uitat la toţi cei din jur, surprins, cu aerul că îi întreabă pe
Tanti Roz şi pe părinţii mei dacă au auzit şi ei ce-a auzit el. În cele
din urmă a răspuns printr-un da sugrumat.
— Întrebam şi eu, nu-i nevoie să faceţi mutra asta, domnule
doctor. De altfel, dacă e să fim sinceri, ţin să vă spun că, din
partea mea, am fost cât se poate de corect în ce priveşte
medicamentele, iar dumneavoastră de asemenea în privinţa bolii.
Aşa că terminaţi odată cu aerul ăsta de vinovăţie. Nu e vina
dumneavoastră dacă trebuie să daţi veşti neplăcute oamenilor
anunţându-i că suferă de tot felul de boli incurabile cu nume
latineşti. Destindeţi-vă niţel, relaxaţi-vă, ce naiba, că doar nu
dumneavoastră sunteţi Dumnezeu Tatăl. Nu sunteţi
dumneavoastră cel care comandă naturii. Dumneavoastră nu
sunteţi decât un reparator. Nu mai fiţi aşa încordat, domnule
doctor, ce naiba, nu vă mai daţi atâta importanţă, altminteri nu
veţi putea continua multă vreme meseria asta. Uitaţi-vă numai
un pic ce mutră faceţi!
Pe când mă asculta, doctorul Düsseldorf făcuse o faţă de-ai fi
zis că înghiţise un ou. Apoi mi-a zâmbit cu un zâmbet adevărat şi
m-a pupat.
— Ai dreptate, Oscar. Îţi mulţumesc că mi-ai spus toate astea.
— N-aveţi pentru ce, domnule doctor. Plăcerea e de partea
mea. Reveniţi când doriţi.
Asta-i tot, dragă Dumnezeu. Aştept să-mi faci o vizită, nu uita.
Vino. Nu ezita, chiar dacă e multă lume în momentul respectiv.
Mi-ar face într-adevăr plăcere, să ştii.

Pe mâine. Te pup,
Oscar
 Dragă Dumnezeu,

Peggy Blue a plecat. S-a întors acasă, la părinţii ei. Nu-s tâmpit
să nu-mi dau seama că n-am s-o mai văd niciodată.
Nu-ţi mai scriu, că sunt prea trist. Peggy şi cu mine am trăit o
viaţă împreună, şi-acum mă pomenesc singur, chel, ramolit şi
obosit în patul ăsta de spital. Urâtă-i bătrâneţea!
Azi nu te iubesc.

Oscar
 Dragă Dumnezeu,

Îţi mulţumesc că ai venit. Ai ales la fix momentul, că nu mă

simţeam bine deloc. Poate că scrisoarea mea de ieri te-a jignit un
pic…
Când m-am trezit din somn, mi-am adus aminte că am
nouăzeci de ani şi-am întors capul spre fereastră să mă uit la
zăpadă.
Şi deodată am înţeles c-ai să vii. Era dimineaţă. Eram singur
pe Pământ. Era atât de devreme, încât până şi păsările dormeau,
darămite infirmiera de noapte, doamna Ducru, care trăgea la
aghioase, pe când tu te munceai să aduci zorile. Nu părea să-ţi
iasă din prima, dar te străduiai. Cerul pălise. Tu umpleai
văzduhul de alb, de gri, de azuriu, înviorând lumea. Nu te opreai
o secundă. Şi-n clipa aceea am înţeles care era diferenţa dintre noi
şi tine: tu eşti un tip infatigabil! Pus pe muncă fără întrerupere.
Căruia nu-i este niciodată lehamite. Ziuă vreţi, uite ziuă! Noapte?
Uite noapte! Şi primăvară! Şi iarnă! Şi uite-o pe Peggy Blue! Şi
uite-l şi pe Oscar! Şi pe Tanti Roz! Asta zic şi eu sănătate de fier!
Mi-am dat imediat seama că veniseşi. Şi că-mi dezvăluiai
secretul, marele tău secret: priveşte lumea în fiecare zi ca şi cum
ai vedea-o pentru întâia oară.
Urmându-ţi aşadar sfatul, m-am străduit să-l pun în aplicare.
Contemplând lumina, culorile, copacii, păsările, animalele.
Simţeam cum aerul îmi pătrunde în nări făcându-mă să respir.
Vocile de pe culoar veneau spre mine ca din bolta unei catedrale.
Iar eu eram viu. Fremătam de o bucurie necuprinsă şi pură.
Aceea de a exista. O bucurie care mă fermeca.
Îţi mulţumesc, dragă Dumnezeu, că ai făcut asta pentru mine.
Era ca şi cum m-ai fi luat de mână şi m-ai fi dus în miezul tainei
ca să o cuprind cu mintea. Îţi mulţumesc.
 Pe mâine. Te pup,
Oscar

P.S. Dorinţa: Ai putea să mai faci o dată chestia asta şi pentru

părinţii mei? Tanti Roz cred c-o ştie deja. Şi pentru Peggy, de
asemenea, dacă ai niţel timp…
 Dragă Dumnezeu,

Am azi o sută de ani. Ca Tanti Roz. Dorm cam mult, dar mă

simt bine.
Încerc să le explic părinţilor mei că viaţa e un dar buclucaş. La
început ai tendinţa să-l supraestimezi crezând că viaţa pe care ai
primit-o este veşnică. Apoi, dimpotrivă, îl subestimezi, găsind că-
i o porcărie, scurtă de nu-nţelegi nimic din ea şi pe care uneori ţi-
ar veni s-o arunci de să nu se vadă. Abia către sfârşit pricepi că
nu-i vorba de niciun dar, ci de un simplu împrumut. Pe care
trebuie să încerci să-l meriţi. La cei o sută de ani ai mei pot spune
că ştiu despre ce vorbesc. Cu cât îmbătrâneşti mai mult, cu atâta
se cade să ai bunul gust de a aprecia viaţa. Trebuie să devii
rafinat, artist. La douăzeci de ani, orice cretin ştie să se bucure de
viaţă, dar la o sută, când nici măcar să te mişti nu mai eşti în
stare, trebuie să ştii să-ţi pui inteligenţa la lucru.
Nu-mi dau seama dacă am reuşit să-i conving pe deplin. Fă-le
tu o vizită. Du tu până la capăt ce-am început. Eu mă simt niţel
cam obosit.

Te pup. Pe mâine,
Oscar
Dragă Dumnezeu,

O sută zece ani. E mult. Cred c-am început să mor.

Oscar
 Dragă Dumnezeu,

Băieţelul a murit.
Voi rămâne în continuare o doamnă roz, dar Tanti Roz n-am să
mai fiu niciodată. Am fost numai pentru Oscar.
S-a sfârşit azi-dimineaţă, pe când părinţii lui şi cu mine
coborâserăm pentru o jumătate de ceas să bem o cafea. A plecat
când nu eram noi de faţă. Cred c-a aşteptat cu bună ştiinţă
momentul, ca să ne menajeze. Ca să ne ferească de şocul de a-l
vedea stingându-se. Până în ultima clipă el a fost cel care a
vegheat asupra noastră, şi nu invers.
Mi-e inima grea. Oscar s-a cuibărit în ea şi n-am cum să-l
alung. Va trebui până diseară să-mi înghit lacrimile, nu vreau să-
mi compar durerea cu aceea, de neîndurat, a părinţilor lui.
Îţi mulţumesc că mi-ai îngăduit să-l cunosc pe Oscar. Graţie lui
am reuşit să devin hazlie, năstruşnică, să născocesc o mulţime de
poveşti, ba chiar şi să mă pricep la wrestling. Graţie lui am râs şi
am cunoscut bucuria. Tot el m-a ajutat şi să cred în tine. Sunt
plină de iubire, Doamne, parcă mă arde pe dinăuntru, mi-a
dăruit atâta, încât să-mi ajungă pentru toţii anii de-acum încolo.

Pe curând,
Tanti Roz

P.S. În decursul ultimelor trei zile pe care le-a mai trăit, Oscar
pusese la căpătâiul patului o pancartă.
Cred că te-ar interesa să ştii ce scria pe ea: „Numai Dumnezeu
are voie să mă trezească“.
ERIC-EMMANUEL SCHMITT
LORSQUE J’ÉTAIS UNE ŒUVRE D’ART
© Editions Albin Michel S.A. – Paris, 2002
All rights reserved.

© Humanitas Fiction, 2011, 2013 (ediţia print)

© Humanitas Fiction, 2014 (ediţia digitală)

ISBN: 978-973-689-687-7 (epub)

EDITURA HUMANITAS FICTION

Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România
tel. 021/408 83 50, fax 021/408 83 51
www.humanitas.ro

Comenzi online: www.libhumanitas.ro

Comenzi prin e-mail: vanzari@libhumanitas.ro
Comenzi telefonice: 0372.743.382; 0723.684.194
 Mi-am ratat întotdeauna sinuciderile.
Ca să fiu mai exact, am ratat întotdeauna totul: şi viaţa, şi sinuciderile.
Ceea ce e dureros în cazul meu e că-mi dau seama de asta. Există o mulţime de oameni ca mine pe
lume, fără forţă, inteligenţă, frumuseţe sau noroc, dar din nefericire, spre deosebire de ei, eu sunt
conştient de asta. N-am primit nici unul dintre aceste daruri, în afară de luciditate.
Să-mi ratez viaţa, mai treacă-meargă… dar să-mi ratez şi sinuciderile! Mi-e ruşine cu mine.
Incapabil să intru-n viaţă şi împiedicat să ies din ea, îmi sunt mie însumi inutil, nu-mi datorez nimic.
Aşa că a sosit timpul să-mi impun puţin voinţa în faţa destinului. Viaţa am primit-o ca atare; dar
moartea, moartea o să mi-o ofer singur!
Cam asta îmi spuneam în dimineaţa aceea, privind prăpastia care se deschidea la picioarele mele.
Cât vedeam cu ochii, numai râpe, crevase, stânci ascuţite împungând arbuştii şi, mai jos, o vâltoare
de ape imensă, furioasă, haotică, o provocare adusă imobilităţii. Luându-mi viaţa, aveam să capăt un
dram de stimă pentru mine însumi. Până atunci, existenţa nu-mi dăruise nimic: fusesem conceput din
neglijenţă, fusesem născut prin expulzare, crescusem conform unei programări genetice, pe scurt, mă
suportasem destul. Aveam douăzeci de ani, pe care, de asemenea, îi suportasem. De trei ori
încercasem să preiau controlul şi tot de trei ori obiectele mă trădaseră: funia de care voiam să mă
spânzur se rupsese sub greutatea mea, somniferele se dovediseră a fi pilule placebo, iar prelata unui
camion îmi amortizase căderea de la etajul cinci. Dar aici puteam să mă desfăşor în voie, din a patra
încercare aveam să reuşesc.
Faleza Palomba Sol era cunoscută pentru sinucideri. Ascuţită, abruptă, înălţându-se o sută nouăzeci
şi nouă de metri deasupra valurilor zbuciumate, le oferea trupurilor care se aruncau de pe marginea ei
cel puţin trei ocazii să devină cadavre: fie se înfigeau în ţancuri, fie se spărgeau în mii de bucăţele
printre recife, fie mureau din cauza şocului la contactul cu apa, o moarte prin înec fără nici o durere.
De secole, era un loc unde n-aveai cum să ratezi. Venisem deci şi eu, foarte încrezător.
Înainte să mă arunc, am tras adânc aer în piept.
Sinuciderea e ca paraşutismul, primul salt e cel mai bun. Prin repetare, emoţiile se atenuează,
recidiva blazează. În dimineaţa aceea, nici măcar nu-mi mai era frică. Era o vreme perfectă. Cer
senin, vânt puternic. Vidul mă atrăgea ca două braţe deschise. Întinsă sub mine, marea îşi lingea
buzele de spumă aşteptându-mă.
În curând aveam să mă arunc.
Cum de eram aşa de calm? De ce să mă prefac dezgustat, când de data asta totul avea să fie bine?
Puţin nerv! Puţină acţiune! Violenţă! Teroare! Măcar ultimul meu sentiment să fie un sentiment
adevărat!
Inutil. Eram la fel de indiferent, continuând în acelaşi timp să-mi reproşez indiferenţa. Apoi mi-am
reproşat reproşul. Oare nu muream tocmai ca să termin odată cu reproşurile? De ce să dau, în ultimul
moment, valoare acestei vieţi pe care o părăseam tocmai pentru că n-avea nici o valoare?
În curând aveam să mă arunc.
Mi-am acordat câteva secunde ca să mă bucur de această certitudine: aveam să termin cu totul.
M-am gândit cât de uşor era, ce simplitate graţioasă aveau ultimele secunde din viaţa mea. Dansul
acela. Mi-am luat puţin avânt din călcâie şi…
— Daţi-mi douăzeci şi patru de ore!
 O voce de bărbat, groasă, puternică, s-a auzit dintr-odată de nicăieri. Întâi am crezut că mi se pare.
— Aţi auzit bine, daţi-mi douăzeci şi patru de ore. Atât. După părerea mea, îmi vor fi de ajuns.
Bărbatul îmbrăcat în alb, aşezat pe un scăunel pliant, picior peste picior, sprijinindu-şi degetele
pline de inele pe măciulia unui baston din fildeş, mă privea din cap până-n picioare, ca pe un obiect.
— Fireşte, va trebui să-mi pun la contribuţie imaginaţia, dar… nu-i aşa…
Şi-a încheiat cugetarea cu un mic hohot de râs, zdruncinat, ca un acces de tuse seacă. Mustaţa
subţire i s-a ridicat, dând la iveală dinţii, care au strălucit colorat în soare.
M-am apropiat.
Pe smalţul caninilor şi incisivilor erau montate mici pietre preţioase.
Când am ajuns la doi metri de el, ca şi când s-ar fi temut să nu i le fur, şi-a stăpânit zâmbetul.
M-am oprit. Scena era complet lipsită de sens. Nu mai ştiam de ce mă întrerupsesem, nici măcar nu
pricepusem ce-a zis, fusesem deranjat. I-am spus şi lui asta, brutal:
— Lăsaţi-mă în pace. Tocmai mă sinucid.
— Da, da… am observat… de-asta vă şi propuneam să aşteptaţi douăzeci şi patru de ore.
— Nu.
— Dar douăzeci şi patru de ore nu sunt mare lucru…
— Nu.
— Ce mai înseamnă douăzeci şi patru de ore, când ţi-ai ratat deja întreaga viaţă?
— Nu! Nu! Şi iar nu!
Urlasem, de necaz. A tăcut şi a-ntors capul, ca şi cum l-ar fi jignit violenţa tonului meu, ca şi cum
aş fi comis o nedreptate. Se îmbufnase.
Am ridicat din umeri şi m-am întors pe marginea falezei. Doar n-aveam să-mi ratez moartea din
cauza unui cretin care-şi împopoţonase dinţii cu pietre preţioase!
Am tras zdravăn aer în piept, ca să-mi recapăt calmul. Dedesubt, marea mi s-a părut şi mai
îndepărtată, sălbaticele valuri care se izbeau de stânci, şi mai furioase, recifele, şi mai ascuţite, iar
colţii stâncilor, şi mai deşi. Vântul devenea o lamentaţie care-mi agasa urechile, o lamentaţie de om
învins.
Tot acolo era tipul?
Ia gata! Ce-mi păsa mie de el? Îndeplineam cel mai important şi mai demn act din toată existenţa
mea. Nimic nu trebuia să-mi distragă atenţia.
Da, dar tot acolo era tipul?
Am aruncat o privire în spate: se prefăcea, conştiincios, că nu vrea să deranjeze, cu gândurile
aiurea, aşezat, prea elegant, prea calm, ca şi când ar fi ascultat un concert de duminică după-masa în
foişorul din parcul Florida.
M-am hotărât să-l ignor şi să mă concentrez din nou la săritură.
Totuşi, simţeam o apăsare în ceafă. Mă privea, da; cum îşi dădea seama că nu-l mai am în câmpul
vizual, mă şi fixa cu privirea, eram sigur, mă simţeam ars, ţintuit de acei doi ochi negri din spatele
meu, care nu-mi dădeau pace. Nu mai eram nici singur, nici liniştit.
M-am întors spre el exasperat:
— Tocmai mă sinucid, nu mă dau în spectacol!
— Urmăream păsările.
 — Nu-i adevărat. Cum mă-ntorc cu spatele, simt că mă priviţi.
— Vi se pare.
— Plecaţi de-aici!
— De ce?
— Incredibil! N-aveţi altă treabă?
S-a uitat la ceas, nonşalant.
— Nu, nu iau prânzul decât peste două ore.
— Plecaţi de-aici!
— Dar oricine are dreptul să stea pe faleză.
— Plecaţi, că vă sparg faţa!
— Vă înşelaţi: poate că sunteţi asasinul, dar sunteţi în acelaşi timp şi victimă.
— Nu pot să mor în asemenea condiţii!
Se dusese naibii indiferenţa de care dădusem dovadă în urmă cu doar câteva clipe, îşi luase zborul
odată cu pescăruşii, în larg, şi probabil că se distra pe deasupra recifelor, lăsându-se dusă de vânt,
imobilă.
— Vreau să fiu singur. Vreau ca momentul ăsta să-mi aparţină doar mie. Vreau să fiu liniştit. Cum
puteţi să staţi pe capul unui om care se aruncă printre stânci?
— E foarte interesant.
Apoi a adăugat cu o voce foarte blândă:
— Vin des aici.
Ochii i s-au adumbrit puţin, pe cerul irişilor îi treceau amintiri.
— Am văzut mulţi bărbaţi şi multe femei sinucigându-se. N-am intervenit niciodată. Dar
dumneavoastră…
— Ce-i cu mine?
— Vreau neapărat să vă opresc. Îmi dau perfect seama că întrerup un plan, că vă deranjez. Totuşi –
şi asta e ciudat – eu, care nu sunt deloc interesat de contemporanii mei, nu vreau să vă puneţi capăt
zilelor.
— De ce?
— Pentru că vă înţeleg foarte bine. Dacă aş fi în locul dumneavoastră, m-aş arunca. Dacă aş avea
silueta dumneavoastră, o siluetă atât de… descurajantă, m-aş arunca. Dacă aş avea douăzeci de ani,
ca dumneavoastră, adică douăzeci de ani fără prospeţime, cu un aer deja distrus, m-aş arunca. Ce ştiţi
să faceţi? Aveţi vreun talent? Vreo meserie?
— Nu.
— Vreo ambiţie?
— Nu.
— Atunci aruncaţi-vă.
Mă pregăteam să-i răspund că nu pot să fac asta, tocmai din cauza lui, dar am simţit că era mai
bine să pun capăt conversaţiei.
Am păşit hotărât spre prăpastie şi m-am oprit, la fel de hotărât, pe margine. Gândurile îmi
imobilizau picioarele pe pământ. Cum îşi permitea tipul ăsta plin de inele să mă judece? Cum
îndrăznea să-mi spună că pot să mă duc naibii? Cine era el ca să-mi ordone să mă arunc? M-am
întors şi i-am strigat:
— Nu mă sinucid pentru dumneavoastră, ci pentru mine!
S-a ridicat, deşirând un trup înalt şi zvelt, şi a venit lângă mine.
Vântul îl împingea înainte şi-napoi.
— Chiar că sunteţi nehotărât. Când vă propun să nu vă aruncaţi, vreţi să vă aruncaţi. Iar când vă
propun să vă aruncaţi, nu mai vreţi. Simţiţi mereu nevoia să vă contraziceţi interlocutorii?
— Ceea ce fac e doar treaba mea. Aşa că refuz pur şi simplu să ştiu că sunteţi aici. Plecaţi!
— Oricum, e prea târziu, n-o să vă mai aruncaţi. Dacă eziţi mai mult de patru minute, nu te mai
arunci niciodată. E dovedit. Iar eu vă studiez deja de opt minute.
A zâmbit şi soarele a sclipit în toate pietricelele de pe dinţii lui. Cred că am făcut ochii mari de
mirare.
El m-a fixat cu privirea, serios.
— Nu vă cer decât douăzeci şi patru de ore. Daţi-mi-le. Şi, dacă nu reuşesc să vă conving să trăiţi,
mâine la aceeaşi oră şoferul meu vă va aduce aici şi vă veţi sinucide.
A arătat cu degetul spre stradă, la o limuzină crem din care a coborât un şofer îmbrăcat din cap
până-n picioare în piele neagră, fumând şi scrutând orizontul.
— Douăzeci şi patru de ore! Ce înseamnă douăzeci şi patru de ore, dacă vă recăpătaţi pofta de
viaţă?
Nu-l înţelegeam. Un bărbat care nu exprima nici blândeţe, nici bunătate şi care totuşi voia să mă
salveze. Filantropii erau de obicei grăbiţi, plini de vioiciune, aveau ochi naivi şi umezi deasupra
unor obraji plini şi îmbujoraţi, o autoritate veselă pe care tipul ăsta n-o avea. M-am uitat la el pieziş.
Adăpostiţi de nişte sprâncene cenuşii, stufoase, adânciţi în orbite pentru a vedea fără să fie văzuţi,
deasupra unui nas subţire şi coroiat, ochii lui întunecaţi păreau să măsoare lumea ca dintr-un cuib de
vultur. Urmărind cormoranii ca şi când şi-ar fi ales prada, cu precizie şi duritate, era într-adevăr
frumos, dar acea frumuseţe nu avea nimic omenesc. Era regală.
Simţindu-se măsurat din priviri, s-a întors către mine şi, cu un efort de voinţă, anevoie, mi-a
zâmbit. Printre buze i-am zărit din nou rubinul, smaraldul, topazul, opalul, diamantul, numindu-le pe
fiecare în gând. Şi totuşi, ce era strălucirea aceea de peruzea de pe caninul stâng?
— Spuneţi-mi, piatra albastră e lapislazuli?
A tresărit şi şi-a stăpânit din nou zâmbetul. M-a fixat cu ochii lui pătrunzători, înduioşat.
— Lapislazuli? Prostuţule! Nu e lapislazuli, e un safir.
— Accept.
— Poftim?
— Vă dau cele douăzeci şi patru de ore.
Aşa l-am cunoscut pe bărbatul care mi-a schimbat viaţa şi pe care, în naivitatea mea, l-am numit
timp de câteva luni Binefăcătorul meu.

Limuzina rula fără zgomot.

Binefăcătorul meu a scos dintr-o portieră o sticlă de şampanie, din altă portieră, două cupe şi,
aşezaţi pe bancheta de piele maronie, învăluiţi de mirosul tare de ambră care plutea în interiorul
vehiculului, ameţindu-ne deja, am băut pe săturate. Mă agăţam de această activitate, pentru că mă
scutea de conversaţie. În plus, mă fascina să beau într-un spaţiu în mişcare. De altfel, dacă n-aş fi
văzut peisajul defilând înapoi dincolo de geamurile fumurii, aş fi jurat că nici măcar nu pornisem din
loc.
Ne-am oprit în faţa unei porţi înalte, împodobită cu caprifoi şi ornamente din fier forjat. Ne-a
deschis un portar. Suplă, silenţioasă, maşina a intrat în curte.
— Iată-ne la l’Ombrilic.
— L’Ombrilic.
— Aşa se numeşte domeniul meu.
Aleea, străjuită de tise tăiate atent, se înfăşura în jurul unei coline. Urca neîntrerupt, ca şi cum ar fi
urmat traiectoria unui şurub. Curbele la stânga, printre aceleaşi garduri vii formate din aceiaşi arbuşti
cenuşii, mă striveau de portieră. Mă sufocam. Era deja un coşmar. Inima îmi cădea în partea dreaptă
a corpului. Mă ţineam strâns de mâner. Mai aveam puţin şi vomitam.
Binefăcătorul meu m-a privit şi şi-a dat seama că mi-e rău.
— L’Ombrilic e în centrul spiralei, mi-a explicat el, de parcă asta ar fi putut să mă facă să mă simt
mai bine.
Maşina s-a redresat în sfârşit, cât era de lungă, şi s-a oprit în faţa unei vile imense pe care n-am s-
o descriu, tocmai pentru că era imensă. Voi spune numai că era întruchiparea în cel mai înalt grad a
ceea ce se înţelege prin lux şi extravaganţă. Dintr-un vestibul circular străjuit de coloane porneau în
toate direcţiile rânduri de scări, formând balcoane de diverse mărimi şi înălţimi, de unde urcau sau
coborau perdele în falduri unduitoare. Palierele erau împodobite cu statui uriaşe, pe jumătate oameni,
pe jumătate animale, în poziţii ciudate. L-am urmat pe majordom de-a lungul coridoarelor împânzite
cu fotografii de-ale gazdei mele, multiplicate la infinit şi variind prin câte un infim detaliu. Apoi am
urcat pe o scară mai strâmtă, ornată cu pânze în tuşe groase care o înfăţişau pe gazda mea făcând
dragoste cu toate animalele din lume, inclusiv cu un hipopotam şi cu un inorog. În toate avea ataşat un
sex ca o măciucă groasă şi rotundă, stacojie, un obiect destinat suferinţei mai degrabă decât plăcerii.
Majordomul înainta impasibil printre acele scene de rut, aşa cum făceau şi servitoarele şi servitorii
cu care ne întâlneam, iar eu i-am imitat. Unde nimerisem?
La ultimul etaj, majordomul m-a poftit într-un mic apartament ale cărui uşi cu geam dădeau spre
mare.
Pe pereţi erau atârnate guaşe cu scoici şi melci. Întâi aproape că m-am mirat, apoi m-am simţit
uşurat. Apropiindu-mă, mi-am dat seama că de fapt erau imagini cu femei torturate şi contorsionate.
Era clar, un singur lucru nu-şi găsea locul pe zidurile acestei case: măsura.
Majordomul a ieşit, m-am întins pe pat şi, fără să ştiu de ce, am început să plâng. Lacrimile mi-
erau de neoprit, ca şi sughiţurile care mă făceau să mă zvârcolesc pe pătură. Cred că am stat aşa cel
puţin o oră, zdruncinat, zdrobit, din ce în ce mai transpirat şi din ce în ce mai murdar, cuprins de o
suferinţă necunoscută, până când am înţeles că ceea ce nu puteam de fapt să suport era contrastul
imens dintre voinţa mea de-a sfârşi cu viaţa şi prezenţa în acea casă somptuoasă.
— Ce-ar fi să-mi mai spuneţi câte ceva despre dumneavoastră?
Pe unde intrase? De când era acolo? Aşezat pe marginea patului, stătea aplecat spre mine cu o
figură plictisită care exprima probabil compasiune.
— La ce bun? i-am răspuns. Dumneavoastră trebuie să-mi redaţi pofta de viaţă.
— Pentru asta să nu vă faceţi griji, o să vină.
 Mi-a întins o cupă de şampanie. De unde scotea sticlele şi paharele acelea, pe care le făcea să
apară ca un magician? Lacom, am primit şampania aşa cum credincioşii primesc azima. Dacă mă
îmbătam, măcar nu mai gândeam atâta.
— Aşadar, a început el din nou, cine sunteţi?
— Îi cunoaşteţi pe fraţii Firelli?
— Sigur!
— Ei bine, sunt fraţii mei.
A izbucnit în râs. Cuvintele mele i s-au părut atât de amuzante, încât s-a lăsat în voia unui acces
puternic de râs. Amuzamentul lui părea cu atât mai crud, cu cât pleoapele i se închideau când
hohotea, ca şi cum n-ar mai fi existat nimic altceva, ca şi cum râsul batjocoritor pulveriza totul, în
primul rând pe mine! Eram împietrit.
În sfârşit, ştergându-şi lacrimile de la ochi şi uitându-se pentru prima dată cu amabilitate la mine, a
spus:
— Bun, acum serios vorbind, cine sunteţi?
— Tocmai v-am spus. De zece ani încoace, toată lumea are aceeaşi reacţie la asta. Sunt unul dintre
fraţii Firelli, dar nimeni nu mă crede. M-am săturat. De-asta vreau să mor.
Uluit, s-a ridicat şi m-a examinat atent.
— E incredibil. Aveţi aceeaşi mamă?
— Da.
— Şi acelaşi…
— Da.
— E… Şi v-aţi născut înainte, odată cu sau după ceilalţi fraţi Firelli?
— După ei. Sunt fraţii mei mai mari.
— Incredibil!
Pe vremea aceea, pe insula pe care trăiam toată lumea ştia cine sunt fraţii Firelli. Ziare, postere,
afişe, reclame, clipuri, filme, suporturile media cumpărau pe bani grei permisiunea de a-i expune pe
fraţii Firelli. Aşa că vânzările se dublau, publicul se înghesuia, investitorii îşi vedeau casele doldora
de bani: cei doi fraţi Firelli erau pur şi simplu cei mai frumoşi băieţi din lume.
Nu-i doresc nimănui să coabiteze, încă din copilărie, cu frumuseţea. Atunci când se arată rar,
frumuseţea iluminează lumea. Dacă însă te ciocneşti de ea în fiecare zi, arde şi provoacă răni care nu
se vindecă niciodată.
Fraţii mei erau frumoşi, de o frumuseţe evidentă, de o frumuseţe care nu are nevoie de nici o
explicaţie. Strălucirea pielii lor avea ceva ireal: păreau să producă singuri lumina aceea. S-ar fi zis
că ochii lor inventaseră culoarea, aveau toate nuanţele de albastru, de la azuriu la bleumarin, trecând
prin albastrul-mov, albastrul-cenuşiu, cobalt, indigo şi peruzea. Buzele lor roşii, fine, aveau o
rotunjime plină care te făcea mereu să visezi la un sărut. Nasurile lor aveau proporţii perfecte pe care
nările fremătătoare le făceau senzuale. Înalţi, bine clădiţi, destul de puternici încât să li se ghicească
formele, exact cât trebuie ca să rămână eleganţi, atrăgeau toate privirile imediat ce apăreau. Fiind
doi, perfecţiunea lor era cu atât mai impresionantă. Doi, absolut identici.
Gemenii urâţi provoacă râsul. Gemenii frumoşi sunt o minune. Faptul că erau gemeni dădea ceva
miraculos splendorii lor.
 Forţa frumuseţii este că le dă impresia celor din jurul ei că devin la rândul lor frumoşi. Fraţii mei
câştigau milioane vânzând această iluzie. Lumea se bătea pe ei pentru dineuri, inaugurări, emisiuni de
televiziune, coperte de reviste. Nu puteam să-i învinovăţesc pe oameni pentru că se lăsau atraşi în
capcana acestui miraj, chiar eu fusesem prima lui victimă. În copilărie, mă convinsesem că sunt
magnific, ca şi ei.
În momentul în care ei au devenit celebri exploatându-şi comercial trupul, eu intram la liceu. Când
primul profesor a strigat catalogul şi mi-a pronunţat numele, Firelli, toate privirile colegilor s-au
întors către cel care strigase: „Prezent!“ Stupoare generală. Până şi profesorul era nedumerit. L-am
încurajat cu un zâmbet să dezvăluie adevărul.
— Eşti… eşti rudă cu fraţii Firelli? m-a întrebat el.
— Da, sunt fratele lor, am răspuns eu cu mândrie.
Clasa a izbucnit dintr-odată într-un hohot de râs. Chiar şi profesorul a mustăcit câteva momente,
apoi ne-a cerut să ne potolim şi să facem linişte.
Eram buimăcit. Se întâmplase ceva – şi de-atunci s-a tot repetat – ce nu înţelegeam. Fără să mai
pricep nimic din lecţia aceea în afară de un zumzet într-o limbă străină, am aşteptat disperat recreaţia.
Am zbughit-o la toaletă şi m-am studiat în oglindă. Am văzut un străin. Pe cineva total necunoscut.
Până atunci îi vedeam pe fraţii mei, pentru că nu mă îndoisem nici o secundă, contemplându-i mereu,
în dublu exemplar, că semănam cu ei. În acea zi, în oglinda agăţată deasupra chiuvetei murdare am
descoperit o figură fadă în continuarea unui trup fad, o siluetă atât de neinteresantă, lipsită de
trăsături remarcabile şi de personalitate, încât mi s-a făcut imediat lehamite de ea.
— Sunteţi unul dintre fraţii Firelli! a spus din nou Binefăcătorul meu, frământându-şi bărbia. Acum
vă înţeleg şi mai bine disperarea.
Mi-a umplut cupa de şampanie şi mi-a arătat iar toate pietrele lui preţioase.
— În sănătatea dumneavoastră, sunt încântat că ne-am cunoscut. Aşteptările mi-au fost depăşite.
Noroc.
L-am lăsat pe el să-şi ciocnească paharul de al meu, pentru că eram deja atât de ameţit, încât aş fi
ratat ţinta.
— Am impresia că pe mine nu m-aţi recunoscut, a spus el, uşor iritat. Mă-nşel?
— De ce… ar fi trebuit? Sunteţi celebru?
— Sunt Zeus-Peter Lama.
A întors modest capul, convins că m-a impresionat. Ce păcat! Numele nu-mi spunea nimic şi am
presimţit că scăparea asta avea să-mi aducă necazuri. M-am gândit că trebuie să exclam foarte
repede: „Bine-nţeles!“ sau „Ce onoare!“ sau „Doamne, unde mi-a fost capul!“, pe scurt, una dintre
acele formule convenţionale care m-ar fi făcut să par mai puţin fraier şi prin care aş fi evitat să-mi
jignesc gazda. Dar – poate din cauza băuturii? – nu am fost suficient de rapid şi furia lui mi-a luat-o
înainte.
— Pe ce planetă aţi trăit, sărmane prieten? Nu numai că nu arătaţi deloc bine, dar nu sunteţi nici
inteligent!
Vocea îi şuiera ca un bici. Mă fixa nemilos.
— Îi cunoaşteţi pe fraţii Firelli, dar nu-l cunoaşteţi pe Zeus-Peter Lama? Aveţi tărâţe în loc de
creier!
 — Pe ei îi cunosc fiindcă sunt fraţii mei şi fiindcă am suferit destul din cauza asta. De restul lumii
puţin îmi pasă!
— Nu vă uitaţi la televizor? Nu citiţi ziarele?
— Ca să-i văd pe fraţii mei, fără să fiu şi eu cu ei? Nu, mulţumesc.
S-a oprit, surprins de replica mea. Simţeam că trebuie să fac şi mai mult pe prostul ca să-l calmez.
— De ce credeţi că vreau să mă sinucid? Tocmai pentru că nu ştiu nimic despre nimic. Nouă ani în
depresie. Nu mă mai interesează nimic. Aşa cum nici eu nu interesez pe nimeni. Poate că dacă aş fi
ştiut că existaţi n-aş fi încercat să mă sinucid!
Enormitatea linguşelii mele n-a părut să-l dea pe spate. S-a calmat şi s-a aşezat din nou în faţa
mea. L-am implorat:
— Explicaţi-mi cine sunteţi, domnule. Şi iertaţi-mi ignoranţa, la ora asta aş fi putut să zac pe
fundul mării, ciugulit de peşti.
A tuşit de câteva ori şi s-a aşezat picior peste picior.
— E foarte stânjenitor să vă vorbesc despre mine.
— Nu, eu sunt stânjenit, domnule.
— E jenant pentru modestia mea. Sunt Zeus-Peter Lama, cel mai mare pictor şi sculptor al
vremurilor noastre.
S-a sculat în picioare, a băut o gură de şampanie, a ridicat din umeri şi m-a ţintuit cu privirea lui
pătrunzătoare.
— Ce s-o mai dăm cotită, sunt un geniu. Iar dacă n-aş fi conştient de asta nici n-aş fi un geniu. M-
am afirmat la vârsta de cincisprezece ani, prin picturile pe săpun negru. La douăzeci de ani, făceam
sculpturi din paie. La douăzeci şi doi, am colorat Dunărea. La douăzeci şi cinci, am învelit Statuia
Libertăţii în hârtie de prins muşte. La treizeci de ani, am terminat prima mea serie de busturi din
miere lichidă. După aceea, totul a venit de la sine… Eu nu m-am spetit niciodată cu munca, tinere
prieten, n-am mâncat niciodată pesmeţi, nici carne de vacă nebună. Am trăit întotdeauna ca-n puf, sunt
cunoscut şi recunoscut în toată lumea, în afară de cazuri patologice ca al dumneavoastră, orice gest al
meu valorează o avere, pentru cea mai mică mâzgăleală câştig cât câştigă un profesor într-o viaţă-
ntreagă, sunt putred de bogat, dar n-am de gând să putrezesc. Ce s-o mai lungesc, am geniu, glorie,
frumuseţe şi bani. O pacoste, nu-i aşa?
Nu ştiam ce să-i răspund. S-a apropiat şi şi-a expus din nou, pe sub mustaţă, vitrina cu pietre
preţioase.
— În plus, în pat sunt un amant nemaipomenit.
Eram lămurit şi uluit. Tipul îşi afirma propria valoare cu atâta siguranţă, încât nu mai lăsa loc de
dubii.
S-a aşezat din nou în faţa mea.
— Aşadar, ce spuneţi, tinere prieten?
— Eu… eu… sunt foarte onorat, domnule Zeus-Peter Lama.
— Puteţi să-mi spuneţi Zeus.

Micul dejun ne-a fost servit pe o terasă. În jurul mesei din mozaic sporovăiau zgomotoase vreo
treizeci de fetişcane apărute de nicăieri. Vocile se piţigăiau, se pierdeau în tonuri grave, se spărgeau
în râsete perlate, se contopeau, săltau, se încălecau, se zbăteau pe deasupra farfuriilor ca nişte
somoni care încearcă să scape dintr-un vârtej de apă. Nici una nu-şi asculta vecinele, vorbeau toate
deodată. Când m-am mai obişnuit cu hărmălaia, mi-am dat seama că nu perorau şi nu ridicau vocea
decât pentru a se face auzite de stăpânul casei.
Acesta trona în capul mesei. Dar nu-i păsa câtuşi de puţin de strădania celor treizeci de tinere. Cu
piele netedă, feţe pure, gene lungi, păr strălucitor, toate aveau forme rotunde şi totuşi graţioase,
articulaţii fine şi gesturi mlădioase. Cum era vară, purtau haine din materiale subţiri şi, pe lângă
mâncare, savuram şi mulţimea de umeri goi, de braţe de aur, de burice la vedere şi de sâni mişcându-
se în voie pe sub veşmintele lejere. Spre deosebire de Binefăcătorul meu, le sorbeam din ochi una
câte una, încercam să le stârnesc curiozitatea, să intru în vorbă cu ele. Experienţa a fost dureroasă.
Am avut brusc senzaţia că am devenit invizibil şi mut: degeaba tot articulam şi rosteam cuvinte, nici
una dintre ele nu le auzea; degeaba mă plasam în bătaia privirilor lor, nici una nu mă vedea. Când mă
aşezasem în mijlocul lor, mi-era teamă ca starea pe care avea să mi-o provoace prezenţa atâtor femei
atractive să nu mă dea de gol şi să mă fac de râs. La desert, mă liniştisem: o fantomă afonă şi
transparentă ar fi avut mai multe şanse decât mine să se facă remarcată. Asta mi-a întărit hotărârea:
aveam să mă întorc a doua zi la Palomba Sol, ca să mă arunc de pe faleză.
Cât a durat masa, am simţit în jur o violenţă abia reţinută. Tinerele purtau între ele un război secret.
Încordate, mereu în gardă, se comportau ca nişte rivale. Jalnicele lor strădanii de a-i atrage atenţia lui
Zeus-Peter Lama le încărcau vorbele cu vanităţi aberante, fiecare aruncând săgeţi către celelalte şi
tămâindu-se singură, cu naivitate. Lupta a atins apogeul la cafea, ca şi cum un arbitru nevăzut s-ar fi
pregătit să fluiere sfârşitul înfruntării.
Lăsând farfurioara pe masă, Zeus-Peter Lama s-a ridicat şi a arătat cu degetul spre una dintre ele.
— Paola, vino să bem ceva împreună.
Bruneta cea înaltă a luat imediat o postură mândră, cu bărbia în vânt. Celelalte au plecat capul,
strâmbându-se de ciudă.
După ce cuplul a dispărut, nici măcar nu s-au mai prefăcut că ar continua vreo conversaţie.
Liniştea care s-a lăsat la masă peste gesturile noastre era la fel de grea ca şi căldura. Numai micile
zgomote pe care le făceam mestecând ne mai deosebeau de nişte statui.
Gândindu-mă că venise în sfârşit şi momentul meu, m-am aplecat spre încântătoarea-mi vecină.
— Carevasăzică sunteţi prietenă cu Zeus?
Surprinsă, a tresărit şi m-a măsurat un moment, cu superioritate: parcă abia acum îmi descoperea
prezenţa. Apoi şi-a văzut în continuare de ceaşca goală şi a uitat de mine.
S-a aşternut din nou o linişte adâncă.
Am aruncat o privire în jur. Totul se schimbase. Plecând, Binefăcătorul meu ridicase vălul
aparenţelor. Feţele îşi pierduseră măştile tinereţii şi farmecul; acum îşi dădeau la iveală încordarea,
le puteam citi ura, dispreţul, ambiţia, cinismul, zgârcenia… Pentru că nu aveau decât vreo douăzeci
de ani, aceste vicii se manifestau doar în expresii fugitive; dar în câţiva ani aveau să devină trăsături
ferme, subliniate de riduri; în câţiva ani, aveau să zugrăvească adevărul gol-goluţ al acestor figuri pe
care deocamdată le apăra tinereţea.
Când am plecat de la masă, nici măcar nu mai eram sigur că le consideram frumoase.

După siestă, Zeus-Peter Lama m-a chemat în atelierul lui.

Trei tinere pozau goale pe un podium. Am întors capul, ruşinat, având impresia că intrasem prin
efracţie. Dar modelele, mult prea ocupate să stea nemişcate în nişte poziţii deloc confortabile şi să
pândească fie şi cea mai mică ezitare la celelalte, nu mi-au acordat mai multă atenţie decât la micul
dejun.
— Veniţi, a spus Zeus-Peter Lama făcându-mi semn să mă aşez lângă el în spatele şevaletului.
M-am apropiat. Simţindu-mă îndreptăţit să fac comparaţii, deci să le privesc în voie pe tinere, mă
uitam când la pânza pe care picta Zeus, când la scena de pe podium, care-l inspira. Tot călătorind
aşa, mintea îmi obosise.
— Ce părere aveţi?
— Păi…
— Nu seamănă deloc, aşa-i?
— Ăăă… nu.
Pentru că Zeus-Peter Lama, părând foarte încântat, o spusese înaintea mea, puteam să recunosc şi
eu.
— Nu, nu seamănă deloc…
Pe podium erau trei tinere goale, iar pe pânză apărea o roşie.
— Chiar asta vedeţi? l-am întrebat.
— Ce?
— O roşie.
— Unde vedeţi roşia?
— Pe pânza dumneavoastră.
— Nu-i o roşie, prostuţule, e roşul matricial!
Am tăcut. Fiindcă nu ştiam ce e acela roşul matricial, mi se părea că mă bag într-o discuţie care nu
mă avantaja.
— De ce, biet măscărici, presupuneţi că voi picta ceea ce se află în faţa mea, ceea ce vede toată
lumea?
— Dar atunci de ce să mai folosiţi modele?
— Modele, târâturile astea trei? Mă-ntreb pentru ce-ar putea servi drept modele!
A scuipat pe paletă, iritat. Fierbea de mânie. Ca să se abţină, a bombănit:
— Modele! Zeus-Peter Lama să aibă nevoie de modele? Doar nu suntem în Evul Mediu! Spuneţi-
mi că visez urât…
Şi-a agitat prin aer instrumentele.
— Gata! a urlat el la cele trei femei. Mergeţi să vă-mbrăcaţi!
Acestea şi-au luat în grabă care ce haine au apucat, s-au îmbrăcat şi-au dispărut fără să sufle o
vorbă, de teama furiei lui Zeus.
Apoi a început să mă măsoare din cap până-n picioare. O bucurie răutăcioasă îi juca în ochi.
— E incredibil cum reuşiţi să nu atrageţi prin nimic atenţia. Ca şi cum n-aţi avea relief. Sunteţi
plat.
— Ştiu.
— Parcă aţi fi pictat pe o planşă. În fine, când spun „pictat“… Oricum, nu pictat de mine. Şi
pictura s-a şters deja…
După ce s-a convins că observaţiile lui mă făceau să sufăr, a izbucnit în râs şi şi-a recăpătat buna
dispoziţie.
— N-aţi visat niciodată să fiţi urât?
— Ba da, adesea, am răspuns eu, mai-mai să mă apuce plânsul. Ar fi ceva.
M-a bătut pe umăr cu milă.
— Evident. După frumuseţe, trebuie să alegem urâţenia. Fără ezitare. Dacă un urât nu atrage atenţia
din prima, se face remarcat după aceea, stârneşte comentarii, scoate capul la lumină, iese din
anonimat, are drum deschis – ce spun, drum? – autostradă! Urâtul nu poate decât să progreseze. Va fi
o continuă surpriză. Tocmai pentru că nu e mai deloc atrăgător, va fi un bun cuceritor. Tocmai pentru
că pierde dacă face pe mutul, va străluci în sporovăieli galante. Va fi mai îndrăzneţ, mai rapid, mai
îndrăgostit, mai curtenitor, mai exaltat, mai generos, într-un cuvânt, mai eficient. Urâţii sunt amanţi
grozavi. Urâţii ies mereu învingători în dragoste. N-avem decât să ne uităm în jurul nostru la câte
femei superbe se mărită cu urangutani. Şi, bineînţeles, la sportivele demne de statuarul grec care se
încurcă cu pocitanii. Asta fără să mai vorbesc şi de bani. Frumuseţea e un blestem care nu naşte decât
lene şi indolenţă. Urâţenia e o binecuvântare care se înrudeşte cu excepţia şi transformă o viaţă într-
un destin magnific. Nu v-aţi gândit niciodată să vă desfiguraţi?
— M-am gândit… dar…
— Dar?
— N-am avut curajul. Am preferat să mă sinucid.
— Fireşte, n-aveţi nici suflet, nici sânge de urât. N-aveţi decât hormoni de ingrat. Nu sunteţi mai
combativ decât un viţel.
Deşi vorbele lui mă copleşeau, am simţit cum mă ia cu călduri. Un fel de plăcere. Era pentru prima
dată când aveam senzaţia că sunt înţeles. Voiam să continue.
— Aveţi dreptate, domnule Lama. Eu nu ştiu decât să suport. Aş fi putut suporta să fiu frumos, dar
nu pot suporta să fiu ingrat.
— De fapt, tinere prieten – spuneţi-mi dacă mă înşel –, nu numai că n-aveţi deloc un fizic
interesant, dar nici în creier nu aveţi mare lucru.
— Exact!
Inima mi s-a umplut de recunoştinţă. Obrajii îmi ardeau. Niciodată nu mai simţisem atâta simpatie
din partea unui interlocutor. Îmi venea să-l îmbrăţişez.
— Deci, reiau: sunteţi fad, amorf, vid şi deprimat.
— Da!
— Nu interesaţi pe nimeni şi nu vă interesează nimeni!
— Tocmai.
— Uşor de înlocuit?
— De oricine.
— Invers de cum sunt eu.
— Exact, domnule Lama.
— Practic, totul e deşertăciune!
— Da! am strigat eu exaltat. Sunt un nimic.
A zâmbit, lăsându-mă cu generozitate să-i contemplu pietrele preţioase. Apoi m-a bătut prieteneşte
pe umăr şi a încheiat:
 — Sunteţi exact omul de care am nevoie.
Oricât l-am implorat, Zeus-Peter Lama a refuzat să-mi spună ce are de gând cu mine.
— Mai târziu… mai târziu… până mâine-dimineaţă mai e, nu?
Nu am văzut decât că Zoltan, şoferul lui, a venit să-l ia cu limuzina cea zveltă şi silenţioasă. Nimic
mai mult. Dar ce conta? El mă considera interesant! El, care era înconjurat de cele mai încântătoare
femei şi care, la câţi bani avea, îşi putea permite orice, el mă considera un unicat…
Străbătând coridoarele din l’Ombrilic, am rumegat nesfârşite ipoteze. Poate că voia să picteze
mediocritatea? În cazul ăsta, eram modelul perfect. Totuşi, el nu copia niciodată ceea ce vedea; aşa
că, privindu-i operele, care măreau, torturau, exagerau, dacă nu chiar ignorau realitatea, nu-mi
închipuiam cum ar fi putut să aleagă un asemenea subiect. Banalitatea nu se potrivea nici cu arta, nici
cu gusturile lui.
„Sunteţi exact omul de care am nevoie.“
Pentru prima dată în viaţă, mă vedeam înzestrat cu o calitate preţioasă. Şi totuşi, în ignoranţa mea,
nici măcar nu ştiam care anume.
Mi-am vânat imaginea în oglinzi. Ce vedea el şi nu vedeam eu? Mi-am analizat trăsăturile, m-am
apropiat de dublura mea, am încercat să mă surprind, să mă vrăjesc singur. Imposibil. Până la urmă
fixam cu privirea piesele de mobilier sau tablourile din jur, care păreau să aibă mai multă consistenţă
decât mine. Pentru o clipă, mi-a venit în minte imaginea cu roşia, nesuferită. Dacă în cele trei femei
superbe, goale, el vedea o roşie – a, pardon, roşul matricial –, oare eu a ce legumă depreciată
aduceam?
„Sunteţi exact omul de care am nevoie.“
Timpul trece încet atunci când aştepţi un răspuns. În loc să-mi potolească nerăbdarea, numeroasele
opere de artă din casă mă agasau prin aglomerarea lor inutilă.
La şapte seara, Binefăcătorul meu s-a întors şi m-a chemat la el.
Într-un salon izolat, m-a prezentat unui bărbat ca o minge. Ochelari rotunzi, ochi ca nişte bile, gura
în formă de O, individul părea să fi fost conceput în jurul propriei burţi: corpul lui semăna cu un
bulgăre care se termina sus cu un cap chel, iar jos, cu cele două picioare. Era mai degrabă ambalat
decât îmbrăcat, cu haine din in şifonate, iar pachetul era strâns cu o curea de piele. Aceasta îi
împărţea trupul exact în două fără să formeze nici un pliu – fapt remarcabil, având în vedere cât era
de gras – şi, mai degrabă decât să susţină hainele în talie, marca locul exact în care cele două
emisfere se uneau, ca filetul exterior al unui şurub interior.
— Dumnealui este doctorul Fichet, vă va consulta.
Fără să-mi dea dreptul la replică, doctorul mi-a ordonat să mă dezbrac. După ce m-a auscultat, mi-
a testat reflexele, mobilitatea, mi-a luat sânge într-o grămadă de eprubete, apoi a început să mă
măsoare cu un metru subţire; a evaluat totul, grosimea gâtului, lungimea tibiei, lăţimea umerilor;
parcă aş fi fost la croitor.
După ce şi-a terminat treaba, şi-a strâns instrumentele cu mult mai multă grijă decât atunci când mă
consultase, i-a mormăit câteva cuvinte lui Zeus-Peter Lama şi a ieşit din salon fără să se mai uite la
mine.
Odată rămaşi singuri, m-am îmbrăcat şi l-am întrebat pe Zeus-Peter Lama:
— De ce aţi chemat un doctor să mă consulte?
 — Ca să văd dacă sunteţi apt pentru a-mi duce la îndeplinire proiectul.
— Ce proiect?
— Nu vi-l voi dezvălui decât după ce primesc rezultatul analizelor.
— Când?
— În seara asta.

O lună nesuferită mă fixa prin uşa cu geam.

Mă tot ridicam din pat şi mă aşezam la loc. Nu mai ştiam ce să fac. Deşi cu oarecare amărăciune,
am constatat că Zeus-Peter Lama câştigase deja pariul: nu mai voiam să mă sinucid, devenisem
dependent, curiozitatea mă readusese la viaţă, aşteptam o revelaţie. Pentru că asta îmi promisese
Zeus-Peter Lama, o revelaţie. „Sunteţi exact omul de care am nevoie.“ O revelaţie despre mine
însumi.
La miezul nopţii, majordomul a venit să mă cheme şi să mă conducă în camera gazdei mele.
Tronând în mijlocul unui pat rotund, Zeus mă aştepta în halat, tolănit pe nişte perne maro piele-de-
căprioară, portocaliu cocoş-de-stâncă şi roz coapsă-de-nimfă, cu o cupă de şampanie în mâna
dreaptă şi cu o ţigară în mâna stângă. Deşi nu fuma, Binefăcătorului meu îi plăcea să se înconjoare de
fum; ţinea ţigara între degete, nu o ducea niciodată la buze şi nu o aprindea decât ca să se învăluie
teatral în norii albăstrii.
— Tinere prieten, am veşti bune pentru dumneavoastră.
— A, da? am spus eu, cu gâtul uscat.
— Doctorul Fichet e mulţumit. E de părere că sunteţi potrivit pentru afacerea noastră.
— Foarte bine.
M-am simţit uşurat, deşi nu ştiam încă despre ce era vorba. Mi-era teamă ca examenul medical să
nu-i dezvăluie Binefăcătorului meu alte tare, care să-l facă să-şi piardă entuziasmul.
— Aşezaţi-vă lângă mine. Vreau să vă vorbesc despre proiectul meu. O ţigară?
— Nu. Îmi irită gâtul.
A tresărit ridicând din sprâncene, surprins că o ţigară poate să provoace tuse, el, căruia nu-i
trecuse niciodată prin cap să înghită nici tutunul, nici volutele pe care le crea.
— Vă rog, nu mai pot să aştept, domnule Zeus-Peter Lama, spuneţi-mi despre proiectul
dumneavoastră.

Luptăm mult timp împotriva evidenţelor şi, uneori, cele mai nebuneşti proiecte ne încântă imediat.
Am acceptat propunerea lui Zeus-Peter Lama fără să comentez.
— Oricum, tinere prieten, gândiţi-vă. Luaţi-vă timp să vă răzgândiţi de mai multe ori.
— Nu. Sunt de acord. Altfel mă întorc pe faleză.
— Vreţi să vă ducă şoferul meu, Zoltan?
— Inutil. Sunt de acord.
— Să aşteptăm până mâine-dimineaţă. Gândiţi-vă la ce vă angajaţi. Gândiţi-vă şi la ce renunţaţi.
Vorbiţi-mi despre asta, vorbiţi cu dumneavoastră înşivă…
— Nu vreau să deliberez: sunt de acord!

Prima etapă a fost organizarea morţii mele. De fapt, a morţii mele oficiale.
 Zeus-Peter Lama a ţinut să le scriu o scrisoare părinţilor mei.
— Spuneţi-le adio, spuneţi-le că sinuciderea e o decizie care vă aparţine şi că nu are nici o
legătură cu ei, că le mulţumiţi pentru dragostea lor, că-i iubiţi la fel de mult, că nu trebuie să sufere
prea mult, prostioarele obişnuite… De fapt, îi iubiţi?
— Pe cine?
— Pe părinţii dumneavoastră.
— Sentimentele nu sunt punctul meu forte.
M-am izolat o dimineaţă întreagă ca să scriu biletul de adio. Ce surpriză când, scriindu-l, m-am
trezit plângând în hohote! Deşi de zece ani nu mai vedeam în părinţii mei decât nişte genitori
inconsecvenţi care-mi jucaseră o festă oribilă concepându-i pe fraţii mei reuşiţi şi pe mine, un ratat,
deşi le refuzam sărutările, efuziunile, discuţiile, deşi credeam că mama şi tata mă trădaseră făcându-
mă aşa cum eram, că nu fuseseră nişte părinţi demni de sarcina lor, m-au năpădit toate amintirile…
De dinainte de viziune… De dinainte de apariţia trupului meu ingrat în oglinda chiuvetei de la
liceu… M-a cuprins o certitudine tulburătoare, siguranţa că tata şi mama mă iubeau dintotdeauna, că
mă purtau mereu în suflet, chiar şi când le răspundeam cu răceală. Furtuna pe care această idee a
stârnit-o înăuntrul meu m-a ajutat să aleg cuvintele potrivite.
— Bravo, tinere prieten! Provoc pe oricine să citească această scrisoare fără să izbucnească în
lacrimi, a declarat Zeus-Peter Lama parcurgând-o cu ochii uscaţi ca un deşert.
A îndoit foaia şi a pus-o într-un plic.
— Şi fraţii mei?
— Poftim?
— Ce-ar fi să le scriu un bilet şi fraţilor mei?
— Vi se pare util?
— Un bilet care să-i urmărească toată viaţa şi să le provoace remuşcări.
— Nu ştiu. Şi, dacă pe ei nu-i face să sufere, pe mine o să mă ajute. Ca să mă răzbun. Doar ca să
mă răzbun.
— Cum doriţi. Dar cea mai frumoasă răzbunare, tinere prieten, rămâne ceea ce începem acum să
facem…
Cu toate că avea dreptate, n-am rezistat voluptăţii de a scrie câteva cuvinte de adio ca să-i
învinovăţesc pe cei care mă transformaseră într-un gândac.

Dragii mei fraţi,

Uitaserăţi de mult că mai aveţi şi un frate mai mic. O să vă ajut să vă vindecaţi de amnezia
asta. Am ales să dispar. Timp de zece ani, am aşteptat din partea voastră gesturi pe care nu le-am
primit, cuvinte pe care nu mi le-aţi spus. Timp de zece ani, aţi câştigat mulţi bani trecând drept
cei mai frumoşi bărbaţi din lume. Sper că îmbătrânind veţi deveni mai atenţi la ceilalţi şi că în
relaţia cu propriii voştri copii veţi repara ceea ce aţi distrus în relaţia cu mine. Adio, fără nici un
regret.
Cu bucuria că n-o să vă mai văd niciodată, nici pe voi, nici, mai ales, fotografia fraţilor Firelli,
Fratele vostru, totuşi, Firelli.

Am hotărât că aveam să mă sinucid a doua zi dimineaţă, într-o luni.

 În zori, Zeus-Peter Lama i-a cerut şoferului să-l ducă cu limuzina să expedieze scrisorile mele.
Când s-a întors, conducea el însuşi maşina şi mi-a propus să mergem pe faleză.
— Şoferul dumneavoastră nu vine cu noi?
— Nu. Nimeni în afară de dumneata, eu şi doctorul Fichet nu trebuie să ştie. Zoltan a intrat în
concediu în dimineaţa asta şi pică foarte bine. A plecat cu avionul în ţara lui, să-şi viziteze familia.
Maşina a înaintat până la doi kilometri distanţă de prăpastie şi s-a oprit sub pini.
— Mergeţi, a spus el deschizând portiera, şi lăsaţi cât mai multe urme. Vin să vă iau de acolo de
sus într-o jumătate de oră.
Am parcurs ultima parte de drum pe jos. Îmi afundam încălţările în pământul clicos ca să rămână
amprente. Oprindu-mă la jumătatea drumului, am lăsat intenţionat să cadă o batistă cu iniţialele mele
brodate. Ajuns în vârf, mi-am abandonat rucsacul între două stânci.
Am contemplat acea faleză unde, odată, voisem să mor. De-acum mi se părea că e un decor. Afişa
atât de clar semnele pericolului, povârnişuri abrupte, ziduri înalte de stânci ascuţite, abis vertiginos,
vânt puternic şi vârtejuri care jeleau neîncetat şi pândeau rapace, încât devenea aproape rizibilă. Mi
se părea că fusese periată în grabă de un decorator naiv care-şi propusese prea multe.
Claxonul m-a chemat, voios.
M-am dus în grabă la limuzină şi m-am făcut nevăzut în spatele geamurilor fumurii.
— Acum, trebuie să rămâneţi închis în cameră cel puţin două zile.
Miercuri, Binefăcătorul meu mi-a spus că, după ce primiseră scrisorile, părinţii mei ceruseră să fiu
căutat. La ora zece dimineaţa, s-a dus chiar el să depună mărturie că în urmă cu trei zile i se păruse,
deşi nu era sigur, că în timp ce urca faleza a zărit o siluetă care se arunca în gol de pe stânci. După-
amiază, poliţia îl chema ca să-i confirme că găsiseră rucsacul unui om disperat. Seara, făcuseră şi
legătura între investigaţiile provocate de neliniştea părinţilor mei şi urmele pe care le lăsasem la
Palomba Sol. Lumea începea să mă creadă mort.
În toiul nopţii, Zeus-Peter Lama a intrat în camera mea, îmbrăcat într-un costum de catifea stacojie,
trecându-şi ţigara aprinsă dintr-o mână într-alta.
— Avem întâlnire la morgă.
Era foarte agitat. Pentru că nu reacţionam suficient de repede, mi-a smuls pătura şi a aprins lumina.
— Grăbiţi-vă.
— Dar de ce?… Asta nu era prevăzut…
— O greşeală! N-am avut destulă imaginaţie. Nu vreau să se creadă că aţi dispărut. Vreau să fiţi
văzut mort. Am nevoie de cadavrul dumneavoastră.
— Cum?
— Îmbrăcaţi-vă, o să vă explic pe drum.
Cum era şi normal, n-a mai scos nici un cuvânt pe drumul de la l’Ombrilic până-n oraş.
Doctorul Fichet ne aştepta în curtea de la morgă, sub lumina slabă a unui felinar. A scos din
buzunarul de la pantaloni un mănunchi stufos de chei, ne-a aruncat ordinul să tăcem mâlc şi apoi am
intrat în clădire.
Pe lungile holuri pustii se ciocneau două mirosuri, unul de detergent cu aromă de căpşuni şi
celălalt de putrefacţie. Căpşunii aveau ceva iute, tonic, dar nu reuşeau să învingă izul puternic de
formol amestecat cu cel de carne în descompunere. Am intrat într-un laborator plin de manechine din
ceramică, unde domnea un frig ostil.
— O să vă machiem ca pe un înecat, m-a anunţat Zeus-Peter Lama. Doctorul Fichet, care e medic
legist, va face o treabă foarte bună.
— Un înecat de acum trei zile? Nimic mai simplu, a confirmat doctorul Fichet. Înmoi puţin carnea,
depigmentez buzele, albesc tenul, albăstresc venele, umflu pleoapele, întăresc părul cu sare…
— De ce? am strigat eu, mai speriat de perspectiva de a mă dezbrăca în acea sală îngheţată decât
de operaţiunile pe care mi le anunţase.
— Pentru că vreau ca părinţii dumneavoastră să vină să identifice cadavrul! Vreau să vă vadă
ieşind dintr-un dulap din camera rece!
— Nu pot să fac asta. E prea mult. N-aş putea să mă prefac mort dacă mama începe să plângă.
— Atunci, tinere prieten? Credeam că sunteţi hotărât!
— Sunt hotărât, da. Dar nu şi ca să joc scena asta.
— Nu va fi nevoie s-o jucaţi, pentru că veţi dormi.
Şi, înainte să am timp să mă dezmeticesc, doctorul Fichet mi-a pus pe faţă un şervet ud care m-a
făcut să-mi pierd cunoştinţa.

Ce s-a întâmplat în jurul meu? Cât a durat totul? De câte lacrimi, ţipete şi văicăreli m-a scutit
somnul? N-o să aflu niciodată.
Mi-am revenit la duşul de la morgă, în braţele lui Fichet şi ale lui Zeus-Peter Lama, care mă
săpuneau şi mă clăteau din greu ca să îndepărteze urmele machiajului.
Nu puteam încă să vorbesc. Abia pe drumul înapoi spre l’Ombrilic m-am trezit de-a binelea.
— Aşadar? am întrebat, cu senzaţia că aveam limba de carton.
— Sunteţi mort şi identificat. Părinţii dumneavoastră au fost foarte demni.
— Aha… Şi fraţii mei?
— Ei s-au mulţumit să se smiorcăie la intrare. Se strânsese o mulţime frumuşică în jurul lor.
— Plângeau?
— Aşa se face de obicei în cazurile astea, nu?
A aprins două ţigări, câte una pentru fiecare mână, le-a strâns între degetele lui lungi şi a făcut
câteva gesturi studiate ca să se învăluie în fum.
— Veniţi cu mine. V-ar prinde bine să daţi o tură prin Matricia.
L-am urmat fără să-i cer explicaţii; cu Zeus-Peter Lama cel mai bun mijloc de a obţine un răspuns
era să nu pui întrebări.
La al treilea nivel de la subsol, într-o lumină slabă care scălda nişte cochilii sidefate, se afla un
bazin rotund cu marginea frumos ondulată, făcută dintr-un material elastic roz asemănător cu pielea.
Înăuntru bolborosea uşurel un lichid incert.
— Să plonjăm în Matricia.
Matricia era numele pe care-l dăduse Binefăcătorul meu piscinei lui subterane. Apa lăptoasă avea
treizeci şi şase de grade, temperatura din interiorul corpului uman. De cine ştie unde se auzea o
muzică stranie, compusă din gâfâieli, pulsaţii cardiace şi râsete guturale de femei. În aerul imobil
plutea un miros de iarbă proaspăt tăiată.
Imediat ce am intrat în piscină, am început să mă simt atât de bine, încât am căzut într-un somn
fericit.
 M-am trezit epuizat, schimbat. În moţăiala aceea se produsese o ruptură. Ca şi când aş fi trecut
printr-o sită care mă ducea de pe o parte a vieţii mele pe cealaltă.
Binefăcătorul meu, care ieşise din apă, se bucura de serviciile de masaj ale unui atlet durduliu, cu
pielea întinsă de muşchi; anatomia lui, tipic masculină totuşi, devenise feminină din pricina cărnii în
exces, a absenţei părului şi a fineţii uleioase a epidermei. Zeus, care nu avea de oferit decât oase
acelor palme puternice, torcea de plăcere.
Sub apa rece a duşului pe care l-am făcut după aceea, mi-a şoptit la ureche:
— Ce-ar fi să mergem la înmormântarea dumneavoastră?
N-o să uit niciodată ziua înmormântării mele. Am văzut atunci mai mulţi oameni decât întâlnisem
toată viaţa. Mai mult de o mie de persoane se înghesuiau în micul cimitir. Afară, probabil că
jandarmii montaseră bariere ca să oprească valurile de gură-cască. Ici şi colo în mulţime apăreau
camere de luat vederi, microfoane şi bliţuri, demonstrând interesul mass-mediei pentru funeraliile
mele.
Atunci când, coborând din limuzina lui Zeus-Peter Lama deghizat cu o perucă şi o pereche de
ochelari de soare, am descoperit această grandioasă ceremonie, m-am întrebat dacă nu cumva îi
pusesem un diagnostic greşit propriei mele existenţe: un băiat ingrat era în stare să provoace o
asemenea mişcare de trupe? Mă înşelasem? Tinerele acelea plânse, jurnaliştii aceia avizi de mărturii,
chipurile grave ale personalităţilor, totul era pentru mine, care mă crezusem invizibil…
— Poate că am greşit murind, i-am spus eu la ureche lui Zeus-Peter Lama.
El a zâmbit şi imediat au început să scânteieze bliţurile. După ce a pozat cum se cuvine, mi-a
răspuns în şoaptă:
— Prea târziu. Şi ai răbdare. O să mai ai parte şi de alte surprize.
Le-a întins invitaţia paznicilor de la intrare şi am pătruns în cimitir. O corală de copii – cea a
fostului meu liceu – cânta imnuri cocoţată pe un mausoleu. Patru registre aşezate pe o masă aşteptau
semnături de condoleanţe. Oamenii se înghesuiau acolo cu demnitate şi scriau mesaje de mai multe
rânduri.
În trecere, am aruncat o privire. Nu-mi venea să-mi cred ochilor. „Era şi mai frumos decât fraţii
lui, pentru că nu ştia că e frumos.“ „Ca îngerii şi ca stelele căzătoare, ca tot ce răspândeşte graţie, nu
a trecut decât pentru scurt timp printre noi.“ „Pentru prinţişorul nostru.“ „Îl iubeam nespus, dar nu m-a
remarcat. Agathe.“ „Prin moartea ta, vei rămâne superb şi pentru totdeauna inaccesibil. Irène.“
„Nimeni nu-ţi va lua locul în inimile noastre. Christian.“ Nu numai că nu cunoşteam numele celor
care semnau mesajele, dar nu-mi închipuisem niciodată că ar putea fi formulate asemenea gânduri
despre mine. Eram bulversat.
Niciodată nu mă îndoisem de sănătatea mea mintală ca în ziua înmormântării. Dacă sute de
necunoscuţi sau de oameni pe care abia dacă-i ştiam şi de a căror indiferenţă faţă de mine eram
aproape sigur mă regretau cu patimă, părinţii mei, pe a căror durere pariasem, păreau singurii care nu
participau la jelania unanimă. Lipiţi unul de celălalt, la distanţă, retraşi, păreau ostili manifestărilor
de suferinţă; îi întindeau leneş mâna celui care le prezenta condoleanţe şi evitau privirea celei care se
lansa într-un panegiric.
Numai fraţii mei se purtau aşa cum prevăzusem. Izolaţi pe o estradă, înconjuraţi de reflectoare, se
lăsau în voia unei echipe de machiori şi discutau cu stiliştii lor despre nuanţele de negru pe care
trebuiau să le poarte pentru fotografii.
În sfârşit, fotograful a strigat dintr-odată că lumina era de-acum ideală.
— Pe mormânt, repede, pe mormânt!
Fraţii mei, urmaţi de echipa tehnică, şi-au făcut loc prin mulţime ca să se apropie de o placă de
marmură.
M-am strecurat spre ei: voiam să-mi văd mormântul.
Ceea ce am descoperit m-a năucit.
Pe lângă numele meu, data naşterii şi-a morţii, era acolo şi un portret. Dedesubt, fraţii mei mai
mari scriseseră: „Pentru frăţiorul nostru, care era şi mai frumos decât noi. Regrete eterne“. Am
recunoscut fotografia: nu era chipul meu, ci al unuia dintre gemeni, la vârsta de cincisprezece ani.
Zeus-Peter Lama m-a bătut pe umăr şi mi-a întins un mănunchi de ziare. Pe pagina întâi era debitată
aceeaşi minciună: „Destinul frânt al vulturaşului. Cel mai mic dintre fraţii Firelli, şi mai sublim decât
fraţii lui mai mari, a vrut să se alăture îngerilor, cărora le semăna atât de mult“.
M-am aruncat la pieptul lui Zeus-Peter Lama. Toată lumea a crezut, prin contaminare afectivă, că
era vorba de suferinţă. Nimeni nu-şi putea închipui că plângeam de furie.
— Nemernicii! Mi-au furat viaţa. Mi-au furat moartea. Mi-au furat chiar şi imaginea.
— Cea mai bună răzbunare a noastră e ceea ce vom face acum, nu? mi-a răspuns Zeus-Peter Lama.
Această perspectivă mi-a redat curajul.
— Aveţi dreptate. Să plecăm odată.
Le-am împins fără pic de ruşine pe paiaţele acelea care, fie că ştiau, fie că nu, plângeau pentru o
escrocherie. Înainte să trec de poarta cimitirului, le-am aruncat o ultimă privire părinţilor mei, al
căror comportament mi s-a părut dintr-odată cel mai demn.
— Fără regrete, mi-a spus Zeus-Peter Lama trăgându-mă de braţ. La treabă.
A fost ultima mea amintire înainte să părăsesc lumea aceasta.

Micul dejun ne era servit la mesele de pe terasa sudică. Toate fetele frumoase de la l’Ombrilic se
strânseseră ca să se ciondănească pe deasupra argintăriei. Aşteptându-l pe stăpânul locurilor,
frunzăreau revistele care comentau înmormântarea mea. Aruncam şi eu câte o privire, pieziş. Ştiind
că nu apăream acolo ca mort, eram curios să văd dacă apar ca viu, camuflat de peruca şi de ochelarii
mei de soare; într-adevăr, se zărea Zeus-Peter Lama bătându-mă pe umăr; le oferea paparazzilor o
grimasă compătimitoare care, ca unui mare profesionist, îi permitea să-şi expună cele două rânduri
de pietre preţioase, justificând astfel fotografia. O vedetă rock celebră pentru implanturile sale de păr
anunţa că mi-a dedicat o melodie, Un înger a trecut printre noi , iar un producător le propusese
fraţilor mei să facă un film despre povestea familiei noastre; aceştia, încă prea răvăşiţi de suferinţă,
cereau un răgaz decent înainte să accepte.
Zeus-Peter Lama a intrat, a înşfăcat o brioşă şi i-a mângâiat încheietura mâinii vecinei lui din
dreapta.
— Paola a fost foarte drăguţă cu mine azi-noapte.
Şi i-a trimis o bezea Paolei, care, imediat ce a primit-o, s-a întors trufaşă spre suratele ei.
Apoi Zeus-Peter Lama s-a cufundat în lectura ziarelor şi, timp de jumătate de oră, Paola a tot
acumulat accidente: un bob de strugure a stropit-o căzându-i în pahar, o viespe nesuferită s-a aşezat
pe o felie de pâine cu miere pe care i-a întins-o cineva, cutia cu zahăr s-a dovedit a fi de fapt cutia cu
sare atunci când şi-a turnat din ea peste salata de fructe şi, în sfârşit, o cană de ceai fierbinte i s-a
vărsat pe genunchi. Frumuseţile se răzbunau pe Paola pentru că era preferata stăpânului. Desemnând
eroina nopţii, Zeus desemnase şi victima zilei.
Acesta, izolat în spatele rotocoalelor creative din fum de ţigară, nu observase nimic. S-a ridicat şi
când a trecut pe lângă mine mi-a spus:
— Vino. O să te instalăm.
L-am urmat pe Zeus într-una dintre camerele de la parterul din aripa dreaptă.
— O să rămâi aici cât timp e nevoie.
Mi-a prezentat un servitor în şorţ alb, foarte roşu la faţă.
— Titus n-o să lase pe nimeni să se apropie. El o păzeşte şi pe soţia mea.
— Sunteţi căsătorit?
— Fireşte. Uite camera ta.
M-a poftit într-o încăpere care părea pustie, dar după câteva clipe interiorul a început să mi se
dezvăluie. Era o cameră vopsită în alb, cu mobilă albă, perdele albe, lămpi albe, pardoseală albă,
lenjerie albă. Scăldate în acea lumină imaculată, formele nu se distingeau, unghiurile obiectelor
dispăreau, aşa că m-am lovit de câteva ori.
— O să te simţi bine aici, la adăpost. N-o să ieşi decât atunci când o să terminăm.
— Bine.
— Fichet va lucra alături.
— Când începem?
— Cât mai repede. Ard de nerăbdare.
Am verificat pipăind cu degetele că se afla şi o canapea acolo, apoi, când i-am dibuit locul, m-am
aşezat.
— De ce n-am întâlnit-o pe soţia dumneavoastră?
— Vrei s-o vezi? m-a întrebat Zeus-Peter Lama. Titus, să mergem la Doamna.
Servitorul cu pielea ca jambonul prăjit ne-a condus într-o cameră plină de umeraşe cu
combinezoane matlasate. Zeus-Peter Lama a înşfăcat unul şi m-am simţit şi eu obligat să fac la fel.
Titus ne-a deschis atunci o uşă grea, cu zăbrele, ca uşa unei bănci.
Am intrat într-o cameră rece. Lumina clinică a neoanelor înverzea podeaua şi pereţii. Zeus s-a
apropiat de un mare congelator deschis şi, arătând teatral spre interior, mi-a spus:
— Iat-o pe soţia mea.
Aplecându-mă, am văzut o tânără acoperită de gheaţă, întinsă în fundul cutiei. Purta numai o rochie
de mătase albă, împodobită cu câteva bijuterii elegante. Uitându-mă mai bine, am observat că faţa,
sub cristalele de gheaţă, era de o perfecţiune şi de o nobleţe superbă.
— Când a murit? am întrebat eu.
— Nu e deloc moartă. S-a supus voluntar congelării în somn.
S-a gândit puţin.
— Să vedem, a fost acum…
A încercat câteva secunde să-şi amintească, apoi, descurajat, s-a uitat cronometrul congelatorului.
— Zece ani! A, da, deja…
S-a mirat sincer că trecuse atâta timp. Probabil că nu-i simţea prea tare lipsa.
 — Ce ziceţi, ne-aude?
— S-o crezi tu, tinere prieten. Înainte să fie congelată, nu asculta pe nimeni, de ce s-ar fi schimbat
acum?
S-a uitat la neoane şi a exclamat:
— Zece ani! Totuşi, îmi amintesc ceremonia ca şi cum ar fi fost ieri. Donatella era aşa de
bucuroasă că se instala aici.
— Vreţi să spuneţi că a intrat de bunăvoie în acest congelator?
— Se considera atât de frumoasă, încât s-a hotărât să se congeleze la vârsta de douăzeci şi opt de
ani, înainte să înceapă s-o distrugă timpul. Era convinsă că până la urmă ştiinţa avea să găsească
mijlocul de a împiedica îmbătrânirea şi a cerut în scris ca atunci când se va întâmpla asta să fie
reîncălzită. Indiferent dacă avea să dureze treizeci sau cincizeci de ani.
Apoi a gândit cu voce tare:
— Am apreciat mult vehemenţa alegerii ei. Donatella n-a acceptat niciodată nici un compromis. A
intrat în patul ei de gheaţă de parcă s-ar fi aşezat pentru o şedinţă de masaj la salonul de
înfrumuseţare.
A zâmbit la această amintire.
— A fost o sărbătoare foarte frumoasă: îi îmbrăcasem pe servitori în pinguini; atunci când s-a
urcat în cutia în care a adormit ascultând cântecul balenelor, prietenii noştri, veniţi din toată lumea, i-
au aruncat braţe întregi de flori-de-colţ. Era ceva deosebit, trebuie să spun.
— Nimeni nu poate supravieţui unei asemenea temperaturi. Probabil că a murit! am exclamat eu.
El şi-a contemplat pasiv soţia.
— Părerile sunt împărţite. Am consultat avocaţi şi experţi. Unii spun că a murit, alţii, că
hibernează. Ar trebui s-o încălzim ca să aflăm cu siguranţă. În schimb, am risca să-i provocăm
decesul. Nimeni nu vrea să-şi asume acest risc. Pe scurt, rezultatul e că, atâta timp cât ea rămâne sub
gheaţă, nu pot să mă recăsătoresc.
— V-aţi dori s-o faceţi?
— Relaţiile mele cu Donatella s-au răcit mult. Şi-apoi, m-am obişnuit să mă tot căsătoresc. Cred
că geniul meu creator are nevoie de muze. Donatella era a opta mea soţie.
S-a scărpinat în cap.
— E a opta mea soţie. Şi rămâne a opta, pentru că nimeni nu poate să spună astăzi dacă e moartă
sau vie. Trebuie să aşteptăm să progreseze ştiinţa. Ciudat, nu? Nu ştiu dacă sunt văduvul Donatellei
sau dacă Donatella va fi într-o zi văduva mea.
Am ieşit din camera rece. M-am bucurat să respir din nou aer normal, chiar dacă pe acela din
camera mea albă cu mobilă tot albă.
Titus-jambon a venit să ne anunţe că, lovită definitiv de ghinion, Paola călcase strâmb pe scări şi-
şi rupsese piciorul. Fusese dusă cu ambulanţa la spital. Zeus nu dădu câtuşi de puţin importanţă
acestei veşti.
— Înţelegeţi, tinere prieten, statisticienii pretind că un mascul de pe insula noastră cunoaşte pe
parcursul vieţii lui cincizeci şi şapte de femei şi jumătate.
— Cincizeci şi şapte de femei…
— …şi jumătate! Păi sigur, trebuie să fi făcut cincisprezece ani de înalte studii matematice ca să ai
dreptul să tai femeile în două. Fireşte, departe de mine socoteala asta. N-aş suporta să intru într-o
astfel de medie: m-am culcat cu mai multe femei şi m-am căsătorit cu şi mai multe. Asta datorită
imaginii pe care o am despre mine însumi.
— De ce le luaţi de soţii?
— Tam-tamul, tinere prieten, tam-tamul! Femeile nu ne respectă fără tam-tam. Le trebuie biserică,
voaluri, porumbei, orgă, cadouri, soacre, trataţie, batiste, petrecere, invitaţi, altfel ne iau drept ceea
ce suntem, nişte simpli disperaţi după sex. Fără tam-tam şi dichis, nu ne-ar deosebi de un amant de
rând.
M-a apostrofat violent:
— Eu sunt un soţ, tinere, un soţ! Nu un amant! Dacă jucăm cu toţii într-o piesă, eu vreau rolul nobil.
Numai ca soţ reuşesc să-mi împlinesc potenţialităţile alături de o femeie. Vreau ca ea să-mi datoreze
totul.
— Ce s-a întâmplat cu celelalte soţii ale dumneavoastră?
— Au murit toate.
Brusc, Zeus-Peter Lama s-a apropiat de fereastră şi s-a încruntat.
Jos, grădinarii se ocupau de porumbei. Zeus a deschis geamul şi a început să strige:
— Ce-i cu albastrul ăla? Vă bateţi joc de mine? Schimbaţi imediat albastrul ăla!
M-am apropiat şi eu şi am observat că oamenii aceia pictau păsările.
— Faceţi-l mai deschis. Vreau să fie aproape de mov. Doar v-am arătat modelul: brebenoc-de-
pădure în soare. Ce mare scofală? Brebenoc-de-pădure în soare!
Muream de curiozitate să-l întreb de ce colora penele porumbeilor, dar m-am abţinut. În semn de
mulţumire, fără-ndoială, mi-a răspuns:
— E pentru curcubeul meu.
Am dat din cap în semn că am înţeles, apoi am revenit la soţiile lui.
— Îmi pare rău că v-aţi pierdut soţiile.
— A, da? a spus el surprins. Toată lumea zice asta. Totuşi eu nu am suferit. Fiecare dintre aceste
decese a făcut parte din respectiva poveste. Ca o turnură artistică. O încununare. Un final care să
transforme povestea în legendă. Mă felicit că am găsit femei care au ştiut şi să intre, şi să iasă
spectaculos din viaţa mea. Aveau geniul înscenării. Şi-apoi, crede-mă, e mai plăcut să-ţi aminteşti de
o femeie moartă decât de una vie. Am fost văduv de şapte ori tot aşa cum am fost însurat de şapte ori:
cu bucurie!
S-a aşezat pe un taburet pe care nu-l observasem şi s-a cufundat în amintiri.
— Prima, Barbara, era o creatură profund mistică şi ţinea mereu legătura cu morţii făcând mesele
să se rotească; într-o dimineaţă, mi-a lăsat un bilet pe pat: „Sunt prea curioasă, trebuie să merg să
văd, nu mai rezist“, şi s-a sinucis. A doua, Rosa, cu un temperament mult mai puţin spiritual, înfuleca
atât de repede, încât s-a înecat cu o cochilie de scoică. A treia, Eva, un manechin, a sfârşit ca toţi din
branşa ei, înecându-se cu un bob de strugure după doi ani de anorexie, un bob de strugure pe care
uitase să-l decojească. Lisabetta, a patra, suferea de emotivitate cronică şi într-o zi i-a stat inima de
teroare când, la televizor, a văzut un ciudat şoarece sadic care urmărea o biată pisică foarte bine
desenată. A cincea… Cum se numea a cincea?
— Nu vă mai amintiţi numele celei de-a cincea soţii?
 Mi-a aruncat o privire urâtă, de parcă aş fi fost impertinenţa în persoană.
— Tinere, nu cunosc nici un soţ care să fi avut opt soţii şi să-şi amintească imediat numele celei
de-a cincea!
S-a gândit îndelung, aprinzându-şi două ţigări. Câte una pentru fiecare mână.
— A, da, Isabella… O aristocrată, înaltă, blondă, erudită. Un sfârşit tragic. A murit strivită de o
vacă.
— Strivită de o vacă?
— Era la volanul decapotabilei ei, pe un drum de munte. Într-o curbă, movila de pământ de
deasupra a cedat sub greutatea unei vaci. Grohotişul şi animalul au căzut peste maşină. Cum vreţi să-
mi amintesc aşa de uşor de o soţie care a murit strivită de o vacă? Atunci când am fost anunţat, am
izbucnit în râs. Chiar şi în ziua înmormântării, familia şi prietenii ei, copiii din cor, toată lumea din
biserică, inclusiv preotul chicoteau din când în când pe înfundate.
A oftat adânc, alungând acea amintire.
— Estrella, a şasea, a avut proasta idee să ia un somnifer înainte să se întindă pe masa pentru
bronzat: a fost găsită uscată şi neagră, ca o mumie. Iar pe Pinta, a şaptea, a strâns-o de gât amantul ei,
care era gelos pe mine pentru că în momentul orgasmului ea îmi pronunţa numele.
S-a gândit apoi la a opta şi a spus:
— Acum, cu Donatella, sunt un pic încolţit. De obicei, îmi închei căsniciile în văduvie. Pentru că
sunt împotriva divorţului. În plus, cum să faci un cub de gheaţă să semneze?
— N-aţi fost niciodată surprins de toate aceste decese?
S-a arătat mirat de întrebarea mea. Am insistat:
— Nu vi s-a părut nimic… ciudat?
— Asta e legea seriilor. Odată ce mă căsătoresc în serie, e logic să devin şi văduv în serie. Până
şi un matematician de cinci ani ar şti să-ţi explice.
— Totuşi… să le vedeţi pe toate murind înaintea dumneavoastră nu v-a făcut niciodată, fie şi
numai pentru o secundă, să vă simţiţi…
Nu reuşeam să pronunţ în faţa Binefăcătorului meu cuvântul „vinovat“. Răbdător, Zeus mă privea
cum deschid gura, aştepta cuvântul, ba chiar încerca să-l ghicească.
M-am hotărât să încep din nou fraza, gândindu-mă că, dacă-mi iau avânt, o să reuşesc să articulez
„vinovat“.
— Toate aceste decese nu v-au făcut niciodată, nici măcar pentru o secundă, să vă simţiţi…
Mă privea atent, pândind cuvântul. Am încercat din nou.
— Să vă simţiţi…
— Nemuritor? Ba da, sigur. La ce altceva să mă gândesc?
Şi a ieşit din camera mea, pornind spre atelier.
— Odihneşte-te. Trebuie să fii în formă maximă. Mă duc să pregătesc machete pentru amabilul
doctor Fichet, ca să putem trece la lucruri serioase.
Totuşi, s-a oprit în pragul uşii. S-a întors şi m-a măsurat cu o privire încruntată.
— Îţi dai seama că de acum încolo totul va fi altfel?
— Sper.
— Că te laşi cu totul în mâinile mele?
 — Da.
— Că devii, pentru totdeauna, dependent de mine?
— Da.
— Că vei căuta sensul existenţei tale în mintea mea, doar în mintea mea?
— Da.
— Că devii, într-un fel, proprietatea mea?
— Da.
— Ai putea să-mi dai în scris?
M-am trezit încolţit în faţa biroului, cu un stilou în mână şi cu Zeus-Peter Lama în coasta mea,
ghidându-mi mâna şi dictându-mi textul.
— De ce vreţi să vă dau în scris?
— Hârtia are memorie mai bună decât oamenii. Mă tem ca după aceea, în culmea fericirii, să nu
uiţi ceea ce tocmai mi-ai spus.
Am mâzgălit cu încetinitorul cele câteva fraze.
— Cum să semnez? Nu pot să-mi folosesc numele, pentru că oficial am murit.
— N-ai decât să semnezi EU.
M-am executat şi i-am dat hârtia. A citit-o cu voce tare:
— „Mă ofer în întregime lui Zeus-Peter Lama, care va face orice va dori cu mine. Voinţa lui o
înlocuieşte pe a mea în tot ceea ce mă priveşte. Cu toată puterea şi voinţa care mi-au rămas, decid de
bunăvoie să devin proprietatea lui. EU.“
După ce a mângâiat biletul ca şi cum ar fi mângâiat un animal viu, l-a strecurat în buzunar şi m-a
privit fix, ca un piton care-şi hipnotizează prada.
— Văd ceva magnific în legătură cu tine…
— Ce anume?
— Destinul tău.

Operaţia a avut loc într-o noapte cu lună plină roşcată.

A durat douăsprezece ore.
N-am simţit nimic. Întinzându-mă pe targă, am fost atât de prost încât să-mi fie frică să adorm, când
de fapt trezirea s-a dovedit mai dureroasă. Foc. M-am trezit arzând. Tot corpul mă frigea. Membrele
îmi erau cuprinse de flăcări şi, în plus, cineva mă lovea. Imediat ce mi-am recăpătat cunoştinţa, am
început să ţip.
Zeus şi doctorul Fichet mi-au făcut o injecţie cu morfină. Asta mi-a mai potolit pentru un timp
durerea, care era acum suportabilă. Ţipetele îmi deveniseră doar nişte suspine.
Câteva ore mai târziu, incendiul a izbucnit din nou.
Şi din nou mi-au făcut injecţie.
Cred că aşa mi-am petrecut prima săptămână. O bucată de carne în flăcări stropită cu morfină.
A doua săptămână a fost mai puţin dureroasă, mai degrabă febrilă. Deliram. Nu deschideam decât
foarte rar ochii. Mă zvârcoleam. Visele mă făceau să mă clatin în pat aşa cum valurile clatină o plută;
fraţii mei îşi băteau joc de mine în fel şi chip, sub privirile părinţilor noştri; m-au stropit de mai
multe ori pe faţă cu cianură, pentru că devenisem frumos; mă trezeam lac de transpiraţie. Nu-mi mai
dădeam seama unde mă aflu; uitasem că fereastra mea dădea spre un porumbar, iar bătăile de aripi,
fâlfâirile din aer, uguitul ca nişte spasme de vomă – mi se părea că toată acea hărmălaie se-aude în
capul meu, sub bandaje.
În a treia săptămână am intrat în convalescenţă.
Zeus venea el însuşi să mă îngrijească, îmi curăţa rănile, mă ungea cu diverse alifii, îmi schimba
bandajele. Cu mâinile lui preţioase de artist îndeplinea cele mai înjositoare sarcini. Dovedea o
răbdare infinită. Trebuie să spun că, după operaţie, devenisem pasiunea lui.
— Incredibil! Minunat! Surprinzător! Nemaivăzut! exclama el desfăşându-mă şi ungându-mă cu
alifie.
Pe zi ce trecea, era din ce în ce mai încântat de mine. Fără nici o îndoială, vedea în mine o
promisiune. Îmi lăuda echilibrul şi curajul. Totuşi, nu mă lăsa încă să mă uit în oglindă. Se bucura
mai mult decât mine de fiecare rană care se cicatriza, de fiecare umflătură care dădea înapoi, de
fiecare vânătaie care se vindeca. Văzându-l atât de bucuros pentru aceste progrese, bănuiam că
fiecare rană îl făcea să sufere la fel de mult ca şi pe mine. Jubila, aplauda, exulta. Mi se părea că sunt
o fotografie care devine pe zi ce trece tot mai clară în baia de developare.
— Eşti opera mea, capodopera mea, triumful meu!
Întinzându-mi unguentul cicatrizant cu tinctură parfumată de arnică, devenea liric.
— Întreaga lume e la picioarele mele. Nu mai am concurenţi. Eu sunt stăpân. Iar tu eşti bomba mea
atomică. Nimic nu va mai fi vreodată la fel după tine.
Unguentul îmi pătrundea în piele. Mă cuprindea o senzaţie nemaipomenită de prospeţime. Ca şi
când m-aş fi scăldat în apa unui izvor. Iar el jubila.
— Chiar şi Natura e la picioarele mele. Până la tine, numai ea mi-a fost adversar serios. Natura!
De data asta, oricât de abilă, de vicleană, de inventivă şi de isteaţă ar fi, nu-i în stare să realizeze
ceea ce tocmai am realizat eu cu tine! Învinsă! Neputincioasă! Nu are suficientă extravaganţă.
— Sunt frumos?
— Te-am creat pentru a înfrumuseţa lumea.
— Sunt frumos?
— Termină cu banalităţile astea! N-am vrut să fii frumos, te-am avertizat, am vrut să fii unic, bizar,
fără pereche, diferit! Ce reuşită îmbătătoare! Dacă te-ai vedea, dragul meu…
— Daţi-mi o oglindă.
— Nu încă. Nu se intră în atelierul pictorului. Nimeni nu are voie! Nici măcar tu!
— Cu ce semăn?
— Nu semeni cu nimic cunoscut, pentru că arta nu este imitaţie. Eşti isprava mea. Eşti adevărul
meu.
A fluturat victorios o fotografie cu fraţii mei.
— Natura, iată ce reuşeşte să facă Natura atunci când se întrece pe sine: frumuseţea. Ce porcărie!
Câtă banalitate. Nu există nimic mai uşor de înlocuit decât frumuseţea. Un trandafir e frumos. Zece
trandafiri sunt scumpi. O sută de trandafiri sunt plictisitori. La o mie de trandafiri, deja te-ai prins de
truc, impostura iese la iveală: Natura n-are pic de imaginaţie. Într-o zi am avut ocazia să ajung lângă
un câmp de trandafiri, da, da, un câmp întreg, cât vedeai cu ochii, numai trandafiri: e o probă
îngrozitoare pentru cineva care mai are cât de cât respect pentru talentul de artist atribuit Naturii.
Nul! Artă industrială! Reproducere mecanică! Toate defectele se accentuează: monotonia, încrederea
în reţete depăşite, rutina, absoluta incapacitate de reînnoire. Uită-te la fraţii tăi şi gândeşte-te că ar fi
mai mulţi. Observă ce mijloace reduse au: pielea roz, buzele roşii, ochii albaştri şi părul blond…
Pentru un colorist, e de o mediocritate crasă. Observă obsesia stângace a simetriei: doi umeri, două
braţe, două mâini, două picioare… Pentru un sculptor, e de o lene totală. Observă bietele abateri de
la simetrie: nasul, gura, buricul, sexul, întotdeauna la mijloc, exact la mijloc, şi dintr-o singură tuşă…
Pentru un desenator, e de o mediocritate consternantă. Eu nu mănânc pâinea asta. Eu inovez. Eu
transcend. Eu sunt un deschizător de drumuri. Fără mine, omenirea nu ar fi ceea ce este.
Contemplându-mă, îl cuprindea un entuziasm din ce în ce mai profund. Eram atât de puţin obişnuit
să provoc entuziasmul, încât la început l-am bănuit că-şi bate joc de mine; apoi m-am temut că
exagerează, cu acea complezenţă folosită de obicei pentru a-i linişti pe bolnavi; totuşi, când am văzut
că nu mai termină cu laudele, din ce în ce mai multe, nu m-am mai cenzurat şi m-am abandonat
voluptăţii de a fi admirat. Ba chiar i-am prins gustul. În unele zile, socoteam că încântarea nu se
manifestă suficient de mult.
Aş fi vrut să-mi fac o părere despre opera în care mă transformasem, dar Zeus îndepărtase toate
oglinzile, toate obiectele metalice sau lucioase în care aş fi putut să mă văd şi se chinuia să-mi
strângă bandajele cu noduri atât de complicate, încât să nu le pot desface singur.
Doctorul Fichet evalua în fiecare zi, ca un adevărat contabil al medicinei, cât de mult mă
însănătoşeam. Pentru el nu eram decât o listă de cifre pe care şi le nota în carnet. Degeaba îl
pândeam, nu lăsa să se vadă nici cea mai mică emoţie când mă vedea. Totuşi, tresărea de fiecare dată
când îi puneam câte o întrebare şi îi lua cam jumătate de minut să-şi revină, cu o mână pe inimă şi una
la frunte, şi să-mi răspundă în silă.
— E normal, mi-a explicat într-o zi Zeus-Peter Lama. La morgă nu pipăie decât cadavre.
Înţelegeam de ce Zeus-Peter Lama îi dădea atât de puţină atenţie şi nu-i cerea sfatul: el nu era decât
un executant lipsit de sensibilitate artistică. În curând am ajuns să-i împărtăşesc dispreţul pentru acel
creier savant şi tehnic.
— De ce l-aţi ales pe Fichet? l-am întrebat pe Zeus- Peter Lama.
M-a privit surprins. Şi el se mira uneori când îi vorbeam, mai ales când îi puneam câte o întrebare,
cu atât mai mult cu cât îşi dădea seama că am copt-o mult în minte.
— Fichet? Fiindcă se descurcă foarte bine cu bisturiul, pentru un medic legist. Şi-apoi, mai ales
fiindcă-i plac jocurile de noroc.
— Ce legătură are asta?
— A tocat sume exorbitante jucând la ruletă. Are prea multă nevoie de bani ca să-şi facă scrupule.
E cu ştreangul de gât.
Nu prea-mi venea să cred că Fichet era în stare să aibă vreo pasiune. Încercam să mi-l imaginez,
rotund el însuşi ca o bilă, urmărind febril traseul unei bile. Ce prostie! Să se lase pradă hazardului,
atâta timp cât existau arta, Zeus-Peter Lama şi cu mine! Omul acela nu merita să stea în preajma
noastră.
Ardeam de nerăbdare să ies din nou în lume. Degeaba îşi petrecea Zeus-Peter Lama ore întregi
acoperindu-mă de complimente, sufeream pentru că era singurul om din viaţa mea, cu atât mai mult cu
cât îmi dădeam seama că, îndreptate aparent spre mine, elogiile îi erau adresate din ce în ce mai des
lui însuşi. Pentru că era Binefăcătorul meu, nu-i reproşam acea mulţumire de sine, dar îmi doream
atât de mult să primesc şi alte laude, încât exersam din răsputeri mersul şi statul în picioare.
— Aşadar, tinere prieten, mi-a spus într-o seară Zeus-Peter Lama, te simţi în stare să ieşi din casă?
— Da.
— Nu mai ai chef să mori?
— Nu. Îmi doresc prea mult să ştiu ce-o să spună lumea despre mine.
— Perfect, eşti vindecat.

Zeus-Peter Lama a organizat o mare petrecere în cinstea a ceea ce numea inaugurarea mea.
Pe parcursul celor patru zile care au urmat, vila l’Ombrilic a forfotit de pregătiri. Se montau mese,
se tăiau tufişuri, se instalau reflectoare.
Le trimisese invitaţii tuturor persoanelor importante de pe insulă. Parcurgând lista invitaţilor, mi-
am dat seama cu plăcere că sărbătoarea naşterii mele avea să fie şi mai distinsă decât înmormântarea.
Un nume m-a făcut în mod special să visez: „fraţii Firelli“. Oare aveau să vină? L-am întrebat pe
Zeus-Peter Lama, care m-a anunţat că, fiind ocupaţi cu filmul autobiografic pe care acceptaseră în
sfârşit să-l facă, cei doi transmiseseră prin consilierul lor de presă că nu vor putea să vină.
— Păcat, am oftat eu.
— Nu-ţi face griji. Întotdeauna răspund aşa, dar până la urmă apar. Nu vor să piardă nici o ocazie
să se expună. E doar un truc ca să se dea păsări rare, persoane mereu ocupate. Totuşi, pentru puţin
machiaj nu e nevoie de o zi întreagă.
— Deci o să-i văd?
— O să-i vezi. Şi mai ales o să te vadă ei pe tine.
La ora opt seara, Zeus-Peter Lama a fluierat. La acest semnal, aşa cum fusese stabilit, servitorii s-
au retras în bucătărie, iar frumuseţile, în camerele lor.
Având în sfârşit cale liberă, doctorul Fichet şi Zeus m-au condus din camera mea până la podiumul
amenajat pe terasa principală.
— O să rămâi aici. O să aştepţi. Dacă vrei, poţi să te sprijini acolo.
M-am aşezat pe un taburet înalt, iar Zeus m-a înconjurat cu un grilaj din sârmă subţire peste care a
întins o cortină purpurie. Apoi a legat-o cu o panglică verde şi mi-a ordonat:
— Nu te mişti până nu trag cortina.
A fluierat încă o dată şi servitorii şi-au făcut din nou apariţia. Prin fanta rămasă în bucata de stofă,
vedeam ce se întâmpla în faţa mea.
La opt şi jumătate, invitaţii au invadat vila l’Ombrilic. Înaintau pe o alee străjuită de dovleci
scobiţi în care fuseseră închişi licurici. Servitorii, costumaţi în soldaţi ai Armatei Roşii, le ofereau
băutură, sendvişuri cu alge şi salată de ciuperci fosforescente. Zeus-Peter Lama îşi îmbrăcase cele
treizeci de frumuseţi în costume roz fără pliuri şi cusături, care imitau perfect nuditatea, pielea de
stofă se mula indecent pe trupurile lor şi numai doi nasturi roz-fucsia în dreptul sânilor şi un triunghi
din etamină neagră sub abdomen semnalau artificiul. Mândre de corpul lor, flatate să se expună,
frumuseţile se fâţâiau ţanţoşe printre invitaţi, fără să bănuiască, la fel ca şi mine, că Zeus nu le crease
acea uniformă de nuditate roz-somon decât ca să denunţe mai bine Natura şi enervanta ei lipsă de
imaginaţie.
La nouă şi jumătate, Zeus-Peter Lama a poftit pe toată lumea pe terasa unde mă aflam eu, pentru a
lansa curcubeul.
 — Curcubeul? Dar e noapte!
— N-am nevoie nici de soare, nici de ploaie pentru a crea un curcubeu, a răspuns Zeus bătând într-
un gong.
Din fundul grădinii s-a răspândit un murmur. Pâlcurile de oameni au fost lăsate în întuneric. O
ciudată vibraţie s-a propagat prin aer. Ai fi zis că se aud nişte salve îndepărtate de tun. Două sau trei
femei au ţipat de spaimă. Au bubuit petarde. Apoi lumina a izbucnit din reflectoare, fascicule care
dansau în toate direcţiile, dezvăluind ceea ce se petrecea deasupra noastră. Înnebuniţi, fâlfâind din
aripi, fremătători, porumbeii zburau prin grădină temându-se să se aşeze, din cauza detunăturilor, şi
scăldaţi de pensulele de lumină. Păsările galbene rămâneau grupate, cele roşii de asemenea, cele
albastre cu cele albastre, cele galbene cu cele galbene, cele indigo cu cele indigo şi tot aşa. Volutele
de culoare se intersectau pe firmament, dar culorile nici nu dispăreau, nici nu se îndepărtau.
— Ce e uimitor, le-a explicat Zeus-Peter Lama invitaţilor, e că, odată pictaţi, porumbeii de aceeaşi
culoare se grupează; trăiesc împreună fără să se mai amestece cu alţii. Culorile devin rase. Aşa că, în
ciuda a ceea ce credem de obicei, prostia nu e caracteristică doar oamenilor.
Curcubeul din păsări a dispărut şi servitorii au adus pe o masă mobilă felul principal, Arcimboldo,
un imens trup de atlet caramelizat, compus din toate tipurile de carne posibile, fazan, gâscă, pui, struţ,
prepeliţă, porc, oaie, miel, vită, cal şi bizon, bucăţile de friptură fiind aranjate perfect astfel încât să
dea iluzia că alcătuiesc o siluetă de sportiv. Ca nişte canibali, invitaţii au început să-şi taie bucăţi din
campion, în timp ce frumuseţile, cărora li se interzisese să mănânce, ca să nu se îngraşe, devorau din
priviri farfuriile. Râdeam în sinea mea văzându-le cum tânjeau, dar mi-am dat seama imediat că, din
spatele cortinei, nici eu nu puteam să mă înfrupt şi că din cauza oboselii şi a foamei seara începea să
mi se pară puţin cam lungă.
La zece şi jumătate, fraţii Firelli şi-au făcut apariţia, fără să se scuze pentru întârziere, mulţumiţi că
au reuşit să ajungă. Imediat s-a format un grup compact în jurul lor. De la înmormântarea mea, mutra
bosumflată pe care o formau natural buzele lor groase şi senzuale, ameninţând să le compromită
cariera, trecea drept tristeţe. În sfârşit păreau să exprime ceva. Încântaţi, îşi jucau rolul de frumuseţi
triste, de frumuseţi profunde, de frumuseţi care cunosc umanitatea şi suferinţele ei. De după cortină,
fremătam de nerăbdare.
La unsprezece, Zeus-Peter Lama a urcat pe podium şi le-a cerut tuturor să facă linişte.
— Dragi prieteni, cu voce tare toată lumea spune: „Zeus-Peter Lama e mare“, dar se gândeşte de
fapt: „Şi-a consumat tot geniul. Ce mai are de arătat? A inventat deja totul“. Aşa e. Desen, guaşe,
acuarele, cărbune, pastel, ulei, acrilice, sânge, benzină, fiere, apă, excremente, am pictat cu tot ce se
putea picta. Marmură, ipsos, argilă, calcar, cretă, lemn, burete, gheaţă, săpun, smântână, spumă, am
sculptat în tot ce se putea sculpta. Mi-am lăsat amprenta inspiraţiei în tot ce e inert. Am violat
corpurile moarte pentru a-mi înscrie în ele gândirea vie. Fără mine, omenirea nu ar fi ceea ce este.
Atunci ce să mai fac? Cum să vă mai surprind? Şi, mai ales, cum să mă mai surprind pe mine însumi?
Existenţa unui geniu n-o fi cumva mai mult decât un simplu zbor în picaj, odată ce a ajuns în vârf?
Sunt oare condamnat să asist neputincios la propria-mi decădere? Nu!
Printre invitaţi s-a răspândit un murmur de aprobare. Simţind că-mi venise rândul, am început să
tremur.
— Nu, Zeus-Peter Lama nu şi-a spus încă ultimul cuvânt. Am lucrat pe toate felurile de corpuri
moarte, prieteni. Dar cu cele vii cum rămâne? Nimeni, dragi prieteni, nimeni nu a lucrat cu viul.
Am văzut cum apucă bucata de material în spatele căreia eram ascuns.
— Vă prezint aşadar, pentru prima dată în istoria omenirii, o sculptură vie.
Cortina a zburat pe deasupra mea cu un fâlfâit şi, îmbrăcat doar cu nişte pantaloni scurţi, am fost
dezvăluit asistenţei.
Aceasta a răspuns şocului printr-un „Oo!“ înfundat, ca şi cum ar fi preluat pe piept o minge şutată
cu toată puterea. Sprâncenele se arcuiau. Gurile deschise nu spuneau nimic. Timpul era suspendat.
Zeus-Peter Lama s-a apropiat de mine şi m-a privit cu mândrie. Când spun „m-a privit“, trebuie să
precizez că era vorba de trupul meu, pentru că, de la operaţie, Zeus nu mă mai privea în ochi, fără-
ndoială pentru că rămăseseră unele dintre puţinele părţi din fiinţa mea pe care nu le remodelase.
Totuşi, în seara aceea un schimb de priviri m-ar fi încurajat, cu atât mai mult cu cât tăcerea devenea
din ce în ce mai apăsătoare.
Zeus a strigat autoritar:
— În picioare!
Aşa cum stabiliserăm, m-am ridicat de pe taburet şi am rămas în picioare. Spectatorii au început
din nou să murmure speriaţi. Convinşi, având în vedere aspectul meu cel puţin ciudat, că se află în
faţa unei sculpturi, au fost foarte surprinşi să vadă că marmura prinde viaţă.
Zeus-Peter Lama a luat o postură mândră de dresor şi a ţipat sec, ca o lovitură de bici:
— Mergi!
Am schiţat câţiva paşi, lent şi greoi. „Mers“ nu era cuvântul potrivit, „deplasare“ mai degrabă,
pentru că, după intervenţiile Binefăcătorului meu, mi-era puţin greu să… în fine… Am făcut de două
ori turul podiumului, împleticindu-mă mai-mai să cad la fiecare mişcare. Nu îndrăzneam să mă uit la
altceva decât la picioare – nici aici nu folosesc cuvântul potrivit, ar trebui să spun „elementele mele
de contact cu solul“ –, iar timiditatea mă împietrea şi mă împiedica să mă întorc înspre public.
— Salută!
Asta nu prevăzusem. Eram deconcertat. N-am avut nici o reacţie. Cu pieptul bombat, Zeus-Peter
Lama a repetat, şi mai tare, ca şi cum aş fi fost o jivină care refuza să se supună:
— Salută!
Ca să-şi cruţe plămânii, am făcut o plecăciune. Din primul rând a izbucnit un ropot de aplauze,
foarte dese, sănătoase, hotărâte, ca ţăcănitul unei maşini de scris. Apoi, încă un ropot. Şi încă unul. Şi
încă unul. În scurt timp, întreaga asistenţă bătea din palme.
Atunci am îndrăznit să mă întorc într-acolo. Poate pentru că mi-au văzut ochii, pentru că au
constatat astfel că sunt o fiinţă umană? Printre aplauze au început să se audă şi ovaţii. Am zâmbit – în
fine, ceva de genul ăsta, cu… în fine… Ovaţiile s-au înteţit şi mai mult. Am întins palmele spre ei.
Mulţimea mi-a răspuns instantaneu, în forţă. Strigătele deveneau din ce în ce mai puternice cu fiecare
gest. Aveam impresia că acţionez un buton care face publicul să delireze. Îmbătător. Un semn, o
chemare. Niciodată nu mai fusesem privit, aplaudat, aclamat. Binefăcătorul meu a venit să mă ia de
mână ca să continuăm împreună plecăciunile. Lumea urla, făcea gălăgie, bătea din picioare. Noi nu ne
mai opream din saluturi, ca două stele ale baletului la sfârşit de spectacol.
După un gest implorator al lui Zeus, vacarmul s-a potolit şi petrecerea şi-a reluat cursul. Eu am
rămas totuşi principala atracţie. Invitaţii defilau prin faţa mea pentru a-mi studia trupul în detaliu. Din
toate părţile, laudele nu mai conteneau. Conform ordinelor, nu vorbeam; în schimb, îi studiam şi eu pe
curioşi şi le ascultam comentariile.
— E extraordinar!
— Intrăm într-o nouă eră.
— E o seară istorică!
— Mărturisesc că de un timp nu mai eram la curent cu ce lucrează Zeus, dar acum m-a dat pe spate,
ce mai.
— E om? E altă fiinţă?
— În orice caz, e înalt!
— Uitaţi ce statură are, e o iluzie incredibilă! Ai putea să juri că înţelege ce spunem.
Printre cei mai interesaţi se numărau şi cele treizeci de frumuseţi. Înfăşate, plastifiate, rozalii,
incapabile să facă vreo legătură între cel care fusesem şi cel care eram acum, m-au cântărit întâi din
priviri, curioase, ca pe un obiect din târg, întrebându-se dacă să mă ia acasă sau nu; apoi,
impresionate de comentariile personalităţilor de pe insula noastră, realizând, ca să spun aşa, cât de
originală, de îndrăzneaţă şi de revoluţionară este existenţa mea, m-au examinat cu uimire, de parcă li
s-ar fi spus că un fotoliu e comestibil; însă atitudinea lor s-a transformat în ostilitate atunci când au
observat că nimeni nu le mai băga în seamă, în afară de câţiva bătrâni libidinoşi şi de miliardarul
vulgar de serviciu. Jubilam. Acaparasem toată atenţia. Iar pe ele le eclipsasem. Dispreţul lor m-a
ajutat să-mi dau seama că reuşisem.
S-au apropiat şi fraţii mei.
M-au privit mai mult decât tot timpul cât fusesem fratele lor. Nu m-aşteptam să spună ceva, pentru
că ei nu aveau nici o părere despre nimic. În seara aceea au stat în faţa mea cât se stă de obicei în faţa
unui tablou dintr-un muzeu, ca să pară iubitori de artă. Trei minute mai târziu, s-au întors spre
consilierul lor de presă, urât, înalt, uscat, ţeapăn, scorţos, excesiv la modă, ca toţi oamenii urâţi.
— Ce părere ai, Bob?
— N-o să vă pună în umbră aşa ceva, puişorilor.
Fraţii Firelli au dat din cap uşuraţi. Bob a scos o pudrieră, un pai şi a început să tragă pe nas.
Gemenii au insistat, arătând spre mine.
— Sincer, ce părere ai?
— Puţin îmi pasă.
— Nu înţelegi: ce trebuie să le spunem celorlalţi?
— Liniştiţi-vă, mânzişorilor. Răspundeţi ca de obicei: demenţial-genial-îmi place la nebunie-
revoluţionar-demenţial-într-adevărat demenţial!
— N-am putea să spunem ceva inteligent?
— De ce?
Reconfortat, cu nările fremătând, Bob a băgat la loc pudriera şi a zâmbit mulţumit şi răutăcios.
— Asta ar mai lipsi: să spuneţi lucruri inteligente! Vreţi să vă păcăliţi fanii?
— Dar…
— Linişte! Oamenii vă iubesc pentru că sunteţi frumoşi, ştiu foarte bine că nu voi aţi inventat
marşarierul. Nu vă tolerează decât cu preţul ăsta. Dacă începeţi să vorbiţi ca laureaţii Nobel, s-a
sfârşit cu cariera voastră, bombonelelor.
 I-a împins sever spre bufet, bombănind:
— Să spună lucruri inteligente, fraţii Firelli! Cine-a mai auzit o asemenea prostie? Bine că n-o să
se-ntâmple prea curând…
Am rămas interzis. Confruntarea cu fraţii mei îmi făcuse mai puţină plăcere decât mă aşteptam. Mă
surprindea ce întrezăream în relaţia lor cu Bob: aşadar, şi ei aveau un Binefăcător, care gândea în
locul lor. Ideea că nu-i mulţumea doar să fie frumoşi nu mi-a plăcut deloc. Ce ţi-ai fi putut dori mai
mult decât o înfăţişare plăcută? Eu mă hotărâsem să devin bizar tocmai pentru că nu avusesem parte
de aşa ceva. Eram răvăşit.
Apoi a început din nou să plouă cu complimente binefăcătoare, hrănitoare, ca soarele care învăluie
o grădină la sfârşitul iernii. Nemaivăzut! De necrezut! Inovator! Coroziv! Transcendent! Nici unul
dintre aceste cuvinte nu avea cu adevărat sens, dar forţa cu care erau rostite le făcea strălucitoare.
Anulau răceala indiferenţei care mă îngheţase până la oase toată viaţa, acum mă încălzeam sub razele
recunoaşterii, mă năşteam în sfârşit…
— Ce nume îi veţi da acestei opere, dragă maestre?
— Aveţi vreo idee? a întrebat Zeus-Peter Lama scărpinându-şi bărbia.
Oamenii au început să ţipe. Să propună nume. Parcă ar fi fost la licitaţie. Ideile curgeau întruna:
Omul visat, Un altfel de om, Cine am vrea să fim, Cel pe care nimeni nu-l mai aştepta, Omul
complet, Omul de mâine, Omul de astăzi, Visul se apropie , Amintirea lui Dorian Gray, Cel pe care
Dumnezeu nu a ştiut să-l plăsmuiască, Dumnezeu, Dumnezeu nu era acolo, Coma creatorului,
Omul bionic, Dincolo de Bine şi de Rău, Aşa grăit-a Zarathustra, Dincolo de Urât şi de Frumos, E
= mc2, Leviatan, Antinumărul de aur, Sinteza, Teză-antiteză-nimic, Visul lui Epimeteu, Alfa şi
Omega, Revanşa haosului, Unicul.
Binefăcătorul meu a primit fiecare propunere cu un mic zâmbet condescendent. Apoi a sărit pe
podium şi a arătat spre mine:
— Nu există decât un singur titlu pentru această operă revoluţionară: Adam bis.
Aşa am fost eu botezat, printre bliţuri şi aplauze.

Dacă trupului meu i-au trebuit câteva zile ca să-şi revină după acea seară în care a trebuit să stau
prea mult în picioare, mintea îmi era beată de o bucurie pe care nu crezusem c-o voi trăi vreodată.
Binefăcătorul meu îmi aducea la pat ziarele şi revistele în care apărea fotografia mea. Fără-
ndoială, inaugurarea mă transformase în vedetă. Adam bis era pe prima pagină a cotidienelor şi pe
coperta săptămânalelor.
Mi s-a părut ceva normal să fiu celebru. Ba mai mult, mi s-a părut un fel de compensaţie ce mi se
cuvenea. Pentru că nu citisem niciodată altceva decât presa, credeam că jurnaliştii vorbesc doar
despre subiecte importante; or, deşi eu mă consideram important, ei mă ignoraseră; faptul că acum mă
vedeam pe fiecare pagină mi s-a părut sfârşitul unei nedreptăţi. Existenţa îmi era atestată. Sau mai
bine zis celebrată.
Plăcerea mea se hrănea cu meschinării: contorizam cât spaţiu li se acorda fraţilor mei, ridicol de
mic pe lângă spaţiul meu; verificam calitatea comentatorilor mei. Uneori mă înfuriam: fusesem
alungat de la pagina de „actualităţi“ la cea de „evenimente sociale“ sau, mai rău, la cea de „cultură“,
de la sfârşitul publicaţiilor. Zeus-Peter Lama se străduia mereu să mă liniştească.
Organiza în fiecare zi alte şi alte şedinţe cu cei mai buni fotografi ai insulei.
 — Iată că a sosit cea de-a doua etapă a gloriei tale, dragul meu Adam bis. Întâi te-au fotografiat
pentru că erai diferit. Acum te fotografiază pentru că eşti celebru. Notorietatea este o creatură care se
hrăneşte din ea însăşi.
Mă pretam cu plăcere la toate poziţiile. Totuşi, refuzam să mă dezbrac.
Seara, dezbăteam subiectul împreună cu Zeus-Peter Lama.
— Trebuie să mă asculţi şi să pozezi nud.
— Nu.
— N-o să stai pentru totdeauna în pantalonii ăştia penibili.
— Mickey nu şi-a dat niciodată jos chiloţii, din câte ştiu eu.
— Nu compara opera mea cu şoarecele ăla neînsemnat, te rog.
— N-o să pozez nud.
— Fraţii tăi n-au avut nici o ezitare. Şi încă în faţa unor fotografi mai puţin valoroşi decât cei pe
care ţi-i propun eu.
— N-am chef s-ajung pe uşa de la vestiarul unei casieriţe de supermarket.
— E un ordin. Şi nu se discută.
— Nuditatea mea îmi aparţine.
— Nu-ţi mai aparţine nimic. Ai semnat un act, ai uitat?
— Nu şi pentru asta. Asta îmi aparţine încă.
— Ba şi pentru asta. Ştii foarte bine că am remodelat totul.
— Daţi-mi puţin timp.
— La urma urmei, ai dreptate. Să mai aşteptăm puţin. Fotografiile o să valoreze mai mult.
Pe zi ce trecea, îmi stăpâneam din ce în ce mai bine mişcările. Delirul suprarealist şi inspirat al
Binefăcătorului meu dintr-o noapte cu lună plină roşcată fusese conceput în scopuri mai degrabă
estetice decât practice. De altfel, asta mi-a şi scăpat faţă de Zeus, cu o formulare jignitoare, într-o
dimineaţă când am reuşit cu greu să urinez.
— Dragul meu Adam bis, mi-a răspuns el glacial, dacă aţi fi vrut ceva practic nu trebuia să vă
lăsaţi conceput de un geniu.
— Oricum.
— Dacă voiaţi ceva practic trebuia să rămâneţi cum eraţi. Natura, iată cine s-a specializat în
chestiile practice! Practic şi deloc costisitor. Foarte bun raport calitate–preţ. Inginerie din nimic.
Vreţi să redeveniţi ce eraţi înainte?
Pentru că nu am ştiut ce să răspund, m-am hotărât să mă obişnuiesc cu acel nou trup fără să mă
plâng.
În curând progresasem suficient de mult încât să mănânc împreună cu toţi ceilalţi ai casei. Tronam
în capul mesei, faţă-n faţă cu Zeus-Peter Lama, care, de la cincisprezece metri distanţă, mă sorbea din
ochi ca pe un fiu preferat.
Zeus îmi impusese să nu spun niciodată vreun cuvânt în public, ceea ce mă frustra puţin, dar nu
părea să le deranjeze pe cele treizeci de tinere zgomotoase, care mâncau fără să asculte pe nimeni şi
interesate numai să-l seducă pe Zeus. De la antreuri la cafea, frumuseţile mă tratau cu un respect
asemănător celui pe care-l arăţi unui buchet maiestuos de flori, iar eu puteam să le contemplu în voie.
Restul zilei, cât timp Zeus-Peter Lama se izola în atelierul lui, când mă întâlneau nu se sfiau să
şoptească tot felul de răutăţi batjocoritoare.
— Ia uite, creatura l-a pierdut pe doctorul Frankenstein?
— Nu, e Quasimodo, care-şi caută clopotul.
— Clopotul? Nu e acolo, pe capul lui?
— Un cap? Unde vezi?
— Chestia aia cu doi ochi…
Până şi insultele lor aveau ceva drăguţ. Exprimând dispreţul, gelozia frumuseţilor îmi confirma
supremaţia. Invidiosul nu-l ponegreşte decât pe cel care e mai bun decât el. Şi-apoi, suferisem atât de
mult timp de invizibilitate, încât orice accentua conturul existenţei mele, compliment sau ironie, îmi
hrănea plăcut amorul propriu.
În plus, atacurile frumuseţilor nu constau decât în vorbe. Nici una dintre ele nu îndrăznea să mă
împingă sau să-mi pună piedică. Toate respectau munca lui Zeus-Peter Lama.
— Ei bine, dragul meu Adam bis, te simţi, în sfârşit, pregătit pentru o şedinţă foto de-adevăratelea?
— Vreţi să spuneţi…
— Fără chiloţii lui Mickey. Pregătit?
— Nu.
Figura repede schimbătoare a lui Zeus s-a întunecat. Pupilele lui lansau fulgere negre.
Apoi a zâmbit şi a apărut un curcubeu, toate pietricelele de pe dinţii lui au început să strălucească.
— În seara asta am nişte oaspeţi importanţi. Le închid pe frumuseţi în camerele lor, pentru că strică
orice conversaţie inteligentă. Vrei să ni te alături?
— Cu plăcere.
— Foarte bine. Fireşte, n-o să sufli nici un cuvânt.

Deşi n-am vorbit în timpul cinei, am fost subiectul principal în jurul căruia s-a învârtit conversaţia.
Anticarii, proprietarii de galerii, estimatorii pentru licitaţii şi negustorii de obiecte de artă pe care-i
invitase Zeus îi puneau tot felul de întrebări.
— Avem vreo şansă ca o asemenea operă să se găsească într-o zi în magazinele noastre?
— De ce nu? Dacă-mi spuneţi cât oferiţi.
— Eu sunt gata.
— Cât?
— Zece milioane.
Zeus-Peter Lama a zâmbit ca şi cum tocmai auzise o glumă bună.
— Asta numiţi dumneavoastră că sunteţi gata? Va trebui să vă pregătiţi mai bine.
— Douăsprezece milioane.
— Sper că e o glumă.
— Cincisprezece? Douăzeci?
— Oricum, deocamdată nu se pune problema să mă despart de Adam bis.
— Intenţionaţi să mai creaţi şi alţii ca el?
De data asta eu am fost cel care am aşteptat încordat răspunsul. M-am întors către Zeus, care
scobea cu unghiile lui lungi o bucată de miez de pâine, încântat să ne ţină în suspans. Gelozia îmi tăia
răsuflarea.
— Deocamdată nu.
 Am respirat uşurat. Fiindcă de când mă născusem din nou nu eram preocupat decât de mine însumi,
nu mă simţeam dispus să am fraţi şi surori şi nici să-mpart cu alţii afecţiunea Binefăcătorului meu.
— Spuneţi-mi, a zis dintr-odată un negustor elveţian, i-aţi schimbat toate organele şi membrele?
— Toate cele vizibile, da.
— Toate?
— Cu excepţia ochilor.
— Aşadar, aţi modificat şi ceea ce are orice bărbat între picioare?
— Sexul? Da, mi s-a părut necesar.
— Şi ce i-aţi fabricat în loc?
— Un sonomegafor.
Printre cei de la masă s-a lăsat o tăcere uluită. Până la urmă, o femeie a întrebat timid:
— Un ce?
— Un sonomegafor. Cea mai reuşită dintre transformările pe care le-am făcut.
Binefăcătorul meu şi-a luat paharul de vin şi a început să dea pe gât lichidul dulce, poposind la
fiecare înghiţitură. Tăcerea convivilor se colorase acum cu nedumerire; cu toţii aşteptau o explicaţie.
Zeus a plescăit mulţumit.
— Nu-i nimic pe lume mai bun decât asta.
Şi nimeni nu a înţeles dacă era vorba despre vin sau despre sonomegaforul meu.
— Sigur, e un prototip, un model unic. Dar dacă descifrăm corect istoria lumii vom observa că,
încă din Antichitate, toţi marii cuceritori, Alexandru cel Mare, Cezar, Attila, au avut câte ceva
asemănător sonomegaforului.
Impresionaţi, invitaţii schimbau priviri complice şi exclamaţii admirative.
Zeus-Peter Lama nu părea să-şi dea seama că oaspeţii lui erau atât de pasionaţi de ce le spunea: a
început să frământe între degete un alt cocoloş de pâine. Deşi aparent era concentrat numai la asta, a
adăugat cu un aer distrat:
— Cel al lui Alexandru era vestit de altfel.
A ridicat cocoloşul până în faţa ochilor şi i-a zâmbit, ca şi cum ar fi fost vorba de o veche
cunoştinţă pe care o întâlnea din întâmplare.
— Sonomegaforul lui nu avea totuşi nimic de-a face cu cel al lui Adam bis al meu.
Apoi a pocnit din degete, făcând cocoloşul să ricoşeze departe. Toată lumea a tresărit din cauza
violenţei gestului.
— Fiindcă am concurat împotriva Naturii, să spunem că pentru Adam bis am conceput în sfârşit
sonomegaforul ideal, cel la care întreaga omenire, femei şi bărbaţi, a visat dintotdeauna. Acum iată,
visul e împlinit. Există.
Toate privirile s-au întors spre mine sau mai degrabă spre partea din mine ascunsă sub pantaloni.
Am aruncat, la rându-mi, o privire într-acolo, copleşit de faptul că posedam o asemenea comoară.
— Ce-ar fi să ieşim pe terasă? a propus Zeus-Peter Lama, ridicându-se.
Amintirile mele despre a doua parte a serii sunt mai confuze, pentru că, din câte se pare, cu toţii
abuzaserăm de vinurile bune ale lui Zeus. Soţiile au profitat de această schimbare şi au venit să-şi
caute de vorbă, frecându-se prea insistent de mine, cu pupilele dilatate, deloc contrariate că nu le
răspundeam în nici un fel: îmi atingeau mâinile, umerii, mimau că-şi scrântesc glezna ca să mă oblige
să le prind, îşi lipeau bazinul de al meu, de parcă băutura le-ar fi făcut să uite orice urmă de bună-
cuviinţă. Când soţii le-au chemat la ei, m-au părăsit râzând, jenate, cu mutre de fetiţe surprinse cu
degetele în borcanul de dulceaţă.
Atunci, Mélinda, singura celibatară, m-a strâns tare de braţ.
— Nu vreţi să ne plimbăm puţin împreună la lumina lunii?
Vorbea cu o voce întunecată, aspră, groasă, uleioasă, care nu părea să-i iasă din gură, ci din
decolteu. De altfel, totul la ea era decolteu: acesta cobora până la buric, în timp ce sfârcurile erau
acoperite de o bucată de material subţire, mulat, prins mai jos într-o curea, cu nişte lănţişoare aurite.
Atunci când i te adresai Mélindei, te adresai de fapt unui decolteu, era greu să nu urmezi săgeţile
desenate de rochia subţire, imposibil să nu cobori de la umeri la sâni, apoi de la sâni la pântec. Era
irezistibil. Cu atât mai mult cu cât călătoria era plăcută, pentru că pielea Mélindei, aurită la rându-i şi
luminoasă, tresărea încontinuu, ca şi cum acea femeie respira şi gâfâia din tot corpul.
Am reuşit să urc cu privirea până la sprâncenele ei, ca să-i fac un semn de încuviinţare. Şi-a plecat
ochii, a întredeschis buzele într-un zâmbet şi m-a tras spre grădină, departe de ceilalţi invitaţi, ca să
ne afundăm apoi prin labirintul de tufişuri.
Parcurgând primii câţiva metri, situaţia mi s-a părut dureroasă: probabil că femeia se aştepta să
debitez fraze despre stele, lună, dragoste, destin, tot ce recită bărbaţii în filmele romantice. Nu numai
că nu voiam să vorbesc, dar îmi dispăruseră din minte toate ideile: nu eram decât un ochi stâng
obsedat de decolteul Mélindei şi de direcţia în care mă conducea.
— La ce vă gândiţi?
N-am îndrăznit să răspund.
Ne-am oprit pe o moviliţă, la adăpost de privirile celorlalţi.
Lumina slabă avea o culoare de peşte.
Mélinda s-a aşezat în faţa mea. Ochii mi-au căzut în capcana decolteului, fără să mă pot salva. Mi
se părea că faţa ei era mai sus decât luna.
— Nu vă place de mine!
Decolteul a suspinat. Iată, era numai vina mea, o jignisem. Femeia aceasta se întreba de ce n-o
sorbeam din priviri.
— Vă dezgust!
Nefericita gâfâia din ce în ce mai tare, sânii i se umflau şi apoi i se dezumflau din cauza suferinţei
pe care i-o provocam.
Printr-un efort supraomenesc, am reuşit să-mi îndrept capul şi s-o privesc în ochi pentru câteva
clipe. Am zâmbit, ca să-i arăt că n-am intenţii rele.
Fără să apuc să-mi dau seama ce se apropie, decolteul s-a lipit de mine şi buzele s-au fixat ca nişte
ventuze de ale mele. Limba mi-a fost aspirată. N-am mai putut să respir.
— Să mergem în camera ta, a spus ea exact când eram cât pe ce să mă sufoc.
Am urcat din nou prin grădină până la apartamentul meu, iar eu simţeam fiecare pas ca pe un chin.
Când Zeus-Peter Lama vorbise în timpul cinei despre sonomegaforul meu, fusesem primul interesat,
pentru că, de săptămâni întregi, îmi observam între coapse acea operă ciudată, întrebându-mă cum
aveam să mă folosesc de ea; starea în care o adusese sărutul Mélindei nu mă liniştise, deocamdată
simţeam că mă deranjează din ce în ce mai mult, împiedicându-mă să merg.
 Odată întinsă pe pat, Mélinda a înlăturat toate dificultăţile. M-a dezbrăcat încet şi cu pasiune. În
faţa fiecărei părţi din mine pe care o descoperea, scotea un strigăt de admiraţie. Începeam să capăt
încredere. Mă umflam în pene. Sonomegaforul meu nu avea nevoie decât să-i fie îndepărtate ultimele
oprelişti.
Atunci când Mélinda s-a dezbrăcat şi ea de tot, a exclamat:
— Incredibil!
S-a apropiat, l-a contemplat şi a început să-l atingă uşor cu mâna.
— O idee genială!
Pleoapele şi gura i-au rămas larg deschise.
Ce s-a întâmplat în continuare nu are nevoie de nici un comentariu, în afară de remarca generală că
am fost strălucit. Treaba s-a repetat iar şi iar. Mélinda scotea strigăte puternice de plăcere, iar eu,
nişte grohăituri pe care nu mi le cunoşteam. Cine ar fi trecut pe sub fereastra noastră, luându-se numai
după sunete, ar fi crezut cu siguranţă că e vorba de o acuplare între o pisică şi un porc.
În a treia pauză, în timp ce ne trăgeam sufletul cu ochii pironiţi în tavan, Mélinda m-a încălecat ca
să începem din nou.
— A, nu, ajunge! Nu mai pot!
Cuvintele îmi ieşiseră pe gură fără să-mi dau seama.
Mélinda a scos un ţipăt de surpriză, s-a dezechilibrat şi a căzut din pat.
— Te-ai lovit? am întrebat-o ajutând-o să se ridice.
M-a privit înspăimântată şi a ţipat din nou, ca un animal.
— Ce s-a întâmplat, Mélinda?
A fugit în celălalt capăt al camerei şi s-a refugiat în spatele unui fotoliu, speriată la culme.
M-am apropiat.
— Stai pe loc, a spus ea întinzând mâinile înainte, ca să se apere.
— Dar ce s-a-ntâmplat? De ce ţi-e frică?
Buzele îi tremurau, iar ochii îi străluceau, aproape să-i iasă din orbite.
— Vorbeşti?
— Normal că vorbesc.
— Oribil. Nu ştiam.
Ideea asta o şoca. Nu pricepeam cum o femeie care tocmai se dedase, goală, tuturor
extravaganţelor posibile se simţea acum deranjată că vorbesc. Şi-a înşfăcat hainele şi s-a îmbrăcat în
grabă.
— Pleci?
— Da.
— N-a fost bine?
M-a măsurat din priviri fără să-mi răspundă. Era prea speriată că poartă o conversaţie cu mine ca
s-o mai şi continue. Am insistat:
— N-a fost bine?
— Foarte bine, a spus. Rapid, ca un viol.
— O să mai vii?
În patru labe, a preferat să-şi caute preocupată sandalele fine, cu toc înalt.
 — A, uite-le!
Le-a înşfăcat la fel de repede ca şi hainele, regăsindu-şi parcă în gestul acela demnitatea pierdută.
— Nu vrei să rămâi să mai vorbim?
— A, nu, există nişte limite!
Şi Mélinda a ieşit trântind uşa.

Am adormit buştean. Mă trezeam din când în când pentru câteva secunde, cât să mă întorc de pe-o
parte pe alta şi să mă gândesc că trăisem cea mai mare împlinire, să satisfac o femeie. Apoi
adormeam din nou. Dimineaţă m-am trezit fascinat, senin, împăcat.
Zeus-Peter Lama, aşezat pe marginea patului, mă privea atent.
— Ar fi trebuit să-ţi tai limba.
Cu gândul numai la plăcerea mea, n-am dat atenţie observaţiei şi am contemplat soarele.
— Mélinda s-a speriat de moarte, a insistat el.
— Dar a avut seara vieţii ei.
— E adevărat, a spus Zeus zâmbind. Odată ce şi-a revenit, după câteva pahare de băutură şi două
calmante, mi-a povestit despre virtuţile sonomegaforului.
M-a bătut pe spate aşa cum baţi pe spinare un cal.
— Şi sunt sigur că la ora asta îşi sună toate prietenele ca să le povestească şi lor.
S-a încruntat observându-mi mutra de mascul satisfăcut.
— Eşti mulţumit de tine?
— Puţin.
— Nu-ţi dai seama de nimic?
Furios, s-a ridicat de pe pat şi a început să patruleze prin cameră.
— Eu sunt cel care a făcut-o fericită pe Mélinda aseară, nu tu.
— Vă înşelaţi.
— Biet idiot! Invenţia mea, sonomegaforul, a făcut-o să se simtă în al nouălea cer.
— Exageraţi…
— Ai mai făcut vreo femeie să ţipe în halul ăla? Nu minţi. Crezi că înainte Mélinda ar fi petrecut
fie şi un minut împreună cu tine? Măcar ai mai cunoscut vreo femeie înainte?
Nu aveam ce să răspund.
— Vezi? Geniul meu a fost cel care a entuziasmat-o pe Mélinda aseară. Eu şi numai eu.
— Oricum, eram acolo şi eu…
— Ba nu. Erai acolo, dar nu erai tu. Dovada, când ai redevenit tu, ea a fugit.
— Când am vorbit?
— Da, din nefericire! Şi doar te avertizasem să taci. Imediat ce-ţi dai drumul la gură, nu mai exişti
decât tu, cu gândirea ta. Asta nu pot să controlez. Şi nu e deloc interesant. De altfel, ai văzut ce efect
a avut.
Tulburat, m-am întrebat dacă aveam motive să mă simt în continuare fericit.
— Mélinda o să mai vină?
— Dacă taci, da.
— O să tac.
— Ridică-te şi vino cu mine. În curând e ora mesei.
 După ce a plecat Zeus, am mai lenevit în pat, pentru că e cel mai bun loc în care să-ţi aduci aminte
de lucruri frumoase. Apoi mi-am făcut toaleta, ceea ce, de când Zeus adăugase atâtea complicaţii
corpului meu, îmi lua mai mult de-o oră.
Odată uscat, m-am dus la dulap, unde mi s-a părut, brusc, că mă aflu într-un vis: rafturile erau
goale, lucrurile mele dispăruseră. Încercând să mă calmez, am închis uşile, am râs, m-am concentrat
ca să mă asigur, de data asta, că sunt treaz: nimic! Adio haine, adio lenjerie! Nu mai aveam nici o
bucăţică de stofă cu care să mă acopăr.
Crezând că servitorii făcuseră o greşeală, m-am înfăşurat într-un cearşaf şi m-am dus în camera de
serviciu.
— Aţi uitat să-mi aduceţi înapoi hainele, le-am spus călcătoreselor.
Responsabila-şefă, cu o figură cenuşie, ternă şi scrobită de la atâta preocupare pentru curăţenie, s-
a apropiat de mine.
— Domnul Lama ne-a spus că n-o să le mai purtaţi.
— Poftim?
— Şi ne-a rugat să vă luăm şi aşternuturile.
Cu un gest sec, mi-a smuls cearşaful. Celelalte femei au izbucnit într-un râs dureros. Am fugit ca
să-mi ascund goliciunea. Am alergat până-n camera mea, dar am găsit uşa încuiată.
Prin casă mişunau o mulţime de servitori, aşa că m-am hotărât să mă refugiez în grădină. Poate că
reuşeam să fur un prosop de la piscină. Imediat ce m-am apropiat, am auzit voci şi zgomote de
bălăceală: frumuseţile se îmbăiau. Am făcut stânga-mprejur şi m-am gândit să mă adăpostesc în
labirintul de tufişuri umbroase.
După ce m-am învârtit încoace şi-ncolo printre zidurile înalte de verdeaţă, când am fost sigur că
m-am rătăcit – nu asta e cea mai bună metodă ca să nu fii găsit? –, m-am aşezat pe o bancă de piatră
şi nu mi-am mai putut stăpâni lacrimile. Imensitatea vegetală şi umbra ei tăcută mă protejau. Puteam
să mă smiorcăi oricât de tare. Aşadar, Zeus mă considera un animal? Nu-mi mai aparţinea chiar
nimic? Nici măcar sexul meu? Dorinţele mele? Pudoarea?
— Eu sunt rezonabil, tinere prieten, spre deosebire de tine.
Cum ghicise că eram acolo? Tocmai se aşezase lângă mine, cu bastonul şi inelele lui, şi, pe sub
mustaţă, cu zâmbetul lui străjuit de pietre preţioase.
— Vei suferi atâta timp cât vei continua să ai sentimente şi opinii personale. Lasă-te în voia mea şi
totul va fi bine.
— Nu pot să trăiesc gol, am spus, cu vocea strangulată de lacrimi.
— Pentru-nceput, renunţă la obiceiul acesta de a spune „eu vreau“ sau „eu nu vreau“. Voinţa ta nu
mai contează, trebuie să se transforme pur şi simplu în supunere. Voinţa mea şi numai a mea, a
creatorului tău, contează. La ce-ai fi ajuns spunând „eu vreau“? Voiai să te sinucizi! Dacă n-aş fi fost
eu să-ţi propun altceva, acum ai fi fost hrană pentru peşti şi n-ai fi devenit celebru în lumea-ntreagă.
Ai încredere în mine.
— Oricum, să umblu gol prin casă şi prin grădină… Până şi-un câine ar avea dreptul măcar la o
zgardă.
— Câinelui i se pune zgardă ca să se deosebească de ceilalţi şi ca să fie identificat. Tu porţi în
întregime semnătura mea.
 — Mai puţin decât un animal…
— De o mie de ori mai mult: o operă de artă… Crezi că statuilor lui Praxitele li se pun chiloţi?
David al lui Michelangelo poartă chiloţi string?
Argumentul m-a impresionat: nu-mi privisem situaţia din perspectiva aceea. Simţind că ţintise
corect, Zeus a continuat, cu o indignare călduroasă:
— Crezi că mi-e ruşine cu propria-mi creaţie? Crezi că am de ascuns vreo imperfecţiune? Totul e
perfect la tine, aşa că vreau să arăt totul.
Eram flatat. Entuziasmul lui Zeus îmi dovedea că mai devreme interpretasem greşit faptul că-mi
fuseseră furate hainele.
— Dacă o luăm aşa… am spus eu, gânditor.
— Tinere prieten, un singur lucru ţi-ar face bine: să nu mai gândeşti.
— Credeţi că nu sunt în stare să gândesc?
— Cred mai ales că e inutil.
S-a ridicat şi mi-a făcut semn să-l urmez pe culoarele labirintului pe care-l concepuse.
— Din ce cauză sufereai atunci când te-am întâlnit? Din cauză că aveai conştiinţă. Ca să te vindec,
ţi-am propus să devii un obiect. Dar transformă-te complet! Supune-mi-te cu totul! Renunţă la tine
însuţi. Gândirea mea trebuie s-o înlocuiască pe-a ta.
— Pe scurt, vreţi să devin sclavul dumneavoastră?
— Nu, nefericitule! Sclav e prea mult! Sclavul are conştiinţă! Sclavul îşi doreşte să fie liber! Nu,
vreau să devii mai puţin decât un sclav. Societatea noastră e organizată în aşa fel încât e mai bine să
fii un obiect decât o conştiinţă. Vreau să devii obiectul meu. Atunci vei fi în sfârşit fericit! Te vei
plictisi într-o perfectă fericire.
— Mă-ntreb dacă nu cumva aveţi dreptate…
— Întotdeauna am dreptate.
Am ieşit din labirint şi am pornit spre terasă, continuând să vorbim. Ne-am întâlnit cu o mulţime de
servitori şi, fără să-mi dau seama, mă obişnuiam să umblu gol. „David al lui Michelangelo poartă
chiloţi string?“, îmi repetam atunci când simţeam că cei pe care-i întâlneam erau jenaţi.
— Sunt foarte mândru de tine, mi-a spus Zeus.
M-am bucurat atât de mult pentru asta, încât m-am gândit că are cu siguranţă dreptate. Pe viitor,
aveam să ascult doar de gândurile lui, în detrimentul gândurilor mele, ca să-mi simplific viaţa.
Am coborât din nou în grădină, spre piscina în care frumuseţile încă se bălăceau. M-am oprit
brusc.
— O, o! a exclamat Zeus. Ce-i?
— Mi-e teamă să n-am opinii personale.
— Adam!
— În ce le priveşte pe frumuseţi… e… animalic… e… un instinct…
Zeus-Peter Lama a cântărit ceea ce tocmai spusesem, scărpinându-se în cap.
— La asta nu m-am gândit.
Ne dădeam amândoi seama că situaţia se înrăutăţea.
— Scuzaţi-mă.
— Nu face nimic…
 — Înţelegeţi, David al lui Michelangelo nu poartă chiloţi string, dar să nu uităm că nici nu vede,
nici nu aude nimic. Poate să rămână împietrit.
— Da, da! E foarte neplăcut. Să ne întoarcem în camera dumneavoastră.
— Îmi vorbiţi cu dumneavoastră?
— Urmează-mă.
Odată ajunşi la adăpost în camera mea albă cu mobilă tot albă, Zeus şi cu mine am făcut un pact:
de a doua zi, aveam să mă plimb gol cât mai des posibil şi să pozez nud pentru fotografi, păstrându-
mi însă dreptul de a purta pantaloni scurţi ori de câte ori simţeam nevoia.
— Va trebui totuşi să-i spun despre asta doctorului Fichet, a hotărât Zeus.

Mélinda a venit din nou să se culce cu mine, cu condiţia să nu vorbesc. Întâlnirea a fost puţin rece
la început, amândoi evitam să ne privim în ochi; eram obligaţi să ne concentrăm asupra detaliilor. Era
ceva laborios, medical: separam sânii, şoldurile, gura de ansamblul trupului Mélindei. Aveam
impresia că fac dragoste cu piesele unui puzzle. Apoi, în mod mecanic, încălzirea şi-a făcut efectul,
Mélinda a început să tremure şi să geamă. A avut mai multe orgasme, ca şi mine. Aparent totul a mers
bine, în afară de faptul că, odată ce a plecat, m-am simţit ca şi cum aş fi fost folosit drept desfăcător
de conserve.
Mă copleşise o tristeţe apăsătoare. Pretinsesem că mă distrez, deşi simţisem o lungă şi violentă
umilinţă.
În seara aceea, pentru prima dată, m-am dus în camera de serviciu ca să fur, fără să mă vadă
nimeni, alcool. Până dimineaţă, am dat pe gât două sticle de whisky.
Fotografiile cu Adam bis nud au apărut în ziare.
„Iată adevărul meu…“, mi-am spus întinzând revistele pe podea.
— Ce succes! a exclamat Binefăcătorul meu. Sunt foarte mândru.
A observat că eu nu eram deloc entuziasmat.
— Nu-ţi place de tine ca Adam bis?
— Nu ştiu.
— Tinere prieten, fiecare dintre noi are trei vieţi. O viaţă de obiect: suntem un trup. O viaţă a
spiritului: suntem o conştiinţă. Şi o viaţă de discurs: suntem ceva despre care vorbesc alţii. Prima
viaţă, cea a trupului, nu ne datorează nimic, nu noi alegem dacă să fim pitici sau cocoşaţi, nici să
creştem, nici să îmbătrânim, nici măcar să ne naştem în loc să murim. Ce-a de-a doua viaţă, a
conştiinţei, e la rândul ei dezamăgitoare: nu putem să conştientizăm decât ceea ce există, ceea ce
suntem noi înşine, cum ar veni conştiinţa e doar un fel de pensulă care urmează ascultătoare
contururile realităţii. Numai cea de-a treia viaţă ne permite să intervenim în propriul nostru destin, ne
oferă un teatru, o scenă, un public; provocăm, dezminţim, creăm, manipulăm percepţiile celorlalţi;
dacă suntem cât de cât dotaţi, ceea ce vor spune depinde de noi. Să luăm, de exemplu, cazul tău.
Prima ta viaţă a fost ceva insipid, a doua, un dezastru, pentru că ea te-a făcut să-ţi dai seama de acea
insipiditate; aşadar, a treia se lovea de un zid, pentru că nu puteai să-i faci pe alţii să vorbească
despre tine, pentru că erai transparent şi conştient de asta. Tocmai ţi-am oferit trei vieţi noi-nouţe. Un
nou corp. O nouă conştiinţă. Un nou discurs. Ai deja şase vieţi! Ca să fii liniştit, să ştii că părerea ta
nu contează: a treia viaţă e cea care contează şi se vorbeşte din plin despre tine. Datorită mie, ai
devenit un fenomen. Mulţumeşte-te să conştientizezi asta, nu-ţi mai bate capul să emiţi judecăţi.
 Întotdeauna când eram cu Zeus mă bucuram văzându-mă reprodus la infinit în fotografii, mi se
părea că sunt original, nebun, bizar, unic, celebru. Imediat ce mă lăsa singur, îndoielile începeau să-
mi ştirbească bucuria: nu cumva devenisem un monstru? Ce mai aveam omenesc în mine? Dacă nu
eram eu însumi Adam bis, dacă rămăsesem cel de dinainte, oare nu m-ar fi oripilat pozele acelea?
Sau, mai rău, nu mi-ar fi fost milă?
În fiecare zi furam sticle de alcool, le îngropam pe cele goale şi aveam nevoie de cantităţi din ce în
ce mai mari ca să-mi alung gândurile.
Mélinda nu mai venea pe la mine, dar îmi trimitea prietene de-ale ei. Nu-mi plăceau decât prima
dată, atunci când puteam să iau curiozitatea lor drept interes; începând de a doua oară, totul devenea
o corvoadă fetişistă, care mă plictisea şi mă rănea.
— Ţi se schimbă trăsăturile, mi-a spus Binefăcătorul meu, nu înţeleg. Parcă eşti… buhăit. Şi te-ai
îngrăşat.
— Totuşi mănânc puţin. Aţi văzut.
— Da, e inexplicabil. Poate că e din cauza operaţiilor…
Rubicondul doctor Fichet s-a rostogolit într-o zi până în camera mea, fluturând nişte hârtii cu
analize.
— Bea, a spus el.
— Nu fiţi ridicol. Nu bea mai mult decât mine. Câteva cupe de şampanie pe zi. Chiar eu i le dau.
Alcoolismul monden n-a făcut pe nimeni să se îngraşe. Nu dintre persoanele pe care le cunosc eu.
— Vă spun că bea.
— Găsiţi o scuză mai bună, Fichet!
— Poftim?
— Încercaţi să-mi ascundeţi ceva, o consecinţă postoperatorie, o greşeală, o problemă, nu ştiu ce
anume…
— Eu? O greşeală? Eu nu fac greşeli. N-am primit nici o plângere în douăzeci de ani de carieră.
— Normal, doar nu faceţi decât să decupaţi leşuri. Cadavrele nu dau pe nimeni în judecată.
— Mă refeream la superiorii mei. Ei mi-au apreciat întotdeauna rapoartele.
— Ştiu, poezie pură. Asta nu-nseamnă că nu încercaţi să mă îmbrobodiţi, Fichet, şi că n-aş putea
foarte bine să întrerup viramentele către contul dumneavoastră. Adam bis nu bea!
— Uitaţi-vă pe hemogramă. Ştiu bine cum stă treaba cu globulele. Acest… această sculptură…
acest băiat… obiectul acesta… are un viciu. Trage la măsea pe ascuns. Nu există altă explicaţie.
— Sunteţi sigur?
Pentru că nu suporta să fie contrazis – normal, după douăzeci de ani de morgă –, doctorul Fichet şi-
a închis sec servieta şi a ieşit din cameră.
Zeus-Peter Lama l-a urmat, implorându-l să mai stea. I-am auzit certându-se pe hol.
Ciudată scenă. Mi s-ar fi părut logic ca Zeus să mă ia la-ntrebări pe mine dacă voia să afle
adevărul, să mă facă să confirm teoria lui Fichet şi, în sfârşit, să mă întrebe de ce am căpătat obiceiul
acela rău. M-aş fi simţit uşurat să mărturisesc totul, să mă confesez, să explic, să cer ajutor. În loc de
asta, discuţia continua fără mine.
Am deschis uşa şi am strigat mai tare decât ei:
— E adevărat! Beau!
 Cei doi bărbaţi s-au oprit şi s-au uitat la mine furioşi. „De ce se bagă?“ s-au gândit ei întâi. Apoi
doctorul Fichet a realizat, triumfător, ce spusesem:
— Aha, vedeţi?
Zeus a început să bâiguie:
— E imposibil. De unde lua alcool?
— Nu trebuie decât să-l supravegheaţi mai bine.
— Nu se mişcă de-aici şi n-are nici un ban.
— Poate că are complici…
— Printre angajaţii mei? Nu.
— Totuşi…
— Fur eu singur sticlele din camera de serviciu, în fiecare noapte! am strigat eu.
Am simţit încă o dată că le întrerup firul gândurilor.
— Situaţia e serioasă! a exclamat Zeus. Să mergem în camera lui.
Acolo, doctorul Fichet m-a pus să mă-ntind. Am început să le spun ce simt, despre incertitudinile
mele, despre temeri, despre emoţii. Nu mă mai puteam opri. Cuvintele ieşeau, uşoare, ascultătoare,
gata să capete cele mai fine nuanţe ale gândirii mele. Mă simţeam nemaipomenit explicându-mă,
definindu-mă, exprimându-mă astfel.
Aşezaţi pe marginea patului, veghindu-şi pacientul, Zeus şi Fichet mă ascultau uluiţi. După o oră,
Zeus-Peter Lama l-a luat pe Fichet de braţ.
— E insuportabil. Trebuie să facem ceva.
— Îi voi administra un calmant.
— Nu, mi-e mai bine deja, am spus eu. Simt nevoia doar să mai vorbesc puţin.
Ignorându-mi obiecţia, doctorul Fichet a scos o seringă de veterinar şi m-a înţepat. Mi-am simţit
tot corpul cuprins de un val de bine. Am tăcut. Pluteam. Am închis ochii, ca să-mi fie şi mai bine. Nu
dormeam, dar, ca o plută dusă de valuri, mă apropiam şi mă îndepărtam de conversaţia dintre Zeus şi
doctorul Fichet.
— Vedeţi, Fichet, n-aţi vrut să mă credeţi: ar fi trebuit să-l lobotomizăm. Trebuia să-i îndepărtăm
creierul, să-l dezumanizăm la maximum. Redus la starea vegetativă, nu ne-ar mai fi făcut probleme. O
legumă nu are nici gânduri, nici vicii!
— Viciul e ceva omenesc.
— Atunci de ce m-aţi oprit în seara aceea?
— Pentru că mi se părea periculos să umblăm la meninge, având în vedere recuperarea şi
reeducarea importantă pe care trebuia să le urmeze. Voinţa de a reuşi l-a ajutat să-şi revină foarte
repede. Fără creier, nu s-ar fi putut ţine pe picioare pentru inaugurare. Poate că nici măcar n-ar fi
supravieţuit.
— Oricum, să-l lobotomizăm astăzi.
— Ştiţi bine că nu putem risca să mai facem alte operaţii în următoarele câteva luni.
— Cretinul ăsta o să ducă totul de râpă cu stările lui. Uitaţi-vă cum s-a deformat deja din cauza
alcoolului. Îmi distruge opera. În ciuda a tot ce am făcut pentru el, are schimbări de dispoziţie
insuportabile: ba e trist, ba e excitat.
— Şi tristeţea e ceva omenesc.
 — Se apropie expoziţia de la Tokio. Trebuie să fie în formă.
— Pot să-l bag în cămaşă chimică.
— Ce-i asta?
— Un amestec special de calmante şi euforizante. Bine dozat, te transformă într-un imbecil fericit.
— Perfect. De ce nu mi l-aţi propus mai înainte?
— Pentru că e doar temporar… Creierul se obişnuieşte cu el şi-i blochează efectele. Apoi devii
din nou nefericit.
— În orice caz, o să câştigăm timp.
— De fapt ar trebui să-i înlăturăm sufletul.
— Sufletul? Vorbiţi ca un preot, Fichet! Credeţi că există suflet?
— Sigur. E o rană care sângerează mereu şi nu se vindecă niciodată. Nu dispare decât odată cu
moartea.

Am auzit bine? Conversaţia asta chiar a avut loc, sau n-a fost decât un coşmar de-al meu?
Când m-am trezit, îmi veneau în minte frânturi de fraze, accentuându-mi, ca nişte înţepături
dureroase, neliniştea. Am hotărât atunci că discuţia dintre Fichet şi Zeus-Peter Lama nu a avut loc, că
a luat naştere din imaginaţia mea morbidă. De altfel, cum poate conştiinţa să-şi croiască drum prin
norii grei produşi de un somnifer puternic? Eram în stare, fizic, să ascult ce se întâmpla la căpătâiul
meu? Nu. Devenisem cel mai rău duşman al meu. Dacă voiam să-mi continui viaţa de Adam bis,
trebuia nu să scap de un complot, ci să mă vindec de temeri.
Aşadar, când Zeus-Peter Lama a venit să mă vadă, l-am privit binevoitor.
— Bună ziua, Binefăcătorul meu.
— Bună ziua, Adam, cum te simţi?
— În formă excelentă.
— E bine. Aşa şi trebuie. Vreau să fii perfect sănătos pentru expoziţia de la Tokio.
— Tokio?
— O să-ţi explic.
Numele japonez mi s-a învârtit nebuneşte prin cap: nu despre asta auzisem vorbindu-se în vis?
Zeus-Peter Lama mi-a pus în palmă nişte pilule.
— Poftim. Ca să te simţi cât mai bine în pielea ta, te sfătuiesc să iei vitaminele astea.
— Vitamine?
— De ce repeţi fiecare cuvânt pe care ţi-l spun? Te joci de-a ecoul? Ia-le cu un pahar de apă.
Am rămas nemişcat. Aşadar, auzisem bine în noaptea aceea…
— Ce mai aştepţi?
Obişnuit ca lumea să i se supună imediat, Zeus-Peter Lama a început să dea nervos din picior.
Ca să scap de gura lui, m-am prefăcut că înghit pilulele. Întâi a vrut să rămână să verifice efectele,
dar, pentru că nu reacţionam încă, a plecat bombănind că o să se întoarcă mai târziu.
Ce aveam să fac? Primul reflex a fost să fug. Dar locuiam pe o insulă, mă cunoştea toată lumea, aşa
că i s-ar fi raportat imediat lui Zeus-Peter Lama. Mai bine era să-mi iau timp de gândire, dând de
înţeles, prin bună dispoziţie, că acea „cămaşă chimică“ mă liniştea.
M-am năpustit în grădină, simţind nevoia sălbatică să evadez, să rămân cât mai repede singur,
absolut singur. M-am plimbat încoace şi-ncolo de-a lungul zidurilor. Dacă nu puteam să fug, puteam
măcar să-mi permit o escapadă. Dibuind prin spatele tufişurilor, am găsit până la urmă o poartă
zăbrelită. Am forţat-o, am trecut pragul şi m-am trezit, liber, pe un drum pustiu.
Din lene şi comoditate, am urmat acel drum. Nu voiam nici să mă rătăcesc, nici să fug. M-am
mulţumit să merg pe un drum pe care ştiam să mă şi întorc.
Poteca a şerpuit o vreme printre tufişuri, apoi s-a întrerupt brusc lăsând loc unei plaje cu maree
joasă care se întindea cât vedeai cu ochii, cu nisip auriu, foarte frumos, incredibil de fin; undeva am
zărit nişte siluete.
Am pornit spre formele acelea care se distingeau în depărtare.
Şevaletul era aşezat pe nisip, susţinut cu sfori prinse de nişte pietroaie.
În faţa şevaletului, un bărbat şi o femeie. El, aşezat. Ea, în picioare. Priveau lumea – cer, apă, nori,
păsări – prin fereastra tabloului. Fără să ştie că erau ei înşişi un tablou prin nobleţea atitudinii lor,
atenţi, nemişcaţi, ea stând în spate, cu mâinile pe umerii lui, contemplau pătratul de pânză în care
întregul univers se precipita ca să se fixeze şi să se organizeze. Păreau să aştepte ca tabloul să se
picteze singur.
M-am apropiat.
Ei nu m-au auzit venind.
M-am postat în spatele lor, fără să ştie, ca să profit de peisaj.
Şevaletul devenise un adevărat balcon cu vedere spre univers. Bărbatul pictase doar alb, pe care
acum îl marmora cu gri-deschis. Am ridicat capul, am tras adânc aer în piept şi am înţeles că picta
aerul.
— Un pic de mercur.
Femeia a întins pe paletă o pastă argintată, iar bărbatul a luat din ea cu o pensulă subţire şi a făcut
câteva tuşe fine.
— Dă-mi nişte nisip.
Femeia a luat un pumn de nisip, iar bărbatul l-a băgat într-un săculeţ, a suflat printr-un pai şi a
pulverizat cristalele de cuarţ pe pânză.
— Acum trebuie să întind încă un strat.
În momentul acela femeia s-a aplecat şi m-a văzut.
— Avem un vizitator, tată.
Există unele fiinţe care, de la spate, ne promit un secret. Ceafa, şoldurile, omoplaţii au atâta
prezenţă, încât ne umplu de teamă. Atunci când se întorc, ne dau o lovitură de teatru, cu toate riscurile
ei: riscul să fim entuziasmaţi, riscul să fim dezamăgiţi. Ea a întors spre mine o figură care m-a orbit,
de un alb miraculos, de un alb smuls pericolului roşeţii sau al cenuşiului, de un alb fragil şi
insuportabil, de un alb care nu era o simplă culoare, ci o consistenţă, fină, suplă, eterată, pudrată. Una
dintre sprâncene i se arcuia mai mult decât cealaltă, ca şi cum una era întrebătoare, în timp ce
cealaltă râdea. Umerii, bustul, talia, toate curgeau la fel de natural ca pletele ei roşcate. O apariţie
stranie… Precizia trăsăturilor îi dădea un aer puternic, în timp ce silueta era evident fină, plăpândă.
Înaintam încet, pe de o parte pentru că mă afundam cu toată greutatea în nisipul adânc şi alunecos,
pe de altă parte pentru că mă împleticeam de jenă.
Ea mi-a zâmbit. Culoarea aceea roşcată avea ceva trufaş, obraznic.
— Scuzaţi-mă, am spus. Nu m-am putut abţine. A trebuit să vin să privesc şi eu prin ferestruica
dumneavoastră.
— Aveţi dreptate, tinere, a spus bătrânul întorcându-se spre mine.
Mi-a întins mâna luminându-se la faţă, iar ridurile i-au dispărut într-un zâmbet, pentru a forma din
nou chipul unui tânăr cu trăsături delicate, cu un nas elegant; când zâmbea, nici nu-ţi venea să crezi că
are părul grizonat, puteai spune că e blond. Ochii lui transparenţi, albăstrii, cu reflexe de bronz, te
duceau cu gândul la nişte lentile de sticlă colorată.
— Carlos Hannibal, a spus el.
I-am strâns palma uscată şi noduroasă, care într-adevăr, prin fragilitatea ei, îi dezvăluia vârsta. A
arătat apoi înspre tânără.
— Şi ea e Fiona, fata mea.
Fără să-mi întindă mâna, Fiona s-a mulţumit să mă privească din cap până-n picioare, de parcă
aştepta ceva de la mine.
— Numele meu e… Adam.
A dat din cap. Părul ei mă fascina, era foarte puternic, liber, sălbatic.
— Pot să… rămân… puţin… să mă uit cum lucraţi?
— Oricât doriţi, Adam, dar ne veţi îngădui să nu vorbim. Fiona, dă-mi nişte galben turnesol.
Fiona a vărsat puţin ulei pe paletă, apoi, uitându-se din nou la mine, mi-a arătat un obiect lângă
traistele lor din piele uzată.
— E un scaun pliant. Luaţi-l.
Voiam să răspund politicos că nu-l vreau, ca să i-l cedez ei, dând curs astfel obişnuitelor galanterii
care complică relaţiile dintre bărbaţi şi femei; dar am înţeles imediat că n-avea rost să fac nazuri.
Fiona mă fixa cu privirea aşteptând să execut ordinul. Aşa că am desfăcut scaunul, care, sub greutatea
mea, s-a afundat în nisip.
Degetele lui Carlos Hannibal păreau nişte libelule care zburătăceau pe pânză; subţiri, deformate,
umblau rapid de colo-colo întinzând, cu perniţele falangelor sau cu unghiile, pigmentul galben cu
mişcări care, deşi păreau făcute pur şi simplu la întâmplare, după ceva timp s-au dovedit atent
calculate.
Mi-am petrecut toată după-amiaza uitându-mă la Hannibal şi la fiica lui. La fiecare iniţiativă a
pictorului, mi-era teamă să nu strice ceea ce-i reuşise deja; după fiecare gest, îmi dădeam seama cu
ce scop îl făcuse. Aveam impresia că învăţ ceva fundamental şi grandios. Dar ce anume? Să pictez?
Nu, nu voiam să pictez. Să înţeleg cum lucra acest Carlos Hannibal? Cu câteva ore în urmă habar n-
aveam cine e şi nu-mi doream să devin critic de artă. Să observ? Totuşi, nu picta nimic din ce e
vizibil. El picta aerul. Aerul dintr-un moment precis al dimineţii, între marea nesfârşită şi cerul
nesfârşit. Imediat ce nu mă mai uitam la tabloul lui, vedeam doar cu ochii mei, inventariam elemente
cunoscute, catalogate, un ţărm de mare ca oricare altul, plaja cu maree joasă, stâncile adormite,
păsările care profitau de retragerea apelor ca să vâneze chiar pe nisip, eterul strălucitor. Dar în
tabloul lui apărea invizibilul. Vedeam acolo ceea ce fusese şi deja nu mai era, un moment anume,
aerul acela de la zece dimineaţa, aerul acela pe care-l inspiram cu nările fremătând, sub un soare de
oţel, aerul acela care se schimbase, care nu mai exista, aerul acela care aparţinuse unei lumi
minerale, nisip şi piatră, alterat ici şi colo de izul descompunerii crude, peşti uscaţi şi alge, aerul de
după răsărit, un aer incert, aerul acela uscat, viu, azuriu, rece în profunzime, un aer nordic care acum
se îngreunase cu o zi, îngroşat, încins de dogoarea siestelor.
Protejat de Hannibal şi de fiica sa la prora, eram santinela întregii lumi. Simţeam o emoţie
continuă, tulburătoare, violentă, între stupoare şi mirare: bucuria de a trăi. Fericirea simplă de a mă
afla în centrul unei lumi atât de frumoase. De a nu valora mai nimic şi, în acelaşi timp, mult: o
fereastră cu vedere spre universul care mă depăşeşte, cadrul în care spaţiul devine tablou, o picătură
într-un ocean, o picătură lucidă care-şi dă seama că există şi că, prin ea, există şi oceanul. Minusculă
şi măreaţă. Intensă şi netrebnică.
La ora şase, cerul a început să se prăvălească, a devenit un cer ostil, un cer care-ţi spune să te
întorci cât mai repede acasă. Marea era agitată din nou, făcându-mă să-mi dau seama că, de când
venisem, nu-i auzisem glasul.
— Tată, plecăm imediat spre casă, a spus Fiona.
— Aţi terminat, domnule Hannibal?
— Aproape. O să termin cu ajutorul amintirilor. Ce părere ai, tinere Adam?
— A fost cea mai frumoasă zi din viaţa mea. Şi tot nu reuşesc să înţeleg cum faceţi să pictaţi
invizibilul.
— Numai la două lucruri merită să fim atenţi: la invizibil şi la infinit. De ce să pictezi obiecte care
au contur?
— Cum procedaţi ca să obţineţi ceva atât de limpede dintr-o materie opacă? l-am întrebat uitându-
mă lung la tablou.
— Ca să auzi liniştea e nevoie de zgomot.
Fiona mi-a cerut scaunul şi a strâns instrumentele tatălui ei. Acesta mă privea cu simpatie.
— Veniţi oricând doriţi, tinere. Sunteţi o prezenţă foarte plăcută, pentru că sunteţi foarte atent. Nu-i
aşa, Fiona?
— Nu ne-aţi deranjat deloc.
— Şi-apoi, aveţi o voce foarte frumoasă. Nu-i aşa, Fiona?
— Şi ochi foarte interesanţi.
După aceea s-au îndepărtat, Fiona sprijinindu-l pe bătrân, care mergea anevoie.
Am rămas tulburat. Ochii mei, vocea mea, entuziasmul meu: nu le plăcuse decât ceea ce-mi
aparţinea efectiv mie. Ignoraseră toată munca lui Zeus-Peter Lama. Cum era posibil aşa ceva?

Îmi aduc aminte de zilele care au urmat ca de o primăvară. Ceva puternic şi nou se năştea în mine.
În fiecare dimineaţă aruncam la chiuvetă pilulele de la Zeus, apoi, pe lângă zidul de împrejmuire
de la l’Ombrilic, evadam spre plajă.
Fiona şi tatăl ei mă întâmpinau cu căldură. El îmi oferea de fiecare dată zâmbetul acela larg care-l
făcea din nou tânăr, un zâmbet pătimaş, un zâmbet în care se oferea în întregime, un zâmbet atât de
puternic, încât dincolo de el se simţea disperarea. Ea nu era atât de deosebită, dar micile semne de
atenţie pe care mi le dădea erau mai dese, mai constante. De multe ori, atunci când munca de asistentă
îi lăsa câte un răgaz, mă privea cu atenţie; îi întorceam privirile, pentru că-mi făcea o deosebită
plăcere s-o contemplu pe acea femeie înaltă, longilină, suplă, ale cărei plete roşcate şi roşii,
ondulate, urmăreau rotunjimea şoldurilor.
— E de-ajuns să mă uit la dumneavoastră pentru ca peisajul să devină o coastă irlandeză, i-am
şoptit într-o zi la ureche.
 — Mama era irlandeză, mi-a răspuns ea roşind.
Avea sâni mici foarte fermi şi foarte plini, pentru o femeie atât de slabă. Rochiile ei de pânză, în
acelaşi timp simple şi elegante, îmi permiteau să-i cântăresc din ochi în timp ce se mişca. Naturală,
visătoare, zâmbitoare, preocupată să-l observe sau să-l ajute pe tatăl ei, părea să nu fie conştientă de
propria frumuseţe.
Între tată şi fiică se simţea solidaritatea oamenilor adevăraţi şi diferiţi: ca să se înţeleagă, nu era
nevoie să-şi vorbească, unul începea un gest, iar celălalt îl termina.
Atunci când eram departe de ei, la l’Ombrilic, îmi veneau în cap o mulţime de întrebări pentru ei:
Aţi observat ce siluetă am? De ce nu spuneţi niciodată nimic despre asta? De ce m-aţi acceptat atât
de repede, fără să mă luaţi la-ntrebări? Ştiţi că locuiesc în casa unui artist? Că şi eu sunt o operă de
artă? Totuşi, imediat ce mă vedeam în preajma lor, simţeam că am tot dreptul să exist, mi-era bine, şi
problemele dispăreau.
— E clar, amestecul de vitamine îşi face efectul, mi-a spus Zeus-Peter Lama constatând că nu mai
beau. Vei fi superb la Tokio.
N-aveam chef să lipsesc de la întâlnirile mele zilnice de pe plajă.
În ultima zi, în ultimul minut, mi-am făcut curaj să vorbesc. Hannibal tocmai terminase un tablou
extraordinar, care reprezenta aerul robust, aerul care loveşte pânzele vapoarelor, aerul acela rapid,
dinamic şi viguros care te poartă dincolo de ocean. Şi totuşi, nu simţisem aerul acela decât pentru
câteva clipe, în treacăt, la începutul zilei; dar pictorul ştiuse să-i surprindă tăria esenţială.
— Ce păcat, a oftat Hannibal. Prezenţa dumneavoastră îmi dă aripi. Mă simt foarte inspirat de
când sunteţi în preajma noastră. Nu-i aşa, Fiona?
Fiona a încuviinţat, bătându-l pe umăr.
— Plec la Tokio. Pentru o expoziţie. Cu Zeus-Peter Lama.
Auzind numele Binefăcătorului meu, bătrânelul a început să râdă. Trupul lui fragil s-a zguduit într-
un hohot sarcastic care nu i se potrivea unei persoane atât de drăguţe. Fiona nu părea prea încântată
de reacţia lui.
— Şarlatanul ăla? Încă mai bântuie?
N-am ştiut ce să-i răspund, deja prea mirat că cineva putea să vorbească despre Zeus-Peter Lama
cu atâta dezinvoltură.
— De ce nu se mai opreşte odată? Nu e suficient de bogat? Energia omului ăstuia m-a uimit mereu.
— Îl cunoaşteţi?
— Dintotdeauna. Am fost colegi de şcoală. La optsprezece ani era dotat, chiar foarte dotat. Cred
că dintre noi toţi el era cel mai dotat. Ce păcat…
Fiona l-a oprit, înfăşurându-i un fular peste umeri.
— Trebuie să ne întoarcem acasă, tată, seara se face rece.
— Se poate spune că a avut talent de mare pictor, dar nu şi caracter.
— A, da? am întrebat eu, neliniştit.
— Prea inteligent, mânuia vorbele la fel de bine ca pensula, nu avea nevoie de pictură ca să se
exprime. Şi-apoi, era prea ahtiat după succes. Şi-a dat seama repede că, pentru a atrage atenţia, era
mai profitabil să facă zgomot decât să picteze.
— Să mergem, tată, trebuie să beau ceva cald.
 Fiona strânsese totul şi-l zorea pe tatăl ei. Nu voia să mai stea. Părea că vrea să evite o catastrofă.
L-a luat de braţ şi l-a forţat să se urnească.
— La revedere, a spus ea. Când vă întoarceţi?
— Peste o lună.
— Noi vom fi aici. Vă aşteptăm.
I-am privit îndepărtându-se până când s-au făcut minusculi, două puncte pe auriul nesfârşit al
nisipului. Am rămas pironit, cuprins de o tristeţe apăsătoare. Cât le iubeam pe fiinţele acelea!
Plecarea lor îmi rupea inima! Şi totuşi, ştiam atât de puţine lucruri despre ele. Ce secret voise ea să
protejeze plecând aşa de grăbită? Ce credea că va spune el, şi eu nu trebuia să aud?
Oricum… Până la urmă a zis: „Vă aşteptăm“.

Tokio. The Body Art Exhibition. Bliţuri. Puhoi de lume. Zgomote. Holurile hotelului. Decalaj orar.
Somnolenţă. Bliţuri. Puhoi de lume. Zgomote. Luat medicamentele de la Zeus. Gol într-o sală, ore-
ntregi. Somn. Nu ştiut că sunt atât de mulţi japonezi în Japonia. Din ce în ce mai mulţi la picioarele
mele. Se înghesuie. Se împing. Vorbesc ca nişte jucării mecanice. Femeile au voci de şoricei. Desene
animate. Trăiesc într-un film de desene animate. Tot felul de conferenţiari urcă pe podiumul unde stau
eu şi mă explică în toate limbile. N-am înţeles nimic. Aceeaşi siguranţă irevocabilă în toate limbile.
Somn. Băut ceai verde ca să rămân treaz. Dar după ce băut făcut pipi. Cum să procedez? Zeus-Peter
Lama cere ore de pauză. O pauză de douăzeci de minute la fiecare două ore, în timpul căreia accesul
în sala mea e interzis. Harababură. Puhoi de lume. Bliţuri. Sala mea, cu cei mai mulţi vizitatori.
Succes enorm. Prăbuşit în fiecare seară în limuzină, care mă duce la hotel. Gândit la plajă. La Fiona.
Dormit prost. Şi totuşi, simţit permanent nevoia de somn. Aş vrea să nu fiu aici.
Obişnuit. Început să mă simt mândru că sunt atracţia expoziţiei. În fotografiile din ziarele japoneze
parcă am şi eu un uşor aer asiatic. Cum e posibil? Lumea vrea să-mi ia interviuri. Zeus refuză. Lumea
vrea să mă invite la o emisiune de televiziune. Zeus ezită.
Un nou val de turişti francezi. Mi-e teamă de turiştii francezi. Vor să atingă. Mai ales puştii. Puşti
nenorociţi. Primii mă mângâie. Ceilalţi mă ciupesc. Ţip. Panică. Fugă. Sala îşi vomită publicul.
Sosesc gardienii. Curatorul expoziţiei doreşte să mă adoarmă. Urlu că nu vreau să mă atingă nimeni,
că francezilor trebuie să li se interzică să intre. Nenorociţilor de puşti francezi. Nimeni nu-nţelege ce
spun. Mă enervez. Mă înroşesc tot. Mă agit. Vine în fugă un veterinar cu un pistol pentru tranchilizat
elefanţii. Dau să i-l smulg. Trage. Seringa atinge un gardian, care cade grămadă. Vine şi Zeus-Peter
Lama, care se ia de toată lumea, mai puţin de mine. Plecăm de la muzeu. În limuzină – poate din
recunoştinţă? poate de oboseală? – încep să plâng pe umărul lui.
— Aşa e viaţa de vedetă, tinere prieten! mi-a spus el bătându-mă pe umăr.
A doua zi, îi ameninţă pe cei de la muzeu că plecăm. Nebunie. Ar fi o catastrofă. Şi din punct de
vedere artistic, şi financiar. Le acordă o oră organizatorilor ca să negocieze contractul. Între timp, mă
duce, înfofolit într-o pufoaică, să vizitez celelalte etaje.
Am început cu „Tattoos on My Skin“, sala Tatuaţilor.
— Ce oroare! a exclamat Zeus, zici că suntem într-un bistro din port.
Nişte bărbaţi şi nişte femei îşi expuneau desenele naive şi pretenţioase. Cu cât erau mai în vârstă,
cu atât aveau mai multe tatuaje. Motivele, unele mai banale decât altele, nimic special, erau destinate
doar să acopere cât mai multă piele. Un singur model atrăgea atenţia: un bărbat înalt şi slab pictat ca
şi când ar fi fost jupuit: pielea lui părea smulsă din cap până-n picioare, dând la iveală muşchii,
nervii, tendoanele, orbitele, articulaţiile, oasele. Era ceva foarte urât, respingător şi totuşi destul de
original. Nu?
— Am mai văzut asta de sute de ori, a spus Zeus ridicând din umeri.
În a doua sală, „My Body is a Brush“, nişte artişti goi, cu tot trupul pictat, se aruncau sau se
rostogoleau pe suprafeţe albe. După ce se frecau de o pânză, cei din public puteau propune un preţ ca
s-o cumpere. Preferaţii colecţionarilor erau Jay K.O., pictorul prin K.O., un bărbat musculos care-şi
lua avânt din fundul sălii şi apoi se lovea cu toată puterea de un panou agăţat de perete –
brancardierii îl ridicau, infirmierii îl reanimau şi, după încă trei ore, trecea la altă operă –, şi Sarah
şi Belzebut Kamasutra copulând, unşi cu acrilice, în faţa tuturor, pentru a-şi imprima pe nişte hârtii
imense poziţiile erotice.
A treia sală, „My Body between God and Shit“, atrăgea mai puţini vizitatori, din cauza
mirosurilor. Un artist golea măruntaiele unor porci proaspăt tăiaţi pe trupurile ca de lapte ale unor
adolescente. Un altul îşi înfipsese cârlige în tot corpul şi apoi se agăţase de tavanul sălii. Un altul îşi
ardea pielea cu ţigări aprinse în faţa publicului, împrăştiind o plăcută aromă de porc pârlit la proţap.
Dar cei mai amuzanţi erau fraţii Paillasson, opt fraţi care, îmbrăcaţi doar cu o bucată de material
înfăşurată în jurul şoldurilor şi coapselor, se întinseseră pe jos, obligându-i pe vizitatori să treacă
peste ei ca să iasă din sală.
„Art and Philosophy“, anunţa ce-a de-a patra sală, rezervată gânditorilor. Diogene XBZ23, un
neamţ, trăia în patru labe în cuşca lui, cu zgardă şi lanţ la gât, sub o pancartă pe care scria: „Eram
liber. Acum sunt prizonierul curiozităţii voastre!“, insultându-i pe cei care se apropiau prea mult de
el. Mai departe, o femeie însărcinată îşi expunea burta strigând la fiecare treizeci şi şapte de
secunde: „În ce lume va trăi el?“ Un grup statuar atrăgea în mod deosebit atenţia, Eterna reciclare :
un bărbat hrănea o femeie care alăpta un bebeluş care urina pe un petic de iarbă pe care o păştea o
vacă grasă pe care o mulgea un fermier care vindea laptele bărbatului care-şi hrănea soţia. Se
presupunea că, odată ce înţelegeai, trebuia să cazi în extaz.
Sala următoare, „Body Building“, semăna cu o sală de sport şi prezenta cele mai noi exerciţii de
aerobic şi de fitness. Zeus-Peter Lama şi-a atras simpatia jurnaliştilor, fotografilor, cameramanilor şi
reporterilor făcând tărăboi. A început să tune în faţa tuturor împotriva acelor „negustori din Templu“,
luându-i pe rând pe antrenorii prea musculoşi şi pe antrenoarele prea slabe, toate acele cărnuri uzate
de transpiraţie, de hormoni şi de caroten, toate acele creiere stoarse de exerciţii, care n-au ştiut să
răspundă diatribelor înflăcărate decât prin nişte zâmbete mecanice.
În faţa celei de-a şasea săli, m-a anunţat solemn:
— Iată singura ta rivală.
Botezată simplu „Rolanda, the Metamorphic Body“, camera era consacrată Rolandei şi operaţiilor
sale. Evoluţia artistei în funcţie de inspiraţia ei era surprinsă într-un set de fotografii. Dacă nu-şi
făcea ea singură operaţia, fiindcă avea nevoie de anestezie, Rolanda îi ghida pe chirurgi cu ajutorul
unor schiţe şi simulări pe calculator. Traversase mai multe perioade: le prezentase pe Rolanda
grecoaică, Rolanda incaşă, Rolanda mesopotamiană, Rolanda Quattrocento, Rolanda simbolistă,
Rolanda Marilyn. În timp ce o echipă de medici tocmai îi făcea o nouă operaţie, într-o sală
amenajată în mijlocul încăperii, le permitea admiratorilor să asiste la metamorfoză. Înainte să-şi
piardă cunoştinţa, anunţase că va deveni o nouă Rolanda, Rolanda expresionistă.
— Săraca, a murmurat Zeus fără pic de compasiune în voce, s-a deformat atât de mult, încât la
bătrâneţe o s-ajungă Rolanda cubistă.
Sala următoare, închisă, purta titlul „The Moving Sculpture Adam bis de Zeus-Peter Lama“.
Gardianul şi-a făcut cu greu loc până la noi şi ne-a spus tremurând din tot corpul:
— E prăpăd. Trebuie să găsim rapid o soluţie, altfel oamenii o să dărâme uşa.
— Mergeţi şi plângeţi-vă directorului, bunule domn, i-a sugerat Binefăcătorul meu.
Am intrat pe o uşă dosnică şi am ajuns în Biroul de rebuturi, locul unde erau trimise unele opere
din expoziţie şi unde altele veneau în fiecare zi să-şi negocieze intrarea. Artiştii şi curatorii
expoziţiei se insultau fără pic de jenă.
Tocmai fusese retras din sala numărul trei, „My Body between God and Shit“, un bătrân prezent în
toate muzeele, Jesus Jo Junior, fost fachir obişnuit să se crucifice la bienalele de artă contemporană.
— Dar nu sângeraţi! a urlat curatorul.
— Normal. Obligat, corpul meu s-a obişnuit să fie străpuns de cuie. Rănile s-au vindecat în jurul
găurilor. Ca nişte crestături. Acum nu mai sângerez.
— Nu e posibil să expunem un Isus care nu mai sângerează! Să fim cinstiţi, n-aţi fi avut niciodată
succesul pe care l-aţi avut dacă n-aţi fi sângerat la New York, la München, la São Paulo şi la Paris!
— Trebuie să mă înţelegeţi, a spus fostul fachir.
— Nu, a răspuns curatorul.
Pe o bancă stăteau plouaţi, inerţi un tatuat victimă a unei eczeme rebele şi o tatuată care se
întorsese tuciurie, deci ilizibilă după o lună de vacanţă în Seychelles. Apoi a sosit precipitat, gâfâind,
Meredith Iron, bărbatul cu o mie trei sute de piercinguri, care, ca de obicei, fusese oprit la vamă din
cauza detectorului de metale. În sfârşit, a apărut şi directorul, cu un plic mare sub braţ, ca să-i
confirme lui Zeus-Peter Lama că acceptă noile sale condiţii.
A trebuit să-mi dau imediat jos haina şi am fost împins, gol, în sala în care cele câteva sute de
vizitatori enervaţi deja de aşteptare au trecut prin faţa mea ca să mă admire.
Seara, în limuzină, Zeus-Peter Lama m-a întrebat:
— Ce-ai zice într-un interviu?
— Că mă bucur mult să fiu o operă de artă. Şi că-i mulţumesc creatorului meu.
— Foarte bine. Şi ce-ai răspunde dacă te-ar întreba cineva despre trecutul tău?
— Care trecut? M-am născut în mâinile dumneavoastră.
— Foarte bine. Ai reuşi să-ţi aminteşti fostul tău prenume?
— Pe mine mă cheamă Adam.
— Foarte bine. Ce-ai vrea să le spui oamenilor care te admiră?
— Nu sunt decât gândirea întrupată a creatorului meu, Zeus-Peter Lama, puteţi să-i scrieţi lui.
— Foarte bine. Mi se pare că eşti pregătit. Poate că o să acceptăm să mergem la emisiunea aceea.
În seara următoare, am intrat în direct în lumina obositoare şi fierbinte a reflectoarelor emisiunii
Ce? Unde? Când?, vedeta postului Satelit. Eu stăteam gol pe un podium, încercând să iau posturi cât
mai variate, în timp ce Binefăcătorul meu susura la microfonul pe care i-l întindea prezentatorul că
după mine nimic nu va mai fi ca înainte. Broda cu dibăcie în jurul temei lui favorite: „Fără mine,
omenirea n-ar fi ceea ce este.“
 Dintr-odată, o femeie s-a năpustit din public înspre noi şi a întrerupt emisiunea.
— Nu vă e ruşine? a urlat ea apostrofându-l pe Zeus-Peter Lama.
— Doamnă, cine sunteţi? a întrebat prezentatorul.
— Mă numesc Medea Memphis, de la Asociaţia pentru Demnitatea Umană, şi sunt oripilată de
ceea ce i-aţi făcut acestui biet băiat.
— Dacă nu vă place arta, vedeţi-vă de drum! i-am strigat eu.
— Băiete, te-a desfigurat.
— Eu am vrut-o.
— Imposibil!
— Vă spun că eu am vrut-o. De altfel, există trei tipuri de artă: arta figurativă, arta nonfigurativă şi
arta desfigurativă. Aceasta din urmă a fost inventată de creatorul meu, Zeus-Peter Lama, împreună cu
mine. Tocmai v-a vorbit despre ea.
— Cum puteţi să suportaţi să fiţi tratat ca un desen, ca o amprentă?
— Îmi place să fiu o urmă, dacă e o urmă de geniu.
În public s-au aprins nişte lămpiţe roşii. Lumea aplauda. Dar Medea Memphis era de neoprit.
— Ai fost decăzut la condiţia de produs.
— Gioconda e îngrijită mult mai bine decât au fost vreodată copiii dumneavoastră, doamnă!
— Cum vă permiteţi?
— Dar dumneavoastră? Mă simt foarte bine aşa cum sunt. Lăsaţi-mă în pace şi întoarceţi-vă în
bucătărie.
Zeus-Peter Lama a intervenit în cearta noastră.
— Doamna Medea Memphis, a cărei asiduitate militantă e demnă de respect, are dreptate să pună
problema în discuţie şi să-i dea importanţa cuvenită: Adam bis e fericit în calitate de obiect?
— Da! am strigat eu.
— Există pe lumea asta o condiţie mai bună decât aceea de obiect? Mai ales decât aceea de obiect
de artă?
— Nu! am strigat eu din nou.
— Vedeţi, doamnă? De fapt ceea ce refuzaţi este filozofia din spatele creaţiei mele. O concepţie
asupra lumii.
— Eu lupt pentru o lume în care copiii sunt liberi, a spus ea.
— Dumneavoastră luptaţi pentru o lume în care copiii se sinucid, i-am aruncat eu.
Cu un ţipăt sfâşietor, femeia a izbucnit în lacrimi chiar acolo, pe platou. Zeus-Peter Lama şi
prezentatorul au îngenuncheat şi au luat-o în braţe, manifestându-şi brusc compasiunea. Apoi
prezentatorul a explicat, uitându-se fix în cameră şi către spectatori, că Medea Memphis e o femeie
distrusă pentru că unul din fiii ei îşi pusese capăt zilelor cu câţiva ani în urmă, că regretă acel
incident, că acestea erau avantajele – nu, pardon, inconvenientele – adevăratelor emisiuni în direct,
apoi a cerut o pauză de publicitate.
Emisiunea a stârnit multe reacţii. Altercaţia noastră a fost preluată şi transmisă pe toate celelalte
canale. Ziarele au comentat, editorialiştii au titrat: „Cine are dreptate: Zeus-Peter Lama, sau Medea
Memphis?“
Eu eram mereu nervos, mi se părea insuportabil să fiu pus în discuţie şi chiar batjocorit în ziare.
Lumea nu trebuia să vorbească despre mine, ci să mă admire.
— Calmează-te, Adam, spunea Zeus-Peter Lama, e o treabă excelentă. E exact de ce avem nevoie:
să se vorbească despre noi. Cazul tău e celebru de-acum în toată lumea. Nu mai e nimeni care să nu-
şi dea cu părerea despre tine. Gloria!
Avea fără-ndoială dreptate, pentru că la expoziţie se înghesuiau atât de mulţi oameni, încât a
trebuit să rămân acolo, numai eu, şi noaptea. Vizitatorii erau gata să se calce pe picioare şi în
picioare ca să mă vadă.
În ultima seară, epuizat, după şedinţa de închidere, incapabil să mă liniştesc, am ieşit din camera
mea în toiul nopţii, ca să-i cer Binefăcătorului meu un somnifer. Din greşeală, am uitat să bat la uşă şi
am intrat direct în apartamentul lui. Râdea în hohote împreună cu Medea Memphis şi beau amândoi
şampanie. Am înlemnit văzându-i. Ea, în schimb, m-a întâmpinat cu braţele deschise.
— Adam, ce plăcere să te revăd! a exclamat ea, ca şi cum n-am fi fost duşmani.
— Bea un pahar împreună cu noi, tinere!
— Nu, aş vrea un somnifer. V-aţi… împăcat?
Au izbucnit din nou în râs… La picioarele lor erau deja trei sticle goale. Erau atât de beţi, încât nu
se mai puteau opri. Zeus s-a târât până la valiza lui, a scos pastilele, mi le-a pus în palmă şi a reuşit
să articuleze, între două sughiţuri:
— Da, aşa e… Ne-am împăcat.
Cât despre Medea Memphis, se zguduia atât de tare de râs în fotoliu, încât mai avea puţin şi
vomita.
Am simţit cum în minte îmi încolţea, cu o teribilă claritate, o bănuială. Am refuzat imediat să mă
mai gândesc. Din slăbiciune, preferam să-l idealizez pe Zeus decât să-l văd aşa cum era. Am ieşit din
cameră şi am luat pastilele, ca să pot aştepta drumul de întoarcere cu avionul complet anesteziat.
Regăsirea a fost mult mai tandră decât mă aşteptasem. Fiona, care de obicei nu privea decât
înainte, spre mare sau spre tabloul tatălui ei, Fiona, care nu se întorcea niciodată, Fiona m-a urmărit
venind din depărtare. Oare mă pândea? Mă aştepta?
— Tată, uite-l pe Adam!
— A! Adam, ce bucurie!
Eram copleşiţi de o fericire atât de mare, încât, ca să nu devenim ridicoli, ne-am pupat. Hannibal
m-a pupat zgomotos, în timp ce Fiona abia dacă mi-a atins obrajii cu buzele.
— Ce mai face călătorul nostru?
— Nu mai vreau să călătoresc, am răspuns eu. Nu vreau decât să vin aici, în fiecare zi, şi să
contemplu lumea prin fereastra tabloului dumneavoastră.
— Foarte bine, atunci o să continui, a spus peisagistul. Vorbim mai târziu.
Hannibal intenţiona să prindă pe pânză momentul acela în care aerul nu e nici marin, nici terestru,
ci pur şi simplu aerul plajei. Avea de evitat două abordări simpliste: să reprezinte aerul din larg, un
aer uşor, în întregime marin, sărat, iodat, azuriu, sau să reproducă aerul terestru, un aer dens, saturat,
plin de efluvii, în care urcă parfumurile pământului, ale plantelor şi ale activităţii oamenilor, mai
mult o respiraţie decât aer. El voia să fixeze aerul de graniţă, aerul plajei, un aer pentru crabi şi
pentru licheni, la întretăierea a două lumi. A reuşit asta cu un amestec de nuanţe de verde, maro şi
albastru, înainte să se lase seara. Fiona şi cu mine nu ne mai puteam stăpâni extazul în faţa reuşitei
lui.
— Gata cu complimentele, a spus Hannibal întorcându-şi spre mine frumoşii lui ochi albaştri,
gălbejiţi de viaţă. Să vorbim despre dragul nostru Adam. Fiona şi cu mine am citit ziarele şi am
urmărit toată afacerea.
— Afacerea?
— Vâlva pe care a făcut-o Zeus-Peter Lama la Tokio. Ca de obicei. Care e punctul tău de vedere?
— Punctul meu de vedere?
— Doar n-o să-mi spui că, deşi lucrezi pentru Zeus, ai aceleaşi păreri ca şi el. Am prea multă
încredere în sensibilitatea ta ca să cred aşa ceva. Vorbeşti întotdeauna despre pictură mergând direct
la esenţial.
— Când vorbesc despre pictura dumneavoastră, poate. Cât despre Zeus-Peter Lama… nu mă simt
implicat la fel de mult.
— Cum adică?
— Nu am nici o părere. Nu ştiu exact ce înseamnă arta lui. De altfel, nici nu-mi pasă. Mă
mulţumesc să-i las pe alţii să-şi dea cu părerea.
— După părerea ta, e artă?
— Poate că nu e ceva frumos, dar…
— Nu, nu despre asta vorbesc. Frumos sau urât, nu contează, din moment ce există şi dă de gândit.
De exemplu, cea mai recentă sculptură a lui: ce părere ai despre ea?
Se uita la mine zâmbind cu ochii lui opalini, aşteptându-mi răspunsul. I-am aruncat o privire
neliniştită Fionei, care, şocată de întorsătura violentă pe care o lua conversaţia, mi-a sărit în ajutor.
— Tată, cred că-l plictiseşti pe Adam.
— Ba nu, nu-l plictisesc. Îl stânjenesc, dar nu-l plictisesc. Ce părere ai despre cea mai recentă
sculptură a lui?
— Cum adică?
— Ai văzut-o?
— Nu sub toate aspectele…
— Nu contează, ai văzut-o?
— Da.
— Şi ce părere ai despre ea?
M-am uitat în pământ, ţintuind nisipul dintre noi. Cum de un om la care ţineam atât de mult se purta
aşa de nemilos cu mine?
A continuat fără să-mi observe tulburarea.
— Ei bine, pentru că eşti politicos şi nu îndrăzneşti să-mi spui, o să-ţi zic eu ce părere am despre
ea: nu are nici o valoare! Din punct de vedere estetic, e un gunoi. Din punct de vedere uman, idem.
Pentru că mă luptam să-mi stăpânesc lacrimile, n-am putut să-i răspund. Crezând că-l aprob,
Hannibal a continuat pătimaş:
— Zeus e mult prea inteligent ca să creadă el însuşi fie şi pentru o secundă în ceea ce face. Cinic,
calculat, nu încearcă să-şi construiască o operă, caută succesul. Or de obicei succesul e ceva ce nu
vine dinspre artist, ci dinspre public. De patruzeci de ani, Zeus forţează publicul să reacţioneze în
faţa muncii lui, îl mobilizează în permanenţă ca să dea naştere unei agitaţii ce seamănă cu aprobarea.
Pentru că scandalul e un accelerator mediatic, el caută idei care să şocheze. Pentru că oamenii cred
că lucrurile despre care se vorbeşte mult sunt şi cele mai meritorii, el vrea să se vorbească despre el
pentru ca nimeni să nu-i pună la-ndoială valoarea. Fiindcă observatorul grăbit poate să confunde
calitatea operei cu cantitatea comentariilor, lui îi place să stârnească orice fel de comentarii. Pentru
că imbecilii cred că a fi modern înseamnă a fi revoluţionar, el pretinde mereu că se delimitează de
trecut şi că inaugurează o nouă eră. Toată lumea crede că dă naştere unor bombe artistice, în timp ce
el se mulţumeşte să aprindă petarde. Nu şi-a construit cariera în atelier, ci în presă; culorile, uleiurile
lui sunt jurnaliştii, iar în domeniul ăsta e dacă nu un mare artist, cel puţin un foarte bun manipulator.
Cu sculptura asta, cea mai recentă, rămâne acelaşi şi totodată se autodepăşeşte, trece un prag, se
instalează în terorism, devine criminal. Chiar şi cei mai mari nemernici din Istorie par nişte îngeraşi
pe lângă el. Să-i propui unui om să devină obiect! Şi încă ce obiect! Să-l zdrobeşti, să-l torturezi, să-l
violezi, să-l dezumanizezi, să-i smulgi orice aparenţă naturală! Când o să-şi dea seama ce i se-
ntâmplă, tânărul acela se va simţi distrus. Şi-a pierdut locul de om în mijlocul oamenilor. Nu va mai
fi decât o arătare de neatins. Ar fi fost mai bine ca Zeus-Peter Lama să-i facă o operaţie pe creier, să
i-l spele, să-i lase cât mai puţină luciditate. Pentru că, oricât de puţină ar fi, conştiinţa tot conştiinţă
rămâne. O flăcăruie tot foc se numeşte! Bietul băiat care a semnat cu el pactul ăsta infam va suferi
groaznic când se va trezi. Nero a fost un artist mai onest atunci când a dat foc Romei de dragul
spectacolului: romanii nu aveau decât să fugă sau să moară. Dar Zeus-Peter Lama are nevoie ca
victima lui să rămână în viaţă! E dracu-n persoană! Îl va droga pe sărmanul nefericit ca să-l
împiedice să se sinucidă. Mă trezesc noaptea cu gândul la această viaţă sacrificată pe altarul
vanităţilor şi al succesului, îl compătimesc pe cel de care s-a servit ca să-şi creeze sculptura aceea
netrebnică… acel… cum l-a numit… acel…
— Adam bis, am spus eu, cu vocea strangulată.
— Aşa, Adam bis. A, chiar, nu făcusem legătura: aveţi acelaşi nume.
— Dar chiar eu sunt.
Hannibal se pregătea să-şi continue tirada, deschisese deja gura pentru fraza următoare, când a
realizat ceea ce tocmai îi spusesem. A rămas interzis, suspendat, cu nodul în gât.
Fiona l-a bătut pe umăr.
— Tată, nu ţi-am spus pentru că până acum mi s-a părut că n-avea nici o importanţă. Adam al
nostru, Adam pe care-l iubim şi a cărui companie ne lipsea zilele trecute este… Adam bis.
Hannibal şi-a ascuns faţa în palme şi a oftat.
— Doamne, ce-am făcut?
M-a luat de mână şi, tremurând, mi-a sărutat-o.
— Iartă-mă… iartă-mă… nu ştiam… n-am vrut… iartă-mă.
Lacrimile lui mi-au udat degetele. M-am întors spre Fiona, ca să-mi explice.
— Tata e orb, a spus ea.
M-am uitat lung la Hannibal şi mi-am dat seama brusc că azuriul lăptos al irişilor lui, fixitatea
pupilei, nesiguranţa visătoare din privirea lui nu erau decât porţile lipsite de simţ a doi ochi morţi.
— Nu vă cunoaşte decât prezenţa, ideile şi vocea. Când i-am citit articolele despre
dumneavoastră, am fost laşă, i-am descris… opera lui Zeus-Peter Lama… fără să precizez că e vorba
de dumneavoastră.
 — De ce?
— Fiindcă pentru mine nu sunteţi cel de acolo. Nu aveţi nimic în comun cu… apariţia aceea.
Ţinându-mă de mână, Hannibal tocmai observa cât de… diferită era. Lacrimile îi curgeau însoţite
de stupoare. Sau mai rău: de curiozitate. A început, fără să vrea, să mă pipăie, să mă evalueze, urcând
înspre umăr… Mi-am retras mâna aşa cum te fereşti de foc.
— Nu! am ţipat.
— Iartă-mă.
S-a sprijinit de braţul fiicei lui ca să se ridice.
— Să mergem acasă, Fiona. Am făcut destule prostii. Mi-e ruşine.
Fiona a strâns repede pensulele, cârpele şi tuburile. Hannibal a întors spre mine ochii nevăzători şi
m-a întrebat cu o voce nesigură:
— Pe mâine?
— Nu ştiu.
A dat din cap, ca să-mi arate că înţelegea. Totuşi, a repetat:
— Pe mâine, sper. Dacă vreţi, o să vă povestesc cum vă vedeam eu.
Mi-a zâmbit larg. Văzând că suferă, m-am forţat să-i întorc zâmbetul. Iar el, simţindu-l cumva, a
exclamat imediat:
— Mulţumesc!
Cu traistele şi şevaletul în spinare, cu tabloul din ziua aceea la subsuoară, Fiona i-a oferit braţul şi
au plecat. De-acum, înţelegeam de ce mergeau aşa; el nu numai că se sprijinea de ea, ci se lăsa şi
ghidat.
Când au dispărut, mi-au atras atenţia, chiar în faţa mea, în nisipul umed, urmele picioarelor
noastre: picioarele mele de bărbat, mari şi adânci, picioarele ei de femeie, fine şi arcuite, unul lângă
celălalt, aproape lipite, uneori intersectându-se. Între ele, am descoperit un bileţel scris în grabă pe o
bucată de hârtie: „Aici, la miezul nopţii. Fiona.“

Luna era rotundă şi părea complet nepăsătoare.

Am aşteptat întâlnirea cu o linişte care m-a uimit chiar şi pe mine. Furia stângace a lui Hannibal
îmi făcuse mai mult bine decât rău, mă eliberase de propriile-mi îndoieli. Nimic din ce văzusem la
Tokio nu mi se păruse că ar fi artă şi mă întrebasem de ce eu, atracţia expoziţiei, aş fi putut fi
considerat mai mult decât ceilalţi o operă de artă. Întrebarea se dovedise mai dureroasă decât
răspunsul. Învăţându-mă ce trebuia să cred despre mine însumi, Hannibal mă făcuse să mă simt
uşurat. Eram un monstru. Nu o capodoperă. În fond, era mai bine, pentru că-mi dorisem dintotdeauna
să atrag atenţia. Îmi dorisem acea monstruozitate la fel de mult ca Zeus. Chiar dacă nu eu o creasem,
puteam s-o revendic. În vreme ce statutul de capodoperă mi-ar fi scăpat. Ceea ce conta era faptul că
acum devenisem vizibil. Frumos, urât, apreciat, condamnat, dar existam. Nimeni nu mai putea să-mi
fure densitatea asta.
Fiona a apărut. Mergea altfel când era singură, fără bagaje, fără şevalet, fără tablouri şi fără
infirmul sprijinit de braţul ei. Înainta legănat, dând impresia că legănarea aceea, nu paşii ei, o făcea
să înainteze. Silueta ei era suficientă ca să însufleţească peisajul. Aerul devenea lichid. Lumina
stelelor sidefa suprafaţa liniştită a apei. S-a apropiat şi, sub lună, părul ei despletit părea castaniu,
iar tenul, şi mai palid.
 — Nu doarme, a spus.
— De ce nu i-ai dat un calmant?
— Îi e ruşine. Şi foarte bine că-i e ruşine. Mă bucur că suferă puţin după tot ce v-a spus.
M-a luat de braţ şi a ridicat capul ca şi cum s-ar fi pregătit să soarbă stelele.
— Să ne plimbăm puţin, vreţi?
Plaja în întuneric părea mai mică şi mult mai ameninţătoare. Era plină de colţuri întunecoase, de
stânci care se arătau imense şi în spatele cărora puteau să se ascundă tot felul de pericole.
Numai strângând-o puternic de mână pe Fiona mă simţeam în siguranţă.
— Spuneţi-mi povestea dumneavoastră, mi-a cerut ea.
Fără să ezit, deşi lui Zeus-Peter Lama îi promisesem că n-o să destăinui nimănui secretul, i-am
povestit tot, de când descoperisem că, pe lângă fraţii mei, sunt neînsemnat şi până la încercările
ratate de a mă sinucide, întâlnirea cu Zeus-Peter Lama de pe faleza Palomba Sol şi pactul nostru.
— Până la urmă, v-a salvat viaţa.
— De-asta îmi vine mereu să-i spun Binefăcătorul meu.
— V-a salvat viaţa, dar nu pentru dumneavoastră, ci pentru el. Vă foloseşte ca să reuşească în
propria viaţă.
— Oricine face asta, nu? Toată lumea se foloseşte de toată lumea.
— A, da? Atunci de mine cum vă folosiţi? Dar de tata?
— Ca să cred că viaţa e frumoasă. Ca să nu mă mai gândesc la mine însumi.
A tăcut, de parcă ar fi vrut să-mi cântărească pe îndelete răspunsul. Apoi a strigat:
— Trebuie să păstraţi un secret!
— Ce secret?
— Faptul că tatăl meu e orb. Şi-a pierdut vederea treptat, iar de cinci ani e orb complet. Nimeni nu
ştie asta. Dacă s-ar afla, i-ar fi şi mai greu să-şi vândă tablourile şi n-am mai putea să ne câştigăm
traiul.
— Cum adică? Nu sunteţi bogaţi?
Reacţia mea de uimire a făcut-o să izbucnească în râs. Fără să-mi treacă prin cap să mă supăr, am
început să urmăresc cum i se zbuciuma gâtul şi cum pieptul de obicei rigid îi tresălta acum.
— De ce spuneţi asta?
— Pentru că Zeus-Peter Lama e tot artist şi câştigă o avere.
— Tocmai, talentul lui Zeus-Peter Lama în asta constă. Tatăl meu se mulţumeşte să picteze. Aşa că
amatorii nu-l bagă-n seamă şi cu atât mai puţin negustorii de obiecte de artă.
— Şi totuşi, e un pictor mare.
S-a întors spre mine şi m-a întrebat cu lacrimi în ochi:
— Şi dumneavoastră credeţi asta?
— Eu sunt un prost, dar aşa mi se pare. Şi când gândesc asta mi se pare că sunt mai puţin prost.
Ne-am aşezat pe o piatră, ca să ne uităm împreună la întuneric. I-am luat mâinile într-ale mele, ca
să i le încălzesc. A rămas nemişcată, aproape fără să respire, odihnindu-şi capul la subsuoara mea.
— De ce aveaţi o părere atât de proastă despre dumneavoastră? m-a întrebat.
— Nu era o părere, era o realitate: nu aveam seamăn.
— Poate că nu semănaţi decât cu dumneavoastră?
 — Cu un om de nimic.
— Aveţi fotografii?
— Nu. Le-am ars pe toate. Şi cred că şi fraţii mei au scăpat de cele care mai rămăseseră. În rest, la
ora actuală sunt foarte fericit, sub oblăduirea lui Zeus. Înainte, oricine ar fi putut să-mi trăiască viaţa.
De-acum sunt de neînlocuit.
Apoi ne-am continuat plimbarea. Între Fiona şi mine nu existau cuvinte de prisos. Aşa ne
obişnuiserăm lângă şevaletul tatălui ei. Ca să nu ne îndepărtăm unul de celălalt, păşeam în acelaşi
timp, ca să respirăm acelaşi aer, ca să fim sub aceleaşi stele, să împărtăşim acelaşi petic de noapte.
Singurătatea noastră în doi ne făcea mai sensibili, dând până şi celui mai neînsemnat cuvânt un sens
secret, fermecător de intim.
— Pe mâine? a întrebat ea.
— Pe mâine.
S-a îndepărtat. Când silueta ei mai era încă suficient de aproape încât să mă audă, i-am strigat:
— Mă bucur că avem un secret.
Mi-a făcut un semn pe care l-am luat drept un sărut, dar n-am aflat niciodată dacă într-adevăr aşa a
fost.

A doua zi am fost răpit.

Furat. Eu. Eu singur. Răpit colecţiei lui Zeus-Peter Lama. O lovitură bine pusă la punct, a cărei
unică ţintă am fost eu. O comandă.
La momentul acela, afacerea a făcut multă vâlvă.
La şase dimineaţa, pe când eram în pat, trei bărbaţi cu cagule au dat buzna în camera mea şi, fără s-
apuc să mă apăr, mi-au acoperit nasul cu o cârpă cu cloroform.
Urmarea? Mi-a fost povestită. M-au dus la o camionetă care aştepta în afara zidurilor şi am pornit.
Un grădinar de la l’Ombrilic care-şi începea tura foarte devreme a văzut totul. A primit o lovitură în
cap înainte să apuce să dea alarma. Când s-a dezmeticit, l-a anunţat pe Zeus-Peter Lama, care a
început imediat căutările. Poliţie, detectivi particulari, promisiuni de recompensă pentru cel care mă
găsea sau pentru o cât de mică informaţie. Fotografia mea a fost lipită pe fiecare panou, pe fiecare
stâlp, pe fiecare copac şi pe fiecare vitrină. Zeus a apărut la ştirile televizate, la radio, bulversat,
furios, agresiv; a plâns pe platoul emisiunii cu cea mai mare audienţă de pe insula noastră. Ziarele au
participat şi ele la eveniment, făcând uitată polemica despre existenţa mea. Cum a scris un
editorialist: „Când Gioconda e furată, nu se mai întreabă nimeni dacă ne place sau nu Gioconda,
toată lumea o caută“. Fusesem răpit, iar acesta era un eveniment internaţional. „Cea mai celebră
operă de artă din lume, după Turnul Eiffel, a căzut în ghearele răufăcătorilor“, spunea un comentator
indignat. Afacerea a căpătat în curând şi culoare politică, opoziţia de pe insula noastră găsind în ea
un argument pentru a denunţa lipsa de securitate.
Dar unde eram eu în timp ce se desfăşura tot acest tărăboi? Într-o peşteră. În linişte. Mă învăluia o
umbră umedă şi rece. Respiram mirosul fad al pământului şi al ierburilor pe care nu le vede niciodată
soarele.
Ca în cele mai fericite perioade din viaţa mea, eram aproape inconştient. Mă drogaseră. Probabil
că strecurau anestezicul în mâncarea pe care un bărbat mascat mi-o aducea de două ori pe zi. Cei trei
complici mă duceau din când în când la duş, unde mă spălau cu destulă atenţie, trebuie să recunosc.
Făcând o mişcare greşită, la un moment dat unul dintre ei şi-a pierdut cagula şi am putut să-i zăresc
pentru câteva secunde faţa prelungă, dotată cu un nas de o formă incredibilă, un fel de cioc coroiat de
pasăre deasupra buzelor subţiri; prefăcându-mă că dorm de-a-n picioarelea, m-am lăsat să cad, cu
ochii închişi, ca să nu-şi dea seama că l-am văzut. Dar i-am reţinut bine figura, o figură nouă, alături
de vechile imagini care-mi populau visele, de imaginea Fionei, de plaja noastră ziua şi noaptea, de
tablourile lui Hannibal.
Cât timp am fost prizonier? Am aflat de la alţii, pentru că eu pierdusem noţiunea timpului: trei
săptămâni. În presă tensiunea rămânea la aceleaşi cote, Zeus-Peter Lama era îngrijorat pentru
sănătatea mea şi spunea că hoţii distrugeau opera pe care o furaseră. Îi implora să fie rezonabili şi să
ceară o recompensă. Chiar credeau că mai puteau s-o vândă? Nimeni nu avea să mai rişte s-o
cumpere.
Într-o zi, răpitorii m-au trezit ca să-mi arate ziarele.
— Vezi cât de mult te iubeşte Zeus-Peter Lama? E înnebunit. Şi gata să arunce milioane ca să te
găsească.
Am citit articolele, indiferent. Simţeam că trebuie să spun ceva, să mă prefac că mă interesează
propria-mi soartă.
— Cât o să-i cereţi?
— Douăzeci şi cinci de milioane.
— Ar prefera să moară cu gura deschisă decât să vi le dea, le-am spus eu, ca să-i descurajez, şi-
apoi m-am întors în vis, la Fiona.
Schimbul a avut loc noaptea, învăluit în cel mai mare mister, pentru că răpitorii nu voiau să fie
descoperiţi, iar Zeus-Peter Lama nu spusese nimic poliţiei, ca să nu intervină nimeni în negociere.
Pe jumătate inconştient, am fost întins într-o camionetă. Apoi am mers mult timp. În sfârşit,
portierele s-au deschis. Am auzit schimburi de replici în şoaptă. Cineva a aşezat lângă mine nişte
valize – cu siguranţă pline cu bancnote –, apoi am fost scos din camionetă şi depus pe bancheta din
spate a unei limuzine.
Portierele s-au închis şi camioneta s-a îndepărtat. L-am zărit pe Zeus-Peter Lama la căpătâiul meu.
— Tinere prieten, mă bucur atât de mult că te-am găsit.
M-am uitat la el fără să pot să răspund. Mă surprindea. Plângea sincer. Mă mângâia cu afecţiune,
încântat.
— Să nu-ţi fie teamă. N-o să ţi se mai întâmple aşa ceva. O să-mi iau toate măsurile de precauţie.
De-acum înainte, o să angajez pe cineva să te păzească.
Creierul meu a strigat: „Nu, n-o să mai pot să mă întâlnesc cu Fiona, să fug pe plajă şi să mă uit la
tablourile lui Hannibal!“, dar buzele nu mi s-au mişcat, nu mi-am auzit vocea.
Maşina a pornit şi, legănat, am adormit din nou.
Presa sărbătorea eliberarea mea. Aşa numeau ei noua închisoare în care mă găseam. Doi
bodyguarzi zdraveni, masivi, pătrăţoşi, pe care fuseseră cusute nişte costume de culoare închisă,
mulate pe pectorali şi pe fese, doi bărbaţi fără gât, pentru că aveau capetele, pătrate şi ele, lipite
direct de umeri, fără degete, pentru că mâinile lor erau mai mult nişte pumni, fără ochi, pentru că
purtau ochelari de soare, nu-mi mai dădeau pace. Noaptea îi înlocuiau alţi doi, despre care mai întâi
am crezut că sunt aceiaşi, unul sub fereastra mea, celălalt în faţa uşii.
 Ca de obicei, Zeus-Peter Lama mi-a propus să iau vitamine, iar eu m-am prefăcut că le accept şi
am început să le strâng într-un portofel. În fiecare dimineaţă, trezit de atingerile lui, îl găseam la
căpătâiul meu, pipăindu-mă extaziat.
— Fără mine, omenirea n-ar fi ceea ce este.
Într-o zi, eram în dispoziţie proastă şi i-am cerut să mă lase să dorm.
— Ai toată ziua să dormi, în timp ce eu sunt aşa de ocupat, încât n-am decât dimineaţa ca să te
admir.
— Lăsaţi-mă-n pace! Dumneavoastră v-ar plăcea să vină cineva să vă privească şi să vă pipăie în
somn?
— Nu mai face comparaţii idioate, te rog. Nu există termen de comparaţie între noi doi. Tu eşti
opera, eu sunt artistul.
— Dar sunt om!
— O, prea puţin…
— Sunt om. Am conştiinţă.
— Şi la ce-ţi serveşte? Ca să te facă nefericit. Mai bine n-ai mai asculta de ea.
— Îmi pare rău, dar conştiinţa mea sunt chiar eu! Eu! Nu ceva diferit de mine!
— Fireşte. Şi totuşi ştii foarte bine că eul tău nu e deloc interesant. N-are valoare. Nu mai multă
decât corpul tău de dinainte. De altfel, când te-am cunoscut voiai să scapi de amândouă. Graţie
intervenţiei mele, acum corpul tău e interesant. Ar trebui să te bucuri de asta şi să-ţi limitezi
conştiinţa la această bucurie. Ţi-ai luat vitaminele?
— Mă ajută cumva să nu mai gândesc?
— Acum ai şi bănuieli? Câtă lipsă de recunoştinţă! După tot ce-am făcut pentru tine! Adu-ţi aminte
cât m-a costat răscumpărarea ta: douăzeci şi cinci de milioane! Douăzeci şi cinci de milioane pe care
a trebuit să-i strâng de prin conturile mele bancare! Nu mi-a mai rămas nimic!
— Opriţi-vă, o să mă faceţi să plâng.
— Asta e mulţumirea ta pentru mine?
— De ce ar trebui să vă mulţumesc? V-a fost furat un obiect, pe care l-aţi recuperat. Pe mine nu mă
priveşte cu nimic.
— Ai fi preferat să te abandonez în mâinile vagabonzilor ălora?
— Ce diferenţă ar fi fost? Oricum nu pot să-mi aleg închisoarea.
— Eşti odios.
— Lăsaţi-mă în pace cu bodyguarzii ăia, vreau să pot să circul liber.
— Nici gând. M-ai costat deja douăzeci şi cinci de milioane. Ia-ţi vitaminele şi nu te mai văita
atâta. Devii insuportabil.
Când am strâns suficiente „vitamine“, le-am topit într-un pahar cu suc de portocale, pe care l-am
oferit celor doi bodyguarzi din tura de dimineaţă.
Au dat pe gât lichidul dintr-un foc, fără să respire, iar o oră mai târziu, tot fără să respire, au
adormit pe hol, prăvăliţi unul peste celălalt.
Am zbughit-o prin grădină, am ieşit pe uşa ascunsă şi am fugit pe plajă.
Fiona m-a văzut din depărtare, m-a strigat, l-a lăsat pe tatăl ei singur şi a alergat înspre mine. Când
am ajuns foarte aproape, nu ştiu de ce, poate pentru că gestul era inevitabil, ne-am îmbrăţişat. Ea m-a
sărutat.
— Am fost aşa de îngrijorată când v-au răpit. Şi mai îngrijorată când v-au eliberat, pentru că nu
mai veneaţi. Aţi fost bolnav?
— Nu. Păzit. Tocmai i-am adormit pe paznici.
— Paznici?
— Bodyguarzii mei. Au fost angajaţi ca să mă protejeze şi de mine însumi, şi de exterior. Nu mă
lasă să evadez.
— Vino să vezi, tată.
Hannibal m-a întâmpinat ca pe un fiu. M-a strâns îndelung la piept. M-a rugat să-i povestesc totul
în amănunt. Apoi mi-a mărturisit că de când fusesem răpit nu putea să se mai concentreze să picteze.
Veneau pe plajă din obişnuinţă şi, de ceva timp, sperând că mă voi întoarce.
— Ce ai de gând să faci, băiete?
— Să-l părăsesc pe Zeus-Peter Lama. Să-mi caut o locuinţă. Să muncesc.
— Noi avem o cameră la mansardă. Ţi-o ofer.
— Nu.
— Ba da, a insistat Fiona. Ne-ar face mare plăcere.
Îmi zâmbea tandru şi în zâmbetul ei erau şi alte vorbe, pe care nu le rostea, dar pe care le ghiceam
clar: „Veniţi, vă rog, o să ne vedem în fiecare zi, o să fiu fericită, şi poate că şi dumneavoastră la
fel“.
Am acceptat, iar ce m-a emoţionat cel mai mult a fost să observ că aceeaşi emoţie, ca o descărcare
de curent electric, ne cuprinsese pe toţi trei.
Hannibal mi-a explicat apoi că trebuia să-l anunţ pe Zeus-Peter Lama că plec. Am refuzat, însă m-a
convins că, altfel, Zeus-Peter Lama avea să pună poliţia pe urmele mele şi că ei, Hannibal şi Fiona,
ar fi trecut drept complici.
— N-o să-mi dea în veci voie să plec.
— Vă e frică să vorbiţi cu el?
— Nu, nu mi-e frică. Ba chiar m-aş simţi uşurat. Dar sunt sigur că m-ar opri. O să-mi repete că l-
am costat douăzeci şi cinci de milioane – ceea ce de altfel e adevărat – şi o să se prefacă puţin că-mi
dă dreptate, apoi, imediat ce o să încerc să plec, o să mă trezesc într-o cuşcă, amorţit de somnifere.
În faţa protestelor idealiste ale lui Hannibal, Fiona a venit cu o soluţie.
— Adam are dreptate. Zeus-Peter Lama n-o să-i dea drumul cu una, cu două, chiar dacă Adam
promite să meargă la expoziţiile la care vrea el. Cred că ar fi mai bine să organizăm o întâlnire între
Adam şi un ziarist: Adam o să-i povestească în ce condiţii trăieşte, opinia publică va fi alertată, iar
Zeus-Peter Lama, luat din scurt, n-o să mai aibă ce să facă. Şi-atunci, putem negocia plecarea lui.
Hannibal şi cu mine am acceptat plini de admiraţie planul Fionei.
Am stabilit să ne întâlnim în acelaşi loc, peste două zile.
M-am întors în grabă la l’Ombrilic. Am încetinit când am trecut pe lângă bodyguarzii adormiţi şi
m-am întins la loc în pat, aşteptând să-şi revină. Când s-au trezit şi au constatat că eu dorm, nici prin
cap nu le-a trecut că evadasem şi şi-au reluat misiunea ca şi cum nu s-ar fi-ntâmplat nimic.
A doua zi, pe când sporovăiam pe o bancă din grădină cu una dintre frumuseţi, cea mai curioasă să
afle despre operaţiile mele, am văzut ieşind dintr-un salon un servitor a cărui figură, din profil, îmi
părea cunoscută.
A trecut de mai multe ori prin faţa noastră, fără să-mi dau seama unde-l mai văzusem. Apoi, brusc,
am îngheţat de groază şi am început să tremur. Imaginea mi-a revenit în minte ca un flash: bărbatul
care-şi pierduse cagula în timp ce mă spăla, bărbatul cu nas de pasăre, unul dintre răpitori.
Am sărit în picioare, ca să mă duc să-l avertizez pe Zeus-Peter Lama. Dar ghinionul a făcut să
treacă din nou pe lângă mine exact când, neputând să mă controlez, îi aruncam o privire duşmănoasă.
Şi-a dat seama imediat că fusese recunoscut şi a fugit înapoi în vilă.
L-am urmărit, însă, pentru că mă mişcam mult mai încet decât el din cauza… în fine… l-am scăpat.
L-am căutat pe Zeus, dar nu era în nici unul dintre ateliere, nici măcar în Matricia. L-am găsit abia
după o jumătate de oră, în biroul lui, şi am dat buzna fără să bat la uşă.
— Ei bine, iată-l! a spus el când m-a văzut intrând.
Zeus m-a prezentat oaspetelui său, un uriaş cu ochi mici, cu braţe de tăietor de lemne, plin de
muşchi şi de putere sub costumul croit impecabil, cu un păr des, nişte sprâncene negre şi o mustaţă
groasă care păreau să-i exprime toată forţa virilă.
— Aristide Stavros, vi-l prezint pe Adam.
— Bună ziua, domnule, i-am spus eu uriaşului, dar el nu mi-a răspuns.
S-a ridicat, a evitat la milimetru lustra, s-a apropiat şi s-a aplecat spre mine.
— Putem să-l aşezăm pe un soclu?
— Puteţi să-l aşezaţi pe ce vreţi.
— Pe un soclu. O să mi-l daţi tot dumneavoastră?
— Va fi plăcerea mea să vi-l ofer.
Le-am întrerupt conversaţia trăgându-l pe Zeus-Peter de mânecă şi şoptindu-i la ureche:
— L-am găsit pe unul dintre răpitori.
Zeus-Peter Lama s-a uitat la mine sever şi a bolborosit printre dinţi:
— Potoleşte-te. Îmi povesteşti mai târziu.
— Unul dintre servitorii dumneavoastră a organizat lovitura.
Zeus a izbucnit în râs, deşi pupilele îi străluceau acum cu şi mai multă răutate.
— Nu mai spune tâmpenii. Mi-ai zis că răpitorii erau mascaţi.
— Unuia din ei i-am zărit figura, când mă spălau. E un angajat de-al dumneavoastră.
— Imposibil.
— O să vă puteţi recupera cele douăzeci şi cinci de milioane.
— Taci, îţi spun că e imposibil.
Şuierând acele cuvinte, m-a ciupit de braţ. L-am privit uimit.
— Nu înţeleg. Aţi fost escrocat şi nici măcar nu reacţionaţi? Trebuie să interziceţi oricui să iasă de
pe proprietate şi vi-l voi arăta pe răufăcător.
S-a uitat lung la mine, de parcă aş fi fost un ţânţar enervant pe care nu putea să-l omoare.
— Ai dreptate. O să ordon asta.
A spus ceva ce n-am înţeles la interfon, apoi s-a întors spre uriaş şi l-a rugat să ne scuze pentru
întrerupere. Bărbatul a arătat spre mine cu degetul.
— Mi se pare că e foarte agitat. Tot timpul e aşa?
— Numai astăzi. Are o problemă. De obicei e foarte calm.
 — Aha. Pentru că nu vreau să ţin în casă un obiect aşa de zbuciumat. La preţul ăsta, pretind un
obiect fără hibe.
— Fiţi fără grijă.
Zeus-Peter Lama m-a ciupit din nou de braţ şi mi-a şoptit la ureche:
— Stai liniştit, altfel o să mă faci să ratez vânzarea.
Mieros, i-a spus uriaşului că revine imediat şi m-a dus în celălalt birou, încuind uşa dublă,
capitonată.
— Despre ce vânzare e vorba? l-am întrebat imediat ce-am rămas singuri.
— A ta. Treizeci de milioane. Un record. Ai de ce să fii mândru.
— Poftim?
— Ah, te rog. Taci. Tocmai ai fost cumpărat de multimiliardarul Aristide Stavros, celebrul
constructor de avioane şi de vapoare.
— Dar eu nu sunt de vânzare.
— Dacă aşa vreau eu, eşti! Acum, ajunge.
A bătut din palme şi trei bărbaţi au dat buzna pe uşile cu geam. Am recunoscut siluetele răpitorilor.
— Luaţi-l! a strigat Zeus.
Cei trei bărbaţi au tăbărât pe mine. M-am zbătut, dar ei m-au ţinut strâns, fără să mă poată
împiedica totuşi să vorbesc. Am început să urlu, doar-doar avea să mă audă cineva:
— Ajutor! Săriţi! N-am fost răpit! Totul a fost o înscenare!
Zeus-Peter Lama mi-a acoperit gura.
— O lovitură de publicitate, mai exact. Datorită ei, acum pot să scap de tine şi să câştig în acelaşi
timp treizeci de milioane. Bine jucat, nu?
L-am muşcat de încheietură. Şi-a retras-o furios şi salivând de durere. Am început din nou să urlu:
— N-o să mă las, o să spun tot!
— Nu cred, a răspuns Zeus.
A deschis o uşă, din spatele căreia a apărut doctorul Fichet. În mâna acoperită cu o mănuşă de
cauciuc ţinea o seringă.
Când acul mi-a pătruns în piele, am mai urlat încă o dată, apoi mi-am pierdut cunoştinţa.
Haos. Nu ştiu unde mă aflu. Uneori în patul meu, dar nu pentru mult timp. Uneori pe plajă,
împreună cu Fiona, dar şi ea dispare imediat. Uneori la Tokio. Uneori în copilărie, alături de fraţii
mei. Nimic nu durează. Totul e clar doar pentru câteva momente. Apoi apare o altă imagine, la fel de
clară, fără nici o legătură cu precedenta. Puse cap la cap, secvenţele acestea limpezi nu mai au
coerenţă. Ce vârstă să am? Uneori zece ani, alteori cinci, alteori douăzeci… E chiar astăzi? Sau ieri?
Mai există un astăzi? Plutesc. Unde e corpul meu? Unde l-am lăsat? Aşa e când mori? Totuşi ştiu
sigur că n-am murit. Ştiu sigur că visez încontinuu. Ştiu sigur că încă exist. Problema e că am prea
multe vieţi. Prea multe vieţi prea scurte. Aş vrea să mă instalez într-una dintre ele, oricare, să-mi fac
un loc în ea, să rămân acolo. Alunecare. Gaură neagră. Cad într-o nouă existenţă, obosit nu pentru că
trebuie s-o iau de la capăt, ci pentru că am fost smuls din cealaltă. Mai bine moartea decât
schimbările astea prea rapide de vieţi. Aş vrea să nu mai am decât un corp, oricare ar fi el; o singură
vârstă, oricare ar fi ea; un singur destin, oricare ar fi el.
Un vis se repetă des: e realitatea? O cameră foarte întunecoasă. Sunt legat de un pat, prins în
chingi, iar capul mi-e înfăşurat în bandaje. Fichet se apleacă din când în când asupra mea. Pute a
amoniac, a tutun şi a alcool. Îmi face semne. Îmi cere să număr câte degete văd. Răspund foarte bine.
Ştiu că nu are şase sau şapte degete la o mână. Dar el nu-mi aude răspunsurile. Mă amuză
strâmbăturile lui de surd. De altfel, e ciudat, şi eu îl văd fără să-l şi aud. Totuşi îşi mişcă buzele:
uneori se uită fix la mine, dar cel mai adesea priveşte pe cineva nevăzut care stă în spatele lui.
O iau de la capăt. Fiona. Mama pieptănându-mă în faţa oglinzii. Fiona. Fraţii mei dormind goi în
patul lor, îmbrăţişaţi, caşti, atât de frumoşi, încât mă fac să sufăr. Fiona. Eu în sala de clasă, refuzând
să învăţ, refuzând să răspund la lecţie, bombardat numai cu note proaste. Fiona. Beţia sinuciderilor,
bucuria, impresia că am găsit mânerul uşii potrivite. Hannibal dându-mi lecţii de pictură. Am avut
copii împreună cu Fiona, cinci, la fel de frumoşi ca mama lor, îmi zâmbesc. Stop! Să ne oprim în
viaţa asta, îmi place. Stop! Sunt teleportat altundeva. Aterizez sub privirea lui Fichet, care-mi arată
trei degete.
— Văd foarte bine că ai trei degete, idiotule!
Se dă înapoi, buimăcit. M-a auzit. Mi-e frică. Aşadar aici am acostat? Sfârşitul călătoriei? Camera
asta şi Fichet, atâta înseamnă viaţa mea?
— Da, pot să număr până la cinci, asta vrei să verifici?
Fichet sare ca ars. Urnindu-şi şoldul, bălăbănindu-şi burta, saltă cât colo, respiră greoi, se agaţă de
pervazul ferestrei ca un marinar cu rău de mare. Apoi sună pe cineva.
Se aşază. Aşteaptă. Tremură, congestionat, mai-mai să facă un atac de cord, cu ochii pe jumătate
închişi sub pleoapele lui ca nişte perniţe de grăsime.
Zeus intră în cameră şi Fichet îi spune că am reuşit, că m-am trezit şi că vorbesc. Zeus tună de
furie.
Înţeleg imediat ce am de făcut. Când Fichet va încerca să refacă demonstraţia, n-o să mai mişc un
fir de păr.
Zeus aşteaptă. Fichet începe din nou. Eşec. Zeus mustăceşte, liniştit. Ies amândoi şi îi aud
certându-se pe hol.
Cum camera asta sinistră e ţărmul meu, hotărăsc ce am de făcut de-acum înainte pe această insulă
unde am naufragiat purtat de valurile conştiinţei mele: n-o să mai vorbesc. O să-i fac să creadă că
sunt doar o legumă. Numai şmecheria asta o să mă salveze.
Oare mai pot fi salvat?
Când rămân singur, îmi pipăi bandajele din jurul capului. Mi-au deschis craniul. Mi l-au perforat.
Ce parte din creier mi-au scos?
Alunec din nou şi încep să rătăcesc prin vise. Apoi revin în această cameră întunecoasă în care
trupul mi-e strâns în chingi, iar tâmplele, în bandaje care apasă greu. Oare mi-au scos bucata de
meninge responsabilă cu distincţia somn–veghe? O să oscilez mereu între vis şi realitate?
Încet-încet îmi recapăt noţiunea timpului. Fichet mă învaţă totul, de la început. Reuşeşte să mă
ridice, să mă susţină în picioare. Când vrea să mă facă să vorbesc, nu obţine nici un rezultat. Zeus-
Peter Lama e încântat. Îl felicită pe Fichet. Îl bate pe umăr şi am impresia că Fichet o să cadă.
Dar simt că el nu e sigur că a reuşit. Imediat ce rămâne doar cu mine, mă priveşte lung, sceptic.
Într-o seară, îşi apleacă spre mine căpăţâna puţind a vin şi mă obligă să mă uit la el.
— Ascultă-mă, Adam. În mine poţi avea încredere să-mi spui orice, n-o să te pârăsc: poţi vorbi?
 Tac. El insistă. Fruntea unsuroasă i se umple de riduri.
— N-ai încredere… Cum să ai?… Ca să-ţi dovedesc buna mea credinţă, o să-ţi spun adevărul:
Zeus-Peter Lama mi-a cerut să-ţi deschid cutia craniană şi să-ţi scot lobii responsabili cu vorbirea.
M-am prefăcut doar că fac asta. Ţi-am deschis capul, dar nu m-am atins de nimic. De ce? Pentru că
nu sunt specialist în neurologie. În medicina legală, nu se caută dovezi în creier. Iar puţinele lucruri
pe care le-am învăţat la facultate le-am uitat. M-am prefăcut pentru că Zeus-Peter Lama mi-a promis
mulţi bani şi pentru că… Pe scurt, doar ţi-am aerisit puţin tărtăcuţa. E un şoc, sigur. Dar nimic mai
mult. În mod normal, n-ar fi trebuit să-ţi pierzi vorbirea. Răspunde-mi.
Eu tac.
Îşi trece degetele lui mici şi butucănoase prin şuviţa grasă care-i acoperă chelia. Îşi roteşte ochii
prin cameră. E înnebunit.
— Oare să fi… obţinut asta… fără voia mea?
Îl las să creadă că aşa e. Se apropie din nou de mine.
— Poţi să scrii?
Dau din cap că da. Înşfacă un teanc de foi şi un stilou şi mi le întinde.
— Răspunde-mi în scris.
Iau stiloul şi rămân blocat în faţa hârtiei. Mă prefac că mă chinui. Îmi agit picioarele, nu mai
respir, mă înroşesc la faţă, mi se umflă venele de la gât, îmi dau lacrimile şi, deznădăjduit, împing cât
colo foile şi stiloul.
Fichet e răvăşit.
— Dumnezeule, fără să-mi dau seama am distrus centrul limbajului…
E mai mult uimit decât îi pare rău. Asta îl surprinde chiar şi pe el.
Nu mă mai mişc deloc, absent. Convins că nu mai are de ce să se teamă în privinţa mea, se
gândeşte la noua situaţie. Poate că e un doctor mai priceput decât s-ar fi gândit. Poate că e suficient
să-şi dorească ceva ca să şi reuşească. Întotdeauna s-a subestimat. Întotdeauna a fost subestimat de
ceilalţi. În bufeuri din ce în mai puternice, mândria înlocuieşte îngrijorarea. Corpul rotund ca o minge
al lui Fichet jubilează, tresaltă. Face piruete, se-nvârte ca un titirez. Dansează cu uşurinţa oamenilor
graşi. După ce-şi strânge instrumentele, îi trimite o bezea propriei imagini din oglindă.
— La revedere, Fichet. Şi felicitări!
În seara asta, îi place de el însuşi. Dispare. Se duce să joace la cazinou.
A doua zi, a ordonat transferul meu şi i-am fost livrat noului meu proprietar.

Aristide Stavros detesta luxul, arta, pe soţia lui şi bijuteriile, dar statutul său de miliardar îl
condamna să trăiască în lux, să deţină o colecţie de artă, să nu divorţeze de soţia lui şi s-o
copleşească mereu cu bijuterii, pe care aceasta le tezauriza în cuferele ei. Ducea o viaţă pe care o
ura, străină de firea lui de ţăran, şi se putea spune că averea îi fusese şi sursă de nefericire.
Când i-am fost predat, valetul lui m-a ajutat să mă instalez într-o cameră foarte curată şi a început
să mă supravegheze atent. „Când e vorba de treizeci de milioane, trebuie să-mi iau măsuri de
precauţie“, le tot spunea el angajaţilor şi paznicilor. De data asta, eram supravegheat mai mult ca să
nu mă mai răpească nimeni decât ca să-mi fie împiedicate iniţiativele. Moliciunea aproape imbecilă
a purtării mele le-a confirmat că aveau dreptate, că pericolul ar fi putut să vină din afară, niciodată
dinăuntru. Pentru că nu-mi doream decât să mă întorc la Fiona şi la tatăl ei, le-am câştigat încrederea
paznicilor mei continuând să joc farsa cu encefalul pârlit.
Aristide Stavros nu-mi prea dădea bătăi de cap. Pentru că nu-i plăceau mondenităţile, primea rar
vizite şi întotdeauna avea mai mulţi oaspeţi deodată. A trebuit să stau câteva seri gol, pe soclu.
Lumea mă privea extaziată. Printre observaţii cel mai des auzeam de preţul meu, care-i fascina pe
oameni, şi banalităţi de genul: „E altceva în realitate decât în poze. Mi se părea mai înalt. Mi se
părea mai scund. Sincer, ţi-ar plăcea să ai aşa ceva acasă?“ Ca şi Gioconda lui da Vinci sau David
al lui Michelangelo, înghiţeam toate prostiile fără să schiţez nici un gest. Ca să fii o operă de artă
celebră şi comentată în lumea întreagă, trebuie fie să te porţi foarte civilizat, ca Mona Lisa, fie să nu
înţelegi decât ebraica veche, ca David, fie, ca în cazul meu, să te doară fix în cot. Aşadar, îmi făceam
foarte bine treaba de vedetă autistă.
Fraţii mei veneau şi ei din când în când la seratele acelea. Ceva se schimba în rău la ei. Erau la fel
de frumoşi, dar îşi pierduseră strălucirea. Oare era din cauza lor? Sau din cauza admiratorilor care
nu se mai înghesuiau chiar aşa de mult la uşa lor? Se stingeau. Drogul pe care li-l furniza Bob,
consilierul de presă, nu rezolva situaţia. Rienzi, cel mai mare, căpătase obiceiul să tragă praf pe nas
în faţa mea, pretinzând că mă contemplă. Cât despre Enzo, deşi trăgea mai puţin pe nas, se uita lung la
mine, deznădăjduit, ca şi cum ar fi căutat cine ştie ce secret. Adesea mă-ntrebam dacă nu cumva, deşi
era un prost, Enzo Firelli nu era pe punctul să mă recunoască. Dacă ar fi vrut să-şi confirme bănuiala,
ar fi trebuit să se uite fix în ochii mei. Dar el stătea în faţa mea, privindu-mă fără să mă vadă, cu
pupilele dilatate, mai mult datorită drogului decât din prea multă inteligenţă.
Totuşi, într-o zi s-a uitat atent la faţa mea.
— În fond, bătrâne, ţi-ai găsit locşorul.
Am tresărit, dar am rămas imperturbabil, privindu-l fix de sus. Abia a reuşit să-şi ruleze o ţigară.
— Daaa, ţi-ai găsit trai pe vătrai. Nu trebuie să mişti un deget. Nu trebuie să demonstrezi nimic.
Mulţumit pur şi simplu cu ceea ce eşti. Genial…
A stricat a doua foiţă încercând să ruleze tutunul şi a început nervos s-o pregătească pe-a treia.
— La fel ca mine, vrei să zici? Păi nu, să nu crezi. Un singur lucru se spune despre mine, că sunt
frumos. Dar eu? Eu ce părere am? Când mă uit în oglindă nu văd un bărbat frumos, îl văd pe fratele
meu. Şi fratele meu nu mă impresionează absolut deloc. Şi-atunci… puţin îmi pasă de ce spune lumea
despre mine, deşi din asta trăiesc. Înţelegi? E imposibil…
Şi cea de-a treia ţigară a sfârşit pe podea. Cu degetele tremurându-i din ce în ce mai tare, a făcut o
a patra încercare.
— Îmbătrânesc. Deja sunt printre manechinele în vârstă. Tinerii vin din urmă şi ne fură de sub nas
contractele. Asta mă sperie şi, în acelaşi timp, mă linişteşte. Îmi spun că peste câţiva ani o să scap de
mine însumi. N-o să mai zică nimeni că sunt frumos, o să spună… ce anume?… nu ştiu… altceva…
poate că nimic… Nimic?
Reuşise în sfârşit să-şi facă un fel de pâlnie mototolită din care ieşeau firişoare de tutun aşa cum
ies firele de păr din nas. Şi-a aprins-o.
— Nimic. N-o să mai spună nimeni nimic. Şi ăsta o să fie adevărul. Sunt un nimic. N-am existat
decât datorită celorlalţi. Şi ce-am fost? Excitaţia de câteva secunde a pipiţelor frustrate? Ce mai
consistenţă! Şi-apoi se mai miră de ce mă droghez…
A tras din joint şi imediat muşchii feţei i s-au relaxat. Masca i-a devenit de ceară, dar mai
destinsă.
— Merită să trăieşti? Eu duc o viaţă idioată.
— Duci o viaţă idioată pentru că eşti idiot.
Întâi a ridicat din umeri, pe urmă a scos o mică exclamaţie, lăsând fumul să-i iasă pe gură şi să-i
lingă faţa până la frunte, ca o limbă alburie. Cu gura încă deschisă, pregătit să răspundă, pupilele i s-
au mărit dintr-odată: tocmai îşi dăduse seama ce se întâmplase.
— Vorbeşti?
Am tăcut şi am luat, lasciv, o altă postură.
S-a mutat şi el, ca să-mi prindă privirea.
— Nu, pe bune, chiar vorbeşti?
Am rămas neclintit.
A uitat de ţigară şi a-nceput să ţipe ca un cimpanzeu.
Oamenii s-au apropiat şi s-au grăbit să-l întrebe pe Enzo ce se-ntâmplă.
— Vorbeşte, a spus el arătând spre mine foarte mândru, de parcă tocmai m-ar fi inventat.
— Ba nu, nu vorbeşte, a zis unul dintre obişnuiţii casei.
— Mie mi-a vorbit.
— A, da? au spus cei mai ironici, adulmecând fumul ca să se-asigure că era de haşiş. Şi ce v-a
zis?
— Că sunt idiot.
Invitaţii au schimbat zâmbete complice. Cel mai curajos a spus:
— O afirmaţie de bun-simţ.
Aristide Stavros s-a alăturat grupului.
— Să-nţeleg că sunteţi încântat de noua mea achiziţie?
— Vorbeşte! a exclamat fratele meu.
— A, în nici un caz, a răspuns uriaşul, pe un ton care nu lăsa loc de dubii.
Bob, consilierul de presă, l-a luat pe Enzo de după umeri şi le-a explicat invitaţilor:
— Enzo e puţin surmenat din cauza filmărilor.
Enzo şi-a plecat ochii, învins, iar curioşii s-au împrăştiat. Bob şi Enzo au rămas lângă mine, până
când, sigur că nu-l aude nimeni, specialistul în comunicare a putut să-şi verse năduful pe manechin.
— M-am săturat de tine! Te-ai făcut urât ca o prună uscată, mi-e din ce în ce mai greu să-ţi vând
imaginea, iar tu îţi iroseşti credibilitatea care ţi-a mai rămas debitând prostii.
— Te asigur că…
— Puişorule, nu-ţi mai cer decât un singur lucru pentru cele câteva ultime luni de carieră: să nu
mai scoţi nici un cuvânt. Ah, dac-ai putea să fii mut!
Şi l-a lăsat acolo.
Enzo s-a uitat lung la mine. Eram mut. Ca şi el. Pentru prima oară, mă simţeam cât de cât apropiat
de fratele meu: ca oricărei aparenţe, fie ea urâtă sau frumoasă, nu ni se cerea decât să tăcem. Mi-am
schimbat din nou poziţia, graţios, şi i-am şoptit la ureche:
— Aparenţele nu sunt decât ceea ce sunt, dragă frate. Plate. Mute. Nu trebuie să se exprime decât
pe ele însele. Aparenţele nu exprimă nimic altceva, le aparţin celorlalţi, care nu le suportă decât cu
preţul ăsta.
 Enzo s-a albit la faţă, a deschis gura pregătindu-se să ţipe şi apoi a fugit la toaletă să vomite.
Când nu trebuia să pozez, mă gândeam cum să fac să iau legătura cu Fiona şi cu Hannibal. Furasem
o carte de telefon ca să le caut numărul sau adresa: degeaba. Reuşisem să mă ascund pentru o oră
într-unul dintre birouri, ca să caut şi pe Internet: am găsit datele celor câţiva proprietari de galerii
care-i expuneau lucrările, dar nici o informaţie directă. Pe o hartă am identificat unde se afla locuinţa
lui Aristide Stavros pe insulă: exact în celălalt capăt faţă de cea a lui Zeus-Peter Lama; chiar dacă aş
fi evadat, mi-ar fi luat câteva zile s-ajung la plajă. Cum să fac?
Uitându-mă la televizorul paznicilor mei, am aflat că Zeus-Peter Lama îşi continuase
experimentele. Un amplu documentar dezvăluia că de câteva luni din atelierul lui ieşiseră mai multe
statui vii. Am constatat cu stupoare că erau şi mai urâte, şi mai extravagante decât mine. Când camera
de luat vederi a zăbovit asupra figurilor deformate, am tresărit: am recunoscut chipurile câtorva
dintre frumuseţile de la l’Ombrilic. Comentatorul anunţa că noile creaţii ale lui Zeus erau nişte tinere
care se oferiseră voluntare. Am plecat scârbit.
Soţia lui Aristide Stavros, o femeie mică de statură şi robustă, fără vreo unduire care să-i
marcheze talia sau pieptul, atent coafată încă de dimineaţă, vopsită, cu manichiura făcută, machiată şi
agresivă, provoca mereu câte-o scenă domestică. Deşi miliardarul muncea neobosit, de la cinci
dimineaţa la zece seara, ea îl făcea în toate felurile: imbecil, bun de nimic, pierde-vară.
Să fi fost efectul acestor certuri? Uriaşul îmbătrânea şi slăbea tot mai mult pe zi ce trecea. Pielea
lui căpătase o nuanţă cenuşie, de om bolnav. Primea din ce în ce mai puţine vizite. Şi aproape că nu
mai vorbea cu nimeni.
Într-o dimineaţă, soţia şi-a făcut bagajele, a luat cu ea treizeci de dulapuri cu rochii, două sute de
cutii de pantofi şi patru cufere cu bijuterii.
Noaptea, Stavros s-a închis în biroul lui. Am auzit o împuşcătură, zgomote înnebunite de paşi şi-
apoi sirena ambulanţei.
A doua zi dimineaţă, când paznicii mei au deschis televizorul, am aflat că magnatul s-a împuşcat.
Motivul? De câteva luni afacerile lui mergeau prost. Investiţii neprofitabile. Datorii imense. Era
ruinat. Soţia lui fugise nu se ştie unde, luând cu ea toate bunurile de valoare. Foarte ciudat să
descopăr la ştiri ce se întâmpla de luni întregi – inclusiv cu o noapte în urmă – chiar sub nasul meu.
În aceeaşi zi, poliţiştii au împânzit casa, urmaţi, la scurt timp, de executorii judecătoreşti.
Am fost băgat într-un camion, împreună cu diverse piese de mobilier şi tablouri. Apoi am fost
descărcat într-un depozit. Nici unul dintre executori n-a vrut s-audă când le-am spus că eu trebuie să
am parte de alt tratament decât o bucată obişnuită de marmură. M-am înfăşurat în nişte cuverturi pe
care le folosesc de obicei oamenii care se mută, cu mai mult praf decât lână în ele, mi-am improvizat
un aşternut pe o canapea veche şi, timp de câteva zile, am fost la mila unui gardian, un om de treabă,
care îmi mai dădea câte-un sendviş şi apă; fără el, aş fi murit de sete şi de foame înainte să fiu vândut
la licitaţie.
Sala de licitaţii. Public numeros. Mai mulţi gură-cască decât cumpărători. Toată lumea voia să se
înfrupte pe seama ruinei unui miliardar. Sinuciderea lui nu era de-ajuns ca să le satisfacă ranchiuna şi
gelozia. Curioşii voiau, în plus, să contemple comorile pe care le pierduse, să vadă cât de gravă
fusese căderea, ca şi cum prin acest faliment li s-ar fi făcut dreptate, ca şi cum punerea în vânzare a
acestei averi ar fi fost un act de justiţie divină.
 Am aşteptat alături de maldărul de obiecte. Agenţii de licitaţie duceau şi aduceau înapoi piesele.
Atmosferă încordată. Preţurile nu creşteau deloc. Comisarul licitaţiei îşi spărgea vocea de parcă ar fi
fost un solist de operă în faţa unei audienţe ostile. Solidarizarea agenţilor cu publicul. Aleseseră să
fie de partea lor. Brizbizuri. Imitaţii. Nulităţi. Ne pun să cărăm nişte obiecte de nimic. Dă-mi un
pahar cu vin.
A venit şi rândul meu. Numărul 164. Cei patru agenţi şi-au scuipat în palme pregătindu-se să mă
ridice, când le-am spus că pot să merg şi singur. Surprinşi, aproape furioşi, m-au escortat până pe
scenă.
Când am intrat, asistenţa a început să freamete.
Mi-am dat seama că veniseră mai ales pentru mine.
A fost adus şi soclul, şi m-am suit pe el.
În timpul acesta se lăsase o linişte apăsătoare. Când m-am întors cu faţa spre public, am zărit-o pe
Fiona, în primul rând, cu ochii umezi, ţinându-l de mână pe tatăl ei orb. Am rămas uimit s-o revăd.
Figura ei mi se părea mult mai proaspătă şi mai frumoasă decât în cele mai dragi amintiri. Inima îmi
bătea cu putere.
M-am stăpânit să-mi fixez privirea asupra ei, ca să nu mă molipsesc de emoţie. Am recunoscut pe
scaune multe personalităţi care mă admiraseră şi-şi dăduseră cu părerea despre mine în casele celor
doi proprietari ai mei. Dintr-odată, am înlemnit şi am simţit fiori reci pe şira spinării: Zeus-Peter
Lama, cu toţi dinţii şi toate pietrele preţioase la vedere, trona pe un scaun de pe aleea centrală. Puţin
mai departe, fraţii mei, palizi şi cu ochii tulburi, tolăniţi pe o bancă, semnau un autograf pentru două
foste frumuseţi de câte o sută şi ceva de kile fiecare. În spatele lor, exasperat, Bob, cu urâţenia lui
mulată şi scrobită într-un costum ţipător care-i oferea avantajul paradoxal de a-l face în acelaşi timp
vizibil şi invizibil, îşi consulta ceasul din plastic monitorizând fiecare secundă rămasă până când
avea să scape în sfârşit de cele două nefericite foste glorii, fraţii Firelli.
Comisarul licitaţiei şi-a dres vocea, de parcă s-ar fi pregătit pentru aria vieţii lui, şi a început
emoţionat să mă descrie şi să-mi depene povestea.
Zeus-Peter Lama îl urmărea jubilând, ca şi cum ar fi fost Dumnezeu ascultând un imn de slavă.
Licitaţia a început.
Hannibal a ridicat mâna. Zeus a plusat. Hannibal a ridicat din nou mâna.
Prinzând curaj, cumpărătorii au început să liciteze. În curând, erau aproape treizeci. Fiona mi-a
făcut un semn deznădăjduit: ea şi tatăl ei nu mai puteau să continue. Amatorii se îmbulzeau. Eram o
piesă de rezistenţă. Aveam să bat toate recordurile. Zeus licita din ce în ce mai mult ca să crească de
fiecare dată cota considerabil. Când aceasta a ajuns la douăzeci şi cinci de milioane, el s-a oprit,
estimând că-şi sprijinise opera suficient de generos.
Fraţii mei nu mai făceau nici o mişcare. Oare aşteptau sprintul final? Intenţionau să investească în
mine? Nu. Lupta s-a concentrat între un japonez şi un miliardar texan. Cei doi îşi aruncau în faţă
cifrele ca şi cum s-ar fi pălmuit. Atmosfera era tot mai încordată.
Brusc, un om îmbrăcat cu un costum uzat s-a strecurat pe alee şi i-a întins comisarului o hârtie.
Acesta s-a făcut roşu la faţă şi a bombănit ceva în barbă. Bărbatul a insistat sever. Furios, comisarul
s-a adresat publicului.
— Statul doreşte să-şi exercite dreptul de preempţiune asupra lui Adam bis, opera lui Zeus-Peter
Lama.
— Nu, a spus funcţionarul, statul nu doreşte să-şi exercite dreptul, ci îl pune în aplicare. V-am
trimis o notificare.
— N-am primit nici o notificare, a mârâit strident comisarul licitaţiei.
— Nu vă jucaţi prosteşte cu statul, n-aş fi prea sigur că aveţi de câştigat.
— Scandalos! Mă jefuiţi. Sunt obligat să vă cedez piesa la valoarea estimată. La cel mai mic preţ.
Zece milioane! Zece milioane pentru o piesă care era cât pe-aci să se vândă cu treizeci şi cinci!
— Zece milioane, exact, aşa cum am stabilit. Uitaţi cecul.
— E un abuz de putere intolerabil!
Din toată sala au izbucnit ţipete de protest. Omuleţul s-a întors spre public şi, fără să-şi piardă
cumpătul, a privit de jur împrejur de la cei un metru şi patruzeci de centimetri ai săi. Demnitatea şi
siguranţa lui i-au făcut pe oameni să înţeleagă că legea-i lege şi nu se discută.
Agitaţia s-a mai potolit.
Am fost declarat proprietate a statului.
Între timp sosise şi administratorul muzeului. Acesta i-a anunţat pe jurnalişti că aveam să fiu
găzduit la ultimul etaj al Muzeului Naţional şi că, începând de săptămâna următoare, puteam fi
admirat acolo pentru modica sumă de cinci rublari.
Zeus-Peter Lama jubila pentru că opera lui ajunsese în cea mai nobilă colecţie din ţară. Fiona şi
Hannibal plângeau. Am evitat toţi trei să ne privim. Ei au plecat primii.
În timp ce sala se golea, Rienzi Firelli a plecat pe hol şi a început dintr-odată să se zbată.
Membrele i s-au încordat sub efectul unor lovituri invizibile venite de undeva dinăuntrul lui. Şi-a dat
ochii peste cap, iar gura i s-a umplut de spume. Apoi s-a prăbuşit la pământ.
Bob s-a năpustit să-l ridice. Enzo privea scena pierdut în gânduri.
— E mort! a strigat Bob. Mort! Mort!
Bob a început să scoată nişte ţipete de toată frumuseţea – doar nu degeaba era specialist în
comunicare – şi s-au strâns imediat în jurul lui o mulţime de curioşi şi de clienţi.
— Mort! Rienzi Firelli a murit! O supradoză fatală! Lumea asta necruţătoare l-a distrus!
Enzo, care rămăsese pironit, se uita la cadavrul fratelui său cu ură. Era deja invidios pe moartea
lui. Crispat, închis în el însuşi, cu buzele strânse, îi reproşa deja că reuşise să termine cu viaţa
înaintea lui.
Fotografii şi jurnaliştii se agitau în jurul cadavrului.
Agenţii de licitaţie au profitat de moment ca să mă scoată de-acolo, de teamă ca mulţimea să nu mă
rănească.
Când am trecut prin faţa lui Bob, l-am auzit şoptindu-i lui Enzo:
— Îţi reînnoiesc contractul, bombonică. Un doliu ca ăsta, bine gestionat, poate să ne hrănească cel
puţin doi ani.

Administratorul Muzeului Naţional era un tânăr celibatar. Specialist în pictura italiană de secol
XV, poliglot, cultivat, trăia împreună cu o pisică şi nouă mii de cărţi vechi legate în piele veritabilă.
Îmbrăcat la patru ace, mirosind a benzină şi a apă de colonie, închis în costume trois-pièces cu dungi
la milimetru, strălucitoare, cu părul corect pieptănat şi dat cu gel, era de o curăţenie maniacală, din
cauza căreia părea tern, cenuşiu şi mult mai bătrân. Stăpân al unui vast apartament la ultimul etaj al
muzeului, îşi spăla, îşi apreta şi-şi călca singur lenjeria, atât de mult ura să se atingă cineva de
lucrurile lui. Domnişoara Sarah, pisica lui de angora, era singura fiinţă ale cărei fantezii le tolera; îi
purta o dragoste extaziată pe care ea binevoia s-o primească, în timp ce legăturile lui cu restul lumii
se limitau la minimum de adecvare şi de curtoazie.
Cu gusturi artistice mai degrabă reacţionare, nu-l încântase deloc să mă cumpere, lucru care-i
fusese impus de guvern şi care-i epuizase bugetul pe următorii doi ani. Când a venit să mă caute la
depozit, mi-a aruncat o privire nemulţumită.
— Doamne, a strigat el din spatele ochelarilor cu rame subţiri, aurite, asta se numeşte artă? Câtă
vulgaritate! Câtă decadenţă! De ce a trebuit să mă nasc în asemenea vremuri?
Condescendenţa lui s-a transformat în mânie atunci când, după ce i-am fost livrat la muzeu, i s-a
explicat că va trebui să mă şi găzduiască.
— Cum? N-am auzit în viaţa mea ceva mai absurd. Oricum, aici nu există decât o singură locuinţă,
a mea!
Pe mine scena mă amuza, dar nu spuneam nimic, pentru că hotărâsem să mă prefac mut cât mai mult
timp posibil. În faţa angajaţilor şi a delegaţilor din minister, a urlat, a tunat, atingând pe alocuri şi
acute exasperate, apoi a fost obligat să accepte: trebuia să-mi ofere camera de oaspeţi din locuinţa lui
de serviciu.
— N-are nimic. Îi scriu eu imediat ministrului o plângere. Complicaţiile de genul ăsta nu intră în
fişa postului meu. Nu merit aşa ceva. Va trebui să cotizeze dacă vrea să-l ţin aici pe acest… acest…
Adam bis.
După ce a închis uşa de la intrare în urma noastră, a dat buzna în sufragerie ca s-o anunţe pe
domnişoara Sarah de noua situaţie şi ca să-şi ceară scuze. Pisicuţa, care se spălase pe îndelete şi
acum îşi mângâia boticul roz cu lăbuţa, părea să primească înţelegătoare explicaţiile şi s-a arătat
cooperantă, până când m-a văzut. Deodată blana i s-a zbârlit, s-a arcuit toată şi a-nceput să scuipe.
Biciuia aerul cu coada, din gât îi ieşea un fel de şuierat şi a fugit imediat să se ascundă sub bufet.
— Ei bine, iată, a strigat disperat administratorul, iată! Îmi este călcată în picioare intimitatea! Îmi
este distrusă viaţa privată!
S-a întins pe burtă pe podea, ca să continue tratativele cu domnişoara Sarah, care, cu toate
ghearele scoase, îl scuipa în faţă, fără să mai vrea să audă nimic.
Deloc nemulţumit de întorsătura pe care o luau evenimentele, i-am abandonat, închizându-mă în
camera mea. Aveam un plan precis: să fac convieţuirea atât de grea, încât administratorul să mă
oblige să-mi găsesc altă locuinţă.
La prima oră a primei zile, în timp ce urcam pe soclul meu încălzit de lumina reflectoarelor, am
văzut-o pe Fiona în faţa mea.
— Adam, te implor. Să nu spui nimic. Nu am mult timp la dispoziţie.
M-am străduit să-mi păstrez echilibrul, pentru că, de surpriză, era să cad de pe soclu. Apoi m-am
ghemuit. În faţa Fionei, tocmai îmi dădusem seama că eram gol şi mi se făcuse ruşine. Ea a observat.
— Adam, te rog. Poartă-te în continuare ca şi când nu ne-am cunoaşte, altfel o să ne prindă.
M-am aşezat într-o poziţie din care o vedeam bine pe Fiona, dar fără s-o las şi pe ea să mă vadă în
întregime. A scos o carte de vizită din mânecă.
— Pe cartea asta de vizită ţi-am scris adresa şi numărul meu de telefon. Eu… mă gândesc la tine…
mereu…
— Şi eu, şi eu mă gândesc la tine, am schiţat cu buzele lipite.
A lăsat cartea de vizită pe soclu şi apoi am ascuns-o sub talpă.
— Mulţumesc, am murmurat.
Ea mi-a căutat privirea şi s-a uitat lung la mine.
— Sună-mă, mi-a mai şoptit.
Mi se pusese un nod în gât. Şi m-am înfiorat. Mi-am auzit propria voce şi mi s-a părut necunoscută,
bâiguind ceva din desişul unei jungle încâlcite şi apăsătoare.
— Te iubesc, Fiona.
Obrajii i s-au aprins, ca nişte artificii, a oftat, şi-a plecat ochii şi apoi s-a făcut nevăzută.
De atunci, am ştiut şi mai bine ce aveam de făcut: trebuia să-l aduc cât mai repede la disperare pe
tânărul şi elegantul administrator.
N-a trebuit nici să fac prea mari eforturi, nici să aştept prea mult. Insuportabil pentru ochii de
miere ai domnişoarei Sarah, care şuiera, scuipa, rănţuia şi scărmăna fotoliile imediat ce mă vedea, o
stresam atât de tare, încât, ca răzbunare, a ajuns să facă pipi pe cele mai valoroase cărţi ale
stăpânului ei. Când şi-a descoperit incunabulele udate, cu foile dezlipite şi chiar rupte de urina
revoltată şi răzbunătoare a pisicii, şi-a dat seama că trebuia să ia o decizie tranşantă: ori eu, ori ea.
Deşi îmi petreceam câteva ore pe zi cocoţat pe soclul meu în sala mare a muzeului, pisica decretase
imposibilă orice apropiere între mine şi ea. Aşa că şi-a continuat răzbunarea…
Am intrat în biroul administratorului, care-şi plângea cărţile distruse sau dragostea pierdută, şi m-
am aşezat în faţa lui.
— Nu mai putem continua aşa.
Speriat, şi-a dus mâna la inimă. Dar l-am liniştit imediat.
— Da, vorbesc. Nu vă fie frică. De câteva luni, prefer să mă prefac că sunt mut, dar, da, vorbesc şi
gândesc.
Mă asculta ca pe un miracol.
— Aşadar. Aveţi un pisoi foarte drăgălaş…
— E pisică, m-a corectat el.
Primul impuls a fost să verifice dacă domnişoara Sarah nu era cumva prin încăpere, ca să-mi audă
greşeala.
— Deci, aveţi o pisică foarte drăgălaşă, deşi nu-i place de mine. Perfect: eu nu ţin să locuiesc aici.
Vă propun să mă lăsaţi să stau unde vreau.
— Nu am dreptul.
— Aşa e, nu aveţi dreptul. Şi totuşi, tare v-ar mai conveni. Voi veni în fiecare dimineaţă cu
jumătate de oră înainte să se deschidă muzeul, ca să mă prefac că ies din apartamentul
dumneavoastră, iar de plecat o să plec discret, la fel, în fiecare seară, cu o jumătate de oră după
închidere. Ce părere aveţi?
— Şi unde-o să staţi?
— Acasă la Carlos Hannibal şi la fiica lui.
— Carlos Hannibal, pictorul?
— Îl cunoaşteţi?
 — Destul de bine. După părerea mea e unul dintre cei mai talentaţi artişti din zilele noastre, deşi
nimeni nu pare să-şi dea seama de asta.
— Ba da. Dumneavoastră, fiica lui şi cu mine. Înseamnă că avem ceva în comun. Şi mai înseamnă
că putem împărtăşi un secret.
A dat din cap. Vorbind despre Carlos Hannibal, între noi a părut să se instaleze dintr-odată
încrederea.
— Sunteţi conştient că, acceptând aşa ceva, îmi risc postul?
— Ce preferaţi? Să vă pierdeţi locul de muncă, sau să vă distrugeţi viaţa alături de domnişoara
Sarah?
În momentul acela, din sufragerie s-au auzit nişte bocănituri. Domnişoara Sarah tocmai dărâma pe
rând vasele de cristal.
— Bine, a spus administratorul, speriat la culme. Să punem în aplicare planul pe care mi l-aţi
propus.
M-am îmbrăcat în nişte haine foarte largi, am coborât pe scara de serviciu şi, cu inima bătându-mi
tare, cu fruntea în flăcări şi cu tâmplele explodându-mi, am mers pe jos până acasă la Fiona.
Era o seară tristă şi molatică, o seară de după furtună, în care norii de un gri lăptos alungau orice
speranţă că va ieşi din nou soarele. Frunzele atârnau în copaci, parcă suferinde.
Am ieşit din oraş şi am continuat prin pădure, croindu-mi drum printre crengile dese. Am zărit
căsuţa Fionei, retrasă faţă de plajă, solitară, vopsită în alb şi albastru, acoperită cu ardezie, străjuită
de două verande care o făceau să arate ca o locuinţă colonială. Pe măsură ce se lăsa seara, cerul se
colora încet-încet în nuanţe întunecate şi delicate. Câţiva pescăruşi cu aripile arcuite îşi încheiau
rondul, împletindu-şi volutele cu ţipetele lor stridente.
Înainte să bat la uşă, Fiona a apărut în prag şi mi-a sărit de gât.
— În sfârşit! mi-a murmurat ea la ureche.
Nici Hannibal nu ştia cum să-mi mai arate cât era de bucuros.
Fiona ne-a făcut ceva de mâncare. Am vorbit până târziu, despre toate cele, ca şi cum ar fi fost
perfect firesc să fim acolo toţi trei. Apoi Hannibal s-a închis în atelier, unde l-am auzit mutând
tablouri.
— Aha, iată-l! a strigat el.
După aceea s-a întors în bucătărie şi mi-a arătat un tablou. Văzându-l, mi s-a tăiat respiraţia, am
crezut c-o să-mi stea inima. Cum era posibil? De unde venea minunea asta?
— Dar… ce e… nu pot să cred…
Hannibal mi-a zâmbit.
— Ţi-am promis, nu? Mi-a luat câteva săptămâni. A trebuit să-l reiau de mai multe ori până să fiu
sigur că mi-a reuşit. Uite. Ţi-l ofer ca să mă ierţi pentru că te-am făcut să suferi în ziua aceea, pe
plajă, jignind sculptura lui Zeus-Peter Lama fără să ştiu că erai chiar tu. Te-am pictat aşa cum te văd
eu.
M-am uitat atent la pânză, neştiind ce să zic.
— E imposibil, am murmurat. V-a povestit cineva. Aţi găsit documente…
— Vocea ta. Prezenţa ta. Ideile tale. Amabilitatea ta. Mi-am imaginat cum arăţi pornind de la ce
am reuşit să cunosc din tine.
 Am sprijinit tabloul ca să mă ridic, obidit. Lacrimile îmi înţepau pleoapele.
— E nedrept. E profund nedrept…
M-am învârtit în jurul mesei, incapabil să mai spun altceva, cu buzele tremurând.
— Ce se-ntâmplă, băiete? Iar am făcut vreo prostie, fără să-mi dau seama?
— E groaznic. M-aţi pictat aşa cum eram înainte. Exact aşa cum eram. Şi cum nu voi mai fi
niciodată.
M-am prăbuşit cu capul pe mâini, pe marginea chiuvetei, plângând în hohote. Hannibal nu numai că
mă pictase aşa cum eram înainte, dar îmi scosese în evidenţă o graţie care mă făcea dacă nu frumos,
măcar înduioşător, în stare să stârnesc emoţia. De ce nu mă văzusem niciodată aşa?
Fiona m-a îmbrăţişat. Mi s-a făcut dintr-odată foarte cald. Îmi lua asupra ei toată suferinţa.
Mi-am revenit. L-am sărutat pe Hannibal, el ne-a urat noapte bună, iar apoi Fiona şi cu mine am
urcat în camera de la mansardă, cu podea din stinghii lungi de lemn care trosneau sub greutatea
noastră, şi ne-am întins lipiţi unul de altul în patul strâmt.
— Fiona, şi tu mă vezi cu ochi de orb?
— Aşa sunt ochii dragostei.
Fără nici un zgomot, ne-am dezbrăcat încet, aproape ca într-un ritual, şi am făcut dragoste pentru
prima dată.

Bucuria cere fraze scurte. Eram fericit. Fiona la fel. Şi la fel şi Hannibal, pe care dragostea noastră
îl inspira, dându-i putere să picteze mult.
Chiar dacă administratorul se simţea vinovat că mă lăsa să plec în fiecare seară, prefera să se
obişnuiască mai degrabă cu remuşcările decât să dea piept cu furia domnişoarei Sarah.
Mă certa doar de formă.
— V-aţi bronzat. Cum aţi făcut?
— Luni, când a fost închis muzeul, am mers cu Hannibal şi Fiona la plajă.
— Dumnezeule! Dacă află cineva? O proprietate a statului care se expune pe plajă.
— Bine că am stat gol. Imaginaţi-vă că aş fi rămas cu urma de la slip.
— Dumnezeule! N-aţi făcut plajă?
— Ba da, Fiona m-a dat cu cremă de protecţie.
— Ce oroare! O proprietate a statului care se dă cu cremă de plajă! E un sacrilegiu.
— Am făcut şi baie.
— Inconştientule, taci! Dacă descoperă cineva că una dintre operele din muzeu aflate în grija mea
s-a udat cu apă sărată, voi fi demis pe loc.
I-am povestit tot ce-ar fi putut să-l şocheze, nu ca să se revolte, ci ca să se obişnuiască. Odată ce s-
a mai liniştit, a început să-mi dea tot mai multă libertate, astfel că a acceptat până şi ideea ca pe
perioada în care muzeul era închis, an de an, să mă instalez definitiv acasă la Fiona.
— Şi eu i-am promis domnişoarei Sarah că o duc la râu să pescuim, în inima ţării, mi-a mărturisit
el roşind. Îi place la nebunie. Nu ratează niciodată vreun păstrăv sau vreun pietroşel care-i trece pe
lângă lăbuţă.
Când am primit în sfârşit permisiunea, Fiona a hotărât să facem o călătorie în India, ca să vizităm
templele dragostei. Hannibal ne-a implorat să plecăm numai noi doi, promiţându-ne că o să reuşească
să-şi poarte singur de grijă o săptămână. Din delicateţe, a insistat atât de mult, încât aproape că
aveam impresia că ne dă afară şi că el, nu noi, avea nevoie de singurătate.
La înregistrarea bagajelor, tremuram şi de emoţie, şi de teamă. Pentru că nu mai aveam nici un act
de identitate, acceptasem ca Fiona să-mi facă rost de un paşaport, de la o prietenă de-a ei secretară la
prefectură. Era acolo şi o poză cu mine, la prenume figura „Adam“, iar la nume, „Bis“. Data naşterii
era cea adevărată, înălţimea şi culoarea ochilor, de asemenea şi, după multe dezbateri, ca profesie
fusese scris: „agent de artă“. Stewardesa l-a acceptat, zâmbindu-mi larg. La fel s-a întâmplat apoi şi
cu vameşul. Am avut ceva probleme când am trecut prin punctul de control, din cauza numeroaselor
cleme de metal care-mi fuseseră montate în corp în timpul metamorfozei şi care acum declanşau
alarma detectoarelor. După ce mi-au fost verificate de trei ori hainele şi am fost pipăit de patru ori,
m-au lăsat până la urmă să trec. O ţineam strâns de mână pe Fiona, aşteptând să urcăm în avion, muţi
de bucurie şi cu feţele luminate de speranţă.
Totuşi, la îmbarcare m-au oprit trei poliţişti.
— Adam bis nu pleacă.
— Poftim?
— Proprietate a statului. Nu are dreptul să părăsească teritoriul ţării.
— Eu nu…
— Nu aveţi dreptul să comentaţi şi ne veţi urma. Vă vom duce la muzeu.
Fiona s-a aruncat asupra lor urlând, am crezut c-o să-i zgârie de moarte, aşa că au fost mai ocupaţi
să scape de ea decât să mă înşface pe mine.
Administratorul, împreună cu pisica lui, a trebuit să se întoarcă de urgenţă. Un comisar
guvernamental a descoperit cât de cavalereşte îşi făcuse el treaba şi a hotărât pe loc să-l demită.
În locul lui a fost numit un administrator fără cultură artistică, dar cu competenţe specifice în
materie de securitate şi de respectare a regulamentului.
Când domnul Durand-Durand a intrat în birou, am înţeles că tocmai făcusem cunoştinţă cu cel mai
de temut duşman al meu. Puteam să-mi iau adio de la acea perioadă fericită din viaţa mea şi trebuia
să mă pregătesc pentru noi probleme, poate şi mai grave.
— Mai întâi, voi tripla efectivele de pază. Apoi, vreau ca obiectul să fie marcat electronic. În
sfârşit, cer să fie angajaţi doi restauratori special pentru această operă, unul dietetician, pentru ca
opera să nu se îngraşe, iar al doilea profesor de sport, pentru ca opera să fie în formă pentru munca
ei. Cât despre locuinţă, propun să-i fie amenajată o celulă chiar la etajul la care e expusă. Masa îi va
fi servită printre gratii.
— Sunt un om, nu un prizonier! am ţipat eu.
— Sunteţi o proprietate a statului. Iar eu deţin actele care dovedesc asta.
— O fiinţă umană nu poate fi tratată în felul ăsta.
— Dar dumneavoastră nici n-aveţi prea multe lucruri omeneşti. În plus, aţi semnat un contract cu
Zeus-Peter Lama, prin care renunţaţi la condiţia de fiinţă umană. Am şi fotocopia acestuia în dosarul
meu.
— A trecut ceva timp de-atunci şi eu…
— Nu vă cer părerea, ci doar vă informez. Îi explic echipei mele cum trebuie să ne organizăm
munca.
În ziua în care am fost expus din nou, Fiona s-a prezentat la muzeu la prima oră. A aşteptat să
treacă valul de grupuri de elevi şi apoi a venit să-mi vorbească.
— Adam, tocmai am discutat cu mai mulţi avocaţi. Au rămas perplecşi. După părerea lor, tu nu
mai eşti om.
— Doamne, dar vorbesc, gândesc, iubesc.
— Sigur. Şi totuşi ai semnat cu Zeus contractul ăla prin care ai devenit o operă de artă. Apoi ai
fost vândut de mai multe ori. Şi, mai ales, de-acum aparţii statului. Avocaţilor pe care i-am contactat
le e frică să se pună cu statul. M-au asigurat că nimeni nu câştigă împotriva statului. Cu o excepţie.
— Cine?
— Avocatul Calvino. El ar fi pregătit să-şi asume riscul.
— Adu-l la mine.
— Pretinde ca mai întâi să existe o plângere.
— Voi face plângere.
— Nici măcar asta nu poţi. Nu ai dreptul din punct de vedere juridic. Nu mai ai identitate, Adam.
În afară de mine şi de tata, nu mai ai identitate pentru nimeni.
Un alt cârd de elevi a intrat în sală, alungând-o pe Fiona.

Era o indispoziţie? Luasem vreun virus? Vreo bacterie din ceva ce mâncasem? Febra mă biciuia.
Mă lua când cu călduri, când cu frisoane. Îmi clănţăneau până şi dinţii-n gură, iar la ora închiderii
cădeam de pe soclu fără vlagă.
Durand-Durand, alertat de unul dintre paznici, a venit să mă viziteze în celulă, mi-a luat pulsul,
temperatura, apoi a şuierat dispreţuitor:
— O gripă obişnuită. Atât. O să vă dau medicamentele pe care le iau eu în astfel de cazuri.
A mai făcut şi o grimasă, menită să-mi spună aşa: „Vedeţi bine că nu-mi bat joc de dumneavoastră,
că vă îngrijesc ca pe mine însumi, de ce vă plângeţi?“ Pe urmă m-a obligat să înghit un praf cu gust de
lămâie.
— Puteţi să mai luaţi din ăsta oricât doriţi. E de bază.
Praful a avut ceva efect. Zilele următoare frisoanele s-au mai potolit, lăsând loc unei stări generale
proaste.
Fiona a venit din nou să mă vadă la muzeu, împreună cu domnul Calvino.
Profitând de neatenţia gardienilor, acesta m-a întrebat timp de câteva minute despre condiţiile în
care trăiesc, căutând o fisură care să-i justifice acţiunea judiciară.
Domnul Calvino avea energia obişnuită a bărbaţilor mici de statură. Cu părul tuns foarte scurt şi
tapat, încerca să-şi ascundă originile în parte africane. Vocea lui, răguşită de tutun, îi răsuna în
pieptul puternic ca într-o cutie de rezonanţă, pentru ca apoi să vibreze cu sonorităţi de violoncel.
Orice-ar fi spus, nu puteai să nu-l asculţi, sunetele grave şi armonicele timbrului său te fermecau pe
dată, ca o vrajă.
Fiona urmărea cuminte conversaţia noastră. Mi se părea palidă. Şi ea era bolnavă?
— Nu, hotărât, a încheiat avocatul, îmi dau seama cum trebuie să abordăm problema, dar nu ştiu de
unde să-ncep. Ne lipseşte motivul plângerii.
Gardienii s-au apropiat de domnul Calvino:
— Conversaţiile cu operele de artă sunt interzise!
— Scuzaţi-mă, a răspuns el umil.
 A plecat împreună cu Fiona în sala următoare, au aşteptat până când gardienii şi-au văzut iarăşi de-
ale lor şi-apoi s-au întors la mine.
În clipa aceea, Fiona şi-a pierdut echilibrul şi a căzut la pământ.
Am sărit de pe soclu ca s-o ridic.
Nu se mişca. Leşinase.
M-am aplecat deasupra ei, am sărutat-o, i-am şoptit alinturi.
Gardienii m-au luat în primire:
— Sculpturilor le este interzis să coboare de pe soclu.
— Lăsaţi-mă-n pace, altfel vă pârăsc administratorului că fumaţi în timpul serviciului.
Gardienii au rămas perplecşi în faţa ameninţării mele. S-au gândit o clipă. Între timp, Fiona a
deschis ochii. M-a privit, mi-a zâmbit şi şi-a dus mâna la burtă.
— De la un timp, leşin des.
Nu îndrăzneam să cred ceea ce-mi sugera. Dar ea mi-a confirmat:
— Sunt însărcinată.
Stupoare. Am simţit imediat cum îmi urcă până-n gât o maree de lacrimi, fierbinţi şi plăcute;
aproape că mă sufoca, aşa că am izbucnit, cedând emoţiei. Lacrimile au început să curgă şiroaie.
Din spatele nostru a răsunat vocea puternică, timbrată a domnului Calvino:
— E însărcinată. Asta-i soluţia!
Cu ochii în ceaţă, Fiona şi cu mine ne-am întors spre el, fără să înţelegem. Sărea pe loc, jubilând.
— Păi da! Fiona o să facă plângere pe motiv că tatăl copilului ei nu este lăsat să-şi asume rolul. Şi
gata, avem un proces!

Noaptea următoare a fost un chin. Deşi aveam toate motivele să mă bucur, pentru că de-acum mă
bazam pe o acţiune în justiţie cu ajutorul căreia urma să-mi recapăt libertatea şi să pot locui împreună
cu Fiona şi cu cel mic, mă perpeleam în aşternut, lac de sudoare. Aveam din nou febră, iar asta îmi
accentua gândurile sumbre. Măcinam întruna jalnicele tentative de sinucidere, împreună cu
sentimentul de neputinţă. Terorizat, nu reuşeam să întrezăresc nici sfârşitul nopţii, nici continuarea
vieţii mele.
Când m-am ridicat, am observat nişte pete galbene şi unsuroase în mai multe locuri de pe pat. În
acelaşi timp, am început să simt şi mâncărimi. Mi-am pipăit trupul şi, cu toate că eram stors de
insomnie, am reuşit să găsesc explicaţia celor două fenomene: cicatricile îmi supurau.
Ce se întâmpla? Nu numai că toate cusăturile se rupseseră, ci din răni curgea un lichid gros, plin de
puroi, care-mi dădea nişte arsuri insuportabile.
Am făcut un duş rece, am picurat alcool pe rănile cele mai dureroase, mi-am dat cu talc şi, fără să
suflu un cuvânt nimănui, am plecat la muncă.
Abia dacă mă aşezasem de cinci minute pe soclu, când am luat brusc o hotărâre. Fără să-mi pese
de marea de copii care, sub privirile profesoarelor, căscau care mai de care benoclându-se la mine,
am sărit pe podea şi am pornit spre ieşire.
— Stai pe loc! a strigat unul dintre gardieni.
Am continuat să merg, ca şi cum nu l-aş fi auzit.
— Stai pe loc! a repetat el postându-se în faţa mea, cu braţele deschise.
L-am împins şi am trecut în sala următoare.
 — Alertă, alertă!
A început să sune alarma. Copiii au ţipat şi ei înnebuniţi, speriaţi că nu ştiau ce se-ntâmplă, dar şi
bucuroşi că în sfârşit se întâmpla ceva. Pe holul central s-au auzit zgomote greoaie şi dezordonate de
paşi.
M-am trezit în faţa unui cordon de gardieni, care, cu braţele împletite, îmi aţineau calea.
Fără să încetinesc, am înaintat spre doi dintre ei şi am început să-i lovesc cu piciorul în zonele
sensibile. Încovoiaţi de durere, au rupt cordonul şi astfel am putut să trec.
— Puneţi mâna pe el! Imediat!
Noul administrator, Durand-Durand, se apropia şi el pe hol. Organiza contraatacul. Câţiva gardieni
mi-au sărit în spate. Am început să urlu şi, mobilizat de o energie de care nu mă ştiam în stare, i-am
proiectat pe rând spre perete. Apoi au sărit şi mai mulţi pe mine, dar m-am scuturat atât de puternic,
încât, din nou, am scăpat de ei. Înţelesesem de unde-mi venea acea nouă forţă: mi-era de-ajuns să mă
gândesc la Fiona, la burta ei uşor bombată, la copilul nostru care avea să se nască, şi deveneam
invincibil.
În sfârşit, am ieşit pe stradă. Durand-Durand, roşu de furie, cu venele gata să-i plesnească, a luat
pistolul unuia dintre paznici şi l-a îndreptat spre mine:
— Rămâneţi pe loc, dacă nu, trag!
— Doar n-o să ciuruiţi capodopera muzeului. Doar sunteţi administrator!
— Îmi fac datoria.
— Este de datoria dumneavoastră să nu distrugeţi operele.
În timpul ăsta, am continuat să merg. Trecătorii se dădeau la o parte din calea mea. Unii rămâneau
cu gura căscată văzându-mă; alţii se refugiau în maşini sau în magazine, de parcă aş fi fost un tigru
scăpat din cuşcă.
Dintr-odată am auzit o detunătură şi am simţit durere în pulpă. Nu m-am mai putut ţine pe picioare
şi am căzut.
Durand-Durand trăsese în mine. Se apropia, cu arma fumegând, însoţit de gardieni.
— Este de datoria mea să nu las operele de artă să dispară.
Am fost aşezat pe o targă.
— Duceţi-l la atelierul de restaurare şi puneţi un afiş la ultimul etaj: „Închis temporar pentru
lucrări“.

Am rămas o săptămână la infirmeria muzeului, supravegheat chiar şi noaptea de paznici înarmaţi cu

pistoale din care puteau să lanseze seringi pline cu somnifer.
Durand-Durand trecea să mă vadă de trei ori pe zi, reproşându-mi că nu mi se cicatrizează la loc
cusăturile şi că rana de la picior se vindecă prea greu.
Infirmierul observase lichidul ciudat care-mi curgea din cusături. Îngrijindu-mă, mi-a semnalat şi
alte fenomene alarmante legate de trupul meu: implanturile de colagen se deplasau, întăriturile
slăbeau, lichidele destinate să umfle diverse membre se răspândeau în devălmăşie pe sub piele, iar
acolo unde doctorul Fichet sudase protezele se formau edeme.
— Cu ajutorul câtorva antibiotice, inflamaţiile astea ar trebui să dispară, a spus el.
Am acceptat medicamentele, dar ştiam că se întâmplă ceva mai grav decât se gândea: corpul lui
Adam bis se descompunea.
 Când am putut din nou să merg, Durand-Durand a părut uşurat şi a anunţat personalul:
— Începând de mâine redeschidem sala cea mare. Anunţaţi presa şi scoateţi afişul cu „Închis
temporar pentru lucrări“.
— Era şi timpul, domnule administrator, oamenii cereau banii înapoi pe bilete.
M-am aşezat din nou pe pat şi i-am făcut semn administratorului să se apropie.
— Nu are rost să cheltuiţi bani cu anunţurile. Adam bis n-o să mai urce pe soclu, domnule Durand-
Durand.
— Şi de ce, mă rog?
— Pentru că o să mă întorc la soţia mea, care este însărcinată. Aveţi copii, domnule Durand-
Durand?
— Nu-ncercaţi să mă duceţi de nas. Nici măcar n-am de ce să negociez cu dumneavoastră.
Aparţineţi Muzeului Naţional. Şi veţi sta în sala cea mare conform programului stabilit. Dacă
încercaţi vreo manevră, gardienii vă vor împuşca din nou.
— Foarte bine. Pe răspunderea dumneavoastră.
A doua zi, cât am stat singur mi-am petrecut timpul acoperindu-mi rănile cu talc, apoi mi-am
aşteptat călăii. Am fost dus la soclul meu, aşa cum e condus un condamnat la moarte până la zidul
unde va fi împuşcat; am înaintat înconjurat de gardieni cu armele ridicate, într-o linişte grea din care
nu mai lipsea decât să bată tobele.
M-am aşezat pe soclu, iar paznicii s-au postat în cele patru colţuri ale sălii şi în faţa celor două
ieşiri.
Când muzeul s-a deschis, am aşteptat să se strângă lumea, apoi, aşa cum hotărâsem, am făcut pe
mine…
Înainte să observe, oamenii au simţit mirosul. I-a izbit o duhoare puternică. Înlemniţi pentru câteva
secunde, nevenindu-le să creadă, mai întâi s-au uitat unii la alţii cu reproş, fiecare căutând vinovatul
printre cei de lângă el, pentru că mirosul urât era atât de puternic, încât părea să vină de foarte
aproape. O mamă şi-a pălmuit băiatul, care, victimă nevinovată, a început să plângă. În curând au
izbucnit şi protestele. Toată lumea se uita suspicios pe jos, cei mai cinstiţi au ridicat tălpile la
vedere, cei mai nervoşi au dus o mână la gură. Dintr-odată, o femeie a început să vomite,
provocându-le aceeaşi reacţie şi altora. Podeaua s-a umplut de resturi de la micul dejun de curând
ingurgitat, iar la duhoarea mea s-au adăugat toate acele mirosuri mai fade.
Totuşi, excrementele triumfau, greţoase, stupefiante, dezgustătoare, formidabile, imperiale. Dacă n-
aş fi fost chiar eu autorul acelei infecţii, aş fi vomitat; dar, ca orice autor, îmi respectam opera.
În sfârşit, o fetiţă a arătat cu degetul spre mine.
— El e!
Oripilaţi, oamenii s-au împrăştiat din faţa mea. Se împingeau unii pe alţii. Se îndepărtau cât
puteau. O femeie a început să vorbească nervoasă:
— Totuşi, la cât de scump e biletul, aţi putea să faceţi curat.
Îi apostrofa pe gardieni, care-şi duseseră şi ei batistele la nas. Aceeaşi acuzaţie a fost reluată şi de
ceilalţi vizitatori, descoperind uşuraţi cine erau vinovatul şi responsabilii.
Uluiţi, gardienii nici nu şi-au dat seama că tocmai se pornise o răzmeriţă. Lumea ţipa. Nimănui nu-i
mai păsa de mine. Poate că era o bună ocazie să fug?
 Vocea lui Durand-Durand a tunat:
— Ce-i cu vacarmul ăsta? Domnilor, de ce-aţi rămas pironiţi acolo? Mergeţi imediat şi curăţaţi
statuia lui Zeus-Peter Lama.
Publicul s-a liniştit, iar gardienii s-au apropiat de mine, dezgustaţi. Mi-am dat seama ce aveam de
făcut: m-am întins peste excremente şi, rânjind, am început să mă tolănesc prin ele.
— Imobilizaţi-l şi evacuaţi tot etajul! a strigat Durand-Durand.
Cât ai zice peşte, am simţit o înţepătură şi am adormit.

Când m-am trezit, l-am găsit pe Durand-Durand aşezat pe marginea patului. Încruntat, bălăbănindu-
şi nerăbdător piciorul, bătând darabana cu degetele pe una dintre protezele mele, cercetându-mă ca
pe un dosar imposibil de greu. Secretara lui, domnişoara Cruchet, o simfonie de trandafiri sub un
permanent blond, cu pielea rumenită de soare, aştepta cu creionul în mână, gata să noteze fiecare nouă
idee directorială.
M-am sprijinit de perne, plescăind ca să-i atrag atenţia.
— N-o să mă mai ridic de-aici. Începând de astăzi, sunt în grevă.
— Nu aveţi dreptul.
— Oricine are dreptul să facă grevă. Chiar şi dumneavoastră.
— Obiectele nu au dreptul să facă grevă.
— Dar eu nu sunt un obiect.
— Operele de artă nu au dreptul la grevă, dacă preferaţi formularea asta, a adăugat el ridicând din
umeri.
A scos un ziar din buzunarul de la haină, l-a desfăcut şi mi l-a arătat.
— Ce-i cu povestea asta cu procesul?
Am descoperit cu bucurie că Fiona depusese o plângere, că judecătorul o acceptase şi că ziarele
erau încântate să reflecte evenimentul. Citau declaraţiile avocatului, impetuosul domn Calvino, care
afirma că are loc o crimă împotriva umanităţii.
— Vreau să trăiesc împreună cu soţia mea. Vom avea un copil. V-am explicat deja.
— N-am auzit în viaţa mea o poveste atât de absurdă. Dumneavoastră, domnişoară Cruchet, aţi mai
auzit?
Întotdeauna de aceeaşi părere cu şeful ei, domnişoara Cruchet a ridicat din sprâncene, mai-mai să-i
cadă de pe nas ochelarii ei în formă de fluture, cu rame roz-somon. Mi-am pus mâinile-n sân – sau,
mă rog, ceea ce aveam pe post de mâini:
— Credeţi ce vreţi, domnule Durand-Durand. Dar eu n-o să mai pozez.
— O să vă denunţ.
— Şi?
— O să fiţi arestat.
— Şi?
— O s-ajungeţi la închisoare.
— Felicitările mele, nu mai ezitaţi, tăbărâţi pe mine, asta şi vreau. Dacă mă denunţaţi înseamnă că
sunt o fiinţă umană. Dacă mă aruncaţi în închisoare înseamnă că sunt o fiinţă umană. Dacă mă găsiţi
vinovat înseamnă că sunt o fiinţă umană. Daţi-i bătaie. Faceţi plângere. Denunţaţi-mă.
S-a scărpinat la ceafă, iar din simpatie domnişoara Cruchet a început să-şi roadă creionul fucsia.
 — Eu sunt un administrator responsabil. Mă puneţi în faţa unei adevărate dileme profesionale.
— Ascultaţi, domnule Durand-Durand, gândiţi-vă din punctul dumneavoastră de vedere. Se mai
întâmplă ca un tablou să se deterioreze sau ca vopseaua să crape, nu-i aşa?
— Da.
— Ce faceţi în astfel de cazuri?
— Scot piesa din muzeu şi le-o încredinţez restauratorilor.
— Ei bine?
— Am înţeles! Las sala dumneavoastră deschisă, pun pe soclu o plăcuţă de bronz cu: „Obiectul se
află la atelierul de restaurare“ şi clasez dosarul. Cruchet, am găsit!
Cu fruntea descreţită, radia de bucurie că deţine esenţialul: o soluţie administrativă. Cât despre
domnişoara Cruchet, roşise auzind că şeful o strigase doar pe nume, emoţionată să vadă că a fost
anulată bariera lui „domnişoară“ şi mai tulburată decât dacă i-ar fi ridicat fusta.
— Îmi daţi voie să plec? am încheiat eu.
— În nici un caz.
— Dar v-am spus că soţia mea…
— Gata, ajunge. Eu nu discut cu operele de artă. Şi cu atât mai puţin cu operele de artă deteriorate.
A plecat fără să-şi închipuie câtă dreptate avea. În ciuda tratamentului pe care mi-l administra
infirmierul, febra nu mă mai părăsea deloc; toată carnea mi-era devorată de puroi, pustule şi
umflături. Corpul meu părea că încearcă să se debaraseze încet de el însuşi.

Domnul Calvino a depăşit toate opreliştile, inclusiv pe cea mai grea, nerozia încăpăţânată, de
funcţionar, a lui Durand-Durand.
— Dacă-mi permiteţi să-l văd pe Adam bis, domnule administrator, vă promit că va fi de acord să
pozeze câteva ore în weekend.
Îngrijorat să vadă că-i scad încasările, temându-se să nu provoace o anchetă financiară asupra
instituţiei, Durand-Durand nu a respins propunerea. I-a acordat domnului Calvino dreptul să mă
viziteze o dată.
— Fiona se simte bine, mi-a spus domnul Calvino imediat ce a sosit.
De când aflasem că voi fi tată, devenisem emotiv, aşa că detaliile despre cum se desfăşurau zilele
Fionei mi-au umezit ochii. În schimb, i-am ascuns avocatului faptul că sănătatea mea se înrăutăţea din
ce în ce mai mult: viitoarea mamă nu trebuia să-şi facă griji pentru nimic.
— Acum, băiete, trebuie să ne punem pe treabă. Va avea loc prima înfăţişare. Fiona va fi partea
reclamantă. Va acuza statul de tratamente inumane asupra ta. Care e sarcina noastră, a mea şi a ei, în
procesul acesta? Să demonstrăm că eşti o fiinţă umană.
S-a uitat la mine şi a-nceput să se scarpine sub bărbie, gânditor. Se auzea un zgomot ca de
răzătoare, pentru că de la prânz, acolo unde fusese bărbierită, pielea domnului Calvino se iritase:
— Pentru partea fizică, e puţin cam greu.
— Lăsaţi deoparte aparenţele şi ascultaţi-mă: pot să vorbesc!
— Dar mai există astăzi ceva care să nu vorbească? Toate computerele vorbesc! Toate aparatele
vorbesc! Toată tehnologia e guralivă!
— Da, dar eu atunci când vorbesc îmi exprim conştiinţa. Cuvintele mele vin din suflet, nu dintr-un
program.
 — Va trebui s-o demonstrezi.
— Uşor.
— Nimic nu-i mai greu de demonstrat decât existenţa unui suflet. Sufletul e invizibil. Nu uita că
jumătate dintre psihologi, medici şi oamenii de ştiinţă pretind chiar că sufletul nu există.
— Eu vorbesc ca o fiinţă în carne şi oase.
— Sigur, e un punct de vedere. Dar apărarea, adică statul, ar putea foarte bine să ne fluture pe sub
nas dovezile scrise care demonstrează perfect că eşti o marfă. Ai fost obiectul mai multor tranzacţii
comerciale. Eşti înregistrat în mod oficial ca un obiect, nu ca o fiinţă umană.
— Asta s-a întâmplat recent. Abia de un an şi jumătate.
— Înainte ce erai?
I-am povestit domnului Calvino despre originile mele, despre complexul faţă de fraţii mei, despre
tentativele de sinucidere, despre întâlnirea cu Zeus-Peter Lama, urmată de planul care dusese la falsa
mea moarte şi la falsa înmormântare.
— Asta ne încurcă foarte mult, a exclamat speriat domnul Calvino. Nu putem dovedi nu doar că
eşti în prezent o fiinţă umană, ci nici că ai fost asta în trecut.
— Ba da.
— Ba nu, pentru că eşti mort. Cu acte-n regulă. Persoana care pretinzi că eşti e îngropată la doi
metri sub pământ.
— Dar data la care am dispărut sub vechea mea identitate şi cea la care m-am născut sub noua
identitate coincid.
— Nu e suficient. Absolut deloc. Zici că părinţii au recunoscut cadavrul la morgă?
— Da. Eram machiat şi adormit.
— Aşadar, argumentul pică de la sine. Primo, părinţii tăi pot să depună mărturie că te-au văzut
mort. Secundo, tu nu poţi depune mărturie pentru nimic, fiindcă erai adormit. Nu ne foloseşte la
nimic.
— Atunci chemaţi-i din nou pe părinţii mei să mă vadă.
S-a uitat lung la mine, izbit de idee şi apoi cântărind-o din mai multe puncte de vedere.
— Cum te vor recunoaşte?
— După ochi. Dar mai ales după amintiri.

Domnul Calvino a cerut ca eu să asist ascuns la prima întâlnire cu părinţii mei.

— De ce?
— Ca să-ţi stăpâneşti emoţiile.
— La ce bun? Sunt atât de bucuros să-i revăd, să le spun că n-am murit.
— Foarte bine, tu ştii ce simţi. Dar ei? Ştii ce simt ei?
În biroul pe care ni l-a împrumutat Durand-Durand a fost instalat un paravan. M-am aşezat dincolo
de el şi am constatat că pot să urmăresc toată scena printre panouri. Inima îmi bătea cu putere, de
nerăbdare, şi gâfâiam. Dopat cu antiinflamatoare şi cu aspirină, aveam la dispoziţie două ore în care
febra mă mai slăbea.
Au intrat doi bătrânei. Un bărbat şi o femeie. Care abia dacă aduceau cu părinţii mei aşa cum îi
ştiam. Aceeaşi coafură, dar cu părul grizonat, mai rar, mai lung, fără vitalitate. Aceiaşi ochi, dar nu
aceeaşi privire: aceasta căpătase ceva tern, împietrit, temător şi plictisit. Aceleaşi corpuri, dar
împuţinate, slăbite, fără vlagă, a căror uzură se vedea în fiecare gest, al căror edificiu fragil ameninţa
să se prăbuşească la fiecare mişcare. Ce se întâmplase? Trecuse doar un an, cel mult un an şi
jumătate.
— Vă mulţumesc că aţi venit, a spus domnul Calvino, invitându-i să se aşeze.
— Să ştiţi că soţia mea nu mai are judecată, a spus tata. Deşi fizic e prezentă, mintea îi este aiurea.
Nu mai simte nimic, nu mai spune nimic, nu mai observă nimic. Totuşi, dacă rămâne fără mine, începe
să urle.
— Doctorii ce spun despre asta?
— Că a suferit prea mult. Şi că de aceea a hotărât să nu mai sufere. Retrăgându-se din lumea
noastră.
M-am uitat la mama, care, când s-a aşezat şi s-a sprijinit în fotoliu, mi s-a părut normală. Apoi, s-a
izolat de tot ce era în jur, figura moartă, pleoapele deschise în gol, gura căscată şi mută, departe de
noi, indiferentă, o simplă prezenţă fizică.
— Domnule dragă, a spus avocatul Calvino, v-am rugat să veniţi aici pentru a vă cere părerea
despre ipoteza că fiul dumneavoastră cel mic este încă în viaţă.
— E imposibil. L-am văzut pe Tazio mort, s-a înecat. A trebuit să-i identific cadavrul. Sărmanul
Tazio…
Numele mi-a răsunat înăuntru ca o explozie. Şi, odată cu el, copilăria, copilăria mea fericită, care
îmi revenea brusc în minte.
— Păi… vedeţi dumneavoastră, treaba e complicată. Cu siguranţă că vă va fi greu să mă credeţi,
dar poate că ceea ce aţi văzut n-a fost decât o înscenare.
— Poftim?
— Cineva a vrut să vă facă să credeţi că Tazio a murit, deşi nu era decât adormit.
— Adormit? Cine să-l adoarmă? Şi de ce?
Domnul Calvino a întârziat să răspundă. Voia să lase impresia că e sigur pe el, deşi îşi storcea
mintea să găsească o relatare cât mai puţin şocantă despre trecutul meu.
— Fiul dumneavoastră voia să dispară. Şi, într-un fel, chiar a dispărut. Adică… cel pe care-l ştiţi
dumneavoastră. Acela a murit, deşi fiul dumneavoastră n-a murit.
— Nu-nţeleg nimic.
— Fiul dumneavoastră ar putea fi în viaţă, sub altă identitate.
— Şi de ce-ar fi făcut aşa ceva? Şi de ce nu ne-ar fi spus nimic?
Domnul Calvino a făcut din nou o pauză, ridicându-se să deschidă fereastra.
Tatăl meu se uita în pământ, clătinând din cap.
— Nu-nţeleg nimic.
Domnul Calvino s-a aşezat la loc, şi-a dres vocea şi a încercat o altă abordare.
— După părerea dumneavoastră, de ce a încercat fiul dumneavoastră, de mai multe ori, să se
sinucidă?
— Nu ştiu. Era băieţelul cel mai vesel şi mai plin de viaţă pe care l-am văzut vreodată. Un soare
în casa noastră. Apoi, brusc, în adolescenţă, a pălit, s-a posomorât, s-a închis în el însuşi. Am
încercat să discutăm cu el. Degeaba. Dacă-i întindeam mâna, o muşca. Dacă-l întrebam ceva, fugea.
Ne-am gândit că de vină era pubertatea… Sufeream văzându-l atât de însingurat şi nefericit, dar am
hotărât, soţia mea şi cu mine, să aşteptăm să vină el către noi.
— Era urât?
— Tazio, urât? Nu. Deloc. Nu arăta la fel de bine ca fraţii lui mai mari. Însă de aici până la a
spune că era urât!…
— Dar el se considera urât?
— Posibil. În adolescenţă, oricât de frumos eşti, tot urât te crezi.
— Poate că suferea pentru că nu reuşea să se facă remarcat?
— În comparaţie cu fraţii lui, sigur. De-asta îl tratam cu mult mai multă afecţiune decât pe ei. Fără
să ne oblige. Enzo şi Rienzi au fost întotdeauna foarte frumoşi, dar cu un caracter urât. Nu doresc
nimănui să aibă nişte copii ca ei, egoişti, ingraţi, fără pic de sensibilitate. Tazio era bucuria noastră.
Tulburat, îmi venea să-mping la o parte paravanul şi să-l îmbrăţişez pe tata. Ca şi când ar fi ghicit
asta, domnul Calvino s-a ridicat şi s-a postat în faţa paravanului, între mine şi tata.
— La ora actuală, cum vă înţelegeţi cu fiul dumneavoastră, cu Rienzi?
— Nu ne vedem deloc. De când au ajuns celebri, Enzo şi Rienzi n-au mai venit pe la noi, ca şi
când n-am mai fi fost destul de buni pentru ei şi pentru lumea în care se învârteau. Soţia mea îşi făcea
totuşi în continuare griji pentru ei, nu concepea să-i lase să se apuce de droguri, să devină dependenţi
de nişte escroci şi de praful acela alb. Nici măcar nu mai voiau să mai stea de vorbă cu mama lor la
telefon atunci când îi suna, iar la evenimentele publice se făceau că n-o văd. Şi-apoi, a venit ziua
aceea…
Tata a ezitat. S-a uitat la mama, de parcă i-ar fi cerut permisiunea să continue. Dar ea n-a observat
nici măcar asta; aşa că tata a povestit mai departe.
— În ziua în care am aflat că Tazio s-a aruncat în gol de pe o faleză… am fost distruşi. Nu vă
puteţi imagina, domnule, câtă durere, pentru douăzeci de ani de grijă, de teamă şi de dragoste duşi de
râpă… La ce bun? La ce bun atâta îngrijorare la primele scâncete, la primii dinţişori, la primele
julituri? De ce l-am sprijinit până a învăţat să meargă pe bicicletă? De ce am tremurat atunci când nu
se întorcea la timp de la şcoală? De ce ne-am făcut planuri pentru el? În zadar. Ba încă şi mai grav.
Durerea se înveninează cu sentimentul de vinovăţie. Ce-am făcut? Ce mai trebuia să facem şi n-am
făcut? Cum să ne mai putem privi în oglindă, când vedem părinţii unui băiat care s-a sinucis?
Îmi venea din nou să ies din ascunzătoare, să-i strig tatălui meu că din egoism şi din prostie îmi
dorisem să mor, nu pentru că ar fi fost ei nişte părinţi răi. Domnul Calvino, stând ţeapăn, cu
picioarele depărtate, solid, îndesat, îmi ţinea calea.
— Am fost atât de supăraţi, încât atunci când gemenii au venit să organizeze înmormântarea însoţiţi
de impresarul lor, de consilierul lor de presă şi de echipa de publicitate, n-am avut prezenţa de spirit
să ne opunem. Aşa că a avut loc înmormântarea aceea ridicolă, când fotografia lui Tazio a fost
înlocuită cu fotografia unuia din gemeni, când s-a creat legenda îngerului lovit de soartă. Ce
mascaradă! Soţiei mele i-a fost atât de ruşine, încât s-a izolat în muţenie. Eu n-am făcut la fel ca ea,
dar m-am prefăcut la rându-mi că trăiesc. Aşadar, înţelegeţi, domnule, dacă cineva ne-ar spune că
Tazio şi-a înscenat moartea, că e în viaţă şi nu mai vorbeşte cu noi, mai că aş prefera să nu aflu. Dacă
să-ţi pierzi copilul e o dramă, să-i faci pe cei dragi să creadă că ai murit e o trădare. Uneori moartea
e mai uşor de suportat decât minciuna. Chiar şi sinuciderea poate fi acceptată ca atare, pentru că
orice om a simţit, fie şi numai pentru o clipă, ce înseamnă disperarea. Dar o moarte falsă, o
înşelătorie, ideea că fiul meu trăieşte făcându-mă în acelaşi timp să cred că… dacă ar fi adevărat!…
nu, n-aş putea să suport. Nu i-am reproşat că s-a sinucis, niciodată, am suferit din cauza lui, dar nu i-
am reproşat! Dar dacă ar apărea viu în faţa mea i-aş reproşa că trăieşte! Nu poţi să fii atât de
nemilos. E imposibil! Nu Tazio. Totuşi, vă ascult.
În momentul acela, mi-am dorit să fi fost într-adevăr în sicriul unde trebuia să fiu. Îmi dădeam
seama că egoismul mă împinsese la nişte fapte extreme în trecut, fără să-mi pese de cei care mă
iubeau şi pe care-i iubeam. Pentru că îmi iubeam tatăl, îmi iubeam mama, îi iubisem întotdeauna şi nu
încetasem să-i iubesc, chiar dacă durerea şi lehamitea mea de a trăi, la douăzeci de ani, îmi
sufocaseră celelalte sentimente.
— Vă înţeleg foarte bine, domnule dragă. Totuşi, trebuie să vă prezint pe cineva care pretinde că e
fiul dumneavoastră.
Am ieşit tiptil de după paravan şi m-am prefăcut că am intrat pe uşă.
Tata s-a întors spre mine.
— Glumiţi? a spus el după câteva clipe.
Am rămas cu ochii pironiţi în pământ. Nu voiam să-mi recunoască privirea.
— Nu. Nu glumesc, a spus domnul Calvino, Adam pretinde că este Tazio Firelli. Nu-i aşa, Adam?
Am bolborosit ceva de ne-nţeles, prefăcându-mi şi vocea.
Tata s-a apropiat şi m-a măsurat din cap până-n picioare, necruţător:
— De ce spuneţi asta? De ce afirmaţi, mă rog, că sunteţi Tazio? De ce ne faceţi una ca asta?
— Iertasi, m-am înselat, am bâiguit eu sâsâind şi strâmbându-mă ca un debil mintal.
Domnul Calvino mi-a aruncat o privire severă şi a spus autoritar:
— Adam vă va povesti câteva amintiri din copilăria lui.
— Iertasi, m-am înselat.
— Sunteţi sigur?
— Iertasi, m-am înselat…
— Chiar aşa? Chiar v-aţi înşelat? V-aţi înşelat definitiv? Pentru totdeauna?
— M-am înselat, am răspuns eu umil.
— Normal că s-a înşelat! a ţipat tata, furios. Vino, draga mea, să mergem.
A ajutat-o pe mama să se ridice. Părea să redevină normală numai atunci când se mişca.
Ascultătoare ca o fetiţă, l-a luat de braţ, i-a zâmbit şi s-a ridicat. Apoi ochii ei albaştri au ajuns în
dreptul nostru, fără să ne vadă, şi cei doi au plecat.
M-am prăbuşit pe un fotoliu. Am început să plâng în hohote şi în reprize, dând afară, prin şiroaiele
de lacrimi, toată suferinţa din mine. Nişte spasme puternice, seci, care-mi sfâşiau pieptul şi-mi lăsau
pleoapele fierbinţi şi uscate, fiecare hohot – o lovitură de cuţit pe care ţi-o aplici pentru că vrei să
termini cu tot.
Domnul Calvino mi-a pus mâna pe umăr.
— Te înţeleg, băiete.
— Sunt un monstru. Nu doar că am trup de monstru, dar am şi suflet de monstru.
— Fără-ndoială că trebuie să fii puţin monstru pe dinăuntru ca să fii şi pe dinafară. Totuşi, e de-
nţeles că ai negat. Chiar dacă la proces nu ne va folosi la nimic… Ce-o să ne facem?
 Atunci am simţit o arsură chinuitoare între picioare. N-am putut să-mi stăpânesc un ţipăt.
— Ce s-a-ntâmplat, prietene?
Neputincios, am simţit ceva coborându-mi pe coapsă. Apoi obiectul a ajuns jos şi s-a rostogolit pe
podea.
— Ce-i asta? a strigat speriat Calvino.
Am luat de pe jos bucata de metal şi am ridicat-o în dreptul ochilor:
— Sunt eu. Mă rog, o parte din mine.
Avocatul s-a apropiat şi s-a uitat atent la ciudatul cilindru mânjit de sânge.
— De unde vine obiectul ăsta?
— Sonomegaforul meu.
A făcut ochii mari de uimire. Eu mi-am smuls hainele şi i-am arătat şantierul în care se
transformase trupul meu. A întors imediat privirea.
— Mă descompun, domnule avocat, încep să putrezesc. Cicatricile mi se deschid, iar protezele se
desprind. Am în permanenţă febră patruzeci. Sunt sleit de puteri. În curând o să mor.
Calvino a deschis fereastra ca să respire un pic de aer curat, apoi mi-a răspuns:
— Corpul tău respinge pur şi simplu grefele. Refuză tot ce a introdus Zeus în el. E un semn de
însănătoşire. Nici gând să mori, o să rezişti.
Ştiam că are dreptate.
— Sper că o să pot să rezist până la proces. Infecţia se răspândeşte tot mai mult.
— O să te duc la doctor. Trebuie să te internezi.
— Altă închisoare? Nu, mulţumesc. Asta o să încetinească procesul şi o să-i dea bătăi de cap
Fionei. Cu atât mai mult cu cât îmi închipui că Zeus-Peter Lama o să profite ca să-mi facă injecţia
fatală, prin care o să-mi pecetluiască buzele şi-o să mă transforme în legumă.
M-am îmbrăcat la loc cu greu.
— În plus, nici un chirurg n-ar avea pentru moment dreptul să mă opereze. Ar trebui mai întâi să
câştigăm procesul.
— Aşa e, a spus Calvino plecându-şi capul.
Am curăţat cojile şi puroiul de pe podea şi am ascuns sonomegaforul în buzunar.
— N-aţi văzut nimic. Nu sunt bolnav. O să-ncerc să rezist până la înfăţişare.

Ziua procesului se apropia.

Cele câteva ore cât acceptasem să pozez în weekend mă costau de fiecare dată tot mai mult. Cu
ajutorul domnului Calvino, care îmi furniza talc şi fond de ten, reuşeam să-mi ascund rănile şi
infecţiile. Cât despre frisoane, nu le puteam întotdeauna controla, dar nu părea să-i pese nimănui.
În primele zile, Fiona se strecurase în sală şi mă privise de departe, mută, sprijinindu-se cu spatele
de perete, cu o mână pe burtă, fiindcă nu era în stare să se apropie, să parcurgă cei câţiva metri care
ne despărţeau. Nici eu n-aş mai fi avut forţă să fac asta. Dar zidul dintre noi doi era de fapt situaţia în
sine: eu obiect, ea subiect, bărbaţii aceia înarmaţi, împrăştiaţi în faţa tuturor ieşirilor, spectatorii
aceia distraţi sau căzuţi în extaz, ghizii care explicau mecanic importanţa mea capitală în arta
contemporană, un du-te-vino permanent specific tuturor muzeelor, care mă făceau să mă gândesc la
noaptea aceea adâncă, tăinuită, îndepărtată şi interzisă, la momentele de intimitate când făcuserăm
dragoste şi concepuserăm copilul. De o parte şi de alta a ferestrei din vorbitorul unei închisori am fi
fost mai aproape decât despărţiţi aici doar de cei câţiva metri de pardoseală. Totuşi, Fiona era
suficient de aproape încât să-i observ lacrimile din ochi. Oare ea le vedea pe-ale mele? După trei
vizite în timpul cărora n-am putut să schimbăm nici un cuvinţel, a hotărât să pună capăt chiar ea
chinului. Cu-atât mai bine. Eram sigur că dacă s-ar fi apropiat ar fi observat în ce stare mă aflam.
Îmi doream atât de mult să lupt pentru libertatea mea, încât deveneam agitat. Din cauza neliniştii
care se adăuga suferinţei fizice, febra nu-mi scădea deloc. În zilele de odihnă, închis în celula mea,
mi se părea că până şi cele mai mici sunete anunţă sosirea lui Zeus-Peter Lama şi a doctorului Fichet.
Cei doi mă bântuiau. Probabil că, imediat ce aflaseră că pot să vorbesc, scorniseră un plan ca să mă
amuţească.
Până la urmă, n-am scăpat de ce mă temeam. Într-o dimineaţă, m-am trezit faţă-n faţă cu Zeus-Peter
Lama, care-mi zâmbea cu toţi dinţii bătuţi în pietre preţioase. Am scos un ţipăt de teroare.
— Ei bine, tinere prieten, iată cum mă răsplătiţi, iată cum îi mulţumiţi creatorului dumneavoastră!
Of… Of… Dacă n-aş fi complet detaşat de lumea asta, chiar m-aş supăra.
M-am întrebat imediat de ce îmi vorbea pe tonul acela atât de fandosit. Cauza se afla în spatele lui:
Durand-Durand, administratorul.
— Domnule Durand-Durand, am strigat eu, nu vreau să primesc nici o vizită!
— Nu pot împiedica un artist să-şi vadă opera, nici chiar în atelierul de restaurare. Articolul
optsprezece din Regulamentul de funcţionare a muzeelor naţionale, alineatul doi.
Mi-am afundat capul în pernă. Triumfător, Zeus-Peter Lama şi-a lins buzele fixându-mă cu ochii
injectaţi de sânge. Se uita la mine aşa cum se uită lupul la un miel chiar înainte să-i sară la beregată şi
să-l devoreze.
— Mulţumesc, prietene, acum puteţi să vă întoarceţi la preţioasele dumneavoastră treburi, a spus
Zeus-Peter Lama cu o voce voalată, de snob, fără nici o legătură cu duritatea trăsăturilor lui.
— Imposibil, domnule Lama.
— Poftim?
— Acelaşi articol optsprezece din Regulamentul de funcţionare a muzeelor naţionale, de data
aceasta alineatul trei: „Artistul nu va putea rămâne singur cu opera de artă, pentru a preveni situaţia
în care, cuprins de regrete sau de impulsuri creatoare, acesta ar încerca să o deterioreze, să o
distrugă sau să-i aducă modificări“.
Durand-Durand şi-a încheiat exerciţiul de memorie cu o satisfacţie de elev studios şi aproape că
mi-a venit să-l îmbrăţişez, pe el şi rigorismul lui.
— Probabil că glumiţi! a şuierat Zeus printre dinţi.
— Niciodată cu regulamentul, domnule Lama.
Zeus s-a încordat, gata-gata să-l lovească pe administrator, apoi a luat din nou o postură graţioasă,
a întors un scaun şi s-a aşezat cu faţa la mine.
S-a aplecat şi mi-a şoptit la ureche:
— Cum se face că vorbeşti, şarpe?
— Fichet şi-a bătut joc de dumneavoastră, i-am şoptit la rându-mi. Nu ştie nimic despre creier.
Dar eu am avut grijă să vă conving că a reuşit.
— Ce ai de gând să îndrugi la proces?
— Tot ce mă va ajuta să-mi recapăt libertatea.
 — Ştii bine că sunt puternic şi că mă respectă toată lumea. Iar statul e la fel de puternic şi de
respectat.
— Ştiu.
— N-ai nici o şansă.
— Atunci de ce vă faceţi atâtea griji?
Nervos, s-a lăsat pe spate în scaun şi, câteva momente, şi-a tot netezit mustaţa. Apoi mi-a aruncat,
aplecându-se spre mine:
— Sculpturile vii se vând foarte bine. Toate frumuseţile au fost operate. Iar majoritatea şi-au găsit
deja şi stăpâni. Pentru cele ale căror răni nu s-au vindecat încă am deja liste de aşteptare.
— Şi ce dacă?
— Nu vreau să-mi strici reuşita asta. Oamenii trebuie să aibă încredere în ceea ce cumpără.
— Doar nu le-aţi făcut operaţii de lobotomie!
— Ba da, printr-un coleg de-al lui Fichet, care pierdea bani la curse.
— Atunci de ce vă temeţi?
Şi-a aprins două ţigări şi le-a agitat prin aer ca să se învăluie în fum albăstriu. Apoi i-am simţit
răsuflarea caldă şi ameninţătoare în ceafă şi buzele lipite de urechea mea:
— Transpiri ciudat de mult. Ce se-ntâmplă? Eşti cumva bolnav?
— Mă simt foarte bine. E pur şi simplu din cauză că nu-mi face deloc plăcere să vă văd.
— Pentru că, dacă nu te simţi bine, ştii că pot să-l chem pe doctorul Fichet.
— Din păcate pentru dumneavoastră, sunt într-o formă excelentă.
Strângeam în mână cearşafurile, gata să mă împotrivesc dacă i-ar fi trecut prin cap să mă
examineze. Din fericire, s-a întors la motivul pentru care venise.
— N-ai nici un interes să spui totul la proces.
— Nici dumneavoastră.
A râs spart şi sec, iar în râsul acela i se simţea toată neliniştea.
— De ce mi-ar fi frică?
— Să nu vorbesc despre o falsă răpire menită să-mi crească preţul.
— Şşt!
— Sau poate despre greşelile doctorului Fichet, care nu-şi perforează victimele cu suficientă
precizie.
Mi-a acoperit gura cu degetele, ca să mă împiedice să continui.
— Hai să negociem, vrei? Uiţi şi tu, uit şi eu…
— Ce anume? Mă-ntreb de ce mi-ar putea fi mie ruşine. În afară de faptul că am avut încredere în
dumneavoastră.
— Părinţilor tăi crezi că le-ar pica bine să afle că te-ai prefăcut mort? Că ai jucat comedia asta de
prost gust, să te machiezi ca un om înecat? O farsă pe care n-ai dezminţit-o niciodată.
— Mm… Mm…
Nu mi-a luat mâna de la gură decât când i-am făcut semn că accept. Şi-a aruncat ţigările pe podea,
le-a strivit şi s-a apropiat, dezinvolt, de Durand-Durand, care nu reuşise să prindă nimic din
conversaţia noastră.
— Vă felicit, domnule administrator, menţineţi operele de artă care vă sunt încredinţate într-o stare
perfectă. Vă voi lăuda ministrului. Da, da, vă asigur.
Zeus a plecat, lăsându-l pe Durand-Durand într-un extaz de optimism carierist.
Seara a venit să mă vadă domnul Calvino, căruia i-am povestit toată scena.
Ascultându-mă, s-a scărpinat la ceafă, cu nişte strâmbături îngrozitoare.
— Sunt foarte pesimist, a spus el. Scopul meu e să reuşesc să demonstrez că nu eşti o proprietate a
statului, ci un funcţionar în serviciul statului. Mă voi lupta să obţin schimbarea statutului tău juridic.
Dacă reuşesc, nu va mai trebui decât să pozezi câteva ore pe zi la Muzeul Naţional, contra unei
remuneraţii. Ţi-ar conveni?
— Cum? N-o să pot niciodată să fiu liber?
— O să fii liber ca funcţionar.
— Liber să fac ce vreau cu viaţa mea, cu trupul meu, liber să mă schimb, să îndepărtez urmele
operaţiilor, să redevin…
— Nefericitule! Nici măcar să nu aduci vorba de asta! Ai costat statul zece milioane. Ai atins un
punct de unde nu mai există cale de-ntoarcere. O să te opereze, dar nu ca să redevii ce-ai fost, ci doar
ca să te repare.
— Deci n-o să pot să scap de aparenţa asta?
— Orice s-ar întâmpla, e prea târziu ca să mai ştergi din tine amprenta lui Zeus.

Procesul a început într-o luni dimineaţă, la ora nouă.

Judecătorul era o matahală cheală cu fălci imense, căzute, cu un cap în formă de burduf, ca şi cum
creştetul i s-ar fi scurs în obraji. Aducea cu un peşte, un peşte din acela mare şi bondoc de care vezi
la piaţă, ochi rotunzi, gură invizibilă, ten cenuşiu şi stins, imobilitate de cadavru, perucă ale cărei
bucle semănau cu şirurile de solzi. Din pliurile robei ieşeau două braţe nu mai lungi decât
înotătoarele. Pielea crăpată de pe mâinile lui mici părea umflată cu apă. Răspundea la numele de
„judecătorul Alfa“ şi aproape că te mirai să auzi ieşind din masa aceea flască o voce puternică,
limpede şi precisă. Am început să tremur gândindu-mă că arătarea aceea trebuia să hotărască dacă
eram sau nu o fiinţă umană.
Era cald ca-n baie. Femeile îşi agitau evantaiele, iar bărbaţii îşi ştergeau fruntea. Situaţia m-a
bucurat, pentru că, astfel, transpiraţia mea bolnavă nu ieşea în evidenţă. Mă dădusem cu apă de
colonie, ca să-mi ascund mirosul de putreziciune. Mi-am plecat pleoapele înflăcărate de febră, ca să
nu cumva să se observe reţeaua de vinişoare de sânge care-mi împânzeau sclerotica. Îmi mai rămânea
doar să-mi controlez grimasele în caz că rănile mi-ar fi provocat dureri bruşte.
Domnul Calvino, avocatul părţii reclamante, şi comisarul Leviatan, reprezentantul statului, şi-au
strâns mâna înainte de proces, ca doi jucători de tenis la fileu. Aşa cum arbitrul fluieră începutul
meciului, judecătorul Alfa a lovit o dată cu ciocanul în masă, a reamintit regulile şi meciul a început.
Avocatul meu m-a descris ca pe un individ confuz, lovit de amnezie, care acceptase, întâlnindu-l
pe Zeus-Peter Lama, să se preteze unui exerciţiu ale cărui consecinţe nu le-a prevăzut. Dar oare
trebuia să plătesc până la sfârşitul zilelor pentru acel moment de rătăcire? Era posibil ca cineva să-şi
piardă condiţia de fiinţă umană, chiar renunţând în scris la propria libertate şi abandonându-se
degetelor unui artist? Nu, condiţia de fiinţă umană e un bun inalienabil la care nimeni nu poate să
renunţe şi de care nimeni nu poate să ne deposedeze.
A chemat-o pe Fiona, în calitate de reclamantă. Când s-a prezentat, m-am îndreptat de spate, am
încercat să-mi stăpânesc dârdâiala provocată de febra care mă cuprinsese din nou. Ea a vorbit cu
pudoare despre povestea noastră de dragoste şi a subliniat cât de mult îmi doream eu să-mi asum
responsabilităţile de tată. Comisarul Leviatan, raportor guvernamental, s-a năpustit asupra ei:
— Aveţi obiceiul să pipăiţi opere de artă?
— Poftim?
— Pentru că, din câte înţeleg, sunteţi fiică de pictor, sunteţi obişnuită să manipulaţi tablourile?
— Da.
— Adică?
— Le car, le aranjez, le curăţ, le lăcuiesc, le înrămez. Cam asta…
— Simţiţi că aveţi drepturi depline asupra unei opere de artă?
— N-am nici un drept asupra unei opere de artă. În schimb, am datoria s-o respect.
— S-o respectaţi înseamnă să vă culcaţi, goală, cu ea?
— Adam nu e o operă de artă.
În public, Zeus-Peter Lama a sărit ca ars de pe scaun.
— E scandalos! Protestez!
Cu o lovitură de ciocan în masă, judecătorul Alfa a făcut linişte. Fiona a continuat:
— Adam e un bărbat. Şi şi-a dorit la fel de mult ca şi mine ceea ce s-a întâmplat.
— V-aţi gândit, domnişoară care ne intentaţi acest proces, că noi am putea să vă acuzăm că aţi
adus stricăciuni unui obiect din patrimoniul statului? Că aţi acţionat ca un vandal?
— Dacă-mi dovediţi că Adam e un simplu obiect, puteţi să mă trimiteţi la închisoare.
— Nu spunem că e un obiect, ci o operă de artă.
— A, da?
De data asta, Durand-Durand a fost cel care a sărit de pe scaun.
— La zece milioane, cât a costat, dacă nu e un obiect de patrimoniu, atunci ce e? Nu-mi vine să
cred!
Cu ciocanul lui, judecătorul Alfa a potolit vacarmul din sală şi s-a făcut din nou linişte.
Domnul Calvino l-a chemat apoi pe Carlos Hannibal şi l-a ajutat să vină la bară.
Hannibal îşi luase cu el un baston, pentru ca, şchiopătând tare, să deturneze atenţia de la ochii lui
lipsiţi de vedere asupra şoldului, ca să dea de înţeles că se deplasează cu greu.
Am observat că Zeus-Peter Lama îl urmărea cu ochii lui de vultur, care-i sclipeau rece.
— Ce puteţi să ne spuneţi despre Adam?
— E un băiat extraordinar, foarte pasionat de pictură, cu o judecată remarcabilă, deşi destul de
naivă. Îşi petrecea ore întregi privindu-mă cum lucrez.
— Ce i s-a întâmplat?
— E o victimă a vremurilor noastre. Sau mai degrabă a discursului vremurilor noastre despre ele
însele. Ni se spune că aparenţa este importantă, ni se propune să cumpărăm bunuri şi servicii care ne
schimbă sau ne îmbunătăţesc aparenţa – haine, regimuri de slăbit, coafuri, accesorii, maşini, produse
de înfrumuseţare, medicamente, produse pentru menţinerea tinereţii, călătorii pe litoral, operaţii
estetice. Presupun că Adam, ca atâţia alţii, a căzut în această capcană. Trebuie să se fi simţit foarte
nefericit, dacă s-a căutat acolo unde nu se putea regăsi: în aparenţe. Apoi, probabil că a fost foarte
fericit când escrocul acela i-a propus o nouă şi epatantă aparenţă. În sfârşit, probabil că şi-a dat
seama că se aventurase pe o cale fără ieşire. Acela a fost momentul în care l-am întâlnit.
— De ce-l numiţi pe Zeus-Peter Lama escroc?
— Pentru că fiecare primeşte numele pe care-l merită.
Comisarul Leviatan, Zeus-Peter Lama şi Durand-Durand au început să urle în cor proteste care
mergeau de la insulte – Zeus-Peter Lama – la boicotarea procesului – Leviatan. Am profitat de
tărăboi ca să mă şterg pe faţă şi să-mi curăţ puroiul care începuse să-mi curgă de sub urechi.
Judecătorul Alfa a amuţit strigătele cu o nouă lovitură de ciocan.
— Nu contează ce părere am eu despre Zeus-Peter Lama, a continuat Hannibal. Chiar de-ar fi
Michelangelo, geniul lui nu ar justifica o asemenea faptă: să distrugă un băiat şi să-l transforme în
obiect. De altfel, Michelangelo nu s-ar fi gândit niciodată la aşa ceva. Arta e făcută pentru om, de
către om, dar în mod sigur arta nu e un om. Faptul că Zeus-Peter Lama a ţinut să-şi pună semnătura
direct pe carnea lui Adam i-a distrus acestuia viaţa. Nici dumneavoastră, nici eu, nici statul nu
trebuie să ne facem complici la o asemenea mojicie. Eliberaţi-l.
Zeus-Peter Lama s-a ridicat de pe scaun şi a strigat:
— Spune drept, Hannibal, nu mă recunoşti din cauză că am părul alb?
— Te recunosc foarte bine, Zeus-Peter Lama, a spus Hannibal întorcându-se spre locul de unde
venea vocea. Părul tău alb nu schimbă cu nimic situaţia.
Zeus-Peter Lama a izbucnit în râs. Eliberându-şi pletele lungi, de un negru-corb, din funda care le
ţinea strânse la spate, s-a adresat asistenţei:
— E orb! Carlos Hannibal ne dă lecţii de pictură, dar este orb! Ne dă lecţii de morală şi în acelaşi
timp ne minte!
Dându-şi seama că fusese atras în capcană, Hannibal s-a albit la faţă. Fiona şi-a muşcat degetele,
iar domnul Calvino a intervenit.
— Ce legătură are asta cu procesul nostru?
— Domnul Lama nu face decât să remarce calitatea martorilor dumneavoastră, a spus comisarul
guvernamental Leviatan. O femeie-vandal care rămâne grea printre tuburile de vopsea şi un tată
îngăduitor care face pe pictoraşul, deşi şi-a pierdut vederea.
— Şi? Din câte ştiu, Beethoven era surd, a ripostat domnul Calvino.
— Ani de-a rândul am văzut perfect, a spus Hannibal, ca să se scuze, cu vocea tremurându-i de
ruşine. S-a întâmplat recent… şi-apoi, oricum, ştiţi, eu nu pictez decât ceea ce e invizibil.
— La ce preţ aţi vândut ultima dată un tablou?
— Nu-mi mai aduc aminte… vând puţin… La ce preţ?… Ieftin… Cât să avem de mâncare pentru
trei săptămâni…
— Cum putem să punem pe acelaşi plan un zugrav ratat, provincial, nevăzător şi pe Zeus-Peter
Lama, o celebritate la nivel mondial, al cărui Adam bis s-a vândut şi cu treizeci de milioane? a
încheiat Leviatan. Mi-ar plăcea să judecăm lucrurile cu un minimum de bun-simţ aici.
Judecătorul Alfa i-a aruncat o privire sticloasă şi urâtă raportorului, dându-şi seama că el ar fi
trebuit să rostească replica respectivă. Furios, a clătinat de mai multe ori din cap, care i s-a înfundat
în ceafa grăsună, împrăştiindu-şi astfel nervii, apoi a revenit la acuzare, întrebând dacă mai avea şi
alţi martori.
Domnul Calvino i-a cerut aprodului s-o cheme pe Rolanda.
 Intrarea Rolandei a fost însoţită de un murmur de admiraţie, ca o trenă de spumă. Rolanda a venit
la bară, s-a cambrat, şi-a scos pieptul înainte, s-a aşezat picior peste picior şi a oferit publicului noua
ei identitate: Rolanda taurină, supranumită şi Zeiţa-Vacă. Toate ziarele vorbiseră despre ea, dar
până atunci nu i se făcuse nici o fotografie. Beneficiam deci de premiera de a vedea noua ei
metamorfoză: îşi grefase două coarne pe frunte, îşi mărise ochii, îşi lărgise nările, iar pe pieptul ei
opulent şi hrănitor purta o superbă funie tradiţională din Alpi, ornată cu un clopot tirolian.
— Rolanda, vă mulţumim că ne-aţi onorat cu această vizită, a spus domnul Calvino, cu numeroase
temenele. Puteţi să-i explicaţi curţii de ce interveniţi în favoarea lui Adam?
— Pentru că foarte obositor.
— Adică?
— Foarte obositor fost Rolanda. Mai ales Rolanda taurină. Coarnele jenat. Clopot greu. Rolanda
expresionistă, la fel, foarte obositor. Şapte operaţii. Pielea foarte întinsă. Vânătăi. Nu mai închis
ochi noaptea. Obligată hrănit cu pai. Mâncat supă. Doar supă. Pierdut dinţi. Foarte, foarte obositor
fost operă de artă. Dar Rolanda iubit public. Rolanda totul făcut pentru public.
— Vreţi să spuneţi că Adam bis suferă mult?
S-a uitat cu coada ochiului la mine.
— Multă suferinţă. Cum urinat?
— De fapt, Rolanda, vreţi să ne spuneţi că trebuie să recunoaştem că a te supune unor astfel de
operaţii şi apoi a poza în muzee e o muncă în sine?
— Muncă enormă. Rolanda epuizată.
— Şi că o fiinţă umană ar trebui să fie plătită pentru această muncă?
— Rolanda scumpă, dar nu foarte.
— Şi că e scandalos că Adam, ca şi dumneavoastră, se străduieşte atâta pe gratis, fără să aibă
dreptul la un salariu?
— Rolanda avut impresar. Rolanda propus Adam impresar.
— Fără să aibă salariu, doamnelor şi domnilor, şi fără dreptul la viaţă privată?
— Rolanda nu avut viaţă privată! Nu timp. Totul dat public. Nu avut nici chef. Vindecare. Iubiţi
prea comuni. Uneori nu recunoscut Rolanda. Rolanda femeie totală. Nu găsit bărbat total. Adam viaţă
privată? Adam sex?
— Logodnica lui, Fiona, aici de faţă, e însărcinată.
— Dar cum urinat?
— Ministerul Public îi mulţumeşte Rolandei că ne-a onorat cu prezenţa şi că ne-a împărtăşit câteva
secrete din filozofia ei de viaţă.
Rolanda se pregătea să se ridice, când Leviatan a oprit-o şi a cerut, în numele guvernului, s-o
interogheze.
— Scumpă doamnă, vă consideraţi un obiect, sau o artistă?
— Rolanda artistă. Corpul material fost.
— Dacă ar fi să vă comparaţi cu cineva, v-aţi compara mai degrabă cu Zeus-Peter Lama, acest
geniu recunoscut şi apreciat de lumea-ntreagă, sau cu Adam bis?
Rolanda a ezitat. Şi-a ridicat sprânceana dreaptă, într-un tic, gest care i-a clătinat periculos cornul
drept.
 — Rolanda ca Zeus-Peter Lama.
— Aşadar nu vă consideraţi un obiect?
— Rolanda mai multe obiecte. Deci nu obiect. Rolanda metamorfoze şi fir al Ariadnei. Rolanda
poezie totală.
Începând cu asta, fără ca nimeni s-o poată opri, Rolanda şi-a continuat discursul în japoneză. Am
aflat apoi că ne-a făcut onoarea să ne prezinte şi o conferinţă pe care o înregistrase pentru expoziţia
de la Tokio; dar, pe moment, nimeni n-a înţeles nimic şi toate încercările lui Leviatan, ale
judecătorului Alfa şi ale domnului Calvino de-a o face să vorbească din nou în limba noastră au fost
zadarnice. I se puneau întrebări pe care le asculta dând din coarne, apoi răspundea în limba din Ţara
Soarelui-Răsare. Prolixă. Entuziastă. Inepuizabilă.
A trebuit să i se aducă zeci de mulţumiri Zeiţei-Vacă pentru ca în sfârşit să se hotărască să plece
din sală, în aplauze, culegând pe drum şi o sărutare de mână din partea lui Zeus-Peter Lama.
Apărarea exulta. Comisarul Leviatan părea să fi întors toate depoziţiile martorilor acuzării în
favoarea guvernului. De-acum începea să-şi cheme şi el martorii.
Domnul Calvino şi-a şters fruntea. Mă simţeam atât de slăbit, încât nu mai reuşeam să-mi controlez
tremuratul. Auzeam cum îmi clănţăne dinţii, ca şi cum ar fi fost vorba de un străin.
Judecătorul Alfa a anunţat că nu facem pauză şi că meciul continuă.
— Îl chem pe Zeus-Peter Lama! a strigat Leviatan.
Zeus-Peter Lama s-a scuturat, şi-a bombat pieptul şi a venit să-şi aşeze profilul acvilin lângă
judecător. Conştient că trebuia să impresioneze, şi-a întredeschis buzele şi i-a oferit curţii, pentru o
clipă, priveliştea pietrelor sale preţioase.
— Povestiţi-ne cum a decurs întâlnirea dumneavoastră cu Adam.
— L-am întâlnit pe Adam pe marginea unei faleze, în timp ce voia să se sinucidă. I-am propus o
viaţă la schimb, nu de om, ci de obiect.
— Şi el ce v-a răspuns?
— Că nu-l interesează. Totuşi, a venit cu mine şi apoi mi-a semnat următorul contract: „Mă ofer în
întregime lui Zeus-Peter Lama, care va face orice va dori cu mine. Voinţa lui o înlocuieşte pe a mea
în tot ceea ce mă priveşte. Cu toată puterea şi voinţa care mi-au rămas, decid de bunăvoie să devin
proprietatea lui. EU“.
— De ce a semnat „EU“?
— Pentru că nu mai ştia cine este.
— Ce părere aveţi despre acest contract? De ce îl consideraţi important în acest proces?
— Pentru că exprimă ultimele dorinţe ale unui muribund. În agonie, unii îşi cedează corpul ştiinţei.
Adam l-a cedat artei. Unde vedeţi diferenţa? E vorba de acelaşi gest. De aceeaşi intenţie.
Domnul Calvino a sărit de la locul lui ca o marionetă cu arc.
— Totuşi, cum să-şi fi cedat corpul din timpul vieţii, dacă nu se poate spune că după aceea a
murit?
— Aveţi dreptate. Deşi a fost un fel de moarte a fostei lui personalităţi, o modalitate de a termina
cu viaţa precedentă. Acea operaţie reprezenta în fond o sinucidere acceptată şi cântărită.
— O sinucidere în urma căreia n-a murit!
— O sinucidere care-l smulgea condiţiei de fiinţă umană şi care i-a permis să înceapă o nouă
existenţă, având condiţia de operă de artă.
— Nu v-aţi simţit prost să-l vindeţi pe Adam bis?
— Întotdeauna am trăit din munca mea. Aşadar, întotdeauna mi-am vândut munca.
— Dar să vinzi un om înseamnă să practici sclavagismul, nu-i aşa?
— Am vândut munca depusă pe trupul unui om care, din proprie iniţiativă, a încetat să mai fie om,
pentru a se transforma în obiect. Asta n-are nici o legătură cu sclavagismul. Cunoaşteţi cumva vreun
sclav de bunăvoie?
— Dar dacă în prezent acel om protestează şi s-a răzgândit, ce părere aveţi?
— Mă gândesc că greşeşte.
— Atât?
— Că de acum înainte e problema noului său proprietar: statul. În orice caz, cum am spus
întotdeauna: fără mine, omenirea nu ar fi ceea ce este.
Apoi, fără s-aştepte să vadă dacă mai erau alte întrebări, Zeus-Peter Lama s-a ridicat şi a ieşit din
sală. Curtea a rămas siderată.
Judecătorul Alfa l-a chemat la el pe Leviatan, ca să-l aducă înapoi pe artist pentru a cere
permisiunea să plece, dar, cum comisarul l-a convins că o după-amiază întreagă nu i-ar fi de-ajuns ca
să obţină un asemenea gest de supunere care i s-ar părea absurd marelui geniu, a fost silit să
abandoneze ideea.
— Martorul următor! a spus judecătorul Alfa răzbunându-se pe ciocan.
Săltăreţ, agitat, salivând, Durand-Durand a venit să depună mărturie despre importanţa sarcinii
sale de administrator, explicând iar şi iar, volubil, că nu trebuia permis ca o operă de artă aparţinând
colecţiilor Muzeului Naţional să iasă în libertate şi să aibă propria viaţă; trebuia să fie încredinţată
unor mâini experte, altfel avea să se degradeze rapid. Judecătorul Alfa s-a uitat la el urâcios, cu
privirea aceea a peştelui celui mare, sătul către un biet peştişor.
În sfârşit, un cunoscut jurist, membru în Consiliul de Stat, a venit să-şi expună părerea de expert.
Opera Adam bis fusese obiectul a două vânzări perfect legale, prima, cesiunea privată către
miliardarul Stavros, a doua, către Muzeul Naţional, în cadrul unei licitaţii publice, iar aceste
tranzacţii nu puteau fi anulate. Cu atât mai mult cu cât ce-a de-a doua îi costase mult pe contribuabili.
Vorbea pe un ton detaşat, fără afectare, fără vlagă, fără să caute să ne stârnească interesul, ca şi cum
ar fi recitat o rugăciune. Toată lumea mai avea puţin şi aţipea, în afară de judecătorul Alfa, cu ochii
lui rotunzi, pentru că, fără-ndoială, el nu avea pleoape.
Domnul Calvino a făcut sala să tresară, intervenind:
— Să cumperi un om de la un alt om nu înseamnă, din punct de vedere legal, să practici
sclavagismul?
— Adam bis n-a fost prezentat la acea vânzare ca un om, a fost descris şi numerotat ca o marfă. Le
aparţinea moştenitorilor lui Stavros.
— Să fim serioşi. E vorba de o fiinţă umană.
— Unele fiinţe umane, în cadrul anumitor protocoale, se pretează unor experienţe care le scot din
ordinea comună. Consider că acel contract semnat cu Zeus-Peter Lama este un astfel de protocol.
— Nici un protocol nu aboleşte condiţia de fiinţă umană.
— Excepţiile confirmă regula, domnule Calvino, ştiţi foarte bine. Mai mult, după ce comunitatea
locală a cheltuit zece milioane, mi se pare că însăşi ideea de a deschide un proces este destul de
iresponsabilă. Colegii mei şi cu mine nu reuşim să înţelegem cum de plângerea acestei tinere a fost
acceptată. În cazul în care, în mod excepţional, curtea ar lua o hotărâre care să atenteze la statutul
operei Adam bis, statul este gata să denunţe acest tribunal drept incompetent. Ţineţi cont de asta.
Judecătorul Alfa a început să studieze zborul unei muşte care-i dădea târcoale, de parcă nu se mai
gândea decât cum s-o înhaţe.
Domnul Calvino a încercat să protesteze:
— Am crezut că aţi venit să depuneţi mărturie, nu să ameninţaţi. Un tribunal liber nu poate fi
intimidat.
— Desigur. Dar poate fi adus cu picioarele pe pământ atunci când e nevoie.
Îngrijorătoarea somaţie prinsese în mrejele ei audienţa. Cefele se încordaseră. Aerul era îmbibat
de o linişte stânjenitoare. Privirile se întorceau spre ferestre, simulând nepăsarea. Părea că toată
lumea stătea acolo doar ca să aştepte autobuzul.
O lovitură uşoară de ciocan a marcat revenirea la normalitate. Judecătorul Alfa i-a mulţumit
juristului şi a cerut să înceapă cele două pledoarii finale, pentru ca apoi curtea să delibereze.
— Ne-am dus naibii, mi-a şoptit domnul Calvino la ureche. Laşitatea va învinge. Ştiu deja că n-o
să mă asculte nimeni.
S-a frecat cu degetele la ochi.
— Îmi pare rău, Adam.
Nu mai eram în stare să răspund. Creierul meu murise. Nu avea să se schimbe nimic, eram convins.
Aveam să-mi trăiesc ultimele zile în celula acelui corp, în penitenciarul muzeului. Copilul meu avea
să se nască şi să crească fără să pot fi lângă el. Pentru Fiona şi pentru el, aveam să devin o amintire.
Oricum, simţeam că pielea îmi crăpa peste tot, că arsurile deveneau din ce în ce mai adânci, că
protezele se infectau şi că o septicemie violentă avea să-mi rezolve în curând toate problemele şi să
mă bage în mormânt.
Dintr-odată, uşile s-au deschis cu un zgomot puternic şi a apărut Fiona, cu părul mai roşcat ca
niciodată, la braţul lui Zeus-Peter Lama:
— Opriţi totul! Domnul Zeus-Peter Lama are un anunţ important de făcut. O mărturie capitală.
A înaintat printre scaune, mai mult trăgându-l decât ghidându-l pe pictor. Acesta, stânjenit, cu
privirea în pământ, părea mai degrabă să meargă de-a-ndăratelea.
— E interzis să daţi buzna în felul ăsta, i-a admonestat judecătorul Alfa.
— Nu ne putem permite, într-un proces de o asemenea importanţă, să nu-l mai ascultăm pentru
ultima dată pe creatorul obiectului, s-a tânguit domnul Calvino, cu o voce prefăcută.
Judecătorul Alfa a ezitat, apoi l-a invitat pe artist să se aşeze în boxa martorului.
Zeus-Peter Lama a luat loc, m-a arătat cu degetul şi a spus dintr-o suflare:
— E un fals.
Toată lumea a auzit, nimeni n-a înţeles. Nici o reacţie. Lui Zeus i s-a părut că a tras în gol.
— E un fals, a repetat el arătând din nou spre mine. Aceasta nu e opera mea, Adam bis, ci o
imitaţie destul de reuşită.
Domnul Calvino a ţâşnit din scaun ca o pasăre scăpată din colivie.
— Ce vă face să credeţi asta?
 — E o bănuială pe care o am de câtva timp. Ar trebui, bineînţeles, să verific.
— Aveţi vreo metodă sigură prin care să vă recunoaşteţi opera?
— Am o semnătură dublă. Un procedeu secret cu ajutorul căruia recunosc falsurile.
— Puteţi să procedaţi la examinare? Aici, pe loc?
Zeus-Peter Lama s-a ridicat fără tragere de inimă şi s-a apropiat de mine. Comisarul Leviatan l-a
oprit:
— Să fim serioşi, e ridicol! Nu există decât un singur Adam bis. Ceea ce vedem aici nu poate fi un
fals.
— Lăsaţi-mă să verific.
— Haideţi, stimate artist de geniu, nu cedaţi unor astfel de crize neurastenice care se abat asupra
geniilor. Nimeni nu e capabil să imite ceea ce creaţi dumneavoastră. O asemenea capodoperă nu
poate fi copiată.
Zeus a ezitat. Era gata să renunţe. Se pregătea să plece. Apoi a întâlnit privirea Fionei şi, docil, s-a
apropiat din nou de mine.
— Tatuez două semnături pe fiecare dintre sculpturile mele vii, în locuri greu accesibile:
subsuoara dreaptă şi piciorul stâng, între ultimele două degete. Dacă acest obiect îmi poartă
semnăturile, e al meu. Altfel…
Am crezut c-o să leşin. Ştiind deja răspunsul, am încercat să mă stăpânesc.
Aveam inima cât un purice.
Zeus m-a controlat, a descoperit umflăturile şi rănile care supurau, m-a privit surprins, a tăcut
mâlc, şi-a continuat pretinsa expertiză ţinându-se de nas, apoi s-a întors spre curte.
— Domnule judecător, domnilor juraţi, ceea ce vedeţi aici nu este decât un fals.
Leviatan s-a agăţat cu degetele de masă şi a început să se bâţâie urlând:
— E imposibil! Cum să fi fost înlocuită o sculptură cu o alta? Unde e originalul?
— Habar n-am, a răspuns Zeus cu voce pierită. În orice caz, certific că acest obiect nu este
compoziţia mea.
— Zece milioane! Zece milioane pentru un fals! Vă daţi seama ce spuneţi?
— Statul cumpărase originalul. Îl verificasem în timpul expoziţiei de la sala de licitaţii. Iar acum
găsesc un fals. Nu încerc să explic nimic, doar constat. Ordonaţi începerea unei anchete! Faceţi-vă
meseria, ce naiba!
Furios, Zeus-Peter Lama a luat o postură mândră. A redevenit impunător, pentru a insulta adunarea:
— Pe unde a ajuns opera mea? Produsul geniului meu? Vă încredinţez patruzeci de ani din viaţa
mea, iar voi îi pierdeţi ca pe un ac? Ce se-ntâmplă? Cui să ne plângem? Unde se duc banii
contribuabililor? Daţi-mi înapoi opera! Daţi-mi înapoi opera!
A ieşit furtunos din sală, trântind uşa. Publicul l-a urmat, scandându-i vorbele:
— Daţi-i înapoi opera! Daţi-i înapoi opera!
Comisarul guvernamental Leviatan a leşinat, Durand-Durand a început să-şi lovească asistenţii,
judecătorul Alfa a ridicat ciocanul cu amândouă înotătoarele, pregătit să-şi crape pupitrul, în timp ce
Fiona, mută în colţul ei, mi-a aruncat o privire furişă.

— Luaţi din faţa ochilor mei chestia asta. N-avem de ce să ne batem capul cu o imitaţie ordinară.
Oamenii de serviciu m-au aşezat, tremurând ca varga, pe un carton din depozitul de pubele.
 Fiona mă aştepta acolo, cu o geantă cu haine în mână. M-am îmbrăcat şi-apoi ne-am îmbrăţişat
strâns.
— Vino. La o stradă de-aici ne aşteaptă o ambulanţă.
— Ştiai că sunt bolnav?
— O, Adam, cum crezi că n-aş fi observat, încă din prima zi, acolo, la muzeu?
Sprijinindu-mă de Fiona, sleit de puteri, am urcat în maşină. Adusese cu ea portretul făcut de
Hannibal, ca să-l aibă medicii drept model şi să vadă cam cum arătam înainte să devin carne de
modelaj.
Totuşi, nu mă puteam lăsa în voia tandreţii cuvenite unei revederi înainte să aflu toate explicaţiile.
— Fiona, spune-mi, cum ai făcut?
— Mi-am pus o întrebare foarte simplă: ce a fost aşezat în sicriul pe care l-au condus la groapă
părinţii tăi? Ştiam că pe tine te folosiseră, machiat şi adormit, pentru identificarea de la morgă. Dar
pe urmă? Nu erau decât saci cu nisip în cutia aceea? I-am întrebat pe angajaţii de la pompele funebre
şi pe comisarul de poliţie, care mi-au confirmat, cu toţii, că înainte să închidă sicriul înăuntru era un
cadavru. Însă al cui? Cu ce corp ai fost înlocuit după episodul de la morgă? Şi care era corpul tău
înainte? Pentru că atunci chiar a fost găsit un om înecat, nu departe de faleză. Mi-am adus imediat
aminte de un detaliu pe care mi l-ai dat chiar tu. Am verificat. Şi am găsit. M-am dus să vorbesc cu
Zeus-Peter Lama, iar el m-a ascultat.
— Ce detaliu? Ce-ai descoperit?
— Zoltan, şoferul lui Zeus-Peter Lama, n-a plecat în vacanţă la familia lui în ziua sinuciderii tale.
Sau, în orice caz, n-a ajuns niciodată acolo, pentru că n-a luat avionul. Am verificat la aeroport şi am
vorbit cu familia lui. Deci…
— Zeus l-a ucis pe Zoltan?
— Să spunem că l-a ajutat un pic.
— Ţi-a mărturisit?
— N-a recunoscut nimic, dar a devenit foarte cooperant. El a găsit soluţia asta: să te dea drept un
fals.
— Şi-acum?
— Le caută înnebunit pe frumuseţile transformate şi vândute deja, ca să le tatueze semnătura despre
care spunea la proces că o foloseşte pentru toate operele lui. Pentru Zeus-Peter Lama, afacerile sunt
mai importante decât scrupulele.
— Deci sunt liber, în sfârşit?
— Normal, pentru că nu mai valorezi nimic.
 Au trecut opt ani de la întâmplările pe care le-am povestit aici.
În faţa mea, marea e complet nepăsătoare. Limpede şi tristă. Îşi face siesta sub astrul arzător de
după-masă. Un aer dens şi cald, cleios de soare, care împiedică orice mişcare. Chiar şi umbrele se
fac mici pe pământ.
Scriu în mansarda căsuţei în care Fiona şi cu mine am făcut dragoste pentru prima dată. O numim
biroul meu, pentru că am pus acolo, sub fereastră, o masă mică şi şubredă la care mă aşez ca să
înnegresc hârtia, dar ştim foarte bine că cea mai importantă piesă de mobilier din această cameră este
în continuare patul cel strâmt, patul de campanie cu scândurile deşelate care-mi fusese oferit pentru o
noapte şi în care, în ciuda confortului pe care ni-l oferă patul conjugal, Fiona şi cu mine ne înlănţuim
uneori trupurile, în secret. În patul ăsta modest au fost concepuţi zece copii frumoşi, sănătoşi şi
rumeni în obraji, pentru care am fost nevoiţi să construim, lipită de bucătărie, o anexă din scânduri
printre care suflă vântul.
Acum, Fiona se află probabil în avionul care vine de la New York. Mă uit lung, inutil, spre cer. În
curând va fi din nou lângă mine. A trebuit să plece la inaugurarea fundaţiei pentru opera lui Carlos
Hannibal. Consacrarea lui. Acesta ne-a părăsit în somn, acum câţiva ani, cu discreţie, aşa cum a şi
trăit. De atunci, cota lui a prins aripi, tinerii pictori au început să-l considere un model, amatorii l-au
descoperit, criticii i-au recunoscut importanţa, iar în prezent istoria artei îl prezintă drept cel mai
interesant artist al perioadei în care a creat. „Gloria li se potriveşte mai mult morţilor, îmi spunea el
adesea, e o haină de împrumut, pe cei vii îi face ridicoli.“ El a scăpat de ridicolul acela, pentru că s-
a stins aproape sărac, având drept avere doar stima câtorva oameni, înconjurat de dragostea şi
încrederea noastră. Oare am contribuit şi eu puţin la faptul că a fost descoperit? E o înfumurare să
cred asta. Dar e adevărat că am scris ani de-a rândul articole despre el, explicând emoţiile pe care
mi le provocau tablourile lui, povestind cum îmi schimbase viaţa. Toate astea îl făceau să râdă.
— Mă iubeşti prea mult, îmi spunea.
— Niciodată nu iubim prea mult.
— Prea mult pentru că mă iubeşti de două ori. Îmi iubeşti pictura şi mă iubeşti pe mine.
— Atunci mai bine să spunem că vă iubesc de trei ori: pe dumneavoastră, pictura dumneavoastră şi
dragostea pe care v-o port.
Cum se făcea că doi bărbaţi atât de taciturni, de pudici, de rezervaţi, cum eram eu şi Hannibal,
puteau să vorbească nestingheriţi despre dragoste? E un secret pe care l-a luat cu el pe lumea
cealaltă.
În burta călduţă a mansardei trosneşte o scândură.
Peste câteva ore, Fiona va fi lângă mine. Când e plecată, devin exagerat de sensibil, îmi dau seama
că timpul trece repede, că viaţa se împuţinează, că am mulţi copii gălăgioşi, pândiţi de mii de
pericole, mă neliniştesc, nu-mi găsesc somnul şi viaţa mi se pare o povară. Totuşi, îmi spun apoi că
totul va fi bine imediat ce ea va păşi pe pragul albastru al casei.
O singură excepţie. În dimineaţa asta. Am înotat împreună cu cei mici, goi, până la stâncile din
larg. Puştanii stăteau pe lângă mine, ne întindeam trupurile într-o apă liniştită, călduţă, de smarald,
care ne primea ascultătoare mişcările lente. Brusc, mi s-a părut că semăn cu o mamă-peşte
înconjurată de puişorii ei. Îmi găsisem locul, un punct din univers, aveam un rost şi viaţa mi se părea
justificată. Întors pe nisip, am început să fac ce făceam de obicei: a trebuit să distribui prosoapele, să
fac ordine, să-i chem pe întârziaţi, să dau câteva palme; şi totuşi, cele mai obişnuite lucruri se
umpluseră de sens. „Fără mine, omenirea n-ar fi ceea ce este“, spunea mereu Zeus-Peter Lama. În
dimineaţa asta, pentru prima dată, am simţit că am şi eu un rost. Nişte fiinţe aveau nevoie de mine, şi
vii, şi moarte. Ce e de neînlocuit în mine? Asta. Gândurile mele. Frământările mele. Afecţiunea mea.
Iubirile mele.
Înapoia mea, ascunsă mai adânc în uscat, l’Ombrilic a fost distrusă. Uneori, mă apucă ameţeala
când mă gândesc că somptuoasa şi ostentativa locuinţă a lui Zeus nu mai există, în timp ce sărmana
noastră construcţie din lemn ne adăposteşte în continuare fericirea.
Evident, Zeus-Peter Lama n-a putut suporta să moară. Şi-a dus până la capăt lupta cu singura lui
rivală, Natura. Când a simţit că puterile îi slăbesc din cauza vârstei, n-a vrut să se lase dominat, s-a
întins în congelatorul în care dormea Donatella, ultima lui soţie, cerând ca oamenii de ştiinţă să-i
trezească geniul atunci când vor fi în stare. La el, nimic n-a fost niciodată natural, cu atât mai puţin
moartea.
Ce s-a întâmplat cu acea cutie frigorifică? Am aflat că noii proprietari ai vilei o păstraseră, apoi,
pentru că, până să fie demolată, casa a fost vândută de mai multe ori, i s-a pierdut urma.
Grădina imensă a fost împărţită şi, pe locul unde altădată se ridica mândrul palat, a fost construită
o clădire cu trei etaje, funcţionând ca azil psihiatric. Acolo au fost internate frumuseţile. Sau mai
degrabă fostele frumuseţi, pentru că bisturiul lui Fichet, ajutat de imaginaţia lui Zeus, le făcuse pe
toate extravagante, unice, monstruoase. Dar cariera lor a durat puţin. Ca şi reputaţia lui Zeus, nu a
supravieţuit dispariţiei lor fizice. Când histrionul Zeus n-a mai fost acolo să atragă atenţia presei,
producţia i-a fost reevaluată şi toată lumea şi-a dat repede seama că se rezuma la mai mult zgomot
decât talent. Câţiva colecţionari şi negustori, alarmaţi de devalorizarea capitalului lor, au încercat în
mod artificial să susţină piaţa, dar cu timpul creaţiile lui au fost date uitării, neaşteptat de repede.
Uneori, câte o fostă frumuseţe evada din grădină cu urlete, înşelând atenţia paznicilor, iar înotătorii
vedeau înspăimântaţi cum apare pe plajă, înnebunită, cu spume la gură, rătăcită, în cămaşă de noapte,
o vrăjitoare cu carnea deşirată, cu ochii goi şi mută, pe care nici un muzeu n-o mai voia.
Cine mai cunoaşte astăzi realizările lui Zeus-Peter Lama? Cine-şi mai aduce aminte de numele lui?
Scriind această poveste, m-am îndoit de mai multe ori că vreun editor ar fi interesat fie şi numai de
memoriile mele. Numai faptul că sunt ginerele lui Hannibal ar putea să atragă atenţia asupra cărţii
mele. Ce contează! Scriu de dragul scrisului, destinul mărturisirilor mele e să rămână închise într-un
sertar, cu toate că vreunul dintre copiii mei s-ar putea să descopere într-o zi, din întâmplare, aceste
pagini.
Soarele îşi trimite razele lui generoase printre lamelele jaluzelelor. Când lumina o să ajungă la
piciorul patului, aerul se va mai fi răcorit, dulceaţa serii va lua locul caniculei şi voi putea să ies din
casă. Şi-atunci, sper că vocea Fionei va răsuna: „Adam!“
Fiona mă strigă în continuare Adam, de Tazio a auzit prea târziu.
„Aşa te-am cunoscut, aşa te-am iubit, nu te vreau altfel. Accept doar câteva riduri în plus şi câteva
cicatrici…“
Chiar dacă înfăţişarea mea nu mai e monstruoasă, nu mai arăt nici a om obişnuit. Şi-mi asum asta.
Trupul meu spune povestea greşelilor pe care le-am făcut. Scormonelile lui Fichet şi ale lui Zeus,
invaziile lor profunde, agrafele, tăieturile, umflăturile, protezele, cicatricile, toate aceste răni m-au
făcut să mă nasc a doua oară. Iar a treia oară m-am născut pe plajă, în faţa şevaletului lui Hannibal,
când am descoperit că universul e frumos, plin, bogat şi am acceptat ca eu să fiu mediocru, gol, sărac.
Hannibal mi-a fost şi tată, nu numai socru, pentru că a ştiut ca, într-o clipă, să-mi redea pofta de
viaţă, arătându-mi ce înseamnă mirarea.
— Adam?
Visez, sau mă strigă deja?
— Adam?
Cobor scările în goană şi o îmbrăţişez pe Fiona, care stă dreaptă şi suplă lângă bagaje. Îmi pune un
deget pe buze ca să-mi aducă aminte să nu trezesc copiii şi mă trage afară.
Mergem pe nisip.
La cât de tare mă strânge de mână, îmi dau seama că inaugurarea fundaţiei a fost un succes. Totul
e-n ordine. Inutil să-mi spună mai multe. De când a murit Hannibal, am devenit noi părinţii lui şi ne
îndeplinim sarcina foarte bine.
E maree joasă, iar pe plajă nisipul e adânc. Lumina care a pălit uşor vesteşte lăsarea serii.
Înaintăm spre linia invizibilă şi misterioasă unde tăriile cerului şi apa se confundă.
Suntem minunat de singuri.
În tinereţe, când mi-am dorit ca frumuseţea să-şi aibă sălaş în mine, am fost nefericit. Acum, ştiu şi
accept că ea este peste tot în jurul meu.
Am ajuns la hotar, acolo unde marea, retrăgându-se, nu a lăsat în urmă decât nişte băltoace
liniştite. Nu ne mai mişcăm. Cu soarele pe faţă, cu aerul ţărmului în plămâni, cu vântul mângâindu-ne
picioarele, suntem impregnaţi de lume, dilataţi, la unison. Timpul curge mai încet. La orizont se aud
ţipete de pescăruşi şi fâlfâiri de aripi.
În curând, o să-i ducem pe copii la părinţii mei. Lor nu le-am spus niciodată cine sunt, dar, pentru
că se jucau mult în parc cu cei mai mici dintre copii, într-o zi le-am propus să devină un fel de bunici
adoptivi. Tata a acceptat bucuros, iar în ochii gri-albăstrii ai mamei, care altădată nu exprimau decât
indiferenţă, acum se zăresc uneori sclipiri de veselie. Încă mai sper să depăşesc trecutul. Numai
prezentul contează.
Un freamăt uşor pe gambe ne trezeşte. Mareea urcă. Cerul se decolorează.
Fiona şi cu mine ne întoarcem acasă, încet, uitându-ne din când în când înapoi la urmele paşilor
noştri în nisip şi la mare, care, eternă, neobosită, ne şterge amprentele.
Raftul
Denisei Eric-Emmanuel

Schmitt Secta Egoiştilor

roman

Traducere din francezii de Iustina Croiloru

 S-a întâmplat într-o seară de decembrie,
la Biblioteca Naţională.
Sătul de fişat, conspectat, adnotat, subli­
niat, discutat, analizat, meditat cât a fost
ziua de lungă, cu ochii usturându-mă şi
mâna ca plumbul, am lăsat stiloul jos şi
mi-am ridicat privirea.
în jurul meu, spinări încovoiate deasu­
pra meselor, creştete lucind în lumina lăm­
pilor şi pereţi lungi acoperiţi cu şiruri de
cărţi închise, mute, de nepătruns. Un clei
lichid de un verzui posomorât îngheţase
Sala Mare într-o tăcere încremenită. Nimic
nu se clintea. în aer adăsta mirosul acela de
praf curat, praful stârnit în fiecare dimineaţă.

7
 „Cred că visez... Parcă nu mai trăiesc...
M-am înţepenit într-o nălucire..."
Pentru prima oară am simţit că-mi urăsc
munca. M-am uitat la maldărele de dosare
ca la nişte lucruri îndepărtate, străine, dosa­
rele mele deasupra cărora stăteam aplecat
de ani şi ani îndemnat de travaliul de
erudit, de studiul lingvisticii medievale,
care nu mai interesa pe nimeni altcineva,
nici măcar pe mine.
O umbră s-a prelins sus de tot, în lungul
vitraliilor întunecate.
M-am uitat de jur împrejur.
Capetele aplecate erau adâncite în
gânduri. Dacă din când în când ochii nu
li s-ar fi mişcat îndărătul ochelarilor de
baga, ai fi băgat mâna-n foc că sunt morţi.
Citeau; ca nişte şopârlc care rămân neclin­
tite câtă vreme digeră o insectă, absorbeau
cunoaşterea, se pătrundeau de amintirile
omenirii, se consacrau esenţialului. Ce plic­
ticoasă e veşnicia atunci când durează în
timp...

8
 Aşa că m-am ridicat.
Am cântărit din priviri toate capetele
acelea. Ah, nici unul nu bănuia nimic!...
Cu un zâmbet sardonic, m-am înfundat
în sala cataloagelor de la subsol.
Mă hotărâsem să încalc legea: aveam de
gând să citesc ceva pur şi simplu de amorul
artei! Uite-asa. Pentru plăcerea mea. Aveam
să nesocotesc codul nescris al savanţilor şi
să-mi irosesc timpul cu nimicuri, să citesc
de dragul lecturii... O crimă în toată pute­
rea cuvântului!
M-am pornit să rătăcesc cu ochii închişi
printre fişiere, să deschid sertare la nime­
reală şi să scot fişe la voia întâmplării. După
care, fără să am habar despre ce carte e
vorba, m-am dus la bibliotecar şi i-am
înmânat cota.
Pe urmă m-am întors la locul meu din
osuarul Sălii Mari şi preţ de vreo zece mi­
nute, cât am aşteptat să-mi aducă volumul
cerut, am râs fericit în sinea mea.

9
 în cele din urmă ajutorul de bibliotecar
mi-a adus o carte veche legată în piele roşie
cu tranşe violete: Dicţionarul patriotic,
lucrarea unui oarecare Fustei des Houilléres
publicată în 1789, format in-quarto, la
Nicéphore Salvin.
Minunat! Habar n-aveam de existenţa
cărţii ăsteia.

Am deschis volumul la voia întâmplării

şi la pagina 96 am dat peste următorul
articol:
EGOISM (termen din filozofie): Egoist se
numeşte cel care socoteşte că nu există decât el
pe lume, iar cei din jur nu-s alta decât năluciri.
Spre marea ruşine a spiritului uman, la înce­
putul veacului acestuia a trăit Ia Paris un bărbat
ce şi-a legat numele de această sminteală, un
oarecare Gaspard Langucnhacrt, de fel din
Republica Olandeză. Se spune că era atât de
frumos şi atât de bine făcut, că femeile singure
ar fi fost de-ajuns ca să aibă Parisul la picioare,
însă adevărata lui amantă era filozofia şi de
aceea a vrut să se distingă printr-o doctrină.
Atras de filozofia engleză atâta cât să-i înţeleagă

10
problemele, dar nu îndeajuns pentru a le rezol­
va, Languenhaert a pornit de la câteva remarci
de bun-simţ, trăgând însă nişte concluzii de
mirare. Astfel, zicea el, ori de mă ridic până-n
tăriile cerului, ori de mă prăbuşesc în abisuri,
nu-i cu putinţă să ies din mine însumi şi numai
de propria-mi gândire sunt conştient. Aşadar
lumea nu există în sine, ci în mine. Prin urmare
viaţa nu e altceva decât propriu-mi vis. Prin
urmare eu singur sunt întreaga realitate...
După spusele contemporanilor, tânărul tre­
cuse cu zâmbetul pe buze de la bănuiala îndrep­
tăţită cu privire la limitele cunoaşterii omeneşti
la afirmaţia că lucrurile nu există decât în, prin
şi pentru el. Aşa că bătea saloanele în căutarea
unui public numeros dinaintea căruia să procla­
me că e singurul om de pe pământ, urmărin-
du-şi cu îndârjire partenerii de discuţie ca să le
explice că ci nu există, ţinând-o una şi bună, cu
paharul în mână, că materia e o ipoteză futilă,
vorbind, perorând, argumentând, ţinându-se
scai după toţi mondenii ca să le spună că el şi
numai el există cu certitudine şi că existenţa
universului depinde numai şi numai de voinţa
sa. Lumea îi aprecia verva şi se arăta amuzată
de discursul lui, astfel că, preţ de câteva luni,
a fost excentricul indispensabil al oricărui salon.

11
Dar în scurt timp bunul-simţ astupă urechile
acelora pe care curiozitatea îi îndemnase să le
facă pâlnie. Succesul lui a avut aşadar viaţă
scurtă. Lumea l-a bănuit că de fapt e sincer,
adică nebun, aşa că oamenii cu judecată l-au
îndepărtat curând.
Viitorul le-a dovedit că au avut dreptate,
întrucât, odată alungat din societate, tânărul a
pus bazele unei Secte a Egoiştilor pentru a avea
dinaintea cui să înceapă iar să delireze. S-au
reunit săptămână de săptămână vreme de câţiva
ani în satul Montmartre - un grup de indivizi
fiecare în parte crezându-sc singurul om care
există cu certitudine şi unicul pentru care
universul există la rândul său. Oare ce puteau
să-şi spună când se întâlneau ? De bună seamă
că discutau, dar oare s-or fi înţeles vreodată ?
La un moment dat, din lipsă de discipoli, Secta
Egoiştilor a încetat să mai fiinţeze. Gaspard
Languenhacrt a publicat o lucrare intitulată
încercare de metafizica nouă, dar n-a avut citi­
tori, nu şi-a găsit adepţi şi s-a pomenit din
nou singur. însă ce importanţă ar fi putut avea
aceasta pentru cineva cu ideile lui ?
A murit curând, la Paris, în 1736, din prici­
na unei doze mult prea mari de opiu, sătul
pesemne de a mai purta el singur pe umeri

12
 povara întregii lumi. Gândirea sa nu i-a înrâurit
în nici un fel pe contemporani şi cu atât mai
puţin posteritatea.
Dar, dacă acest lucru s-ar fi întâmplat cum­
va, n-ar fi fost în răspăr cu propria-i doctrină ?

Eram uluit.
Aşadar cineva, într-o bună zi, în istoria
umanităţii, teoretizase exact ceea ce sim­
ţeam şi eu adesea, sentimentul care pusese
stăpânire pe mine mai adineauri... senzaţia
ameţitoare că restul oamenilor şi lucrurile
nu există... ideea că sunt singura conştiinţă
vie, pierdută în mijlocul unui univers
iluzoriu... îndoiala, îndoiala jilavă, mola­
tică, învăluitoare, care goleşte realul de
realitate...
M-am uitat de jur împrejur. Căpăţânile
nu băgaseră de seamă bucuria mea.
M-am repezit la subsol. Trebuia neapă­
rat să aflu mai multe. Trebuia să pun mâna
pe cartea aceea, cum îi zice, încercare de
metafizică nouă.

13
 Oboseala mi s-a risipit ca prin farmec,
am răscolit metri de fişe, am căutat prin
tone de cataloage, ochii mi s-au limpezit
şi au scrutat microfilme după microfilme,
i-am chemat în ajutor pe bibliotecari...
Trebuia să aflu absolut tot despre Gas-
pard Languenhaert.
în zadar! Nimic! Nici o informaţie. Nici
măcar una.
Când, deodată, mi-am amintit! în seco­
lul al XVIII-lea nu erau prea riguroşi în
privinţa grafiei numelor proprii, aşa că am
încercat în toate felurile: Languenhaert,
Languencrt, Lcguenhaert, de Languenhaert,
van Languenhaert, van de Languenhaert,
de La Guenherte... Nimic. Cataloagele
rămâneau mute.
Mă simţeam sfârşit, dar nu m-am lăsat.
Am strâns din dinţi şi-am sărit în picioare:
nu puteam pleca până nu aflam măcar o
informaţie.
Mi-a venit ideea ciudată să caut în mi­
crofilme data morţii. în arhiva regală ? Nu

14
figura. în registrele de la morga din
Châtelet ? Nu figura. Cu toate că mă îndo­
iam că un suicid ar fi avut ce căuta în re­
gistrele Arhiepiscopiei Parisului, am căutat
şi acolo: nici în arhiva lor nu figura. Am
parcurs listele cu concesii făcute celor
vinovaţi de acest păcat ale tuturor cimiti­
relor din oraş, acte notariale, testamente,
am încercat tot, toate numele, toate datele,
mi-au defilat pe dinaintea ochilor mii de
morţi, am pronunţat, pentru prima oară
după secole întregi, numele celor care nu
mai erau decât ţărână, viermi şi putregai,
am zgâlţâit umbrele, am răvăşit duhurile...
Nici printre ele nu l-am găsit.
Aşadar Gaspard Languenhaert avusese
dreptate să creadă că lumea c propriu-i vis,
de vreme ce aceasta încetase să existe în
chiar clipa dispariţiei lui şi uitase să-i con­
semneze absenţa...
Un pic de mister te aţâţă, prea mult te
oboseşte. Cineva m-a bătut pe umăr. Su­
praveghetorii au venit să-mi repete că

15
biblioteca se închide. M-au condus de braţ
până în curte.
Şi acolo, sub lumina palidă a lunii, acolo,
între pământ şi stele, mi-am deşertat vezi­
ca meditând la destinul celui care credea
că lumea se reduce la el şi în urma căruia
nu rămăsese nimic.
La doi paşi mai încolo un câine mă pri­
vea, mirat că e cineva în stare să slobozeas-
că atâta urină dintr-odată.
în streaşină, un greiere îşi susţinea pro­
gramul nocturn.
Luna, în schimb, nu se gândea la nimic.
 A doua zi era duminică, iar eu uram
duminicile. Aş fi sărit cu dragă inimă peste
această zi inutilă, dar o conspiraţie uni­
versală născută din acţiunile reunite ale
legii, Bisericii şi veselului consens al miilor
de imbecili mă obliga să mă distrez, pe
mine, care nu iubeam decât munca. Mă
izbeam de uşile închise ale bibliotecilor şi
în vitrinele oblonite ale librăriilor: eram
condamnat la odihnă.
Ce se-alege de un cercetător care nu cer­
cetează ? Praful, ajunge un om obişnuit. Şi
mă mâhneam gândindu-mă în ce măsură
aş putea ajunge ca toţi oamenii.
în rest, dimineţile de duminică îmi adu­
ceau invariabil aminte că sunt murdar,

17
obosit, că în chiuvetă mă aşteaptă vasele
soioase, că ghemotoace de praf se aleargă
în lungul plintelor, că hainele îmi miros a
burlăcie... Nu-mi mai rămânea decât să
rănesc până noaptea.
Dar în duminica aceea la căpătâiul pa­
tului meu mă aştepta umbra lui Languen-
haert. încântat peste măsură, am aruncat
cât colo mătura şi cârpa şi am ieşit în oraş
ca să visez în voie.
Simţeam nevoia să merg.
Necunoscutul Languenhaert deja nu-mi
mai dădea pace.
Cheiurile Senei sunt numai bune pentru
meditaţie şi reverie; frumuseţea lor îţi
linişteşte spiritul, iar lărgimea ţi-1 elibe­
rează. Acum îmi reproşam entuziasmul
facil din ajun: chiar făcusem o descoperire?
Gaspard Languenhaert chiar a existat cu
adevărat? Totul părea din cale-afară de
ciudat: dispariţia scrierilor lui, faptul că
Istoria îl ignoră şi mai cu seamă, mai cu
seamă, absenţa inexplicabilă din toate

18
registrele de stare civilă... Gaspard Lan-
guenhaert nu e probabil decât o mistificare,
iar Fustei des Houilléres l-a inserat în
dicţionarul său din pură maliţiozitate.
Pe vremea aceea, lumea era flămândă de
astfel de fabulaţii.
Parcă-mi părea rău că lăsasem baltă
curăţenia...
Eram aproape de Pont-Neuf şi m-am
oprit la tarabele buchiniştilor; te îmbiau ca
întotdeauna cu aceleaşi obişnuite rarităţi,
romane vechi proaste, sortite să zacă-ntr-un
dulap, enciclopedii medicale şi tehnice
depăşite şi un belşug de almanahuri, calen­
dare, pliante publicitare şi cărţi poştale
de pe vremuri. Mi-am ascuns dezinteresul
îndărătul unei curiozităţi de paradă şi
mi-am lăsat privirea să alerge peste îngră­
mădeala de cărţi.
Dar sub platanul de pe cheiul Grands-
Augustins privirea mi-a fost atrasă de un
volum despuiat de coperte, fără titlu şi fără
autor. L-am deschis.

19
 Era Galerie des grands bommes, o an­
tologic de gravuri după tablouri, o lucrare
scoasă la tipografia Mallin Mallier, cu
privilegiu regal, 1786.
M-am apucat s-o frunzăresc.
Sub degete mi-au defilat reprezentările
grosiere ale lui Racine, Corneille, Boileau,
Richelieu, Bergerac, Fontenelle... pe urmă,
ceva mi-a prins privirea. Am dat înapoi;
el era: pe versoul unei gravuri, în josul
paginii anunţând tabloul următor, stătea
scris Portretul lui Gaspard Languenhaert
făcut de Vigier, gravură de Malcombe.
Ochii mi-au zburat la pagina următoare ca
să-l vadă.
O roare! Era o reproducere rudimentară
a portretului lui Diderot pictat de Van Loo.
Nu mai înţelegeam nimic.
Nici nu apucasem să-l găsesc, că Lan­
guenhaert îmi şi fusese luat...
Diderot în locul lui Languenhaert ? Era
vorba de una şi aceeaşi persoană ?

20
 M-am uitat cu mai multă luare-aminte.
Lipsea o pagină. O rupsese cineva. Se mai
vedea o fâşiuţă de hârtie lângă cotor, dova­
da că gravura cu pricina existase, dar fusese
smulsă. Portretul lui Gaspard Languen-
haert se găsise prin urmare în acest volum!
Bucuria a luat locul dezamăgirii. îndo­
ielile mi s-au risipit. Şi ce dacă îi furaseră
portretul ? Acum ştiam precis că Gaspard
Languenhaert nu era nici o închipuire, nici
o glumă proastă; lumea auzise de el, la
sfârşitul secolului în care a trăit se bucura
de preţuire, figura în Galerie des grands
hommes. Am privit cu duioşie rămăşiţa
paginii smulse şi mi-am plimbat degetul
de-a lungul ci de parcă mi-1 înfăţişase pe
Gaspard viu.
— Stimate domn, dă-mi voie să-ţi spun
că divaghezi. Mai rău, eşti pe alături!
Am tresărit şi m-am întors: un bătrân
înalt şi deşirat mă ţintuia cu privirea. Ochii
lui de un albastru oţelit mă sfredeleau.
Nasul lui mă făcea să mă gândesc la un

21
vultur. Nu-mi spunea nimic, dar îmi citea
gândurile.
— Ce vreţi să spuneţi ?
Bătrânul a început să se frământe, iar
agitaţia lui neaşteptată era la fel de tulbu­
rătoare ca şi neclintirea de adineauri. Şi-a
scos ochelarii cu gesturi largi, şi-a tras
sufletul şi a oftat scrutând cerurile cu privi­
rea deznădăjduită:
— Volumul ăla n-are nici o valoare. E
un fals.
— Cum adică un fals ? Ce anumc-i fals
în el ?
— Totul, dragă domnule, totul! Sunt
copii după tablouri care n-au existat nici­
odată! Numele gravorilor sunt invenţii!
N u se spune un cuvânt despre autorii
lucrării! O glumă proastă, domnule, o far­
să, o jucărea!
Părea deosebit de mândru de ultima
găselniţă.
— Am vrut neapărat să vă spun adevă­
rul, domnule, pentru că, vedeţi dumnea­
voastră, noi avem un principiu, şi anume

22
nu ne minţim clienţii, nu încercăm să le
ascundem adevărata valoare a mărfii.
Era anticarul! Unde mi-o fi fost capul ?
Vânzătorul, abil, căuta să-mi ia ochii la
început cu cinstea lui, ca să mă îmbrobo­
dească pe urmă mai cu spor.
— Dar nu sunt toate false, am zis pros­
teşte. Ceilalţi oameni înfăţişaţi aici au trăit
bine mersi.
Puţin îmi păsa de lipsa autenticităţii
gravurilor şi de minciunile editorului; mie
mi-era frică să nu rămân fără Langucnhaert.
Bătrânul s-a uitat la mine mai întâi mi­
rat, pe urmă bucuros de-atâta prostie: mă
dibuise - eram fraierul perfect. M-a bătut
părinteşte pe umăr.
— De bună seamă că n-o să-i treacă
nimănui prin cap să pună la îndoială faptul
că Racine, Corneille ori Moliére au exis­
tat de-adevăratelea. însă văd că domnul e
amator de texte frumoase, aşa că i-aş reco­
manda mai curând aceste ediţii de opere
complete ale căror...

23
 — N u mă interesează. Eu vreau lucrarea
asta, i-am răspuns scurt.
Cu avântul tăiat, bătrânul hoţoman a
lăsat jos volumele pe care dăduse să mi le
arate.
— Face trei sute de franci.
— Nici pomeneală. Albumul are un
defect: îi lipseşte o pagină, şi anume chiar
aia care mă interesează de fapt.
Mi-a smuls cartea cu mănuşile alea fără
degete, murdare, şi a deschis la locul cu
pricina. Şi-a aşezat mai bine ochelarii şi a
rostit cu afectare:
— Dar nu e vina mea, domnule dragă.
Dacă o să examinaţi cu luarc-aminte tăie­
tura, o să vedeţi că e foarte curată, ceea ce
înseamnă că volumul a fost ţinut deschis cu
o greutate sau o menghină, iar foaia a fost
îndepărtată cu o lamă şi o riglă. De altfel,
dacă o să aveţi bunătatea să vă uitaţi atent,
o să constataţi că tăietura c uşor îngălbenită,
ceea ce înseamnă că e veche. Poate la fel de
veche ca volumul însuşi, cine ştie ?

24
 Avea dreptate... la fel de veche ca volu­
mul însuşi...
— Aşa că, ţinând cont de starea ediţiei
şi de aspectele asupra cărora mi-aţi atras
atenţia, vi-1 las la două sute.
I-am plătit, dar nu i-am mulţumit, pen­
tru că ştiam că la atâta avea de gând să-l
lase din capul locului. Nerăbdător să ră­
mân singur, am grăbit pasul cu comoara
mutilată sub braţ.
Aşadar Gaspard Langucnhaert trăise
de-adevăratelea: aveam nu numai dovada
tangibilă a existenţei lui, dar poate şi pe
aceea a unei conspiraţii menite să-i şteargă
urmele. De ce îi căşunase cuiva pe poza
lui ? Pe cine mai bântuia încă, după atâta
vreme de la moartea lui ? Cine a vrut să-i
şteargă urmele ?
M-am întors acasă.
Noaptea m-a găsit prăvălit în fotoliu, cu
braţele atârnând, gândindu-mă la acest des­
tin misterios căzut în uitare. Am aprins
lampadarul, iar ochii au început să mi se

25
plimbe fără răgaz de la legenda care anun­
ţa portretul lui Gaspard Languenhaert la
gravura lui Diderot care, din greşeală, se
găsea pe pagina următoare, aşteptând cine
ştie ce minune, de parcă sub privirile mele
pendulând între pagini imaginea smulsă ar
fi putut reapărea.
Deodată am sărit în picioare şi dintre
volumele cu coperte verzi ale operelor lui
Diderot l-am scos pe acela reunind scrierile
de tinereţe. Am răsfoit surescitat La pro­
menade du sceptique şi am găsit fragmentul
pe care, de atâtea ceasuri, îl aveam în minte
fără să-mi dau seama, textul care povesteşte
întâlnirea lui Diderot cu nişte filozofi
ciudaţi:

...Alături dc ei păşesc fără nici o regulă şi

orânduială figuri şi mai neobişnuite: sunt cei
care susţin fiecare în parte că sunt singuri pe
lume. Ei nu admit decât existenţa unei singure
fiinţe, iar această fiinţă gânditoare nu-i alta
decât ci înşişi: de vreme ce tot ceea ce se petrece
înăuntrul nostru nu sunt decât impresii, aceştia

26
neagă că ar exista altceva în afară de ei şi aceste
impresii; astfel ei sunt deopotrivă amant şi
amantă, părinte şi copil, răzor de flori şi cei
care-1 calcă-n picioare. Zilele din urmă am
cunoscut un asemenea om, care m-a încredinţat
că c Virgiliu. „Ce fericit eşti, i-am răspuns, să
fii nemurit de divina Eneidă!" «Poftim? Eu?
a zis el. Asta nu mă face cu nimic mai fericit
decât pe tine." «Ce idee! am continuat eu, dacă
eşti cu adevărat poetul latin (ori tu, ori altul,
tot aia), recunoaşte că eşti cu mult mai demn
de stimă datorită lucrurilor măreţe pe care
le-ai plăsmuit. Ce pasiune! Ce armonie! Ce
stil! Ce descrieri! Ce ordine!" „Despre care
ordine vorbeşti ? m-a întrerupt el. Nu-i nici
umbră de ordine în opera în chestiune: c o
ţesătură de idei care nu duc niciunde şi, dacă
ar fi să mă felicit pentru vreo realizare din cei
unsprezece ani în care am reuşit să însăilez lao­
laltă zece mii de versuri, ar fi pentru că mi-am
făcut, în treacăt, câteva complimente destul de
izbutite pentru abilitatea de a-mi supune con­
cetăţenii prin exilarea lor şi de a mă onora cu
numele de tată şi apărător al patriei, după ce am
fost tiranul ei." La toată această galimatic am
făcut ochii mari şi am căutat să concilicz idei
atât de disparate. Virgiliu cel de dinaintea mea

27
 a băgat de scamă că discursul lui mă stânjeneşte.
„Nu mă înţelegi, a continuat el. Ei bine, eram
în acelaşi timp Virgiliu şi Augustus, Augustus
şi Cinna. Dar asta nu e tot; astăzi sunt cine
vreau să fiu şi am să-ţi demonstrez că poate sunt
chiar tu însuţi şi că tu nu eşti nimic; chiar de
mă ridic până-n tăriile cerului ori chiar de mă
prăbuşesc în abisuri, nu-i cu putinţă să ies din
mine însumi şi numai de propria-mi gândire
sunt conştient", îmi spunea el cu emfază, dar
a fost întrerupt de o ceată gălăgioasă care era
pricina tumultului de pe aleea noastră.

Nu mai era nici o îndoială. Cum să nu-1

recunoşti aici pe Gaspard Languenhaert,
iar în ceata care-1 urma, pe cei din Secta
Egoiştilor ?
Am parcurs cu atenţie notele de sub­
sol: vreme de trei secole de studii critice,
comentarii, ediţii noi, nimeni niciodată nu
şi-a dat seama la ce făcea aluzie Diderot în
acest text! Şi, ajunşi la capătul puterilor,
cercetătorii făcuseră tot felul de supoziţii:
ba că era Malcbranche, ba că Berkeley ori,
şi mai şi, caricatura lui Condillac, fiindcă

28
fraza „chiar de mă ridic până-n tăriile
cerului ori chiar de mă prăbuşesc în abi­
suri, nu-i cu putinţă să ies din mine însumi
şi numai de propria-mi gândire sunt con­
ştient" se găseşte şi la începutul lucrării Essai
sur l'origine des connaissances humaines, pe
care Condillac a publicat-o în 1746, cu un
an înaintea fanteziei lui Diderot. însă eu
eram singurul care ştia adevărul: sursa era
chiar Languenhaert, întrucât faimoasa
sentinţă a lui Condillac se regăsea şi în
articolul lui Fustei des Houilléres, care i-1
atribuise direct lui Languenhaert.
Diderot mi-a confirmat deci teoria:
aventura nebunească a lui Languenhaert şi
a sectei sale era o realitate istorică.
Aşa că, pentru prima oară, m-am hotă­
rât să-mi iau vacanţă. La naiba cu toate
cercetările mele, adio teză! Voiam să aflu
mai multe şi aveam de gând să mă dedic
lui Gaspard. începând chiar de a doua zi
dimineaţă.
Probabil că aşa am adormit.

29
 A doua zi, dis-de-dimineaţă, m-am
năpustit la Biblioteca Naţională. Nimeni
nu mă mai văzuse vreodată la ora aia; vioi,
fericit, proaspăt bărbierit ca niciodată, am
dat fuga la sala cataloagelor cu entuziasmul
unui puşti care îşi pierduse virginitatea
în ajun.
— V-aţi terminat teza ? m-au întrebat
alarmaţi vecinii mei de fiecare zi, capetele
aplecate.
I-am liniştit cu amabilitatea condescen­
dentă a sufletelor fericite:
— O să mă termine ea pe m ine!
Capetele se bâţâic de râs, dar nu din
pricina glumei, obişnuită de altfel, ci de
satisfacţie.

30
 Am vrut să le dau apă la moară şi am
adăugat:
— Mai am cam... un an.
Capetele s-au aplecat din nou deasupra
pupitrelor. Douăsprezece luni de muncă
pentru a duce la bun sfârşit o lucrare - cam
atâta estimează an de an fiecare cercetător,
şi asta vreme de vreo douăzeci de ani;
vorbele mele n-aveau nici o însemnătate...
Să nu se creadă totuşi că mediul academic
e lipsit de milă! De obicei un cercetător e
un animal capabil de afecţiune, care uneori
se poate dovedi chiar o companie plăcută...
Cu toate astea, unui erudit îi place cel mai
mult la un confrate nu ceea ce-i diferen­
ţiază, ci ceea ce-i aseamănă: prizonieratul.
Cercetătorii au unii pentru ceilalţi un fel
de camaraderie carcerală şi îl urăsc cel mai
mult pe prizonierul care se va elibera. Cum
îi liniştisem în această privinţă, au pus neas­
tâmpărul meu pe seama unui deranjament
la stomac şi şi-au văzut de treabă.

31
 Din moment ce Languenhaert nu era un
personaj inventat, ci unul uitat, trebuia, în
mod logic, să caut mărturii ale existenţei
lui în scrierile contemporanilor săi; m-am
hotărât să consult sistematic ziarele, cro­
nicile, periodicele, almanahurile şi revistele
literare din epocă. Voiam să găsesc măcar
sursele lui Fustei des Houilleres.
Această trecere în revistă mi-a luat o
săptămână: în cele din urmă am găsit două
documente de valori şi întinderi diferite,
dar din care am aflat o mulţime despre
Gaspard Languenhaert, fapt ce mi-a spul­
berat îndoielile cu privire la realitatea
existenţei lui.
Primul document era un şir de anecdote
de salon ale unui cronicar al vieţii literare,
Hubert de Saint-Igny, un ins cu o inteli­
genţă superficială căruia răutăţile îi ţineau
loc de spirit, dar a cărui limbă ascuţită îl
adusese în atenţia celorlalţi. în rubrica
„Serate" din Anuarul literar 1723-1724,
comenta, cu puţină erudiţie şi multe

32
înţepături, între altele, apariţia lui Gaspard
Languenhaert în saloanele doamnei du
Devant. Era nostim, stupid şi incredibil de
bine scris.
Al doilea document, mai lung, cel mai
interesant, expunea în volumul Philosophies
de France et d ’Angleterre principalele
doctrine ale epocii. Autorul, Guillaume
Amfrye de Grécourt, scrisese un capitol
intitulat „Egoismul sau filozofia domnului
de Languenhaert", în care dezvolta sub
forma unui dialog între Cleante (interlocu­
torul) şi Automonofilul (Languenhaert)
principalele teze egoiste. Evident, asta era
sursa lui Fustei des Houilleres.
Hubert de Saint-Igny, un obişnuit al
saloanelor doamnei du Devant, relata astfel
primele luni pariziene ale lui Languenhaert:

A apărut un filozof din Olanda. A fost bine

primit graţie înfăţişării sale plăcute, întrucât era
foarte frumos; şi, în vreme ce chipul său câş­
tiga inimile femeilor, tăcerea respectuoasă pe
care o păstra îi câştiga respectul bărbaţilor.

33
Nimeni nu se sinchisea că scrie - ce altceva să
faci când ai douăzeci de ani, o rentă de cinci­
zeci de mii de livre, părinţi şi o ţară care se
bucură de pace ? - , toţi credeau că e mai degra­
bă arătos decât ager la minte şi numai asta i-ar
fi fost de-ajuns pentru o frumoasă carieră de
gentilom.
Luni întregi nu rostise altceva decât poli-
teţuri şi banalităţi de complezenţă, la care toată
lumea se pricepea de minune, şi iată-1 într-o
bună zi cum se proţăpeşte în mijlocul salonului,
rupe tăcerea şi declară tare şi răspicat:
— Eu n-am corp. Trupul meu este imaterial.
întreaga adunare a rămas uluită. Doamnele
l-au privit cu subînţeles, ca pentru a cântări
grozăvia pe care o spusese; unele au pufnit,
altele au roşit, întrucât, chiar dacă nu-şi credeau
urechilor, măcar aveau plăcerea să-şi creadă
ochilor.
Domnul de Languenhaert părea într-atât de
pătruns de această descoperire, că, în loc să
continue, a rămas pe loc, nemişcat, solitar.
Baronul Schwartz l-a luat de braţ şi i-a şoptit
cu bonomie:
— Şi cu toate astea, tinere, crede-mă, doam­
nele de faţă sunt cu toatele de acord că ai un
corp, şi nu de lepădat, după cum umblă vorba.

34
 Reprezentantele sexului frumos au protes­
tat, de complezenţă.
— Mă măguliţi, domnule, i-a răspuns tână­
rul, înclinându-sc, dar crcdeţi-mă că nimic
nu-mi va putea schimba această convingere
asupra căreia am meditat profund.
Doamna du Dcvant s-a apropiat de cei doi
ca să-i dea lui Langucnhaert putinţa să se
justifice:
— Atunci cxplică-ne, dragă prietene, lumi-
nează-ne aceste profunzimi care nouă nu ne
sunt la îndemână. De ce crezi că trupul dumi-
tale ar fi imaterial ? Eşti oare precum stafia aceea
pe care o invocă baroana de Saint-Gélis şi care
apare deasupra gheridonului ?
— Nici gând, doamnă, nu e vorba nici de
nebunie, nici de şarlatanic, ci e concluzia filozo­
fică spre care m-a condus meditaţia.
Şi a dat drumul unui talmcş-balmcş, în care
se demonstra prin A şi B că natura nu există
decât în mintea filozofului nostru, că sunetele,
parfumurile, materia, culorile şi gusturile nu se
află decât în spiritul său şi că, de asemenea, noi
înşine nu existăm decât în capul lui. Ascultân-
du-1, eu, unul, am conchis că, dacă ar fi să-i
dăm crezare, atunci de bună scamă că atâtea
lucruri adunate în acelaşi loc strâmt l-ar face

35
 fără îndoială pe bietul filozof să-şi piardă
minţile.
Toate spiritele superficiale, amatoare de
profunzimi obscure, l-au aplaudat la scenă
deschisă. La fel şi imbecilii, care nu înţelesescră
nimic, pentru că, de obicei, aşa recunosc ei inte­
ligenţa. în schimb înţelepţii au tăcut, întrucât
nu se discută despre ceea ce a fost rostit nu
din dragoste pentru adevăr, ci din dorinţa de
a contrazice. Două zile mai târziu, uitaserăm
deja vorbele tânărului, dar ne aminteam că
fusese destul de elocvent. De atunci înainte,
lumea l-a socotit un om de spirit, adică a putut
spune orice, fără nici o consecinţă.

Hubert de Saint-Igny, mai ocupat să

bârfească decât să înţeleagă, a omis să ne
transmită raţionamentul lui Gaspard. Dar
l-am găsit consemnat de către Guillaume
Amfrye de Grécourt la începutul dialogu­
lui său pedagogic:

CLEANTE
Se tot vorbeşte despre teza dumitale. Susţii, se
pare, că nu ai corp. Ca să ne înţelegem, cum ai

36
rostit aceste vorbe? N u cumva cu ajutorul
gurii ?
A UTOM ONOFILUL
Dacă mă iei aşa, atunci mai bine renunţăm de
la bun început.

CLEANTE
lartă-mă, nu m-am putut abţine.

A UTOM ONOFILUL
Ca să mă înţelegi, ar trebui să-ţi expun mai întâi
teoria mea despre materie, pentru că întreg
raţionamentul porneşte de aici.

CLEANTE
Bine, aşadar care este teoria ta despre materie ?

A UTOM ONOFILUL
Că materia nu există.

CLEANTE
Poftim? Vrei să spui că raţionamentul tău se
întemeiază pe o atare absurditate ?

A UTOM ONOFILUL
Atunci, spune-mi, când anume suntem îndrep­
tăţiţi să spunem că un lucru există?

37
 CLEANTE
Când îl percepem cu toate simţurile.

A UTOM ONOFILUL
Exact aici voiam să te aduc. Un lucru există
atunci când îl vedem, atingem, auzim ori când
ne amintim că l-am văzut, atins, auzit, dar nimic
mai mult. Ceea ce numim „lumc“ e suma sim­
ţurilor noastre. N u cunoaştem lumea în sine,
ci avem fiecare o lume proprie redată de simţuri.

CLEANTE
Vrei să spui că doi oameni nu percep aceeaşi
lume ? Că fiecare arc lumea lui ?

A UTOM ONOFILUL
întocmai. Vedem noi oare la fel ? Simţim în-
tr-acelaşi chip ? Unul are un gust mai dezvoltat,
altul un miros mai fin, unul are o sensibilitate
aparte a buricelor degetelor, altul aude şi mus-
ca-n zbor.

CLEANTE
E foarte adevărat.

A UTOM ONOFILUL
Prin urmare, câţi oameni, atâtea lumi.

38
 CLEANTE
Cu asta mă învoicsc.

A UTOM ONOFILUL
Prin urmare, doar din pricina unei comodităţi
de exprimare, vorbim despre o lume în loc să
vorbim de mai multe.

CLEANTE
Dacă înţeleg bine, din pricina limbajului,
credem că nu există decât o lume, în vreme ce
de fapt sunt mii.

AUTOM ONOFILUL
întocmai. întrucât lumea nu e decât în mintea
noastră.

CLEANTE
Pricep.

A UTOM ONOFILUL
Aşa încât poţi trage odată cu mine concluzia
că materia nu există, de vreme ce totul se află
în mintea noastră. Nimic nu c material, totul
este spiritual în sine. Natura nu este decât
discursul propriilor mele senzaţii. Numeşte
perceptibil ceea ce oamenii numesc material şi
nu numai că vei dobândi o imagine a realităţii,

39
 dar vei câştiga şi coerenţă. N u tăgăduiesc că ar
putea exista corpuri întinse, mirosuri, culori,
gusturi, nu tăgăduiesc că ar putea exista aspri­
me, netezime, gustul sărat, ci resping ipoteza
existenţei unei materii, această lume de plan
secund independentă de calităţile percepute. De
fapt, lumea nu e decât perceptibilul, şi nu putem
să ne eliberăm de ea.

Citind această demonstraţie - care mă

ducea cu gândul la cele trei Dialoguri ale
lui Berkeley mi-am dat seama că Gaspard
Languenhacrt nu era decât un filozof de
operetă, dar care reuşise să dea o adevărată
ţinută speculativă demonstraţiei sale.
Apropo de corpul imaterial, H ubert de
Saint-Igny, care interpreta lucrurile la nive­
lul său, adică foarte jos, a consemnat două
anecdote relevante:

La câtăva vreme după cele întâmplate, Languen-

haert şi-a repetat teoria în salonul contesei
d ’Évremont, enervându-1 pe preşedintele
Carriére, care îl mai auzise şi la doamna du
Devant. Preşedintele, pe care natura nu-1

40
înzestrase cu un fizic tocmai de invidiat, dar
căruia nu-i lipsea, cu toate acestea, ambiţia de
a seduce, făcea un comerţ amoros mult peste
posibilităţile sale şi nu privea cu ochi buni
sosirea unui rival tânăr într-o societate unde se
găsea şi el, cu toate că, după vârstă, putea să-i
fie tată junelui cu pricina, iar după înfăţişare,
chiar bunic. Prin urmare apariţia domnului
Langucnhacrt îl supărase peste măsură şi l-a
detestat definitiv de cum acesta din urmă a
început să facă spirite, întrucât, trebuie s-o
recunoaştem, în arta conversaţiei preşedintele
era încă şi mai puţin înzestrat decât în arta
seducţiei. S-a întors deci spre filozoful nostru
şi i-a zbierat în ureche:
— Ce aud, domnul meu ? Că nu aveţi corp
material ?
— Exact, domnule, m-aţi înţeles perfect.
— Minunat. în cazul acesta, cu am un corp
material, sau imaterial ?
— Imaterial, desigur. Urmând raţionamentul
logic, nici domnia voastră şi nici cu, de altfel,
nu suntem materiali.
Acest apel la logică l-a scos din sărite pe
preşedinte. S-a stăpânit totuşi şi, după ce a arun­
cat o privire complice spre asistenţă, a continuat
discuţia cu un zâmbet răutăcios, asemenea

41
vânătorului care se distrează să-i mai dea un
răgaz animalului pe care oricum îl va doborî:
— Aşadar sunt imaterial... Şi pe ce te înte-
meiezi, dacă nu c cu supărare ?
— Este vorba exact despre ce spuneam mai
înainte, dragă domnule, realitatea nu c decât
imagine şi nu e nimic în spatele imaginii aces­
teia. Ceea ce credem noi a fi materie nu c în fapt
decât senzaţie.
— Fireşte, fireşte, a răspuns viclean preşe­
dintele. Şi nici un argument filozofic nu v-a
strămutat această convingere ?
— Nici unul, niciodată.
— Atunci, daţi-mi voie, ca de la filozof la
filozof, să vă propun următorul raţionament...
Şi preşedintele i-a tras un şut magistral.
Filozoful a răcnit. Adunarea, uitând de buna
cuviinţă, a izbucnit în hohote, încântată de ren­
ghiul pe care bunul-simţ i l-a jucat metafizicii.
Domnul de Languenhacrt, cu un aer pro­
fund dezgustat şi sastisit, îşi fricţiona zona
argumentative şi nu părea afectat de demon­
straţie. Preşedintele s-a întors la discuţie:
— Argumentul meu a fost la înălţime ? A fost
destul de puternic ca să vă clatine convingerile ?
— Nici vorbă. Argumentul domniei voastre
ţine de o filozofic găunoasă, chiar grosolană,
domnule.

42
 — Minunai, o să-i aduc la cunoştinţă cizma­
rului meu. Sluga dumilale.
Şi preşedintele Carriere, mândru nevoie
mare de succesul dobândit în ochii asistenţei,
a căutat de atunci înainte seratele unde avea să
se producă filozoful, pentru a i se pune cu ama­
bilitate la dispoziţie spre a specula împreună şi
a-şi reitera argumentul.
Dar istoria nu se sfârşeşte aici. Se spune că
doamna contesă de Vignollcs, vestită pentru
mărimea farmecelor, fineţea taliei şi subţirimea
principiilor, şi-a propus aflând de această în­
tâmplare să-l convingă altminteri pe tânărul
filozof de existenţa trupului său. Şi asta gra­
ţie unei demonstraţii de mare virtuozitate, pe
care se ştia că o stăpâneşte la perfecţie şi la care,
zicc-sc, nu avea rivală. Prin urmare, l-a abor­
dat, l-a respins, i-a dat speranţe, l-a făcut s-o
dorească, apoi i-a zâmbit, pe urmă s-a bosum­
flat, aşa încât, după câteva zile, filozoful a dat
curs fără a sta prea mult pe gânduri invita­
ţiei la o şedinţă de meditaţie filozofică în budoa­
rul contesei.
Demonstraţia a fost făcută şi re-făcută şi iar
rc-făcută. Departe de a întâmpina rezistenţă
la argumentele sale, contesa a găsit la acela
pe care-1 credea adversarul său un sprijin

43
 extraordinar, baze solide şi o forţă care au
pus-o pe gânduri.
Timidă, tremurând, şi-a întrebat amantul
cum, fără corp, putea să-i dea trupului ei atâ­
ţia fiori şi cum, în lipsa materiei, îi aprindea
într-atât materia sa. Gaspard i-a explicat că
toate astea nu erau decât senzaţii cărora ea voia
să le cadă pradă şi astfel a câştigat-o de partea
sa. De atunci, cea mai marc cochetă a Parisului
s-a declarat imaterialistă, pată de care reputaţia
sa s-ar fi putut lipsi; lumea ridica din umeri şi
şoptea că doamna de Vignolles a avut de atunci
încolo (şi) o minte înfierbântată.

Acestea au fost se pare achiziţiile teore­

tice ale primului an parizian. întrucât, dacă
citim mai departe cronica lui Saint-Igny,
vom observa că primele teze ale lui Gas­
pard Langucnhaert se întemeiau mai cu
seamă pe percepţie. Dc-abia în cel de-al
doilea an petrecut la Paris, împingând tot
mai departe limitele reflecţiei, a teoretizat
definitiv egoismul filozofic: „Eu însumi
sunt creatorul lumii".

44
 CLEANTE
Dar, dacă aceste senzaţii nu sunt urma lăsată
de obiectele exterioare, atunci ce sunt ? Care e
originea lor?

AUTOM ONOFILUL
Eu.

CLEANTE
Poftim ?

AUTOM ONOFILUL
Precum spun, nu-ţi crezi urechilor, dar m-ai
auzit bine. Eu însumi mă aflu Ia originea sen­
zaţiilor pe care le am.

CLEANTE
Tu ? Tu eşti creatorul lumii ?

AUTOM ONOFILUL
Eu însumi. Eu sunt creatorul acestei lumi de
culori, obiecte, mirosuri.

CLEANTE
Dragă prietene, adio. Discuţia noastră a durat
prea mult. Cum poţi să spui că spiritul tău dă
naştere el însuşi, pentru el însuşi, propriilor
senzaţii ?

45
 A UTOM ONOFILUL
Când visezi, nu eşti tu autorul acelor vise?
Când te vezi navigând pe ape spre Americi,
valurile sunt ele altceva decât plăsmuirea ima­
ginaţiei talc ?

CLEANTE
De bună seamă că nu, doar e vorba de un vis.

AUTOM ONOFILUL
De unde ştii ?

CLEANTE
Fiindcă mă trezesc.

A UTOM ONOFILUL
Şi dacă la un moment dat o să te trezeşti şi din
viaţă ?

CLEANTE
Asta-i bună!...

AUTOM ONOFILUL
Cum poţi să fii încredinţat că în clipa asta nu
visezi ?

CLEANTE
Mă pui în încurcătură...

46
 A UTOM ONOFILUL
De vreme ce eşti de acord cu mine că materia
nu există, originea senzaţiilor nu poate fi căutată
în altă parte decât în spirit. Atunci când visăm,
când ne imaginăm, nu suntem oare demiurgi
ai unor noi realităţi ? Aici e vorba de o creaţie
conştientă. Ei bine, în cea mai mare parte a tim­
pului creăm inconştient!

Astfel, Gaspard Languenhaert, în răspăr

cu întreaga tradiţie filozofică a vremii sale,
mergea până într-acolo încât emitea ipo­
teza inconştientului, ba mai mult, a incon­
ştientului creator. Pentru a clarifica acest
aspect, iată o anecdotă pe care am găsit-o
printre trăncănelile lui Saint-Igny:

La balul mascat organizat de baroana de

Saint-Gclis, Cupidon a apărut la petrecere,
pentru că, la adăpostul măştilor, al dominou-
rilor şi al întunericului complice din grădină,
inimile îndrăznesc să spună adevărurile ascunse
şi costumele de carnaval deseori fac să cadă
măştile onestităţii şi ale ipocriziei. Nu cunoaş­
tem toate poveştile de amor pe care le-a ocrotit
în seara aceea Selena, dar s-a aflat iute - din

47
fericire! - de renghiul jucat filozofului zilei,
domnul de Languenhaert.
Mai mulţi oameni aleşi, agasaţi de pălăvră­
geala extravagantă a tânărului, au ţinut cu tot
dinadinsul sâ-i demonstreze nu doar că nu el
e creatorul lumii, ci şi că acesta din urmă putea
să-i joace renghiuri incredibile. L-au rugat pe
baronetul d’Entrevcs, ale cărui douăzeci şi şapte
de primăveri pline de însufleţire se pretau Ia tot
felul de glume, să îmbrace costumul pe care
trebuia să-l îmbrace contesa Corona, amanta
oficială a filozofului. Trebuia să joace rolul
contesei şi, odată ce îl păcălea pe Languenhaert,
să-şi dezvăluie adevărata identitate.
La bal, falsa contesă (adevăratul baronet)
s-a apropiat de filozof sâ-i dea un rendez-vous
la ora unsprezece punct, în fundul parcului, la
adăpostul carpenilor complici. La ceasul stabi­
lit, tânărul baronet era acolo, deghizat, dar
de-abia a avut vreme să-şi intre în rol, că filo­
zoful nostru, pe care indiscreţiile femeilor şi
necesităţile doctrinei sale ni l-au dezvăluit prea
puţin preocupat de galanteriile preliminare, s-a
aruncat asupra lui, rostogolindu-1 în tufe.
Baronetul a găsit puterea să-şi scoată masca
şi să zbiere smulgându-se din îmbrăţişare:

48
 — Priveşte-o, filozofiile, pe femeia pe care-o
iubeşti. Asta ai vrut să se întâmple, tu, care faci
să se întâmple tot ?
Tulburat, înfrânt, filozoful a rămas mut preţ
de câteva clipe, apoi, privind buzele pline de
prospeţime ale baronetului, ochii surâzători,
părul lung şi negru, i-a cuprins delicat mâinile.
— Cu siguranţă că pe tine te vreau, i-a zis,
şi te-am dorit fără s-o ştiu. Iar întâmplarea de
mai-nainte m-a făcut să-mi dau seama de acest
lucru.
Şi a continuat cu adevăratul baronet de-acolo
de unde rămăsese cu falsa contesă. Păcălitorul
a fost păcălit, dar nu a avut a se plânge, pentru
că era neruşinat peste măsură şi nu degeaba
primise să ia parte la o asemenea mascaradă. în
noaptea aceea Luna a avut de îndurat zbânţu-
iclile lui Jupiter cu Ganimcde. întâlnirea s-a
petrecut sub auspiciile mitologiei, şi se spune
că domnul de Langucnhaert a făcut dovada
spiritului, a curiozităţii ştiinţifice şi a dorinţei
de a învăţa în aceeaşi măsură ca d’Entreves, ale
cărui cunoştinţe erau totuşi mai înaintate; s-au
despărţit în cele din urmă, cu promisiunea de
a se întâlni din nou pentru a aprofunda studiul
latinei.

49
 Spre marea supărare a celor care se distrau
pe scama sa, chiar domnul de Languenhacrt
i-a povestit totul amantei lui, declarându-sc
încântat că şi-a făcut o asemenea surpriză. încă
o dată, zeflemitorii s-au ostenit în zadar, întru­
cât nimic, absolutamentc niciodată, nu zdrun­
cina sistemul filozofului egoist.

Anecdota e relevantă. Astfel, în vreme

ce Gaspard învăţa ceva despre lume, era
convins în continuare că învaţă ceva despre
sine însuşi. Necunoscutul venea de fiecare
dată dinlăuntrul său, şi nu din exterior,
deoarece exteriorul nu exista. Un adevărat
sistem de apărare speculativă, un cuirasat
conceptual, care îi dădea astfel posibilitatea
să explice şi cele mai neînsemnate aspecte
şi să răstoarne cele mai puternice obiecţii.

CLEANTE
Dar, dacă această lume este una făcută după
dorinţele tale, cum explici atunci existenţa
durerii ? Mi se pare un argument care îţi dărâmă
sistemul.

50
 AUTOM ONOFILUL
Durerea ? Ai adus în discuţie o invenţie de care
sunt deosebit de mândru şi pentru care mă
felicit întruna. Durerea este o întrebare pe care
mi-o pun pentru a-mi măsura puterea dorinţei:
dacă suferinţa mă opreşte, asta înseamnă că nu
prea ţin de fapt la obiectul dorit; dar, dacă pot
trece uşor peste durere, înseamnă că dorinţa
mea c puternică, profundă. Durerea e, ca să
spun aşa, instrumentul de măsură al dorinţelor
mele. Nu crezi că-i ingenios ?

CLEANTE
Cu siguranţă. Chiar dacă mi-c teamă că inge­
niozitatea depăşeşte adevărul.

Dialogul se termina aici. N-am mai găsit

nimic la Saint-Igny, cu excepţia unor anec­
dote care ilustrează confuzia pe care o pro­
voca filozoful în societatea vremii.

Doamna du Devant, angajată pătimaş într-o

partidă de table pe care o câştiga, l-a văzut pe
filozof moţăind pe o sofa. I-a spus prefăcân-
du-se îngrijorată:

51
 — Să nu cumva să adormiţi înainte să ter­
min partida. O să ne faceţi pe toţi să dispărem!
A râs şi el.
Ca o urmare firească, nebunia lui a devenit
paradoxală. Deşi se proclama singur pe lume,
se arăta totodată avid de discuţii şi nu se supăra
niciodată pentru nici o critică; părea chiar a
căuta cu tot dinadinsul discuţiile în contradic­
toriu, întâmpinându-le cu un fel de bucurie
curioasă. Atunci când i se dădea un argument
puternic care-i putea nărui sistemul, râdea de
bucurie şi repeta întruna:
— într-adevăr, la asta nu mă gândisem!...
Rareori dădea răspuns pe loc obiecţiilor. îi
stătea în obicei ca, după ce-şi lăsa interlocutorul
fără răspuns, o săptămână mai târziu să-l apuce
de braţ şi, fără nici o introducere, să-i răspundă,
reluând discuţia de unde o lăsase.
întrucât doamna du Devant era uluită de
acest comportament şi l-a rugat să se explice,
filozoful i-a răspuns că nu ţine să-şi demonstre­
ze calităţile oratorice în faţa interlocutorilor,
deoarece, vorbind cu ei, vorbea de fapt cu el
însuşi.
— Poftim ? s-a mirat doamna du Devant.
Tot te mai crezi creatorul lumii în vreme ce te

52
 contrazic ? De ce te mai oboseşti atunci să-mi
răspunzi ?
— Dar, scumpă doamnă, în această clipă
vorbesc cu mine însumi. Am inventat salonul
dumitale pentru că aici lucrez mai bine decât
în biroul meu, unde mi se întâmplă să mai
moţăi, mai ales după o masă copioasă. Aici,
forfota, mulţimea chipurilor şi a discursurilor
fac ca aceste ore de studiu să fie cu mult mai
de folos.

Se pare că încetul cu încetul societatea

a devenit cu mult mai tolerantă. în epocă
se accepta orice fel de discurs - asta e la
urma urmei definiţia salonului literar
dar nu orice fel de comportament. In cele
din urmă, curiozitatea se stingea.
Mare lucru n-am mai aflat despre
Gaspard de la Saint-Igny, în afară de cât
de iute i-a pălit steaua: după ce oamenii
l-au primit în rândul lor şi l-au tolerat,
Languenhacrt s-a retras în sine însuşi. Viaţa
pariziană a fost pentru el un eşec. A dispă­
rut din amintirile salonarzilor.
Descoperirile mele se opreau aici.

53
 Duminica mi-am petrecut-o scriind tu­
turor bibliotecilor importante din Europa:
Londra, Roma, Milano, Miinchcn, Berlin,
Madrid, Budapesta, Moscova, Leningrad...
Am trimis o scurtă scrisoare tuturor
revistelor de filozofie sau istorie, precum
şi societăţilor ştiinţifice pentru a obţine
informaţii despre Gaspard Languenhaert.
Duminică noaptea, înainte de a mă băga
în pat, am constatat cu resemnare că apar­
tamentul meu e cenuşiu de atâta praf şi că,
fiindcă nu-mi plătisem factura, îmi tăiaseră
telefonul. Puţin îmi pasă, m-am gândit
înainte de a adormi, şi-aşa nu mă mai sună
nimeni de multă vreme...
 Au trecut două luni. Zilele erau din ce
în ce mai mohorâte, starea mea de spirit,
din ce în ce mai întunecată. Căutam şi nu
găseam nimic. în fiecare zi credeam că
formulez o ipoteză strălucită, care mi-ar fi
condus cercetările spre un deznodământ
fericit, şi de fiecare dată eşuam în acelaşi
fel. începeam să urăsc încăperile alea, sala
de lucru, pivniţa aia cu cartoteci, cantina
plină de fum înţepător.
Apartamentul meu era din ce în ce mai
murdar. Doamna Rosa - oare aşa o che­
ma ? - sau, mă rog, femeia aia trupeşă care
venea din când în când să-mi spele gea­
murile, să-mi adune hainele de pe jos şi
să-mi bată covoarele nu mai urca la mine.

55
Plecase în ţara ei - Portugalia, Spania ?
sau dăduse bir cu fugiţii ? Când mi-am dat
în cele din urmă seama că n-o să mai vină,
n-am angajat pe altcineva; m-am hotărât
pur şi simplu să nu mai dau atenţie la ceea
ce alţii ar fi numit dezordine. La drept
vorbind, cine venea la mine? Mormanul
de corespondenţă care se adunase nu-mi
aducea nici un răspuns. Nici un particular
şi nici o societate ştiinţifică nu-mi scrise­
seră nimic; numai bibliotecile catadicsiseră
să-mi răspundă, dar de fiecare dată ca să
mă înştiinţeze că nu aveau încercare de me­
tafizică nouă a lui Gaspard Languenhaert.
A fost nevoie ca hazardul să-şi facă jocul
încă o dată...
într-o după-amiază, pe când eram gata
să aţipesc de cât bceuf bourguignon mân-
casem, l-am zărit printre pleoapele grele
pe unul dintre capetele aplecate răsfoind
un volum pe care mi s-a părut că deslu­
şesc cuvântul „Egoist". Parcă nu-mi venea
să-mi cred ochilor, dar, când craniul s-a

56
ridicat, lăsând pe pupitru cartea deschisă,
m-am apropiat să verific: scria clar „Şcoala
Egoistă".
Fără să-mi pese de consecinţe, am luat
volumul şi am fugit.
M-am aşezat în fundul unei galerii,
într-un ungher întunecat, şi am început
să citesc.
Era vorba de Mémoires d ’un honnéte
homme a lui Jean-Baptiste Néré, publicată
în 1836. La cuprins figura un capitol inti­
tulat „Şcoala Egoistă". Am tresărit, am
închis ochii, i-am deschis, dar cartea era tot
acolo şi cuprinsul era acelaşi...
Aceste memorii ale unui om al veacului
al XVIII-lea fuseseră publicate un secol
mai târziu de un anume Henri Raignier-
Lalou, istoric, dacă c să ne luăm după el.
Citindu-le, am descoperit cu totul altce­
va decât un tratat filozofic. Jean-Baptiste
Néré conducea un teatru din Montmartre,
Les Champs-Élyséens, şi cronicile sale
relatau douăzeci de ani de aventuri în

57
lumea spectacolului. A montat numeroase
tragedii în versuri, dar această activitate
culturală nu era decât un paravan pentru
un cu totul alt soi de comerţ: în loc de
tragedii, omul prezenta mai des decât s-ar
crede nişte piese din cale-afară de obscene.
De fapt, pentru Moartea lui Seneca ori
Tragedia lui Alexandru câte piese precum
Triumful Afroditei, Călătorie la Citera,
Marte şi Venus, Misterele lui Adonis sau
Fanteziile Aspasiei nu s-au jucat ? Ca să nu
mai vorbim despre David şi Jonathas, care
nu avea, bineînţeles, nici o tangenţă cu
Biblia, despre Visele lui Coridon, reluată
şi după zece ani datorită succesului de care
s-a bucurat... Ca să nu mai vorbim despre
actori, vedetele teatrului Les Champs-
Élyséens - domnişoara Trompettc, dom­
nişoara Suzon, domnul Ardimédon, ale
căror nume nu te duc cu gândul la nişte
transfugi de la Comedia Franceză. Ce să
mai spunem când aflăm în finalul unui
paragraf că numita domnişoară Trompette,

58
„deşi incapabilă să declame corect şi să
înţeleagă dramatismul unei situaţii**, a în­
cântat publicul graţie „nurilor generoşi,
supleţei acrobatice şi temperamentului
focos" ? E limpede că Jean-Baptiste era
organizatorul unor spectacole erotice, iar
teatrul lui era unul al dezmăţului.
Astea fiind zise, Néré scrisese despre
Gaspard şi, la drept vorbind, numai asta
mă interesa. M-am mirat că, în ciuda stilu­
lui lejer, capitolul acela era mult mai îngrijit
scris decât celelalte şi că autorul avea un
condei mai alert şi mai limpede. Am înţeles
până la urmă ce au fost Şcoala Egoistă şi
învăţăturile lui Gaspard.

Primăvara 1732 - Şcoala Egoistă

în aceste vremi de foamete intelectuală

oamenii se năpusteau lacomi asupra
oricărui fel de hrană spirituală, oricât de
puţin săţioasă ar fi fost. Niciodată nu se
mai văzuse la Paris atâta mâncare proastă

59
lăudată din belşug şi oriîncotro te uitai
dădeai peste aşa-zişi maeştri, care la înce­
put îţi făceau poftă de mâncare, ca pe urmă
să te scoale nesătul de la masa lor; ajungeai
să juri că nu mai cazi în capcană, dar după
ceva vreme îţi intra în obicei: te dădeai în
vânt după fazan, dar te mulţumeai cu pui.
Una dintre aceste păsări ciudate a venit
într-o bună zi la mine. Avea o înfăţişare
numai bună să seducă sexul frumos, o
ţinută corectă, o trăsură luxoasă, dar o pur­
tare plină de morgă şi răceală; ai fi zis că
e peste tot la el acasă. Mi-a propus să-mi
închirieze o dată pe săptămână sala de la
Les Champs-Élyséens ca să pună bazele
unei „Şcoli Egoiste". Mărturisesc că, înfu­
riat cum eram, n-am prea înţeles ce vrea să
spună şi, bănuitor în privinţa spectatorilor
şi a derbedeilor de tot felul, l-am întrebat
dacă nu cumva contravine bunelor mora­
vuri sau religiei, nu că personal aş fi avut
ceva împotrivă, dar ca să fiu pregătit pentru
orice neplăceri. In loc de răspuns, a scos

60
un hohot de râs, mi-a pus dinainte pe masă
o pungă doldora de aur, m-a rugat să mă
mai gândesc câteva zile şi dus a fost.
Aveam de gând să mă duc să-i dau banii
înapoi, când drăguţa de Suzon mi-a deschis
ochii, spunându-mi că, deşi îi lipseau mani­
erele, tânărul nu ducea lipsă de argumente,
în rest, fiindcă nu aveam destui bani,
lucrările de raparaţie a acoperişului rămă­
seseră mult în urmă şi pentru nefericitele
Nebunii ale Agripinei, din cauza apropo-
urilor la viaţa de la curte, eram în pericol
să ne pierdem autorizaţia.
Aşadar m-am interesat despre acest
domn de Languenhaert. Mi-au ajuns la
urechi fel şi fel de lucruri. Reieşea limpede
că, deşi toată lumea din saloanele literare
îl cunoştea, părerile despre el erau împăr­
ţite: un geniu, un nebun, un filozof excen­
tric, un excentric filozof, un impostor, un
ambiţios, un Erostrat modern gata să pâr­
jolească toate templele bunului-simţ ca să
atragă atenţia asupra paradoxurilor lui, un

61
Platon reincarnat, întemeietor al unei
doctrine pe care fiecare o va îmbrăţişa în
secolul ce va veni. Cei cu care am stat de
vorbă credeau că va ajunge, de bună seamă,
la Versailles, la Academie ori, dacă nu, la
casa de nebuni. însă toţi erau de acord că
tânărul susţinea o doctrină egoistă conform
căreia numai el singur există, iar lumea, voi,
eu, Parisul, întreaga Franţă nu suntem
decât plăsmuiri ale imaginaţiei sale. Astfel
i-am înţeles în fine atitudinea superioară
şi m-am interesat dacă e solvabil. Am aflat
că e putred de bogat, fiindcă părinţii lui,
comercianţi înstăriţi din Haga, îşi dădeau
din fericire osteneala să creadă, pentru
binele lui, în realitatea lucrurilor înconju­
rătoare; am aflat chiar că vreo douăzeci de
furnizori, tapiseri, bijutieri, croitori şi-au
înlesnit traiul de când se instalase tânărul
la Paris, căci era destul ca un negustor să
se înfăţişeze cu mărfuri pentru ca extra­
vagantul să creadă că dorinţa lui l-a făcut
să se ivească şi cumpăra tot.

62
 Aşadar am primit propunerea lui. M-am
învoit pentru o sumă frumuşică şi nici nu
s-a sinchisit să se tocmească. Am deschis
prin urmare Şcoala Egoistă de la Paris şi
am căzut de acord că nu era nevoie să cred
în ce se susţinea acolo, era destul să asigur
intendenţa. Simţul interesului personal
m-a păzit întotdeauna de tulburările inte­
ligenţei.
Nu ştiu cum de într-o zi filozoful a sunat
adunarea - cred că publicase o carte dar
la reuniune s-a strâns o mulţime însemnată.
Curioşii se amestecau printre zeflemitori,
dar domnul de Languenhaert, după ce s-a
întreţinut cu toţi cei interesaţi, s-a apucat
sa selecteze vreo douăzeci de adepţi pe care
i-a scris în registrul conferinţelor sale
hebdomadare. In numele ştiinţei, le-a cerut
celorlalţi să se facă nevăzuţi şi a părut că
aţipeşte, în vreme ce sala începea să se go­
lească. Mărturisesc că eram un pic deza­
măgit de aceste severe restricţii, iar drăguţa
de Suzon se temea că n-o să ne scoatem

63
banii pc aperitive. Domnul de Languen-
haert, fără să pară că s-a trezit dc-a binc-
lea, a scos atunci încă o pungă. Una peste
alta, a fost o seară foarte plăcută.
*

Prima şedinţă s-a ţinut pe 28 martie.

Trebuie să recunosc că domnul de Lan-
guenhaert, deşi nobil prin naştere şi cu o
avere înfloritoare, nu avea prejudecăţile
obişnuite rangului său, întrucât grupul de
discipoli era tare pestriţ; puteai întâlni,
alături, un senior îngâmfat şi un marchiz
senil, un ceasornicar, un brutar încornorat,
un profesor de greacă de la oratoriul Saint-
Joseph şi fel de fel de personaje neobişnuite,
pe care nu mi le mai amintesc acum. Toţi
au ajuns mai devreme de ora stabilită şi
s-au felicitat plini de amabilitate, bucuroşi
pesemne să găsească tovarăşi cu care să fie
gând la gând, chiar dacă, de fapt, după cum
i-am şi spus drăguţei de Suzon, gândul cu
pricina nu era chiar demn de împărtăşit.

64
 După această perindare de chipuri vese­
le, domnul de Languenhacrt a urcat la tri­
bună cu faţa radiind de o fericire ce nu-i
stătea în fire - am aflat pe urmă că omul
.ista era pur şi simplu bucuros că gândeşte.
Dragi prieteni, ce bine că ne-am întâl­
nit aici, neavând altă ambiţie decât cerceta­
rea adevărului! Aşadar declar deschisă
Şcoala Egoistă de la Paris.
Puţinii cursanţi au aplaudat din toate
puterile şi şi-au zâmbit unii altora cu vădită
plăcere.
Domnul de Languenhaert a urmat exaltat:
Fie această propoziţie fundamentală:
i u îmi sunt mie însumi lumea, realitatea
)i chiar şi originea ei. Cum o îmbrăcăm în
haina unui raţionament? Vă propun să
începem prin aşezarea ei pe temelia unei
teorii a senzaţiei. Pentru că, la urma urmei,
de unde ne vin nouă ideile? E de netă­
găduit că...
Brutarul încornorat l-a întrerupt:

65
 — Nu pricep cu ce drept iei dumneata
cuvântul aici şi ocupi estrada. Ia n-o mai
faceţi atâta pe învăţaţii, că de fapt eu şi
numai eu sunt la originea a tot ce există şi
numai eu sunt lumea. Dispari, coboară de
la tribună şi am să vă explic ce şi cum.
Domnul de Languenhaert l-a ţintuit cu
privirea, apoi a zâmbit şi a murmurat:
— Uşurel, uşurel, e mai comod aşa.
Omul ăsta avea pesemne vreo putere,
fiindcă brutarul s-a aşezat cuminte la lo­
cul lui.
—Teoria senzaţiei este prin urmare sin­
gura care poate fonda acest raţionament...
— Vă rog să mă scuzaţi că vă întrerup,
a intervenit seniorul îngâmfat, dar nu văd
pentru ce motiv îi permiteţi sacului ăstuia
îndesat de făină să spună că el e la originea
lumii, pentru că, după cum căzuserăm de
acord ca doi gentilomi săptămâna trecută,
la originea tuturor lucrurilor mă aflu eu.
N u pot îngădui să las o asemenea greşeală
să se perpetueze.

66
 — Ba pardon, eu sunt la originea lumii,
a sărit ceasornicarul.
—Nici vorbă, eu sunt, a replicat profe­
sorul de greacă.
— în nici un caz, eu sunt, a reluat bru­
tarul.
— Ba eu.
— Ba eu.
— Ba cu.
Cei douăzeci de membri se ridicaseră în
picioare şi strigau şi gesticulau care mai de
care. Domnul de Languenhaert, spectator
înmărmurit, părea lovit de o migrenă fulge­
rătoare. Şi-a prins capul în mâini. Ceilalţi
continuau să se certe; brutarul s-a apucat
să-şi lovească vecinul, profesorul de greacă
l-a lovit pe-al lui cu un dicţionar, de l-a
lăsat lat, seniorul îngâmfat sărea de pe un
picior pe altul şi trăgea nişte şuturi prost
ţintite în stânga şi-n dreapta. în câteva
clipe, ţipete, tocuri de scris, palme, bastoa­
ne, fel şi fel de proiectile, bănci răsturnate,
perdele smulse - bătaia era în toi.

67
 Suzon şi cu mine am dat fuga ia fântâ­
nile din curte şi am împroşcat hoarda
filozofilor cu vreo câteva găleţi de apă rece
ca gheaţa. Le-am poruncit să se aşeze la
locurile lor. Domnul de Languenhaert a
ieşit din toropeală, a cercetat neliniştit
asistenţa udă leoarcă şi a anunţat sec că le
va explica motivul acelei debandade la
şedinţa următoare. Fiecare credea în sinea
lui că săptămâna ce avea să vină îi va fi
recunoscută public supremaţia; s-au des­
părţit aproape mulţumiţi.
Domnul de Languenhaert mi-a lăsat o
pungă pentru pagube. Părea că suferă crunt.
*

La cea de-a doua şedinţă toţi au venit

tare devreme, pe onoarea mea, cu un aer
răutăcios şi preocupat, de parcă le-ar fi pre­
gătit o surpriză tovarăşilor lor; s-au salutat
ironic, din vârful buzelor, şi l-au aşteptat
pe orator, prefăcându-se cât se poate de
liniştiţi.

68
 Domnul de Languenhaert a adus vorba
despre neplăcutele evenimente petrecute la
şedinţa trecută şi a spus că are să le expună
motivul care le-a pricinuit.
Dar abia ce deschisese gura, că fatalitatea
a făcut ca superbul meu candelabru cu
şaizeci de lumânări, care-mi fusese montat
in ajun, să cadă cu zgomot pe pardoseală.
S a făcut cioburi între estradă şi primul
rând, iar cele şaizeci de lumânări, din feri­
cire stinse, s-au rostogolit de-a valma prin­
tre picioare şi scaune.
întregul teatru a vuit o vreme.
După catastrofă s-a aşternut o linişte de
mormânt.
Pe urmă, o voce îngheţată a rupt tăcerea:
— Cine-a făcut asta ?
Liniştea s-a adâncit şi mai mult.
O altă voce a continuat:
— Cineva care nu vrea ca adevărul să
iasă la iveală.
Altcineva a adăugat:
— E o cabală.

69
 — O impostură.
— O conspiraţie.
Ca la un semn s-au ridicat cu toţii şi
s-au pornit să strige, care aruncând acuzaţii,
care zvârlind injurii, ocări, ameninţări,
întrucât fiecare dintre aceşti zănatici era
încredinţat că cineva încearcă să împiedice
proclamarea definitivă a atotputerniciei
sale. După cinci minute se luaseră la bătaie,
iar după zece erau leoarcă, întrucât drăguţa
de Suzon şi cu mine căpătaserăm oarece
îndemânare când venea vorba de zvârlit
găleţi cu apă.
I-am făcut să se aşeze cu forţa, iar dom­
nul de Languenhaert, scuturând din cap
de parcă s-ar fi trezit dintr-un coşmar, a
dovedit multă stăpânire de sine ca să le dea
întâlnire săptămâna ce avea să vie, cu făgă-
duiala că urma să facă lumină în privinţa
acestei chestiuni. Au plecat cu toţii furioşi.
Filozoful nostru a scos melancolic din
buzunar două pungi pentru candelabru, iar

70
cu şi Suzon ne-am gândit că, hotărât lucru,
omul ăsta merita o soartă mai bună.
*

A treia şedinţă a început într-o atmo­

sferă deosebit de rece. Filozofii ajunseseră
rând pe rând, în linişte şi parcă în silă,
măsurându-se pe furiş din priviri şi ferin-
du-sc să se salute. I-am bănuit pe unii că
ar avea arme dosite sub pelerină; Suzon
mi-a mărturisit în şoaptă că mai bine ar
conduce un tripou de contrabandişti decât
o adunare de filozofi.
Domnul de Languenhacrt părea cât se
poate de liniştit.
— Dragi prieteni, toate diferendele care
nc-au dezbinat la întâlnirile trecute erau,
intr-un cuvânt, cât se poate de previzibile
şi de înţeles. Deoarece suntem cu toţii
victimele aceleiaşi erori: confuzia pe care
limbajul o induce gândirii. întrucât limba­
jul este înşelător. Trebuie să recunoaştem,

71
domnilor, limba pe care o vorbim nu este
filozofică.
Dacă spun: Fiecare este el însuşi lumea
şi originea tuturor lucrurilor, nu fac decât
să ne divizăm şi mă contrazic. însă dacă
spun: Eu însumi sunt lumea şi originea
tuturor lucrurilor, nu numai că sunt de
acord cu mine, dar propoziţia mea se va
putea aplica foarte bine şi fiecărui om care
o va repeta. Pentru că fiecare dintre noi cre­
de în forul lui interior: Eu însumi sunt
lumea şi originea tuturor lucrurilor, nu-i aşa ?
Adunarea a încuviinţat.
— Aşadar limbajul este acela care ne
induce în eroare. Gramatica şi uzajul lim­
bii mă obligă să disting şase persoane, eu,
tu, el, noi, voi, ei, în vreme ce nu sunt decât
două: eu şi ideile mele. Să suprimăm ce e
inutil, să tăiem ce e de prisos şi să restrân­
gem conjugarea la aceste limite.
Repetaţi după mine: începând de astăzi
voi reforma filozofic limbajul şi voi alunga
din limbă folosirea negatoare a lui tu, el,

72
 noi, voi, deoarece eu sunt lumea ţi originea
tuturor lucrurilor şi, prin această purgaţie
gramaticală, mă izbăvesc de insuporta­
bilele dureri de cap care m-au chinuit
dintotdeauna.
Şi toţi au repetat în cor, ca la liturghie:
— începând de astăzi voi reforma filo­
zofic limbajul şi voi alunga din limbă
folosirea negatoare a lui tu, el, noi, voi,
I deoarece eu sunt lumea şi originea tuturor
lucrurilor şi, prin această purgaţie grama­
ticală, mă izbăvesc de insuportabilele dureri
dc cap care m-au chinuit dintotdeauna.
Şi domnul de Languenhaert a continuat:
— Şi de acum înainte, de fiecare dată
când una dintre făpturile create de mine
va zice „ eu “, trebuie să aud şi să înţeleg,
la rândul meu, „eu“ şi astfel nu m ă voi
dezminţi.
Şi adunarea a răcnit:
—Şi de acum înainte, de fiecare data când
una dintre făpturile create de mine va zice

73
„ eu trebuie să aud şi să înţeleg, la rân­
dul meu, „eua şi astfel nu mă voi dezminţi.
— Totul se iveşte din mine şi se întoarce
la mine.
— Totul se iveşte din mine şi se întoarce
la mine.
A urmat un ropot de aplauze. Oamenii
se felicitau, îşi strângeau mâinile, destupau
sticle şi li se aduceau pahare. Toţi discipolii,
chiar dacă nu înţeleseseră mare lucru,
pricepuseră că aveau dreptate şi se felici­
tau pentru asta. Am dat cep la mai multe
butoaie şi întâlnirea s-a terminat foarte
târziu. Domnul de Languenhaert, beat
mort, ne-a plătit regeşte, iar drăguţa de
Suzon, emoţionată, şi-a retras cele spuse
mai-nainte despre filozof şi filozofie,
într-adevăr, viitorul micii noastre Atcne se
anunţa cum nu se poate mai fericit.
*

La a patra şedinţă, domnul de Languen­

haert şi-a dovedit geniul. A făcut legătura

74
între filozofia egoistă şi noile teorii engle­
zeşti despre înţelegere, şi atunci am auzit
prima oară numele lui Newton, Locke şi
Berkeley; sincer să fiu, n-am înţeles chiar
totul, într-atât de puternic a fost discursul
lui. Din nefericire, sectanţii căscau şi nu s-
au înviorat decât după ce am destupat
câteva sticle. Se spune că in vino veritas,
d.ir am început să mă îndoiesc că le păsa
vreun pic de adevăr.
La şedinţa următoare au venit mai
puţini; şi la cele ce-au urmat, şi mai şi.
( liudat, dar, cu cât devenea mai profund
ti om nul de Languenhaert, cu atât păreau
s.i se plictisească mai tare.
în cele din urmă a sosit şi ziua când
n-a mai apărut nimeni...
Când domnul de Languenhaert a intrat,
Suzon şi cu mine eram foarte trişti. Lucru
curios, n-a părut prea mirat şi nici din
cale-afară de tulburat. Mi-am arătat nedu­
merirea. Mi-a răspuns râzând că spusese
lot ceea ce avea de spus şi că de vreo două

75
săptămâni de-acum spiritul său nu mai
izbutea să se gândească la ceva nou; după
cum i-o dovedeau şi scaunele goale, venise
timpul să se oprească. Astăzi Şcoala Ego­
istă se închidea. Mi-a plătit pentru ultimele
datorii, mi-a mai dat o pungă şi şi-a văzut
liniştit de drum. Mărturisesc că în seara
aceea drăguţa de Suzon şi cu mine, în ciuda
principiilor noastre, am băut mai mult
decât s-ar fi cuvenit, ca să ne ostoim melan­
colia din cugete.
Anul următor am aflat că domnul de
Langucnhaert se mutase în provincie, mare
păcat, după părerea mea, pentru un om
de valoarea lui. Şi n-am mai auzit vorbin-
du-se despre el la Paris.
 După cc am terminat cartea asta, am luat
o hotărâre: să plec la Amsterdam. Dacă
(iaspard se născuse acolo, sigur aş găsi
nişte urme. Cine ştie, poate se întorsese
acasă după eşecul parizian.
Căpătasem certitudinea irezistibilă că
am dreptate şi, ca în cazul oricărui impuls
iraţional, îmi făceam mari iluzii.
Parisul a început să mi se pară insupor­
tabil: totul îmi striga în faţă înfrângerea,
biblioteca Naţională nu mai era decât o
imensă carcasă goală unde fiecare raft mă
sfida cu tăcerea lui, iar apartamentul meu
ajunsese pubela zilelor care treceau. Nu
mai simţisem nevoia să mă spăl de câteva
săptămâni, mulţumindu-mă cu reflexul de

77
a-mi schimba din când în când hainele cu
unele curate găsite prin şifonier; începusem
să mă îmbrac cu pantaloni şi cămăşi de vară
pe sub pardesiu. înainte de plecare, am
făcut totuşi efortul să îndes într-un sac
hainele care zăceau mormane pe jos şi să
le duc la curăţătorie. Am plecat la drum cât
de cât curat, spălat şi bărbierit.
Nimic nu-i mai abstract ca o călătorie
cu avionul: nu m-am văzut nici urcând,
nici decolând, nici aterizând; nişte înso­
ţitoare de zbor fermecătoare şi interşan-
jabilc s-au ocupat de stomăcclul meu într-o
manieră fermecătoare şi interşanjabilă;
când mi-au zis că am ajuns, mi s-a părut
că aeroportul pe care aterizaserăm e tot cel
de pe care decolaserăm, iar călătorii, tot ăia.
Dar accentul şoferului de taxi m-a liniştit:
eram la Amsterdam.
Marea Bibliotecă din Amsterdam mi-a
dat aceeaşi senzaţie de confort abstract pre­
cum un zbor internaţional. Era curată, mo­
dernă, sclipitoare, spaţioasă, neispititoare.

78
In cele din urmă m-am pomenit, scăldat
in lumina neoanclor, în faţa fişierului cu
litera L.
l.anguenard, Languenart, Languenerre,
l.anguenert, Languenha... şi, acolo unde
.u fi trebuit să se găsească fişa lui Languen-
lucrt, un pliculeţ alb cu numele meu.
Cu numele meu ?
Am crezut că am vedenii.
Am închis ochii. Apoi i-am deschis:
plicul era tot acolo. L-am luat în mână: nu
era o închipuire. L-am desfăcut; şi s-a
desfăcut.
înăuntru, o carte de vizită cu datele mele
şi câteva cuvinte cu un scris desluşit:

Stimate domn,
Nn are nici un rost să căutaţi aici, n-o
ui găsiţi nimic. Duceţi-vă mai curând la
Arhivele Municipale din Le Havre şi cereţi
mManuscrisul lui Champolion “ din anul
ÍHH6, nr. 745329.
N u-i nevoie să-mi mulţumiţi.

79
 Biletul nu era semnat.
Cartonul mi s-a îndoit sub degete, tava­
nul se găsea bine mersi deasupra capului
meu, iar podeaua, sub picioare. Totul era
îngrozitor de normal. Un diavol, nişte fum
înecăcios, nişte pisici zburătoare m-ar mai
fi liniştit, în vreme ce nimic din sala asta
obişnuită nu lăsa Ioc supranaturalului, totul
scăpăra de aceeaşi modernitate obiectivă.
Şi totuşi...
Şi totuşi biletul...
Cine să fi fost ? Cine oare ?

Amsterdam-Lc Havre. Nici o cursă di­

rectă. Trebuie să aştept. Să schimb. Să iau
trenul spre Paris. în viaţa mea un drum cu
trenul nu mi-a părut atât de lung ca-n
dimineaţa aia. Autobuzul a oprit la toate
stopurile.
Am ajuns în fine la Arhivele Municipale
din Le Havre. Singurul angajat, un omuleţ
chel şi cu ochelari rotunzi cu lentile groa­
se, m-a privit bănuitor când i-am cerut

80
manuscrisul. Era limpede că fermitatea mea
dădea de bănuit, doar eram străin. S-a făcut
nevăzut cu paşi mărunţi şi măsuraţi, a lipsit
vreo zece minute, după care s-a întors cu
un sul de carton.
Vă atrag atenţia că paginile tuturor
manuscriselor noastre sunt numerotate şi
că la predare am să le verific.
I-am mulţumit călduros. Mi-a aruncat
o privire cruntă. Veselia mea îi jignea
demnitatea de funcţionar conştiincios.
Am scos din sulul de carton vreo două­
zeci de foi cu un scris înghesuit, cu cerneală
mov care la origine trebuie să fi fost violetă.
Pe tub, o etichetă ne spunea că e vorba de
manuscrisul unei nuvele a unui anume
Amcdce Champolion, profesor la liceul
Colbert, donată Arhivelor Municipale în
1886. Nu înţelegeam ce legătură are asta cu
ceea ce mă interesa pe mine.
M-am tras lângă geam şi m-am apucat
sa citesc.

81
 Din ce sunt urzite visele
Aerul era greu de fum. întâlnirile noas­
tre de sâmbătă seara de la pensiunea
Vaubourgueil erau la fel de plăcute de
fiecare dată. N u e companie mai agreabilă
decât tovărăşia a optsprezece celibatari în
floarea vârstei; departe de orice prezenţă
feminină, pofta de mâncare se dezlănţuia,
vinul curgea şi jiletcile se dezbumbau, pe
când conversaţia se descătuşa. Inginerul
Godard ne-a povestit, pentru a o suta oară,
probabil, cum şi-a pierdut fecioria, la
paisprezece ani, cu maică-sa vitregă, şi tot
pentru a o suta oară ne-am prefăcut şi noi
că nu-1 credem, într-atât întâmplarea părea
născocită; aşa că, pentru a o suta oară,
Godard a adăugat un al o sutălea detaliu,
atât de precis, de ciudat, încât am spus cu
toţii în cor că aşa ceva de bună seamă că
n-aveai cum să inventezi şi, n-am avut ce
să mai facem, a trebuit să credem. Dubus,
veterinarul, ne-a povestit ticăloşiile ţăra­
nilor bretoni, iar doctorul Malain, care din

82
fericire avea rude la Paris, ne-a pus la
curent cu multele perversităţi ale ignobilei
şi voluptuoasei capitale...
Căldura digestiei, clocotul vinului prin
vine şi vorbele fără perdea ne-au aprins
poftele şi am simţit cum se apropie clipa
când, ca în fiecare sâmbătă, grupul nostru
avea să-şi încheie seara în Fundătura
Picarzilor la numărul 39, în braţele unor
fete frumoase şi voluptuoase care mai pe
urmă se vor căzni să ne trezească. Una peste
alta, o seară de pomină.
în seara cu pricina, dragul de Lambert,
notar în Saint-Malo, l-a adus cu el pe
ajutorul lui. La masă, învăţăcelul s-a arătat
demn de nădejdile pe care ni le puseserăm
în el şi a apreciat cum se cuvine bucatele,
vinurile şi conversaţia, râzând la vorbele
noastre de duh, compătimindu-ne pentru
durerile de stomac, ascultând cu interes,
după câte se părea, poveştile despre năzbâ­
tiile noastre, fără să se scuture de sfiala
pudică şi admirativă pe care o apreciază

83
atât de mult bărbaţii în etate la cei tineri.
Băgasem totuşi de seamă că, pe când se
serveau cafelele, junele s-a posomorât.
Când ni s-au adus lichiorurile, profitând
de un răgaz între două istorisiri vesele, a
rostit grav, cu ochii la fumul care i se
despletea leneş dintre buze:
— Mă simt tare bine cu dumneavoastră,
domnilor, dar, ca de fiecare dată când sunt
fericit, mă întreb dacă nu cumva visez.
Cum se întreba poetul, lumea asta e croită
dintr-o ţesătură adevărată, sau din firele
din care sunt urzite visele ?
Toropeala de după cină, amestecată cu
veghea şi cu amorţeala pe care ţi-o pricinu-
ieşte starea de bine, dădea o greutate stranie
acestor vorbe. Mărturisesc că în clipa aceea
nu puteam băga mâna-n foc că sunt treaz.
Tânărul s-a învăluit într-o tăcere apăsă­
toare, care ne sporea încordarea; ochii mi
se închideau fără voie. Inginerul Godard
l-a îndemnat, cu o voce stinsă, aproape
înăbuşită, să continue.

84
 Tânărul a cumpănit o vreme şi ne-a pri­
vit cercetător rând pe rând.
— Ce dovadă aveţi, domnule doctor
Malain, că sunteţi într-adevăr aici, şi nu în
lotoliul dumneavoastră ori în pat? Ce
garanţie aveţi, domnule inginer Godard, că
in momentul ăsta beţi, fumaţi şi petreceţi
cu prietenii, iar nu visaţi ? Sigur că da, ne
puteţi atinge, veţi spune, şi vă puteţi ciupi
l.i o adică, dar pe scena viselor noastre
nocturne simţim, gustăm, pipăim ca ziua,
ni se pare că mergem cu trăsuri aievea, că
încălecăm pe cai aievea, că mâncăm carne
aievea, că strângem în braţe femei aievea;
or, dimineaţa ne arată că acolo n-a fost
vorba decât de aburii imaginaţiei. Dar oare
nu putem să visăm că ne trezim? Şi ne
trezim vreodată din viaţă?
Tânărul şi-a curmat vorba şi s-a scufun­
dat iarăşi în sine însuşi, ca mistuit de cine
>tie ce gând dureros. Abia atunci am băgat
do scamă că sub alura sa de dandy de pro­
vincie se ascundea un trup firav, iar chipul

85
palid îi părea pradă unei nelinişti bolnă­
vicioase. Un surâs amar îi arcuia buzele, iar
ochii întunecaţi şi scânteietori, înguşti ca
nişte ferestruici de cetate, păreau a se
deschide spre abisuri.
L-am rugat să ne spună mai multe, mai
degrabă din politeţe, poate din milă, dar
mai cu seamă pentru că ne tăiase cheful de
tot. Fără să vreau, simţeam un interes năs­
când pentru speculaţiile acelea stranii.
— Povesteşte-ne ceva despre dumneata.
A ridicat privirea şi, din clipa aceea, am
avut impresia că citeşte în sine însuşi.
—Am crescut într-un castel breton întu­
necat şi mohorât, aflat pe faleză, deasupra
mării şi deschis spre necuprins. Acolo se
nasc şi mor cei din neamul Languenner de
secole. Sălbăticia neguroasă a acestor locuri
ne-a supt dintotdeauna voinţa şi ne-a
picurat în suflete o otravă sinistră: ne trăim
viaţa în meditaţii metafizice cărora numai
moartea le pune zăgaz. Firea asta n-a năs­
cut niciodată oameni de valoare, cu o

86
singură excepţie, poate, în secolul trecut,
un strămoş de-al meu care a împins neli­
niştea până la hotarul geniului.
Şi-a turnat nişte coniac să mai prindă
inimă. Fără să vrem, ne-am luat după el.
S a rezemat de spătarul fotoliului, iar ochii
lui au părut iarăşi că citesc înlăuntrul său
şi a început o lungă istorisire:

— Strămoşul meu, Gaspard, era din

Ţările de Jos. Aproape toată familia noas-
tră se convertise la protestantism pe la
începutul secolului al şaptcsprezecelea, dar,
când s-au dezlănţuit persecuţiile catoli­
cilor, au fost obligaţi să aleagă o dată pen-
iru totdeauna între cele două religii; din
prevedere, cei mai mulţi s-au prefăcut a se
întoarce în sânul vechii Biserici, însă
părinţii lui Gaspard au preferat exilul în
locul compromisului; pesemne că până la
sfârşitul zilelor lor s-au purtat ca nişte pro­
testanţi neclintiţi. Au plecat aşadar şi, în
cele din urmă, s-au statornicit în Olanda.

87
Şi-au schimbat numele din Languenner
în van Languenhaert, au făcut avere şi au
avut un fiu. Cu trecerea anilor, şi scrisorile
s-au rărit între verii înstrăinaţi de distanţă
şi religie.
Aşa că nu mare le-a fost mirarea rudelor
bretone când, după vreo cincisprezece
ani de tăcere, cam prin 1720, au primit o
scrisoare de la acest nepot, pe care nu-1
văzuseră niciodată. îi înştiinţa, între altele,
de moartea părinţilor săi şi de apropiata lui
sosire în Franţa, întrucât avea de gând să
se întoarcă pentru totdeauna în ţara de
obârşie.
Veştile de la ruda apărută din senin i-a
bucurat foarte. Scrisoarea lui le aducea ier­
tarea şi împăcarea şi, nădăjduiau ei, trebuie
s-o spun, aurul verilor de departe, întrucât
familia noastră intrase pe făgaşul lipsurilor,
unde se găseşte şi astăzi.
în cele din urmă, nepotul rătăcitor îşi
făcu apariţia. Toate rubedeniile îl aşteptau
pe treptele casei.

88
 Tânărul coborî din trăsură şi toţi fură
uluiţi de frumuseţea lui. Era, se pare, după
cum sună mărturiile tuturor, cel mai
frumos bărbat de pe faţa pământului;
portretul lui ni-1 înfăţişează înalt, zvelt, cu
toate astea viril, cu un nas fin care coboară
nobil spre buzele subţiri. La vederea lui,
bărbaţii din familie se simţiră mândri, iar
femeile fură cât pe-aci să leşine. întâlnirea
se anunţa emoţionantă.
însă el le tăie orice efuziune, nici nu se
uită la rubedenii şi nu deschise gura decât
dinaintea primei mâini care i se întindea
pentru a cere să fie condus numaidecât în
camera sa ca să se odihnească după drumul
obositor. Se grăbiră să-i facă pe plac, stră-
duindu-se care mai de care ba să-i facă un
compliment, ba să-i povestească vreo isto­
rioară, ba să-i spună o glumă; în zadar, nu
vedea şi n-auzea pe nimeni. Ajuns în came­
ra sa, fără măcar s-o cerceteze din priviri,
se aruncă pe pat şi adormi pe dată. îl lăsară
în pace.

89
 Veselia le pierise, dar încă n-aveau cu­
rajul s-o recunoască deschis. Aşteptau să
ia masa împreună şi, încet-încet, toate pur­
tătoarele de fustă din casă începură să-şi
facă iar iluzii - îşi mai puneau o fundă în
păr, îşi mai aranjau un zuluf - pentru că
vărul era din cale-afară de chipeş. Trei ore
mai târziu, deja îi plângeau de milă,
dădeau vina ba pe drum, ba pe osiile caleş-
tii, ba pe căldură ori pe schimbarea climei
şi îşi puneau toate nădejdile în cina la care
aveau să sărbătorească, să se îmbrăţişeze şi
să depene amintiri dragi.
Masa era bogată, iar în meniu erau patru
feluri de carne. în cele din urmă coborî
şi Gaspard. Ce a urmat a fost mai rău ca
după-amiază. Nu salută pe nimeni şi nu îşi
descleştă buzele decât ca să mănânce, cu
multă poftă şi fără o vorbă de mulţumire.
Şi, de cum îşi mistui ultima îmbucătură şi
dădu pe gât ultimul strop din pahar, îl lăsă
pe Jcan-Yves de Langucnner, care încerca
pentru a mia oară să însăileze o conversaţie,

90
să vorbească singur şi dispăru fără un
cuvânt.
Resentimentele răbufniră. Furia femei­
lor era mai aprinsă, pentru că Gaspard era
prea frumos ca indiferenţa lui să nu le
umilească. Jean-Yves de Languenner, abă­
tut, se îndoia că va izbuti să obţină vreun
ajutor bănesc de la un înfumurat ca acela.
I.a sfârşitul serii o luaseră pe firul apei până
la descălecat şi găsiseră la blestematele de
rubedenii exilate toate hibele care-1 făceau
intr-atât de odios pe copilul lor şi înce­
puseră să se îndoiască serios că-1 vor mai
găzdui la ei. La miezul nopţii se hotărâseră
ca la micul dejun să-i pună în vedere să se
cărăbănească.
Or, a doua zi, Gaspard se arătă încân­
tător. îşi prezentă omagiile fiecăruia, le
complimentă pe doamne, glumi cu bărba­
ţii, totul cu o graţie şi cu o uşurinţă care
Ic topiră ranchiuna. De cum luă loc la masă
declară că n-a mâncat în viaţa lui aşa de
bine ca în ajun. Cât ţinu micul dejun dădu

91
dovadă de un spirit scânteietor, un umor
fin şi o voie bună care în cele din urmă le
înmuiară tuturor inimile. în sfârşit, la
desert evocă anii petrecuţi la Paris, consa­
craţi unor însemnate lucrări literare. Le
arătă cartea lui şi toată lumea se minună,
îl socotiră cu toţii filozof, adică cineva care
nu trăieşte la fel ca restul lumii şi care, din
pricina profunzimii spirituale, e adesea cu
capul în nori. îl iertară pentru tot.
îl rugară să le povestească despre ce e
cartea lui. Le explică pe îndelete că e vorba
despre o nouă metafizică, deopotrivă mo­
dernă şi adevărată, care demonstrează, prin
douăzeci şi patru de sentinţe, că lumea nu
există în sine, ci e rodul imaginaţiei şi al
dorinţelor lui.
îl aplaudară. Strigară din toate puterile
că e poet şi îşi ziseră în şoaptă că e nebun.
Dar nebunia lui purta hlamida talentului
şi părea nevătămătoare. îl considerară
unul de-ai lor atunci când Jean-Yves de
Languenner îl uşură de o sumă de bani ca

92
să repare acoperişul. îl adorară fără să stea
pe gânduri. înţeleseră cât de curând că c
destul să-i dea impresia că-i îndeplinesc
dorinţele pentru a obţine orişice de la el.
Jean-Yves de Languenner ajunse mare
cunoscător în arta manipulării lui Gaspard
şi, după ce l-a mai uşurat de câteva ori de
hani, iar casa deveni iarăşi un loc plăcut,
se întoarse la jocurile de noroc, o pati­
mă din tinereţe. întrucât fiecare înţelesese
care-i c interesul, de atunci încolo relaţiile
dintre ei se aşezară în matcă şi traiul le
deveni lin.
Numai bunicul meu, un băieţandru pe
vremea aia şi de la care am aflat toate amă­
nuntele, îl îndrăgi dc-adevăratelea pe
( îaspard, care se dovedi a fi foarte cultivat;
lăsând la o parte că se pretindea autorul
cărţilor pe care le citea, discursul lui era
plin de înţelepciune şi de învăţături. Graţie
lui, bunicul meu descoperi Odiseea, Biblia,
Don Quijote şi scrierile lui Descartes şi îşi
însuşi o brumă de filozofie engleză, lucru

93
rar în provincie. Oare de ce filozoful acela
ciudat care se credea singur pe lume îşi
pierdea vremea făcându-i educaţie unui
băiat de cincisprezece ani ? Bunicul zicea
că era o ocazie pentru Gaspard să îşi eva­
lueze cunoştinţele.
Dar făcu mai mult decât să-l iniţieze pe
bunicul meu în plăcerile spiritului, îi des­
chise porţile şi spre cele ale cărnii. Gaspard
era un obişnuit al bordelurilor. Departe de
a fi o contopire a sufletelor, pentru el dra­
gostea era un simplu schimb al simţurilor,
schimb inegal de altfel, întrucât puţin îi
păsa lui de plăcerea femeii. Aşa că mai bine
se lăsa pe mâna damelor de profesie. Iar
filozofia egoistă îl împinsese dincolo de
pragul dezmăţului.

Stătea la ei de mai bine de un an, iar viaţa

lui părea menită repetiţiei aceloraşi plăceri,
când în localitate îşi făcu apariţia o şatră
de ţigani. Din doi în doi ani îşi întindeau

94
tabăra la Saint-Malo şi se puneau pe cân­
tat, şi pe dansat, şi pe ghicit viitorul, şi pe
furtişaguri.
într-o bună zi, după ce se desprinsese
din braţele unei curve blonde, Gaspard
nimeri în Piaţa Arhiepiscopiei drept în
mijlocul bâlciului ţigănesc. Unii făceau
jonglerii, alţii făceau tumbe, alţii cântau cu
glasurile lor aspre melopce nemaiauzite, iar
copiliţe tuciurii cu ochi înneguraţi şi fuste
multicolore se aninau de trecători ca să le
ghicească viitorul. în mintea lui sucită,
( îaspard se felicită pentru surpriza pe care
şi-o făcuse şi se gratulă cu câteva com­
plimente bine simţite pentru imaginaţia
bogată.
O ţigancă înaltă şi mlădioasă se învârtea
nebuneşte dinaintea unor bărbaţi înmăr­
muriţi. Avea pielea încinsă şi priviri pâr-
jolitoare; era frumoasă de-1 putea scoate
ilin minţi şi pe diavol. Era ca o flacără dan­
sând sub cerul liber. Lângă ea, un căţeluş
cenuşiu - neobişnuitul ei partener -

95
făcea giumbuşlucuri, sărea, se rostogolea;
dar nimeni nu se uita la animal, toţi erau
cu ochii aţintiţi la ea, la picioarele ci brune,
suple, nervoase, la pulpele ei prelungi. Cu
o mişcare sălbatică, de parcă ar fi fost
posedată, fata îşi apucă fustele, le strânse
în mâini, le mototoli, părea că se luptă cu
o putere nevăzută care o pârjolea. Lovea
pământul cu tălpile goale, trupul i se încor­
da cu fiecare lovitură de parcă voia să
alunge înapoi în fundul pământului dure­
rea aceea care-o mistuia. Apoi mâinile îi
ţâşniră în sus, astfel că dansul braţelor îl
completă pe cel al picioarelor: castanietele
pocneau, capul îi zvâcnea când într-o parte,
când în cealaltă, pletele sălbatice îi acope­
reau chipul şi, fără să privească la nimeni
şi la nimic, ci pierdută în transă, ţiganca
invoca cerul. Sub braţele ei, o lână neagră
şi strălucitoare le făcu pe femei să roşească
de ruşine, iar pe bărbaţi, de dorinţă, şi
extazul său îi duse cu gândul la multe, căci
astfel îşi dezvelea tot corpul - o făptură

96
ilc carne, de păr şi sudoare, un trup umed
şi înflăcărat, făcut pentru dragoste. Se lăsă
purtată de dans, se învârti iar, şi iar, şi iar;
câinele, sleit, o privea gâfâind, gâtlejurile
se uscau, iar ea se învârtea. Deodată, fata
sc ghemui cu capul între genunchi, cu părul
maturând pământul. Rămase neclintită preţ
dc o clipă şi toţi se întrebau ce păţise, dar
sc ridică încet şi îi salută aristocratic. Era
o cu totul altă femeie, calmă, mândră, fără
s.î gâfâie sau să dea semne de oboseală.
Câteva aplauze sfielnice tulburară liniştea.
Gaspard, fără să se gândească de două
ori, păşi peste panglicile pe care femeia le
imprăştiase pe jos ca să-şi însemne terito­
riul, o apucă de braţ şi îi spuse la ureche:
— Vino cu mine, te vreau.
Ţiganca se smulse din strânsoarea lui şi
porni să-şi strângă banii în tamburină.
Când trecu prin dreptul lui, Gaspard îi în­
tinse o pungă plină cu bani de aur. Ea o
luă, scoase o monedă şi îi dădu punga
înapoi.

97
 Gaspard se apropie şi mai mult dc ea şi
îi şopti iarăşi:
— Vino cu mine, te vreau.
Ea înaintă spre el şi îl cercetă cu lua-
re-amintc: îi privi gura frumoasă, părul
negru ca pana corbului, sprâncenele arcui­
te, gâtul alb şi puternic, şi din nou ochii şi,
înainte ca el să înţeleagă, îl pălmui cu toată
puterea.
Gaspard rămase înmărmurit. Fata râse,
şi asta îl îndurerâ. Când îşi mai veni în fire,
mai avu vreme să zărească o fluturare dc
fustă făcându-se nevăzută după o casă şi
câinele care alerga vesel în urma ei.
în clipa aceea, Gaspard se îndrăgosti.
Umblă pe străzi ceasuri la rând şi toată ziua
nu se gândi decât la ea. Saint-Malo e atât
de trist când iubeşti şi nu eşti iubit!
A doua zi dimineaţă, se întoarse în Piaţa
Arhiepiscopiei. Ea era acolo şi dansa.
Gaspard era fermecat. Când se plimbă cu
tamburina printre spectatori, nu-i dădu
nimic, ci rămase locului s-o admire chiar

98
>i după ce toată lumea plecase. Atunci ea
sc* apropie de el şi îl pălmui iarăşi.
Iar el îşi dădu seama că numai la asta se
gândise din ajun.
Sc întoarse şi în ziua următoare.
Ea nu mai era acolo.
O aşteptă fără să înţeleagă nimic. Ce
sc-ntâmpla? îşi pierduse puterea de a o
(ace să apară după dorinţă ? Trebuia să se
concentreze mai bine...
Plecă brusc din piaţă, ieşi din oraş şi o
apucă pe câmpuri. Aerul proaspăt nu izbu­
tea să-l scape de menghina ca focul care-i
strângea tâmplele. Paşii îl purtară până la
Saint-Ambroise, unde intră aproape fără
voia sa în capela micuţă, rotundă, pierdută
printre coline sub un cer albastru şi sălbatic.
Şi pentru prima oară în viaţă, fără să ia
aminte la ce face, începu să se roage la
I )umnezcu. îl recunoscu pe Creatorul şi
îi înălţă o rugăciune lungă, de supunere şi
deznădejde; pentru prima oară în viaţă, îl
încercă sentimentul micimii şi nimicniciei

99
sale şi ceru ajutor, ca mulţii şi umilii păcă­
toşi care umblau pc pământul breton.
Cât timp să se fi rugat ? Ruga îi fusese
oare ascultată ? Când deschise ochii şi în­
toarse privirea spre traveea de lângă el, o
văzu acolo, îngenuncheată, rugându-se
fierbinte, pe ţiganca lui cu ochi negri.
Puterile îi fuseseră deci înapoiate!
Ea se ridică şi îi zâmbi. Ieşiră în linişte.
Femeia se aşeză pe stânci, cu faţa la
mare, iar el lângă ea. Se uitară împreună la
rostogolirea fără sfârsit şi fără început a
valurilor şi a vântului. împrejurul lor, acrul
se învolbura şi vorbea.
— Dă-mi palma, îi zise ea, vreau să-ţi
citesc viitorul.
îi apucă ferm mâna şi i-o cercetă înde­
lung. Deodată tresări, se albi şi începu să
răsufle anevoie. Dădu drumul brusc mâinii
şi se adânci în contemplarea orizontului.
— O să mori în scurtă vreme.
O spuse cu glas domol. Iar el era atât de
fericit s-o ştie lângă el, s-o asculte vorbin-
du-i, că nu-i înţelese cuvintele.

100
 Aşa că femeia repetă rar:
— O să mori.
Gaspard înţelese şi râse. Râse tare, mul-
tâ vreme, din toată inima. Simţea pentru
ca un fel de milă amestecată cu tandreţe:
una dintre creaturile lui îi dădea de veste
creatorului său că are să moară. Ce nostim!
Si totuşi, pe când râdea, un fior îngheţat
ii străbătu şira spinării; vântul îi umflă
veşmintele, îi era foame, frig, era obosit, se
simţi şi el firav, vulnerabil. I se învârtea
capul.
Simţi o mână strângându-1.
—O să mori, dar am să mor şi eu, înain­
tea ta.
îl strânse tare, aproape cu un fel de pa­
siune, în vreme ce ochii îi erau plini de ură.
Gaspard se adună.
— Bineînţeles că n-ai să mori. Dacă eu
nu vreau să mori, n-ai să mori.
Vru să-i explice că el e creatorul lumii,
că toate lucrurile şi toţi oamenii se află sub
atotputernica sa stăpânire, că el şi numai

101
el hotărăşte totul, ca o instanţă supremă.
Dar n-avu curajul s-o facă şi îi fu cumva
ruşine.
— Mi-ar lua multă vreme să-ţi explic, îi
spuse el ca un laş.
Ea îl privi o clipă, cu speranţă, apoi se
întunecă la loc şi continuă cu încăpăţânare:
— Ce e scris e scris.
— Dar unde anume e scris ?
— în palma ta, în palma mea.
Gaspard îşi privi mâna. Dintr-odată îl
înspăimânta. Nu mai era mâna lui, ci un pă­
ianjen uriaş de carne, cu câţiva peri ici-colo,
cu pielea roşie de frig; îi părea obscenă.
Dârdâind, slăbit, a închis pleoapele grele,
apoi, dintr-odată, un val de căldură îi năvăli
în trup.
Ţiganca îşi lipise gura de a lui, iar limbile
lor se împletiră. îl împinse pe spate şi se
întinse deasupra lui, lăsându-se cu toată
greutatea. Gaspard simţi cum se cască pă­
mântul sub el.

102
 Şi din nou frigul. Deschise ochii; ţiganca
fugea pe plajă, ajunsese deja departe.
— Unde te duci ? îi strigă el.
Ea nu răspunse, dar se întoarse spre el
şi îi făcu un semn de adio.
— Când o să ne mai vedem ?
Gaspard urla.
Ea ridică din umeri şi arătă spre cer.
— Hai să ne hotărâm când, te rog, să nu
lăsăm hazardul să hotărască...
— Hazardul nu există, ţipă ea.
— Sigur că nu există!...
Ea o luă la fugă aşa de iute, că dispăru
îndărătul stâncilor.
S-au scurs trei zile. Trei zile în care
ţiganca nu se arătă. Trei zile care îl schim­
bară pe Gaspard pentru totdeauna.
Vreme de trei zile o căută şi nu izbuti
s-o găsească; vreme de trei zile îl copleşiră
neliniştea, deznădejdea, tristeţea, revolta,
mânia, setea de răzbunare şi, lucru neobiş­
nuit, la capătul a trei zile, simţi că-i vine
să se sinucidă, pentru că durerii din

103
dragoste i se alăturase durerea filozofului
care-şi vede teoriile dezminţite... Moartea
era pentru el o eliberare.
Aşa că nu mai era acelaşi om cu acela ce
i se înfăţişase ţigăncii cu trei zile în urmă,
trei zile de absenţă pe care ea i le impusese,
fără îndoială.
La lăsarea serii, o găsi în piaţa pustie.
Acolo, dansă pentru el. Noaptea se lăsase
şi abia o mai zărea prin întuneric; îi auzea
răsuflarea, uneori pânza fustelor îi mângâia
obrazul şi, când îşi salută spectatorul, el o
prinse în braţe. Urcară împreună în cămă­
ruţa de sub acoperiş închiriată de Gaspard
şi acolo au făcut dragoste.
Noaptea a fost lungă şi tumultuoasă.
Gaspard, în loc s-o posede, mai curând se
lăsă posedat, căci ţiganca, deşi îl iubea, îşi
obţinea plăcerea ca un bărbat de la femeia
iubită: cerea, refuza, obţinea. Şi înţeleptul
Gaspard, obişnuit al bordelurilor şi învăţat
cu fetele supuse, Gaspard, care nu se gân­
dise că mâna sa ştie să mângâie, că sexul

104
lui ştie să dăruiască plăcere, Gaspard făcu
dragoste pentru prima oară.
în cele din urmă, după ce trăiseră toate
voluptăţile, ea îl împinse cu piciorul, se
întinse pe mijlocul patului şi adormi sin­
gură, liniştită, satisfăcută, fericită. Trupul
i se odihnea pe cearşaf, gol, moarat de
umbre, căci lumina lunii nu-i mângâia
decât coapsa şi umărul. Gaspard se ridică
şi deschise fereastra; camera mirosea a
dragoste, a plăcere sălcie bărbătească şi a
plăcere fcmciască înţepătoare şi dulceagă.
O privi iarăşi. Respira adânc, senzual, ai fi
/is că acrul ce-i pătrundea în adâncurile
trupului o încălzea, o mângâia şi apoi ieşea
din ca. Are nobleţe de sălbăticiune, se gândi
el, nobleţea aceea naturală, cu picioare
slobode, cu trupul care alcătuieşte un tot
şi care nu e vulgara punere laolaltă a mai
multor lucruri - sâni frumoşi, fese fru­
moase, chip frumos... Aici nu era nimic de
amănunţit sau, mai curând, ar fi fost o
greşeală să amănunţeşti. îi ascultă răsuflarea

105
liniştită, pâlpâirea vieţii închisă-n trup; îşi
dădu seama că în noaptea asta, cu forţa pe
care-o avea, ar fi putut s-o rănească de o
sută de ori; îşi aminti cu delicii cum, în trei
rânduri, stăpânită de plăcere, puţin mai
avea să-l stranguleze. Se simţi cuprins de
tandreţe şi vru s-o sărute pe frunte; îi răs­
punse un mormăit supărat.
Se duse iar la fereastră şi, pentru prima
oară, strada încetă sa mai fie un decor; văzu
fântâna care picura, zidul coşcovit din faţă,
firma din lemn vopsit atârnând ameninţă­
tor, caldarâmul lucios sub unicul felinar.
Totul îi părea că palpită de o viaţă nouă,
avea simţământul că până şi piatra vicrmu-
ieştc, că ipsosul de care se sprijină respiră.
Un nor acoperi luna, şi el nu avea ce să facă.
Se repezi cuprins de spaime şi scârbit în
mijlocul încăperii şi se întinse lângă trupul
brun.
O săptămână întreagă făcură dragoste
noapte de noapte.

106
 Gaspard era departe de a se plictisi de
ţigancă, dimpotrivă, i se părea din ce în ce
mai stranie, mai neobişnuită şi o iubea şi
mai mult; şi, pe zi ce trecea, plăcerea lor
era din ce în ce mai vie, iar îmbrăţişările
lor din ce în ce mai pătimaşe; şi de fiecare
dată femeia îl alunga de lângă ea şi se pră­
buşea într-un somn egoist şi satisfăcut;
şi de fiecare dată el o privea, neliniştit şi
tandru, cum doarme, gândindu-se cât de
lirave le sunt fericirea şi viaţa.
Mulţumită ei lumea întreagă se pres­
chimbase: soarele strălucea sau nu stră­
lucea, răsărea ori apunea după voia Iui,
iarba creştea cu neruşinare, florile înflo­
reau, oamenii strigau ori zâmbeau. De
atunci încolo, pentru Gaspard totul era
nou, iar el nu se sătura să se minuneze de
lumea întreagă.
Tot sistemul lui filozofic se năruisc în
braţele ţigăncii, ştia bine că aşa e, dar nu-i
păsa, pentru că era fericit. Se năştea iar...

107
 *

Şi atunci ea dispăru din nou.

Lui Gaspard nu-i venea să creadă; zile şi
nopţi de-a rândul o căută peste tot, bătu
tot oraşul, satele din jur, merse până-ntr-a-
colo încât îi întrebă pe ţigani, pe circari, pe
babele cu gura ştirbă, pe fetişcana iute de
mână dacă nu cumva ţiganca e bolnavă.
Toţi râseră, iar apoi îl alungară batjoco­
ritori. Femeia era bine, sănătoasă, doar că
n-avea poftă să-l vadă.
Gaspard cunoscu gustul trădării. Lumea
asta pe care ea i-o dăduse în dar, lumea care
până nu demult îi slăvea frumuseţea, lumea
asta îl umplea de scârbă; nu-i mai părea
stranie, ci duşmănoasă. începu să-i fie frică
de câini. Lungile peregrinări în căutarea
ţigăncii deveniră istovitoare. îşi dădu sca­
ma că pentru restul lumii nu era altceva
decât un om ca toţi oamenii. Se dumiri că
judecăţile celorlalţi nu-1 iertau, că, în ciuda
dorinţei şi voinţei lui, făcea parte din fluxul
conştiinţelor lor - era „creştinul" în ochii

108
ţiganilor, „bogătaşul" în ochii negustorilor
$i „smintitul" într-ai rudelor lui. Şi atunci
Gaspard simţi gustul singurătăţii aceleia
atât de profund omeneşti, deosebite de cea
independentă, suficientă sieşi, a conştiinţei
superioare care se crezuse a fi; simţi sin­
gurătatea aceea pe care-o trăieşti între
oameni şi lucruri, singurătatea din mijlocul
mulţimii, fără leac, fără cale de întoarcere,
singurătatea omenească.
în seara zilei de 15 august se dezlănţui
o urgie fără seamăn. Furtuna spulbera ta­
lazurile care se năpusteau mugind spre
ţărm, vântul umplea casele de geamătul lui,
ploaia răpăia grea şi-i ţinea pe oameni
prizonieri înăuntrul locuinţelor. Femeile se
rugau pentru marinarii plecaţi pe ape, iar
copiii plângeau. Pământul Bretanici se
temea pentru fiii săi. La castel, familia
petrecu o seară de aşteptare şi de veghe, cu
inima alături de cei ce se luptau cu moartea
pe întreg cuprinsul mării. încercau să-şi
păcălească somnul cu jocuri, cărţi, discuţii,

109
luate de la capăt de îndată ce se sfârşeau;
nimic nu ţinea mai mult de zece minute, dar
tot era mai bine decât temerile descătuşate.
Ţiganca dispăruse de-o săptămână de-a-
cum.
Ce-o fi făcut Gaspard în noaptea aceea,
pierdut în mijlocul forţelor dezlănţuite ale
naturii? O fi bătut oraşul şi satele din
împrejurimi, aşa cum luase obiceiul ? S-o
fi dus la bordel să se afunde în braţele
curvei ălcia blonde şi grase ? O fi găsit-o
pe ţigancă ?
Pentru că nu ajunse acasă decât în zori,
năucit, murdar, ud, cu hainele sfâşiate, cu
totul de nerecunoscut, încât servitorilor
care se treziseră şi aprindeau focul li se făcu
frică să se apropie de el. Gaspard nu scoase
un cuvânt şi urcă să se culce.
Nu mai coborî decât la masă, spălat,
primenit, dar cu ochii goi şi buzele încleş­
tate. Jean-Yves le povesti ce veşti aducea
din oraş: cică două bărci lipseau la numă­
rătoare şi abia peste câteva săptămâni avea

110
să se afle ce s-a-ntâmplat cu navele din larg.
Pe urmă, le spuse aşa, în treacăt, că ţiga­
nii îşi ridicau, în sfârşit, tabăra şi că doi
dintre-ai lor fuseseră găsiţi fără suflare pe
plajă, nu departe de port. Bărbatul fusese
omo-rât c-o piatră, iar fata fusese sugru­
mată. Răzbunarea vreunui ţigan gelos, de
bună seamă, că fata, după câte zicea lumea,
era frumoasă foc. în sfârşit, două gunoaie
mai puţin, asta-i viaţa.
Bunicul meu, singurul care avea ştiinţă
despre dragostea lui Gaspard, îi aruncă
numaidecât o privire lui văru-său. Nu
puteai băga mâna-n foc că auzise vreo vor-
huliţă, într-atât părea de împietrit şi de
străin de tot ce se întâmpla, de neclintit şi
de încordat. Jcan-Yves de Languenner îl
întrebă cu glas domol:
—Nepoate, că tot ai fost plecat ieri-sea-
ră, n-ai văzut nimic care să ne dea ceva
lămuriri cu privire la asasin ? Nu te-ai plim­
bat cumva pe lângă ţărm ?

111
 Gaspard îl privi mirat, apoi izbucni
într-un hohot cumplit, un hohot dement,
în care încolţea o veselie de rău augur...
A doua zi, Gaspard îşi anunţă familia că
arc de gând să se dedice iar operei sale.
Pentru asta, avea să se mute în pod şi să
vieţuiască înconjurat de cărţi, de coli de
hârtie şi de cerneală; le spuse că nu doreşte
să mai irosească timp preţios ca să ia masa
împreună cu familia, aşa că cineva să facă
bine şi să-i aducă mâncarea sus.
Astfel luară obiceiul să-i lase o tavă în
faţa uşii. Filozoful nebun trăi şi scrise în
atic tot restul zilelor.

Tânărul ajutor de notar a tăcut. îşi ter­

minase istorisirea. Melancolic, a aruncat un
os în foc.
— Asta a fost povestea vieţii strămoşului
meu, domnilor. Dar, lucru ciudat, se pare
că el a supravieţuit morţii fizice. Cugetările
lui întunecate trăiesc în castel, îndoielile
sale se agaţă de ziduri, de perdele, străbat

112
coridoarele şi ne umplu inimile. Averea
noastră s-a împuţinat iarăşi, servitorii au
plecat, iar noi am ajuns să ne coborâm
până-ntr-acolo încât să lucrăm la câmp.
între aceste ziduri reci, în acest peisaj
dezolant, în mijlocul acestei vieţi trudnice
şi urâcioase, vorbele pe care Gaspard lc-a
prins într-o carte au dobândit o greutate
pe care n-au avut-o niciodată. Toţi suntem
incredinţaţi că viaţa nu c altceva decât un
vis, un vis urât, căci am putea să ne lipsim
de acest păienjeniş de dureri şi necazuri...
A tăcut şi s-a închis în durerea lui. Nu
mai îndrăzneam să-l privim. Povestea lui
ne-a trezit interesul, dar ne-a lăsat un gust
amar. Ne-am despărţit brusc şi nici nu
s a mai pus problema să terminăm seara ca
burlacii.
 Mă cuprinsese disperarea. După ce îmi
făcusem atâtea iluzii, după ce mă aştep­
tasem la atâtea de la documentul pe care
hazardul mi-1 pusese în braţe într-un mod
atât de misterios, ce căpătasem ? Elucu­
braţiile romantico-realiste ale unui scriito­
raş de provincie de la sfârşitul secolului al
nouăsprezecelea. Nu era vorba nici de o
serioasă cercetare istorică, nici de o reflecţie
filozofică închegată. Ci de o nenorocită de
ficţiune! N u aflasem nimic şi îmi ieşisem
din minţi de furie.
Cu toate astea, găsisem o pistă. Cum îl
descoperise acest Amédce Champolion pe
Gaspard de Languenhaert ? De inventat,
nu-1 inventase. Dacă trăise în Le Havre,

114
probabil că-1 descoperise pe alte căi, com­
plet diferite de ale mele. Să fie oare ade­
vărat că Gaspard venise să trăiască şi să
moară pe pământul strămoşesc ? Şi, dacă
da, atunci Champolion ar fi putut strânge
informaţii, pur întâmplător, de Ia urmaşii
lui ori ar fi putut cerceta arhivele familiei.
1)acă documentele astea sunt încă acolo, în
posesia moştenitorilor ?
Gândul ăsta mi-a alungat furia ca prin
farmec.
Am înapoiat manuscrisul lui Champo­
lion, nu mai înainte de a cere să mi se facă
o copie. Omuleţul chel cu ochelari rotunzi
a încercat să-şi dea ifose, doar aşa, ca să
pară important şi să-şi mai omoare timpul,
şi abia pe urmă s-a învoit să dea curs rugă­
minţii mele. Cât am aşteptat, mai degrabă
de plictiseală decât dintr-un interes real, am
încercat să aflu câteva informaţii despre
Champolion, dar, fie că omul nu făcuse
altceva la viaţa lui, fie că documentele
fuseseră distruse de bombardamente în

115
timpul războiului, n-am găsit nimic. Dc la
Arhivele Municipale am plecat glonţ la
Poşta Mare.
Am răsfoit cărţi de telefoane bretone, pe
urmă normande şi, în cele din urmă, am
găsit un oarecare Languenner la Cherbourg.
Gaspard mai avea un descendent! Mi-a
fost teribil de ciudă că nu-mi trecuse prin
cap mai dc mult, dar, una peste alta, eram
nebun de fericire.
Am sunat imediat. A intrat robotul - o
voce de bărbat tânăr îmi ordona să formez
numărul lui de la serviciu. Am sunat la ceea
ce m-am dumirit că e un club sportiv şi
mi-am programat o întâlnire cu Jean-Lou
de Languenner, a doua zi dimineaţă, şi am
pornit spre gară...
Clubul Vitatoxiformidable se afla într-o
clădire din centrul oraşului. N-aveai cum
să nu-1 vezi, pentru că siluete de boxeri, de
alergători sau de aruncători de greutăţi
ocupau, însoţiţi de o săgeată, trotuarele din
vecinătate. Am intrat. Lambriu pe pereţi,

116
mochetă sintetică verde, tavan vopsit
albastru, plante de plastic lucios, totul era
conceput anume ca să sugereze natura.
Băieţii şi fetele din personal aveau nişte
mutre expresive, cum vezi pe panourile
publicitare imense din oraşele mari: chi­
puri senine, zâmbitoare, bronzate, relaxate,
care au o idee angoasantă despre fericire:
corpul e totul, iar bătrâneţea, un coşmar.
Ca să ajung la biroul managerului, am
fost condus prin săli de forţă. Toate apa­
ratele alea de tortură, toate fierătaniile alea
gemând de greutăţi care de-abia mai lăsau
un locşor pentru corpurile asudate ce vin
să sufere, ar fi putut, mă gândeam eu, măcar
să emane un farmec pervers, să invoce
demonii cărnii. Nici pe departe. Nichelul
era rege, iar vărul Muşama îi era supus.
Locul îşi pusese amprenta asupra oame­
nilor: femeile, măcar alea cărora li se mai
putea spune aşa - nişte făpturi uscate,
ciolănoasc, fără sâni şi fără fund, cu un
bronz maroniu-închis ca al bătrânilor

117
marinari, numai că al lor era dobândit la
solarul frecventat cu religiozitate purtau
direct pe trupurile goale, atât de atletice,
încât deveniseră complet neademenitoare,
nişte costume mulate în culorile acelea
fluorescente de pe indicatoarele care sem­
nalizează un şantier în lucru ori locul unui
accident. în ceea ce-i priveşte pe bărbaţi,
toată masculinitatea lor părea să se fi refu­
giat într-o pereche de sâni hipertrofiaţi pe
care îi disculpau lăsând să li se bălăngăne
fără suspensor în şort sau pantaloni ceea
ce le justifica apartenenţa la sexul tare;
restul corpului le era umflat din nu ştiu ce
motiv, antrenamentele, prostia sau înfu­
murarea, iar încheieturile membrelor
îngroşate rămăseseră singurele locuri din
corp care, din nefericire, nu putuseră să se
umfle ca un sufleu. Totul mustea de vul­
garitatea voioasă a imbecilului convins că
are dreptate.
Mi-am continuat observaţiile cât l-am
aşteptat pe manager în biroul Iui despărţit
de sala de forţă printr-un geam imens.

118
 Jcan-Lou Languenner şi-a făcut apari­
ţia: un bărbat la vreo treizeci şi cinci de ani,
exagerat de surâzător, exagerat de viril,
exagerat de relaxat; mi-a strâns mâna
exagerat de tare, m-a invitat să iau loc
şi, cu un salt agil, s-a cocoţat pe biroul
managerial.
M-am prezentat. Şi, după ce am trecut
în revistă chestiile fără importanţă, cum ar
ii numele meu şi faptul că sunt parizian,
am încercat să-i spun motivul vizitei. Nu
venisem ca să-mi fac abonament la nemai­
pomenita lui sală de forţă, ci ca să-i pun
câteva întrebări, în calitatea mea de cerce­
tător în filozofie...
— Ahaa, un filozof...
A rostit „filozof" exact ca un rasist care
pronunţă „negrotei". Dar şi-a luat seama
şi şi-a venit în fire:
— Mie-mi place mult filozofia.
Şi mi-a aruncat o privire goală, pe care
o voise probabil profundă; era atât de
penibil, încât mi-a fost milă şi nu l-am mai
întrebat care sunt autorii lui preferaţi,
119
îndoindu-mă sincer că facturile la service,
la gaze şi la lumină, singurele sale lecturi,
ar fi putut alcătui un corpus de texte pasabil.
Ca să mă încurajeze, s-a aventurat şi mai
departe:
— Habar n-aveam că există cercetători
în filozofie... care să fie şi plătiţi de stat...
Păi ce anume cercetează un filozof ? Adică
un savant, un om de ştiinţă, un doctor, asta
pricep, dar un filozof?
Fără să-i răspund în adevăratul sens
al cuvântului, am profitat de prilej ca să
îndrept discuţia spre Gaspard Languen-
haert, al cărui biograf oficial sunt, l-am
asigurat eu.
— E strămoşul dumneavoastră şi, între
noi fie vorba, un gânditor de primă mări­
me! Gaspard Languenhaert, numele vă
spune ceva? Părinţii lui au fost nevoiţi să
fugă în Olanda când s-a revocat Edictul de
la Nantes şi şi-au schimbat numele din
Languenner în Languenhaert...
— Când asta ?

120
 — La sfârşitul secolului al şaptespreze-
celea.
M-a privit cu ochii cât cepele şi gura
căscată.
— Păi asta e demult.
A apucat nervos o minge de rugby în
miniatură de pe birou. Ştiam că mă-ndrept
spre un eşec sigur.
— Vă amintiţi să fi auzit vorbindu-se
despre lucrurile astea ?
— Nu. Niciodată.
— Dar atunci poate că în familia dum­
neavoastră s-au păstrat documente vechi ?
Casa strămoşilor dumneavoastră mai e în
picioare ? Ceva, într-un pod, într-o biblio­
tecă.. . ştiţi, uneori un cercetător poate găsi
aici fel de fel de lucruri care nu i-au
interesat niciodată pe locatari, dar care se
dovedesc a fi de mare importanţă pentru
ştiinţă.
— Nu, am ars tot când am vândut casa
ca să se toarne autostrada. Autostrada spre
Bisanes, probabil că aţi trecut pe-acolo

121
când aţi venit încoace. Dar să ştiţi că au fost
foarte cinstiţi. Cu banii de pe casă mi-am
deschis clubul. Şi, după cum vedeţi, merge
bine.
Mi-am văzut speranţele risipindu-se-n
vânt. Iar umanoidul ăla din faţa mea zâm­
bea.
— Şi nu v-a mai rămas... nimic?
— Nimica-nimicuţa. Am aruncat tot, nici
măcar nu merita să chem pe cineva de la
o consignaţie. Ştiţi, eu şi vechiturile...! Păi
unde era să pun toate cioveiele alea?
— Şi cărţile, tablourile ?
— L-am chemat pe un coleg de-al meu.
Mi-a zis că-s nişte vechituri nenorocite.
Cărţile erau terfelite rău şi le-am ars odată
cu restul.
— Poate că cineva din familia dumnea­
voastră ar fi vrut să...
— Nu mai am nici o rudă.
Mă privea şi nu reuşea să-şi dea seama
de ce sunt aşa nefericit. A avut un gest de
simpatie.

122
 — Şi despre ce povestea strămoşul ăsta
al meu? Acuma, pe bune, nici nu mi-a
trecut prin cap că am avut un filozof în
familie. Ce zicea ?
— Că lumea materială nu există şi că
trupul e imaterial. Susţinea că e singur în
univers şi că c creatorul tuturor lucrurilor.
Multora ne-a trecut asta prin cap la un
moment dat, nu-i aşa?
M-a privit lung, fără să-mi răspundă.
Aveam impresia că văd prin el. Apoi a
rugat pe cineva să-mi aducă un pahar cu
apă. N u mai aveam ce să ne spunem.
I-am mulţumit şi am dat să plec. Uşurat,
m-a condus până la ieşire şi, ca să fie
drăguţ, mi-a cerut părerea în legătură cu
singurul lucru care-1 interesa cu adevărat:
— Şi cum vă place clubul nostru ?
— Impresionant... i-am răspuns lugubru.
— Dumneavoastră practicaţi ?
Era rândul meu să-mi arăt mirarea:
— Ce să practic ?

123
 — Păi ştiu şi eu ? Un sport, ceva, o acti­
vitate fizică! Face bine la sănătate, la moral
şi se pare că şi la creier. Vine la noi un
inginer şi e alt om. Dumneavoastră, care
sunteţi intelectual, ar trebui să vă apucaţi,
o să vă simţiţi mai în formă, mai fără griji.
Eu, unul, de când m-am apucat, parcă sunt
altul. Şi sunt tot timpul în formă.
— în formă pentru ce ?
— Păi... ştiu şi cu... ca să fiu în formă!
Asta-i viaţa, ce să mai vorbim!
Şi m-a gratificat cu o scatoalcă pe spinare.

Abătut, dezamăgit, descurajat, anacro­

nic în hainele de vară pe sub paltonul de
iarnă, am mai rătăcit două zile prin ploio­
sul Cherbourg. Am început să frecventez
Le Bataclan, nu departe de port, unde două,
trei fete plictisite îşi practicau fără chef
meseria şi mă făceau să-mi dau seama, dată
fiind comuna noastră lipsă de entuziasm,
cât de obosit sunt, aproape absent de pe
lumea asta.

124
 Când recepţionera de la hotel m-a între­
bat câtă vreme plănuiesc să rămân, mi-am
dat seama că nu mai am ce face în oraşul
Asta; a fost de parcă mi-ar fi semnat conce­
dierea. Mi-am strâns lucrurile şi am plecat
cu primul tren.
Am ajuns la Paris pe scară. în timpul
călătoriei mi-am regăsit cât de cât speranţa:
aşteptam veşti de la omul cu biletul. Dar,
cum eram prea dezamăgit, refuzam să mă
agăţ de acest gând. Mă întrebam dacă nu
cumva la Amsterdam visasem, totul îmi
părea atât de confuz, locurile, datele, oa­
menii, lucrurile... Toate astea nu mai exis­
tau decât în amintirile mele şi nu mai eram
sigur de realitatea lor. Cine sau ce putea
să-mi demonstreze că nu îmi închipuisem
totul? De unde ştiam că evenimentele
petrecute nu fuseseră decât punerea în
scenă a dorinţelor mele ? Biata mea minte
nu mai era sigură de nimic.
Dar la Paris, strecurat pe sub uşa apar­
tamentului meu, acelaşi plic mititel, cu

125
acelaşi scris îngrijit, carte de vizită, şi, de
data asta, cu următoarele cuvinte:

Stimate domn,
A ţi binevoi să-mi faceţi onoarea unei
vizite în data de 11, după-amiaza f
Cred că avem multe de vorbit.
Cu cele mai bune gânduri.

Adresa era pe dos. Eram în 10. A doua

zi era 11. Ajunsesem la timp.
 M-am oprit în faţa unei clădiri moderne,
banale, întunecoase din cauza marmurei şi
a plantelor; oglinzile abia de răsfrângeau
puţina lumină din hol. Liftul. în ziua aceea
eram îmbrăcat curat şi pieptănat mult prea
îngrijit.
Palierul. Etajul al treilea. Apartamentul
202.
Uşa se deschise singură. Şovăi.
Intru într-un apartament întunecat, cu
jaluzelele şi draperiile trase. Linişte deplină.
Nici o mişcare. Străbat mai multe încăperi
pustii, fără mobile, cu plinte albe care sug
lumina ce se filtrează de-afară. încăperile
se înşiră. încă una. Şi încă una. Am senza­
ţia c-am mai fost aici. în capătul unui

127
coridor, un licăr de lumină. Biroul. Ştiusem
că-i aici.
Mă apropii. Încct-încet, din penumbră
se decupează un glob galben. Ajung în
prag. O vcioză se reflectă pe un craniu
bătrân şi pleşuv.
— Pofteşte. Te aşteptam.
Bătrânul îşi schimonoseşte chipul cre­
ponat, o incredibilă reţea de trăsături şi
cute: îmi zâmbeşte.
— Ia loc.
Vorbitul îl face să tremure. îmi închipui
că are nişte plămâni subţiri ca foiţa de
ţigară.
Mă priveşte dindărătul pleoapelor cera­
te, grele şi încreţite prin două fante atât de
înguste, că nu ştiu dacă nu cumva doarme.
—Te-am aşteptat cincizeci de ani. Şi pe
urmă ţi-am citit cele câteva rânduri din
revista de filozofie. Cincizeci de ani. Cu
resemnare, căci ştiam că asta cerc timp, însă
cu câtă nerăbdare! Am fost disperat, des­
curajat. Dar iată-te. Şi o să aflu, în sfârşit,
mai multe.
128
 E, fără îndoială, senil. Pentru o clipă îmi
pare rău că am venit şi încep să mă uit
distrat prin cameră. Becul scaldă într-o
lumină cucernică biroul ticsit de dosare
vechi, de hârtii îngălbenite scrise cu cernea­
lă violetă; pereţii, pe care lumina îi mân­
gâie uşor, sunt lambrisaţi şi acoperiţi cu
cărţi din podea până-n tavan. Ne aflăm
într-o mică bibliotecă; instinctul îmi spune
să mă liniştesc şi, relaxat, mă afund într-un
fotoliu.
— însă, stimate domn, dumneavoastră
ar trebui să îmi spuneţi mai multe.
îmi dau seama că astea sunt primele
cuvinte pe care le rostesc. Vocea mea, puter­
nică şi limpede, tulbură acrul şi pereţii
obişnuiţi cu tăcerea. Mă ia ameţeala.
— Vă datorez deja descoperirea manu­
scrisului lui Champolion şi certitudinea că
n-am luat-o complet razna. Vă mărturisesc
că, din pricina faptului că sunt singurul
care se ocupă de Languenhacrt, am ajuns
să mă îndoiesc de tot. Acestea fiind zise,
nu mi se pare că acest Champolion, la care

129
am ajuns datorită biletului dumneavoastră,
a făcut o treabă serioasă; e romancier, nimic
mai mult. A fantazat despre Languenhaert,
dar n-a cercetat nimic.
— A fost un imbecil, mi-o retează bă­
trânul.
Glasul lui, ca şi afirmaţia, e atât de
categoric, că mă sperie.
Brusc, mă pomenesc că-mi vine să-i iau
apărarea lui Champolion.
— Dar cel puţin nuvela lui are meritul
de a schiţa o obiecţie la doctrina egoistă:
demonstrează că în dragoste, în dragostea
adevărată, te distanţezi de tine însuţi şi te
apropii de celălalt, ceea ce contrazice teo­
ria singurătăţii absolute. Prezenţa imediată
a celuilalt, prin privirea, chipul, compor­
tamentul lui, dă senzaţia de exterioritate.
—Tâmpenii. Doar ştii că impresia alte-
rităţii e o iluzie, nici mai mult, nici mai
puţin. Iar cât priveşte dragostea... sacrifi­
ciul de sine... pfui... vrei să spui că ai iubit
vreodată ?

130
 Mă uit cu atenţie la Bătrân. E îmbrăcat
în negru din cap până-n picioare. Poartă
un costum mult prea mare pentru el, cu
manşete albe scrobite. Mâinile mici, cele
mai bătrâne mâini din lume, ies din man­
şetele astea de parcă, de-a lungul vremii,
Bătrânul se împuţinase încet-încet în cos­
tumul din tinereţe.
Mă scrutează.
— Dar dumneata, dumneata personal,
ce-ai găsit ? Cum ai dat peste Gaspard ?
Mă şochează c-a zis „Gaspard" şi sunt
gelos, de parcă mi-1 răpeşte; dar nu mă pot
opri să nu-i povestesc tot. îi povestesc
despre străfulgerare, despre Dicţionarul
patriotic al lui Fustei des Houilléres, iar el
schiţează un zâmbet. Când îi povestesc
despre albumul cu portrete, comoara mea
descoperită pe cheiul Senei, se albeşte.
— Chiar volumul din 1786 ?
— De unde ştiţi ?
— E logic!
Sunt uluit. Mă priveşte cu o veselie
răutăcioasă. E limpede că-i e ciudă că am

131
descoperit cartea, dar e mulţumit că ştie
mai multe ca mine. Sunt sigur că n-o să-mi
răspundă la întrebare. Dar cum naiba a
ghicit anul apariţiei ?
— Sunteţi cumva în posesia paginii rup­
te ? îl întreb.
Ridică din umeri şi îmi cere volumul.
1-1 dau fără tragere de inimă. Priveşte cu
tristeţe legenda care anunţă portretul lui
Gaspard şi rămăşiţa de pagină pe care a lă­
sat-o vandalul. îl surprind căzut în visare
preţ de o clipă, după care, brusc, apucă o
lupă şi scrutează cu înfrigurare ruptura.
Ridică ochii, zâmbind răutăcios.
— Portretul ăsta n-a fost smuls de-aici
niciodată.
—Ba sigur că da, din moment ce lipseşte.
—îţi spun sigur că acest volum a apărut
aşa cum îl vezi dumneata, că portretul ăsta
n-a existat niciodată, dar editorii s-au mul­
ţumit să-l anunţe.
îmi dă cartea înapoi.
— Priveşte banda de hârtie: pagina, dacă
a fost o pagină, e tăiată prea curat şi prea
132
ilc la margine: odată ce cartea ar fi fost
legată, aşa ceva ar fi fost imposibil, din
punct de vedere tehnic, fără să rupi volu­
mul şi să strici pielea în care a fost legat.
Cartea a fost întotdeauna aşa. Toate cele­
lalte pagini nu reprezintă decât o copertă
menită să ascundă portretul lipsă.
Mă uit cu băgare de scamă la fâşia de
hârtie. într-adevâr ţi-ar fi trebuit o îndemâ­
nare diabolică să decupezi pagina din
cartea deja legată. Nu mă pot abţine să nu
exclam:
— înseamnă că volumul ăsta nu-i decât
o mistificare!
Bătrânul se foieşte şi sughiţă. îmi dau
seama că de fapt râde. îl urăsc.
—O mistificare ? Ce nostim eşti! Hotă­
rât lucru, tinere, mi-eşti foarte simpatic.
Eu nu pot să spun la fel despre el.
— Atunci explicaţi-mi şi mie, pentru că
nu-mi plac enigmele.
— Fals! Exact asta te-a atras la Gaspard.
A redevenit grav într-o clipă.
133
 — Crezi cumva, tinere domn, că por­
tretul lui Gaspard Languenhaert are vreo
valoare ? Foloseşte la ceva să ştii cum arată
acela care rosteşte „eu“ ? Conştiinţa are
nas, dinţi, cicatrici ori mustăţi ?
Tot nu-nţeleg nimic. Oftează.
— Cum ar putea acela care îşi este sieşi
singura lume posibilă, acela care este totul,
să lase în urmă, fără nici o contradicţie, o
imagine mundană ? Gaspard Languenhaert
n-are chip, iată ce-a vrut să ne facă să
pricepem.
Se opreşte visător. Mă gândesc că e logic
ce spune. îl surprind murmurând:
— Gaspard Languenhaert n-are chip,
sunt eu.
— Dar, după părerea dumneavoastră,
cine este autorul acestei bizare explicaţii
din 1786? Cine ar fi putut să-şi dea atâta
osteneală? Gaspard era uitat pe-atunci...
— Ah, iată, aceasta-i întrebarea esenţială,
şi e o întrebare stupidă.
Şi, afundându-se în fotoliu, începe să
vorbească cu glas şoptit:

134
 — M-am născut la Zagreb, în secolul
trecut, cel puţin aşa mi s-a spus, cine-şi
aminteşte de clipa naşterii sale? Mi-am
făcut studiile universitare cu marele Mzdel
Zorlav, elevul lui Hegel, dar totul s-a
terminat la vârsta de douăzeci şi unu de
ani, când a trebuit să plec să mă internez
la sanatoriul din Biarritz. Eram foarte
bolnav şi foarte deznădăjduit, iar prive­
liştea celorlalţi tuberculoşi nu mă ajuta
defel. Cu toate astea, am descoperit printre
pacienţi un bărbat foarte bătrân care ţinea
nişte discursuri neobişnuite şi care m-a
îndrăgit. E vorba de Champolion.
— L-aţi cunoscut pe Champolion!
— Da, fără doar şi poate; la drept vor­
bind, nu-mi amintesc mare lucru şi de-abia
mai târziu, după moartea lui, am conştien­
tizat importanţa acestei întâlniri. înţelegi
la ce mă refer...
— Fireşte.
De fapt nu înţeleg nimic.
Ia un dosar roşu de pe birou şi scoate
cu precauţie câteva foicele străvezii, scrise

135
cu cerneală violetă şi legate laolaltă cu o
panglică.
— Poftim. Ţi le dau. Sunt ale dumitale.
— Ce sunt astea ?
— Cugetările lui Gaspard despre religie.
Iau hârtiile şi nu pot să-mi cred ochilor.
— Sunt originalele ?
Bătrânul scoate un oftat ce aduce a
exasperare.
— Nu, sunt copii.
— Pe care vi le-a dat Champolion ?
Bătrânul se retrage la umbra dosarului.
Ochii lui mititei mă privesc cu o lehamite
agasată.
Mixtura asta de încredere şi ostilitate mă
paralizează. Ar trebui să-i mulţumesc, dar
nu reuşesc să îngaim o vorbă.
— Nu-mi mulţumi, zice el, văzându-mă
stingherit, nu fac nimic ieşit din comun,
într-o bună zi o să faci şi dumneata la fel.
E limpede, îi place să profeţească. Toane
de moş. Strâng dosarul roşu la piept şi mă
simt împovărat de o comoară.

136
 — Pot să vă mai fac o vizită după ce-1
citesc ?
— Sigur, sigur...
— Mâine ?
— Când pofteşti.
— Pot să vă deranjez c-un telefon ?
— N-am telefon.
— De fapt, nici eu.
— Fireşte. Trimite-mi un bilet să mă
anunţi când vii şi am să încerc să fiu aici.
Mă ridic şi-i întind mâna peste birou.
Reuşeşte să-şi extragă din hăul manşetelor
degetele împuţinate, de moşneag, şi am
senzaţia că strâng ceva uscat şi sfărâmicios.
Când să ies pe uşă, mă apucă neliniştea. Mă
întorc.
—O să mai găsim vreodată ceva asemă­
nător ?
Oftează plictisit. Am impresia că nu mă
crede prea inteligent.
îşi aţinteşte privirile în ochii mei şi brusc
nu mai sunt în stare să mă uit în altă parte,
de parcă am capul prins într-o menghină.

137
Vorbeşte rar, aproape maşinal, e înspăi­
mântător, cum stă acolo, în penumbră:
— N -o să-l găseşti pe Gaspard acolo
unde-1 cauţi. N u mai rătăci peste tot, nu
mai răscoli prin poduri şi arhive şi
biblioteci. Nu te mai risipi. întoarce-te
acasă. închide-te înăuntru. Reflectează. Nu
căuta invizibilul în universul vizibil.
Discursul îl sleieşte. închide ochii. Pot
să plec.
Tot n-am înţeles.
Dă imperceptibil din cap.
— La revedere.
Mă fac nevăzut.

Străbat iarăşi coridorul întunecat.

Pe palier îmi dau seama, în sfârşit, de
ce-mi aduce aminte locul ăsta: apartamen­
tul bătrânului c împărţit exact ca al meu -
camere una după alta şi un birou tocmai
în capăt; e geamănul lui pustiu, într-un fel.
Nostim ...
Uşa se închide singură în urma mea.

138
 Odată întors acasă, descopăr un text
fabulos. în podul castelului breton, unde
se închide fără să mai vadă ţipenie de om,
singur cu îndoielile şi forţa lui, Gaspard a
reuşit să dezvolte o metafizică nemaiauzită
care, graţie hazardului şi unor forţe pro­
tectoare necunoscute, se păstrase până la
mine: metafizica lui Dumnezeu.

I
Dumnezeu se aplecă pe fereastră şi se
întrebă de ce făcuse El toate astea. La ce
foloseau toate paltoanele şi pălăriile care
treceau încolo şi-ncoace fără-ncetarc ? La
cc-mi trebuie bărbatul care râde acolo şi
femeia care-şi poartă povara pe creştet?

139
Ce-mi pasă mie de caldarâm, de băltoacă,
de gunoaie, de noroi ? Şi de ce un bătrân
şi pentru ce un copil ?
Zău, de cc-am făcut toate astea ?

II
Cum eram înainte? înainte de a tocmi
pământul şi oamenii ? Când eram singur?
N u mai ţin minte; amintirile mele încep
odată cu lumea.

III
Din nefericire, nu-mi eram suficient mie
însumi.
N u aveam ce altceva să fac decât să
zidesc lumea.
Dacă Dumnezeu este la înălţimea aştep­
tărilor lui Dumnezeu, El nu se mulţumeşte
să fie El însuşi, trebuie să facă mai mult
decât Sine: El creează. Poate s-o facă pen­
tru că e atotputernic, poate s-o facă pentru
că e bun. Prin forţa şi prin natura Sa,

140
Absolutul purcede şi se răspândeşte cu
generozitate.
IV
Aceasta Mi-a fost vrerea, ar trebui să-mi
amintesc.

V
Ciudat lucru că mi-au trebuit atâţia ani
să-mi aduc aminte că sunt Dumnezeu!
I )oar aveam de-atâta vreme toate indiciile...
Ajunsesem să mă gândesc că sunt singur
în univers şi originea tuturor lucrurilor, şi
asta prin simplă reflecţie. Şi, într-o bună
zi, am conceptualizat că o fiinţă de o
asemenea putere spirituală nu putea să se
cheme decât Dumnezeu. Botez tardiv.

VI
Ei se întreabă de ce există...
Ce oameni fericiţi! Pot să Ic-o spun! Nu
sunt aici decât pentru că aşa am poftit. Eu
sunt Dumnezeul lor!

141
 Dar mie, la aceeaşi întrebare, nu-mi
răspunde nimeni...

VII
Numai Dumnezeu nu ştie de unde vine.

VIII
Dumnezeu este orfan de la naştere.

IX
Nu am altă obârşie decât mine însumi.

X
Să fii tu însuţi propria-ţi obârşie sau să
nu-ţi cunoşti obârşia nu-i, de fapt, acelaşi
lucru ?
Transparenţa este invizibilă. Ca şi
întunericul.

XI
Să crezi, fie, dar în ce ?

142
 XII
N-am hotărât să exist. Pentru că ar fi
trebuit să exist deja ca s-o hotărăsc; ceea
ce, în loc s-o rezolve, împinge problema
înapoi de unde-a pornit.
Ideea de a exista era în mine - Abso­
lutul dar n-am vrut-o eu.
Sunt propria mea obârşie, dar involun­
tar sau, mai degrabă, ante-voluntar.

XIII
La urma urmei, Dumnezeu nu s-a vrut
nici pe El, n-a vrut nici lumea. Dar asta
trebuia să I se întâmple... în mod necesar.
O voinţă necesară mai e o voinţă liberă?
O, smintiţilor, o, furnicilor, să nu vă pară
rău de nimic. Condiţia de a fi Dumnezeu
îmi pare cea mai teribilă dintre temniţe...

XIV
I-am creat. De ce mă fac să sufăr?

143
 XV
Sunt imperfecţi, mărginiţi, trecători...
Prin forţa lucrurilor, Dumnezeu se
găseşte într-o companie proastă.

XVI
De ce uneori creaturile mele mi se împo­
trivesc şi de ce fac cu totul altceva decât
vreau ?
Mă gândesc la două explicaţii:
1. Fie, în nesfârşita-mi bunătate - ceea
ce-mi stă în fire - , le-am creat într-adevăr
după chipul şi asemănarea mea şi le-am dat
o oarecare slobozenie în mişcare, o inde­
pendenţă, o autonomie care s-ar putea
numi libertate.
2. Fie făpturile nu sunt libere decât în
aparenţă. Şi într-adevăr le manipulez, dar
după un plan sau un tipar care încă îmi
scapă şi pe care îl voi pricepe într-o zi. Fac
mai multe decât cred, mă gândesc adesea
la asta.

144
 Aşadar... în ambele cazuri, totul se
explică, iar măruntele lor obrăznicii nu-mi
pun concepţia în pericol.

XVII
Lumea... o, m-am săturat să mănânc
acelaşi fel de mâncare. N -o mai înghit, e
otrăvitoare. Ah, aerul pur al absolutului,
o viaţă în care n-ar exista decât eu şi cu
mine...

XVIII
Veşnicia, de bună seamă...
Dar până când ?

Am lăsat foile jos. Vocea care se făcea

auzită dintre rânduri îmi părea cunoscută,
familiară; depăna o poveste care, deşi mi
se părea bizară, îmi revenea în minte ca un
ecou al unei amintiri. Aveam impresia
c-o recunosc mai degrabă decât c-o desco­
păr. De unde venea senzaţia asta ?

145
 M-am uitat în jur. Apartamentul meu
moţăia: o plăpândă rază de lună întârzia
pe colţul drept al bibliotecii, scăldând trei
cărţi într-o lumină îngheţată; restul fusese
înghiţit de întuneric. Mă simţeam liber.
Am mai citit o dată cugetările lui Gas-
pard. Aveam convingerea că mă găsesc în
miezul acelor vorbe, în chiar inima lor. Aş
fi putut continua de unde se oprise el... îl
vedeam pe Gaspard, Ia înălţimea refugiului
său, preocupat să-şi pună pe hârtie me­
tafizica. .. îi ghiceam ezitările, tăieturile din
text, vedeam cerneala care se usucă înainte
să se sfârşească gândul... eram atât de pă­
truns de scenă, că începusem să mă îndo­
iesc că e vreo deosebire între închipuire
şi amintire...
Gaspard îşi dăduse seama că este
Dumnezeu. Cât de greu se Iasă revelate
adevărurile evidente! El crease lumea
graţie difuziei forţei sale spirituale şi, mânat
de o fericire plină de mărinimie, le dăduse
creaturilor libertate. însă de atunci suferea

146
din pricină că oamenii abuzau de ceea ce
primiseră şi n-o făceau decât ca să-i pro­
voace suferinţă. Aceasta este probabil
starea de spirit a lui Dumnezeu: îşi regretă
necontenit bunătatea...
începeam să înţeleg. Raţionamentul îmi
dădea şi mie târcoale. Voiam să aflu urma­
rea. Eram eu însumi păstrătorul secretului,
asta era sigur.
Cât de târziu! Am răscolit prin coşul de
gunoi ca să găsesc nişte coli cu verso alb,
mi-am golit dintr-o mişcare masa de lucru
şi m-am aşezat.
M-am apucat de scris.
înţelesesem.
Bătrânul avea dreptate.
E inutil să sondezi vizibilul.
Am lăsat să rezoneze în mine forţa
numită Gaspard şi am descoperit, sub pana
mea, care îi va fi fost sfârşitul...
 Retras în pod, departe de lume şi
aproape de cer, Gaspard îşi regăsise forţele.
O uitase pe ţigancă. Asta îi luase câteva luni
bune. La început, voind cu tot dinadinsul
să şi-o scoată din minte, nu făcea decât să
se gândească la ea. Apoi umanitatea se
restrânsese la zgomotul de paşi, cele trei
ciocănituri în uşă, coşul cu rufărie sau tava
cu mâncare lăsată pe coridor, în capul
scărilor abrupte.
Tocmai în ziua aceea, cele trei ciocăni-
turi îi atraseră atenţia.
Şi, în ziua aceea, Gaspard deschise. Biata
fată fusese cât pe-aci să moară de frică:
uitase că după uşa aia e un bărbat. îl salută
încurcată, adună pe fugă vesela din ajun şi

148
o zbughi mai-mai să-şi frângă gâtul pc
scări. Gaspard conchise mulţumit că, de
când se claustrase, oamenii învăţaseră din
nou să-l trateze cu consideraţie. în dimi­
neaţa aceea se bărbieri fredonând arii din
opere italiene.
La prânz îşi făcu apariţia în salonul cel
mare, unde întreaga familie, nepoate,
unchi, nepoţi, strămătuşi şi veri se pregă­
teau să se aşeze la masă.
— încercarea s-a sfârşit. Bucuraţi-vă!
Nu mai sunt supărat. Dumnezeu a lipsit
o vreme, Dumnezeu căuta. Dar Dumnezeu
s-a-ntors.
îi cercetă dispreţuitor cu privirea. Toţi
rămăseseră cu gura căscată şi cu ochii cât
cepele. Erau atât de uluiţi, că nu se-auzea
nici musca.
— N u vă fie frică, făpturi muritoare,
Dumnezeu e Pace, Dumnezeu c Iubire.
Spune-ţi-mi ce-aveţi pc suflet.
Atunci, mătuşa Adélaide, care nu fusese
niciodată o lumină şi cu vârsta se senilizasc,
îl apucă de braţ pe Gaspard.

149
 — Gaspuonct, dacă poţi să faci orice,
djj-mi înapoi tinereţea.
Gaspard o măsură cu o privire îngheţată.
—Dar tu ai fost întotdeauna bătrână şi
ricfctă, mătuşă Adélaíde. Nu te ştiu altfel:
aşa te-am creat! Dacă vreau să văd ceva
frunos, mă uit la Sophie. De-asta am plă-
maJit-o pe vcrişoara Sophie.
9 încruntă şi vocea îi deveni tunătoare:
_ Ruga ta e cu neputinţă de ascultat,
matişă Adélaíde, şi-i nedemnă de Creato­
rul ţiu. Spui numai prostii.
$(phic roşi, Adélai'de izbucni în plâns.
Mânios, Gaspard ieşi din salon. Din
prag'nsa»îi mai dojeni o dată:
_ Aveţi grijă să-mi adresaţi rugăminţi
de bin"s‘mţ- Mai cu seamă în legătură cu
mânt»'rea voastră sau cu viaţa veşnică. Cât
despr' restul, Dumnezeu nu vrea să aibă
de-a fee cu copilăriile voastre. Creatorul
vă sahta-
Dujă-amiază le aduse la cunoştinţă o
listă ci lucruri de care avea nevoie pentru

150
lucrarea sa şi mai ceru să aibă un servitor
la dispoziţie. Familia ajunse la concluzia că
vărul tocmai trecuse pragul care desparte
excentricitatea de nebunia curată, dar nu
se puse de-a curmezişul rugăminţilor lui,
întrucât într-o săptămână aveau să-i dea
să semneze actul prin care să-l uşureze de
întreaga avere. Aşa că i-au procurat o placă
tipografică, o presă, caractere, cerneală, to­
puri de hârtie şi i l-au dat pe Bourguignon,
un valet de la grajduri.

Era ziua Domnului. Gaspard se îmbrăcă

de gală, cu cămaşă cu dantelă, vestă şi pan­
taloni de mătase, inele, bijuterii şi butoni
cu pietre preţioase, se încălţă cu pantofi cu
tocuri şi catarame, îşi puse o pălărie cu
două pene şi îşi pudră obrajii. După ce se
uită în oglindă să vadă dacă străluceşte ca
un soare, îi spuse simplu lui Bourguignon:
— Urmează-mă, mergem la slujbă.

151
 — Domnule, sunteţi frumos ca un papă!
Gaspard se mai stropi cu un pic de par­
fum şi o porniră spre biserică.
Pe drum se întâlniră cu Nevoiaşul.
Era murdar, scofâlcit. îi numărai coas­
tele pe sub zdrenţele jegoase şi nu mai avea
decât trei dinţi în gură; ceilalţi îi căzuseră
de mizerie şi de boli. Stătea pe marginea
drumului, aşezat pe un bolovan, cu mâna
întinsă la trecători.
— Cine eşti tu ?
— Eu sunt Nevoiaşul, zise Nevoiaşul.
Gol am ieşit din pântecul maicii mele şi gol
mă voi întoarce în ţărână. Dumnezeu nu
mi-a dat nimic şi n-am decât un ciob ca să
mă scarpin şi un ciorap ca să cerşesc. Aco­
periş mi-e drumul înstelat şi pat, piatra
zgrunţuroasă. Trăiesc din pomenile oame­
nilor, carevasăzică mor de foame.
— Dar ce-ai făcut de-ai ajuns în halul
acesta ?
— Dar ce-a făcut un suflet neprihănit ca
să se nască orfan ? Şi ce-a făcut orbul ca să

152
n-aibă parte de lumina ochilor ? Ce-a făcut
pruncul să fie părăsit? Am fost pedepsit
până să apuc să fac ceva, blestemat mai-na-
intc de-a mă naşte. Ştiţi la ce mă gândesc
uneori, sire ? Că Dumnezeu nu mă iubeşte.
Gaspard se tulbură.
—Cu neputinţă. Dumnezeu iubeşte toa­
tă făptura. Dragostea Iui se îndreaptă spre
tot ceea ce a creat.
— Asta înseamnă că atunci când m-a
făcut pe mine se gândea la altceva, n-o fi
fost cu băgare de seamă, o clipă de rătăcire,
şi supa a dat în foc.
— Cu neputinţă. Dumnezeu se gândeşte
la tot deodată.
— Tocmai, tot e prea mult. Trebuia să
pedepsească un nenorocit şi să creeze un
om nevinovat în acelaşi timp şi a încurcat
lucrurile. Mie mi se-ntâmplă mereu...
Gaspard negă pe un ton vehement, pe
de o parte ca să-l facă să tacă, pe de alta ca
să se convingă pe sine însuşi.
— Căile Domnului sunt de nepătruns.

153
Nu pune la îndoială inteligenţa supremă
a Creatorului măsurând-o cu a ta, care,
prin forţa împrejurărilor, e mărginită. Dum­
nezeu a avut cu siguranţă raţiunile lui să te
creeze astfel. Am să reflectez asupra
acestui aspect.
— Aha, carevasăzică a avut raţiunile lui
să mă facă aşa, numai că ale lui nu se bro­
desc cu ale mele. Că am avut şi eu un vis,
şi anume să mă ocup de berc, să ţin un han,
aşa că mă-nţelegeţi şi pe mine...
Gaspard era furios pe sine însuşi. Nu
pricepea de ce se înverşunează împotriva
bietului om. Dar, în acelaşi timp, era miş­
cat de supărarea amărâtului. Cuprins deo­
potrivă de bunăvoinţă şi de remuşcări, îi
luă mâinile într-ale lui şi-i spuse:
— Cu toate astea, să ştii că nu-ţi doresc
răul, nu-ţi vreau decât binele, vreau să fii
fericit. Te iubesc, să ţii minte. Ca pe toţi
ceilalţi.
— Păi atunci, dacă domnul s-ar putea
lipsi de un bănuţ...

154
 Gaspar tremura de fericire.
— Aş putea să fac chiar mai mult. îţi pot
asigura viaţa veşnică.
— Un bănuţ mi-ar asigura următoarea
masă.
Gaspard plângea de emoţie.
—Viaţa veşnică, Viaţa veşnică, înţelegi ?
— Da, da. Numai că rugăciunea nu ţine
de foame, iar ostia mai mult mi-o întărâtă.
Gaspard îl privi cu bunătate, în tăcere.
Iar această tăcere, curios lucru, îl linişti pe
Nevoiaş. Gaspard reluă cu glasul cel mai
blând:
—Nu mă cunoşti ? Nu-1 cunoşti pe acela
pe care -1 chemi, pe care-1 implori şi pe
care-1 huleşti de-a lungul drumului ?
— Domnia voastră...
— Da, eu sunt Dumnezeu, Creatorul şi
Stăpânul tău. Şi am venit să-ţi ridic povara
suferinţelor.
Nevoiaşul îl privi pe sub sprâncene,
bănuitor.

155
 — Sunteţi prea bine îmbrăcat ca să fiţi
Domnul Dumnezeul nostru. El era sărac,
un zdrenţăros ca mine, El era de-ai mei.
Pot să bag mâna-n foc că domnia voastră
are pielea şi picioarele albe şi moi ca ale
unui prunc. Domnul Dumnezeu nu s-ar fi
preumblat niciodată îmbrăcat într-o ase­
menea livrea. Şi pe urmă, El n-ar fi pre­
cupeţit o pomană, nici nu s-ar fi tocmit;
dar se poate să mă înşel...
— Eu sunt Dumnezeul tău, căci tu ai
nevoie de mine.
—Păi atunci lumea-i plină de Dumnezei,
fiindcă eu n-am nimic şi am nevoie de toată
lumea.
— Eu nu-ţi vorbesc de bani, eu îţi vor­
besc de mântuirea ta.
—Asta-i grija ălora cu burta plină. Pen­
tru mine viitorul înseamnă masa urmă­
toare, mai departe nu-mi îngădui să văd.
— Dar nu ţii la viaţa ta ?
— Ba sigur că da, căci altminteri nu
m-aş munci atâta pentru o-mbucătură,

156
doar nu mă credeţi vreun trântor? De
altfel, viaţa-i singura mea avere.
— Şi n-ai vrea să trăieşti veşnic ?
— în halul ăsta, nu! Şaizeci, şaptezeci
de ani trăiţi aşa sunt prea de-ajuns. Dar,
dac-aş fi bogat, aş vrea.
— Dar bogăţia pe pământ nu-nseamnă
nimic.
— Pe cuvânt de bogătaş.
— Pe cuvânt de Dumnezeu. Fii binecu­
vântat.
Cu un gest solemn, Gaspard îşi lăsă
mâna pe umărul Nevoiaşului. Apoi îşi
dezlegă punga de catifea şi i-o puse omului
în palmă.
— Ia-o, a ta să fie.
— E prea mult.
— Nu e prea mult, fiindcă tu n-ai nimic.
— Dar n-o să creadă nimeni că am câş-
tigat-o cinstit; o să spună lumea c-am
furat-o, că nimeni nu împrumută bani
săracilor.
Hohoti.

157
 — Şi poliţia, ce-o să spun la poliţie
când m-or lua la întrebări ? Că mi-a dat-o
Dumnezeu ?
Trupul schilav i se scutură de râs. Tre­
bui să se sprijine de bolovan să nu se
prăbuşească. Când îşi veni în fire, spuse
ştergându-şi cea din urmă lacrimă:
— Dacă domnul îmi îngăduie, n-am să
iau decât un bănuţ din punga domniei sale.
Şi totul va fi cum nu se poate mai bine.
— Fă după cum zici, îi spuse Gaspard,
şi iubeşte-mă.
— Da, sire.
Şi Nevoiaşul trebui să-şi muşte buzele
ca să nu izbucnească iarăşi în râs. Luă în
cele din urmă moneda, cu cei trei dinţi
rămaşi o muşcă să vadă că nu-i calpă, îl
salută pe Gaspard făcând plecăciuni până
la pământ cu o pălărie imaginară, schiţă o
reverenţă, îi sărută mâna şi plecă mormăind:
— Meseria asta nu mai e ce era odată,
pe legea mea. Câte nu trebuie să faci, zău
aşa...

158
 Gaspard sc întoarse spre Bourguignon
şi-i spuse zâmbind:
— Vezi, Bourguignon, încă un om feri­
cit. Ziua asta începe bine.
Bourguignon ridică din umeri şi porniră
mai departe spre biserică.
Ajunseră pe la mijlocul slujbei. în am­
von preotul rostea o predică dojenitoare
dinaintea unei mulţimi atente, inimi simple
care sorbeau retorica duminicală.
—Temeţi-vă de Dumnezeu, tuna preo­
tul, sunteţi negri, sunteţi murdari, viciul
vă roade pielea, miasmele putregăite ale
plăcerilor cărnii urcă până la mine, din
mâinile voastre curge desfrâul.
Vajnicilor taţi şi mame de familie, sfâr­
şiţi de munca de peste săptămână, curaţi şi
primeniţi de duminică, le plăcea la nebunie
violenţa discursului moralizator; pe de altă
parte, fiind oameni cu scaun la cap şi
muncitori, se bucurau gândindu-se că, o
dată pe săptămână, puteau să fie vinovaţi,
sau mai degrabă învinuiţi, de asemenea

159
dezmăţ. D>e fapt, numai în timpul slujbei
se făceau v'inovaţi de păcatul cărnii, măcar
cu gândul. Aceasta era omilia lor preferată.
—Ochiii vi s-au bulbucat de pofte, viciul
vi i-a pungţit, pieile vi s-au spuzit, vi s-au
umflat şi ’vi s-au opărit de cât s-au fre­
cat între ede. Măruntaiele vă sângerează.
Mădularul vă arde. Rugaţi-vă, fraţilor,
rugaţi-vă :şi mărturisiţi-vă păcatele. Nu
există mânituire decât prin pocăinţă. Dacă
vă căiţi dirfl inimă, poate că Dumnezeu vă
va ierta...
Gaspar înaintă drept până la altar, paşii
lui răsunau limpede până în înaltul bolţii
înmărmurite. Urcă treptele, se opri sub
crucifix, se întoarse cu faţa la adunare, des­
făcu braţele şi rosti cu glas neîndurător:
— Iubiţi credincioşi, nu vă mai temeţi,
căci sunt gata să vă iert. Furaţi, omorâţi,
dedaţi-vă luxurii, nu are nici o însemnă­
tate, faceţi ce voiţi între voi, creaturilor,
dar iubiţi-E pe Dumnezeu, aveţi frică de
El şi cinstiţi-L. Aceasta vă este calea spre
mântuire.

160
 Se înstăpâni o tăcere înspăimântată.
De-abia avuseseră vreme să-l vadă intrând
şi urcând până sub crucifix. C rezu ră că au
vedenii. Era aşa frumos, şi vorbea cu atâta
nobleţe, şi cuvintele lui erau atat de
limpezi, încât fură numaidecât încredinţaţi
că c un arhanghel din Ceruri. Vitraliul
scăpăra roşu şi aur şi îi scălda pletele lungi
şi strălucitoare şi, în această glorie de
lumină, câţiva vedeau deja mijind o aureolă
în jurul dulcelui său chip îngeresc.
— lubiţi-mă, continuă Gaspard cu glas
domol, şi totul vă va fi iertat.
O pace stranie se înstăpâni peste bise­
rică. Dar preotul, oprit în mijlocul unei
fraze, era într-atât de indignat, încât furia
îl ajută să-şi vină în fire.
—Cine eşti tu ? Şi cum de ai îndrăzneala
să întrerupi slujba?
— Cum, nu mă cunoşti ? Tu, care îţi zici
trimisul meu pe pământ ? Vai, tu, solul meu,
tu, care ţi-ai închinat viaţa propovăduirii
cuvântului meu, nu vezi cine sur,t ? Nu-1
recunoşti pe Domnul şi Stăpânul tău ?

161
 Preotul închise ochii şi îşi încleştă
mâinile de amvon. Era cea de-a treia slujbă
din dimineaţa aceea; vinul, ca în fiecare
duminică, i se urcase la cap şi predica îi
pusese capac şi-l îmbătase. Emoţia îi veni
de hac: se prăbuşi în amvon şi numai
mâinile i se mai văzură, încleştate pe ba­
lustradă.
Oamenii crezură că leşinase de bucurie,
îl recunoscură fără şovăire pe Dumnezeu
întrupat în Gaspard şi strigară: „Naşterea
D om nului!“
Gaspard, neclintit, primi uralele cu un
zâmbet fericit pe buze. Binecuvântă mul­
ţimea cu un gest şi ieşi agale prin sacristie.
Oamenii intonară imnuri de slavă, izbuc­
niră în plâns, dansară şi câţiva se jurară că
văzuseră statuia de lemn a Fecioarei lă­
crimând lângă statuia de ghips a Sfântului
Petru.
Gaspard se întoarse netulburat pe
străzile pustii. Nimeni nu se gândise să-l
urmeze; în mintea tuturor, se întorsese

162
drept în ceruri. Numai Bourguignon se
ţinea în urma lui, la zece paşi distanţă. însă
Bourguignon râdea atât de tare, că trebuia
să se oprească una, două, ca să se sprijine
de vreun zid ori de vreo bancă. Obrajii îi
şiroiau de lacrimi şi răsufla întretăiat: cu
adevărat, în treizeci de ani de viaţă nu
văzuse niciodată ceva atât de caraghios. îşi
udă pantalonii.
Când Gaspard îşi dădu seama, îl pălmui
şi-l ameninţă că-1 trimite la grajduri.
Bourguignon se dezmetici şi se aruncă pe
dată la picioarele lui. Gaspard se arătă
mărinimos şi îl iertă.
Se întoarseră amândoi încântaţi la castel.
*

După această primă izbândă, Gaspard

de-abia mai avu răbdare până duminica
următoare şi-şi reproşa întruna că făcuse
săptămâna de şapte zile.
Ca să-şi mai ia gândul, se lăsă absorbit de
lectura Evangheliilor. Şi când Bourguignon,

163
văzându-1 pe stăpân aplecat asupra Bibliei
legate în piele, îl întrebă cu ce se îndelet­
niceşte, Gaspard îi răspunse fără să se
gândească de două o ri:
— îmi revăd notiţele.
în cele din urmă, în ziua Domnului, se
duse într-o altă parohie. Era atât de grăbit,
că Bourguignon se văzu nevoit să alerge ca
să nu -1 scape din ochi.
Gaspard dădu uşile de perete şi, în
soarele dimineţii şi prin praful fin stârnit
de pocnet, înaintă maiestuos pe travee.
însă preotul, un bătrân înalt uscat şi alb,
îl opri cu un glas tăios:
— Cine eşti tu, necredinciosule ?
— Sunt însuşi Dumnezeu, iar tu ar tre­
bui să mă recunoşti.
Preotul se strâmbă dispreţuitor şi-i
aruncă de parcă l-ar fi scuipat:
— Dovedeşte-o!
Gaspard rămase mut. Se aştepta, fireşte,
la o împotrivire, dar nu la o asemenea ură.

164
 Preotul, având ştiinţă de aşa-zisa apjiiţic
din duminica trecută, urându-1 pe c0|cgul
care se lăsase călcat în picioare, > luă o
mină, chipurile, rugătoare.
— Iartă-mi nesăbuinţa. Dar, dac^ toeşti
Domnul şi Stăpânul meu, înseam ^ ci ai
cunoscut îndoiala celor mai vredni^j dintre
credincioşi. Pc Toma, care nu se î^voia să
creadă, nu l-ai făcut oare apostol sfânt ?
Rogu-te, dacă eşti atotputernic, 0 mi­
nune, ca să deschizi ochii unei mi arabile
creaturi. O minune, Doamne, o t>,inlinc!
Şi mulţimea scandă:
— O minune! O minune! O focă o
minune!
Gaspard se uită descumpănit jur
vadă ce miracol ar putea în f ă p t^ când
numai ce i se aruncă un om la p ictare.
— Doamne, Dumnezeul meu, $unt orb,
de mai bine de patruzeci de ani t^ iesc în
beznă. Am fost drept, cinstit, nu meritam
întunecimea asta. Rogu-te, Doarm e, sca-
pă-mă de întuneric!

165
 Gaspard, fără să-şi dea seama, îşi puse
mâinile pe fruntea şi pe umerii omului, îi
făcu semnul crucii pe ochi şi îşi spuse în
gând: „Vezi".
Omul scoase un urlet - de durere ? de
uşurare ? - , apoi sări în picioare şi îşi roti
în cap ochii măriţi; în cele din urmă, cu
mâinile ridicate, se întoarse spre mulţime
şi strigă:
— Văd! Văd! Mi-am regăsit lumina
ochilor!
Şi începu să danseze nebuneşte în jurul
altarului, sărind ca un berbec peste strana
grea de stejar, încălecând necuviincios
scăunelul de rugăciune. Mulţimea râdea de
bucurie.
Gaspard, deloc mirat de cât de puţin se
ostenise, se întoarse spre preot şi-i spuse
tăios:
— îţi e dc-ajuns, om cu puţină credinţă
ce eşti? Mă recunoşti, în sfârşit, drept
Stăpânul tău ?
Preotul, cu capul plecat, îl privea ironic,
părând că se delectează cu cele ce avea să

166
răspundă, ca o pisică dinaintea şoarecelui
încolţit:
—N u ştiu dacă îl recunosc, în sfârşit, pe
Stăpânul meu, dar îl recunosc pe cel pe care
l-ai izbăvit - e croitorul oraşului, căruia
nu i-au lipsit niciodată ochii cei mai ageri
ca să coasă cele mai frumoase veşminte,
nid azi şi nici ieri.
Gaspard, fără să înţeleagă, privi mulţi­
mea. Oamenii râdeau de renghiul pe care
i-1 jucase croitorul şi îl felicitau pe eroul
zilei.
Gaspard ridică mâinile şi ceru să se facă
linişte. După câteva râsete înfundate şi
huiduieli, lumea îi făcu pe plac, fiindcă se
aş:eptau la vreo nouă ciudăţenie.
— Daţi-mi un pumnal şi am să vă arăt
cine este Dumnezeu.
Cineva îi întinse un pumnal.
Gaspard apucă arma cu amândouă mâi­
nile, o ridică dinaintea ochilor şi o ţinu aşa
câteva clipe.
— Dacă aş fi om, mi-ar fi frică. Aş ţine
la viaţa mea.

167
 Se lăsă o linişte adâncă.
Cu un gest scurt, fără nici un tremur, îşi
înfipse lama în burtă.
Simţi o durere cumplită, o arsură. Scoase
pumnalul şi îl aruncă cât colo, dar numai­
decât dădu cu ochii de sângele care îi tre­
cuse prin jiletcă şi i se prelingea pe ciorapi,
de-a lungul gambelor. Avu impresia că se
goleşte, că pământul se ridică, ameţi... şi
se prăbuşi lângă altar.
Mulţimea jubila!
Câţiva înfierau impostura, alţii urlau
„Bis!“, bărbaţii înjurau, copiii bătcau din
picioare, femeile voiau să vadă mai bine.
Bourguignon se chinui să care de-acolo
trupul însângerat al stăpânului.
*
Rănile sufleteşti se vindecă mai anevoios
decât cele trupeşti.
După două săptămâni de zăcut la pat,
Gaspard putea să se ridice, să se aplece, să
meargă, să coboare şi să urce scările, dar

168
furia clocotea în el, neagră, groasă, fără
leac. Se terminase. Ura oamenii, creaturile
alea stupide, pisăloage, nepoliticoase,
necinstite, frivole, neînsemnate, zâmbăreţe,
regreta din suflet că le-a înzestrat cu sim­
ţuri pe muştele alea care-i făceau atât de
dureroasă existenţa de Dumnezeu.
Toată ura era pricinuită, fără îndoială,
de dragostea care-şi vede iluziile spulbe­
rate. Dezamăgirea lui creştea văzând cu
ochii.
Nu-i mai suferea în preajmă decât pe
Bourguignon şi pe doctorul care fusese
chemat de familie.
Gaspard era deosebit de mulţumit că
inventase doctorii. „Măcar de data asta nu
m-am înşelat." Doctorul îl bandajă, îl linişti
şi, mai ales, îi prescrise opiu împotriva
durerilor.
Gaspard se felicită pentru această ultimă
găselniţă. Drogul îi făcea universul mai
uşor de îndurat. Era de-ajuns să ia o dată,
ca fata de la bucătărie să fie mai promptă,

169
iar Bourguignot^ mai puţin leneş când era
vorba să-i înclepi|ncasca poruncile. Puterea
opiului se întiudea asupra obiectelor:
poliţa cu cărţi de deasupra capului lui nu
mai părea atât de greoaie, iar colţul patului
de care se loveţ mereu la picior nu mai
părea aşa de ascult. Una peste alta, opiul
înrâurea benef;c întreaga Creaţie, şi
Gaspard se botărţ sa nu renunţe la el.
într-o seară hju direct din flacon peste
doza prescrisă de doctor. îl cuprinse o sta­
re de fericire graţ;e căreia obiectele aveau
culori blânde, reliefurile îşi pierduseră
contururile şi Oamenii nu se vedeau pe
nicăieri; doctor^] 0 diagnostică drept o
comă m omenta^
Furios pe paticnt> Dmul cu judecată îşi
adună toate f la c o ^ i^ ;] declară pe Gaspard
însănătoşit şi îşi întrerupse vizitele.
Şi, intr-adevăr. Gaspard se însănătoşi. •.
Şi, odată cu koala, dispăru şi doctorul.
Şi, odată cu el, ş; opiul.

170
 într-o dimineaţă, se trezi cu capul stri­
vit de greutăţi nevăzute.
Ceru să fie chemat iarăşi omul de
meserie, însă nimeni nu-i dădu ascultare,
iar Bourguignon era liber.
îşi adună puterile ca să se ducă el însuşi
la doctor. Merse mai bine de două ore doar
pentru a afla de la o servitoare murdară că
domnul doctor fusese chemat la o naştere
anevoioasă în afara oraşului şi nu avea să
se întoarcă decât la noapte. Poate chiar a
doua zi dimineaţă. Năştea nevasta unui
fermier şi locuiau destul de departe.
Fără doctor însemna fără opiu. Şi migre­
na aia care nu-1 mai slăbea...
Alungat, singur pe stradă, singur cu
nefericirea lui, Gaspard îşi dădu seama că
de două zile nu face alta decât să se milo­
gească, să roage, să cerşească. El, Creatorul,
ar fi trebuit, pe bună dreptate, să porun­
cească ! Se lovea din nou de uşile închise
ale lumii pe care el o crease!

171
 Era mai mult decât putea duce. Urii i se
adăugă setea de răzbunare. Se întoarse la
castel şi se încuie în pod.
Bubuitul presei se auzi ore în şir. Ieşi
de-acolo de-abia noaptea, cărând ciudate
teancuri de hârtii.
A doua zi de dimineaţă, familia şi sluji­
torii găsiră fiecare uşă a casei acoperită cu
foi scrise cu următorul avertisment:

Cutremuraţi-vă, muritori,
căci se apropie ceasul.
Judecata de Apoi nu-i departe.
Faptele bune şi păcatele fiecăruia
vor f i în sfârşit puse în balanţă.
Temeţi-vă, gândiţi-vă bine,
Căci va veni ceasul.

Râseră. Mult, îndelung, tare.

Insă râsul le pieri când servitorii întorşi
de la piaţă le spuseră că Gaspard acoperise
şi zidurile oraşului. Povestea devenea
stânjenitoare, lumea începuse să clevetească

172
 destul de mult, iar familia Languennej. sc
acoperea de ridicol.
Convocară pc loc consiliul de fami]je
*

La lăsarea serii, G a s p a rd se trezi şi < ^ u

cu och ii d e B o u rg u ig n o n , care stătea -
p a t şi-l p riv e a nelin iştit-
— Ce s-a întâmplat, bunul meu BoUr_
guignon ? Pari muncit de griji...
—Stăpâne, e din pricina afişelor don^—
voastre, mi-c teamă» nii-e tare teamă.
Pe Gaspard, încântat de impresia cr^*
îl cuprinse mila pentru Bourguignon.
— Dar mesajul acela nu ţi se adre$eízá
ţie, bunul meu Bourguignon, căci tu ^ tj
un slujitor drept şi credincios, n-am d(c| t
vorbe de laudă. N u trebuie să te temi
Judacata de Apoi, căci te voi mântui.
— Stăpâne, nu e vorba de mine, ci
ceilalţi.
— Să primească ceea ce merită, răspy^
tăios Gaspard.

173
 — Nici nu ştiţi ce pun la cale. Vor să
vă închidă aici, ca să nu vă mai duceţi în
oraş, le c ruşine cu domnia voastră. Faceţi
ceva, stăpâne, vor să ne despartă. Luaţi
frâiele-n mâini, arătaţi-le cine porunceşte,
dovediţi-le puterea domniei voastre. Aveţi
milă de nefericitul de mine, stăpâne; dacă
nu faceţi ceva, o să mă trimită înapoi la
grajduri.
Gaspard se albi de furie. Aşadar creatu­
rile tot nu înţeleseseră! Rămase pe gânduri
câteva clipe, apoi în ochi îi scăpără o lumină
răutăcioasă. în cele din urmă spuse cu un
glas sluţit de ură:
— Du-te liniştit, bunul meu Bourguig-
non, şi dormi în pace. La noapte voi apuca
frâielc. De data asta au să înţeleagă!... Pen­
tru că trebuie să se întâmple!...
La miezul nopţii, pe când casa era cu­
fundată în linişte, Gaspard coborî. Pe
fiecare uşă lipi un alt mesaj. De data asta
îl scrisese de mână, cu litere mărite de furie,
ascuţite şi cu bucle înverşunate.

174
 Trăiţi în bezna nopţii
şi acolo veţi rămâne.
Mâine nu se va mai face ziuă.
Tenebrele vă vor f i adăpost.
Căutaţi să vă pocăiţi
şi să-L cinstiţi pe Creatorul vostru.
Acesta este cel din urmă
avertisment înaintea Apocalipsei.

Urcă înapoi la el şi aprinse în şemineu

o pălălaie de iad.
Când flăcările se înălţaseră vâlvătăi,
lemnele trosneau şi căldura devenise toro­
pitoare, Gaspard vârî în foc cleştele şi vă­
traiul până se înroşiră. Apoi, fără să şovăie
şi să tremure vreun pic, îşi apropie fierul
încins de faţă.
Un urlet spintecă noaptea.
Ai casei se năpustiră spre pod.
Unde, într-o căldură înăbuşitoare, îl
găsiră pe Gaspard prăvălit fără suflare în
faţa şemineului, cu găvanele ochilor goale.

175
 în încăpere adăsta un miros de carne
arsă.

Gaspard era orb.

Când, în cele din urmă, îşi reveni în
simţiri, se miră: bezna nu era neagră, ci
roşie; avea culoare flăcărilor.
Auzea voci. Desluşea printre hohotele
din cameră plânsul lui Bourguignon şi al
câtorva femei din familie. Se înfurie că nu
recunoştea pe toată lumea.
— Bourguignon, bunul meu Bourgui­
gnon, mă doare... dac-ai şti...
— Vai, stăpâne, mai apucă să răspundă
Bourguignon mai-nainte să-l podidească
iar plânsul.
— Oamenii m-au împins la asta, Bour­
guignon, n-aş fi ajuns aici de unul singur,
căci Dumnezeu este bun. Am făcut-o ca
să-i ajut să se mântuiască. Pentru ci am
făcut-o, pentru ei, fiindcă, dă-mi crezare,
şi eu sufăr. Am înlăturat vizibilul. Dar mă
doare, Bourguignon, mă doare cumplit.

176
 îi apucă mâna cuprins de relinişte. Era
muiată de lacrimi.
— Dar şi tu suferi» bietul meu Bour-
guignon, şi nici tu n-*‘ meritat. Iartă-mă,
n-aveam cum să fac altminteri.
încercă să se aşeze mai bine între perne.
Dar durerea îl urma peste tot.
— De-acum înainte veP simţi mirosul
trandafirilor, dar nu-i VCP mai putea vedea,
soarele vă va încălzi oasele fără să vă scalde
în lumină, poeţii nu-$* vor mai încredinţa
inima lunii şi stelelor- Bărbaţii şi femeile
nu vor mai cunoaşte iubirea decât prin
piele şi nări... Nu pierderea vizibilului o
plâng eu acum, ci nebunia oamenilor care
m-a împins să ne pedcPsesc astfel. Acum,
bunul meu Bourguignon»lasă-mă singur,
şi voi, ceilalţi, lăsaţi'ma ?i voi. Trebuie
să-ndur durerea despărţirii de vizibil...
Lăsaţi-mă singur.
Gaspard chemă d ^ ctonil- Făcu rost de
noi do2e de opiu ca să-şi calmeze arsurile
ochilor şi, zi după zi» durerea contenea.
 Toată familia, mâhnită din pricina nebu­
niei lui, mişcată de suferinţa sa, se arăta
acum mult mai binevoitoare. Gaspard avea
dreptate: bezna îi făcuse mai buni. La fel
şi frica, fără îndoială...
Bourguignon rămânea tot timpul de
veghe la căpătâiul stăpânului, dormea la
piciorul patului, ceea ce-1 deranja oarecum
pe Gaspard, întrucât valetul sforăia, dar, în
ciuda acestui neajuns, i se părea convenabil
şi drăguţ să-l aibă pe acest credincios în
preajmă-i...
în sfârşit, putu să se ridice din pat.
La primele încercări se clătină, dar Bour­
guignon îl sprijini şi-l ajută. Apoi stărui să
meargă singur prin beznă.
Dar infernul reîncepu. Chiar mai rău, cu
o furie îndoită. Acum nu numai oamenii
îl răneau, ci şi lucrurile: pereţii, uşile, col­
ţurile mobilelor, grinzile joase; Gaspard se
lovea peste tot; corpul îi era plin de vânătăi
şi cucuie. Iată că lumea se dovedea ţepoasă,
ascuţită, colţuroasă. O violenţă nesfârşită.

178
 După ce înlăturase vizibilul, ar trebui să
înlăture şi tangibilul ?
Era din ce în ce mai greu să trăieşti.
*

Lipsa vederii îl obligă pe Gaspard să-şi

ascută auzul.
Nu desluşise el mai întâi vorbăria servi­
toarelor în curte? Una îi zicea celeilalte:
— N u te supără prea tare că nu vezi ?
— Deloc, răspunse a doua, întunericul
de dinaintea Judecăţii de Apoi îmi tăi­
nuieşte amorurile.
Şi chicotiră.
— Mă supără atât de puţin, continuă a
doua, că nici nu mi-aş fi dat seama singură
de cele ce se-ntâmplă. Din fericire în dimi­
neaţa aceea era destul de lumină să ni se
citească şi nouă mesajul de la bietul stăpân!
Se puseră iar pe râs.
întâmplarea îl miră din cale-afară pe
Gaspard. Refuză s-o cerceteze şi să reflec­
teze asupra ei, însă îl tulbura foarte.

179
 Zilele se scurgeau una după alta. Din ce
în ce mai dureroase. N u trecea o clipă fără
să nu descopere că actul său n-avusese,
poate, nici o noimă. Se rănea de orice şi
totul îl rănea. Unde să fugă ? în somn deve­
nea prizonierul propriilor coşmaruri, la
trezire devenea prizonierul lumii...
Bourguignon fu acela care, fără să vrea,
îi grăbi soarta.
într-o bună zi, pe când Gaspard cobora
scările pe pipăite ca să se bucure de puţi­
nă căldură pe o bancă din parc, auzi două
voci în birou.
Femeia zicea:
— Hai, lasă-mă, nu mă mai strânge aşa.
Ai băut prea mult vin şi ar putea să ne
prindă careva. Lasă-mă, când îţi spun!
—Da’ nu vreau să te las, zise o voce băr­
bătească, pe care Gaspard o recunoscu.
—Dă-mi drurmT, la fustă, Bourguignon,
n-am chef acuma şi are să te cheme stă-
până-tu.

180
 — Foarte bine, să mă cheme. Marc sco­
fală ! De-aia nu mai pot cu. E atât de nebun,
că o să găsească singur o explicaţie dacă
vede că n-apar.
— Şi n-are să fie explicaţia care trebuie ?
întrebă, chicotind, vocea femeii, ale cărei
mici ţipete de revoltă dovedeau că-i
cedează valetului.
— Cred şi io că nu. Pentru că io, unul,
cred în ce văd, mai cu seamă când ceea ce
văd e aşa plinuţ ca tine. Ia spune-mi, ştren-
găriţo, de ce ţi-ai pus un asemenea decol­
teu ? Că ştii bine că nu mă pot abţine.
— Ha, poate tocmai de-aia!
Şi urmară o serie de chicote pe care
Gaspard nu le mai ascultă. Aşadar şi Bour-
guignon îl părăsea? Totul devenea cum
nu se poate mai limpede: în ciuda prime­
lor pedepse, Creaţia se ridica împotriva
Creatorului său. Cu capul plecat, cu inima
grea, Gaspard urcă înapoi în cameră şi
încuie uşa.
Revolta asta trebuia înăbuşită.

181
 *

Gaspard era cât se poate de calm. Hotă­

rârea se înfiripase singură; aşteptase cumin­
te momentul acesta ca să se arate, precum
curcubeul după furtună.
N-a fost de-ajuns să scufunde univer­
sul în noapte. Trebuia să-l nimicească pe
de-a-ntregul.
Gaspard era hotărât: în noaptea asta va
sacrifica lumea!
în sfârşit, singur...
Singur cu mine însumi, fără să mă mai
împiedic de obiecte, spaţii, oameni, de tot
acest putregai obiectiv odios. Singur în
compania mea, în repausul fără sfârşit
numit veşnicie...
Gaspard strânse în pumn fiola de opiu.
Oamenii sunt ridicoli! Fac atâta caz de
vieţile lor şi nici măcar nu se mai tem de
mine. Şi, cu toate acestea, cu fiola asta mică
pot să-i fac pe toţi să dispară. Puterea e în
mâinile mele. Neantul! Dispariţia! Soluţia

182
finală! Apocalipsa zace pe fundul unei
sticle! Să moară to ţi!
Să moară ?
Gaspard zâmbi.
Da, să moară. Oamenii numesc ceea ce
am de gând să fac „a muri".
Râse din toată inima.
Să moară, asta e, să moară! Să se sinu­
cidă! Raportată la mine, vorba e cara­
ghioasă. De parcă Dumnezeu ar putea să
se suprime pe sine însuşi.
Zâmbetul i se prefăcu în rânjet.
Să se sinucidă ?
N u eu am să mor, imbecililor, ci voi!
Voi to ţi! N u mă extrag eu din univers, ci
vă sustrag universul vouă!
Gaspard se întinse pe pat, căutând să
stea cât mai comod. Scoase un suspin de
uşurare.
Adio, stele, halene fetide, vorbe prefă­
cute, mobile colţuroase, trepte, cârcei în
pulpă, femei încăpăţânate şi câini turbaţi!
Adio, spaţiu! N-am să mă mai pierd

183
niciodată printre lucruri, am să scap de
distanţe, de uşile pe care trebuie să le
deschizi, să le închizi, de drumurile pe care
urci, de mâinile care ţi se întind. O să oco­
lesc noaptea, oboseala repausului, ceasurile
astea constrângătoare când culc un corp
zdrobit, când aş vrea să-mi tai picioarele,
să-mi smulg tălpile, să-mi sfărâm spatele,
ceasurile astea când, fiindcă nu pot să
evadez din propriul trup, încerc să-l înec
într-un somn adânc. Repaus, repaus odios,
tribut adus oboselii de a trăi...
Ce idee stupidă, să mă întrupez! Ce
povară absurdă! Pentru câteva scântei de
bucurie tainică, a trebuit să îndur foamea,
căldura, setea, durerea, frigul, înţepăturile,
arsurile, toată această viaţă omenească, a
cărnii suferinde...
Ce-aş putea regreta ? Mireasma florilor,
seara, sub carpenii tineri, cerul mov pe
înnoptate, coapsa unei femei, o mandarină,
ochiul auriu al unei pisici... Numai deta­
liile sunt frumoase în univers; întregul e
ucigător.

184
 Şi să-mi petrec timpul care trece, care nu
trece, care trecând mă loveşte, mă răneşte,
mă pângăreşte. Timpul nu aparţine decât
lucrurilor; dacă suprim lucrurile, suprim
şi timpul.
Să scap de toate limitele. Gata cu spa­
ţiul, gata cu tim pul! Gata cu trupul! Sin­
gur... nelimitat... absolut, în sfârşit. Viaţa
netedă, veşnică...
Nimic.
Nimic în afară de mine.
Iar eu nu-i nimic.
Nu, nu, nu-i nimic.
Gaspard se ridică nervos.
Dar dacă?...
Nu, nu, e absurd...
Dar dacă?...
Gândul i se strecura în minte, ascuţit.
Şi dacă avea să dispară odată cu lumea ?
Gaspard se chinui să râdă, un râs sonor.
Tună cu glas tare: „Creatorul nu piere
dimpreună cu creaţia sa, el este deasupra
ei, exterior, transcendent".

185
 O picătură îi coborî pc ceafă, îngheţată.
Transcendent! Eu exist în afara a ceea
ce percep sau a ceea ce creez. Eu sunt eu,
e plin, rotund, eu e ceva.
Fiori reci îi coborâră pe spinare.
O privire care nu vede nimic mai e o
privire? Dacă nu eşti conştient de nimic
se mai poate vorbi de conştiinţă ? O con­
ştiinţă a nimicului nu ajunge o conştiinţă
de nimic ?
Fierbinţeli. Dârdâieli.
Nu. Eu voi fi eu, conştiinţa de mine. Şi
o să-mi vorbesc.
Să vorbesc ?
Dar actul de a vorbi nu va mai fi cu
putinţă. Cuvintele vor pieri odată cu sune­
tele când va dispărea lumea. Va fi linişte.
Gaspard îşi duse mâna la inima care-i
bătea prea repede, de parcă mâna lui avea
puterea de a o domoli. Linişte... Se obiş­
nuise cu vorba, cu limba lui, cu franceza
asta furtivă şi precisă, ca nişte picioruşe de
vrăbii ţopăind pe streaşină.

186
 Dar nu, nu trebuia să-i pară rău după
nimic. Chiar şi limba în sine este o perver­
siune. Nebunia oamenilor m-a tulburat
într-atât, încât m-am apucat să-mi vorbesc
mie însumi ca altuia. Să-mi vorbesc! Ca
unui străin! De parcă aş avea nevoie de
întorsături de frază ca să mă înţeleg...
Gaspard suspină şi îşi întinse oasele ca
să se mai destindă. Mai multe cuvinte,
mai multe poveşti... O tăcere lungă de
zăpadă...
Dar dacă veşnicia are să fie plicticoasă ?
Ei, asta-i! N u te plictiseşti decât în
trecerea timpului. în afara ei, voi fi în
siguranţă, dăruit voluptăţii de a fi. Fără
trup, fără altcineva, fără cuvinte. Veşnic.
Un spirit pur. De o transparenţă la rândul
ei pură.
Gaspard luă o înghiţitură.
N u voi arăta a nimic, numai că voi fi
totul. Spaţiul este temniţa mea, timpul, o
pedeapsă, nu le mai vreau, mă eliberez din
amândouă. Sunt liber. Sunt necesitatea.

187
 îl străbătu un fior. Şi dacă ar mai avea
amintiri ? Dacă moartea lumii nu-1 va opri
să viseze sau, mai rău, să aibă coşmaruri ?
Să rămână pe veci prizonierul propriei
memorii...
Ca să se mai liniştească, bău şi restul
fiolei.
Zău, nu-i cu putinţă. O să omor sensi­
bilul, ceea ce înseamnă că o să omor toate
imaginile, toate vocile, toate parfumurile,
toate chipurile. Nu-mi va mai rămâne nici
o amintire. A visa înseamnă să rămâi scu­
fundat în sensibil. Veşnicia va fi lipsită
de vise.
Linse ultimii stropi de pe buza fiolei şi
se întinse de-a binelea în pat.
I se păru că perna e cam tare, încercă
să-şi găsească o poziţie mai comodă şi se
lăsă în voia valului, fără să se mai gândească
la nimic.
Câteva clipe mai târziu, Dumnezeu îşi
dormea ultimul somn, întorcând lumea la
neantul de unde n-ar fi trebuit niciodată
s-o scoată.

188
 Erau probabil zorii zilei. O lumină slabă
a poposit pe masa mea. Cinci lovituri
răsunară, funebre, solitare. Lumea era încă
scufundată în tăcere.
Mi-am făcut o cafea. Epuizarea care
urma creaţiei îmi apăsa umerii; eram prea
lehămesit să mai scriu, dar prea surescitat
să mă opresc; m-am apucat deci să-mi
copiez textul cu cerneală violetă.
La şapte, manuscrisul era uscat. Am
deschis fereastra; o zi palidă, şovăielnică,
mângâia zidurile Parisului; jos viaţa îşi
reluase ritmul; am coborât în stradă.
Am zărit un băieţaş; i-am dat o monedă
şi l-am rugat să ducă un pachet la adresa
Bătrânului; i-am dat şi un bilet în care îmi

189
anunţam vizita a doua zi după-amiaza.
încântat de afacere şi dornic să-mi arate că
făcusem o alegere excelentă, puştiul îşi
potrivi şapca şi ţâşni ca din puşcă.

Cred c-am dormit mai bine de o zi şi o

noapte. M-am trezit doar cu câteva ore
înaintea întâlnirii cu Bătrânul. De îndată
ce m-am dezmeticit m-am dat de ceasul
morţii să găsesc o cămaşă curată şi o coajă
de pâine. Mi-am croit drum anevoie
printre maldărele de cărţi, hârtii, haine şi
gunoaie care ticseau holul. Am trântit uşa
în urma mea şi mi-am propus ca a doua zi
ori să golesc apartamentul, ori să mă mut.
Am ajuns în faţa blocului anost, dinain­
tea intrării întunecate. Am urcat. Aparta­
mentul 202. Uşa, spre deosebire de data
trecută, era încuiată. Am sunat.
Nici un răspuns.
Am mai sunat o dată.
„E casă mare", m-am gândit.
Nici un răspuns.

190
 Am sunat iar şi iar. Am ciocănit uşurel,
pe urmă am bătut, în caz că Bătrânul o fi
surd.
Nimeni.
M-a cuprins panica. Am luat-o la goană
pe scări în jos doar-doar găseam un portar,
un paznic, un vecin care să aibă o cheie de
rezervă. Degeaba! Locul era pustiu. Peste
tot numai paliere şi uşi închise. Nici picior
de om.
Mă apucase disperarea, eram sigur că
Bătrânul a murit. Am urcat înapoi în fugă,
gata să sparg uşa. Dar, de îndată ce am pus
mâna pe clanţă, uşa s-a deschis uşurel, de
parcă voia să mă liniştească.
Apartamentul era luminos, pereţii erau
zugrăviţi într-un alb strălucitor. Semăna cu
cc-aş fi vrut să fac şi eu la mine. însă cum
era cu putinţă să termini un asemenea apar­
tament în numai două zile ? Poate greşisem
etajul...
Cu toate astea, în capătul coridorului,
acolo unde era biroul, în încăperea goală,

191
pe mocheta nouă se găsea un plic cu
numele meu pe el.
L-am deschis.

Dragă prietene,
Câteva cuvinte pentru a rezuma faptele:
1736: Presupusa moarte a lui Gaspard
Langucnhaert. De fapt, nimic nu dovedeşte că
a murit. Şi nici nu ştim de unde provine
informaţia privitoare la pretinsul deces.
1786: Legenda care anunţă un portret al lui
Gaspard Languenhaert care nu mai există sau
care n-a existat niciodată în Galerie des grands
hommeSy antologie de gravuri după tablouri.
O lucrare falsă publicată de un falsificator
necunoscut.
1836: O relatare despre activitatea Şcolii
Egoiste în volumul Mémoires d'un honnéte
homme al lui Jcan-Baptistc Nérc, publicat de
Henri Raignier-Lalou. Cine e Jcan-Baptistc
Nérc? Cine c Henri Raignier-Lalou? Ce alt­
ceva au mai făcut ? Apar menţionaţi şi în altă
parte ? Sunt oare una şi aceeaşi persoană ?
1886: Povestea de dragoste a lui Gaspard
Languenhaert relatată în manuscrisul lui

192
Amédéc Champolion. Dar cine este Cham-
polion ?
1936: Cugetările lui Gaspard despre religie,
descoperite de un ilustru necunoscut - eu. Dar
cine sunt eu ?
1986: Moartea lui Gaspard Langucnhacrt
povestită de dumneata. Aici avem de-a face cu
un fals în toată puterea cuvântului. Dar cine este
falsificatorul ?
Aşadar, la fiecare cincizeci de ani cu exac­
titate, un necunoscut, un nume care nu apare
confirmat nicăieri, adaugă informaţii inedite la
povestea filozofului care, chipurile, a murit pe
timpul lui Ludovic XV. Cu fiecare generaţie,
un om desţeleneşte un nou câmp al gândirii lui
Gaspard Languenhaert.
Nu e oare una şi aceeaşi persoană în spatele
acestor scrieri ? Cine ne dovedeşte că Gaspard
Languenhaert e cu adevărat mort? Unde este
îngropat? Putem să ajungem la pământul
care-1 astupă şi la viermii care-l mănâncă? Nu
cumva Gaspard ia cuvântul la fiecare cincizeci
de ani ? Oare nu-şi face apariţia de două ori
într-un veac ? Cel care n-are chip, care nu este
decât spirit, care este pe dc-a-ntregul spirit,
care este Spiritul, poate pieri asemenea oa­
menilor sau lucrurilor? Crede-mâ, crede-tc,

193
 gândeşte-te, Gaspard Langucnhaert este
pururea viu. Şi nu va muri niciodată.

Câte ceasuri au trecut ?

Şi unde au trecut ?
Nu mi-am venit în simţiri decât în toiul
nopţii; lumina orbitoare a unui vaporaş
m-a găsit sprijinit pe coate de parape­
tul Podului Notre-Dame, cu ochii la apa
lăptoasă.
Mi-am privit mâinile, mi-am atins
obrajii. De acum înainte eu eram Gaspard
Languenhaert ?
 Profesorul Armând Broussais
Clinica Saint-Agnan
Rue du Moulinet nr. 12
Paris, 75013
către
Domnişoara Harriet Sommervil,
Minnesota
2.01.1993

Stimată domnişoară,
îmi revine trista sarcină de a vă anunţa
trecerea în nefiinţă a vărului dumnea­
voastră îndepărtat, Gérard Lagueret, care
s-a stins din viaţă la vârsta de treizeci şi trei
de ani. Degenerescenţa musculară, care îl

195
 chinuia dc mai multă vreme, l-'a doborât
în cele din urmă.
Domnul notar Barrier vă va spune cu
precizie la cât este estimată aver“a Pe care
i- au lăsat-o părinţii, avere care n-a fost
câtuşi de puţin folosită, întrucât Gérard
ii- a petrecut cea mai mare parte Í v,epi în
clinica noastră.
Nu pot să rostesc cu uşurinţă vorbele
c^re se cer rostite când se prăpădeşi6 un om
£%iăr: vărul dumneavoastră nu s-aStrăduit
nici un pic să se facă plăcut, nu vtfbcă cu
ceilalţi pacienţi şi nici cu personalul Odată
cu trecerea anilor a devenit şi mai íiscret,
taai tăcut, de parcă nimeni nu ccpta, de
PaVcă nimeni nu exista chiar.
Am găsit în camera sa caietul acesta
măre, legat în piele roşie şi cu tran f v«o-
ete. Infirmierele spun că în ultimi am>
*na*nte ca orbirea şi paralizia mâinile1- să-l
acă neputincios, şi-a trecut timpulum-
P ar>d foile cu scrisul lui mărunt.

196
 Ultimele luni din viaţă au fost destul de
grele. Vorbea de un „bătrân", spunea că
el este „bătrânul" ăsta... fără îndoială îşi
dădea scama că zilele îi sunt numărate.
Mărturisesc că era greu să îl simpatizezi
pe vărul dumneavoastră, dar întotdeauna
mi-a fost milă de el. Rămas orfan de la o
vârstă fragedă, suferind de o cumplită mal­
formaţie a feţei, care îi îndepărta pe ceilalţi,
a resimţit încă din adolescenţă primele
manifestări ale degeneresccnţei musculare
care avea să-l răpună. Nu am putut să nu
văd în tânărul singur, închis în camera lui,
doar el cu gândurile sale, obligat să viseze
la o viaţă pe care n-ar fi putut nicicând s-o
trăiască, o metaforă a condiţiei um ane...
Cu siguranţă veţi afla mai multe despre
el parcurgând caietul pe care mi-am permis
să-l răsfoiesc în grabă, fără însă a mă lămuri
pe deplin despre ce e vorba. Vărul dum­
neavoastră povesteşte despre o muncă
de cercetare pe care ar fi făcut-o la Biblio­
teca Naţională, în străinătate şi apoi în

197
Normandia. Cum ar fi fost posibil, dată
fiind starea sănătăţii sale ? în cele câteva zile
pe care şi le lua când şi când şi pleca din
clinica noastră ? Puţin probabil.
Am fost convins că e o invenţie de la cap
la coadă, însă, în cursul unei întâlniri
întâmplătoare cu domnul Rivard, profesor
la College de France, am aflat cu mirare că
acest Gaspard Languenhaert, filozoful
egoist despre care vorbeşte vărul dumnea­
voastră, chiar a existat. Atunci, mă întreb
ce este adevărat şi ce este fals în povestea
asta. Cum nu sunt decât un modest om de
ştiinţă, nu pot să mă pronunţ. Dar profe­
sorul Rivard pare foarte interesat de textul
vărului dumneavoastră şi m-a rugat insis­
tent, dacă se poate, să i-1 daţi şi lui.
L-am asigurat că, de bună seamă, nu va
fi o problemă, întrucât nu văd de ce rudele
sale îndepărtate s-ar interesa de el mai mult
mort decât viu.

198
 Vă rog să-mi iertaţi domnişoav^ această
glumă, care nu e pricin u ‘la decâ- exas­
perarea unui medic neputincics ţ n faţa
morţii, iar nu de vreo anim ozitate faţă de
dumneavoastră.
C u toată stima şi cons*^eraţ 'a,

Profesoi A rm ând ^roussais

ERIC-EMMANUEL
SCHMITT

Serie coordonată de
DENISA COMÄNESCU
 Eric-Emmanuel Schmitt s-a născut pe 28 martie 1960 la Lyon. în
1983 absolvă cursurile prestigioasei École Normale Supérieure cu o
diplomă în filozofie. Trei ani mai târziu obţine titlul de doctor în filozofie.
Debutează în 1991 cu o piesă de teatru, Noaptea la Valognes. îi urmează
Vizitatorul, care îi aduce consacrarea şi pentru care este distins cu trei
premii Molière, Variaţiuni enigmatice, Libertinul etc. În 1994 îi apare
primul roman, Secta Egoiştilor, dar scrie în continuare piese de teatru
care fac săli pline în Franţa şi în străinătate. în 2001 este recompensat de
Academia Franceză cu Grand Prix du Théâtre pentru întreaga activitate.
De acelaşi succes răsunător se bucură şi romanele sale Evanghelia după
Pilat (2000), Partea celuilalt (2001), Pe când eram o operă de artă (2002),
precum şi eseul Viaţa mea cu Mozart (2005). Volumele care alcătuiesc
Ciclul Invizibilului - Milarepa ( 1997), Domnul Ibrahim şi florile din Coran
(2001), Oscar şi Tanti Roz (2002), Copilul lui Noe (2004), Luptătorul de
sumo care nu se putea îngrăşa (2009) şi Cei zece copii pe care doamna
Ming nu i-a avut niciodată (2012) - s-au aflat pe listele de bestselleruri din
numeroase ţări. Eric-Emmanuel Schmitt este autorul a patru volume de
nuvele şi povestiri: Cea mai frumoasă carte din lume şi alte povestiri
(2006), Visătoarea din Ostende (2007), Concert în memoria unui înger
(2010), distins cu Premiul Goncourt pentru nuvelă, şi Cei doi domni din
Bruxelles (2012). În 2008 publică romanul Ulysse from Bagdad, în 2011,
Femeia în faţa oglinzii, iar în 2013, Papagalii din Piaţa Arrezzo. Lui Eric-
Emmanuel Schmitt i s-au decernat peste douăzeci de premii şi distincţii
literare, iar în 2001 a primit titlul de Chevalier des Arts et des Lettres.
Cărţile lui sunt traduse in peste patruzeci de limbi.
Redactor: Raluca Popescu
Coperta: Angela Rotaru
Tehnoredactor: Manuela Măxineanu
Corector: Cristina Jelescu
DTP: Radu Dobreci, Carmen Petrescu

Lucrare executată la Ganesha Publishing House

ERIC-EMMANUEL SCHMITT
LA RÉVEUSE D'OSTENDE
© Éditions Albin Michel – Paris 2007
All rights reserved.

© HUMANITAS FICTION, 2013, pentru prezenta versiune românească

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

SCHMITT, ERIC-EMMANUEL
Visătoarea din Ostende / Eric-Emmanuel Schmitt; trad: Liliana Donose
Samuelsson. – Bucureşti: Humanitas Fiction, 2013
ISBN 978-973-689-661-3
I. Samuelsson Donose, Liliana (trad.)
821.133.1-31 = 135.1

EDITURA HUMANITAS FICTION

Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România
tel. 021/408 83 50, fax 021/408 83 51
www.humanitas.ro

Comenzi online: www.libhumanitas.ro

Comenzi prin e-mail: vanzari@libhumanitas.ro
Comenzi telefonice: 0372.743.382; 0723.684.194
Visătoarea din Ostende
 Cred că n-am mai cunoscut pe cineva care să se dezvăluie
în realitate o cu totul altă persoană decât în aparentă ca
Emma Van A.
Când ne-am întâlnit prima oară, avea înfăţişarea unei
femei fragile, discrete, fără relief, fără darul conversaţiei şi de
o banalitate destinată uitării. Dar într-o bună zi realitatea ei
lăuntrică mi-a devenit perceptibilă, şi atunci am înţeles că voi
rămâne permanent obsedat de această fiinţă misterioasă,
autoritară, sclipitoare, paradoxală, inepuizabilă – prins
pentru totdeauna în mrejele ei.
Unele femei sunt nişte capcane în care cazi şi de unde
uneori nu mai vrei să ieşi. Emma Van A. mă ţine legat în
capcana ei.
Totul a început într-un martie sfios şi rece, la Ostende.
Visasem dintotdeauna la Ostende.
De câte ori mă aflu într-o călătorie, denumirea locurilor îmi
atrage atenţia înainte de locurile însele. Cuvintele, aşezate
mai sus decât clopotniţele, semnalizează de la distanţă, sunt
vizibile de la mii de kilometri, şi transmit sunete ce
declanşează imagini.
Ostende...
Consoanele şi vocalele desenează un plan, ridică ziduri,
dau contur unei atmosfere. Dacă un târguşor poartă numele
unui sfânt, imaginaţia mea îl construieşte în jurul unei
biserici; când numele evocă pădurea – Boisfort – sau
câmpurile – Champigny verdeaţa îi invadează imediat
străduţele; dacă indică un material – Pierrefonds răzuiesc în
minte tencuiala caselor ca să scot la lumină piatra; sau dacă
locul pomeneşte de un miracol – Dieulefit – văd o cetate care
domină câmpia din vârful unui munte semeţ. Când mă
apropii de un oraş, mai întâi am întâlnire cu un cuvânt.
Visasem dintotdeauna la Ostende.
M-aş fi putut mulţumi să visez fără să merg neapărat acolo
dacă n-aş fi fost împins de o ruptură sentimentală. Trebuia
să plec! Să ies din Parisul prea impregnat de amintirile unei
iubiri destrămate. Repede, să schimb aerul, clima...
Nordul mi s-a părut o soluţie acceptabilă, întrucât nu
fusesem niciodată împreună prin locurile acelea. Am
desfăcut o hartă şi am fost vrăjit pe loc de şapte litere
înscrise pe albastrul Mării Nordului: Ostende. Nu numai că
mă simţeam fermecat de sonoritatea acestor litere, dar mi-am
şi amintit de o prietenă, care ştia un loc unde aş fi putut sta.
S-au dat câteva telefoane, lucrurile s-au aranjat, camerele la
pensiune au fost rezervate, bagajele au fost îngrămădite în
maşină şi am pornit la drum spre Ostende, de parcă acolo
mă aştepta pe mine destinul.
Fiindcă începea cu un O al surprizei, urmat de în-
dulcitorul s, cuvântul îmi pregătea încântarea unei plaje
nesfârşite de nisip fin... Fiindcă auzeam tendre şi nu tende,
pictam străzile în pasteluri, sub un cer albastru, paşnic.
Fiindcă rădăcinile lingvistice îmi sugerau o cetate privind
spre vest, îmi imaginam grupuri de case cu faţa la mare,
îmbujorate de un etern apus de soare.
Ajungând acolo noaptea, n-am prea ştiut ce să cred. Dacă
în anumite privinţe realitatea oraşului corespundea cu
imaginea din visul meu, ea îmi impunea totodată şi unele
dezminţiri violente: cu toate că Ostende se afla la capătul
lumii, în Flandra, aşezat între valurile mării şi valurile
câmpurilor, cu toate că avea o plajă enormă şi un dig
nostalgic, oraşul dădea în acelaşi timp pe faţă cât de mult îşi
urâţiseră belgienii litoralul sub pretextul de a-l face accesibil
unui număr cât mai mare de oameni. Şiruri de blocuri
imense mai înalte decât pacheboturile, oferind locuinţe fără
pic de gust şi lipsite de orice stil, totul conform principiilor
rentabilităţii imobiliare. Vedeam în ele un haos urban
sugerând aviditatea antreprenorilor dornici să pună mâna pe
banii clasei de mijloc în perioada concediilor.
Din fericire, casa unde închiriasem eu un etaj era o
supravieţuitoare a secolului XIX, o vilă de pe vremea lui
Leopold II, regele-constructor. La vremea ei o casă obişnuită,
devenise acum ceva excepţional. Plantată în mijlocul
imobilelor recente, care reprezentau gradul zero al invenţiei
geometrice, fiind nişte simple paralelipipede împărţite în
etaje, la rândul lor decupate în apartamente cu ferestre
oribile şi geamuri din sticlă fumurie, toate simetrice – de o
raţionalitate care-ţi face greaţă de raţionalitate –, vila asta era
mărturia solitară a unei voinţe arhitecturale; era frumoasă,
căci îşi variase dimensiunea şi ritmul deschiderilor:
propunea când un balcon, când o terasă, mai încolo o seră,
riscase o combinaţie de ferestre înalte, scunde şi medii, şi
chiar de ferestre pe colţ, iar apoi se amuzase, ca o femeie
care-şi aplică o aluniţă pe frunte, arborând un ochi-de-bou
sub acoperişul de gresie.
În prag apăru o femeie de vreo cincizeci de ani cu părul
roşu şi faţa brăzdată de vinişoare.
— Ce vrei?
— Aici locuieşte doamna Emma Van A.?
— Corect, mormăi femeia cu un accent flamand rustic,
care-i sporea înfăţişarea sinistră.
— Am închiriat la dumneavoastră etajul întâi pentru două
săptămâni. Presupun că prietena mea din Bruxelles v-a
anunţat.
— Da, sigur! Aici e! Stai s-o anunţ pe mătuşa mea. Intră,
te rog, hai intră.
Mâinile ei aspre îmi smulseră valizele şi le aşezară în hol.
Apoi mă împinse cu amabilitate bruscă spre salon, unde am
văzut în dreptul ferestrei silueta unei femei firave într-un
scaun cu rotile, întoarsă cu faţa spre întunericul de cerneală
al mării, pe care-l sorbea cerul.
— Tanti Emma, ţi-a venit locatarul.
Emma Van A. se întoarse şi mă străpunse cu privirea.
În timp ce alţii s-ar fi ostenit cât de cât să pară ama bili şi
să-mi ureze bun venit, ea mă analiza cu gravitate. Foarte
palidă, cu pielea mai curând uzată de ani decât ridată, cu
părul jumătate alb, jumătate negru, amestecat într-un
ansamblu, care nu era gri, ci dungat, Emma Van A. Îşi
sprijinea chipul lung pe un gât subţire. Era vârsta? Era o
atitudine? Capul şi-l ţinea aplecat într-o parte, cu urechea
aproape de umărul stâng şi bărbia ridicată spre dreapta,
lăsând impresia că, datorită acestui mod de percepţie oblică,
te şi examina în timp ce te asculta.
Trebuia să rup tăcerea.
— Bună ziua, doamnă, sunt încântat că voi locui la
dumneavoastră.
— Sunteţi scriitor?
Mi-era acum limpede motivul examinării; se întreba dacă
aveam un fizic apt creării de romane.
— Da.
Scoase un suspin, parcă uşurată. Era clar că ocupaţia
mea de autor fusese hotărâtoare ca să-mi deschidă uşa.
În spatele meu, nepoata pricepu că intrusul luase exa-
menul de intrare şi exclamă cu voce de trombon:
— Bine, atunci mă duc să termin de aranjat camerele. O
să fie gata în cinci minute.
În timp ce nepoata se îndepărta, Emma Van A. o privi cu
ochi recunoscători, ca pe un câine fidel, dar prostănac.
— Vă rog s-o scuzaţi, dar nepoata mea nu ştie să se
adreseze cuiva cu „dumneavoastră“. Ştiţi, în neerlandeză nu
se foloseşte decât tutuitul.
— Păcat că vă privaţi de plăcerea de a trece de la „tu“ la
„dumneavoastră“.
— Plăcerea cea mai mare ar fi să folosim o limbă în care nu
există decât „dumneavoastră“, nu?
Care să fi fost rostul acestei replici? Îi era teamă să nu
devin prea familiar? Stăteam tot în picioare, puţin jenat.
Mă rugă să stau jos.
— E ciudat. Îmi duc viaţa printre cărţi, dar n-am întâlnit
niciodată un scriitor.
O singură privire în jur adeverea ce auzisem: erau mii de
volume pe rafturile care acoperau nu numai pereţii salonului,
ci pătrundeau puţin şi în sufragerie. Ca să văd mai bine, îşi
urni scaunul cu rotile, alunecă printre mobile tăcută ca o
umbră şi aprinse lumina plăpândă a câtorva lămpi.
Cu toate că nu savurez nimic mai mult decât compania
hârtiei tipărite, biblioteca asta îmi dădea, fără să înţeleg de
ce, o stare ciudată. Volumele aveau eleganţă, erau legate
meticulos în piele sau în pânză, titlurile şi numele autorilor
erau poansonate cu litere de aur; cărţile aveau diferite
mărimi, erau aşezate fără ordine sau simetrie excesivă,
conform unui ritm care dovedea un gust constant. Şi totuşi...
Ne-am obişnuit atât de mult cu aspectul ediţiilor originale
încât o colecţie legată ne derutează? Iar eu sufeream din
cauză că nu recunoşteam copertele mele favorite? Încercam
să-mi formulez stânjeneala.
 — Iertaţi-mă, romanele dumneavoastră nu le-am citit, îmi
spuse, înşelându-se asupra expresiei mele descumpănite.
— Nu vă scuzaţi. Nimeni nu poate şti tot. Şi oricum, nu m-
aştept să fiu citit de oamenii pe care-i frecventez.
Asta o calmă: nu se mai jucă nervoasă cu brăţara de coral
prinsă de încheietura subţire şi zâmbi către pereţii îmbrăcaţi
în cărţi.
— Cu toate astea, eu îmi dedic timpul cititului. Şi
recititului. Mai ales. Recitesc foarte mult. Capodoperele se
dezvăluie abia la a treia sau la a patra lectură, nu?
— Cum reperaţi o capodoperă?
— Nu sar peste aceleaşi pasaje.
Apucă un volum legat în piele grena, pe care-l între-
deschise cu emoţie.
— Odiseea, de pildă. O deschid la orice pagină şi o degust.
Dumneavoastră vă place Homer?
— Dar... bineînţeles.
Am văzut că i se întunecă privirea şi am ghicit că răs-
punsul meu i se părea superficial, chiar arogant. Aşadar, am
încercat să formulez un punct de vedere ceva mai amplu.
— M-am identificat adesea cu Ulise, fiindcă dovedeşte că e
mai mult şiret decât inteligent, că se întoarce acasă fără să se
grăbească, că o venerează pe Penelopa, dar n-o dispreţuieşte
pe nici una dintre femeile atrăgătoare care-i ies în cale în
timpul călătoriei. La urma urmei, Ulise e atât de puţin
virtuos încât îl simt aproape. Îl găsesc modern.
— E ciudat să credeţi că imoralitatea e ceva contemporan,
şi naiv... Tinerii fiecărei generaţii au impresia că ei sunt
inventatorii viciului: câtă infatuare! Ce gen de cărţi scrieţi
dumneavoastră?
— De-ale mele. Nu pot fi clasificate.
— Foarte bine, conchise pe un ton de profesoară,
confirmând că eram pus la un examen.
 — Îmi permiteţi să vă ofer una?
— A... aţi adus cu dumneavoastră?
— Nu. Însă sunt sigur că în librăriile din Ostende...
— A, da, librăriile...
Pronunţase cuvântul ăsta ca şi cum tocmai i se amintea de
ceva care existase de mult, acum uitat.
— Ştiţi, biblioteca asta a aparţinut tatălui meu, care preda
literatura. Trăiesc din copilărie înconjurată de volumele
acestea, fără să trebuiască să sporesc colecţia. Mai sunt
atâtea scrieri pe care încă n-am apucat să le parcurg! Uitaţi,
chiar în spatele dumneavoastră, George Sand, Dickens... mi-
au mai rămas de citit câteva din volumele lor. Victor Hugo, de
asemenea.
— Asta îl caracterizează pe Victor Hugo, faptul că-ţi
rămâne mereu o pagină pe care n-ai citit-o.
— Exact. Mă simt în siguranţă trăind aşa, păzită, în-
cadrată de asemenea uriaşi! Din cauza asta, aici nu sunt...
noutăţi.
După un moment de ezitare, pronunţă cuvântul „noutăţi“
cu precauţie şi regret, articulându-l din vârful buzelor de
parc-ar fi fost o vocabulă cel puţin vulgară, dacă nu chiar
obscenă. Ascultând-o, îmi dădeam seama că era într-adevăr
un termen comercial, potrivit într-un articol de modă, dar cu
totul impropriu pentru definirea unei opere literare; şi mai
descopeream că, în ochii ei, eu nu eram decât un autor de
noutăţi, un fel de furnizor.
— Romanele lui Daudet sau ale lui Maupassant n-au fost
şi ele noutăţi atunci când au apărut? am întrebat-o.
— Timpul le-a hotărât locul, îmi răspunse ea, ca şi cum
spusesem o obrăznicie.
Mi-ar fi plăcut să-i sugerez că de data asta naivă era ea,
dar bunul-simţ nu mă îndreptăţea să-mi contrazic gazda, aşa
că m-am mulţumit să găsesc motivul care-mi dăduse acea
senzaţie neplăcută; biblioteca ei nu respira, înţepenise ca
muzeu cu patruzeci-cincizeci de ani în urmă şi n-avea şanse
să evolueze cât timp proprietara refuza să-i injecteze o cât de
mică picătură de sânge proaspăt.
— Scuzaţi-mi indiscreţia, dar sunteţi singur?
— Sunt aici ca să-mi revin în urma unei despărţiri.
— Vai, îmi pare rău... tare rău... vă rănesc amintindu-vă...
vai, scuzaţi-mă.
Căldura cu care-mi vorbea, teama, nervozitatea neaş-
teptată îi subliniau sinceritatea; îşi reproşa cu adevărat că
mă făcuse să-mi cufund capul într-o găleată cu amintiri
urâte. Îmi spuse bâlbâit, cu privirea rătăcită:
— Ostende e locul perfect pentru necazuri în dragoste...
— Nu-i aşa? Credeţi c-o să mă vindec?
Mă privi fix, încruntată.
— Să vă vindecaţi? Vă aşteptaţi să vă vindecaţi?
— Să mă cicatrizez, da.
— Şi credeţi c-o să reuşiţi?
— Da, cred că da.
— Ce ciudat, spuse în şoaptă, măsurându-mă de sus până
jos, de parcă până atunci nici nu mă văzuse.
Ultimele trepte ale scării gemură sub greutatea nepoatei,
care debarcă gâfâind şi îşi încrucişă braţele scurte pe bustul
inform, ca să mă scoată din salon cu un ton victorios:
— E gata, poţi să te instalezi! Toate odăile sunt la dispoziţia
ta. Îţi poţi alege singur dormitorul. Vino după mine, te rog.
— Gerda o să vă conducă, stimate domn. Eu, de când cu
problemele de sănătate, nu mai ocup decât parterul. Asta-mi
permite să vă dau etajul, unde vă veţi simţi în largul
dumneavoastră. Consultaţi cărţile pe care le găsiţi acolo, cu
condiţia să le puneţi la locul lor.
— Mulţumesc.
— Gerda vă va aduce micul dejun dimineaţa, dacă nu vă
sculaţi prea devreme.
— Nouă jumătate mi-ar conveni.
— Perfect. Atunci noapte bună şi sejur plăcut.
Cum de m-a lovit inspiraţia? Am avut senzaţia că e genul
de femeie care se aşteaptă să i se sărute mâna. Nu mă
înşelasem: de cum m-am apropiat de ea, mi-a întins mâna
asupra căreia m-am înclinat conform uzanţei.
Nepoata ne observă ca pe doi clovni, dădu din umeri,
apucă valizele şi începu ascensiunea treptelor şubrede ale
scării de lemn lustruit.
Când să ies din salon, mă opri vocea doamnei Emma Van
A.:
— Mă gândesc la ce mi-aţi spus adineauri, c-o să vă
cicatrizaţi. Să nu vă deruteze reacţia mea: era o aprobare.
Sper să Se întâmple aşa cum vă aşteptaţi dumneavoastră. Aş
fi chiar încântată.
— Mulţumesc doamna Van A., şi eu aş fi încântat.
— Deoarece dacă vă vindecaţi înseamnă că oricum n-a
meritat.
Am rămas cu gura căscată.
Mă cercetă cu atenţie, după care declară ferm:
— De o iubire esenţială nu te vindeci niciodată.
După care mâinile îi puseră în mişcare roţile scaunului, şi
în trei secunde se instală din nou la fereastră, în aceeaşi
poziţie în care se găsea atunci când sosisem.
La etaj, mă aştepta un interior decorat cu gust sigur,
încărcat şi feminin, al cărui şarm era sporit de aspectul
demodat.
Mi-am ales ca dormitor „camera cu piţigoi albaştri“. Se
numea aşa datorită tapetului, o pânză de bumbac în stil
japonez, ale cărei tente obosite aveau un rafinament subtil.
Am încercat să fac loc lucrurilor mele prin mulţimea de
bibelouri, dar decorul încăperii, asemănător unei sculpturi
baroce din scoici, nu servea la nimic decât ca simbol al
abundenţei.
Gerda îmi recomandă câteva restaurante, îmi încredinţă
un set de chei, după care urma să parcurgă cu bicicleta cei
zece kilometri care o separau de căminul ei.
Am pus ochii pe hanul cel mai apropiat de Villa Circe, dar
am amânat plimbarea pentru a doua zi.
Deja îmbătat de aerul mării, am adormit de cum m-am
întins în pat, sub greutatea plăpumilor de puf puţin pătate.

Dimineaţa următoare, după un mic dejun copios adus de

Gerda – ciuperci, ouă, crochete de cartofi – nu m-am mirat s-
o revăd pe Emma Van A. la post, la fereastră.
Cum ea nu mă auzise coborând iar lumina zilei pătrundea
cu obrăznicie în cameră, am avut prilejul să disting mai clar
trăsăturile şi comportamentul gazdei.
Cu toate că nu făcea nimic, nu părea să fie fără ocupaţie.
Ochii îi erau străbătuţi de sentimente diverse, ideile îi
încreţeau şi-i netezeau fruntea, buzele puneau lacăt miilor de
vorbe care voiau să se elibereze. Copleşită de bogăţia vieţii ei
interioare, Emma Van A. pendula între paginile unui roman
deschis pe genunchi şi noianul de visuri care o năpădeau de
cum îşi ridica ochii spre micul golf. Aveam impresia că erau
două nave înaintând separat, nava gândurilor şi nava cărţii;
uneori, când îşi cobora pleoapele, siajele din urma navelor se
împleteau o clipă unind valurile; apoi fiecare navă îşi
continua cursul. Citea ca să nu devieze, citea nu ca să umple
un vid spiritual, ci ca să-şi acompanieze creativitatea prea
puternică. Literatura era o sângerare, o păzea de febră...
Emma Van A. trebuie să fi fost mereu foarte frumoasă, se
vedea şi acum. Cu toate astea, în urma unei boli recente –
după Gerda, o hemoragie cerebrală – se lăsase de antichităţi
şi trecuse la comerţul cu obiecte de ocazie. Muşchii i se
topiseră, nu mai era zveltă, ci de-a dreptul slabă. Părea atât
de uşoară, încât ai fi zis că oasele îi erau poroase şi gata să
se frângă. Articulaţiile tocite de artroză îi îngreunau gesturile,
dar nu acorda deloc atenţie acestor lucruri cât timp era
locuită de un foc. Avea aceiaşi ochi nemaipomeniţi, mari, de
un albastru luminos, un albastru pe unde se perindau norii
Nordului.
Salutul meu o dezmetici. Mă contemplă buimacă. Părea
zbuciumată, dar îmi adresă un surâs sincer, ca o rază de
soare pe un cer de furtună.
— A, bună ziua. Aţi dormit bine?
— Atât de bine că nici nu-mi amintesc. Plec să descopăr
Ostende.
— Cât de tare vă invidiez... Vă urez o zi plăcută.
M-am plimbat ore întregi şi fără ţintă prin Ostende, dar nu
am zăbovit mai mult de douăzeci de minute pe străzi. Mă tot
întorceam pe faleză, sau pe dig, ca un pescăruş chemat de
aerul din largul mării.
Marea Nordului avea culori de stridie, de la verdele
maroniu al valurilor până la albul sidefiu al spumei, trecând
prin nuanţe rafinate, subtile, care mă odihneau, făcând să
pălească amintirile strălucitoare ale Mediteranei, cu albastrul
ei pur şi nisipul galben, de un cromatism primitiv, la fel de
simplu ca un desen de copil. Din cauza acestor tonuri
potolite ce evocau deliciile iodate pe care le simţi degustând
fructe de mare la restaurant, Marea Nordului îmi părea mai
sărată.
Cu toate că nu mai fusesem niciodată la Ostende,
regăseam aici amintiri, şi-mi lăsam sufletul legănat de trăirile
copilăriei. Mi-am suflecat pantalonii până la genunchi, am
intrat cu picioarele în muşcătura nisipului, oferindu-le apoi
recompensa apei. Am înaintat în valuri ca pe vremuri, dar
până la jumătatea gambei, fiindu-mi teamă să mă aventurez
mai departe. Şi, tot ca altădată, m-am văzut minuscul sub
un cer nesfârşit, în faţa valurilor nesfârşite.
Erau puţini oameni în jurul meu. Bătrâni. Oare din cauza
asta îndrăgesc atât de mult oamenii în vârstă malul mării?
Fiindcă la scăldat n-ai vârstă? Fiindcă revenim la candoarea
şi plăcerile simple ale copilăriei? Fiindcă, în timp ce clădirile
şi afacerile înregistrează trecerea timpului, nisipul şi valurile
sunt mereu virgine, eterne, inocente? Plaja rămâne o grădină
secretă, unde timpul nu-şi poate pune amprenta.
Mi-am cumpărat nişte creveţi, pe care i-am mâncat în
picioare, cu puţină maioneză, şi apoi mi-am continuat
plimbarea.
M-am întors la Villa Circe pe la ora şase după-masă. Mă
îmbătaseră vântul şi soarele, iar capul mi-era plin de visuri.
Emma Van A. se întoarse spre mine, zâmbi văzându-mă în
starea aceea de veselă ebrietate şi mă întrebă cu subînţeles:
— Aşadar, cum vi s-a părut Ostende?
— Fascinant.
— Până unde aţi mers?
— Până-n port. Pentru că, sincer să fiu, n-aş putea să mă
instalez aici fără să navighez.
— A, da? Aţi rămâne aici cu condiţia de a putea pleca?
Asta este, într-adevăr, gândire de bărbat.
— Da, aveţi perfectă dreptate. Bărbaţii se fac marinari şi
femeile...
— ...soţii de marinari! Pe urmă, văduve de marinari.
— La ce te poţi aştepta dacă trăieşti toată viaţa lângă un
port la capăt de lume?
Sensibilă la întrebarea mea deplasată, mă privi cu un fel
de amabilitate indulgentă fără să răspundă, dându-mi astfel
curaj să continui. Aşadar, am continuat.
— Te poţi aştepta la o plecare?
Dădu din umeri ca să excludă ipoteza.
 — La o reîntoarcere?
Irisurile ei mari cenuşii se înfipseră în mine. Aveam
senzaţia că disting o tânguire, pe care ea mi-o dezminţi cu
voce fermă:
— Îţi aminteşti. Te aştepţi să-ţi aminteşti.
Şi se întoarse cu faţa spre largul mării. Mintea îi era din
nou atât de ocupată, că eu nici nu mai existam; îşi pironi
ochii asupra depărtărilor, aşa cum contemplu eu o pagină
virgină, şi se aventură stăruitor în visare.
Oare ce-şi amintea? Nu era nimic sub acoperişul ăsta care
să-i povestească trecutul. Totul aparţinea generaţiilor
anterioare – cărţile, mobilierul, tablourile. Aveam senzaţia că
se cuibărise aici ca o coţofană cu o comoară furată şi bine
pitită, şi se mulţumea să împrospăteze perdelele şi tapetul.
Odată ajuns la etaj, i-am pus o întrebare nepoatei:
— Gerda, mătuşa dumneavoastră mi-a destăinuit că-şi
petrece zilele rememorând trecutul. Ce credeţi că-şi
aminteşte?
— Habar n-am. N-a lucrat niciodată. A rămas fată bătrână.
— Chiar aşa?
— A, poţi să fii sigur. N-a văzut nimeni vreun bărbat în
preajma mătuşii Emma, săraca. Dar niciodată. Familia ştie
lucrul ăsta. Ce mai, cum se aduce vorba de „bărbat“ sau
„căsătorie“, se închide ca o midie.
— A rupt vreo logodnă? I-a murit logodnicul în război? Sau
a trăit o mare decepţie şi a rămas doar cu nostalgia?
— Nici măcar! La vremea când familia era mai numeroasă,
au încercat şi unchi, şi mătuşi să-i prezinte unele partide
convenabile. Da, da. Logodnici foarte acceptabili. Fiasco după
fiasco!
— Ciudat...
— Să rămâi singur? Ei bine, da! Eu n-aş putea. Nu m-am
măritat eu cu cel mai frumos bărbat de pe ţărmul mării, dar
cel puţin, îl am lângă mine, mi-a făcut copiii. Să duc o
existentă ca mătuşa mea? Păi mai bine mă sinucid.
— Cu toate astea, nu pare nefericită.
— Ce-i al ei e-al ei: nu se plânge niciodată. Ştii, nu se
plânge nici acum, când o lasă puterile şi economiile i s-au
topit ca untul! Nu, se duce la fereastră, zâmbeşte, visează. În
fond, de trăit n-o fi trăit, dar a tot visat...
Gerda avea dreptate. Emma îşi ducea viaţa altundeva, nu
printre noi. Oare nu era ceva în felul ei de-aş ţine capul –
chipul oblic pe gâtul gracil – un fel de înclinare, care te făcea
să crezi că visurile atârnă prea greu?
După conversaţia asta, i-am pus, în secret, numele de
visătoare... visătoarea din Ostende.
A doua zi, mi-a auzit paşii când coboram scara, şi a întors
fotoliul către mine.
— Vreţi să beţi o cafea cu mine?
— Cu plăcere.
— Gerda! Adu, te rog, două ceşti.
Şopti doar pentru mine:
— Cafeaua ei e o spălătură de vase, aşa de slabă, că n-ar
face rău nici unui nou-născut.
Gerda ne aduse mândră două boluri aburinde, ca şi cum
plăcerea noastră de a sta de vorbă în jurul acestei băuturi
era un omagiu adus talentului ei de bucătăreasă.
— Doamnă Van A., m-a tulburat ce mi-aţi dat de înţeles în
prima seară.
— Ce?
— Mă consolez repede de ceea ce m-a gonit din Paris: deci
n-am pierdut mare lucru punând capăt acelei legături.
Amintiţi-vă că mi-aţi spus că te vindeci numai de ceea ce nu
e important; şi, din contră, nu te vindeci de o iubire
esenţială.
— Am văzut odată un copac lovit de trăsnet şi m-am simţit
foarte aproape de acel copac. Sunt momente când iei foc şi
arzi, şi e intens şi minunat. După aceea, nu mai rămâne
decât cenuşa.
Se întoarse spre mare.
— Nu s-a pomenit niciodată ca un butuc, chiar în viaţă, să
redevină arbore întreg.
Avui atunci subit senzaţia că aşezată în scaunul cu rotile,
se confunda cu butucul acela rămas în pământ...
— Am sentimentul că-mi vorbiţi despre dumneavoastră, i-
am spus cu blândeţe.
Tresări. O nelinişte bruscă, aproape de panică, îi puse în
mişcare degetele şi-i acceleră respiraţia.
Ca să-şi vină în fire îşi apucă ceaşca, bău din cafea, se
arse şi avu o explozie de furie contra fierbinţelii.
M-am prefăcut că îi iau de bună diversiunea şi i-am diluat
cafeaua cu puţină apă.
Am aşteptat să-şi vină în fire, dar după aceea am adăugat:
— Să ştiţi, doamnă Van A., eu nu vă cer nimic, vă respect
secretul şi nu mă voi atinge de el.
Îşi sorbea cafeaua, sfredelindu-mă cu privirea, ca să-mi
pună la încercare sinceritatea; îi întreţineam atenţia.
Convinsă, îşi înclină capul şi îmi spuse murmurând:
— Mulţumesc.
Venise momentul să-i ofer o carte de-a mea, cumpărată cu
o zi în urmă; am scos-o din buzunarul din spate.
— Uitaţi, v-am adus romanul care, după mine, e cel mai
reuşit. Aş fi copleşit dacă într-o bună zi l-aţi citi şi l-aţi
aprecia.
Mă opri, parcă stupefiată.
— Eu? Dar... e imposibil.
Îşi duse mâna la inimă.
— Aţi înţeles doar că nu citesc decât clasici. Nu citesc. ..
— Noutăţi?.
 — Da, apariţiile recente. Aştept.
— Aşteptaţi ce?
— Să fie confirmată reputaţia autorului, să aud că opera
lui îşi merită locul într-o bibliotecă adevărată, că...
— Că e mort? Asta vreţi să spuneţi?
Mi-a ieşit din gură fără să vreau. Mă revolta s-o văd pe
Emma Van A. atât de nepăsătoare faţă de prezentul meu.
— Ei bine, atunci spuneţi deschis: cei mai buni scriitori
sunt morţi! Fiţi sigură c-o să-mi vină şi mie rândul, într-o
bună zi, moartea o să mă consacre şi pe mine, şi poate că a
doua zi mă veţi citi!
De unde furia asta? Ce importanţă avea dacă domnişoara
asta bătrână îmi aprecia sau nu scrisul? Ce nevoie aveam eu
s-o intereseze persoana mea?
Se îndreptă în fotoliu, şi, cu toate că rămânea mai scundă
ca mine, mă privi cu dispreţ.
— Dragă domnule, având în vedere vârsta pe care o am şi
atacurile mele repetate, nu fiţi atât de infatuat. Probabil am
să plec înaintea dumneavoastră, chiar curând. Şi dispariţia
nu-mi va conferi nici un talent. Nici dumneavoastră, de altfel.
Scaunul cu rotile se întoarse, făcu apoi slalom printre
mobilele bibliotecii.
— E trist, dar trebuie să admitem: nu ne vom întâlni.
Opri roţile în faţa ferestrei monumentale care dădea spre
mare.
— Se-ntâmplă uneori ca oameni făcuţi să se înflăcăreze să
nu trăiască marea pasiune ce le fusese destinată, din pricină
că unul e prea tânăr, celălalt prea în vârstă.
Şi continuă cu voce fără vlagă:
— Păcat, mi-ar fi plăcut să vă citesc...
Îi părea sincer rău. Era evident că femeia asta mă
descumpănea. M-am apropiat de ea.
— Doamnă Van A., a fost ridicol din partea mea să mă
înfurii, o idioţenie să vă aduc acest dar şi odios să vi-l impun.
Vă cer scuze.
Se întoarse spre mine şi am văzut lacrimi în ochii ei de
obicei uscaţi.
— Aş dori să vă citesc cartea, dar nu pot.
— De ce?
— Ce-ar fi dacă nu mi-ar plăcea...
O trecu un fior de groază doar la gândul ăsta. Violenţa
reacţiei m-a emoţionat. I-am zâmbit. Îmi remarcă zâmbetul şi
mi-l întoarse.
— Ar fi teribil: sunteţi atât de simpatic.
— Ca scriitor prost, nu v-aş mai fi simpatic?
— Nu, aţi deveni ridicol. Or eu plasez literatura atât de
sus, încât nu v-aş suporta mediocritatea.
Vibra de sinceritate, cu întreaga fiinţă, prea întreagă.
Îmi venea să râd. De ce atâta chin pentru câteva pagini? Şi
dintr-odată mi se păru că devenisem amândoi înduioşători.
— Să nu ne supărăm, doamnă Van A. Îmi iau înapoi
romanul, şi să vorbim de altceva.
— Nici asta nu se poate.
— De ce?
— Nu se poate să vorbim. Fiindcă nu pot să povestesc ceea
ce vreau.
— Cine vă împiedică?
Tergiversă, căută ajutor primprejur, ochii îi alunecară de-a
lungul rafturilor ca să afle un punct de sprijin, nu reuşi să
formuleze răspunsul prima oară, îl reluă, pe urmă, glasul
extenuat scăpă o vorbă:
— Eu.
Suspină şi repetă cu profundă tristeţe, răspunsul:
— Da, eu...
Mă străpunse cu privirea şi rosti pătimaşă:
— Ştiţi, am fost tânără, am fost frumoasă.
 De ce-mi zicea asta? Ce legătură avea? Mă lăsă cu gura
căscată.
Insistă, dând din cap:
— Da, eram încântătoare. Şi am fost iubită!
— Sunt sigur.
Mă cântări înfuriată.
— Nu, nu mă credeţi!
— Ba da...
— N-are importanţă. Puţin îmi pasă ce crede lumea despre
mine, sau ce-a crezut. Şi nu numai că nu-mi pasă, dar chiar
eu sunt la originea tuturor erorilor care s-au povestit. Eu le-
am provocat.
— Ce s-a spus în legătură cu dumneavoastră, doamnă Van
A.?
— Ei, nimic.
După un timp:
— Nimic. Absolut nimic.
Dădu din umeri.
— Gerda nu v-a spus nimic?
— –Despre ce?
— Despre acest nimic. Familia mea e de părere că viaţa
mea a fost vidă. Spuneţi sincer...
— Hmm...
— Vedeţi? I-a scăpat! Viaţa mea e nimic. Şi totuşi, a fost o
viaţă bogată. E foarte neadevărat acest nimic.
M-am apropiat de ea.
— Vreţi să-mi povestiţi?
— Nu. Am promis.
— Poftim?
— Am promis să păstrez secretul.
— Faţă de cine? Faţă de ce?
— Dacă răspund înseamnă că încep să trădez...
Femeia asta mă buimăcea: domnişoara asta bătrână
ascundea un temperament puternic, oţelit, şi dădea dovadă
de înverşunare şi de o inteligenţă ascuţită, folosindu-se de
cuvinte ca de nişte pumnale.
Se întoarse spre mine.
— Am fost iubită, să ştiţi. Cum rar e cineva iubit. Şi am
iubit. În aceeaşi măsură. A, da, în aceeaşi măsură, dacă se
poate spune...
I se înceţoşară ochii.
I-am pus mâna pe umăr ca s-o încurajez.
— Nu e interzis să povesteşti o iubire.
— Mie îmi este. Pentru că asta implică personaje prea
importante.
Îşi lovi genunchii cu mâinile, ca şi cum impunea tăcere
celor care voiau să vorbească.
— După ce n-am scos o vorbă atâţia ani, să rup tăcerea
acum? Efortul de-o viaţă să fie în zadar?
Degetele ei noduroase apucară cu nădejde roţile scaunului,
le puseră în mişcare cu forţă considerabilă, şi doamna Van A.
ieşi din cameră ca să se închidă în dormitor.
Când am ieşit din Vila Circe, am dat pe trotuar de Gerda,
care era ocupată să sorteze gunoiul.
— Sunteţi sigură că mătuşa dumneavoastră n-a trăit
niciodată o mare pasiune?
— Îţi spun eu, sunt sigură. S-au făcut adesea glume pe
tema asta. Dacă s-ar fi petrecut aşa ceva, păi ar fi po vestit
încă de-acum un secol, doar ca s-o lase lumea-n pace!
Gerda făcu un zgomot înnebunitor comprimând trei sticle
de plastic.
— Gerda, uite, convingerea mea e că totuşi a existat ceva.
— Ei bine, se vede că-ţi câştigi pâinea turnând gogoşi. Ai o
imaginaţie...
Mâinile ei scurte desfăceau ambalajele de carton de parc-
ar fi fost hârtie de ţigări. Se opri brusc cu ochii ţin tă la doi
pescăruşi, care tocmai zburau deasupra noastră.
— Acum, dacă tot nu te laşi, mi-aduc aminte de unchiul
Jan. Da, el o iubea tare mult pe mătuşa Emma. Într-o zi mi-a
dezvăluit o chestie bizară: toţi bărbaţii care i-au făcut curte
mătuşii Emma şi-au luat până la urmă tălpăşiţa.
— De ce?
— Îi împroşca pe toţi cu tot felul de răutăţi.
— Ea, capabilă de răutăţi?
— Asta ne zicea de multe ori unchiul Jan. Şi uite
rezultatul! Nici unul nu era dispus să-nghită aşa ceva.
— Dacă analizăm ce povestea unchiul dumneavoastră Jan,
aş zice că mai curând ea nu l-a vrut pe nici unul.
Gerda, luată prin surprindere, nu dădu curs acestui punct
de vedere. Iar eu am continuat:
— Dacă era la fel de exigentă cu bărbaţii cum e cu
scriitorii, putem fi siguri că nici unul nu s-a bucurat de
graţiile ei. De vreme ce nu întâlnea destui bărbaţi buni, făcea
ea ce făcea şi-i descuraja. În fond, mătuşa dumneavoastră
dorea să rămână independentă!
— Tot ce se poate, spuse nepoata fără tragere de inimă,
renunţând să mă mai contrazică.
— Şi de unde ştim că nu-i respingea ca să apere locul
unuia pe care-l proteja, acel unic bărbat de care nu voia să
vorbească?
— Mătuşa Emma? O viată dublă? Hm... sărmana...
Gerda bombăni, sceptică. Pe ea n-o interesa mătuşa Emma
decât în stare de victimă, ţinea la ea doar din milă, chiar cu
un dram de dispreţ; de îndată ce i se dădea de presupus c-ar
putea exista o motivaţie sau ceva ascuns în spatele
comportamentului mătuşii, nu mai pleca urechea. Misterul
nu-i stârnea nici o curiozitate, şi nici explicaţiile, dacă nu
erau meschine. Gerda făcea parte din tagma acelor oameni
pentru care a înţelege însemna a denigra, pentru care
romanescul sau sublimul erau apă de ploaie.
Aş fi vrut să merg o zi întreagă, dar vremea îmi scurtă
plimbarea. Nu numai vântul ostil îmi tulbura concentrarea,
dar şi norii cenuşii, care până la urmă s-au descărcat în
ropote de picături grele şi reci.
După două ore, m-am refugiat în vilă şi, de îndată ce-am
intrat, Gerda, cuprinsă de panică, mă luă cu asalt
exclamând:
— Mătuşa-i la spital, a avut un atac!
M-am simţit vinovat: atât de mult tuna şi fulgera când
plecasem, încât emoţiile îi declanşaseră pesemne criza de
inimă.
— Ce spun doctorii?
— Te aşteptam să vii ca să mergem la spital. Eu plec acum.
— Vreţi să vă însoţesc?
— Ascultă, ea e bolnava, nu eu. Ai şi tu bicicletă, nu? Că
spitalul nu-i la doi paşi. Ia stai niţel. Aşa-i mai bine. Vin
imediat.
Am profitat de lipsa ei şi am cercetat salonul. Ca să-mi
păcălesc îngrijorarea, studiam conţinutul rafturilor. Erau,
desigur, clasici ai literaturii universale, dar printre ei vedeam
şi colecţiile complete ale unor scriitori care avuseseră cândva
epoca lor de glorie, dar cărora azi nimeni nu le mai acorda
nici urmă de apreciere. Dintr-odată, am început să cuget la
succesele efemere, la caracterul tranzitoriu al oricărei
celebrităţi. Perspectivele care-mi apăreau în minte mă
chinuiau. Dacă azi am cititori, mâine voi mai avea? În prostia
lor, scriitorii presupun că scapă condiţiei de muritori numai
pentru că lasă ceva în urmă; dar acel ceva cât timp durează?
Dacă ştiu cum să mă adresez unui cititor al secolului XXI, ce
pot şti despre cititorul secolului XXIII? Şi întrebarea însăşi
nu este oare arogantă? N-ar trebui s-o suprim? N-ar trebui să
mă descotorosesc de pretenţia asta? Să accept că trăiesc în
prezent, doar în prezent, să mă bucur de ceea ce este, fără să
sper la ce va fi?
Fără să-mi dau seama că, prin analogie, cugetările mele
îmi sporiseră îngrijorarea cu privire la sănătatea Emmei, am
căzut într-o stare de apatie.
Am tresărit când Gerda a strigat, dând drumul uşii de la
intrare să se trântească:
— Nu-i prea grav. S-a trezit. O să-şi revină. A scăpat şi de
data asta.
— Ce bine! Aşadar, a fost o alertă falsă.
— Da, doctorii o mai ţin un timp sub observaţie, pe urmă o
să-i dea drumul acasă.
O contemplam pe Gerda cea rustică, cu umerii ei la fel de
laţi ca şi bazinul, cu chipul stropit de pete roşietice, cu braţe
scurte.
— Sunteţi foarte ataşată de mătuşa dumneavoastră?
Ridică din umeri şi spuse, ca şi cum era ceva evident:
— Săraca, nu mă are decât pe mine!
După care făcu stânga-mprejur şi plecă să-şi zăngănească
cratiţele.
Zilele următoare au fost destul de neplăcute. Gerda îmi
servea cu picătura ştirile despre mătuşa ei, care tot nu mai
venea. Pe urmă, ca şi cum Emma Van A. Încetase să apere
oraşul cu trupul ei firav, Ostende fu invadată de turişti.
Sărbătorile de Paşti – eu nu ştiam asta – marcau în-
totdeauna începutul sezonului de vacanţă în staţiunile din
nord şi, începând cu Vinerea Mare, străzile, magazinele,
plajele debordau de vizitatori care vorbeau tot felul de limbi –
engleza, germana, italiana, spaniola, turca, franceza –,
neerlandeza păstrându-şi supremaţia. Cupluri şi familii
soseau în hoarde şi atâtea cărucioare laolaltă nu mai
văzusem niciodată; parcă era o creşă; plaja era împânzită de
mii de trupuri, cu toate că termometrul nu arăta mai mult de
şaptesprezece grade, iar vântul continua să ne intre în oase.
Bărbaţii, mai viteji decât femeile, îşi expuneau torsurile unui
soare palid; dezgolindu-se, voiau să-şi arate mai curând
vitejia decât frumuseţea; participau la o competiţie tacită,
proprie masculilor, care n-avea de-a face cu femelele;
prudenţi totuşi, aveau pe ei pantaloni lungi sau aproape
lungi, curajul limitându-se la bust. Eu, care îmi petrecusem
verile pe malul Mediteranei, eram surprins că nu vedeam
decât două culori de piele, albă sau roşie, brunul fiind rar.
Nimeni nu era bronzat în populaţia asta nordică: doar
paloare, sau arsuri. Între livizi şi stacojii, numai tinerii turci
arborau, oarecum jenaţi, o carnaţie caramel. Se adunau
repede, repede în grup şi rămâneau împreună. Câinii
circulau cu greu printre oameni şi trăgeau de lesă să meargă
pe nisip, dar nu aveau voie pe plajă; bicicletele închiriate nu
avansau mai deloc, alte vehicule cu pedale şi mai puţin, aşa
că înduram haosul ăsta ca pe o invazie. Însă cu ce drept
foloseam eu cuvântul ăsta? Cum de mă simţeam îndreptăţit
să-i consider barbari pe ceilalţi, doar fiindcă sosisem cu
numai câteva zile înaintea lor? Era de-ajuns că locuiam la
Emma Van A. ca să mă şi transform în indigen? N-avea
importanţă. Oricum, mi se părea că, odată cu gazda, mi se
răpise şi Ostende.
Aşadar, am fost fericit când a sosit maşina Salvării, care o
aducea pe Emma la Vila Circe. Infirmierii o aşezară pe
fotoliul rulant din hol, şi am avut senzaţia că pe bătrâna
doamnă o plictisea conversaţia cu Gerda, fiindcă-mi tot
arunca câte o privire, încurajându-mă să rămân în salon.
Când Gerda dispăru în bucătărie să pregătească ceaiul,
Emma Van A. se întoarse către mine. Ceva se schimbase. Se
observa un fel de hotărâre. M-am apropiat.
— Cum a fost la clinică?
— Nimic deosebit. Ba da, cel mai greu de suportat a fost s-
aud cum îşi agita Gerda andrelele la căpătâiul meu. Trist,
nu? Cum are un moment liber, în loc să pună şi ea mâna pe
o carte, brodează, torturează croşeta, chinuie lâna, lucruri
din astea. Detest femeile care se ocupă cu lucrul de mână. Şi
bărbaţii au oroare de ele. De altfel, uitaţi-vă la ţărăncile din
insulele Aran, în nordul Irlandei! Bărbaţii li se întorc acasă –
dacă se-ntorc – doar cu epavele, scuipaţi de valuri, roşi de
sare, iar ele nu-i recunosc decât după punctele puloverului!
Asta le aşteaptă pe femeile care-şi ocupă timpul cu tricotatul:
nu atrag decât cadavre! Trebuie să vă vorbesc.
— Se-nţelege. Preferaţi să mă mut altundeva în timpul
convalescenţei dumneavoastră?
— Nu, dimpotrivă. Vreau foarte mult să rămâneţi pentru că
vreau să stăm de vorbă.
— Cu plăcere.
— Acceptaţi să luaţi masa cu mine? Gerda nu e mai bună
nici la gătit decât la făcut ceai, dar am s-o rog să pregătească
unul din cele două feluri pe care nu le ratează.
— Mă bucur tare mult. Şi sunt încântat să vă văd refăcută.
— O, nu m-am refăcut. Până la urmă inima asta păcătoasă
o să cedeze. Tocmai din cauza asta vreau să vă vorbesc.
Aşteptam cu nerăbdare cina. Îmi fusese mai dor de
visătoarea mea decât voisem să recunosc şi simţeam că acum
era dispusă să facă unele confidenţe.
În seara aceea la ora opt, de îndată ce Gerda se urcă pe
bicicletă ca să ajungă la ea acasă şi noi abia începuserăm să
gustăm din aperitive, Emma se aplecă înspre mine.
— Vi s-a întâmplat vreodată să ardeţi scrisori?
— Da.
— Şi ce-aţi simţit?
— Furia constrângerii.
Îi sclipiră ochii, ceea ce prevestea că răspunsul meu îi
dăduse curaj.
 — Exact. Şi eu, într-o zi, acum treizeci de ani, am fost
obligată să arunc în şemineu vorbele şi fotografiile bărbatului
pe care-l iubeam. Acolo, în flăcări, erau urmele tangibile ale
destinului meu, pe care-l vedeam dispărând; cu toate că
făceam sacrificiul ăsta plângând, simţeam că forul meu
interior nu era atins; îmi rămâneau amintirile, pentru
totdeauna. Îmi spuneam că nimeni niciodată n-o să-mi poată
arde amintirile.
Mă privea cu tristeţe.
— M-am înşelat. Joi, când am avut al treilea infarct, am
descoperit că boala e pe cale să-mi ardă amintirile. Şi că
moartea va desăvârşi treaba asta. Aşa că, la spital, m-am
hotărât să vă povestesc tot.
— De ce mie?
— Sunteţi scriitor.
— Nu m-aţi citit.
— Dar sunteţi scriitor.
— Doriţi să scriu ce-mi veţi destăinui.
— Se-nţelege că nu.
— Atunci?
— Sunteţi scriitor... asta înseamnă că vă interesează
ceilalţi oameni. Am doar nevoie de puţină curiozitate.
I-am atins uşor mâna, surâzând.
— În cazul ăsta, m-aţi nimerit.
Îmi zâmbi la rându-i, jenată de familiaritatea răspunsului
meu.
Tuşi de câteva ori, netezi cu unghia marginea farfuriei, şi,
cu pleoapele plecate, îşi începu povestea.

„Într-o dimineaţă, acum mai bine de cincizeci de ani, m-am

trezit cu convingerea că avea să mi se întâmple ceva
important. Să fi fost o premoniţie, sau o amintire? Un mesaj
pe care-l primeam din viitor, sau continuam un vis în parte
uitat? Era, oricum, un murmur al destinului, care, profitând
de somnul meu, instalase în fiinţa mea această certitudine:
urma să se producă un eveniment. Ştiţi cât de prosteşte te
comporţi după astfel de licăriri: vrei să ghiceşti ce-o să se
întâmple şi, tot aşteptând, deformezi totul. Aşadar, la micul
dejun mi-am imaginat mai multe intrigi: se va întoarce tata
din Africa, unde locuia pe-atunci; poştaşul îmi va aduce o
scrisoare de la un editor care se oferea să-mi publice poemele
din adolescenţă; îmi voi revedea cel mai bun prieten din
copilărie.
Ziua mi-a destrămat iluziile. Poştaşul m-a ignorat. Nu a
sunat nimeni la uşă. Şi încărcătura navei din Congo nu-l
conţinea şi pe tata.
Pe scurt, nu-mi rămânea decât să râd de entuziasmul meu
matinal, să-mi spun că fusese o nebunie. Pe la mijlocul
după-amiezii, am plecat la plimbare pe ţărmul mării cu
Bobby, prepelicarul meu de atunci; dar tot mai scrutam
valurile, în ideea că s-ar întâmpla totuşi minunea... Din
pricina vântului, nu era nici o ambarcaţiune pe mare, iar
plaja era absolut goală.
Înaintam încet, cu gândul să-mi înec deziluzia în oboseală.
Câinele, înţelegând că plimbarea se va prelungi, găsise o
jucărie veche şi mi-o adusese să ne amuzăm amândoi cu ea.
O zbughi către o dună unde o azvârlisem eu, dar, dintr-odată,
se opri, alergă înapoi de parcă fusese înţepat de ceva, şi se
puse pe lătrat.
Degeaba încercam eu să-l potolesc. I-am controlat perniţele
să văd dacă nu-l muşcase vreun animal, şi pe urmă, râzând
de el, am pornit după jucărie.
Din mărăciniş a apărut un bărbat.
Era gol.
Văzându-mă, smulse repede un mănunchi de iarbă, cu
care şi-a acoperit sexul.
 — Vă implor, domnişoară, nu vă temeţi de mine. Eu,
departe de-a mă teme, mă gândeam la cu totul altceva.
Sincer vorbind, îl găseam atât de robust, de viril şi irezistibil
de atrăgător, încât îmi tăiase răsuflarea.
Îşi întinse o mână rugătoare înspre mine, asigurându-mă
parcă de bunele lui intenţii.
— Aţi putea, vă rog, să mă ajutaţi?
Am observat că-i tremură braţul.
— Nu mai am... mi-am pierdut hainele...
Deci tremura de frig.
— Vă e frig?
— Puţin.
Litota dovedea că era bine-crescut. Am căutat repede o
soluţie.
— Doriţi să vă aduc nişte haine?
— Da, mulţumesc, da.
Calculam totuşi cât timp va dura.
— Problema e că-mi va lua două ore. Una la dus, una la-
ntors. Şi până atunci veţi fi congelat. Mai ales că vântul se
înteţeşte şi se lasă noaptea.
N-am mai aşteptat şi mi-am descheiat pelerina.
— Uitaţi, puneţi-vă asta şi veniţi cu mine. E soluţia cea
mai bună.
— Dar... dar... o să răciţi.
— Hai să mergem, eu mai am o bluză cu mânecă lungă şi
un pulover, pe când dumneavoastră n-aveţi nimic. În orice
caz, este exclus să traversez plaja alături de un bărbat gol.
Ori luaţi pelerina, ori rămâneţi aici.
— Aştept aici.
— Câtă încredere, am spus râzând, dându-mi imediat
seama de comicul situaţiei. Ce-ar fi ca odată ajunsă acasă, să
nu mă mai întorc?
— N-aţi face asta!
 — De unde ştiţi? Nu v-a spus nimeni cum îi tratez eu pe
bărbaţii pe care îi găsesc goi prin mărăcinişuri.
A izbucnit şi el într-un râs zgomotos.
— Bine. O să-mi pun pelerina dumneavoastră şi vă
mulţumesc.
M-am apropiat de el, şi, ca să nu-şi dezgolească sexul
ridicând mâinile, i-am potrivit eu stofa pe umeri.
Uşurat, s-a înfăşurat în pelerina de lână, deşi era prea
mică pentru trupul lui voinic.
— Mă cheamă Guillaume, a exclamat el, ca şi cum socotea
că venise momentul prezentărilor.
— Emma, am spus eu. Propun să nu mai vorbim şi să
ajungem cât mai repede la mine înainte să îngheţăm bocnă.
Înţelegeţi?
Înaintam în contra vântului.
Din momentul în care am stabilit destinaţia, am simţit că
nimic nu putea fi mai neplăcut decât mersul pe jos ca mijloc
de locomoţie. În vreme ce hoinăreala fără ţel e o adevărată
plăcere, orice deplasare pare interminabilă.
Din fericire, cuplul nostru straniu nu a întâlnit pe nimeni.
Întrucât tăceam amândoi, mă simţeam tot mai intimidată,
abia dacă îndrăzneam să-l privesc cu coada ochiului, de
teamă că vântul ar ridica stofa pelerinei şi privirea mea ar
părea necuviincioasă. Până la urmă, mersul mi s-a
îngreunat, omoplaţii mi s-au crispat şi mi-a înţepenit ceafa.
Când am ajuns în fine la mine acasă, în adăpostul Vilei
Circe, l-am înfofolit în pledurile din salon, am dat fuga la
bucătărie şi am pus apă la încălzit. M-am transformat la
repezeală în bună menajeră, eu, inapta, stângacea. În timp ce
aranjam nişte biscuiţi pe o farfurie, mi-am dat seama că
tocmai adusesem în căminul meu un necunoscut exact în
ziua când eram fără personal de serviciu. Mi-am reproşat
neîncrederea asta meschină, am apucat platoul cu ceaiul
aburind şi m-am îndreptat cu paşi repezi spre bibliotecă.
Mă aştepta cu zâmbetul pe buze, dârdâind, zgribulit pe
canapea.
— Mulţumesc.
Îi descopeream încă o dată obrazul cu trăsături frumoase,
regulate, ochii limpezi, părul buclat, lung, auriu, buzele
cărnoase, gâtul suplu, cu tendoane puternice. Un picior era
în afara pledului şi i-am observat pulpa, netedă, fusiformă,
fără păr, ca o marmură antică. Salonul meu găzduia o statuie
greacă, pe Antinous, idolatrizat de împăratul Hadrian, acel
splendid tânăr care se aruncase din melancolie în apele
albastre ale Mediteranei, şi reapăruse intact în acea
dimineaţă din valurile verzi ale Mării Nordului. Mă treceau
fiori reci.
Reacţia mea îl înşela.
— Aţi îngheţat din cauza mea! Îmi pare rău.
— Nu, nu, o să-mi revin foarte repede. O să fac focul.
— Vreţi să vă ajut?
— Potoliţi-vă! Câtă vreme n-aţi găsit o metodă de-a înnoda
pledurile astea ca să nu riscaţi indecenţa, vă sfătuiesc să
rămâneţi nemişcat pe canapea.
Nu mă pricepeam deloc să fac focul, dar am izbutit să
obţin nişte scântei; foarte repede, în timp ce serveam ceaiul,
flăcările au început să cuprindă butucii.
— Vă datorez câteva precizări, spuse el, savurând prima
înghiţitură de ceai.
— Nu-mi datoraţi nimic, şi am oroare de precizări.
— După dumneavoastră, ce credeţi că s-a întâmplat?
— Nu ştiu. Improvizez: v-aţi născut azi-dimineaţă, aţi ieşit
din apă.
— Sau?
— Eraţi în încărcătura de sclavi a unui vapor care naviga
spre Americi; dar vasul a fost atacat de piraţi, s-a scufundat
în apele din preajma oraşului, şi dumneavoastră, în mod
miraculos, aţi scăpat din lanţuri şi aţi înotat până la ţărm.
— De ce să fi fost făcut sclav?
— O neînţelegere îngrozitoare. O eroare judiciară.
— A, văd că sunteţi de partea mea.
— Absolut.
Se înveselise. A făcut un gest către miile de cărţi din jur.
— Citiţi?
— Da, am învăţat alfabetul acum câţiva ani, şi-mi e de
mare folos.
— Dar nu alfabetul e sursa imaginaţiei pe care-o aveţi...
— Mi s-au făcut multe reproşuri din cauza imaginaţiei. Ca
şi cum ar fi un defect. Dumneavoastră ce părere aveţi despre
imaginaţia mea?
— Îmi place teribil, îmi spuse în şoaptă cu un zâmbet care
mă tulbură.
Dintr-odată, am amuţit. Inspiraţia mă părăsea şi în locul ei
se instala neliniştea. Ce eram pe cale să fac, singură în toată
casa, cu un necunoscut pe care-l întâlnisem gol într-un
tufiş? Logic vorbind, ar fi trebuit să-mi fie frică. De altfel,
aveam chiar un profund sentiment că mă confrunt cu ceva
periculos.
Am încercat să raţionez puţin.
— Cât timp aţi pândit acolo, în spatele dunelor, să apară
cineva?
— Ore întregi. Mai oprisem două trecătoare înaintea
dumneavoastră. Au luat-o la fugă înainte să le pot explica
ceva. Le-am speriat.
— Cu ţinuta, poate?
— Da, ţinuta. Era totuşi ţinuta cea mai simplă pe care o
găsisem.
Am râs amândoi cât se poate de firesc.
— Totul s-a petrecut din vina mea, continuă el. Locuiesc
câteva săptămâni nu departe de aici împreună cu familia, şi
în dimineaţa asta mi-era dor să fac o baie în mare. Am parcat
maşina în spatele dunelor, într-un loc pe care să-l pot
identifica, şi pe urmă, de vreme ce nu era nimeni prin
preajmă, dar absolut nimeni, mi-am lăsat hainele sub un
pietroi şi am înotat o vreme. Când am pus din nou piciorul
pe uscat, n-am mai găsit nici pietroiul, nici hainele, nici
maşina.
— Dispărute? Furate?
— Nu sunt sigur dacă am ieşit la mal în acelaşi loc, fiindcă
nu recunoşteam locul decât foarte aproximativ. Ce seamănă
cel mai mult cu nisipul, dacă nu nisipul?
— Şi cu stânca, dacă nu o stâncă?
— Exact. Din cauza asta nu v-am propus să căutăm
maşina în spatele dunelor, pentru că nu ştiu unde se află.
— Sunteţi zăpăcit?
— Era atât de irezistibilă dorinţa de-a pluti gol pe valuri...
Chemarea largului mării.
— Vă înţeleg.
Şi era adevărat: îl înţelegeam. Trebuia să fie o persoană
singuratică, la fel ca mine, dacă se simţea atât de exaltat în
sânul naturii. Şi totuşi, am avut o bănuială.
— Intenţionaţi să vă întoarceţi?
— Din călătorie, da. Din valuri, nu. Îmi doream să plutesc
aşa, la infinit.
M-a privit cu atenţie şi a adăugat agale:
— Nu sunt sinucigaş, dacă ăsta era sensul întrebării.
— Da, ăsta era.
— Mă joc mereu cu primejdia, vibrez când mă pun în
pericol, şi sigur, într-o bună zi o să fac ceva de o imprudenţă
iremediabilă, dar n-am deloc dorinţa să mor.
— Mai curând dorinţa să trăiţi.
— Exact.
 — Şi de-a evada...
Emoţionat de răspunsul meu, îşi trase mai în sus pledul,
vrând parcă să se apere de perspicacitatea mea, care-l jena.
— Cine sunteţi dumneavoastră? m-a întrebat.
— Cine credeţi că sunt?
— Salvatoarea mea, îmi şopti cu un surâs.
— Şi în afară de asta? Hai să vedem dacă aveţi şi
dumneavoastră imaginaţie!
— O, mă tem că eu posed doar alfabetul, nu şi imaginaţia.
— Ce importanţă are cine suntem? Dumneavoastră sunteţi
o splendidă statuie însufleţită, pe care am cules-o de pe
plajă, am dezmorţit-o, şi căreia îi voi da haine ca s-o restitui
curând soţiei.
Se încruntă.
— Pentru ce-mi vorbiţi de soţia mea? Nu sunt căsătorit.
— Scuzaţi-mă, îmi spuneaţi puţin mai înainte...
— De familie. Stau aici cu familia. Părinţi, unchi, veri.
Ce proastă eram! Îi spusesem cât de frumos e pentru că-l
credeam însurat, dar acum eram descumpănită, de parcă eu
devenisem impudică, goală în ochii lui. M-a privit insistent.
— Şi dumneavoastră... soţul dumneavoastră nu-i aici?
— Nu. În momentul ăsta, nu.
Sperase să primească un răspuns mai detaliat. Ca să
câştig timp de gândire, m-am repezit să mă ocup de foc... Mă
tulbura să constat cât de tare-mi plăcea acest bărbat, şi nu
mă grăbeam deloc să dispară; dar nici nu mă puteam hotărî
să-i dezvălui că locuiam de una singură în toată casa.
Dacă ar profita... Să facă ce, în fond? Să mă seducă? N-
aveam nimic împotrivă. Să mă jefuiască? Dată fiind ţinuta
lui, mai degrabă el era jefuitul, nu hoţul. Să mă brutalizeze?
Nu părea violent.
Mi-am reluat locul şi l-am întrebat brusc:
— Sunteţi periculos?
 — Depinde pentru cine... Pentru peşti, pentru iepuri,
fazani, sunt, fiindcă practic pescuitul şi vânătoarea, în afară
de asta...
— Îi detest pe vânători.
— Înseamnă că mă detestaţi.
Mă privea cu un surâs de neîncredere. Eu m-am aşezat din
nou în faţa lui.
— O să vă schimb părerea...
— Ne cunoaştem de câteva minute şi vreţi deja să mă
schimbaţi?
— Nu ne cunoaştem deloc.
A continuat cu voce joasă după ce şi-a potrivit mai bine
pledurile pe umeri:
— Ca răspuns la întrebarea dumneavoastră, n-aveţi de ce
vă teme de mine. Vă sunt teribil de recunoscător că m-aţi
salvat, că n-aţi ezitat să-mi deschideţi uşa. Dar acum abuzez
de timpul dumneavoastră... Aş putea să dau un telefon ca să
vină cineva să mă ia?
— Sigur că da. Aţi vrea să faceţi mai întâi o baie? Ca să vă
încălziţi.
— Nu îndrăznisem să vă cer aşa ceva.
Ne-am ridicat amândoi în picioare.
— Şi... dacă aţi avea cumva nişte haine...
— Haine?
— Da, o cămaşă, un pantalon, pe care vi le voi trimite
înapoi, spălate şi călcate, vă promit.
— Dar că... n-am aici haine de bărbat.
— De-ale soţului dumneavoastră?
— Păi... n-am soţ.
În clipa aceea am tăcut amândoi. A zâmbit. Eu, la fel. Mi-
am dat drumul într-un fotoliu, ca o marionetă fără articulaţii.
— Îmi pare rău că n-am un soţ ca să vă pot scoate din
încurcătură, dar până acum nu mi-a trecut niciodată prin
cap că un soţ mi-ar putea fi de folos.
A râs, apoi s-a aşezat din nou pe canapea.
— Oricum, un soţ e foarte util.
— Uf, simt că n-o să mă prăpădesc după ce-mi veţi spune!
Dar, hai, spuneţi-mi... la ce mi-ar putea servi un soţ? Hai, să
vedem ce ziceţi...
— Să vă ţină companie.
— Am cărţile.
— Să vă însoţească la plajă.
— Mă însoţeşte prepelicarul meu, Bobby.
— Să vă deschidă uşa şi să se dea deoparte ca să intraţi
undeva.
— N-am nici o problemă cu uşile, şi nu mi-ar plăcea un
bărbat care se dă deoparte. Nu, nu-i de-ajuns. La ce altceva
mi-ar servi?
— V-ar strânge în braţe, v-ar mângâia gâtul, v-ar săruta.
— Da, aşa mai merge. Şi pe urmă?
— Şi pe urmă v-ar duce într-un pat şi v-ar face fericită.
— A, da?
— V-ar adora.
— Ar reuşi?
— Nu-i poate fi greu unui bărbat să vă adore.
— De ce?
— Pentru că sunteţi adorabilă.
Ne apropiaserăm unul de altul în mod irezistibil şi fără să
ne dăm seama.
— Trebuie să mă căsătoresc ca să obţin aşa ceva? Un iubit
n-ar fi suficient pentru rolul ăsta?
— Ba da... Încuviinţă el dintr-o suflare.
Apoi, deodată, i s-a crispat faţa. S-a trântit pe spate, s-a
acoperit cu pledurile, s-a îndreptat din nou, şi-a plimbat
neliniştit ochii pe zidurile din jur şi a continuat să vorbească,
dar cu altă voce şi altă dicţie.
 — Îmi pare nespus de rău, domnişoară, dar nu mă port
frumos cu dumneavoastră. Aveţi atâta farmec că uit
împrejurările care vă constrâng să mă ascultaţi şi-mi permit
nişte libertăţi inadmisibile. Iertaţi-mă şi uitaţi de atitudinea
asta. Aţi putea să-mi arătaţi unde e baia?
Vocea i se schimbase, era acum plină de autoritate; m-am
conformat imediat, fără să ezit o secundă.
După ce a intrat în baie, i-am promis că hainele îl vor
aştepta pe un taburet, după uşă; după aceea, m-am retras în
dormitor. Tot deschizând la repezeală sertare şi dulapuri,
rumegam scena. Ce mă apucase? Mă purtasem frivol, îl
flatasem, îl provocasem, îl înfierbântasem, da, îl obligasem
să-mi facă curte... Dorinţa de a mă face plăcută se strecurase
în mine, făcea să mi se reverse cuvintele, îmi fluidiza
gesturile, îmi prelungea privirile, pe scurt, mă împingea să
transform conversaţia în flirt. Fără să vreau, creasem între
noi o tensiune erotică nestăpânită, îi prezentasem imaginea
unei femei frivole şi l-aş fi îm pins la gesturi prea
întreprinzătoare, dacă n-ar fi reacţio nat el in extremis,
cramponându-se de buna lui creştere.
Dulapurile din dormitor mă exasperau. Nu numai că nu
găseam nimic pentru un bărbat, dar absolut nimic pe
măsura lui. Mi-a venit ideea să urc la etajul menajerei,
Margit, care era înaltă, solidă, durdulie, şi să profit de lipsa ei
ca să împrumut ceva.
Transpirată leoarcă, am scos pe furiş din cufărul femeii
cea mai largă rochie, am coborât în fugă şi am strigat din
spatele uşii:
— V-am minţit. Catastrofă totală. N-am decât o rochie de
casă, pe care am împrumutat-o de la menajeră.
— Merge.
— Încă n-aţi văzut-o. Vă aştept jos.
Când a coborât scările împopoţonat cu rochia aceea
imensă de bumbac alb – cu guler şi mâneci din dantelă, vezi
doamne – ne-a pufnit pe amândoi râsul. El îşi lua în zeflemea
aspectul ridicol, eu râdeam pe înfundate de jenă, pentru că
îmbrăcămintea asta feminină, îl făcea, prin contrast, şi mai
viril, şi mai puternic. Mâinile şi picioarele îi erau atât de
mari, că mă tulburau.
— Pot să dau un telefon?
— Da. Telefonul e acolo.
— Ce să-i spun şoferului?
Luată prin surprindere, mirată că recurgea la un şofer, şi
nu la un membru al familiei, n-am avut timp să înţeleg
întrebarea, şi i-am dat un răspuns aiurea.
— Spuneţi-i că e bine venit şi că avem ceai şi pentru el.
Guillaume, cocoşat de râs din cauza răspunsului meu
caraghios, a trebuit să se aşeze pe trepte. Îmi plăcea teribil să
constat efectul pe care-l aveam asupra lui, chiar dacă nu-mi
dădeam seama de ce.
— Nu, întrebarea era de la ce adresă să-i spun şoferului să
mă ia.
— Vila Circe, rue des Rhododendrons nr. 2, Ostende.
Ca să-mi revin şi să-i arăt că sunt bine-crescută, l-am
lăsat singur la telefon şi m-am dus la bucătărie, unde am
făcut zgomot cu vesela, ca să-l conving că n-aveam de gând
să-i spionez conversaţia; am început chiar să fredonez uşor
ceva, pe când ciocneam ceainicul, linguriţele, ceştile.
— Parcă se aud instrumentele de percuţie ale unei
orchestre simfonice când pregătiţi ceaiul.
Am tresărit. Era în pragul uşii şi mă urmărea.
— Aţi vorbit cu familia? S-au liniştit?
— Nu se îngrijoraseră.
Ne-am întors în salon cu ceainicul şi încă nişte biscuiţi.
— Scrieţi, Emma?
— De ce mă-ntrebaţi? Toată lumea îmi pune întrebarea
asta!
— Citiţi atât de mult.
— Am comis câteva poezii înfiorătoare, dar cu asta, basta.
Cititul n-are nimic de-a face cu scrisul. Vă întreb eu dacă
dumneavoastră vă transformaţi în femeie pentru că vă plac
femeile? Vedeţi, întrebarea pe care mi-o puneţi e la fel de
absurdă.
— Corect. Dar de unde ştiţi că-mi plac femeile?
Am tăcut din gură. Căzusem în plasă! Iar lăsasem fără să
vreau erotismul să-mi invadeze vorbele. Când bărbatul ăsta
se afla la trei metri de mine, nu mă puteam opri să nu-l
ademenesc.
— Bănuiesc, am şoptit, plecând ochii.
— Pentru că, adevărat vorbind, nu asta mi-e reputaţia, a
adăugat el cu vocea joasă. Fraţii şi verii mei umblă mai mult
decât mine după fuste. Îmi şi reproşează că sunt cuminte,
prea cuminte.
— A, da? De ce sunteţi cuminte?
— Fără îndoială, pentru că mă păstrez pentru o femeie.
Cea bună. Cea adevărată.
În prostia mea, am crezut la început că fraza aceea mi-era
destinată mie. Când mi-am dat seama, am căutat să abordez
o altă chestiune.
— Doar n-o să afirmaţi că la vârsta dumneavoastră, n-aţi...
Încă n-aţi...
Eram eu însămi atât de consternată, că nici nu puteam
termina fraza! Hărţuiam cu întrebări un bărbat insuportabil
de frumos, pe care-l îmbrăcasem în femeie, ca să ştiu dacă
era virgin.
Gura i se arcuise într-o expresie de stupefacţie şi amu-
zament.
— Nu, vă pot linişti... Mi s-a întâmplat. Şi fac lucrul ăsta
cu mare plăcere. Să ştiţi c-au existat în anturajul meu
numeroase femei, mai coapte ca mine, dar superbe, care au
fost încântate să mă iniţieze încă de foarte tânăr.
— M-am liniştit, am spus cu un suspin, de parcă mi-ar fi
povestit de succesele lui la golf.
— Şi totuşi, prefer plimbările lungi în natură, călăritul,
câteva ore de înot ca azi-dimineaţă. Mi-am ierarhizat
plăcerile.
— Şi eu sunt la fel, am răspuns minţind.
Văzând că un lemn era cât pe ce să se stingă, am profitat
şi m-am deplasat lângă şemineu.
— De ce-mi spuneţi toate astea? am mârâit cu ton arogant.
— Poftim?
— De ce-mi vorbiţi despre lucruri atât de intime, când nu
ne cunoaştem?
S-a întors, şi, după câteva clipe de gândire, m-a privit grav
în ochi.
— Mi se părea evident...
— Mie nu.
— Ne plăcem, nu?
Îmi venise mie rândul să întorc capul, să pretind că vreau
să reflectez înainte de a-l privi fix cu ochi gravi.
— Da, aveţi dreptate: e evident.
Cred că în clipa aceea – şi pentru toţi anii care ne mai
rămâneau de trăit – aerul s-a schimbat în jurul nostru.
Timbrul strident al soneriei sparse armonia pe care-o
creasem.
— Şoferul...
— Deja?
Ce surprize ne rezervă viaţa: la amiază bărbatul ăsta mi-
era un necunoscut, la asfinţit, nu suportam să mă despart
de el.
— Nu, Guillaume, nu puteţi pleca aşa.
— În rochie?
 — În rochie, sau indiferent în ce, nu puteţi pleca.
— O să mă întorc.
— Promiteţi?
— Jur.
Îmi sărută mâna timp de un minut la fel de bogat ca toţi
cei douăzeci şi trei de ani care s-au scurs de atunci.
Când a ieşit, i-am spus:
— Mă bazez pe dumneavoastră că mă veţi găsi, fiindcă eu
nu ştiu cine sunteţi.
Clipi uimit.
— Ce lucru minunat: nu m-aţi recunoscut.
Pe urmă închise uşa.
Nu voiam să-l văd plecând; am rămas abătută în fundul
holului întunecat.
Sub influenţa şocului, nu am dat importanţă ultimei lui
fraze; în schimb, în timpul nopţii, retrăind fiecare moment al
întâlnirii noastre, am repetat tot timpul acele cuvinte: „Nu m-
aţi recunoscut“. Îl mai întâlnisem vreodată? Nu, un bărbat
dotat cu un asemenea fizic, cum să-l fi uitat? Ne vedeam în
copilărie? N-aş fi putut recunoaşte copilul în adultul de azi.
Aşa trebuia să fie. Ne întâlneam odinioară, s-au scurs anii, el
m-a recunoscut, eu nu, şi aşa se explica fraza.
Cine era?
Îmi scormoneam amintirile şi nu dibuiam nici o urmă
lăsată de Guillaume. Deveneam tot mai nerăbdătoare să se
întoarcă.
A doua zi avu grijă să mă prevină cu un telefon şi să mă
întrebe dacă ar putea să ia ceaiul la mine.
Când şi-a făcut apariţia, m-a surprins atât de tare
eleganţa sacoului, fineţea cămăşii, şicul pantofilor, ne-
număratele detalii care-l transformaseră pe sălbatic în om de
societate, încât am avut impresia că mă aflam faţă-n faţă cu
un străin.
 Îmi remarcă stinghereala.
— Să nu-mi spuneţi că regretaţi că mă vedeţi îmbrăcat cu
hainele mele. Că, dacă regretaţi, o să-mi pun din nou rochia
menajerei, pe care v-am adus-o înapoi.
Îmi întinse o rufa împachetată în hârtie de mătase.
— Degeaba mă ameninţaţi, am răspuns, o să-mi dau
silinţa să mă obişnuiesc cu dumneavoastră aşa.
L-am condus în salon, unde erau pregătite ceaiul şi
prăjiturile. Părea să-i facă plăcere că regăseşte decorul.
— M-am gândit tot timpul la dumneavoastră, îmi zise,
aşezându-se.
— Vă rugăm să nu-mi furaţi textul: e prima frază pe care
voiam să v-o adresez eu.
Îşi duse un deget în faţa buzelor şi repetă cu glas mai
coborât:
— M-am gândit tot timpul la dumneavoastră.
— Iubitul meu, am izbucnit eu în plâns.
Nu pricepeam cum de aveam asemenea reacţii de îndată ce
bărbatul ăsta se afla în preajma mea. De ce mă podidea
plânsul? Ca să mă refugiez în braţele lui – ceea ce se şi
întâmplă în secunda următoare? Fără îndoială... Era limpede
că altă femeie, mai feminină şi mai rafinată decât mine, care
zăcuse adormită în trupul meu, se trezea de îndată ce se
apropia el şi ştia să se descurce cu abilitate; am mers pe
mâna ei.
După ce mă consolă, mă dezlipi cu forţa de el, mă aşeză pe
un alt fotoliu şi-mi ordonă să servesc ceaiul. Făcea gesturi
raţionale. Prea multă emotivitate ucide. Această revenire la
preocupări cotidiene m-a ajutat să-mi recapăt sângele rece,
volubilitatea.
— Guillaume, ieri m-aţi recunoscut, dar eu nu v-am
recunoscut.
Mă privi uimit.
 — Poftim? Eu, să vă fi recunoscut?
— Da, ne jucam împreună când eram mici, nu?
— A, da?
— Nu vă mai aduceţi aminte?
— Nu, deloc.
— Atunci de ce mi-aţi reproşat că nu vă recunosc?
Instantaneu, se înveseli.
— Sunteţi de-a dreptul adorabilă.
— De ce? Ce-am zis?
— Sunteţi unica femeie capabilă să se îndrăgostească de
un bărbat ieşit din valuri. Şi mă amuză că nu mă re-
cunoaşteţi, fiindcă sunt cunoscut.
— De mine?
— Nu. De multă lume. Jurnalele vorbesc despre mine,
publică fotografii.
— De ce? Ce faceţi pentru asta?
— Ce fac?
— Sunteţi actor, scrieţi, câştigaţi competiţii? Auto-
mobilism? Tenis? Navigaţi? Faima se datorează unui talent.
Dumneavoastră ce faceţi?
— Nu fac nimic. Sunt.
— Sunteţi?
— Sunt.
— Sunteţi ce?
— Prinţ.
Mă aşteptam atât de puţin la răspunsul ăsta, încât, un
timp, am rămas mută.
În cele din urmă se îngrijoră.
— Lucrul ăsta vă zdruncină convingerile?
— Mie?
— Aveţi tot dreptul să consideraţi monarhia un sistem
straniu, perimat.
— O, nu, nu, nu-i vorba de asta. Am impresia că sunt o
fetiţă... Desigur, fetiţa înnebunită după un prinţ. E grotesc!
Mă simt ridicolă. Ridicolă pentru că nu ştiu cine sunteţi.
Ridicolă pentru că am sentimente pentru dumneavoastră.
— Dar nu sunteţi ridicolă.
— Cel puţin să fi fost ciobăniţă şi să mă maimuţăresc, tot
ar mai fi fost ceva! Prinţul şi ciobăniţă, nu? Numai că, din
nefericire, eu n-am oi, n-am păzit niciodată oi, chiar mă tem
că detest oile, ca să nu spun că nu le suport nici măcar
mirosul. Sunt un caz disperat.
Era cât se poate de evident că îl amuz. Îmi apucă mâinile
ca să-mi domolească nervozitatea.
— Să nu vă schimbaţi. Dacă aţi şti cât de fermecătoare
este neştiinţa dumneavoastră... Sunt atât de obişnuit să văd
tinere care se prăpădesc după mine!
— Aveţi grijă, sunt şi eu foarte capabilă să mă prăpădesc
după dumneavoastră! De fapt, doresc chiar foarte mult lucrul
ăsta.
Conversaţia a continuat în mod agreabil. Voia să ştie tot
despre mine, şi eu tot despre el, dar simţeam amândoi că
scopul întâlnirii noastre nu era să ne povestim unul altuia
trecutul, ci să ne inventăm un prezent.
Venea în fiecare după-amiază să mă vadă.
Trebuie să recunosc că datorită lui şi nu mie n-am făcut
dragoste chiar imediat. Eu – sau mai curând femeia foarte
feminină din mine – aş fi făcut pasul de la a doua întâlnire.
Dar el insista să nu se întâmple asta prea repede. Dorea, fără
îndoială, să preţuiască cu adevărat acel moment.
Aşadar, ne-am văzut timp de mai multe săptămâni,
schimbând vorbe şi săruturi. Până-n ziua în care n-am mai
putut să ne dezlipim buzele.
Atunci, am priceput că, odată ce îşi dovedise respectul
oprindu-mă de la o dăruire grabnică, se aştepta de aci
înainte la un semn din partea mea.
 Ceea ce am şi făcut, începând să…”

Emma Van A. se opri din povestit. Îşi drese glasul şi

cugetă.
— Nu există ceva mai urât decât o carne bătrână,
degradată, care evocă senzualitatea. Nu vreau să vă supun la
aşa ceva. Începând cu o anumită fază a decrepitudinii, unele
subiecte nu mai trebuie abordate deoarece rişti să produci
dezgust. Aşa că voi face altfel. Putem să ne ridicăm de la
masă?
Ne îndreptarăm spre salon, în mijlocul cărţilor.
Îşi dirija cu îndemânare fotoliul până în faţa unui birouaş
vechi, porni un mecanism care debloca un sertar tainic, şi
scoase un carnet delicat din piele portocalie.
— Uitaţi. Când m-am hotărât să-i fiu amantă, am scris
asta.
— Mă simt foarte indiscret...
— Nu, nu, uitaţi-vă. Instalaţi-vă aici, sub lampă şi citiţi-l.
E metoda cea mai bună de a-mi urma confesiunea.
Am deschis carnetul.

Domnului meu şi viitor stăpân

ALBUMUL IUBIRII
de Emma Van A.

Negăsind nimic mai înjositor în iubire decât îmbrăţişările

improvizate, banale, brutale, prezint acest carnet bărbatului pe
care-l plac. Aidoma unui meniu, îl va folosi arătându-mi cu
degetul, seară de seară, ce-şi doreşte.

1. Supliciul lui Ulise şi al sirenelor

Ne amintim, desigur, că Ulise a cerut să fie legat de catargul
navei ca să reziste cântului irezistibil al sirenelor. Stăpânul
meu va fi legat şi el de o coloană, va fi cât se poate de sumar
îmbrăcat, va avea ochii legaţi ca să nu vadă nimic şi o altă
legătură îl va împiedica să vorbească. Sirena se va învârti în
jurul lui şi, atingându-l aproape imperceptibil, îi va şopti la
ureche la ce doreşte să-l supună. Dacă sirena e dotată cu
imaginaţie şi stăpânul meu la fel, scenele evocate ar trebui să
aibă acelaşi efect – încă mai mare – chiar fără să fie săvârşite.

2. Deliciile lui Prometeu

Prometeu, pedepsit de Zeus, a fost legat în lanţuri, şi din
acel moment a suferit atacurile unui vultur, care venea să-i
devoreze ficatul. Propunerea mea este ca stăpânul meu să fie
legat de ceva la fel de solid ca o stâncă, iar eu să-i devorez
altceva. De câte ori va dori.

3. Vizita din vis

Pentru grecii antici, orice vis însemna o vizită a zeilor.
Stăpânul meu va fi visătorul, lungit gol în pat, pe spate, iar eu
îl voi convinge că Afrodita, zeiţa voluptăţii, vine lângă el în
timpul nopţii. Cu condiţia să nu deschidă ochii, să nu întindă
braţele, pe scurt, să nu mişte decât foarte uşor din şale, eu voi
avea grijă să mă urc deasupra lui şi să fac acele mişcări
subtile care ne vor aduce delectarea reciprocă.
Ca variaţie: eu visătoarea, stăpânul meu, vizitatorul.

4. Flautista
Stăpânul meu va fi flautul, eu muziciana. Îmi voi do vedi,
cântând, virtuozitatea la acest instrument. În calitatea mea de
bună interpretă, ţin să precizez că sunt talentată şi la flautul
cu plisc, şi la flautul transversal. Primul se apucă în gură,
celălalt se mângâie lateral.

5. Ursul şi stupul
 Stăpânul meu va fi un urs, care aleargă după nectarul
fiorilor, în timp ce eu voi avea rolul stupului, inabordabil, greu
de dibuit, greu de atins. Când ursul va reuşi să găsească
poziţia practic optimă pentru amândoi, eu îl voi autoriza să se
înfrupte din mierea mea cu limba lui nesătulă.

6. Sfera originară
Aristofan povesteşte că, la începutul începuturilor, bărbatul
şi femeia formau un corp unic, sferic, şi că, mai târziu, au fost
separaţi, bărbatul de-o parte, femeia de cealaltă. Acum, noi ne
riscăm vieţile căutând să reconstruim sfera originară, lipindu-
ne unul de altul, şi împreunându-ne. Punctele de unire din
partea inferioară a abdomenului vor cere îngrijire deosebită.
Unirea trebuie executată cu mişcări încete, astfel încât
senzaţiile să se rafineze, pe termen lung. Cu toate astea, sfera,
ca orice sferă, are dreptul să se rostogolească pe pat, sau pe
covoare.

7. Sfera dezorientată
În procesul de reconstrucţie a sferei, o vom lua pe căi
înşelătoare, fiindcă nu ne pricepem cu toţii la geometrie. Astfel,
capul stăpânului meu va face investigaţii între coapsele mele,
iar eu voi explora între ale lui. Cu toate că aşa ceva e sortit
eşecului, noi vom încerca totuşi să ne împreunăm, apucând cu
gura orice vom găsi din corpul celuilalt.

8. Păzitorii farului
Un poet pretindea că a iubi înseamnă a privi în aceeaşi
direcţie ca fiinţa aleasă. Vom încerca să facem aşa, ca nişte
pândari pe un recif primejdios, eu în faţă, stăpânul meu în
spate.

9. Călătoria lui Tiresias

 Unii şi-l amintesc pe acest grec de seamă ca profet, alţii ca
pe singurul individ dotat cu ambele sexe, căci legenda spune
că Tiresias a fost succesiv bărbat şi femeie. Stăpânul meu şi
cu mine ne vom hotărî să retrăim experienţele lui Tiresias: de
la femeie, stăpânul meu va prelua atitudinile; de la bărbat, eu
voi prelua atributele.

10. Dovlecelul cu pepene

Este o veche reţetă din zona Mării Egee, care consistă în
prezentarea dovlecelului presat între doi pepeni, care-i extrag
astfel sucul.

11. Aşteptarea în labirint

Ce este un labirint? Un loc unde te pierzi, un loc separat,
care maschează un alt loc separat, oferind căi de ieşire
înşelătoare, un centru nevralgic misterios, la care nu ajungi
niciodată. Jocul va consta în a cere prizonierului să multiplice
apropierile preliminare, alegând poarta greşită, pipăind
suprafeţele înşelătoare, scormonind prin locuri, pe scurt,
ajungând cu încetul la punctul plăcerii. Nu e interzis să ajungi
acolo, însă cât mai târziu posibil.

12. Jocurile Olimpice

Asemenea jucătorilor olimpici, stăpânul meu şi cu mine vom
fi goi, unşi cu untdelemn. Avem două soluţii: să ne luptăm, sau
să ne îngrijim unul pe altul. În luptă, fiecare va încerca să-l
supună pe celălalt voinţei sale. Grija ne-o vom arăta prin
masaj reciproc. Aceste două activităţi nu sunt incompatibile şi
se pot succeda. Nici o manevră nu este exclusă, şi nici un fel
de mângâiere.

13. Zăpezile Parnasului

Când muntele Parnas e pudrat de zăpadă, frigul dă pielii
senzaţia aspră de muşcătură; şi totuşi, pe muntele acela se
întâlnesc zeii. Aşadar, noi, stăpânul meu şi cu mine, vom face
dragoste precum zeii, cu pielea înroşită, nu de asprimea
zăpezii, ci a loviturilor.

Am închis caietul, impresionat. Nu-mi venea să-mi îndrept

privirea spre Emma Van A. Mă simţeam încurcat, nu mi-aş fi
imaginat-o scriind o astfel de proză.
— Ce părere aveţi? mă întrebă.
Era tocmai întrebarea pe care nu voiam s-o aud! Dar, din
fericire, nu mi-a lăsat timp să răspund; mi-a luat din mână
textul cu următorul comentariu:
— N-am să vă spun ce-a ales. În orice caz, îmbrăţişările
noastre au fost de la bun început halucinante. De atunci, a
rămas intoxicat de mine şi eu de el. Nu mă aşteptasem să fie
atât de plăcut să te ocupi de un bărbat, îl vedeam lasciv,
senzual, urmărind mereu plăcerea... Nimic nu-i plăcea mai
mult decât să se apropie de mine şi, cu ochii strălucind, să-
mi indice cu degetul un anume rând din acest carnet. A cui
era iniţiativa? Oare dorinţa lui o declanşa pe-a mea, sau
poate îmi ghicea el intenţiile? N-am să aflu niciodată. În rest,
vorbeam de literatură.
Atinse cu dosul palmei coperta de piele şi o mângâie.
— Într-o zi mi-a adus şi el în dar un album identic, meniul
lui, alcătuit pentru mine. Vai, din păcate, pe acela am fost
obligată după un timp să-l ard.
Se cufundă câteva momente în amintirea aceea, iar eu am
avut răgazul să salivez imaginându-mi ce putuse să scrie
Guillaume. Ce alte noi capricii? Până unde mersese el, după
curajul amantei? În spatele frazelor, în spatele pronumelor
reverenţioase, amanţii aceştia din vremuri apuse îşi acordau
o libertate nemaipomenită, libertatea de a-şi mărturisi
fantezia şi de a-şi călăuzi partenerul într-acolo, de a nu
îngădui ca actul sexual să cadă în plasa unei repetări
mecanice, ci să facă din el un moment înălţător al
inventivităţii, al poeziei erotice.
— După lectura carnetului meu, continuă Emma,
Guillaume a încremenit aflând că era primul meu bărbat.
— Poftim?
— Da, m-aţi auzit bine. I-a trebuit, într-adevăr, dovada, ca
să-l conving că înainte de el, fusesem virgină.
— Vă spun sincer că paginile astea nu par scrise de o
virgină neexperimentată...
— Eram virgină, dar nu şi neexperimentată. Altfel, cum aş
fi putut să compun acele rânduri, şi pe urmă să le şi pun în
practică? Nu, eu mă emancipasem în Africa.
— În Africa?
— Şi i-am explicat asta lui Guillaume.

„Mi-am petrecut copilăria în Africa Neagră, într-o vilă

mare, somptuoasă cu coloane, unde servitorii încercau să ne
apere de caniculă cu jaluzele şi ventilatoare, reuşind doar să
creeze o umbră caldă. M-am născut acolo, în Congo, bijuteria
imperiului colonial belgian. Tata venise ca profesor de
literatură pentru populaţia albă din Kinshasa. În saloanele
înaltei societăţi cunoscuse o tânără bogată, de care se
îndrăgostise şi, cu toate că nu era înstărit, ci numai cultivat,
reuşise s-o ia de soţie. Venirea mea pe lume a provocat
moartea mamei mele, care s-a stins imediat după ce m-a
născut; n-am cunoscut-o decât dintr-o fotografie sepia,
aşezată pe pianul la care cântase, rămas de atunci închis,
imperial şi tăcut; o fotografie pe care timpul a decolorat-o
prea repede, şi unde eu, deja din adolescenţă, nu mai
distingeam decât o fantomă elegantă de culoarea cretei. Tata
a fost cealaltă fantomă a copilăriei mele: fie că în sinea lui îmi
reproşa decesul soţiei, fie că mă dispreţuia, eu nu aveam
parte nici de prezenţa, nici de atenţia lui. Îmbogăţit în urma
moştenirii lăsate de mama mea, a cheltuit banii pe cărţi, mii
de volume, ca să se închidă în bibliotecă şi să nu mai iasă
decât atunci când avea cursuri.
Desigur, aveam impresia, ca toţi copiii, că viaţa mea de zi
cu zi era o viaţă normală. Chiar dacă mi se întâmpla să le
privesc cu invidie pe mamele colegelor, nu mă consideram
nefericită, deoarece eram înconjurată de bone cu voci
catifelate şi mers legănat, servitoare vesele, care adăugau şi
empatie afecţiunii pe care mi-o purtau. Cât despre tata,
solitudinea, indiferenţa lui îl făceau fascinant. Eforturile mele
la vremea aceea tindeau toate spre un singur scop: să mi-l
apropii, să ajung la el.
M-am hotărât să îndrăgesc şi eu cărţile la fel de mult ca el.
Odată cu primele lecturi, m-am întrebat ce plăcere puteau
să-i facă migrenele pe care i le dădeau rândurile acelea
negre, minuscule – trebuie spus că începusem cu un tratat
de isorie romană în cincisprezece volume; pe urmă, am dat
întâmplător peste romanele lui Alexandre Dumas, am rămas
încântată de Athos, Aramis, d’Artagnan, şi de atunci a urmat
evoluţia până când am devenit cititoarea pe care iniţial doar o
imitasem. După câţiva ani, convingându-se că devoram mii
de pagini pe săptămână, îmi arăta şi tata uneori cu degetul
câte ceva de citit, strecurând cu glas obosit: «Uite, ar trebui
să-ncerci asta»; atunci, mă aruncam, recunoscătoare, asupra
textului, de parcă tata ar fi exclamat: «Te iubesc».
Când am împlinit doisprezece ani, am început să observ că
seara, după ce se asigura că eram în pat, tata dispărea
uneori în amurg, când nu mai putea fi vorba de cursuri.
Unde se ducea? De unde se întorcea două ore mai târziu,
liniştit, aproape surâzând, poate chiar fredonând amuzat o
melodie oarecare. Eu visam că flirta cu o femeie, care mi-ar fi
putut deveni o a doua mamă.
 Nu eram prea departe de adevăr: curând aveam să
descopăr că-mi făcuse rost de o armată de mame! Un
batalion de femei, cu care urma să mă împrietenesc... Dar
merg prea repede, daţi-mi voie să vă explic.
Într-o zi, văzând că fură o floare din buchetul care se afla
în sufragerie ca să şi-o arboreze la butoniera unui costum
nou, m-am luat după el pe furiş. Am fost uluită să constat că
la numai o sută de metri de unde stăteam noi, dădu cotul şi
intră la Vila Violette.
Le-am implorat pe bone să-mi spună cine locuia acolo, dar
pe ele le-a pufnit râsul, nu au vrut să-mi răspundă, dar până
la urmă, fiindcă nu le dădeam pace, mi-au spus cum se
numea locul: era vorba de un bordel.
Din fericire, Maupassant, unul din scriitorii mei preferaţi,
mă învăţase despre aceste stabilimente unde femeile ofereau,
pe bani, plăcere bărbaţilor; partea bună era că, nefăcând
aprecieri morale cu privire la activitatea prostituatelor şi
prezentându-le cu multă omenie, ca în Ulcica sau în Casa
Tellier, Maupassant îmi trezise şi mie respect faţă de ele. Cu
atât mai mult cu cât, în ochii mei, faptul că pana unui geniu
le dăduse atenţie le înnobila pe aceste fiinţe, chiar le
sanctifica.
În această stare de spirit, m-am prezentat la bordelul
doamnei Georges. Ce a crezut oare femeia asta grasă cu
părul roşu şi dinţi de aur, îmbrăcată cu rochii de comandă,
cusute înainte să se îngraşe şi care acum crăpau pe ea, când
m-a văzut intrând, o fetiţă? Nu voi şti niciodată. M-am simţit
respinsă de primirea glacială, dar insistenţele mele au
convins-o că eram de bună-credinţă: nu, nu căutam de lucru
la ea; nu, nu veneam din gelozie ca să-mi supraveghez tatăl;
nu, nu veneam ca să notez numele clienţilor şi să le dau
informaţii soţiilor lor din Kinshasa.
— Ce-i cu tine aici? Ce te atrage? E o curiozitate bolnavă...
 — Da, e vorba de curiozitate, dar nu văd de ce-ar fi
bolnavă. Mă interesează plăcerea. Nu asta oferiţi aici?
— Pe bani, da, asta vând. Dar te poţi instrui şi în altă
parte.
— A, da? Unde? La mine acasă nu sunt femei, fiindcă
mama mea a murit; bonele mă tratează ca pe o fetiţă; nimeni
nu vrea să discute cu mine! Îmi trebuie femei, femei
adevărate. Ca dumneavoastră şi fetele dumneavoastră.
Din fericire, doamna Georges era moartă după romane. De
când ea nu se mai oferea bărbaţilor – sau de când bărbaţii n-
o mai solicitau – se deda orgiilor de lectură. Îi împrumutam
cărţi pe care ea nu le avea, le comentam împreună, şi în felul
ăsta îi intram sub piele, transformându-mă, într-o zonă
confuză a creierului ei, în fetiţa pe care ar fi dorit s-o aibă.
Cât despre mine, mă pretam la jocul ăsta fără ipocrizie, eram
fascinată de doamna Georges, sau, mai degrabă, de universul
doamnei Georges.
Pentru că menirea negoţului ei era plăcerea bărbaţilor, nu'
îi era teamă de ei.
— Să nu-ţi fie frică de bărbaţi: au la fel de multă nevoie de
noi ca noi de ei. N-ai de ce să te laşi umilită niciodată. Ţine
minte lucrul ăsta.
Cu timpul, am avut şi eu acces la Salonul albastru,
încăperea interzisă bărbaţilor. Era locul unde fetele se
odihneau între doi clienţi, stăteau la palavre; pe măsură ce
treceau săptămânile, s-au obişnuit cu prezenţa mea, nu-şi
mai supravegheau conversaţia, şi am aflat cu timpul tot ce se
întâmplă între bărbaţi şi femei, pe toate feţele şi cu toate
variaţiunile. M-am edificat în ale amorului aşa cum învaţă
bucătarul să gătească, petrecându-şi tot timpul la bucătărie.
Ca dovadă de prietenie, una din fete mi-a îngăduit să
privesc prin «oblonul madamei», o deschidere amenajată în
fiecare cameră, pentru ca doamna Georges să poată controla
câte un client suspect.
Aşadar, de la doisprezece la şaptesprezece ani, am
frecventat cu sârg bordelul doamnei Georges, care-mi
devenise un al doilea cămin. Căci, oricât de incredibil ar
părea, se ţesuse între noi o afecţiune atât de vie, încât
doamna Georges păstra secretul vizitelor mele. Ne lega
curiozitatea intensă faţă de oameni, o curiozitate pe care ea
şi-o satisfăcuse cu ajutorul prostituţiei şi al lecturii. De altfel,
insista să n-o imit, nici pe ea, nici pe fetele ei, şi îşi asumase
în parte răspunderea educaţiei mele.
— Tu trebuie să adopţi stilul pur, cel de «fată curată», genul
de fecioară eternă, dar modernă. Chiar dacă te machiezi,
trebuie să dai impresia că n-ai nimic pe faţă.
Aşa că, datorită prieteniei cu târfele, eu aveam un aer cum
nu se poate mai respectabil.
Unul din verii mei care mă zărise intrând, apoi ieşind din
Vila Violette, m-a pârât lui tata.
Tata m-a convocat în biroul lui solemn chiar în ziua când
împlineam şaptesprezece ani, şi mi-a cerut explicaţii.
I-am povestit tot, fără să tăinuiesc nimic.
— Jură-mi, Emma, că... că... În fine, înţelegi tu... că... nu
te-ai... dat nici unui...
Era incapabil să-şi termine frazele... Cred că descoperea în
timpul acestei convorbiri că era tatăl meu şi că avea
îndatoriri.
— Tată, îţi jur că nu. O cunoşti pe doamna Georges, ea nu
glumeşte! Când spune ceva, aşa e.
— E... este adevărat, bâigui tata şi se înroşi, zăpăcit că o
frecventez pe doamna Georges, care organiza această viaţă,
pe care el şi-o spera secretă.
Am precizat în continuare că nu mi-era ruşine nici să-mi
petrec timpul acolo, nici că cea mai bună prietenă a mea era
codoaşă, şi că vărul meu era cu siguranţă un nătărău, dacă
nu pricepuse lucrul ăsta.
— Da, înţeleg... admise tata spre propria-i surprindere.
Nu-l mira numai că descoperise cine eram, nu-i venea să
creadă că, în fine, îi plăcea de mine. Discuţia asta, care ar fi
trebuit să fie furtunoasă, dar nu fusese, marcă începutul
unor relaţii noi între mine şi tata, începutul anilor noştri
fericiţi... Am trăit aşa tot timpul până la plecarea din Congo,
împărţindu-ne existenţa, atât el, cât şi eu, între două case, a
noastră, şi Vila Violette.“

— Aşa a găsit Guillaume o virgină experimentată, o femeie

care nu se dăduse nimănui, dar căreia nu-i era frică nici de
bărbaţi, nici de corpul lor, nici de sex. Pe urmă, nişte
probleme de sănătate mi-au impus să plec în Belgia; după
îngrijirile necesare, m-am refăcut în reşedinţa asta a familiei.
Tata, vrând să fie alături de mine, se instalase şi el aici, îşi
adusese şi biblioteca, dar după şase luni, regreta atât de
mult Congoul – sau poate Vila Violette? –, că s-a întors acolo.
Guillaume m-a întâlnit aici în anul când împlinisem douăzeci
şi trei ani. La început, legătura noastră a fost secretă.
Desigur, din prudenţă. Dar şi din pudoare. Plăcerea
clandestinului. Apoi, secretul deveni obişnuinţă şi rămase
aşa. În afară de aghiotantul lui, de secretare şi de servitori,
pe care împrejurările ne obligau să-i facem părtaşi, nimeni
nu ne cunoştea secretul. Scăpăm în felul ăsta de cancanuri,
de fotografi şi nu ne afişam niciodată împreună în public. Ne
ascundeam aici, cu excepţia unor scurte escapade în
străinătate, în ţări unde Guillaume era un turist necunoscut.
— De ce?
Îndrăznisem s-o întrerup.
Emma Van A. ezită, falca începu să-i tremure, ca şi cum
voia să pună lacăt vorbelor dinlăuntrul ei. Îşi plimbă ochii
prin cameră, amânând răspunsul.
 — Eu îmi alesesem un bărbat, nu un prinţ. Alesesem să-i
fiu amantă, nu soţie, cu atât mai puţin doamnă de la Curte,
cu obligaţiile inerente.
— Aţi refuzat să vă măritaţi cu el?
— Nu mi-a cerut-o.
— V-aţi fi aşteptat să v-o ceară?
— Nu, fiindcă asta ar fi dovedit că nu înţelesese nimic, nici
despre mine, nici despre el, nici despre îndatoririle pe care le
avea. Şi, pe urmă, să fim serioşi, dragă domnule, un
moştenitor regal, indiferent ce rang are în vederea succesiunii
la tron, nu se căsătoreşte cu o femeie care nu poate face
copii.
Aceasta era deci mărturisirea care o costase atât de mult.
Am privit-o cu compasiune. Ea, uşurată, continuă:
— Nu luaserăm nici o măsură de precauţie. După cinci ani
am capitulat; pântecul meu părea mai uscat ca deşertul
Gobi. N-am să ştiu, de altfel, niciodată, dacă motivul era
fiziologic, sau dacă nu cumva amintirea mamei mele, care
murise dându-mi naştere, îmi seca măruntaiele.
— Ce s-a întâmplat?
— La început, nu s-a schimbat nimic. Apoi, mi-a
mărturisit că familia regală îl hărţuia, iar presa, de asemenea
neliniştită văzându-l preocupat numai de sport, îi punea în
dubiu virilitatea. Printre descendenţii celor cu sânge albastru
sunt destui homosexuali, aşa că adevăraţii amatori de femei
sunt obligaţi să procreeze, ca să-şi calmeze poporul şi să
pună în siguranţă monarhia. Acesta era destinul lui de
bărbat şi prinţ, şi a vrut să-l ignore cât de mult posibil... Eu
i-am cerut să reacţioneze.
— Adică?
— Adică să-şi ia amante oficiale, să se afişeze cu ele.
— V-aţi despărţit?
— Nu, deloc. Am rămas împreună, eram amanţi, dar el
salva aparenţele. Avea dreptul la scurte extravaganţe, de
fiecare dată atât de stângace, de puţin discrete, că apăreau
invariabil fotografii în presă.
— Cum suportaţi că vă înşală?
— Uşor: amantele i le alegeam eu.
— Poftim?
— M-aţi auzit foarte bine. Îi alegeam femeile cu care avea
aceste aventuri.
— El accepta?
— Era condiţia mea. Nu acceptam să-l împart decât dacă
hotărâm eu cu cine-l împart. Şi, fiind nebun după mine,
consimţise.
— Cum îi alegeaţi amantele?
— Mereu foarte frumoase.
— Chiar aşa?
— Foarte frumoase şi prostănace. Nu există zece feluri de a
fi frumoasă, dar există în schimb o mie de fe luri de a fi
toantă: toantă fiindcă n-ai conversaţie, toarnă fiindcă spui
doar lucruri plicticoase, toantă fiindcă nu te interesează
decât ce le excită pe femei, nu pe bărbaţi, toantă fiindcă te
crezi mai deşteaptă decât eşti, toantă fiindcă rumegi câte o
idee fixă. L-am înscris pe bietul meu Guillaume la o vizită
completă în ţara toantelor.
— Am impresia că vă amuza.
— La nebunie. Eram totuşi amabilă, nu-l trimiteam decât
la toante decorative; dac-aş fi fost rea, i-aş fi ales femei şi
toante, şi urâte.
— El cum lua toate astea?
— Foarte bine. Se apropia de ele pentru trăsăturile bune,
pe urmă le părăsea pentru cele rele. Pleca pe fugă şi tot pe
fugă se întorcea la mine.
— Aţi putea jura că nu vă reproşa?
— Vorbeam despre cretina picantă a sezonului; având în
vedere că le alegeam din genul pitoresc, avea mereu ceva de
povestit. Dacă nu... Dar trebuie să recunosc, râdeam mult
împreună. Pare cinic, dar în acelaşi timp eram supuşi unei
duble presiuni; pe de-o parte, societatea ne constrângea să
ne ascundem; pe de altă parte, îl obliga să arate câtă trecere
avea la femei; şi ne-am descurcat. În intimitate, eram aceiaşi,
nu se schimbase nimic, ne adoram la fel ca înainte, poate
chiar mai mult, pentru că treceam împreună prin aceleaşi
dificultăţi.
— N-aţi fost niciodată geloasă?
— Nu-mi permiteam să mă arăt geloasă.
— Aşadar, simţeaţi şi gelozie!
— Evident. De câte ori nu se întâmpla să am capul atât de
plin de imagini cu el şi femeile lui, că-mi venea să trag
cortina?
— Să vă sinucideţi?
— Nu, să le omor pe ele. Aveam gânduri ucigaşe. Or ele se
distrugeau singure, prin propria lor neghiobie. Din fericire,
erau toante, cu adevărat toante. O singură dată am fost cât
pe ce să mă înşel!
Dădea din mâini, ca şi cum se lupta cu o primejdie.
— Afurisita de Myriam aproape că m-a tras pe sfoară. N-
am văzut niciodată o femeie care să se străduiască cu atâta
energie să pară proastă... Guillaume mă lua în secret la
palat, unde asistam la mesele zilei, pitită în spatele unei
tapiserii, ca să confirm alegerea toantei. Pe această Myriam
am selecţionat-o dintr-un foc, auzind-o cum debita prostie
după prostie, ca o mitralieră de inepţii, până în clipa în care
mi-am dat seama că nu dădea drumul decât la prostii care
înveseleau lumea, mereu amuzante, nici deplasate, nici
plicticoase: contrariată, i-am recunoscut totuşi simţul
umorului, care este, oricum, un indiciu de rafinament. După
aceea, am urmărit-o cu mai multă atenţie şi am constatat că
avea pentru fiecare bărbat pe care-l aborda comportamentul
adecvat: unuia afectat îi lansa ceva de genul „ce simpatic e
găgăuţă ăla“, pe un ton atât de familiar că ştergea orice urmă
de încordare; vanitosului îi lăuda pretinsele reuşite; pe im-
becilul pasionat de vânătoare îl asculta cu atenţie ine-
puizabilă, urmărindu-i victoriile contra iepurilor, ca şi cum
ar fi fost eroul mai multor războaie mondiale; pe scurt, îşi
camufla cărţile ca un as al seducţiei. La desert, s-a apropiat
de Guillaume, i-a vorbit de sport, şi în cele din urmă l-a
convins că îşi doreşte să sară cu paraşuta. Fals, dar, fiind o
aventurieră, era desigur capabilă să facă şi experienţa asta,
ca să-i cadă în braţe! I-am interzis accesul la palat. O
şmecheră care făcea pe aiurita... ca să manipuleze bărbaţii.
De atunci, a avansat strălucit, nu s-a măritat decât cu
bărbaţi notabili şi de fiecare dată, să nu ziceţi că n-a avut
noroc, erau şi bogaţi!
— Guillaume s-a ataşat de vreuna din ele?
— Nu. Ştiţi, bărbaţii nu sunt exigenţi când e vorba de
conversaţiile pe care trebuie să le întreţină până să ajungă în
pat, fiindcă ei sunt antrenaţi să-şi merite recompensa; însă
după pat, bărbatul de bun-gust şi de cultură redevine sever,
nu?
Mi-am plecat capul, amuţit de acest adevăr incontestabil.
Îşi şterse palmele de poalele fustei, netezindu-i cutele.
— Perioada asta cu amantele, aşa obositoare cum a fost, s-
a dovedit trepidantă şi mi-a permis să devin expertă şi în
arta rupturii. Evident! Îi sugeram ce să le spună când le
părăsea. Am inventat nişte fraze care să le lase mască, mute.
Despărţirea trebuia să fie clară, impecabilă, fără să lase
urme, nici cale de întoarcere, fără sinucidere.
— Şi?
— Am reuşit.
Acum ghiceam că urma să abordăm partea cea mai
sumbră a acestei istorii, cea a scadenţei. Emma Van A.
simţea şi ea acelaşi lucru.
— Un porto?
— Cu plăcere.
Întreruperea asta ne dădu puţin răgaz să respirăm înainte
de a ataca ultima parte a poveştii. Ea savura vinul, nu se
grăbea să relateze sfârşitul, înmărmurită că ajunsese atât de
repede la final.
Deodată se întoarse spre mine cu o expresie gravă.
— Mi-am dat totuşi seama că nu mai puteam continua
aşa. Până atunci, amânaserăm continuu problema,
ocoliserăm obstacolele, însă venea momentul când trebuia să
se însoare şi să aibă copii. Preferam să fiu eu cea care
respinge decât să-l văd cum pleacă. Orgoliul... Mă speria
clipa în care aveam să nu-i mai fiu iubită, ci mamă. Exact,
mamă... Cine alta dacă nu o mamă îşi împinge fiul spre soţie
şi copii, în loc să-l ţină lângă ea, pentru ea?
I se umeziră ochii. Trecuseră decenii, şi era din nou
cuprinsă de reticenţele de atunci.
— Vai, nu eram pregătită să-i fiu mamă lui Guillaume!...
Nici o secundă n-am fost – prea tare îl iubeam, cu prea multă
pasiune. Aşa că am decis să mă comport „ca şi cum“.
Înghiţi un nod. O durea să povestească la fel de mult cum
o duruse să facă ce-a făcut.
— Într-o dimineaţă, i-am spus că trebuie să-l pun acolo
unde-l găsisem cu ani în urmă, după dune. S-a opus, m-a
implorat să mai aştept. Plângea lungit pe jos. Am rezistat. Am
ajuns în apropierea locului unde-mi apăruse prima oară, am
întins nişte pleduri pe nisip şi acolo, în ciuda vremii umede,
triste, ne-am îmbrăţişat pentru ultima oară. A fost prima
oară când n-am recurs la albumul plăcerilor. E imposibil de
precizat dacă a fost plăcut; a fost ceva puternic, furios, ca o
dezamăgire. Pe urmă i-am întins o băutură unde pusesem şi
un somnifer.
Am strâns hainele care-i zăceau acolo, lângă trupul
adormit, la fel de sculptural ca în ziua dintâi, le-am pus într-
un coş împreună cu pledurile, pe urmă am scos dictafonul pe
care-l furasem de la el. Îi mângâiam cu privirea picioarele
lungi, tremurânde din cauza frigului, spatele bătut de soare
şi vânt, părul răvăşit pe ceafa suplă, şi mi-am înregistrat
mesajul de adio: „Guillaume, amantele ţi le-am ales eu; soţia
ţi-o vei alege tu. Vreau să-ţi acord dreptul să hotărăşti singur
în cel fel îmi vei simţi lipsa. Ori vei suferi atât de mult după
despărţirea noastră, încât îţi vei lua de soţie contrariul meu
ca să-mi ştergi orice urmă, ori vei dori să mă incluzi în
urzeala viitorului tău şi vei alege o femeie care-mi seamănă.
Nu ştiu ce se va întâmpla, iubitul meu, ştiu doar că n-o să-mi
placă, dar că e necesar. Oricum, te implor să nu ne mai
întâlnim. Gândeşte-te că Ostende e un loc inaccesibil, la
capăt de lume... Nu mă chinui cu speranţa. Nu-ţi voi mai
deschide niciodată uşa, am să închid telefonul dacă mă vei
suna, voi rupe scrisorile pe care mi le vei trimite. Trebuie să
suferim după cum am şi ars, intens, fără măsură. N-am să
păstrez nimic din ce-i al tău. O să distrug tot, chiar din seara
asta. N-are importanţă. Amintirile nu mi le poate lua nimeni.
Te iubesc, nimic nu schimbă despărţirea noastră. Datorită
ţie, viaţa mea e justificată. Adio“. Am plecat de-acolo
alergând. Când am ajuns acasă, l-am anunţat pe aghiotant
să-l ia de pe ţărm până nu cade noaptea, şi apoi am aruncat
scrisorile şi fotografiile noastre în şemineu.
După câteva clipe de gândire, îşi reluă povestirea.
— Nu, mint. În momentul decisiv, m-am stăpânit şi i-am
păstrat mănuşile. Vă daţi seama, avea nişte mâini...
Degetele ei îmbătrânite, amorţite mângâiau o mână
absentă.
— A doua zi, i-am trimis una din mănuşi, pe cealaltă am
păstrat-o eu într-un sertar. O mănuşă e o amintire. Mănuşa
păstrează forma corpului, precum o amintire pe cea a
realităţii; mănuşa e la fel de departe de mâna vie, ca şi
amintirea de timpul dispărut. Mănuşa e un material al
nostalgiei...
Tăcu.
Istoria ei mă purtase atât de departe, încât nu-mi venea s-
o vatăm cu nişte vorbe banale.
Rămăseserăm muţi sub timpul apăsător, minusculi în
mijlocul cărţilor şi de obscuritatea îngălbenită puţin de
lumina lămpilor. Afară gemea, mânios, oceanul.
După un timp, m-am apropiat de ea, i-am sărutat mâna şi
am şoptit un mulţumesc.
Mi-a răspuns cu un zâmbet răscolitor, ca o muribundă,
care întreabă: „Am avut o viaţă frumoasă, nu?“
Am urcat la mine în cameră, m-am lungit cu voluptate în
pat, unde povestea ei mi-am hrănit atât de intens visele, că în
dimineaţa următoare nici nu mai eram sigur dacă dormisem.
La nouă şi jumătate, Gerda mă anunţă insistent din culoar
că voia să-mi aducă micul dejun la pat. Trase cu mişcări iuţi
perdelele şi puse apoi tava pe plapuma de puf.
— Ieri ţi-a povestit mătuşa viaţa ei?
— Da.
— Şi pentru asta a fost nevoie de toată seara? pufni Gerda.
Curiozitatea o făcea să fie foarte serviabilă.
— Regret, Gerda. Am jurat să nu mai spun nimănui.
— Păcat.
— În orice caz, vă înşelaţi imaginându-vă că mătuşa
dumneavoastră e o domnişoară bătrână, care n-a trecut prin
nimic.
— A, da? Şi eu care am crezut mereu că biata de ea nu s-a
întâlnit niciodată cu lupul şi c-o să sfârşească fecioară.
— Uite că nu-i aşa.
 — Ce spuneţi! Sunt uluită...
— Şi de ce eraţi atât de sigură?
— Păi, dacă era infirmă...
— Staţi puţin! Atacul cerebral care a pironit-o în scaunul
cu rotile s-a întâmplat cu numai cinci ani în urmă.
— Nu, eu vorbeam de infirmitate. Mătuşa Emma a fost
imobilizată de atacul cerebral, dar nici înainte nu se deplasa
mai uşor. Săraca! Făcuse tuberculoză osoasă, şi pe vremea
aia nu erau doctorii ca azi. I-a atacat şoldurile. Câţi ani să fi
avut? Douăzeci. De-aia a plecat din Africa: a venit să se
interneze la un spital de aici... Au ţinut-o într-un sanatoriu,
întinsă pe o scândură timp de optsprezece luni! Ăsta i-a fost
tratamentul. Din ziua în care s-a instalat în vilă, la Ostende,
şi atunci avea douăzeci şi trei de ani, a mers numai în cârje.
Copiii îi spuneau „şchioapa“. Aşa-s copiii, răi, proşti, n-au pic
de milă! Şi era frumoasă, mătuşă-mea, chiar foarte. Dar cine
avea nevoie de-o şontoroagă? Se clătina de pe un şold pe
altul, la fiecare pas, oricât de mic, şi te mai şi speria! Până la
urmă, viaţa de zi cu zi i-a devenit mai uşoară după atac,
fiindcă a acceptat scaunul cu rotile. Gândiţi-vă, să propui
unei fete de douăzeci şi trei de ani... Trebuie să spunem
lucrurilor pe nume: îţi face milă, nu alta! În fine, dacă s-a
găsit într-o zi un bărbat care s-a sacrificat... cu atât mai bine.
Dezgustată de această eventualitate, Gerda dădu din
umeri şi plecă.
Am mâncat pe gânduri copiosul mic dejun flamand, am
făcut un duş rapid şi am coborât s-o revăd pe Emma Van A.,
aşezată în faţa golfului cu o carte pe genunchi şi cu ochii
contemplând norii.
Se îmbujoră descoperindu-mă în preajmă. Reacţie de
femeie care face confesiuni. Am simţit că trebuie s-o liniştesc.
— Am avut o noapte minunată gândindu-mă la povestea
dumneavoastră.
 — Mă bucur. Fiindcă după aceea, am regretat că v-am
plictisit.
— De ce aţi trecut peste faptul că sunteţi infirmă?
Se crispă. I se încordă gâtul, care se lungi cu doi cen-
timetri.
— Fiindcă n-am dus niciodată o existenţă de infirmă.
Şi brusc, m-a măsurat pe furiş, neîncrezătoare, aproape
ostilă.
— Văd că necioplita mea de nepoată v-a dat informaţii.
— A amintit asta din întâmplare; în nici un caz ca să râdă
de dumneavoastră; din contră, vorbea cu multă compasiune
de greutăţile prin care aţi trecut.
— Compasiune? Detest când cineva mă priveşte în felul
ăsta. Din fericire, bărbatul vieţii mele nu m-a supus acestui
afront.
— Nu aţi vorbit de handicapul dumneavoastră?
— Ba da, odată când se gândea la căsătorie şi ţinea să
oficializeze legătura lui cu mine. Nu ştiam ce să cred! I-am
răspuns că poporul ar putea accepta o femeie de rând, dar ar
respinge o infirmă. Atunci, mi-a relatat istoria unei regine
franceze şchioape, Ioana de Burgundia. Timp de câteva
săptămâni, chiar aşa mi-a şi spus. A trebuit să fac mari
eforturi ca să arăt că am umor.
— Din cauza asta aţi vrut ca relaţia să rămână clan-
destină? În fond, el lua mai uşor infirmitatea asta decât
dumneavoastră ...
Îşi sprijini ceafa pe spătarul fotoliului. Ochii i se
împăinjeniră.
— Posibil.
Îi dispăruse glasul. Gura era nehotărâtă. Intuiam încă un
secret în spatele buzelor.
— Ce este? am întrebat-o cu blândeţe.
— Tuberculoza a fost adevărata cauză a sterilităţii mele.
Din pricina oaselor bolnave, a tratamentului care le-a însoţit,
corpul îmi devenise inert de la coaste până la şolduri.
Altminteri, aş fi avut poate curajul să mă că sătoresc cu
Guillaume...
Se uita fix la mine şi apoi continuă:
— E o idioţenie să spui fraze din astea: „altminteri“! „dacă
n-ar fi fost boala“! Sunt nişte şiretenii ale minţii, care te fac
să suferi şi mai mult. Destinul meu nu s-ar fi putut
desfăşura „fără asta“. Nu trebuie niciodată să te laşi dus de
ipoteze de felul ăsta, pentru că nu sunt decât nişte fântâni
ale durerii în care continui să te zbaţi. Eu am avut parte de o
nefericire, şi de o fericire, n-am de ce mă plânge! Nefericirea:
boala. Fericirea: că Guillaume mă iubeşte...
I-am zâmbit şi s-a liniştit.
— Ştiţi, aş vrea să vă întreb ceva şi nu îndrăznesc.
— Întrebaţi-mă!
— Guillaume mai trăieşte?
Trase aer în piept şi pe urmă puse stavilă răspunsului, îşi
roti fotoliul şi se îndreptă spre o masă joasă, apucă o cutie de
argint plată, o deschise şi, văzând că ţigările se terminaseră,
o împinse, nervoasă, la o parte. De necaz, apucă hotărâtă un
ţigaret gol din bagă şi, trufaşă, îl duse la gură.
— Scuzaţi-mă, dar n-o să vă răspund la întrebare. Nu
vreau să vă dau prea multe indicii ca să-l identificaţi pe
bărbatul de care vorbesc. În primul rând, trebuie să ştiţi că
pe Guillaume nu-l chema Guillaume, e doar un pseudonim
pe care l-am ales eu povestindu-vă. Aţi remarcat, desigur, că
n-am spus nimic despre rangul lui succesoral, şi, în fine, n-
am precizat despre ce familie regală era vorba.
— Cum adică? Nu face parte din familia regală belgiană?
— N-am spus asta. Poate la fel de bine să fie casa regală a
Olandei, a Suediei, a Danemarcei sau a Angliei.
— Sau a Spaniei, spusei eu exasperat.
 — Sau a Spaniei! confirmă ea. Eu v-am povestit secretul
meu, nu al lui.
Mi se învălmăşea totul în cap. Naivul de mine, înghiţisem
pe nemestecate, până la ultimul amănunt, ce-mi istorisise cu
o seară în urmă. Acum înţelegeam că, în pofida emoţiei, se
controlase povestind, şi asta mă făcea să o văd într-o altă
lumină: calculată, vicleană.
I-am urat o zi bună şi am ieşit la plimbare.

În timpul plimbării, mă frământa un gând straniu, îmi

umbla prin cap şi nu-l puteam prinde. Mă încerca fugar o
amintire... ca un cuvânt, care te surprinde pe furiş.
Descumpănit de ce-mi spusese Gerda, pe urmă şi Emma
însăşi, simţeam, tot mergând, o stare de rău, pe care nu
ştiam de unde s-o opresc. M-am oprit de mai multe ori pe
cheiurile deşerte. Contemplam valurile, am început să
ameţesc şi am fost nevoit să mă aşez.
În marţea aceea, dispariţia turiştilor îmi restituia intact şi
vid, oraşul. Dar eu simţeam că mă sufoc.
De regulă, când mă aflam pe malul oceanelor, aveam
impresia că orizontul fugea departe, cât vezi cu ochii; dar
aici, în nord, orizontul stătea drept în sus ca un zid. Nu mă
aflam în faţa unei mări care te invita la evadare, ci a uneia de
care te izbeşti. În loc să-ţi dea semnalul plecării, îşi ridica
meterezele şi te înfrunta. Să fie ăsta motivul pentru care
Emma Van A. Îşi trăise viaţa aici? Ca să fie prizonieră în
exilul amintirilor?
M-am sprijinit de balustrada de oţel de la capătul cheiului.
Când ieşisem din vilă, simţisem preţ de o secundă ceva, era o
senzaţie pătrunzătoare, o amintire, care-mi lăsase un gust
amar. Despre ce era vorba?
Mă îndreptam spre o terasă să-mi iau ceva de băut, când,
deodată, mă izbi răspunsul, fiindcă scaunele braseriei mă
purtară direct la o imagine cât se poate de clară din trecut:
nebuna din Saint Germain!
Cu douăzeci de ani în urmă când abia mă mutasem la
Paris ca să fac facultatea, mă întâlnisem într-o seară cu
această persoană stranie, în timp ce aşteptam să intru la
cinematograf împreună cu nişte prieteni.
— Doamnelor şi domnilor, am să vă interpretez un dans.
O vagaboandă cu părul drept de culoare indecisă – galben
amestecat cu cenuşiu – s-a oprit în faţa grupului ce aştepta
să intre în sală, şi-a lăsat catrafusele sub o poartă cu două
canaturi, şi pe urmă a venit în mijlocul nostru, cu un ochi
ţintă la bagaje.
— Muzica e de Chopin!
Cânta cu o voce piţigăiată şi făcea nişte figuri pe pâslarii ei
odinioară albi, dar mişcările îi erau împiedicate de şalul roz,
care-i atârna de-a lungul rochiei cu motiv floral, în timp ce
bereta jerpelită era cât pe ce să-i pice de pe cap. Neglijenţa cu
care-şi executa numărul era fascinantă: certată cu ritmul şi
corectitudinea, bolborosea melodia când îşi mai aducea
aminte de ea şi dacă mai avea suflu; cât despre mişcări, ele
sugerau doar o urmă de paşi. Ai fi zis că vezi o puştoaică de
patru ani care se distrează făcând pe balerina în faţa oglinzii.
Cred că-şi dădea seama de lucrul ăsta şi că se închipuia
unica în stare de aşa ceva. Ghiceam după o cută a gurii
reproşul că suntem nişte ignoranţi amărâţi. „Dau chix şi ei
habar n-au; nici nu merită mai mult.“
— Gata, s-a terminat!
Ne-a salutat cu o reverenţă înceată şi nobilă, adunându-şi
poalele unei vaste rochii fictive, prelungită de o trenă
invizibilă.
Cei care o mai vedeau din când în când au aplaudat-o
îndelung. Am început cu toţii, fie din milă, fie din cruzime,
să-i organizăm un triumf, fluierând, zbierând, îndemnându-i
pe toţi gură-cască s-o aclame, până când ea, extenuată şi
năduşită leoarcă din pricina reverenţelor şi dansului, a
exclamat pe un ton ascuţit:
— Să nu vă-nchipuiţi cumva că urmează un bis. Nici
vorbă!
A defilat apoi prin faţa noastră, întinzându-şi bereta roşie.
— Pentru dans, domnilor şi doamnelor. Pentru artistă, vă
rog. Mulţumesc pentru artă.
După aceea, se întâmpla să-mi iasă deseori în cale. Într-o
zi, s-a apropiat de rândul de oameni. Se clătina, avea nasul
roşu şi privirea rătăcită de prea multă băutură. Şi-a pus
bagajele pe jos, a bălmăjit câteva note, a ţopăit câţiva paşi,
dar nu i-a trebuit mult până să-şi dea seama că nu va fi în
stare să-şi ducă până la capăt dansul.
Asta a scos-o din minţi. Ne-a privit cu ochi crânceni.
— Vă bateţi joc de o biată femeie bătrână. Da’ să ştiţi, n-
am fost mereu aşa, am fost frumoasă, da, foarte frumoasă,
am fotografii în sacul de-acolo. Şi-n afară de asta, ar fi trebuit
să mă mărit cu regele Baudouin! Chiar aşa, regele Baudouin,
regele belgienilor, pentru că belgienii n-au preşedinţi jalnici
ca noi, ei au regi adevăraţi! Ei bine, eu era cât pe ce să fiu
regina belgienilor, să ştiţi! Regina belgienilor, pur şi simplu,
pentru că regele Baudouin, în tinereţe, era nebun după mine.
Şi eu la fel. Absolut! Eram foarte fericiţi. Foarte. Şi pe urmă a
apărut intriganta asta, o... o...
Scuipă de trei ori pe jos, înciudată, furioasă, plină de ură.
— Şi p-ormă, a apărut Fabiola aia!
Victorioasă, a reuşit să pronunţe prenumele rivalei.
Înverşunarea îi mărise pupilele, fruntea i se încordase şi a
izbucnit cu vehementă.
— Fabiola, ea mi l-a furat! Da! Furat! Când inima lui bătea
pentru mine. Nu i-a păsat de nimic spanioloaicei, nici urmă
de respect, a vrut să-l ia de bărbat, l-a fermecat. Şi mie mi-a
întors spatele. Uite-aşa, pac, şi gata.
S-a sprijinit de un perete încercând să-şi tragă sufletul.
— Fabiola! Ha, nu-i greu când te-ai născut în puf, când ai
avut bone din Anglia, Germania, Franţa, sau America, şi ai
învăţat mai multe limbi. Ptiu... şi eu aş fi putut dacă nu m-aş
fi născut pe stradă. O hoaţă! Hoaţa! Mi l-a furat pe
Baudouin!
Enervată la culme, vagaboanda şi-a venit apoi în fire, ne-a
privit insistent, de parcă abia atunci descoperea că eram
acolo, a aruncat o ocheadă spre sacii îngrămădiţi nu departe
de ea, iar reprezentaţia şi-a limitat-o la mişcarea membrelor
superioare; a început să bolborosească o melodie abia
perceptibilă, şi-a agitat braţele şi mâinile timp de douăzeci de
secunde, şi apoi, a făcut brusc o plecăciune:
— Gata!
Îi scăpau dintre dinţi două teme încălecate:
— Pentru dansatoare... intriganta... uşuratica... hoaţa...
mersi pentru dans... nemernica de Fabiola!
Iată de cine îmi amintea visătoarea din Ostende. Nici mai
mult, nici mai puţin decât de cerşetoarea asta ambulantă,
sub povara permanentă a vreo zece pungi de plastic, şi căreia
studenţii de la Sorbonne îi spuneau nebuna din Saint
Germain, pentru că fiecare cartier parizian îşi are personajul
său original.
Era gazda mai brează? Mă izbea cât de neverosimilă era
povestea vieţii ei. Legătura dintre o infirmă şi un prinţ!
Ascendentul ei asupra unui bărbat bogat şi liber, mergând
până la a-i alege amantele! Începutul şi sfârşitul între dune,
la plajă, atât de romanţios... Prea surprinzător, prea artistic!
Normal că nu mai exista nici o urmă concretă a poveştii lor:
pentru că n-avusese niciodată loc.
Am trecut în revistă tot ce-mi povestise prin prisma
suspiciunii. Meniul acela amoros din caietul cu coperţi de
piele nu semăna oare cu cele mai bune texte erotice scrise de
femei? Capodoperele literare de cutezanţă senzuală nu sunt
ele fructul femeilor marginale, ale celibatarelor, care, ştiind
că nu sunt destinate maternităţii, se împlinesc în alt fel?
Întorcându-mă la Emma, am dat peste un detaliu care mi-
a servit drept cheie pentru toate uşile: deasupra marchizei,
era un mozaic din aur şi argint cu numele locului: Villa Circe!
Se vedea că fusese adăugat după construcţia clădirii.
Totul devenea limpede: Homer era matricea! Emma îşi
ţesuse episoadele având ca punct de plecare autorul preferat.
Întâlnirea ei cu Guillaume anunţată de un vis premonitor era
transpunerea celei dintre Ulise şi Nausicaa, tânăra care
descoperă un bărbat pe malul apei. Dăduse vilei numele de
Circe ca să se identifice mai bine cu nimfa din Odiseea care-
şi punea în aplicare şiretlicurile magice asupra bărbaţilor.
Detesta femeile care tricotează sau ţes, acele Penelope care
aşteptau întoarcerea atât de întârziată a lui Ulise. Cât despre
meniul reţetelor erotice, ele erau inspirate de Grecia antică.
În concluzie, Emma îşi croise pretinsele amintiri după tiparul
amintirilor ei literare.
Ori îşi bătuse joc de mine, ori era o mitomană. În ambele
cazuri, ţinând cont de infirmitatea ei – ascunsă –, era evident
că falsificase adevărul.
Am împins uşa de la intrare, hotărât să-i dovedesc că nu
mă lăsam tras pe sfoară. Dar, de îndată ce am ajuns în faţa
siluetei firave ce privea golful din scaunul cu rotile rulant,
enervarea mea s-a domolit.
Am fost năpădit de un sentiment de milă duioasă. Avea
dreptate Gerda când spunea „biata de ea“ despre mătuşa ei.
Nefericita asta n-a fost obligată să muncească ca să-şi ducă
viaţa, dar ce viaţă a putut trăi cu acest corp – plăcut,
indiscutabil – umilit de infirmitate? Cum să n-o ierţi că s-a
folosit şi ea de ce-i mai rămânea, imaginaţia, ca să evadeze,
sau să-şi îmbogăţească existenţa?
Şi cu ce drept i-aş reproşa eu, un romancier, improvizaţia
poetică?
M-am apropiat. Ea tresări. Îmi zâmbi şi-mi arătă cu
degetul un scaun.
M-am aşezat în faţa ei şi am întrebat-o.
— De ce nu scrieţi toate astea? E atât de palpitant. Scrieţi
o carte, schimbaţi toate numele şi numiţi-o „roman“.
Se uită la mine de parcă discuta cu un copil.
— Eu nu sunt scriitoare.
— Cine ştie? Ar trebui să încercaţi.
— Ştiu, pentru că-mi ocup timpul citind. Există deja o
mulţime de impostori din ăştia...
M-am strâmbat la cuvântul „impostor“, fiindcă mi se părea
revelator că-l foloseşte, deoarece cu o seară înainte tocmai ea
mă minţise: era un fel de mărturisire.
Remarcându-mi strâmbătura, mă apucă uşor de mână.
— Nu, nu, nu mi-o luaţi în nume de rău. Nu mă refer la
dumneavoastră.
Am asigurat-o că nu o luasem în serios, şi ea a tras
concluzia c-o iertasem.
— Sunt convinsă că sunteţi un artist.
— Nu m-aţi citit.
— Adevărat, răspunse izbucnind în râs, dar sunteţi un
foarte bun ascultător.
— Ascult ca un copil, cred tot ce se spune. De pildă, dacă
ieri mi-aţi fi înşirat numai gogoşi, nu mi-aş fi dat seama.
Dădu din cap, de parcă-i recitam o poezioară pentru copii.
Am continuat să risc:
— Orice invenţie e o mărturisire, orice minciună e o
confesiune intimă. Dacă v-aţi bătut joc de mine ieri, nu v-aş
reproşa-o, v-aş mulţumi, deoarece faptul că mi-aţi povestit
înseamnă că m-aţi ales, m-aţi considerat o ureche demnă, v-
aţi deschis inima şi mi-aţi dăruit imaginaţia dumneavoastră.
Ce poate fi mai remarcabil decât creativitatea? Poţi oferi cuiva
ceva mai preţios? Aş fi fost privilegiatul. Cel ales.
Un freamăt îi traversă chipul, sugerându-mi că începe să
priceapă. Am adăugat în grabă:
— Da, m-aţi recunoscut, sunt un soi de frate, un frate
întru minciuni, un bărbat, care, ca şi dumneavoastră, a ales
mărturia fabulând. În ziua de azi, se pune preţ pe sinceritate
în literatură. Ce glumă! Sinceritatea nu poate fi o calitate
decât într-un proces-verbal sau când cineva depune mărturie
la tribunal – numai că şi atunci, e vorba mai degrabă de o
datorie decât de o calitate. Compoziţia, arta de a trezi
interesul oamenilor, darul povestirii, uşurinţa de-a apropia
ceea ce e departe, capacitatea de a evoca fără a descrie,
aptitudinea de a crea iluzia realului, toate astea n-au nimic
de-a face cu sinceritatea şi nu datorează nimic sincerităţii.
Mai mult, naraţiunile care nu sunt alimentate de întâmplări
reale, ci de produse ale imaginaţiei, de scene dorite, de
dorinţe eşuate, de pofte repetate, îmi oferă mai mult decât
faptele diverse tipărite în ziare.
Făcu ochii mari, muşcându-şi buzele.
— Înseamnă... Înseamnă că nu mă credeţi?
— Nici o secundă, dar asta n-are nici o importanţă.
— Cum?!
— Eu, în orice caz, vă sunt recunoscător.
Unde a găsit energia să mă îmbrâncească aşa de tare? M-a
lovit atât de tare, încât am căzut pe spate.
— Imbecilule!
Explodase.
— Plecaţi de-aici! Ieşiţi imediat din camera asta! Afară! Nu
vreau să vă mai văd.
Îngrijorată de ţipete, Gerda dădu buzna în bibliotecă.
— Ce se-ntâmplă aici?
 Emma, dând cu ochii de Gerda, se gândi ce să-i răspundă.
Între timp, vânjoasa nepoată mă descoperi lungit pe jos, şi-
mi sări în ajutor.
— Da’ cum se poate, domnule! Ai căzut? Şi cum de-ai
reuşit aşa ceva? Te-ai împiedicat de covor?
— Exact, Gerda, s-a împiedicat de covor. Şi de aceea te-am
chemat. Acum aş vrea să mă lăsaţi în pace. Trebuie să mă
odihnesc. Singură!
Confruntaţi cu autoritatea fără replică a acestei bătrâne
plăpânde, Gerda şi cu mine am bătut în retragere.
M-am refugiat la etaj plin de remuşcări că provocasem
criza asta. Mi-o puteam imagina pe Emma mincinoasă, dar
nu că-şi iese din fire. Felul în care reacţionase dovedea că
dădea credit aberaţiilor pe care le debita. Din pricina gafei
mele, suferea şi mai mult. Ce era de făcut?
Gerda veni la mine sub pretextul de a mă servi cu un ceai,
dar de fapt, ca să-mi strecoare pe furiş nişte informaţii legate
de scena la care fusese în parte martoră.
— Ce i-ai spus? Fierbea de furie!
— I-am spus că poate nu cred chiar tot ce mi-a povestit
ieri...
— Aha... sigur... asta înţeleg foarte bine...
— I-am mai spus foarte amabil că povestea ei mi se părea
pasionantă şi că nu e grav dacă face speculaţii. Ei, atunci m-
a pocnit!
— Ahaa!
— Nu ştiam că a ajuns atât de departe cu delirul. Că şi-a
pierdut echilibrul. O credeam mincinoasă sau mitomană, nu
mi-o imaginam nicidecum...
— Nebună?
— Vai, cuvântul ăsta e...
— Îmi pare rău, dragă domnule, dar trebuie să admiri că
mătuşa Emma nu-i în toate minţile. Tu crezi că romanele pe
care le scrii sunt adevărate? Nu. Deci aşa e cum îţi zic:
mătuşa mea e smintită. He, he, nu-i prima oară că se
vorbeşte despre asta... Şi unchiul Jan spunea! Mătuşa
Eliette, la fel!
Am tăcut din gură. Nu-mi făcea plăcere să recunosc că
femeia asta grosolană avea dreptate. Când bunul-simţ are
aspect de mistreţ cu fruntea obtuză, de rochie imprimată cu
flori uriaşe, de mănuşi galbene din cauciuc, de vocabular
sărac şi sintaxă greşită, nu mă mai atrage. Şi cu toate astea,
nu puteam decât să fiu de acord cu diagnosticul ei: Emma
Van A. părăsise lumea realului şi pătrunsese în lumea
himerelor fără să fie conştientă de traseul parcurs.
Gerda plecă să pregătească masa.
Iar eu tergiversam. Să rămân pe loc, sau s-o liniştesc pe
Emma? Nu suportam s-o fac nefericită. Mai bine să mint
decât s-o amărăsc.

La ora şapte, profitând de plecarea Gerdei, am coborât iar

în salon.
Şedea la locul ei obişnuit cu pleoapele roşii, în mijlocul
bibliotecii mâncate de penumbră în timp ce lumina zilei se
estompa. M-am apropiat încetişor de ea.
— Doamnă Van A...
Vorbele îmi fură înghiţite de tăcerea încăperii.
— Îmi permiteţi să mă aşez?
Absenţa oricărei reacţii îmi dădea impresia că devenisem
transparent. Deşi nu-mi acorda nici un cuvânt şi nici o
privire, crisparea muşchilor şi faptul că-şi cobora pleoapele
îmi dădeau a înţelege că-mi percepea prezenţa, dar că-i era
neplăcută.
Am improvizat o soluţie care să mă scoată din criză:
— Doamnă Van A., regret profund cele întâmplate şi mă
consider total răspunzător. Nu ştiu ce m-a apucat. Trebuie să
fie vorba de gelozie. Da, fără îndoială. Trecutul
dumneavoastră e atât de orbitor, încât am simţit nevoia să-l
consider fals, că l-aţi inventat dumneavoastră. Ştiţi, e greu
pentru oameni obişnuiţi ca mine, să afle că se pot petrece
lucruri atât de... extraordinare. Vă prezint scuzele mele.
Eram nespus de contrariat. Am vrut să vă calc în picioare
fericirea şi să strig în gura mare că nu era adevărată. Mă
auziţi?
Se întoarse spre mine, şi, încet, încet, pe faţă îi apăru un
zâmbet victorios.
— Gelos? Chiar gelos?
— Da. Să-l văd eu pe cel care, ascultându-vă, nu crapă de
ciudă şi invidie...
— La asta nu m-am gândit.
Se uită la mine cu simpatie, iar eu am insistat, ca să
restabilesc încrederea.
— Ăsta e, fără îndoială, şi motivul pentru care nu v-aţi
destăinuit niciodată: n-aţi vrut să declanşaţi manifestări
excesive de invidie.
— Nu, ce m-a reţinut a fost promisiunea. Şi pe urmă teama
c-aş putea trece drept nebună.
— Nebună... De ce?
— Există pe lume o mulţime de oameni nefericiţi, care duc
vieţi atât de plicticoase, că-ţi povestesc tot felul de baliverne,
pe care ajung să le creadă chiar ei înşişi. De altfel, îi înţeleg.
Mister al cuvintelor... Precum păsările, care se aşază pe o
creangă, şi copacul nici nu-şi dă seama. Aşa şi Emma Van
A., îşi descrisese cazul fără să se recunoască în el, ca şi cum
prezenta o boală de care sufereau alţii.
Vedeam că se liniştise. Aceeaşi pace se lăsă imediat şi
peste mine.
Aşa, în liniştea aceea, am plecat de lângă Emma Van A.
Dimineaţa următoare, ţipetele Gerdei m-au trezit din somn
la ora opt şi jumătate: îşi găsise mătuşa moartă în pat.
Infirmiere, doctori, sirene, poliţişti, sonerii, uşi trântite,
agitaţie, zgomote, totul a confirmat în cursul zilei ceea ce
constatasem şi noi în dormitorul Emmei: un infarct fatal.
Gerda se comportă impecabil: îndurerată, dar eficace, se
ocupă de absolut tot, inclusiv de mine, întrebându-mă dacă
voiam să-mi scurtez sejurul – cele două săptămâni stabilite
iniţial – sau nu. Când i-am spus că voi rămâne, mi-a
mulţumit, din partea ei, dar şi a mătuşii, ca şi cum le făceam
o favoare personală când, de fapt, eu nu ştiam încotro s-o
apuc.
Pe Emma au spălat-o, au machiat-o şi au lungit-o pe pat
în aşteptarea sicriului.
Eu îmi continuam plimbările, care-mi aduceau o stranie
alinare. Azi, marea era de o tristeţe demnă, învăluită în
tonuri cenuşii. Venisem la Ostende ca să mă vindec după o
ruptură găsindu-mi un cuib plăcut, nostalgic, nedefinit, o
ceaţă în sânul căreia să mă pot adăposti. Eroare! Ostende nu
era un loc neclar – cum nici poezia nu e ceva neclar – şi
totuşi, mă vindecam. Emma Van A. Îmi transmisese emoţii
puternice şi, în felul ei ciudat, mă pusese pe picioare.
Savuram privilegiul acelor ultime momente în care ea încă
ne mai ţinea prizonieri, pe mine şi pe Gerda, la Villa Circe.
La ora cinci, nepoata mi-a adus, bombănind, ceaiul.
— M-a sunat notarul să-mi spună că există o dispoziţie
referitoare la funeraliile Emmei: anunţul trebuie publicat în
două cotidiene belgiene, două olandeze, două daneze şi două
englezeşti. Chiar că era nebună!
— Şi v-aţi ocupat?
— S-a ocupat deja notarul.
— Cine o moşteneşte?
— Eu, după cum mi-a promis, aşa că eram deja la curent.
A, da, şi a cerut un priveghi de trei zile, ceea ce-i normal, dar
şi altceva, mai bizar: vrea să fie înmormântată cu o mănuşă.
Mă trecură fiorii. Gerda continuă ridicându-şi ochii spre
cer:
— O mănuşă care trebuie să fie într-o cutie de acaju, în
fundul dulapului cu rochii.
Ştiind despre ce era vorba, nu voiam să stric şi mai tare
reputaţia mătuşii, povestindu-i aiurelile.
Mai târziu, Gerda se întoarse ducând pe braţ o cutie
deschisă, al cărei conţinut îl cercetă cu neîncredere.
— Ia zi, asta-i o mănuşă de bărbat, nu?
— Da.
Nepoata se aşeză şi începu să cugete, lucru care nu-i
venea uşor.
— Atunci, să fi cunoscut ea un bărbat?
— O mănuşă de bărbat, am răspuns aproape în şoaptă.
Surâse în semn că-mi înţelegea raţionamentul.
— Da, am priceput.
— O întâlnire la un bal. Iar restul şi l-a imaginat. Un
bărbat absolut străin, căruia i-a confiscat mănuşa asta şi
care n-a priceput niciodată ce s-a întâmplat... Aşa cred eu că
a fost.
— Da, şi eu cred la fel.
Am ridicat privirea şi am pus mâna pe un volum ieşit mai
în afară pe un raft al bibliotecii.
— E uşor de spus ce carte i-a inspirat născocirea asta. Am
deschis o ediţie elegantă a Poveştilor lui Perrault şi i-am
arătat cu degetul un capitol:
— Cenuşăreasa. Când pleacă de la bal, îşi lasă acolo un
pantof. Prinţul ridică pantoful, şi, cu indiciul ăsta în mână,
porneşte să-şi caute aleasa.
Luai în mână mănuşa.
— Iată mănuşa prinţului, la fel ca pantoful Cenuşăresei.
— Săraca mătuşă. Nici nu mă miră că iubirile ei au fost
nişte basme. Realitatea era, desigur, prea aspră pentru ea,
prea violentă. Mătuşa Emma nu era doar o infirmă, era şi o
neadaptată. N-a fost niciodată altceva decât o visătoare.
Am dat uşor din cap.
— Acum, gata cu gluma, spuse Gerda în concluzie, eu o
să-i respect ultimele dorinţe. Indiferent de unde provine
mănuşa asta, o să i-o pun pe piept.
— Merg şi eu.
În a treia zi de priveghi, m-am dus cu Gerda, soţul ei şi
copiii lor să ne luăm rămas-bun de la Emma Van A., şi pe
urmă, am jucat tarot aşteptându-i pe angajaţii de la pompele
funebre.
Când am auzit soneria, am strigat-o pe Gerda, care intrase
în bucătărie.
— Nu vă deranjaţi, Gerda, le deschid eu.
Am fost surprins că nu era decât o singură persoană la
uşă.
— Bună ziua, sunteţi singur?
— Scuzaţi-mă, vă rog, aici locuieşte doamna Emma Van
A.?
Întrebarea asta îmi dădea de înţeles că mă înşelase cu
privire la identitatea vizitatorului, cu atât mai mult cu cât
vedeam dricul la capătul străzii, apropiindu-se.
— Iertaţi-mă, dar credeam că sunteţi de la pompele
funebre. Ştiţi, desigur, că doamna Emma Van A. a decedat,
nu?
— Întocmai. Acesta este şi motivul pentru care am venit.
Uitându-se în spate, constată că cioclii tocmai coborau.
— Îmi pare bine că am ajuns la timp. Am putea vorbi între
patru ochi?
Era un bărbat elegant, într-un costum de culoare închisă,
impecabil croit, cu cravată şi se exprima cu autoritatea calmă
a celui care doboară de regulă obstacolele ce-i stau în cale.
 L-am condus în salon.
— Uitaţi, domnule, spuse bărbatul într-o franceză aproape
fără accent străin, n-am să merg pe ocolite. Sunt aici într-o
misiune insolită, pe care nici eu n-o înţeleg. Permiteţi-mi să
mă prezint: Edmond Willis.
Mi-a fluturat prin faţa ochilor o carte de vizită împodobită
cu un blazon, dar n-am avut răgazul s-o descifrez, deoarece a
continuat de îndată cu voce joasă:
— Sunt de cinci ani secretar general permanent la palatul
regal din ***. Când mi s-au încredinţat atribuţiile, am primit
de la predecesorul meu, care şi el primise de la predecesorul
lui şi tot aşa, un ordin bizar. A intervenit oare uzura
transmiterii? Sau voinţa de a şterge informaţii? Cert este că
azi, casa regală tot nu ştie cine a fost la originea acestei
dorinţe... În orice caz, dispoziţia e clară: dacă secretarul
general al palatului află de decesul doamnei Emma Van A.,
Vila Circe, 2, rue des Rhododendrons, Ostende, are datoria
să ducă această mănuşă, pentru a fi depusă lângă trupul
doamnei, înainte de a fi închis sicriul.
Îmi întinse o mănuşă albă, perechea celei pe care Emma o
avea în dreptul inimii pe patul de moarte.
Crima perfectă
 În câteva minute, dacă mergea totul cum trebuie, îşi omora
bărbatul.
Drumul, cotit şi strâmt, se îngusta tot mai primejdios la o
sută de metri deasupra văii. Era punctul unde versantul
muntelui nu mai avea deschidere, ci urca în pantă abruptă.
Un singur pas greşit putea fi fatal. Nu exista nimic care să
repare o asemenea stângăcie, nici copaci, nici tufişuri, nici o
platformă; din parapetul pietros nu ieşeau decât ţancuri
ascuţite, care ar fi sfârtecat orice corp.
Gabrielle rări pasul ca să privească cu atenţie în jur. Nu se
vedea nimeni suind în urma lor, nici un drumeţ prin vâlcelele
lăturalnice. Aşadar, nici un martor. Numai câteva oi, care, cu
botul plecat pe pajiştile aflate la cinci sute de metri spre sud,
păşteau lacome iarba.
— Ce faci, bătrânica mea, ai ostenit?
Se strâmbă când îşi auzi bărbatul pronunţând „bătrânica
mea“, exact ce nu trebuia să spună dacă voia să scape cu
viaţă!
Bărbatul îşi întoarse îngrijorat capul spre nevastă, văzând
că se oprise.
— Încă un pic. Nu ne putem opri aici, e prea periculos.
În sinea ei, Gabrielle îşi auzea rânjetul sonor la fiecare
cuvânt pe care-l scotea viitorul mort. „Uite, ai spus-o singur,
o să fie periculos! Chiar că rişti să nu supravieţuieşti,
moşulică!“
Un soare alb plumbuia obiectele din jur şi amuţea păşunile
alpine, unde nu mai sufla nici cea mai blândă boare de vânt,
de-ai fi crezut că astrul incandescent voia ca atingerea lui să
transforme şi plante, şi oameni în mineral, să strivească orice
mai vieţuia.
Gabrielle îşi ajunse din urmă soţul, bodogănind.
— Hai, înaintează, că mai pot.
— Sigur, dragă?
— Dacă-ţi zic.
Oare-i citise gândurile? Poate că ea, fără să-şi dea seama,
se comporta altfel? Preocupată de reuşita planului, îşi
aşternu pe faţă un zâmbet larg, liniştitor.
— De fapt, îmi pare bine c-am urcat până aici. Când eram
mică, veneam des cu tata în locul ăsta.
Bărbatul cuprinse coasta râpoasă cu o privire panoramică,
scoase un fluierat şi exclamă:
— Vai, ce mic te simţi aici!
Vocea interioară spuse scârţâit: „Da, mic, şi curând o să fii
şi mai mic“.
Îşi continuară ascensiunea, el înainte, ea în urma lui.
Cel mai important era să nu şovăie. Să-i dea brânci fără
nici o ezitare atunci când trebuia. Să nu-i dea de înţeles. Să-i
ocolească privirea. Să se concentreze asupra momentului
optim. Eficacitatea, doar eficacitatea contează. Decizia fusese
luată de mult, şi Gabrielle nu avea să se răzgândească.
Începea curba aceea urâtă. Gabrielle iuţi paşii fără să
atragă atenţia. Crispată, grăbită, cu respiraţia îngreunată de
efortul tainei, era cât pe ce să alunece pe o piatră. „Uf, nu,
izbucni în râs vocea, nu tu! Vezi să nu dai de necaz tocmai
acum, când se apropie deznodământul.“ în momentul acela
de slăbiciune, îşi mobiliză o energie uriaşă, se năpusti asupra
celui din faţa ei şi-i trase cât putu de tare un pumn în şale.
Bărbatul se arcui, îşi pierdu echilibrul. Ea îi dădu lovitura
de graţie, cu piciorul, peste pulpe.
Corpul zbură de pe cărare şi îşi începu prăbuşirea în vid.
Speriată, Gabrielle se dădu înapoi, lipindu-şi umărul de
stâncă, ca să nu cadă şi să nu vadă ce declanşase.
Îi fu de ajuns să-l audă...
Răsună un ţipăt, deja îndepărtat, încărcat de o spaimă
cumplită, după care urmă o pocnitură, apoi încă una, pe care
gâtlejul le însoţea cu urlete de durere, şi pe urmă noi
pocnituri, zgomote de spărturi, sfâşieturi, de pietre
rostogolindu-se, după care, dintr-odată, se lăsă o linişte
absolută.
Gata! Reuşise. Se eliberase.
Alpii îşi întindeau în jurul ei peisajul grandios şi binevoitor.
Deasupra văilor plana, imobilă, o pasăre agăţată de un cer
imaculat, spălat. Nu răsuna nici o sirenă acuzatoare, nu
apărea nici un poliţist fluturând o pereche de cătuşe. Natura
o întâmpina suverană, senină, complice, de acord cu ea.
Gabrielle se dezlipi de peretele stâncos şi îşi aplecă puţin
capul deasupra prăpastiei. Se scurseră câteva secunde până
să poată repera corpul dislocat, pentru că nu se afla acolo
unde-l căuta ea. Gata! Gab nu mai respira. Totul era simplu.
Nu simţea nici un fel de vină, ci doar uşurare. De altfel, nu se
simţea deloc legată de cadavrul care zăcea acolo jos.
Se aşeză, rupse o floricică albastră şi o morfoli. Acum o să
aibă timp să lenevească, să mediteze, n-o va mai obseda ce
face Gab sau ce-i ascunde. Simţea că renaşte.
Câte minute a stat aşa?
Un sunet de clopoţei, înăbuşit de distanţă, o smulse din
extaz. Oile. A, da, trebuia să coboare, să joace piesa, să
alerteze poliţia. Afurisitul de Gab! Nici n-apucase bine să
plece, şi tot mai trebuia să-şi piardă timpul cu el, să facă
eforturi pentru el, să aibă obligaţii! N-o să-i dea niciodată
pace?
Se ridică în picioare, din nou senină, mândră de ea.
Esenţialul fusese îndeplinit, nu mai avea nimic de făcut ca
să-şi găsească liniştea.
Făcând cale întoarsă, trecu în revistă scenariul. I se părea
straniu să-şi amintească de un proiect conceput în altă
vreme, o vreme când Gab o incomoda cu prezenţa lui. Un
timp diferit. Un timp deja îndepărtat.
Mergea cu paşi sprinteni, mai iuţi decât ar fi fost necesar,
având în vedere că respiraţia tăiată ar fi ajutat-o să-i
convingă pe oameni că era răvăşită. Trebuia să-şi stă-
pânească euforia, să-şi mascheze veselia pe care o simţea
după trei ani de furie, acum pe cale de a se potoli, trei ani de-
a lungul cărora indignările clocotinde şi ascuţite îi înfipseseră
săgeţi în creier. Se terminase cu „bătrânica mea“, n-o va mai
umili cu privirea aceea dispreţuitoare când îi întindea mâna,
n-o să mai pretindă că erau fericiţi când era exact pe dos.
Era mort. Aleluia! Trăiască libertatea!
După două ore de mers, observă nişte excursionişti şi
alergă înspre ei.
— Ajutor! Soţul meu! Vă rog! Ajutaţi-mă!
Totul se petrecu de minune. Când fu aproape de ei, căzu la
pământ, se răni, izbucni în plâns, şi povesti accidentul.
Primii ei spectatori se lăsară momiţi de tot ce li se spunea,
înghiţiră şi povestea, şi necazul ei: femeile o însoţiră până în
vale, în timp ce bărbaţii porniră în căutarea lui Gab.
La hotelul Bellevue, sosirea ei probabil că fusese precedată
de un telefon, deoarece tot personalul o întâmpină cu
atitudinea de circumstanţă. Un jandarm cu obrazul incolor o
înştiinţă că un elicopter transporta deja o echipă de
salvamontişti.
 Se cutremură la cuvântul „salvamontişti“. Credeau că îl vor
găsi pe Gab în viaţă? Să fi scăpat teafăr din prăbuşirea aia?
Îşi aminti ţipătul, gemetele şi, pe urmă, tăcerea, şi se îndoia.
— Credeţi... credeţi c-ar putea fi încă în viaţă?
— Noi sperăm, doamnă. Are condiţie fizică bună?
— Excelentă, dar s-a prăbuşit de la mai multe sute de
metri şi s-a lovit de mai multe ori de stânci.
— Am văzut cazuri şi mai surprinzătoare. Dragă doamnă,
cât timp nu ştim nimic, datoria noastră e să rămânem
optimişti.
Imposibil! Ori ea era nebună, ori el. Spunea frazele astea
fiindcă avea informaţii, sau ca pe nişte formule stereotipe?
Desigur, a doua variantă... Imposibil să fi supravieţuit.
Să zicem c-ar fi scăpat cu viaţă, ca printr-o minune; atunci
ar fi sfâşiat, traumatizat, paralizat din pricina he moragiilor
interne şi externe, incapabil să vorbească! Să fim serioşi,
dacă n-a murit până acum, o să moară în orele imediat
următoare. O fi apucat să declare ceva brancardierilor?
Înainte să fie ridicat în elicopter? O fi denunţat-o? Îndoielnic.
Ce să fi înţeles el? Nimic. Nu, nu, nu, de mii de ori nu.
Îşi puse capul în mâini, iar martorii crezură că-şi înghiţea
lacrimile şi se ruga; de fapt, îl ocăra pe jandarm. Oricât de
sigură era că numai ea avea dreptate, tolomacul ăsta o
băgase la îndoieli. Şi uite că acum tremura de frică!
Deodată, cineva îi puse mâna pe umăr. Tresări.
Şeful salvamontiştilor o privea drept în ochi cu o expresie
de cocker bătut.
— Trebuie să fiţi curajoasă, doamnă.
— În ce stare e? strigă Gabrielle, îngrozită.
— E mort, doamnă.
Gabrielle scoase un urlet. Zece persoane se grăbiră s-o
liniştească. Ţipa şi plângea cu sughiţuri, fără nici o ruşine,
hotărâtă să se purifice de emoţii: uf, Gab nu scăpase, n-o să
vorbească, dar ce sperietură îi trăsese prostănacul ăla!
Lumea din jur îi plângea de milă. Cât de suavă e vo-
luptatea asasinului luat drept victimă... Se va consacra
acelui rol până la cină, pe care, bineînţeles, şi-o refuză.
La ora nouă, se întoarse poliţia ca să-i explice că trebuia
să fie interogată. Făcu pe mirata, cu toate că se aştepta la
asta. Înainte să se prezinte, îşi repetă mărturia, al cărei scop
era să-i convingă că era vorba de un accident şi să respingă
toate bănuielile care, în caz de deces al unuia din soţi, atârnă
în primul rând asupra celuilalt.
Fu condusă la un comisariat cu pereţii tencuiţi în roz,
unde-şi povesti versiunea despre cele întâmplate, cu ochii
ţintă pe un calendar decorat cu trei pisicuţe încântătoare.
Anchetatorii se scuzau când trebuiau să-i pună anumite
întrebări, dar ea îşi continua povestirea ca şi cum nici prin
cap nu-i trecea că era bănuită de ceva, indiferent ce. Îi servi
fiecăruia câte o amabilitate, două, semnă procesul-verbal şi
se întoarse la hotel, ca să petreacă în linişte noaptea.
A doua zi, îi sosiră cele două fiice şi fiul, însoţiţi de
partenerii lor, şi, de data asta, situaţia o incomodă. Durerea
copiilor ei iubiţi o făcu să simtă remuşcări autentice, nu
regret că-l omorâse pe Gab, ci ruşine că le pricinuia această
suferinţă. Ce păcat că fusese şi tatăl lor! Ce tâmpenie că nu-i
făcuse cu altul, ca să-i scutească de lacrimi pentru ăsta... În
fine, era prea târziu. Se refugie într-un fel de rătăcire mută.
Unicul scop concret al prezenţei lor acolo era să-şi
scutească mama şi să se ducă ei la morgă pentru recu-
noaşterea cadavrului. Se arătă recunoscătoare.
Căutară de asemenea să depisteze articole în presa
regională, unde se relata căderea tragică, fără să-şi imagineze
că titluri ca „Excursionist într-un accident mortal“, sau
„Victimă a propriei imprudenţe“ o bucurau pe Gabrielle,
confirmându-i negru pe alb că era nevinovată, şi Gab mort.
 Îi displăcea însă un amănunt: întorcându-se de la
institutul medico-legal cu ochii roşii de plâns, fiica cea mare
se consideră obligată să-i şoptească mamei la ureche: „Ştii,
tata, şi mort, tot foarte frumos era“. De ce se amesteca
fetişcana asta? Frumuseţea lui Gab n-o privea decât pe
Gabrielle! Pe Gabrielle, în exclusivitate! Nu suferise ea destul
din cauza asta?
După această remarcă, Gabrielle se încuie până la în-
mormântare.
Când se întoarse acasă, la Senlis, vecinii şi prietenii veniră
să-şi prezinte condoleanţele. La început îi primi cu plăcere,
dar o exasperă repede să tot repete povestirea şi să asculte,
ca un ecou, nişte banalităţi identice. În spatele chipului trist,
resemnat, Gabrielle fierbea de nervi: la ce bun să scapi de
soţ, când trebuie să vorbeşti încontinuu despre el! Mai ales
că ea se grăbea să suie la etajul trei, să dea jos tencuiala, să
scormonească în ascunzătoarea bărbatului şi să descopere ce
o chinuia. Aşa că s-o mai lase odată şi singură!
Situată în apropierea zidurilor oraşului vechi, vila lor
semăna cu palatele desenate în cărţile de poveşti, care, în
spatele desişului de trandafiri căţărători prezintă creneluri,
ambrazuri, balcoane sculptate, rozase decorative, scări,
ferestre cu ogive gotice şi vitralii colorate. Experienţa o
învăţase pe Gabrielle să determine gradul de incultură al
vizitatorilor în funcţie de exclamaţiile lor; îi împărţise în patru
categorii, de la inculţi la închipuiţi. Incultul privea cu ochi
ostili zidurile mormăind: „Ce vechitură!“; incultul care se
credea cultivat murmura: „E din Evul Mediu, nu?“; incultul
aparent cultivat dezvăluia cât de amarnic se înşală: „E în stil
medieval, din secolul XIX?“; în fine, închipuitul exclama:
„Viollet-le-Duc!“, după care plictisea lumea cu explicaţii
despre fiecare element pe care vestitul arhitect şi ucenicii lui
l-ar fi deformat, restituit, inventat.
 O astfel de reşedinţă nu surprindea pe nimeni la Senlis,
sat din Oise la nord de Paris, pe creasta căruia se găseau
adunate multe locuinţe istorice. Alături de pietrele de pe
vremea Ioanei d’Arc, sau de construcţiile ridicate în secolele
XVII şi XVIII, casa Gabriellei aparţinea celor mai puţin
elegante, fiind mai recentă – cu un secol şi jumătate – şi de
un gust discutabil. Cu toate astea, cuplul locuise acolo din
ziua când Gabrielle o moştenise de la tatăl ei, şi i se părea
amuzant că zidurile acelea o etichetau ca membră a „noilor
îmbogăţiţi“ pe ea, care niciodată nu se considerase nici
bogată, nici nouă.
La etajul trei al acestei locuinţe, care i-ar fi încântat pe
Alexandre Dumas sau pe Walter Scott, una din încăperi îi
aparţinea lui Gab. După căsătorie, ca să se simtă mai în
largul lui de îndată ce se instalase la ea, căzuseră de acord
ca el să se bucure în totalitate de această parte a clădirii,
fără ca Gabrielle să i-o poată contesta; ei îi era permis să
vină la el dacă el întârzia, altminteri, nu.
Locul acela n-avea nimic extraordinar – cărţi, pipe, hărţi,
planisfere –, punea la dispoziţie un confort minimal – nişte
fotolii de piele desfundate –, avea însă o gaură săpată în zidul
gros şi astupată de o trapă verticală. Gab meşterise treaba
asta în urmă cu douăzeci de ani scoţând câteva cărămizi din
zid. Cum băga în scobitura aceea un anume obiect, o astupa
din nou, refăcea suprafaţa cu tencuială, şi camufla astfel
locul. Din pricina acestor măsuri de precauţie, Gabrielle ştia
că n-ar fi pu tut să fie indiscretă fără să se şi divulge. Mai
întâi din dragoste, apoi din teamă, Gabrielle îi respectase
soţului secretul. Se distra pe tema asta, iar uneori el o
tachina încercând să vadă până unde rezistă.
Dar de acum înainte nimic n-o mai împiedica să dea la o
parte trapa.
În primele trei zile i se păru indecent să pună mâna pe
ciocan şi cleşte; şi, oricum, n-ar fi avut timp din ca uza
numeroşilor vizitatori. În a patra zi, văzând că nici telefonul
şi nici clopoţelul de la intrare nu sună, îşi promise că, după
ce va da o raită la magazinul ei de antichităţi, aflat la trei
sute de metri de casă, o să-şi potolească curiozitatea.
Aproape de ieşirea din oraş, panoul „G şi G de Sarlat“ cu
litere aurii anunţa sobru existenţa unui magazin de
antichităţi pe placul celor din zonă, adică un loc unde se
căutau atât piese importante – bufete, mese, dulapuri –
pentru a mobila vastele reşedinţe secundare, cât şi obiecte
decorative – lămpi, oglinzi, statuete – pentru împodobirea
interioarelor. Nu domina nici un stil aparte, toate erau
reprezentate, inclusiv prin imitaţii oribile, cu condiţia să aibă
peste o sută de ani.
Cei doi angajaţi o puseră la curent cu mersul afacerilor din
timpul vacanţei fatale din Savoia, şi pe urmă Gabrielle intră
în biroul contabilei. Termină repede şi acolo. Când să plece,
traversă magazinul, care se umpluse de cumetre, fiindcă se
dusese vorba că „sărmana doamnă Sarlat“ era acolo.
Tresări când printre ele o zări pe Paulette.
— Of, puiule, exclamă Paulette, aşa de tânără şi deja aşa
de văduvă!
Paulette căută din ochi o scrumieră în care să-şi pună
ţigara aprinsă şi mânjită de ruj portocaliu, dar negăsind, o
stinse cu pantoful, fără să-i pese c-ar putea arde linoleumul,
şi se îndreptă teatral spre Gabrielle cu braţele deschise.
— Sărăcuţa mea dragă, ce nefericită sunt să te văd
nefericită.
Tremurând, Gabrielle se lăsă îmbrăţişată.
Paulette rămăsese singura femeie de care îi era frică,
pentru că ştia atât de bine să citească adevărul în oameni.
Mulţi o considerau cea mai otrăvită limbă de viperă; privirea
ei insistentă şi ochii bulbucaţi sfredeleau ca o undă laser
minţile oamenilor şi Paulette cocea apoi câteva fraze care
puteau să distrugă pentru totdeauna reputaţia oricărui
individ.
În timpul îmbrăţişării, Gabrielle îşi pierdu răsuflarea
pentru că-i intrară în gât câteva fire galbene şi uscate din
părul lui Paulette, epuizat după decenii întregi de vopsit şi
coafat, dar îi înfruntă apoi cu bravură faţa, care-i lucea de o
cremă brună cu nuanţe roşietice.
— Spune, poliţia te-a interogat? Bineînţeles că te-au
întrebat dacă nu tu l-ai omorât, nu-i aşa?
„Uite, se gândi Gabrielle, mă şi bănuieşte. Nu pierde deloc
timpul, trece imediat la atac.“
Gabrielle dădu din cap. Paulette reacţionă strigând:
— Ticăloşii! Să te silească la aşa ceva! Pe tine! Pe tine, care
erai nebună după Gab al tău, care de treizeci de ani te-ai
făcut covor în faţa lui! Pe tine, care te-ai fi transformat în
orice de dragul lui, doar să-ţi fi cerut, în bărbat sau în
şoarece! Nici nu mă miră! Nişte nemernici! Sunt toţi nişte
nemernici! Mie ştii ce mi-au făcut când al doilea copil,
Romuald, era mic? Într-o zi a trebuit să-l duc la spital,
fiindcă sărăcuţul se lovise când a ieşit din cadă şi-i
apăruseră nişte vânătăi; ei bine, a venit poliţia la Urgenţe să
mă întrebe dacă nu care cumva mi-am bătut copilul! Cum îţi
zic! M-au cărat la comisariat! Şi m-au ţinut în arest! Pe mine!
Patruzeci şi opt de ore, atâta a durat. Eu, mama, treceam
drept vinovată, şi nu făcusem decât să duc copilul la spital!
Nişte porci! Ţi-au făcut şi ţie la fel?
Gabrielle pricepu că, departe de a o suspecta, Paulette era
de partea ei. Îşi manifesta empatia de fostă victimă. În capul
ei, orice femeie interogată de poliţie devenea imediat, prin
analogie cu cele întâmplate ei, nevinovată.
— Da, şi mie. În aceeaşi seară.
— Nenorociţii! Cât timp?
 — Câteva ore!
— Ce şobolani! Puiule, te-au umilit, nu?
Paulette, a cărei tandreţe faţă de Gabrielle se confunda cu
tandreţea pentru ea însăşi, o încleştă din nou în braţe pe
prietena ei.
Uşurată, Gabrielle o mai ascultă o bucată de vreme cum
tună şi fulgeră, pe urmă se întoarse acasă ca să înceapă
treaba cu ascunzătoarea lui Gab.
La prânz, urcă scara cu uneltele în mână şi se apucă să
dea jos straturile protectoare. Placa sări din loc şi dădu la
iveală un spaţiu unde fuseseră înghesuite patru cutii. Trase
mai aproape o masă joasă pe care aşeză cutiile. N-avea nici
cea mai mică idee ce conţineau, dar recunoştea ambalajul.
Erau cutii metalice pentru dulciuri, pe ale căror etichete,
mâncate de timp şi umezeală, se mai putea descifra
„Madeleines de Commercy“, „Bêtises de Cambrai“, „Coussins
de Lyon“ şi alte sortimente.
Când să deschidă uşurel un capac, o întrerupse soneria de
la intrare.
Lăsa treaba baltă, închise uşa, dar lăsă cheia în broască,
şi coborî la intrare, hotărâtă să se dezbare rapid de intrus.
— Doamnă, e poliţia! Putem intra?
Pe treptele de la intrare aşteptau câţiva bărbaţi cu feţe
severe.
— Desigur. Ce vreţi?
— Dumneavoastră sunteţi Gabrielle de Sarlat, soţia
decedatului Gabriel de Sarlat?
— Da.
— Vă rugăm să ne urmaţi.
— De ce?
— Sunteţi aşteptată la comisariat.
— Dacă vreţi să-mi puneţi întrebări în legătură cu decesul
soţului meu, lucrul acesta a fost făcut de către colegii
dumneavoastră din Savoia.
— Nu, doamnă, nu e vorba de acelaşi lucru. Sunteţi
suspectată că v-aţi ucis soţul. Aţi fost văzută de un cioban
când l-aţi împins în gol.
După zece ore de arest, Gabrielle nu era sigură pe care din
doi îl ura mai cumplit, pe comisar, sau pe avocat. Poate că pe
comisar l-ar fi scuzat... Când era rân dul lui s-o chinuie,
comisarul se mulţumea să-şi facă datoria, nu vorbea de viciu
sau pasiune, încerca cinstit s-o scoată vinovată. În schimb,
avocatul o tulbura, fiindcă el voia să ştie. Or ea îl plătea ca să
creadă, nu ca să ştie! Îi cumpăra cunoştinţele despre legi,
experienţa din tribunale, energia de avocat al apărării; nu-i
păsa ei dacă el ştie sau nu ştie adevărul.
De îndată ce au rămas singuri, avocatul pledant Plissier,
un domn de optzeci de ani cu fizic avantajos şi păr castaniu,
îşi luă un aer important, se înclină către clienta lui şi i se
adresă cu o voce gravă, asemenea celei atribuite actorilor
pentru roluri de cowboy eroici din filmele americane western
dublate:
— Acum, doamnă Sarlat, mărturisiţi-mi mie şi numai mie
adevărul. Rămâne aici, între noi. V-aţi împins soţul?
— De ce să fi făcut aşa ceva?
— Nu-mi răspundeţi cu o întrebare. L-aţi împins?
— V-am dat un răspuns: „De ce să fi făcut aşa ceva?“ Sunt
acuzată de un fapt care n-are nici un sens. Trăiam de treizeci
de ani fericiţi împreună. Avem trei copii, care pot să depună
mărturie în acest sens.
— Am putea pleda crima pasională.
— Crimă pasională? La cincizeci şi opt de ani? După
treizeci de ani de căsătorie?
— De ce nu?
— La cincizeci şi opt de ani, dacă soţii se mai iubesc
înseamnă că se iubesc cu adevărat, în mod lucid, armonios,
fără pasiune, fără excese, fără crize.
— Doamnă Sarlat, nu-mi mai spuneţi cum ar trebui să
gândesc eu; spuneţi-mi mai bine cum gândiţi dum-
neavoastră. Aţi putea fi geloasă.
— E ridicol!
— Vă înşela?
— Nu-i pătaţi onoarea.
— Cine-l moşteneşte pe soţul dumneavoastră?
— Nimeni. El nu posedă nimic. Întreg capitalul îmi
aparţine mie... Şi, în afară de asta, eram căsătoriţi sub
regimul separării de bunuri.
— Cu toate astea, poartă un nume de familie bună.
— Da, Gabriel de Sarlat, şi asta impresionează mereu.
Lumea crede c-am luat în căsătorie o avere, când de fapt nu
m-am ales decât cu o părticică infimă. Bărbatul meu n-avea
nici un ban şi n-a ştiut niciodată să facă bani. Averea vine de
la mine, sau mai bine zis de la tatăl meu, Paul Chapelier,
dirijorul. Dispariţia soţului meu nu-mi îmbunătăţeşte mie
situaţia financiară; nu schimbă nimic, sau poate că-mi
creează un mic inconvenient, având în vedere că el conducea
camioneta care transportă antichităţile pe care le vindem în
magazinul nostru, aşa că, dacă vreau să-mi continui
activitatea, va trebui să angajez un salariat.
— N-aţi răspuns la întrebarea pe care v-am pus-o.
— Nu fac decât asta, domnule Plissier.
— Avocat Plissier.
— Nu fiţi ridicol. N-aveam nici un interes să-mi omor soţul.
Poate că mai degrabă pe el l-ar fi avantajat moartea mea.
— Şi atunci, el a încercat să vă împingă?
— Sunteţi nebun?
— Gândiţi-vă bine. Am putea face verosimilă teza asta, a
unei lupte între dumneavoastră şi soţul dumneavoastră. Pe
drumul ăsta de munte, el decide să vă facă de petrecanie ca
să pună mâna pe banii dumneavoastră. Şi dumneavoastră,
împingându-l, acţionaţi în deplină şi legitimă apărare.
— Separare de bunuri! N-ar fi căpătat nimic la moar tea
mea, şi nici eu după decesul lui. De ce inventaţi toate
scenariile astea?
— Pentru că cineva v-a văzut, doamnă Sarlat! Ciobanul
care-şi păzea turma spune că v-aţi repezit la soţul
dumneavoastră şi l-aţi împins în gol.
— Minte!
— Ce interes ar avea să mintă?
— E extraordinar... Eu vă explic că n-am nici un interes
să-mi omor bărbatul pe care-l iubeam şi dumneavoastră staţi
la îndoială, dar pe ciobanul ăsta îl credeţi, pentru că el n-are
nici un interes să mintă! Sunteţi părtinitor! În serviciul cui
sunteţi? Al ciobanului, sau al meu? E incredibil! Pot să vă
dau o sută de motive că ciobanul dumneavoastră minte: să
facă pe interesantul, să devină eroul cantonului, să mă facă
ţap ispăşitor ca să se răzbune pe altă femeie sau pe mai
multe, sau poate că vrea să facă rău doar de dragul de a face
rău! Şi, de fapt, la ce distanţă se afla ciobanul? Cinci sute de
metri? Opt sute de metri? Doi kilometri?
— Doamnă Sarlat, nu improvizaţi dumneavoastră
pledoaria în locul meu. Există împotriva noastră o mărturie
zdrobitoare: ciobanul v-a văzut!
— Ei bine, eu nu l-am văzut.
Avocatul Plissier se opri ca s-o privească fix pe Gabrielle.
Se aşeză lângă ea şi îşi trecu mâna peste fruntea
îngândurată.
— Să iau asta drept mărturisire?
— Ce?
— V-aţi uitat de jur împrejur înainte de a-l împinge pe
soţul dumneavoastră şi n-aţi observat pe nimeni. Asta
încercaţi să-mi destăinuiţi?
 — Încerc să subliniez că, după ce soţul meu s-a prăbuşit,
m-am uitat peste tot şi am strigat după ajutor. Ilustrul
dumneavoastră cioban nu s-a arătat, nu mi-a răspuns. E
totuşi ciudat, nu? Dac-ar fi alertat salvamontiştii sau dacă s-
ar fi deplasat spre locul unde căzuse soţul meu, poate că...
Mă acuză pe mine ca să se pună el la adăpost?
— La adăpost de ce?
— De la neacordarea de ajutor unei persoane aflate în
pericol. Vorbesc de soţul meu. Şi, în al doilea rând, de mine.
— Nu-i deloc rea ideea, dacă vrem să întoarcem situaţia pe
dos, însă vreau să-mi rezerv mie genul ăsta de argumentare.
Ar suna dubios în gura dumneavoastră.
— Da? Adică sunt acuzată de o monstruozitate, dar mie nu
mi se permite să mă exprim cu răutate. Ce încântător!
Simula iritarea, cu toate că în fond era mulţumită că
înţelesese cum să-şi manipuleze avocatul.
— O să-l târăsc prin tribunale pe ciobanul ăsta!
— Doamnă, pentru moment, persoana pusă sub cercetare
penală sunteţi dumneavoastră.
— A trebuit să cobor muntele ore întregi până să dau de
nişte excursionişti şi să chem ajutoare. Ciobanul
dumneavoastră, dacă l-a văzut pe soţul meu prăbuşindu-se,
de ce nu s-a dus el să-i sară în ajutor? Fiindcă, dacă s-ar fi
acţionat la timp, poate că soţul meu ar fi fost în viaţă acum...
Sleită după ce pusese la punct treaba cu avocatul, se
hotărî să recurgă la o criză de plâns, şi vărsă şiroaie de
lacrimi mai bine de zece minute.
Când Gabrielle se opri din hohote, domnul avocat Plissier,
mişcat, începu să dea crezare spuselor doamnei de Sarlat. Ea
îl dispreţui şi mai mult după această schimbare bruscă de
atitudine: să se lase păcălit de un plâns cu sughiţuri, ce
mocofan! La urma urmelor, în faţa unei femei hotărâte, toţi
bărbaţii de pe pământ sunt la fel de naivi.
 Comisarul se întoarse şi începu interogatoriul. Se opri
asupra aceloraşi puncte; Gabrielle dădu răspunsuri identice,
dar pe un ton mai puţin tăios decât avocatului.
Fiind mai abil decât avocatul, comisarul trecu repede peste
chestiunea interesului ca motiv al crimei, şi reveni asupra
cuplului Gabrielle-Gab.
— Fiţi sinceră, doamnă de Sarlat, soţul dumneavoastră nu
voia să vă părăsească? Avea vreo amantă? Amante? Relaţia
dumneavoastră era la fel de satisfăcătoare ca înainte? N-
aveaţi nimic să-i reproşaţi?
Gabrielle pricepu că soarta i se va juca în zona asta
umbroasă, şi adoptă o tactică pe care o folosi până la sfârşit.
— O să vă declar adevărul, domnule comisar: Gab şi cu
mine eram cuplul cel mai norocos din univers. Nu m-a
înşelat niciodată. Eu nu l-am înşelat niciodată. Încercaţi să
găsiţi pe cineva care să spună contrariul: e imposibil. Nu
numai că-mi iubeam soţul mai presus de orice pe lume, dar
nici n-o să mă vindec vreodată după moartea lui.
Dacă Gabrielle ar fi întrevăzut în clipa aceea unde avea s-o
ducă peste câteva luni acest sistem de apărare, poate că n-ar
fi fost chiar atât de mândră de ideea ei...

Doi ani şi jumătate.

Gabrielle petrecu doi ani şi jumătate în arest preventiv
aşteptând procesul.
Copiii ei încercaseră de mai multe ori să obţină eliberarea
provizorie pe baza prezumţiei de nevinovăţie, dar justiţia i-o
refuzase din două motive, unul esenţial, celălalt contextual:
primul era mărturia ciobanului, al doilea, polemicile
amplificate de ziare, care acuzau toleranţa excesivă a
magistraţilor.
În pofida timpului petrecut în închisoare, Gabrielle nu era
deprimată. După ce aşteptase să scape de soţ, aştepta acum
să scape de acuzaţie. Fusese întotdeauna răbdătoare –
calitate necesară dacă lucrezi în comerţul cu antichităţi – şi
refuza să se lase doborâtă de acest accident neprevăzut.
Stând acolo în celulă, se gândea la cele patru cutii rămase
pe măsuţa scundă, cutiile cu secretul lui Gab... Ce ironie!
Când tocmai era pe punctul să le deschidă, o arestaseră. De
îndată ce va scăpa curată din tribunale, se va duce să
descopere misterul cutiilor de dulciuri. Asta va fi recompensa
ei.
După spusele avocatului Plissier, procesul începea sub
auspicii favorabile: elementele anchetei erau de partea lor;
toţi martorii, cu excepţia ciobanului, o dezvinovăţeau pe
acuzată şi luaseră loc în spatele băncii apărării; iar pentru
toţi, de la comisar şi până la judecătorul de instrucţie,
Gabrielle devenea tot mai convingătoare, pe măsură ce
interogatoriile se succedau.
Căci Gabrielle ştia perfect cum să mintă: era suficient să
spună adevărul. Învăţase lecţia de la tatăl ei, Paul Chapelier,
pe care, copil fiind, îl însoţea în deplasările lui profesionale.
Dacă talentatul dirijor nu era el însuşi la pupitru cu bagheta
în mână, asista la concerte, şi când se încheiau, renumele
său îl obliga să meargă în culise şi să aducă laude
muzicienilor. Avea grijă să nu-i ofenseze pe unii colegi cu care
cântase sau poate urma să cânte, aşa că se referea numai la
ceea ce îi plăcuse, ocolind părerile negative. Nu lua în
discuţie decât ce era pozitiv şi, dacă nu găsea decât un
singur lucru minor demn de laudă, se oprea asupra lui, îi
dădea amploare, îl aprofunda. Nu minţea niciodată, ori o
făcea cel mult prin omisiune, în convorbirile pe care le purta
cu interpreţii, aceştia îl considerau sincer şi se simţeau liberi
să înţeleagă mai mult decât cele spuse, astfel încât vanitoşii
vedeau în el un entuziast, în timp ce lucizii îi apreciau
gentileţea. Paul Chapelier îi spunea foarte des fiicei sale: „N-
am atâta ţinere de minte ca să pot minţi bine“. Spunând
numai adevărul şi evitând să vorbească de lucruri care
supără, reuşea să nu se contrazică şi să-şi facă o colecţie
întreagă de prieteni într-o lume altminteri feroce.
Gabrielle adoptase metoda tatălui ei în timpul celor doi ani
şi jumătate. Vorbind despre Gab, nu-şi amintea decât de
perioada radioasă, perioada iubirii intense şi împărtăşite. Pe
el îl chema Gabriel, pe ea Gabrielle; împreună, erau Gab şi
Gaby. Hazardul vieţii şi al stării lor civile le făcuse un cadou
rar, acela de a purta după căsătorie un nume aproape
identic: Gabriel(le) de Sarlat. După ea, coincidenţa identităţii
comune exprima forţa cuplului lor, o uniune indestructibilă.
Funcţionarilor ăstora plătiţi ca s-o asculte le povestea despre
cum se îndrăgostise la prima vedere de tânărul pe care-l
credea timid, dar care nu era timid, ci doar bine-crescut,
despre flirtul îndelungat, escapadele lor, cererea sfioasă în
căsătorie adresată tatălui artist, pentru care tânărul avea
mare admiraţie, despre ceremonia de la biserica la
Madeleine, unde a răsunat muzica unei orchestre simfonice
complete.
Fără s-o roage cineva, Gabrielle evoca atracţia ei in-
stantanee faţă de corpul lui îngrijit, elegant, niciodată
ameninţat de grăsime sau greutate după vârsta de cincizeci
de ani, ca şi cum supleţea era o calitate aristocratică ce i se
livrase odată cu particula de nobleţe. Îşi depăna amintirile
fericirii lor de parcă erau un şirag interminabil de mătănii:
copiii, căsătoriile copiilor, naşterea nepoţilor, şi, în pofida
scurgerii timpului, Gab rămânea un bărbat cu fizic intact,
sentimente intacte, privirea intactă întoarsă spre ea, mereu
atent, respectuos, iubitor. Gabrielle era conştientă că uneori
auditorul devenea invidios; într-o bună zi, judecătorul de
instrucţie scoase chiar un oftat:
— Ce ne povestiţi dumneavoastră, doamnă, e prea frumos
ca să fie adevărat.
Ea îl privi cu compasiune, murmurând:
— Recunoaşteţi, mai degrabă, că e prea frumos pentru
dumneavoastră.
Jenat, judecătorul nu mai insistă. Cu atât mai mult cu cât
apropiaţii cuplului, copii, gineri, noră, prieteni, vecini,
confirmaseră această iubire idilică. Pentru a închide dosarul
de instrucţie, inculpata a trecut de două ori testul
detectorului de minciuni.
Detenţia o cufundă pe Gabrielle într-o singurătate, de care
nu scăpa decât refugiindu-se în amintiri. Şi dintr-odată,
constată că locul ocupat de Gab luase o amploare absurdă în
noua ei viaţă de prizonieră. Fie că era izolată, fie că avea
companie cuiva, el era acolo, el şi numai el, binevoitor,
reconfortant. Fidel.
Problema e că, tot spunând adevăruri, ajungi să le crezi.
Dând la o parte ultimii trei ani din viaţa ei cu Gab şi punând
în lumină numai douăzeci şi şapte de ani de fericire,
Gabrielle înţelegea tot mai puţin ce se petrecuse, ce anume o
schimbase... De altfel, era mai bine să nu se gândească la
asta. La ce bun! Femeia Gaby, care din pricina „declicului“,
fusese în stare să-şi omoare soţul, Gaby, ucigaşa, nu trebuia
să mai existe până în clipa achitării; aşadar, femeia Gabrielle
o îngropă pe Gaby într-un puţ al uitării, îşi blocă accesul la
motivele care o împinseseră până la uciderea lui Gab şi puse
sub interdicţie această zonă din mintea ei.
Evocându-l pe Gab, redevenea acea Gabrielle iubitoare şi
iubită, incapabilă să-i facă cu mâna ei vreun rău acestui
bărbat. Aidoma unei actriţe, care, obligată să intre într-o
relaţie frecventă cu un personaj, ajunge să-i preia adevărul,
se identifică cu el şi aterizează, halucinând, pe un platou de
filmare, Gabrielle se înfăţişă la proces în rolul eroinei
inconsolabile, victima unei odioase acuzaţii.
 Încă din prima zi a audierilor, se contura un consens
favorabil. În ziua a doua, reporterii vorbeau deja de o decizie
neîntemeiată de imputare. În a treia, femei necunoscute
vărsau lacrimi fierbinţi în ultimul rând din sala arhiplină,
arătându-se de partea nevinovatei batjocorite, în a patra,
copiii acuzatei apărură de nenumărate ori la ştiri
exprimându-şi emoţia şi indignarea.
Gabrielle trecea prin interogatorii şi urmărea audierea
martorilor cu concentrare maximă; era atentă ca nimic din
cele declarate, atât de ea, cât şi de ceilalţi, să nu ştirbească
versiunea pe care şi-o construise; parcă era un compozitor
scrupulos, care asistă la repetiţiile operei sale, cu partitura
pe genunchi.
Conform aşteptărilor, ciobanul fu aproape catastrofal când
îi veni rândul să-şi depună mărturia. Nu numai că vorbea o
franceză foarte aproximativă – or, în ţara asta, o greşeală de
sintaxă sau de vocabular nu numai că trădează lipsa de
educaţie, dar mai scoate în evidenţă şi atitudinea agresivă
contra întregii societăţi, e similară cu o blasfemie scuipată în
obrazul cultului naţional al limbii –, dar se plânse că fusese
nevoit să plătească din buzunarul lui biletul de tren ca să
suie până la Compiègne, şi bombăni cel puţin un sfert de oră
pe tema asta. Întrebat de avocatul Plissier, făcu şi gafa de a
recunoaşte că pe doamna de Sarlat o identificase „după
fotografia din ziare“, după care veni cu nişte explicaţii odioase
referitoare la indolenţa lui de salvator: „e limpede că după
aşa o căzătură corpul se făcuse zob, şi-atunci ce să mă mai
duc eu să controlez, că doar nu-s tâmpit, ce Dumnezeu.“
În afară de mărturia ciobanului, tot restul confirma
nevinovăţia Gabriellei, care în penultima zi a procesului se
mai destinse puţin. Dar când doctorul de familie se prezentă
în faţa tribunalului, Gabrielle fu pe neaşteptate copleşită de
emoţii.
 Doctorul Pascal Racan, prieten de-o viaţă al soţilor Sarlat,
povesti câteva întâmplări anodine despre Gab şi Gaby, printre
care şi aceasta:
— Rareori vezi o pereche atât de îndrăgostită. Când unul
din ei plănuia să facă ceva, o făcea nu pentru el, ci de dragul
celuilalt. Astfel, Gaby voia să mai placă încă soţului ei, şi de
aceea făcea sport, îmi cerea sfaturi dietetice. Gab, deşi slab şi
zvelt, era hipertensiv şi se neliniştea, nu din pricina bolii,
bine controlată cu ajutorul medicamentelor, ci din cauza
efectelor secundare ale tratamentului. După cum ştiţi,
betablocantele scad libidoul, diminuează apetitul sexual.
Venea deseori la mine să vorbească despre chestiunea asta,
fiindcă îi era teamă că soţia lui ar putea crede c-o doreşte mai
puţin decât înainte. Nu era aşa, doar plăcerea mai scăzuse.
Niciodată n-am văzut un bărbat mai angoasat din pricina
asta. Niciodată, un soţ mai preocupat de partenera lui în
sensul ăsta. În astfel de cazuri, majoritatea bărbaţilor se
gândesc doar la ei, la sănătatea lor; şi, când constată că le
scade apetitul, chiar că le convine, pentru că scade şi
numărul relaţiilor adultere, şi sunt încântaţi că devin mai
virtuoşi din motive medicale şi fără să-i coste nimic. În
schimb, Gab nu se gândea decât la cum ar reacţiona Gaby.
Auzind amănuntul ăsta, nou pentru ea, Gabrielle nu-şi
putu stăvili o criză de plâns. Încercă să se liniştească, dar,
fiind prea tulburată, nu izbuti, aşa că avocatul Plissier
solicită o amânare a audierilor, pe care curtea le-o acordă.
Cei prezenţi îşi închipuiră că ştiau de ce se emoţionase
Gabrielle. Ea nu-i mărturisi nimic avocatului, dar, de îndată
ce fu în stare să vorbească, îi adresă o rugăminte:
— Vă rog, nu mai pot, mă prăbuşesc... Puteţi s-o rugaţi pe
fiica mea cea mare să-mi facă un serviciu?
— Da.
— Să-mi aducă în seara asta la închisoare cele patru cutii
de biscuiţi care se află pe o măsuţă joasă din camera tatălui
lor. O să înţeleagă ea despre ce e vorba.
— Nu-i deloc sigur că i se permite să vă înmâneze aşa ceva
la vorbitor.
— O, vă implor, o să clachez.
— Haideţi, doamna Sarlat, vă rog, nu mai sunt decât
douăzeci şi patru de ore. Mâine e ultima zi, ziua pledoariilor.
Până seara, suntem gata.
— Eu nu ştiu ce se va hotărî mâine, şi nici dumneavoastră,
aşa încrezător şi priceput cum sunteţi, tot nu ştiţi. Hai, vă
rog, nu mai pot, o să fac o prostie.
— Şi cutiile astea de biscuiţi, în ce măsură...
— Vă rog mult. Nu mai suport, nu mai sunt stăpână pe
mine.
Avocatul înţelegea că Gabrielle îl ameninţa, sincer, că-şi va
pune capăt zilelor. Îi observa tulburarea şi era îngrijorat că n-
o să poată face faţă până la momentul verdictului, pe care el
îl vedea favorabil – o performanţă în carieră. Se temea de un
pas greşit al clientei sale, şi îi jură că îi va aduce chiar el
cutiile. Era un risc, dar nu-i mai păsa.
Spre enorma lui surprindere, de vreme ce ea nu-l
obişnuise cu efuziuni sentimentale, Gabrielle îl îmbrăţişă.
Audierile fură reluate, dar Gabrielle nu le mai asculta, ci
se gândea numai la mărturia doctorului, la cutiile cu secrete,
la „declic“, la celelalte lucruri despre care nu scosese o vorbă
timp de doi ani şi jumătate.
Când se află iar în furgoneta care o ducea înapoi la
închisoare, se destinse şi cugetă.
Până la urmă, din cauză că nu asculta decât oameni care
vorbeau despre ea şi despre el în necunoştinţă de cauză,
începură s-o frământe nişte gânduri confuze.
De ce l-a omorât?
Din pricina acelui „declic“... Să se fi înşelat?
 La închisoare, ceru în mod excepţional permisiunea să facă
un duş. Datorită comportamentului ei exemplar şi a
bunăvoinţei pe care mass-media o dovedea în abordarea
procesului ei, i se îngădui.
Se strecură sub apa aproape clocotindă. Voia să se spele!
Să se cureţe de prostiile pe care le debitase, sau le ascultase
în zilele din urmă. Să treacă în revistă ce se întâmplase,
„declicul“...

„Declicul“ venise de la Paulette... Când femeia aceea înaltă,

deşelată, cu trăsături virile se instalase cu bărbatul ei la
Senlis, începu să intre des în magazinul lui Gabrielle ca să-şi
mobileze şi să-şi decoreze noul cămin. Deşi la început o
considerase vulgară, şi după înfăţişare – era plină de culori,
ca un papagal brazilian –, şi după limbaj, Gabrielle se distra
grozav cu noua clientă şi îi admira insolenţa, dispreţul faţă
de „vai, ce-o să zică lumea“, replicile percutante,
necuviincioase, dar pertinente. Îi luă de mai multe ori
apărarea în faţa angajaţilor ei sau a clienţilor vechi, şocaţi.
Gabrielle îi acorda mult credit: nou-venita avea darul de a
mirosi afacerile dubioase. Suspicioasă şi perspicace, Paulette
îi atrase atenţia asupra unui trafic de opale false, apoi asupra
unei bande de escroci care demontau şemineuri vechi; în
fine, dar mai ales, repera dintr-o privire, viciile şi secretele
sătenilor, comportamente discutabile, de care Gabrielle habar
nu avea sau pe care le descoperise după ani de zile. Uluită de
această clarvăzătoare, Gabrielle adora să stea de vorbă cu
Paulette pe fotoliile scoase la vânzare.
Într-o zi, în timp ce erau la taifas, Gabrielle observă cum
Paulette, asemenea unei păsări, urmărea cu coada ochiului
mişcările unui intrus. Ţinta ochiului scrutător era Gab, pe
care Paulette încă nu-l întâlnise. Vrând să se amuze, Gaby
nu-i spuse că adoratul ei soţ venise în trecere pe la magazin.
 Doamnele îşi continuară conversaţia, dar Gabrielle băga de
seamă că Paulette nu pierdea nici o fărâmă din mişcările,
comportamentul şi remarcile lui Gab.
— Ce zici? întrebă la un moment dat Gabrielle aruncând o
scurtă privire înspre Gab.
— Ăla? Vai, vai, vai, exemplul perfect de linguşitor. Prea
politicos ca să fie sincer. Ipocrit de nota zece. Cu brio şi
complimente pe gratis.
Gabrielle fu atât de derutată, că rămase cu gura căscată,
până când Gab, apropiindu-se repede de ea, o sărută şi apoi,
o salută pe Paulette.
De cum pricepu ce greşeală făcuse, Paulette îşi schimbă
atitudinea şi a doua zi îi ceru scuze lui Gabrielle, dar era
prea târziu; viermele intrase în fruct.
Din clipa aceea, zi de zi, Gaby începu să-l privească altfel
pe Gab. Dacă Paulette făcuse afirmaţia, se bazase ea pe ceva:
nu se înşela niciodată! Gaby îl privea acum pe Gab de parcă-i
era străin, se străduia să uite tot ce ştia despre el, sau ce
credea că ştie. Mai rău, încerca să justifice cele spuse de
Paulette.
Spre marea ei surpriză, nici nu-i fu greu.
Gab de Sarlat era politicos, curtenitor, se îmbrăca conform
gustului puţin neglijent al unui domn din provincie, era
oricând gata să-ţi facă un serviciu, mergea regulat la
biserică, nu-i plăceau excesele de limbaj, nici de gândire. Te
putea fascina, dar şi oripila. Era tradiţionalist ca sentimente,
exprimare sau comportament – chiar şi în înfăţişare – şi îi
atrăgea pe unii din aceleaşi motive care-i îndepărtau pe alţii,
cu siguranţă nu mulţi; părea să fie omul perfect, omul ideal.
Suspectat de instinctul ferocei Paulette, Gab îi puse brusc
lui Gabrielle aceeaşi problemă, pe care o avusese de vreo
două trei ori cu mobila, de-a lungul activităţii ei de anticar: e
un original, sau o imitaţie? Gab putea fi văzut ori ca un om
cinstit, căruia îi păsa de aproapele său, ori ca un impostor.
După câteva săptămâni, Gabrielle se convinse că trăia cu
un escroc. Lua la rând calităţile lui Gab, întorcea cartea pe
dos şi descoperea acolo defectul. Calm? Carapacea unui
ipocrit. Curtenitor? O manieră de a-şi canaliza libidoul
debordant şi de a atrage câte o viitoare pradă. Amabil faţă de
multiplele toane ale lui Gabrielle? Indiferenţă abisală.
Căsătorit din dragoste, mariajul viţei nobile cu omul de rând?
Un contract pecuniar. Credinţa lui catolică? Un costum de
tweed în plus, îmbrăcămintea respectabilităţii. Valorile lui
morale? Vorbe goale, care-i maschează pornirile funeste. Şi,
dintr-odată, se născu bănuiala că ajutorul pe care-l dădea el
magazinului – transportul mobilelor, fie noi achiziţii, fie
livrări – nu era decât un alibi menit să-şi facă timp liber
pentru deplasări discrete. Nu cumva se ducea atunci la
amante?
De ce, după douăzeci şi şapte de ani de iubire plină de
încredere, s-a lăsat Gabrielle coruptă de dubii? Otrava pe
care i-o administrase Paulette nu explica tot; fără îndoială că,
înaintând în vârstă, lui Gabrielle nu-i era uşor să se
confrunte cu modificările propriului corp, să combată
surplusul de greutate, ridurile tot mai adânci, oboseala tot
mai apăsătoare, explozia de varice pe picioarele altădată atât
de frumoase... Se îndoia cu atâta uşurinţă de Gab şi fiindcă
se îndoia de ea însăşi. O înfuria că el îmbătrânea mai frumos
decât ea, că încă plăcea femeilor, că tinerele îi zâmbeau cu
mai multă spontaneitate lui decât îi zâmbeau ei bărbaţii mai
tineri. Gab nu trecea nici acum neobservat în societate, la
piaţă, la plajă sau pe stradă, în timp ce ea era parcă
transparentă.
Când se împliniră patru luni de la „declicul“ indus de
Paulette, Gabrielle deja nu-l mai suporta pe Gab. Nici pe ea
nu se mai suporta uşor: în fiecare dimineaţă, oglinda îi arăta
o străină detestabilă, o grasă cu gâtul gros, piele cuperotică,
buze crăpate, cu braţe fleşcăite şi, sub buric, cu un colac
îngrozitor, pe care nici flămânzind nu-l putea micşora, iar
dietele n-o înveseleau în nici un chip. Cum să-şi închipuie că
lui Gab îi plăcea aşa ceva? Cui i-ar plăcea? Nimănui!
Prin urmare, toate drăgălăşeniile – zâmbete, atenţii,
amabilităţi, gesturi tandre – pe care Gab i le servea tot restul
zilei o jigneau. Ce ipocrit! Paulette pusese punctul pe i: un
ipocrit din Confederaţia Ipocriţilor, un exemplar cu certificat
de autenticitate! Până la urmă, Gab nu făcea decât s-o
dezguste. Cum poate cineva să fie în halul ăsta de prefăcut?
Singurul moment când nu se prefăcea era când exclama,
totuşi afectuos, „bătrânica mea“. Asta, cine ştie de ce, îi
scăpa! Gabrielle avea oroare de ocaziile astea; îi treceau de
fiecare dată fiori pe spinare, de parcă era biciuită.
Începu să se gândească la divorţ. Dar, când se imagina în
faţa unui avocat, sau a copiilor, justificându-şi despărţirea,
îşi dădea seama că n-avea argumente verosimile. Se vor
opune: Gab e un om minunat, cum poţi să spui asemenea
prostii? Fiica ei cea mare ar fi fost în stare s-o ducă la un
psihiatru – îşi trimitea copiii la psihiatru. Nu, trebuia să
procedeze altfel.
Luă hotărârea să adune probe contra lui Gab. Imbatabila
Paulette spunea în gura mare că pe bărbaţi trebuie să-i
exasperezi ca să vezi ce au în motor. Se răzgândea tot timpul,
zicea că vrea să meargă la cutare restaurant şi pe urmă că
nu mai vrea, schimba de zece ori datele şi destinaţia
vacanţelor, era tot mai capricioasă ca să-l provoace şi să-şi
iasă din fire. Degeaba. Gab ceda de fiecare dată oricărei noi
exigenţe. Seara, reuşea în cel mai bun caz să declanşeze un
oftat sau o licărire de oboseală în ochi, şi se arăta cât se
poate de odioasă. Paulette ar fi zis: „Şi ce are, mă rog,
domnul, în izmene?“ Exact întrebarea asta şi-o puse şi ea
atunci. În pat, de la o vreme, în afară de eventuale gesturi de
tandreţe, mare lucru nu se mai întâmpla. Sigur că şi ea avea
mai puţină poftă decât altădată, socotind că pe vremuri se
zbânţuiseră din belşug, iar să revii la acelaşi lucru după
decenii e ca şi cum ai petrece mereu vacanţele în acelaşi loc:
plicticos. Ea s-ar fi resemnat, dar se întrebă dacă pacea asta
nu însemna altceva în cazul lui. Nu cumva profita de ex-
cursiile cu camioneta ca s-o înşele? Îi veni subit ideea să-l
însoţească în deplasări. El se declară încântat şi vorbea tot
timpul cu însufleţire de-a lungul sutelor de kilometri parcurşi
împreună săptămânile acelea. De două ori îi propuse să se
oprească şi să facă dragoste, o dată în partea din spate a
camionetei, şi altă dată în plină câmpie. Ea acceptă, dar
rezultatul fu catastrofal. Asta era dovada! Dovada că în
deplasare, Gab avea obiceiul să-şi potolească nevoile sexuale.
Nu-l mai însoţi în expediţii şi se mohorî, deveni tot mai
puţin comunicativă cu lumea, cu excepţia lui Paulette – izvor
nesecat cu privire la infidelităţile masculine.
— În zilele noastre, cretinii ăştia sunt prinşi cu mâţa-n sac
de neveste, care le interceptează numerele de pe telefonul
mobil; eu prevăd că detectivii particulari o să defileze pe
străzi în semn de protest contra prejudiciilor pe care
telefoanele mobile le aduc cifrelor lor de afaceri în domeniul
adulterului.
— Şi dacă bărbatul n-are telefon mobil? întrebă Gabrielle
cu gândul la Gab, care nu voia ca soţia lui să-i cumpere aşa
ceva.
— Bărbatul care n-are telefon mobil e suspect! Suspect în
cel mai înalt grad! E regele regilor, împăratul infecţilor,
prinţul seducătorilor. Ştie foarte bine că adulterul n-a fost
creat odată cu telefonul mobil şi continuă să-şi facă treaba
cu trucuri verificate de-a lungul anilor. Un bărbat din ăsta e
James Bond al amorului ilicit: îl poţi hăitui, dar nu-l poţi
încolţi. Succes!
Din momentul ăla, pe Gabrielle începu s-o obsedeze
ascunzătoarea de la etajul trei. Acolo trebuiau să fie secretele
lui Gab, precum şi dovezile perversităţii lui. Se întâmplă de
mai multe ori să suie până acolo înarmată cu unelte şi cu
dorinţa de a sparge peretele; dar de fiecare dată o opri
ruşinea. Încercă de câteva ori să-l ducă cu zăhărelul
recurgând la un număr de seducţie în speranţa că va
deschide el singur ascunzişul; Gab inventa de fiecare dată
câte un nou argument: „Nu-i nimic acolo“, „O să râzi de
mine“ „Va fi mereu prea devreme să descoperi ce-i înăuntru“,
„Ce, n-am şi eu dreptul la micile mele secrete?“, „Are legătură
cu tine, dar nu vreau să ştii“. Refuzurile astea contradictorii
o enervau teribil pe Gabrielle, şi în cele din urmă Gab rosti
următoarea frază: „Vei descoperi după moartea mea, şi atunci
tot va fi prea devreme“.
Avertismentul ăsta o indignă! Cum, să aştepte zece ani,
douăzeci, treizeci, ca să aibă dovada că îşi bătuse joc de ea o
viaţă-ntreagă, că dusese o viaţă de arivist prefăcut! O
provoca, sau despre ce era vorba?
— Te văd tăcută, Gabrielle dragă, exclamă Paulette, odată
când luară un ceai împreună.
— Eu nu spun niciodată care e problema. Aşa am fost eu
educată. Tata mi-a băgat în cap că nu trebuie să exprimi
decât gânduri pozitive; celelalte trebuie să ţi le păstrezi
pentru tine.
— Mofturi! Trebuie să te exteriorizezi, puiule, altfel o să
faci cancer. Femeile care tac din gură fac cancer. Eu n-o să
fac nici un cancer, fiincă ţip şi bombăn cât e ziua de lungă. Şi
ce dacă enervez lumea? Prefer să sufere alţii, decât să sufăr
eu.
Aşa luă formă proiectul – să scape din capcana dubiilor,
deci să-l elimine pe Gab – proiect pus în aplicare în Alpi.
 Gabrielle fu condusă în celulă cu părul ud şi se aruncă pe
pat ca să-şi continue şirul gândurilor. Iată ce se întâmplase
în capul ei în ultimii trei ani de căsătorie, iată ce ascunsese
tuturor, iată cum viaţa i se golise de savoare şi sens
reducându-se la un neîntrerupt coşmar. Cel puţin,
omorându-l pe Gab, trecuse la acţiune, pusese capăt acelei
nelinişti insuportabile. Nu regreta. Dar mărturia doctorului
din acea după-amiază o rănise: aflase de ce Gab era mai
puţin senzual şi că suferea. Observaţia asta se împlântase
adânc în certitudinile ei.
De ce aflase lucrul ăsta abia acum? Înainte, credea c-o
evita ca să-şi păstreze energia pentru amante. N-ar fi putut
iresponsabilul ăsta de doctor Racan să vorbească cu ea mai
din timp?
— Gabrielle de Sarlat, la vorbitor. Sunteţi aşteptată de
avocatul dumneavoastră.
La ţanc.
Avocatul Plissier aşezase pe masă cele patru cutii metalice.
— Poftiţi. Acum, explicaţi-mi.
Gabrielle nu răspunse. Se aşeză şi desfăcu nerăbdătoare
capacele. Degetele răscoliră repede prin hârtiile frumos
aşezate în interiorul cutiilor, le scoase pe unele să le des-
cifreze, apoi altele...
După câteva minute, căzu pe jos, inertă, sufocându-se.
Avocatul alertă gardiencele, care îl ajutară s-o lungească pe
prizonieră, şi o obligară să respire. Fu transportată cu targa
la infirmerie, unde i se administră un sedativ.
O oră mai târziu, după ce-şi venise în fire, Gabrielle
întrebă unde era avocatul. Fu informată că plecase cu cele
patru cutii să se pregătească pentru audiere.
Imploră să i se dea un tranchilizant, şi leşină. Orice era
mai bine decât să se gândească la ce tăinuiseră cutiile
metalice.
 Ziua următoare fu ziua pledoariilor. Gabrielle arăta ca o
vagă amintire a persoanei ei de altădată, palidă, răvăşită,
ochii umezi, faţa obosită, buzele cadaverice. Dacă şi-ar fi pus
în cap să-i înduioşeze pe juraţi, nici c-ar fi putut să
reuşească mai bine.
Procurorul citi un rechizitoriu mai degrabă autoritar decât
dur, care nu impresionă pe nimeni. Apoi, avocatul Plissier se
ridică în picioare, cu mânecile tremurânde, ca un solist
chemat să-şi execute piesa de virtuozitate.
— Ce s-a întâmplat? Un om a murit în munţi. Să ne
îndepărtăm de actul în sine şi să analizăm cele două versiuni
care ne aduc în faţa acestui tribunal: accident, spune soţia;
asasinat, pretinde un cioban necunoscut. Să ne îndepărtăm
şi mai mult, foarte mult, aproximativ până unde se afla
ciobanul, să ne întrebăm dacă e posibil să distingi ceva de la
o asemenea distanţă, şi să căutăm acum motivele unei crime.
Nu există! În general, îmi este greu să-mi exercit funcţia de
avocat, deoarece eu apăr o persoană pe care totul o acuză. În
cazul lui Gabrielle de Sarlat, pe ea n-o acuză nimic, absolut
nimic! Nu sunt nici bani în joc. Nu există nici conflicte de cu-
plu. Nici infidelităţi. Nimic nu o acuză. Numai un singur om.
În fine, un om, care trăieşte alături de animale, un băiat care
nu ştie nici să scrie, nici să citească, un rebut al sistemului
şcolar, incapabil să se raporteze la societate altfel decât
izolându-se. Pe scurt, acest cioban, un angajat pe care mi-ar
fi uşor să-l pun sub acuzare, fiindcă a fost dat afară de
diverşi patroni, un muncitor care nu mulţumeşte pe nimeni,
un bărbat fără nevastă, fără copii, pe scurt: acest cioban a
văzut-o. La ce distanţă era el atunci? Nici la două sute de
metri, nici la trei sute, ceea ce oricum ar îngreuna vederea
oricui, ci la un kilometru şi jumătate, conform datelor
obţinute în urma reconstituirii! Să fim serioşi, domnilor şi
doamnelor, ce putem vedea de la un kilometru şi jumătate?
Eu, nimic. El, o crimă. E fabulos, nu? Şi mai mult, după ce
constată atentatul, nu aleargă la căpătâiul victimei, nu strigă
după ajutor, nu cheamă poliţia. De ce? Se justifică invocând
faptul că nu poate să-şi lase turma. Avem aici de-a face cu
un individ care asistă la asasinarea aproapelui său, dar
continuă să se gândească că viaţa animalelor sale – care vor
ajunge frigărui – contează mai mult... Eu nu-l înţeleg pe omul
acesta, domnilor şi doamnelor. Şi n-ar fi grav, dacă n-ar arăta
cu degetul o femeie admirabilă, soţie integră, mamă
desăvârşită, ca s-o acuze de ultimul lucru pe care şi l-ar fi
dorit, moartea soţului ei drag Gabriel, Gabriel numit Gab,
iubirea vieţii ei.
Se întoarse impetuos către banca juraţilor.
— Stimaţi juraţi, îmi veţi obiecta că lucrurile nu sunt
niciodată simple! Chiar dacă fiecare aduce mărturie despre
iubirea lor puternică şi vizibilă, ce se întâmpla în mintea lor?
Poate că această femeie, Gabrielle de Sarlat, avea capul plin
de bănuieli, de gelozie, de dubii. Cum putem dovedi că nu era
victima unei nevroze paranoice agravante faţă de soţul ei? În
afară de faptul că toţi martorii audiaţi aici de dumneavoastră
n-au lăsat nici cel mai mic loc unei astfel de teorii, aş dori să
adaug propria mea mărturie. Ştiţi dumneavoastră ce a făcut
femeia asta ieri-seară? Ştiţi care a fost unica favoare pe care
mi-a cerut-o în aceşti doi ani şi jumătate de detenţie
preventivă? M-a implorat să-i aduc patru cutii de biscuiţi, în
care păstra de treizeci de ani, scrisorile şi amintirile iubirii
lor. Se află acolo tot, de la bilete de teatru, de concert,
meniurile logodnelor, căsătoriilor, ale zilelor de naştere,
bileţele scrise dimineaţa şi puse pe masa din bucătărie, totul,
de la sublim la anodin! Treizeci de ani. Până în ultima zi.
Până în ziua când au plecat în vacanţa asta tragică.
Gardiencele vă vor confirma că, după aceea, Gabrielle a plâns
ore întregi, gândindu-se la cel pe care l-a pierdut. Vă întreb,
şi cu asta îmi termin pledoaria: asta face un asasin?
Gabrielle se prăbuşi pe scaun, în timp ce copiii ei, precum
şi sufletele mai sensibile din asistenţă abia dacă reuşeau să-
şi oprească lacrimile.
Curtea şi juriul se retraseră pentru deliberări.
Afară, pe culoar, Gabrielle aştepta pe o bancă alături de
avocatul Plissier şi se gândea la scrisorile pe care le răsfoise
cu o seară înainte. De pildă aceea care dovedea că încă din
tinereţe, Gab îi spunea „bătrânica mea“; cum putuse să uite
şi să ia vorbele astea drept batjocură? Sau cea în care Gab o
descria cu douăzeci şi cinci de ani în urmă „violenta mea,
sălbatica mea, secretul, imprevizibilul meu“: iată ce credea el
despre femeia care urma să-l ucidă, violentă şi
„imprevizibilă“. Câtă dreptate avea, săracul. Aşadar, o iubise
cu adevărat, întocmai cum era, cu felul ei smucit de a fi, cu
furiile, mâniile, prefăcătoriile, frământările ei, el, blajinul pe
care-l distrau aceste furtuni.
Deci secretul soţului ei era ea.
Imaginaţia ei le ruinase iubirea. Şi, din nefericire, nu doar
imaginaţia îl împinsese în gol.
De ce îi dăduse atâta importanţă lui Paulette? Cum de
putuse să coboare la nivelul acestei femei infecte, care
descifra universul în mod abject, meschin? Nu, era prea uşor
s-o acuze pe Paulette. Nu ea era vinovata, ci Gabrielle.
Nimeni altcineva. Argumentul ei cel mai puternic, cel care-i
spulberase încrederea în Gab, fusese ăsta: „Este imposibil ca
un bărbat să iubească aceeaşi femeie mai mult de treizeci de
ani“. Înţelegea acum că argumentul adevărat, ascuns sub cel
precedent, fusese: „Mi-e imposibil să iubesc acelaşi bărbat
mai mult de treizeci de ani“. Vinovată era Gabrielle de Sarlat!
Singura vinovată!
Se auzi soneria. Forfotă. Agitaţie. Se reluă audierea, îţi
dădea impresia că se continua o cursă de cai după antract.
— La întrebarea: „Consideră juraţii că acuzata a atentat cu
premeditare la viaţa soţului ei?“ juraţii au răspuns, în
unanimitate, nu.
Sala fu străbătută de un murmur aprobator.
— Prin urmare, Gabrielle de Sarlat este achitată de orice
învinuire. Doamnă, sunteţi liberă, încheie judecătorul.
După aceea, Gabrielle se simţi ca în ceaţă. Lumea o
îmbrăţişa, o felicita, copiii plângeau de fericire, avocatul
Plissier se umfla în pene. În chip de mulţumire, Gabrielle îi
declară că, ascultându-i pledoaria, vorbele lui îi merseseră la
inimă: era imposibil, inimaginabil ca o femeie atât de
norocoasă în căsnicie să fi făcut acel gest. Şi, în forul ei
interior, completă că era vorba de o altă femeie, o străină, o
necunoscută, care n-avea nimic de a face cu ea.
Celor care o întrebară cum credea că-şi va petrece timpul
în zilele următoare nu le răspunse nimic. Ştia că trebuia să
inaugureze doliul după un bărbat minunat. Oare ei nu ştiau
că în urmă cu doi ani şi jumătate o nebună îi răpise soţul?
Putea ea să trăiască fără el? Să supravieţuiască acestui act
de violenţă?

La o lună după verdict, Gabrielle de Sarlat îşi părăsi

domiciliul din Senlis, plecă din nou în Alpi şi luă o cameră la
Hôtel des Adrets, nu departe de hotelul Bellevue, unde
stătuse cu soţul ei ultima oară.
Seara, compuse o scrisoare pe măsuţa îngustă de pin alb
de lângă pat.

Dragii mei copii,

Cu toate că procesul s-a terminat cu proclamarea nevi-
novăţiei mele, recunoscându-se că mi-era imposibil să ucid un
om atât de minunat ca tatăl vostru, Gabriel, singurul bărbat pe
care l-am iubit vreodată, verdictul mi-a făcut încă şi mai
insuportabilă dispariţia lui. Trebuie să fiu alături de el.

A doua zi, sui în trecătoarea Aigle şi, de pe drumul unde-şi

împinsese soţul cu doi ani şi jumătate în urmă, se aruncă în
gol.
Vindecarea
 — Ce noroc că se ocupă de mine o femeie frumoasă...
Prima oară când bărbatul murmură cuvintele astea, crezu
că n-auzise ea bine, că era din vina ei. Cum putea să
descifreze un compliment în horcăiala unui pacient? Dacă
subconştientul avea să-i joace încă o farsă, va merge la un
psihanalist. Complexele ei nu trebuiau s-o împiedice să
muncească! Era de ajuns c-o împiedicau să trăiască...
În orele următoare, de îndată ce-şi termină îndatoririle de
serviciu şi avu puţin răgaz, Stéphanie încercă, nemulţumită,
să reconstituie ce spusese în fond bolnavul din camera 221.
Începutul frazei trebuie să-l fi auzit bine – ce noroc că se
ocupă de mine –, sfârşitul însă îi scăpase. Femeie frumoasă?
Nimeni, niciodată, n-o considerase pe Stéphanie femeie
frumoasă. Şi pe bună dreptate! îşi spuse.
Când plecă de la spitalul Salpêtrière, tânăra infirmieră nu
găsise încă răspunsul. Era îngândurată şi paşii o purtau fără
ţintă sub un cer plumburiu, aproape negru, între blocurile-
turn, la baza cărora bulevardele plantate cu salcâmi firavi
păreau plate, pustii. Avea o garsonieră în Chinatown, la sud
de Paris, un cartier cu ziduri verzui şi firme roşii. Pe străzile
frecventate de asiatici, ea se simţea voluminoasă pe lângă
femeile micuţe, delicate, furnicuţe sprintene care-şi vedeau
fără întrerupere de munca lor. Nu numai statura ei – normală
– o făcea uriaşă, ci şi formele ei rotunde, care păreau prea
mari prin comparaţie cu siluetele firave din jur.
Seara, incapabilă să se concentreze asupra emisiunilor de
la televizor, aruncă cât colo telecomanda.
„Ce noroc că se ocupă de mine o femeie frumoasă“! Săraca
de tine, Stéphanie, te faci că vrei să auzi o frază în spatele
celeilalte, fiindcă asta îţi permite s-o repeţi pe cea care ţi-a
plăcut; numai că el n-a pronunţat-o. Deci tu, de fapt, nu
elucidezi nimic, nu faci decât să tot repeţi, să te flatezi, să te
răsfeţi.
După aceea, puse la spălat un morman de rufe – lucru
care întotdeauna o calma – şi se apucă de călcat „rufe
întârziate“. Pentru că la radio era o emisiune cu melodii din
copilăria ei, mări volumul şi, tot mânuind fierul de călcat cu
aburi, se distra fredonând refrenele de care îşi aducea
aminte.
La douăsprezece noaptea, când termină de călcat mai
multe teancuri de haine, o apucase ameţeala de atâta cântat
şi-i juca totul în faţa ochilor. Se culcă din nou senină,
crezând că uitase tot.
Dar o apucă tremuratul a doua zi dimineaţă, când trecu
pragul camerei 221.
Bărbatul ăsta era de o frumuseţe tulburătoare.
Karl Bauer zăcea de o săptămână la terapie intensivă şi îşi
revenea din starea de şoc. Avusese un accident care-i
zdrobise o parte a coloanei vertebrale; doctorii se îndoiau că
pacientul e recuperabil, dar nu se pronunţaseră încă
definitiv; pentru moment, îi stimulau nervii, determinau
amploarea leziunilor.
Cu toate că bărbatul era acoperit cu cearceafuri şi avea un
bandaj la ochi, ceea ce se vedea o emoţiona pe Stéphanie. Mai
întâi, mâinile, mâini lungi de bărbat, elegante, cu unghii
ovale, aproape sidefii, mâini făcute să apuce obiecte preţioase
sau să mângâie părul... Pe urmă, culorile, pielea oacheşă,
părul brun care-i umbrea muşchii fermi, negrul luminos al
buclelor. Şi gura, atât de arcuită, frumos desenată,
atrăgătoare... Dar mai ales nasul, ca o lamă de carne, precis,
puternic, prezent, captivant şi atât de viril, că Stéphanie nu
putea să-l privească fără să simtă furnicături în pântece.
Era înalt. Chiar aşa, întins, îţi dădeai seama. I se adusese
din subsol un pat pe măsura lui. În pofida imobilităţii, a
intubării, mărimea acestui trup o impresiona pe Stéphanie.
Era, în ochii ei, încununarea unei virilităţi glorioase.
„Îmi place aşa de tare că-mi ia minţile. Dac-ar fi urât, nu i-
aş fi răstălmăcit ieri cuvintele.“
O să-şi deschidă mai bine urechile, ca să înţeleagă mai
bine ce spune. În timp ce-i doza perfuziile şi îi număra
pilulele, bărbatul se trezi şi simţi o prezenţă.
— Sunteţi aici?
— Bună ziua. Mă numesc Stéphanie.
Nările îi fremătară. Stéphanie profită că nu poate fi văzută
şi-i privi nările, dotate în mod straniu cu o viaţă proprie.
— Aţi fost aici şi ieri-dimineaţă?
— Da.
— Sunt fericit că sunteţi aici, Stéphanie.
Buzele i se desfăcură într-un surâs.
Stéphanie rămase mută. O mişca faptul că un rănit în
stare gravă, care suferea ca un martir, avea generozitatea să
exprime mulţumiri. Nu semăna deloc cu alţi pacienţi.
„Poate că aşa ceva mi-a spus şi ieri, se gândea Stéphanie, o
amabilitate, care m-a surprins. Da, probabil că asta mi-a
spus.“
Se calmă şi reluă conversaţia, discutând veselă despre
nimicuri, despre tratamentele care-l aşteptau, despre pro-
gramul zilei, despre faptul că, începând cu ziua următoare, o
să aibă voie să primească vizite. După zece minute de
pălăvrăgeală, lui Stéphanie i se păru că stabilise un
comportament normal faţă de Karl. Dar înţepeni când îl auzi
exclamând:
— Ce noroc am că se ocupă de mine o femeie frumoasă...
De data asta era sigură că auzise bine. Nu, nu era nebună.
Cuvinte identice, şi ieri, şi azi. Adresate ei.
Stéphanie se aplecă asupra lui Karl să-i citească trăsă-
turile feţei; căpătau expresia unei satisfacţii voluptuoase,
ceea ce confirma spusele de adineauri; buzele i se umflau ca
nişte sâni, şi dădea chiar impresia că o privea încântat, deşi
avea ochii bandajaţi.
Ce să facă? Era incapabilă să dea curs unui schimb de
replici. Să răspundă la compliment? El ce-ar mai putea
spune în plus? Până unde s-ar ajunge?
Aiurită de avalanşa asta de întrebări, Stéphanie se grăbi să
iasă.
Pe culoar, o podidiră lacrimile.
Găsind-o pe jos, colega ei Marie-Thérèse, o negresă din
Martinica, o ajută să se ridice, îi puse uşurel o batistă între
degete şi o conduse într-un loc retras, unde se depozitau
pansamentele.
— Ia spune-mi, păpuşica mea, ce ţi s-a-ntâmplat?
Stéphanie, luată prin surprindere de această tandreţe, se
simţi de două ori mai necăjită şi, plângând cu sughiţuri, îşi
propti capul pe umărul durduliu al colegei; şi ar fi dus-o tot
într-un plâns dacă parfumul de vanilie emanat de pielea lui
Marie-Thérèse n-ar fi calmat-o, amintindu-i de fericirile
copilăriei, de zilele de sărbătoare petrecute la bunici sau de
iaurtul pe care-l savura serile la vecina Emma.
— Hai, spune, de unde toată suferinţa asta?
— Nu ştiu.
— Serviciul, sau viaţa particulară?
 — Amândouă, gemu Stéphanie smiorcăindu-se.
Îşi suflă nasul cu nădejde ca să-şi alunge rătăcirile.
— Mulţumesc, Marie-Thérèse, mă simt mult mai bine
acum.
Cu toate că ochii nu i se mai umeziră tot restul zilei,
Stéphanie nu se simţea mai bine; mai ales pentru că nu
pricepea motivul crizei.
Avea douăzeci şi cinci de ani, îşi terminase studiile de
infirmieră, dar pe ea însăşi nu se cunoştea mai deloc. De ce?
Fiindcă îi lipsea încrederea în sine, defect transmis de mama
ei, care n-avea pic de bunăvoinţă faţă de fiica sa. Cum să se
ia în serios, când persoana care o adusese pe lume şi care
era menită s-o iubească o ponegrea? Léa nu-şi considera fiica
nici frumoasă, nici deşteaptă, şi nu-i fusese niciodată jenă să
i-o spună drept în faţă. De fiecare dată când îşi dădea
drumul, adăuga: „Adică cum, dacă eşti mamă, ţi-e interzis să
fii lucidă?“ Modul, oarecum denaturat, în care Léa îşi
concepea rolul de mamă îi determina opiniile despre fiică.
Dacă în ceea ce priveşte inteligenţa, Stéphanie îi combătuse
ironiile – reuşise să-şi ia bacul şi făcuse studii paramedicale,
în timp ce mama Léa lucra în continuare ca vânzătoare de
confecţii –, cu privire la capitolul „estetic“, adoptase, fără să
crâcnească, canoanele estetice materne. Având în vedere că o
femeie frumoasă e o femeie cu şolduri înguste şi sâni rotunzi,
cum era Léa, Stéphanie nu era o femeie frumoasă; era mai
degrabă – mama îi spunea deseori aşa – din categoria
„caltaboş“. Avea douăsprezece kilograme în plus, şi diferenţa
dintre ele de numai şapte centimetri!
Stéphanie respinsese de la bun început sfaturile maniei de
a se „pune la punct“, de frică să nu devină din ridicolă şi mai
ridicolă. Fiind convinsă că dantelăriile, mătăsurile,
brizbrizurile, buclele sau părul purtat în coc, bijuteriile,
brăţările, cerceii sau colierele ar arăta la fel de Şocante pe ea
ca pe un travestit, Stéphanie ştia că din punct de vedere
fiziologic era femeie, dar că nu este feminină. Bluzonul alb cu
pantalonul tot alb îi conveneau de minune, şi la plecare, când
se schimba în vestiarul spitalului, îşi punea corespondentele
lor în negru sau bleumarin, iar sandalele ortopedice le
schimba cu nişte bascheţi albi.
Ce se întâmplase în camera 221? Bucurie, sau disperare?
Bucuria că o considera cineva frumoasă? Disperarea că era
aşa doar pentru un orb?
În realitate, emoţia – îşi dădu seama băgându-se sub
plapuma de puf – îi fusese provocată de şoc: cuvintele acelea
o lansaseră pe Stéphanie pe piaţa seducţiei, locul acela vast,
însorit, unde femeile plăceau bărbaţilor; tocmai pe ea, care se
credea exclusă, ea, care se marginalizase şi hotărâse să nu
provoace nici priviri, nici declaraţii de iubire. Stéphanie era o
tânără la locul ei, dacă putem numi astfel pe cineva care n-a
ştiut nicicând ce înseamnă dezordinea. Austeră din pricina
complexelor, nu cuteza nimic, se ferea de petreceri, de baruri
şi cluburi de noapte. Sigur că în timpul unui film, sau când
citea un roman, visa şi ea la o poveste de dragoste, dar
rămânea convinsă că era vorba de fantasme. Aşa ceva nu se
întâmpla în viaţa reală.
„În orice caz, nu în viaţa mea.“
Asemenea unui bătrân obişnuit cu viaţa de pensionar,
Stéphanie se vedea şi ea liniştită, imună la schimbări, dotată
cu un trup mort, sau aproape, şi iată că acum cineva o
tulbura şi-i spunea că are farmec. Era ceva neaşteptat,
brusc, violent.

A doua zi dimineaţă în drum spre serviciu, se hotărî să-l

repeadă pe Karl, dacă iar începea.
Rutina de la Salpêtrière îi umplea viaţa. De îndată ce
trecea de intrarea monumentală a spitalului păzită ca poarta
unei cazărmi, simţea ca păşeşte într-o altă lume, dintr-un
oraş într-un alt oraş, oraşul ei. Pereţi înalţi puneau în
siguranţă incinta acestei cetăţi medicale, unde găseai de
toate: un chioşc de ziare, o cafenea, o capelă, o farmacie, o
cantină, servicii sociale, birouri administrative, săli de
şedinţe şi numeroasele clădiri destinate diverselor patologii;
existau grădini cu bănci pentru pacienţii ieşiţi la plimbare,
pâlcuri de arbuşti înfloriţi, păsărele ţopăind în iarbă; se
vedea succesiunea anotimpurilor ca şi afară: iarna îşi
aşternea zăpada, vara, canicula; sărbătorile scoteau în
evidenţă curgerea timpului, pomul de Crăciun, noapte de
Sânziene; veneau acolo pacienţi ca să nască, să se vindece,
să moară, se întâmpla să fie internate şi celebrităţi. Un
microcosmos în metropolă. Acolo, Stéphanie nu numai că
exista, dar se şi simţea utilă. Orele zilei curgeau repede una
după alta, programate pentru îngrijirea bolnavilor, vizite,
deplasări la infirmerie, înregistrarea temperaturii pacienţilor;
pentru ce ar avea ea nevoie de o altă viaţă, de o viaţă într-un
alt loc?
— Bună ziua, Stéphanie, spuse Karl zâmbind, când abia
intrase în cameră şi n-apucase să deschidă gura.
— Bună ziua. În sfârşit, azi o să aveţi vizite.
— Mă tem că da.
— De ce spuneţi asta? Nu vă bucuraţi?
— O să se înfierbânte atmosfera!
— Adică?
— În ochii dumneavoastră, o să fie chiar caraghios. Pentru
ele sau pentru mine, mai puţin.
— Şi ele cine sunt?
— Nu ghiciţi?
— Nu.
— Ei, atunci, răbdare, o să aveţi parte de un spectacol.
Stéphanie se gândi c-ar fi mai bine să pună punct şi să-şi
vadă de treabă.
El zâmbea.
Cu cât trebăluia mai preocupată pe lângă patul lui, cu atât
zâmbetul i se lărgea.
Cu toate că-şi jurase să nu pună întrebarea, cedă până la
urmă şi exclamă:
— De ce tot zâmbiţi?
— O femeie frumoasă se ocupă de mine...
— De unde ştiţi? Nu mă vedeţi.
— Vă aud şi vă simt.
— Poftim?
— După voce... după mişcări, după aerul care se mişcă în
urma gesturilor pe care le faceţi, dar în special după
parfumul pe care-l emanaţi, reperez o femeie frumoasă. Sunt
sigur.
— Gogoşi! Şi dacă aş avea un neg pe nas sau o pată mov?
— M-aş mira.
— Acum sunteţi mai zgârcit la vorbă.
— Ei bine: aveţi un neg pe nas?
— Nu.
— O pată mov?
— Nici.
— Ei, vedeţi! încheie el, fericit că avea dreptate.
Stéphanie începu să râdă şi ieşi din cameră.
Spre deosebire de ziua precedentă, continuă să fie
binedispusă. Îşi regăsise natura jovială.
În timpul după-amiezii, trecând preocupată dintr-o cameră
într-alta, pricepu mai bine ce o anunţase Karl – era amuzant
că scrisese K în loc de C... În sala de aşteptare, şapte femei
tinere, una mai splendidă decât cealaltă, se priveau cu ură;
ai fi zis că sunt nişte manechine venite la un casting. Nici
una n-avea o legătură oficială cu pacientul ei, cu excepţia
roşcatei superbe, care, lăudându-i-se infirmierei-şefe cu
titulatura de fostă soţie, căpătă prioritate. Celelalte şase –
amantele – ridicară din umeri văzând-o cum se îndepărtează
şi apoi continuară să se măsoare una pe alta fără pic de
amabilitate, îşi dezvăluiau oare existenţa? Erau oare amante
succesive, sau amante simultane?
Stéphanie îşi făcea drum pe acolo cât putea de des, dar de
săturat, tot nu se sătura. Când îşi părăseau locul ca să intre
la Karl, femeile făceau exact aceeaşi manevră: cea care intra
pe culoar îşi alunga într-o secundă aerul ciufut de până
atunci şi, cu batista în mână, îşi arbora o expresie răvăşită
de spaimă cu ochi înlăcrimaţi. Ce teatru! În fond, când jucau
ele teatru? Atunci când, fiind împreună, se stăpâneau una
faţă de alta, sau când se apropiau tremurânde de amantul
lor? Erau vreodată sincere?
Ultima intră în cameră la ora patru după-masa şi ieşi după
un minut urlând:
— E mort! Doamne Dumnezeule, a murit!
Stéphanie ieşi valvârtej din birou, se repezi la pat, îi luă
pulsul lui Karl, urmări indiciile de pe ecran şi exclamă:
— Terminaţi vă rog! A adormit, asta-i tot. Vizitele de
dinainte l-au epuizat. În starea lui...
Amanta se aşeză cu genunchii strânşi, ca şi cum asta o
calma. Îşi muşcă unghia de la degetul mare, lungă şi roşie, şi
pe urmă, furioasă, bombăni:
— Ticăloasele, au făcut-o dinadins! L-au sleit de puteri, ca
să nu-mi rămână mie nimic.
— Ascultaţi ce vă spun, domnişoară, aveţi în faţa dum-
neavoastră un om care a suferit un accident foarte grav şi nu
păreţi că vă daţi seama de lucrul ăsta. Nu vă gândiţi decât la
persoana dumneavoastră, la rivalele dumneavoastră. E de-a
dreptul ruşinos!
— Spuneţi-mi vă rog, dumneavoastră sunteţi plătită ca să
vă ocupaţi de el, sau ca să ne daţi nouă lecţii de morală?
 — Ca să mă ocup de el. Aşa că vă rog să plecaţi de aici.
— Ia mai lăsaţi-mă-n pace! Patru ore am aşteptat.
— Foarte bine. O să chem paza.
Manechina cedă ameninţării bombănind şi se îndepărtă,
clătinându-se pe pantofii ei platformă.
Stéphanie îi spuse în gând „Dezmăţato!“ şi apoi îşi dedică
timpul lui Karl; îi înălţă patul, îi tamponă urechile, verifică
perfuzia, şi fu mulţumită văzându-l că-şi vine în fire.
— În sfârşit pot să lucrez, spuse ea cu un oftat.
Ziua următoare, Karl o întâmpină zâmbind.
— Ei, v-aţi distrat bine ieri?
— Cea fost distractiv?
— Să obligi nişte femei care se urăsc să se întâlnească şi
să-şi pună la încercare răbdarea. Vă spun sincer, aş fi
preferat să fiu şi eu afară, în sala de aşteptare. S-au luat de
păr?
— Nu, dar au transformat sala de aşteptare în congelator.
M-aţi auzit când am dat-o afară pe ultima?
— Pe ultima? Nu. Cine a venit după Dora?
— O brunetă pe platforme.
— Samantha? A, ce rău îmi pare, aş fi vrut s-o primesc.
— N-aţi putut.
— Dar ce-aveam?
— Vă era somn! Şi ea credea că eraţi mort.
— Samantha exagerează mereu.
— Exact asta mi-am permis să-i spun şi eu.
Îi treceau mii de întrebări prin cap în timp ce se ocupa de
el. Care din cele şase amante era cea actuală? O iubea pe
vreuna din ele? Ce aştepta el de la o femeie? Le alegea doar
după fizic, şi de aceea trecea de la una la alta? Nu urmărea
decât legături erotice, niciodată o relaţie durabilă? Iniţiativa o
lua el? Cât de mult se baza pe frumuseţea lui? Cum era ca
amant?
 Karl exclamă:
— Să ştiţi că azi vă simt cam preocupată!
— Eu? A, nu.
— Ba da. Vreo problemă cu soţul?
— Nu sunt măritată.
— Cu partenerul?
— N-am nici partener.
— Prietenul?
— Da, asta e. O problemă cu prietenul meu!
N-avea curajul să-i mărturisească unui bărbat care o
găsea fermecătoare că trăieşte într-o deplorabilă singurătate,
aşa că-şi inventă un logodnic: se hotărî ca în camera 221 să
aibă aparenţa unei femei normale.
— Ce-i reproşaţi?
— Mm. Nimic... Nimic precis... Îmi puneam unele întrebări
în legătură cu el... Mă-ntrebam dacă nu-i umblă ochii şi prin
alte părţi...
— Sunteţi geloasă?
Stéphanie rămase stupefiată. Lăsând la o parte că nu era
obişnuită să i se pună o asemenea întrebare, îşi dădu seama
chiar în clipa aceea că era geloasă pe Karl.
Tăcu. El începu să râdă.
— Deci sunteţi geloasă!
— Cine nu e?
— Eu, dar prefer să nu vorbesc despre subiectul ăsta. Să
revenim la dumneavoastră. Cum îl cheamă?
Stéphanie ar fi vrut să răspundă, dar nu-i veneau în minte
decât nume de căini, Rex, Titus, Médor, Tommy... Era
disperată, dar apucă să articuleze:
— Ralf!
De fapt şi Ralf era nume de câine, un doberman pe care-l
vedea ea des, dar spera să nu-i dea de bănuit lui Karl, fiindcă
numele se întâlnea şi la oameni.
 — Ralf e un mare prost, dacă vreţi să ştiţi părerea mea.
Uf, îi înghiţise minciuna...
— Dar nici nu-l cunoaşteţi.
— Când întâlneşti o femeie aşa de splendidă cum sunteţi
dumneavoastră, cu un asemenea parfum, primul pas este să
te muţi împreună cu ea. Or, îmi ziceaţi că nu locuiţi
împreună.
— Nu-l învinuiţi pe el. Poate că eu sunt cea care refuză. ..
— Refuzaţi?
— Nu.
— Aşadar, Ralf e un idiot. Nu vă merită. Cum să stai
departe de o femeie cu un asemenea parfum...
Pe Stéphanie o cuprinse panica. Ce parfum? Niciodată, în
cei douăzeci şi cinci de ani pe care-i avea, nu-şi imaginase că
emana un parfum anume... În mod reflex îşi duse braţul la
nas. Ce parfum? Nu simţea nimic. Despre ce era vorba? Nu-şi
cumpăra nici parfum, nici apă de toaletă. Oare mirosul
săpunului? Trecea repede... Detergentul? Balsamul de rufe?
Nu, tot personalul spitalului primea hainele curate de la
aceeaşi spălătorie. Mirosul ei? Mirosul ei propriu? Era plăcut,
neplăcut? Mirosea a ce?
După o pauză de numai treizeci de secunde, întrebă cu
respiraţia tăiată:
— A ce miros? A transpiraţie?
— Sunteţi nostimă! Nu, transpiraţia dumneavoastră n-am
simţit-o. Mai bine, trebuie să fie divină şi prea m-ar excita.
— Glumiţi?
— Aveţi un parfum îmbătător. Dacă Ralf nu v-a spus
niciodată lucrul ăsta, atunci e fără discuţie un capsoman.
În seara aceea, când se întoarse în garsoniera ei, Stéphanie
continuă seria de experienţe.
După ce trase perdelele, se dezbrăcă şi, aşezată pe pat,
încercă să se miroasă. Îşi lipi nările de toate părţile accesibile
ale corpului. Făcu aceste contorsiuni anevoioase înainte de
duş, apoi le reluă. Degeaba.
Pe urmă, cu toate că-şi detesta nuditatea, nu se îmbrăcă şi
mai testă o metodă: se răsucea brusc şi lăsa nările să capteze
mirosul degajat de trupul gol; după trei mişcări din astea,
făcea stânga-mprejur pe călcâie şi, cu nasul în vânt, se
precipita să inspire dâra de parfum, de parcă executa un
balet. Nu reuşi să prindă nici cel mai vag miros, dar simţea
cel puţin o adevărată plăcere mişcându-se goală.
Când să se aşeze la masă, farfuria şi tacâmurile cere-
monioase o intimidară, aşa că-şi puse un halat; dar în timpul
mesei îl desfăcu puţin câte puţin, până când şi-l scoase de
tot, sperând încă să-şi capteze parfumul.
Îşi cercetă, în fine, garderoba, mirosi lenjeria pe care o
purtase, o compară cu cea pe care n-o purtase şi reveni la
cea dintâi... remarcând parcă ceva, dar un ceva aproape
imperceptibil, o esenţă subtilă ce se estompa şi-i scăpa de
cum credea c-o identifică.
Se hotărî să se culce goală. În felul ăsta, putea să-şi
repereze parfumul între cearceafuri dimineaţa următoare,
când se trezea. Dar, după o oră de zvârcoleli, de pipăituri, de
mirosit, îşi dădu seama că o înnebunea goliciunea, îşi puse
pijamaua şi adormi.

A doua zi, intră pe tăcute în cameră, înaintă spre pat fără

să-l prevină pe Karl.
După treizeci de secunde, Karl zâmbi. După încă un
minut, îngăimă puţin neliniştit:
— Stéphanie?
Ea ar fi dorit ca jocul să mai continue, dar prezenţa îi fu
dezvăluită de o seringă ce lunecă pe tăviţa metalică.
— Da.
Karl suspină uşurat.
 — Eraţi aici?
— De un minut. N-am vrut să vă trezesc.
— Nu dormeam. Acum înţeleg de ce mă gândeam la
dumneavoastră.
Continuară să vorbească, în timp ce Stéphanie controla
starea bolnavului. Riscă încă o experienţă. De vreme ce îl
observase zâmbind ori de câte ori mergea în spatele lui cu
braţele deschise, se apropie şi mai mult, îşi aplecă bustul
deasupra feţei lui Karl. Victorie! Plăcerea îi inunda chipul.
Era dovada concludentă că nu minţea: trupul ei degaja într-
adevăr un parfum care-l fermeca pe Karl.
Se distră apropiindu-se şi mai mult de el, şi la un moment
dat, părul îi mângâie obrazul. Ce şi-ar fi în chipuit colegii
dacă ar fi surprins-o aplecată în felul ăsta? N-avea
importanţă! Îi făcea atâta plăcere să privească acest cap
superb, luminat de bucurie!
La sfârşit, când, aplecată cu decolteul sub nările lui, îi
spuse că trebuia să se ocupe şi de alţi pacienţi, Karl
bolborosi ceva de parcă era la un pas de leşin:
— Ce fericire că se ocupă de mine o femeie aşa de
frumoasă...
— Exageraţi, nu sunt o femeie de vis, departe de aşa ceva!
— O femeie de vis nu e cea la care visează o femeie, e
femeia pe care o vede bărbatul.

Sâmbăta şi duminica, Stéphanie era liberă. Îi fu dor de

Karl. Trecu prin diferite stări. Pe de o parte, continuă să se
plimbe goală prin casă vrând să-şi facă mai accesibilă acea
calitate a trupului până atunci ignorată: parfumul. Pe de altă
parte, plânse mult, foarte mult, fiindcă îşi luase inima în
dinţi şi intrase într-un magazin chinezesc cu haine de mătase
brodată, care o readusese cu picioarele pe pământ: era pocită
şi grasă.
 Aşadar, ca să evite privirile altora, se încuie în casă, se
hrăni cu conserve, dialogă doar cu televizorul. De ce nu erau
toţi bărbaţii la fel de rafinaţi cum era Karl? De ce societatea
dădea întâietate văzului şi dispreţuia alte simţuri? Într-o altă
lume, cea a mirosului, ea, Stéphanie, era o femeie
încântătoare. Într-altă lume, era seducătoare. Într-o anume
cameră, ştiută doar de ea, era „o femeie aşa de frumoasă“.
Aştepta dimineaţa de luni ca pe o eliberare.
„Îţi dai seama ce spui, sărmana de tine? Eşti o posibilă
alegere numai pentru un orb paralitic. Ce dezastru!“
După veselia extremă, urmă descurajarea.
Trecură încă două zile cu oscilaţii de la plânsete la extaz,
de la milă la entuziasm. Şi, când primi duminică seara un
telefon de la spital cu rugămintea să vină mai devreme luni
dimineaţă, acceptă imediat.

Dis-de-dimineaţă, echipele se schimbau la bufet, unde, la

un cappuccino – ultimul pentru unii, primul pentru ceilalţi –
infirmierii din tura de zi îi înlocuiau pe cei care lucraseră
noaptea. În clădirile spitalului domnea mai întâi un moment
indecis, albastru-gri, ca o tăcere suspendată, şi apoi se opera
transformarea, care dura cât să dai pe gât o gură de lichid
înţepător şi să schimbi câteva vorbe, după care începea ziua
de lucru, cu zgomotul cărucioarelor, al uşilor, scârţâitul
încălţărilor, permanentul du-te vino de la toate etajele,
vâjâitul aspiratoarelor din casa scării, agitaţia de la parter,
unde funcţionarii recepţiei îşi deschideau ghişeele. Culoarele
trepidau în alt ritm: trezirea bolnavilor, luarea temperaturii,
distribuirea pilulelor, zăngănitul de ceşti şi farfuriuţe.
La ora şapte jumătate, proaspătă, alertă, triumfătoare,
Stéphanie apăru în camera lui Karl şi lansă un „bună ziua! .
— Cum? Stéphanie, deja? spuse surprins bărbatul legat la
ochi.
 — Ei, da. Una din colegele mele s-a îmbolnăvit – ştiu,
lumea se miră că o infirmieră sau un doctor pot avea
probleme de sănătate. Aşa că fac eu treaba ei.
— Şi eu pe a mea: ca bolnav. Se pare că joc bine rolul ăsta.
— Da, foarte bine.
— Din nefericire...
— Voiam să spun că nu vă plângeţi niciodată.
— La ce mi-ar servi?
Ceaţa dimineţii era încă lipită de geamuri.
Stéphanie notă temperatura bolnavului, schimbă perfuzia,
modifică unele dozaje şi îi făcu o injecţie. Scoase apoi capul
pe coridor ca s-o cheme pe asistentă.
— Doamna Gomez, veniţi să mă ajutaţi la spălat!
Karl protestă vehement.
— Nu puteţi să-mi faceţi una ca asta!
— Adică?
— Spălatul!
Stéphanie se apropie de el. Nu înţelegea.
— Ba da, de ce nu?
Contrariat, Karl se strâmbă şi dădea din cap de la stânga
la dreapta, ca şi cum căuta ajutor.
— Nu... nu-mi place ideea!
— Liniştiţi-vă, sunt obişnuită.
Când intră doamna Gomez, KarI se opri. Iar Stéphanie,
presupunând că-l calmase, puse mâna pe o mănuşă şi pe
flaconul cu săpun lichid.
Dintr-o singură mişcare, doamna Gomez dădu la o parte
cearceaful, Karl rămase descoperit şi pe Stéphanie o încercă,
fără să vrea, o emoţie. Era frumos. Cu totul şi cu totul. Nimic
din trupul ăsta nu i se părea respingător. Totul o tulbura.
Aşa rănit, imobilizat cum era, nu părea bolnav. Stéphanie
îşi întoarse privirea. Îi trecu pentru prima oară prin cap că n-
avea voie să privească nuditatea unui bărbat fără să-i ceară
permisiunea. Datorită momentului ăstuia de ezitare, gestul
brusc şi indiferent cu care doamna Gomez trăsese cearşaful îi
păru violent.
De unde să înceapă?
Ştia pe de rost mişcările, le făcuse de sute de ori, dar
prezenţa lui Karl o intimida. Coapsele, torsul, abdomenul,
umerii, pe toate le va atinge. De obicei, spăla pacienţii cum
treci buretele peste o pânză cerată; dar cu el era altceva, o
impresiona. Dacă n-ar fi fost patul de spital, fără pretextul
ăsta, nu l-ar fi văzut niciodată gol. În ciuda plăcerii pe care i-
o făcea el cu „parfumul încântător“, de amantă tot n-ar fi
ales-o, nu?
Fără scrupule, doamna Gomez începuse să-l frece din
partea unde se afla ea. Ca să nu dea de bănuit, Stéphanie îşi
înfrânse reticenţa şi se puse pe treabă. Ea freca totuşi mai
delicat, cu mişcări mai învăluitoare.
„Dar ce-i cu tine, idioato? îşi spuse. Omul ăsta e paralizat.
Paralizat! Asta înseamnă că nu-ţi simte mâna. Ori că-l
ciupeşti, ori că-l mângâi, efectul e identic, cu alte cuvinte,
zero.“
Gândul ăsta îi dădu curaj şi se concentră asupra detaliilor
ca să-şi termine cu bine treaba. Făcu însă imprudenţa să-i
privească faţa şi observă că strângea din dinţi, fălcile îi erau
încleştate, chipul îi tremura. În timp ce îi masa gâtul, auzi un
murmur:
— Îmi pare foarte rău.
Simţi atâta suferinţă în acele vorbe şoptite, că-i ceru
doamnei Gomez să răspundă ea la soneria ce venea de la
camera 209.
— Termin eu aici, doamna Gomez, o să mă descurc.
De cum rămaseră singuri, se aplecă şi-l întrebă cu
blândeţe.
— Vă pare rău? Pentru ce?
 — Îmi pare extrem de rău, repetă el, dând din cap de la
stânga la dreapta.
Neştiind ce i se întâmplase, Stéphanie îi măsură corpul cu
privirea, şi pricepu dintr-odată motivul.
Avea o erecţie.
Fără să vrea, Stéphanie îi admiră sexul învelit de o piele
fină, a cărui erecţie era un compliment şi care i se părea şi
puternic, dar şi catifelat; pe urmă îşi reintră în rolul de
infirmieră, se dezmetici, pricepu că trebuia să-l calmeze pe
Karl.
— Nu-i nimic. Suntem obişnuiţi. E o reacţie automată.
— Nu!
— Ba da, nu vă neliniştiţi, ştiu despre ce e vorba.
Dar el replică furios.
— Nu, nu ştiţi deloc despre ce e vorba! Nici o clipă! Şi nu
mai spuneţi orice vă vine la gură: reacţie automată... Dacă
mă atinge cineva pe gât, nu simt nimic. Când se ocupă de
mine colega dumneavoastră Antoinette, sunt relaxat, nu-mi
vine să strâng din dinţi. De ce? Fiindcă nici Antoinette, nici
doamna Gomez n-au parfumul dumneavoastră. Am încercat
să vă previn.
— Haideţi... nu e mare lucru...
— Dacă nu-i mare lucru, ce mai e mare lucru? exclamă el
cu vocea sugrumată.
— Nu trebuie să vă simţiţi jenat, pe mine nu mă jenează,
minţi Stéphanie.
— Nu vă jenează? Mulţumesc! Înţeleg că nu sunt altceva
decât un infirm!
Stéphanie observă că lacrimile-i umezeau pansamentul de
la ochi. Ar fi vrut să-l strângă la piept şi să-l conso leze, dar
nu-şi putea permite aşa ceva. Dacă ar surprinde-o cineva în
postura asta, o infirmieră ţinând în braţe un bărbat gol, şi el,
în halul ăsta! Ca să nu mai spunem că, învăluindu-l cu
mirosul ei, lucrurile s-ar agrava...
— Ce-am făcut, Dumnezeule, ce-am făcut? se lamenta ea.
Interveni o schimbare. Acum trupul lui Karl se zgâlţâia.
Gâtul scotea sunete. Stéphanie voia să cheme ajutoare,
bănuind ce se întâmplă.
— Ce faceţi? Râdeţi?
Karl confirmă continuându-şi râsul zgomotos.
Văzând că erecţia descreşte pe măsură ce râsetele i se
înteţesc, Stéphanie, din nou calmă, râse şi ea pe înfundate.
Îl acoperi cu un cearceaf, se aşeză lângă el pe pat şi-l
aşteptă să-şi tragă sufletul.
Pe urmă, îl întrebă:
— Ce v-a amuzat?
— Strigătul acela pe ton de catastrofa „Dumnezeule, ce-am
făcut?“, când n-aţi pricinuit decât o reacţie fiziologică. Vă daţi
seama de absurditatea situaţiei?
Râseră amândoi cu o poftă nebună câteva secunde.
— Acum, hai să fim serioşi. Să punem punct umilinţelor.
Toaleta mi-o va face altcineva. Aţi înţeles?
— Am înţeles.
La drept vorbind, Stéphanie nu era sigură că înţelesese;
ceea ce reţinuse era faptul că avea puterea, puterea aceea
nouă, ameţitoare, de a excita un bărbat. Ba mai mult! Un
anume bărbat, acest bărbat superb, acest bărbat plin de
femei, bărbatul ăsta pe care şi-l revendicau atâtea amante
sublime! Ea, grasa, dezmoştenită de soartă.
Stéphanie evită tot restul zilei camera 221, deoarece i se
părea că mulţi colegi bănuiau ce se petrecuse, fiindcă prea
ciudat se uitau la ea tot timpul. De fapt, fără să-şi dea
seama, era mai volubilă ca de obicei, mai exuberantă, şi
obrajii i se îmbujorau din te miri ce.
— Spune drept, Stéphanie, nu eşti îndrăgostită? o întrebă
Marie-Thérèse pe ton vesel, cântat, sărind peste r şi
prelungind voluptuos vocalele.
Pe Stéphanie o trecu un val de căldură şi nu răspunse.
Zâmbi doar şi se grăbi spre farmacie.
— E îndrăgostită, hotărî Marie-Thérèse, dând din cap.
Şi totuşi, Marie-Thérèse se înşela: Stéphanie nu se
îndrăgostise, devenise pur şi simplu femeie.
În acea seară, se dezbrăcă, dar nu se ascunse de oglindă,
ci se postă în faţa ei.
— Placi! Poţi să placi!
Spunea asta corpului ei, anunţându-i parcă o recompensă.
— Corpul ăsta excită un bărbat, îi spuse Stéphanie
imaginii din oglindă.
Reflexia corpului nu părea convinsă.
— Ba da! insistă ea. Nu mai departe de azi-dimineaţă...
Şi îi povesti femeii din oglindă ce se întâmplase în timpul
dimineţii, cu amănunte despre forţa mirosului ei...
Când îşi termină povestirea, îşi puse halatul de baie,
mâncă şi apoi se aruncă în pat să cugete, să tot cugete la
acelaşi lucru.

Marţi dimineaţă în zori, de cum intră în vestiar, o rugă pe

doamna Gomez să accepte – în schimbul unor mici servicii şi
fără să dea de bănuit – să-i facă ea toaleta pacientului din
camera 221.
După ce Karl fu gata cu toaleta, se duse la el.
— Mulţumesc că n-aţi venit, suspină el.
— E prima oară că aud asta!
— E ciudat, nu? Există oameni faţă de care nu-ţi pasă
dacă eşti gol, dar faţă de alţii, îţi pasă. Desigur, pentru că vrei
să le placi.
— Vreţi să-mi plăceţi? întrebă ea cu vocea sugrumată.
Când îi auzi răspunsul, simţi c-o ia cu leşin.
— Da, aş dori. Cel puţin aş fi dorit.
 — Aţi câştigat! Îmi plăceţi.
Se apropie de el şi-i atinse uşor buzele.
— Visez, sau m-aţi sărutat? exclamă el.
— Visaţi!
Gura ei păstră toată ziua amintirea acestui contact. Era
posibil să fie atât de minunat?
Cu toate că se forţa să nu-i neglijeze pe ceilalţi bolnavi,
petrecea tot mai mult timp în camera lui Karl, asta dacă nu
cumva acolo timpul trecea mai repede. Trecând pragul
camerei 221, trecea de partea cealaltă a unei bariere
invizibile şi intra în alt univers.
Pe la prânz, în timp ce Karl şi Stéphanie vorbeau de lucruri
anodine, el o întrerupse, şi schimbă subiectul:
— Cum vă îmbrăcaţi în afara spitalului?
Nu-i trebui decât o clipă ca să şteargă din minte realitatea,
îmbrăcămintea otova care o aştepta în vestiar, sau în dulap,
şi minţi.
— Fuste.
— A, ce bine.
— Da, fuste şi bluze. De mătase, dacă se poate. Uneori
deux-pièces. Vara, rochii subţiri...
— Încântător. Şi iarna?
Stéphanie roşi la gândul enormităţii pe care urma să i-o
servească.
— Îmi place pielea. Nu pielea motocicliştilor, pielea
sofisticată, glamour, pielea şic, înţelegeţi?
— Sunt nebun după aşa ceva! Ce păcat că nu vă pot vedea.
— Aici lucrăm în pantaloni şi bluzon. Nu prea e sexy.
— Nici pe dumneavoastră?
— Nici pe mine.
— Mă-ndoiesc. În fine, vă răzbunaţi când ieşiţi în oraş.
— Exact... mă răzbun ...
După-masă, la ieşirea din spital, se hotărî să transforme
minciuna dimineţii în realitate şi se îndreptă spre marile
magazine de pe bulevardul Haussmann. Pentru asta, luă
metroul, lucru rar pentru ea, fiindcă de obicei mergea pe jos.
Locuia de ani de zile „în spatele spitalului“. Dacă eşti străin
la Paris, n-ai cum să ştii ce înseamnă „în spatele spitalului“,
întrucât La Salpêtrière are două intrări, ambele principale, şi
fiecare dă în unul din cele două bulevarde, care mărginesc
domeniul spitalului. Care să fie intrarea din faţă, şi care cea
din spate? Ca să percepi asta, trebuie mai întâi să înveţi
geometria aparte a Parisului, care deşi construit în cerc, are
o faţă şi un spate... „faţa“ dă spre interiorul cercului, spre
catedrala Notre-Dame; „spatele“ priveşte spre centură.
Stéphanie locuia în Chinatown, într-o garsonieră din vârful
unui bloc-turn, nu departe de zona suburbană, aşadar „în
spate“.
Trebuia să coboare sub pământ, să stea nemişcată într-un
vagon arhiplin chinuită de transpiraţie şi tumult, să coboare
împinsă din toate părţile, să se îmbulzească apoi cu valul
mulţimii, şi toate astea la un loc însemnau pentru ea o
aventură. După ce intră de mai multe ori greşit în diverse
clădiri, fiindcă fiecare imobil al lanţului comercial vindea un
anume produs, se trezi, impresionată, la raionul „Modă
femei“.
Îşi învinse timiditatea şi le lăsă pe vânzătoare s-o ajute;
după câteva alegeri neinspirate, dădu peste patru toalete care
semănau cu ce-i descrisese lui Karl şi care, spre uimirea ei,
nu-i stăteau rău deloc...

Miercuri dimineaţă, Stéphanie apăru cu totul neaşteptat în

taior de piele, luându-şi prin surprindere colegii, care nu se
zgârciră cu complimentele. Îmbujorată, îşi puse bluzonul
obişnuit, dar se simţea deja puţin mai altfel, şi nu se încheie,
intenţionat, la primii doi nasturi.
 Intră în biroul infirmierei-şefe, care o înştiinţă că pacientul
din camera 221, Karl Bauer, fusese transportat la blocul
operator, ca să i se facă operaţia la ochi.
Îl găsi, aşadar, pe Karl, radiind de bucurie.
— Vă daţi seama, Stéphanie? În sfârşit, o să văd.
Stéphanie înghiţi în sec. Foarte bine c-o să vadă, dar o s-o
vadă pe ea! Era o catastrofa, trezirea din vis, moartea relaţiei
lor...
— Stéphanie, m-auziţi? Mai sunteţi aici?
Se căzni să răspundă pe ton vesel.
— Da, vă aud. Aş fi fericită dacă v-aţi recăpăta ve derea.
Sincer, fericită. Fericită pentru dumneavoastră.
Şi în sinea ei, adăugă „dar nu fericită pentru mine“. Pe
urmă, nu se mai lăsă măcinată de propria-i amărăciune, ci îl
acompanie pe Karl în entuziasmul lui naiv.
După-masă la ora patru, ieşi din tură tocmai când Karl,
anesteziat, intra în sala de operaţie.

Joi, după o noapte de somn agitat, o porni spre spital cu

inima împovărată.
Afară ploua.
Era dimineaţă şi Parisul îşi ieşea zgomotos din toropeală.
Străzile aparţineau giganţilor, care în restul zilei stăteau
ascunşi: camioanele, benele maşinilor pentru colectarea
gunoiului. Când treceau pe lângă ea, vehiculele astea o
stropeau cu apă.
Soarele nu strălucea mai puternic decât luna. Se putea
adăposti, fără să se ude, sub viaductele vibrante ale
metroului suspendat. Bombănea: „Ce contează cum mă vede!
Uscată sau udă, o să rămână înmărmurit. Tot una e, inutil
să mă feresc“. Mergea cu ochii ţintă pe luciul asfaltului şi se
gândea că din momentul acela o să reintre în corpul ei ingrat,
care nu plăcea nimănui. Un foc de paie! Asta fusese
frumuseţea ei. Un picnic la iarbă verde! Îşi luase vacanţă de
la urâţenie, dar o vacanţă prea scurtă.
În acelaşi timp, îşi reproşa tristeţea. Ce egoistă era! În loc
să se gândească la el, la fericirea lui, se gândea doar la ea. O
biată îndrăgostită, o femeie rea şi, fără discuţie, infirmieră
proastă: o grămadă de erori. În fond, ea însăşi nu era altceva
decât o eroare.
Inertă, epuizată, Stéphanie împinse poarta spitalului cu
umerii lăsaţi, zdrobită de o descurajare pe care o simţea
definitivă. Coridorul întunecat care ducea la camera 221 i se
păru mai lung ca niciodată.
Afară, ploaia afară răpăia pieziş pe geamuri.
Văzu din pragul uşii că mai avea bandajele la ochi. Când
se apropie de pat, Karl tresări.
— Stéphanie?
— Da? Cum vă simţiţi?
— Cred că operaţia n-a reuşit.
Stéphanie îşi simţi urechile înfierbântate de un val de
sânge. Era fericită, Karl n-o va vedea niciodată! Acum, dacă
el voia, era gata să-i povestească toată viaţa ei. Da, putea să
accepte să devină infirmiera atrasă de acest bărbat, cu
condiţia ca, din adâncul orbirii lui, să-i vorbească când şi
când de frumuseţea ei.
În următoarele ore, dădu dovadă de o energie inepuizabilă
ca să-i ridice moralul, acea energie pe care o ai când, după
un eşec, îţi recapeţi speranţa.
Timp de mai bine de o săptămână, mulţumită acestei
constante stări pozitive impecabile, Stéphanie reuşi să-i
insufle mult curaj.

Într-o zi, era miercuri – Karl spuse oftând:

— Ştiţi ce mă face cel mai nefericit aici? Că nu mai aud
sunetul pantofilor cu toc.
 — Aşa cere regulamentul.
— Regulamentul ăsta al vostru mă împiedică să mă vindec!
N-o să mă fac bine dacă aud doar papuci şi sandale de
cauciuc. Am nevoie să fiu privit nu numai ca fiinţă umană, ci
şi ca bărbat.
I se făcu imediat frică de rugămintea lui, pentru că bănuia
c-o să accepte.
— Vă rog, Stéphanie, n-aţi vrea să uitaţi pentru câteva
minute regulamentul şi să veniţi aici, pentru mine, şi numai
pentru mine cu pantofii de stradă, nu cu cei de serviciu?
— Dar...
— O să vă dea afară pentru atâta lucru?
— Nu...
— Vă implor să-mi faceţi plăcerea asta.
— O să mă gândesc.
Şi, într-adevăr, Stéphanie se gândi neîntrerupt, dar în
special la pantofii pe care să-i încalţe, fiindcă bascheţii cu
care mergea ea de obicei nu l-ar fi satisfăcut pe Karl.
În pauză, ceru sfatul celor mai elegante dintre colege, care
îi sugerară câteva magazine de pantofi.
Cum majoritatea infirmierelor erau din Martinica,
Stéphanie coborî după orele de lucru în subteran, luă
metroul şi se trezi în nordul Parisului, la Barbes, cartierul
african al capitalei, unde vitrinele expuneau din belşug
pantofi înguşti, sofisticaţi, la preţuri rezonabile.
De câteva ori era cât pe ce să se întoarcă din drum, pentru
că unii negustori se adresau în mod evident doar
prostituatelor şi îi arătau numai modele provocatoare,
agresive, imitaţii grosolane atât ca formă, cât şi ca material.
Fusese sfătuită să meargă la „Grand chic parisien“, aşa că
intră acolo. Acel magazin cu lumină neon, stive înalte de
cutii, banchete desfundate cu tapiseria tocită şi linoleum
peticit nu-şi merita nici pe departe numele.
 Decisă să cumpere, îşi luă inima în dinţi şi probă nişte
pantofi cu toc, la fel de temătoare ca înaintea unui stagiu la
ciobanii din Les Landes. La îndrumarea vânzătoarei, reuşi
totuşi să aleagă nişte tocuri pe care să nu se clatine şi se
gândi că ar trebui să-şi cumpere două perechi.
— Ce părere aveţi de ăştia?
Stéphanie se plimbă puţin cu ei.
— Nu, nu i-ar plăcea soţului meu.
— Nu-i plac pantofii de lac?
— E orb. Nu, eu la sunet mă refeream... sună ca pantofii
pentru prima comuniune... aş vrea un sunet mai sexy.
Încântată, vânzătoarea îi aduse nişte modele cu linii mai
elegante.
— Foarte bine, încuviinţă Stéphanie, zăpăcită de con-
cordanţa dintre sunet şi curburile elegante. Acum, rămâne să
aleg doar culoarea.
— Culoarea e doar pentru dumneavoastră, aşa că e mai
simplu.
Electrizată de remarca vânzătoarei, Stéphanie optă pentru
acelaşi model în două nuanţe, negru şi roşu. În sinea ei,
simţea de fapt că era o aiureală să-şi ia escarpeni roşu
aprins, fiindcă se îndoia că o să-i poarte, dar în ziua aceea,
datorită lui Karl, îşi permitea plăcerea unei fetiţe, care visa
să-i fure mamei toaletele provocatoare.
Joi, îşi piti cumpărăturile într-o geantă de sport şi plecă la
spital.
La zece şi zece, oră la care era sigură că toţi doctorii îşi
terminaseră vizita, Stéphanie şopti în urechea lui Karl:
— Mi-am adus pantofii.
Împinse uşa, îşi aşeză lângă intrare pantofii vechi de spital
astfel încât să-i poată încălţa rapid dacă i-ar deranja cineva,
apoi îşi puse escarpenii negri.
— Şi acum, la muncă!
 Începu să trebăluiască în jurul patului. Tocurile ascuţite
loveau cu vigoare podeaua, trepidau la opriri, după care
alunecau lin.
Karl zâmbea cu gura până la urechi.
— Ce fericire, murmură el.
Pe neaşteptate, Stéphanie dori să încerce şi perechea
stacojie.
— Aşteptaţi o clipă, mai am o pereche. Ei, nu e prea
diferită, dar...
Îşi puse – de data asta pentru plăcere – perechea cealaltă,
din piele de miel, roşu-aprins şi, amuzată, îşi continuă
treaba, oarecum înviorată.
Deodată, Karl întrebă:
— E mai fină cureluşa?
— Nu.
— E piciorul mai dezgolit? Sunt pantofii mai decoltaţi?
— Nu.
— Sunt din piele de şarpe?
— Nu.
— Atunci, ce culoare au? Nu cumva roşii?
Uluită, Stéphanie confirmă. Accidentul de maşină îi
deteriorase lui Karl nervul optic, iar ochii îi erau acoperiţi de
bandaje groase. Cum de...
Stéphanie se repezi speriată la uşă, îşi scoase pantofii cu
toc, îşi puse din nou tenişii de serviciu, înghesui cele două
perechi noi în sacul de sport.
— Mulţumesc, murmură Karl, m-aţi răsfăţat.
— Cum de-aţi ghicit?
— Nu vedeam diferenţa, dar vă simţeam diferită cu pantofii
ceilalţi: mişcările nu erau aceleaşi, vi se legănau altfel
şoldurile. Pariez că e perechea pe care o alegeţi ca să vă placă
Ralf. Mă înşel?
— Mm...
 — Îmi place teribil şi glasul pe care-l aveţi acum, un glas
cu savoare de fruct, cântat, bine timbrat. E bizar, fiindcă un
glas atât de plin e apanajul femeilor negre! Ceea ce nu
sunteţi, nu?
— Nu, însă am puncte comune cu colegele mele din
Martinica.
— Da, aud şi asta. Bazinul robust, mare, o piele de zeiţă,
întinsă, care învăluie trupul cu subtilitate. Mă înşel?
— Cum ştiţi asta?
— După cum vă legănaţi pe pantofii cu toc, după voce.
Femeile slabe au rareori voci frumoase. E nevoie de o cutie de
rezonanţă voluminoasă pentru ca vocea să capete
profunzime... După cum e nevoie şi de un bazin mare pentru
ca vocea să fie bine instalată, armonioasă. Nu se spune
despre o voce că are volum? Dacă vocea e aşa, atunci şi
femeia e la fel. Ce fericire!
— Chiar credeţi tot ce-mi spuneţi?
— Şi încă cum! O voce se hrăneşte cu volum şi rezonanţă.
Dacă n-are nici carne, nici spaţiu, unde să se producă
rezonanţa? Vocea rămâne uscată. Ca şi femeia. Nu?
— Când v-am văzut amantele zilele trecute, mi-am zis că
vă atrag numai femeile slabe.
— E un concurs de împrejurări: meseria mea de fotograf
face că mă aflu adesea în preajma manechinelor pentru
reportajele de modă. Dar îmi plac atât de mult femeile, că la
slabe mă atrage ce e slab şi la pline ce e plin.
Vineri începeau zilele libere şi Stéphanie fir luată prin
surprindere. Cum o să se descurce ea trei zile fără el?
Îşi puse în cap să mai facă nişte gesturi de dragul lui: îşi
petrecu câteva ore bune la un institut de înfrumuseţare,
dădu bani pe coafor, reuşi să prindă şi o programare la
manichiură şi, când ajunse acasă, îşi cercetă cu severitate
hainele din şifonier.
 „Lui ce i-ar plăcea? Ce nu i-ar plăcea? O să fac două
mormane.“
Se obligă să nu trişeze, goli toate rafturile şi sâmbătă ieşi
din casă cu mai multe pungi, pe care le depozită în faţă la
Crucea Roşie.
Duminică, decise să meargă încă odată la Barbés să-şi
umple dulapul descompletat şi să cugete la ce-i spusese Karl
despre femeile rotunde. Dacă lui îi plăceau, trebuia să-şi
poată schimba şi ea gusturile. Se aşeză într-o cafenea şi privi
atentă acel permanent du-te vino.
Ce contrast între Barbés şi Chinatown! Ce diferenţă de
cartierul ei! În continuarea străzilor asiatice, erau străzi
africane şi totul se schimba, nu numai mirosurile – după
mirosurile verzi şi galbene din Chinatown, rezultat al
amestecului de verdeţuri şi rădăcini, urmau, la Barbés,
parfumurile persistente, piperate, pătrunzătoare, care în-
soţeau fripturile de miel sau cârnaţii de oaie la grătar –, ci şi
populaţia – trotuare pline la Barbès, drumuri goale în
Chinatown – şi mai ales femeile... Femeile se deosebeau prin
înălţime, mers, îmbrăcăminte, prin însuşi felul de a concepe
feminitatea. Femeile din Barbés îşi scoteau în evidenţă
formele cu haine mulate, sau şi le amplificau purtând cămăşi
boubou, multicolore, largi şi lungi, în timp ce femeile din
Chinatown se ascundeau sub o jachetă moale, mascându-şi
orice urmă de bust sub un şir drept, viril, de nasturi şi un
pantalon anost care le ascundea şoldurile şi pulpele.
Cu ţinuta lor regească, rochiile largi sau colanţi,
africancele unduiau maiestuos sub privirile fierbinţi ale băr-
baţilor. Nu se îndoiau nici o secundă că sunt seducătoare.
Nici o secundă nu considerau zeflemitoare o fluierătură sau o
ocheadă. Navigau falnice pe străzi, cu îndrăzneală, cu
insolenţă, atât de convinse că emanau un farmec irezistibil,
încât partida era câştigată din start. Ca şi bărbaţii dimprejur,
Stéphanie le găsea magnifice.
Îi trecu prin minte că, dacă ar fi fost atunci cu ea, mama
ei, Léa, ar fi ţinut-o într-un oftat, ca şi cum i s-ar fi impus
supliciul de a privi defilând nişte care de luptă, de a vizita o
instituţie pentru handicapaţi sau de a urmări baletul unor
balene.
Stéphanie pricepuse că acel dispreţ pe care-l nutrea faţă
de propria-i persoană îl căpătase de la mama ei, mult prea
narcisistă, care se autoproclamase arbitru al frumuseţii.
Aşadar, se mutase de la Léa şi se instalase în cartierul
chinezesc, unde nimerise în mijlocul unor modele
încântătoare, dar subţirele, care nu făceau decât să-i
întreţină complexul.
Tocmai trecu pe lângă ea o femeie cu părul roşu,
slăbănoagă, anemică, care într-adevăr semăna cu Léa. Sté-
phanie pufni: o libelulă între marmote, nimic altceva! Aici,
alături de atâtea femei uriaşe, subţirimea asta devenea o
uscătură cu burta plată, care lăsa să i se vadă oasele.
Tânăra se convinse de relativitatea profundă a calităţilor
unui om, şi asta o unse pe suflet. Porni înapoi spre casă
fredonând. Pe bulevardul Choisy, între autoservirea Tang şi
La Raţa Lăcuită, i se păru dintr-odată că înălţimea şi
strălucirea persoanei ei sunt întru totul remarcabile. Se privi
îndelung în oglinda ei mare de acasă şi văzu o femeie nouă.
Imaginea nu se schimbase decât foarte puţin – toaleta,
coafura, ţinuta –, dar o lumină interioară, încrederea în sine,
o transformase într-o fată frumoasă şi durdulie, cu piept
mare. Îi mulţumi lui Karl şi aşteptă nerăbdătoare să vină ziua
de luni.

Luni, când intră în camera 221, o enervă că doctorii mai

erau acolo – se abţinu să nu-i dea afară, cum făcuse ca să
scape de amanta lui Karl, ca să-l aibă doar pentru ea;
întrunirea doctorilor avea caracter grav. Stéphanie se fofilă în
cameră şi se lipi de perete în spatele stagiarilor, aşa cum îi
stă bine unei infirmiere.
Profesorul Belfort avea o mască de hârtie sub bărbie şi
nişte antebraţe foarte păroase. Părea îngrijorat. După ce se
sfătui pe şoptite cu asistenţii, se retrase cu toată echipa
pentru deliberări în sala de şedinţe, fiindcă el, ca şi alţi
specialişti de la Salpêtrière, se simţea mai în largul lui cu
bolile, decât cu bolnavii.
Stéphanie se luă după ei. Acolo, pe măsură ce se citeau
rezultatele analizelor, Stéphanie află îngrozită cât de gravă
era starea lui Karl. Trecuseră câteva săptămâni şi medicii se
arătau la fel de rezervaţi cu privire la prognostic, dacă nu
chiar şi mai rezervaţi decât în ziua când fusese adus cu
ambulanţa la spital. Toate speranţele depindeau acum de
operaţiile pe care profesorul Belfort intenţiona să i le facă
foarte curând.
Pe lângă durere, Stéphanie se simţea cuprinsă de ruşine.
În camera 221, unde ea alerga în fiecare dimineaţă ca să
trăiască momentele cele mai magice din întreaga ei existenţă,
Karl îşi trăia clipe cum nu se poate mai grele, poate cele din
urmă. Inert în pat, conectat la tuburi de cauciuc şi pungi cu
lichid, izolat într-o încăpere minusculă la cheremul
stagiarilor şi studenţilor la medicină, care analizau şi
comentau, Karl nu mai poseda nimic, nu mai făcea nimic, nu
mai trăia nimic, nu supravieţuia decât cu ajutorul mijloacelor
tehnice. Ea îşi reproşa egoismul, se considera monstruoasă,
dar şi puerilă, frivolă, cochetă, la fel ca amantele lui Karl.
Aşadar, în acea zi se hotărî să-şi aplice o pedeapsă şi să nu
intre în camera lui. Făcu în aşa fel ca altcineva să se ocupe
de el.

Marţi, când se duse să-l vadă, îl găsi foarte slăbit.

Dormea? Se apropie, se aplecă deasupra feţei lui fără ca
nările s-o dea de gol. După câteva clipe, şopti:
— Karl, e Stéphanie.
— În sfârşit...
Glasul îi venea de departe, din adâncul trupului, şi
tremura de emoţie. Părea mâhnit.
— De patru zile n-aţi venit. E prea mult.
Deşi orb, îşi întoarse capul spre ea.
— M-am gândit tot timpul la dumneavoastră. Vă aşteptam.
— În fiecare zi?
— Oră de oră.
Vorbea pe un ton grav, nu minţea. Ea începu să plângă.
— Iertaţi-mă. N-am să mai plec niciodată.
— Mulţumesc.
Ştia că dialogul ăsta absurd n-avea nici o legătură cu
atribuţiile ei profesionale: nu trebuia să facă astfel de
promisiuni, iar un pacient n-avea dreptul la asemenea
pretenţii. Totuşi, ciudăţenia asta o ajuta să evalueze gradul
de afecţiune care-i lega. Nu se putea spune că se iubeau, dar
se putea cel puţin afirma că aveau nevoie unul de celălalt.
— Vă rog, faceţi-mi un serviciu, Stéphanie.
— Da, Karl, ce anume?
— Luaţi-vă o oglindă şi descrieţi-mi ochii.
„Ce idee proastă“, îşi zise Stéphanie cu regret. „Am doar
nişte ochi căprui, banali. Păcat.“ Ar fi trebuit s-o roage asta
pe mama ei, atât de mândră de ochii ei albaştri.
Stéphanie plecă să caute o oglindă rotundă care măreşte,
se aşeză pe marginea patului, îşi privi atent ochii.
— Partea albă a globului e foarte albă.
— Ca albuşul de ou?
— Un alb de email, profund, consistent, ca o cremă, care
se întăreşte când o dai la cuptor.
— Foarte bine. Pe urmă...
 — O montură neagră, cu o uşoară torsadă, care deli-
mitează irisul şi scoate în evidenţă nuanţele culorii.
— Mai, spuneţi-mi.
— Observ maro, castaniu cu nuanţe roşcate, bej, arămiu,
roşu, uneori o fărâmă de verde. Varietatea e mult mai mare
decât ai zice la prima vedere.
— Detaliile sunt în mâna lui Dumnezeu. Şi pupila?
— Foarte neagră, foarte sensibilă. Se rotunjeşte, se
contractă, rămâne fixă, apoi se lărgeşte. E o pupilă guralivă
şi foarte emotivă.
— Fabulos... Acum, pleoapele.
Jocul continuă. Gene, sprâncene, cum era orientat părul,
forma lobului uechilor... Ghidată, aşadar, de privirea unui
orb, Stéphanie descoperi nuanţe infinite ale lumii vizibile,
comorile nebănuite ale corpului ei.
Înainte să plece, văzu în faţa dulăpiorului din vestiar un
buchet de bujori roz şi mov, încadraţi cu un ornament din
frunze elegante de un verde foarte pal ce bătea în gri. Îl luă
de acolo cu gândul să-l ducă la recepţie, fără să se gândească
o clipă că i-ar fi destinaţi ei. Atunci, se desprinse un cartonaş
pe care era scris cu litere caligrafiate:
„Pentru Stéphanie, cea mai minunată dintre infirmiere“.
De la cine să-i vină acest omagiu? Desfăcu hârtia de
mătase, cu care erau ambalate florile, cercetă bujorii, tijele
florilor. Degeaba. Nu dădu peste nici o semnătură, nici peste
alt indiciu.
Când ajunse acasă, aşeză darul în faţa patului ca să-l
contemple, convinsă că venea de la Karl.
A doua zi, o aştepta deja de dimineaţă în faţa dulapului
încă un buchet – tot bujori, dar galbeni şi roşii. Acelaşi mesaj
curtenitor. Acelaşi expeditor discret.
Urcă imediat la camera 221 şi căută să verifice în timpul
conversaţiei că, într-adevăr, Karl era generosul expeditor. Dar
cum nu izbuti să capete indicii, îl întrebă direct:
— Dumneavoastră trebuie să vă mulţumesc pentru
buchetul de ieri şi cel de azi?
— Nu, regret că nu m-am gândit. Nu, nu sunt eu acela.
— Juraţi?
— Spre marea mea ruşine, da.
— Dar atunci cine să fie?
— Adică nu bănuiţi cine vă face curte?
— N-am nici cea mai vagă idee.
— Femeile sunt smintite. Ne ia o groază de timp să le
deschidem ochii... Ce fericiţi sunt bărbaţii că natura a
inventat, de dragul lor, florile...
Stéphanie se bosumflă, mai degrabă contrariată decât
încântată, cu atât mai mult cu cât seria de cadouri continua:
în fiecare zi, găsea depusă pe jos, lângă dulap, o nouă
compoziţie florală.
În consecinţă, Stéphanie fu obligată să deschidă bine ochii
asupra bărbaţilor din jurul ei de la Salpêtrière şi, spre
stupoarea ei, constată cât de mulţi îi zâmbeau.
La început, lucrul ăsta o teroriză. Cum adică? Să fie chiar
atâţia seducători în preajma ei, atâţia bărbaţi care o priveau
ca femeie? Să nu-i fi băgat ea de seamă până atunci? Sau
poate că bărbaţii o remarcaseră doar de când cu aventura ei
cu Karl? Şocată, aproape traumatizată, nu se putea hotărî
dacă să-şi păstreze atitudinea de dinainte – adică să meargă
cu nasul în jos, să evite privirile oamenilor, să-şi stăpânească
surâsul – sau s-o adopte pe cea nouă, caldă, relaxată, care-i
transforma fiecare pas într-un roman, declanşând o sută de
contacte vizuale, dându-i zece ocazii de a se opri.
Şi iată că se ivi din grupul unor brancardieri figura lui
Raphaël. Greu de precizat ce anume a frapat-o în prima
clipă: ochii fierbinţi ai tânărului, sau bujorul prins pe
cămaşă. Stéphanie tresări şi pricepu, după semnul acela, că
tocmai îşi întâlnise admiratorul anonim.
Îşi încetini paşii, clipi iute, îşi întredeschise gura căutând
în zadar o frază, o cuprinse îndoiala, îşi zise că se înşela,
grăbi pasul şi dispăru.
Însă iar dădu peste Raphaël şi colegii lui; de fiecare dată,
întâlnirea privirilor o ardea.
Ce să facă? Cum să se comporte? Cu atât mai puţin ştia
cum să reacţioneze, cu cât ea nu se aştepta la nimic, din
contră, băiatul ăsta o stânjenea, o incomoda. Ar fi putut să
se apropie de el şi să spună: „mulţumesc, şi acuma gata“?
În drum spre cantină, Marie-Thérèse îi strecură părerea ei.
— Stéphanie, să ştii că Raphaël, brancardierul, te soarbe
din ochi.
— A, da? N-arată rău...
— Glumeşti? E cel mai drăguţ din tot spitalul. Are nişte
gene! De prinţesă egipteană. Suntem toate înnebunite. O să
crăpăm de invidie dacă pui gheara pe el.
— Eu? De ce eu?
— Păi, florile? Toată lumea e la curent, fato! E pur şi
simplu nebun după tine.
— Nu ţi se pare că-i prea tânăr?
— Prea tânăr pentru cine? Sunteţi de aceeaşi vârstă.
Marie-Thérèse avea dreptate. Stéphanie îşi dădu seama că,
deoarece avusese revelaţia forţei ei de seducţie asupra lui
Karl, un bărbat de patruzeci de ani, se vedea şi pe ea mai în
vârstă, aşezându-se în categoria celor de vârsta lui Karl, aşa
că la început, considerase că era îndrăzneţ, chiar indecent,
să dea curs tentativelor unui băieţandru.
Fu o săptămână agitată. Stéphanie nu a stat prea mult
timp alături de Karl, fiindcă după o nouă operaţie, obosea
repede, dar şi pentru că, observându-i comportamentul cu
alte infirmiere, îşi dădu seama că în prezenţa ei îşi epuiza
forţele vrând să pară hazliu, profund, surprinzător. Eforturile
astea îl costau enorm. Pe de altă parte, îi era teamă să
traverseze secţiile şi să dea nas în nas cu Raphaël.
Sâmbăta şi duminica următoare, deşi era liberă, se duse la
spital. Se îmbrăcă mai frumos, convinsă că şi Karl va percepe
diferenţa; îşi puse lenjeria din dantelă pe care tocmai şi-o
cumpărase. Dar când le recunoscu în sala de aşteptare pe
câteva dintre amantele lui Karl, făcu stânga-mprejur, îşi
scoase bluza de mătase indiană şi fusta de jerseu, îşi puse în
locul lor halatul şi pantalonul reglementare şi sui din nou la
infirmeria de la etaj.
Colegilor uimiţi s-o vadă le spuse că face nişte ore
suplimentare la oftalmologie, în pavilionul din faţă, dar după
aceea, profitând de neatenţia lor, intră în camera 221. Pentru
că tocmai ieşea din salon ultima amantă, Karl vorbi câteva
clipe cu Stéphanie.
— Aţi observat? Vizitatoarele mele se împuţinează cu
fiecare săptămână. Nu mă găsesc atrăgător decât dacă sunt
sănătos, în putere, simpatic, dacă mă pun în valoare pentru
plăcerea lor.
— Şi le reproşaţi asta?
— Nu. Fără îndoială că mi-au plăcut tocmai pentru că erau
aşa, lacome, însetate de seducţie, dornice să fie cucerite, să
trăiască viaţa.
— Câte dintre ele s-au întors?
— Două. Şi săptămâna viitoare n-o să mai vină decât una.
Au reuşit să ajungă la o înţelegere deşi se duşmănesc, ca să
organizeze o ştafetă; vor şti toate cum îmi merge, venind aici
tot mai puţin. Amuzant, nu? În fond, ele abia aşteaptă să mă
plângă, chiar sunt nerăbdătoare, şi la înmormântarea mea
vor fi orbitor de frumoase. Şi sincere. Da, da, cu adevărat.
— Nu vorbiţi aşa. O să vă vindecaţi! O să ne dăm împreună
silinţa să vă faceţi bine.
— Amantele mele nu cred c-o să fie aşa...
 — Nici măcar nu mă mai interesează să-mi bat joc de ele.
Unei femei nu-i poate fi greu să se îndrăgostească de
dumneavoastră: prea sunteţi frumos.
— Frumuseţea masculină e inutilă. Puterea de seducţie a
unui bărbat nu constă în cum arată, ci în capacitatea lui de
a convinge o femeie că e frumoasă alături de el.
— Blablabla!
— E inutilă, vă asigur. Perfecţiunea fizică e jenantă,
handicapantă.
— Ei, ce tot vorbiţi acolo!
— Ascultaţi-mă! Faptul că arăt bine vă inspiră încredere
sau suspiciune?
— Suspiciune.
— Păi vedeţi! Prima suspiciune: se presupune că un bărbat
frumos nu e sincer. A doua suspiciune: bărbatul frumos
inspiră gelozie. Eu am cunoscut numai femei geloase.
— Şi n-aveau dreptate?
— La prima scenă de gelozie, nu. După aceea, da. Având în
vedere că bănuielile lor îmi precedau actele, mă simţeam
constrâns să le dau dreptate.
Îi pufni pe amândoi râsul. Erau relaxaţi
— Vreau să vă explic, Stéphanie, de ce nu trebuie
niciodată să fii gelos. Când îţi creezi cu cineva o relaţie unică,
ea nu se va mai repeta. Discuţia noastră din momentul ăsta,
aş putea eu s-o port cu altcineva?
— Nu.
— Atunci, trebuie să consideraţi că în relaţia cu mine nu
aveţi nici o rivală.
Stéphanie surâse şi îşi apropie buzele de ale lui, mur-
murând:
— Ba da.
Pe Karl îl trecu un fior.
— Cine ?
 — Moartea. Ea ar putea totuşi să-mi ia într-o bună zi acel
lucru unic pe care-l trăiesc cu dumneavoastră.
— Înseamnă că urâţi moartea?
— De ce sunt infirmieră? De ce credeţi că mă ocup atât de
bine de dumneavoastră? O să vă ajut să vă vindecaţi.
Urmară câteva momente de tăcere. Rămaseră tăcuţi câteva
momente, alături unul de celălalt, împărtăşind aceeaşi
emoţie. Apoi, Stéphanie îl sărută pe furiş şi se grăbi să iasă
din cameră.

Luni dimineaţa, n-o mai aştepta un buchet de flori în

vestiar, ci Raphaël în persoană. Emoţionat şi cu ochii plini de
îndrăzneala arzătoare a timizilor, făcu un gest brusc şi îi
întinse un mănunchi de trandafiri.
— Bună ziua, mă cheamă Raphaël.
— Ştiu.
— Eu sunt cel care... de... mă rog... aţi înţeles...
— Da, ştiu şi asta.
Îi făcu semn să se aşeze pe banca de lângă chiuveta lungă.
Brancardierul murmură extaziat:
— Eşti frumoasă.
Auzind ce spune, Stéphanie îşi dădu seama că părăsise
lumea orbilor: acum îi vorbea un văzător, un văzător cu ochii
larg deschişi.
— Raphaël, nu sunt liberă.
Chipul tânărului se schimonosi de durere.
— Imposibil, spuse în şoaptă.
— Nu sunt liberă.
— O să te măriţi?
Încremenită de aspectul concret al întrebării, Stéphanie
răspunse fără vigoare:
— Poate. N-am hotărât. Îl... iubesc. Este... e ca o boală.
Stéphanie fusese cât pe ce să dezvăluie că era vorba de
Karl, dar, în ultimul moment, din prudenţă, proiectase
termenul asupra ei, ca nu cumva brancardierul să bănuiască
ceva. Insistă:
— Uite, sunt bolnavă de iubire. Nu ştiu când o să mă
vindec sau dacă o să mă vindec.
Raphaël rămase pe gânduri. Pe urmă îi căută privirea.
— Stéphanie, mă îndoiesc că sunt singurul care aleargă
după tine, sunt sigur că am rivali, că lumea e plină de
bărbaţi care ar dori să trăiască cu tine. Şi totuşi, am venit cu
florile astea să te întreb dacă n-am şi eu o şansă, o mică
şansă.
Pe Stéphanie o duseră gândurile la pronosticurile
doctorilor, la teama care o încerca în fiecare dimineaţă când
deschidea uşa camerei lui Karl şi-l vedea slăbit... Simţind că
nu putea continua conversaţia, izbucni în plâns.
Dezorientat, Raphaël se foia pe bancă, bâlbâind numele lui
Stéphanie, căutând să zică ceva care să-i oprească râul de
lacrimi.
Stângaci, Raphaël îi puse braţul pe după umeri şi-i spuse
să se sprijine de el. Şi în timp ce Stéphanie vărsa şiroaie de
lacrimi, Raphaël zâmbea, fiindcă îi simţea pentru prima oară
mirosul îmbătător. Stéphanie, legănată de pieptul bărbatului,
afla că băiatul ăsta, spre deosebire de ceilalţi brancardieri,
care de obicei miroseau a tutun, avea o piele de o fineţe
incredibilă, care emana un parfum ameţitor de alune.
Zăpăcită, se îndreptă. Încercând să se controleze, îşi aminti
de operaţiile de care vorbise profesorul Belfort, se imagină
ajutându-l pe Karl să se ridice din pat, să facă primii paşi...
Clătină din cap şi se uită fix în ochii admiratorului ei:
— Uită-mă.
— Nu-ţi place de mine?
— Nu, înţelege, Raphaël!
Când păşi pragul camerei 221, îşi descheie primii nasturi
ai halatului şi observă un Karl încă şi mai palid, zdrobit.
După cum îi era obiceiul, el nu suflă o vorbă despre suferinţa
lui. Când îi strecură cu un gest rapid sub cearceaf o ploscă
nouă, abia îi recunoscu picioarele, atât de mult i se topiseră
coapsele şi pulpele. Profesorul Belfort trebuia să înceapă
degrabă operaţiile acelea importante...
— Stéphanie, văd că nu-mi mai vorbiţi de Ralf...
— S-a terminat.
— Cu atât mai bine, era un cretin. Şi acum, care-i noul
prieten?
Stéphanie ar fi vrut să strige „tu, imbecilule, nu te iubesc
decât pe tine, nici un alt bărbat nu înseamnă la fel de mult
ca tine“, dar ştia că asemenea vorbe ar fi ne potrivite, de
vreme ce el o considera independentă, înfloritoare, fericită.
Aşa că spuse:
— Raphaël.
— Ce noroc pe Raphaël! Îşi dă seama?
Pe Stéphanie o duse gândul la scena prin care tocmai
trecuse şi declară:
— Da.
Karl înregistră informaţia şi-i acordă justa valoare.
— Cu atât mai bine. Atunci, trebuie să-mi promiteţi ceva,
Stéphanie... da?
— Da.
— Apropiaţi-vă. Genul ăsta de rugăminte nu pot să-l
rostesc decât în şoaptă, şi, în felul ăsta, o să profit mai bine
de mirosul dumneavoastră.
Stéphanie îşi puse urechea pe buzele arcuite ale lui Karl,
ascultă cu atenţie vorbele şoptite. De îndată ce termină,
protestă:
— Nu! Nu vreau! Nu vorbiţi de aşa ceva!
El insistă. Ea îşi lipi din nou urechea de buzele lui, şi pe
urmă, cu lacrimile curgând, consimţi.
 Echipa medicală încercă să facă operaţia decisivă.
Stéphanie dădea târcoale pe culoar, şi, cu toate că nu era
credincioasă, implora cerul să reuşească operaţia. Profesorul
Belfort ieşi din blocul operator frecându-şi mâinile; nu părea
nemulţumit. Stéphanie se agăţă de acest amănunt ca să-şi
dea încredere.
Pe urmă, timp de patru zile, starea lui Karl se înrăutăţi.
Căzu în comă în timpul nopţii şi în dimineaţa zilei a cincia,
doctorii începură să se îndoiască că îl vor putea salva.
Stéphanie strânse din dinţi, îşi mască tulburarea, şi se luptă
alături de colegii ei ca să alunge moartea, care dădea târcoale
camerei 221.
La sfârşitul după-amiezii, fu nevoită să meargă la in-
firmeria din fundul parcului.
Cerul era de un albastru primăvăratic, viu, fără nori. Aerul
proaspăt îi umplea plămânii. Păsările ciripeau, anunţând
parcă un eveniment îmbucurător.
Un clopot bătu jumătatea de oră.
Stéphanie se surprinse sperând; iuţi pasul şi se întoarse la
reanimare.
Când împinse uşile, avu intuiţia că se producea ceva.
În fundul culoarului, personalul de îngrijire se agita,
trântea uşa batantă a camerei lui.
Alergă şi trecu pragul.
Karl tocmai murise.
Se sprijini de perete, apoi alunecă încetişor spre podea.
Rămase ţintuită acolo, cu picioarele îndepărtate, fără să
scoată o vorbă, fără un ţipăt, cu ochii în lacrimi.
Colegii îi aruncau priviri dezaprobatoare: ca profesionist
nu ai niciodată voie să cedezi emoţiei, fiindcă altfel exersarea
meseriei devine imposibilă.
Zdruncinată, îşi aminti ce-i spusese Karl la ureche:
promisiunea!
Sări în picioare, traversă coridorul cu paşi vioi ştergându-
şi lacrimile, coborî la serviciul de urgenţe de la parter, şi se
duse direct la Raphaël, care fuma împreună cu ceilalţi
brancardieri.
— Ţi-ai terminat tura?
— În zece minute.
— Atunci, plecăm împreună. Mergem la tine.
Uimit, Raphaël avu o ezitare. Stéphanie, încurcată şi ea,
insistă:
— Acum, sau niciodată!
— Atunci, acum! exclamă Raphaël şi aruncă ţigara cât
colo.
O luă de mână şi, în drum spre vestiar, ea simţi nevoia să
se justifice:
— Ştii, am venit spre tine... pentru că... pentru că...
— Am priceput. Te-ai vindecat?
— Exact. M-am vindecat.
La o oră după moartea lui Karl, Stéphanie, fidelă
promisiunii făcute, era în braţele lui Raphaël. Făcu dragoste
cu pasiune şi furie. Raphaël nu bănui nici o secundă că era
virgină. Lăsându-se îmbrăţişată, Stéphanie îşi desfăcea
picioarele pentru Raphaël, dar Karl era cel căruia îi spunea
„te iubesc“.
Lecturile proaste
 — Eu, să citesc romane? Niciodată!
Deşi trăia înconjurat de mii de cărţi ce apăsau rafturile
încovoiate ce uzau pereţii din apartamentul lui întunecat, îl
indigna că poate fi crezut în stare să-şi piardă timpul cu o
ficţiune.
— Fapte, nimic altceva decât fapte! Fapte şi cugetări. Până
când nu epuizez realitatea, nu voi acorda nici o clipă interes
irealului.
Foarte puţină lume îi intra în casă, fiindcă lui Maurice
Plisson nu-i plăceau musafirii; şi totuşi uneori, dacă vreun
elev se dovedea cu adevărat pasionat de disciplina lui, îi
acorda la sfârşit de an o recompensă, adică privilegiul de a
petrece o oră cu profesorul său la o halbă servită cu trei
arahide, pe o măsuţă joasă din salon. De fiecare dată,
studentul, impresionat de anturaj, şedea cu umerii adunaţi
şi genunchii lipiţi, parcurgea rafturile cu privirea, constata că
tot spaţiul era ocupat de eseuri, studii, biografii, enciclopedii,
şi nu se zărea nici o carte de literatură.
— Nu vă plac romanele, domnule Plisson?
— E ca şi cum m-ai întreba dacă-mi plac minciunile.
— Chiar aşa?
— Ascultaţi-mă, tinere prieten, mă interesez cu pasiune de
istorie, geografie şi drept şi, în pofida celor patruzeci şi cinci
de ani de lecturi asidue în ritm de mai multe cărţi pe
săptămână, tot mai învăţ lucruri noi. Ce-aş descoperi eu la
romancieri, care dau întâietate imaginaţiei? Păi nu? Spuneţi-
mi şi mie: ce? Dacă relatează lucruri adevărate, le ştiu deja;
dacă inventează ceva fals, nu mă interesează.
— Dar literatura...
— Eu nu vreau să denigrez munca colegilor mei şi nici să
vă ştirbesc dumneavoastră energia, mai ales că sunteţi un
element strălucit, capabil să intre la Şcoala Normală1, dar,
dacă mi-aţi permite să fiu sincer, aş dori să declar
următoarele: nu ne mai pisălogiţi cu literatura! Fleacuri,
baliverne... Să citeşti romane e o preocupare pentru femei
singure –, cu toate că tricotatul şi broderia sunt mai utile. Să
scrii romane înseamnă să te adresezi populaţiei feminine fără
ocupaţie, nimic mai mult, şi să culegi din rândurile lor
aprecieri! Nu spunea Paul Valéry, intelectual respectabil, că
refuză să înceapă un text cu „Marchiza ieşi din casă la ora
cinci“? Câtă dreptate avea! Dacă el refuza să scrie aşa ceva,
eu refuz să citesc: „Marchiza ieşi la ora cinci“! În primul rând,
care marchiză? Unde locuia? În ce epocă? Ce dovedeşte că
era cinci fix şi nu cinci şi zece sau cinci şi jumătate? În fond
ce s-ar fi schimbat dacă era zece dimineaţa, sau zece seara,
de vreme ce totul e fals? Vedeţi, romanul este domeniul
arbitrarului, al lipsei de importanţă. Eu sunt un om serios.
N-am nici loc, nici timp, nici energie pentru prostii din astea.
Demonstraţia părea imbatabilă. Şi anul acesta, efectul fii
identic cu cel din anii precedenţi: interlocutorul rămase fără
replică. Maurice Plisson câştigase.
Dacă ar fi auzit gândurile studentului, ar fi descoperit că
tăcerea nu însemna victorie. Tulburat de tonul ferm al

1
École normale supérieure, instituţie universitară prestigioasă, ai cărei
absolvenţi pot deveni cadre didactice, funcţionari superiori etc.
dascălului şi considerând teoria prea categorică pentru un
om inteligent, tânărul se întreba de ce profesorul se ţinea la
distanţă de imaginar, din ce motive punea la îndoială arta
sau emoţiile, şi îl surprindea mai ales dispreţul faţă de
„femeile singure“ tocmai din partea unui „bărbat singur“. La
Lycée du Parc, toată lumea îl ştia burlac, celibatar convins, şi
nimeni nu-l văzuse vreodată în compania unei femei.
Maurice Plisson propuse încă o sticlă de bere, ceea ce era
un fel de a spune că vizita se încheiase. Elevul pricepu, îşi
mormăi mulţumirile şi merse în urma profesorului până la
uşă.
— Vacanţă plăcută, dragul meu student. Şi nu uitaţi cât de
util ar fi ca încă din luna august să repetaţi istoria antică,
fiindcă în cursul anului viitor nu veţi avea deloc timp pentru
asta înaintea concursului.
— Da, domnule profesor, istoria greacă şi istoria romană.
Voi urma sfatul dumneavoastră începând cu luna august. O
să trebuiască să-i rog pe părinţi să accepte să luăm cu noi în
vacanţă o valiză plină de cărţi.
— Unde-o să mergeţi?
— În Provence, unde părinţii mei au o proprietate. Şi
dumneavoastră?
Nu se ştie dacă studentul pusese întrebarea ca auto-
matism al politeţei, dar ea îl surprinse, oricum, pe Maurice
Plisson. Clipi căutând ajutor undeva în depărtare.
— Păi... păi... În Ardèche, anul ăsta.
— Îmi place enorm Ardèche. Unde anume?
— Aa... păi... uite, nici nu ştiu, o... prietenă a închiriat o
casă. De obicei, facem excursii organizate, iar vara asta vom
merge în Ardèche. A fost hotărârea ei, ea s-a ocupat... şi n-
am reţinut numele satului.
Studentul ascultă binevoitor răspunsul jenat al profe-
sorului, îi strânse mâna şi coborî treptele din patru în patru,
nerăbdător să-şi revadă colegii şi să le transmită vestea zilei:
Plisson avea o amantă! Toţi fabricanţii de cancanuri se
înşelaseră, adică cei care-l făcuseră homosexual, cei care
ziceau că merge la prostituate, cei care-l credeau încă
virgin... fiindcă în realitate, aşa urât cum era, exista de ani
de zile o femeie în viaţa lui, mergea împreună cu ea peste tot
în lume, se întâlnea cu ea în concedii şi poate în fiecare
vineri seara. De ce nu locuiau oare împreună? Două
posibilităţi. Ori locuia departe... Ori era măritată... Afurisitul
de Plisson, o să fie centrul clevetelilor vara asta printre elevii
lui din anul pregătitor.

După ce închise uşa, dascălul îşi muşcă buzele. Cine-l

pusese să deschidă gura? Niciodată în timpul celor treizeci de
ani de carieră nu-i scăpase nici cel mai mic indiciu despre
viaţa lui privată. Cum de-a putut să cedeze... A fost de vină
întrebarea: „Unde în Ardèche?“... dându-şi seama că uitase...
el, cu memoria lui de oţel, el, care îşi aducea aminte de tot...
Lucrul ăsta îl tulburase atât de tare, că, vrând spontan să
justifice această lacună, se scăpase şi pomenise de Sylvie...
Ce spusese? Ei, n-are a face. Bolile de care se temea el se
anunţau tiptil, printr-o confuzie, un lapsus, o amintire care
nu ieşea la lumină... Acum îi fierbea capul. Făcuse
temperatură, asta era sigur! Era al doilea simptom? Putea
creierul să degenereze aşa de rapid?
Formă numărul lui Sylvie şi, aşteptând ca semnalele să
pătrundă până la capătul celălalt al liniei telefonice, se
întrebă dacă nu greşise numărul, fiindcă, de obicei, Sylvie
răspundea mult mai repede...
„E mai grav decât credeam. Dacă am greşit numărul şi-mi
răspunde altcineva, închid şi plec la spital. Nu mai zăbovesc
nici o secundă.“
După zece ţârâituri, răspunse o voce mirată:
 — Da?
— Sylvie? întrebă el îngrijorat, respirând scurt.
— Da.
Respiraţia i se linişti: nu era aşa de grav, cel puţin formase
numărul corect.
— Maurice la telefon.
— A, scuză-mă, Maurice, nu te-am recunoscut. Eram în
partea cealaltă a apartamentului şi făceam... Ce s-a
întâmplat? Tu nu suni de obicei la ora asta.
— Sylvie, unde anume în Ardèche mergem vara asta?
— O să stăm în casa unei prietene, adică a prietenei unei
prietene...
— Da, dar cum îi spune locului?
— Habar n-am...
Consternat, Maurice clipi des, apucă cu degete crispate
telefonul: deci şi ea! Suntem amândoi contaminaţi.
— Închipuie-ţi că şi mie mi-a fost imposibil, spuse apăsat
Maurice, să-mi amintesc ce mi-ai spus, când m-a întrebat un
elev.
— Maurice, nu văd cum să fi putut repeta ceva ce nici nu
ţi-am spus. Prietena asta... sau mai curând prietena
prietenilor mei... pe scurt, proprietara, mi-a desenat doar o
hartă ca să ştim cum să ajungem acolo, pentru că trenul se
opreşte într-o zonă rurală izolată, departe de sate.
— Aha, deci nu mi-ai spus nimic?
— Nu.
— Eşti sigură?
— Da.
— Aşadar n-am uitat nimic? Atunci e totul în ordine,
exclamă Maurice.
— Aşteaptă puţin, spuse Sylvie, fără să bănuiască de ce
spaimă îşi uşurase interlocutorul, mă duc să caut hârtia, ca
să-ţi răspund exact la întrebare.
 Maurice alunecă în fotoliul Voltaire, moştenit de la o soră a
bunicii, şi zâmbi apartamentului, care dintr-odată i se părea
la fel de frumos ca palatul Versailles. Scăpase! Era salvat!
Teafăr şi nevătămat! Nu, nu se va despărţi chiar imediat de
iubitele lui cărţi, creierul îi funcţiona, boala Alzheimer
aştepta încă afară, dincolo de incinta fortificată a meningelor.
Duceţi-vă încolo, ameninţări şi fantasme!
După fâsâitul pe care-l auzea prin telefon, ghicea că Sylvie
răsfoia nişte hârtii; în cele din urmă auzi un strigăt de
victorie.
— Uite, am dat de ea. Mai eşti la telefon, Maurice?
— Da.
— O să fim la Ardèche Gorges, şi casa e aşezată la capătul
unui drum fără nume. Îţi explic: după satul Saint-Martin-
des-Fossés, o luăm spre Châtaigners; de acolo, a treia cărare
după intersecţia unde e şi o statuie a Sfintei Maria, şi mai
mergem doi kilometri. Eşti mulţumit cu răspunsul ăsta?
— Foarte mulţumit.
— Vrei să-ţi vină poşta acolo?
— Nu-i nevoie pentru două săptămâni.
— Da, nici eu nu vreau. În special cu o adresă ca asta.
— Bine, Sylvie, nu te mai deranjez. Tu ştii, eu şi telefonul...
Aşadar, pe sâmbătă?
— Pe sâmbătă, la ora zece.
Zilele următoare Maurice se hrăni din veselia care
încheiase această convorbire telefonică: era nu numai în
plină formă, dar şi pe picior de plecare în vacanţă!
Ca atâţia celibatari fără viaţă sexuală, era şi el vădit
preocupat de starea lui de sănătate. Nu-i trebuia decât să
audă că cineva aduce în prezenţa lui vorba de o boală
oarecare, că se şi vedea contaminat; din clipa aceea îi pândea
eventuala apariţie. Pe măsură ce boala îşi dădea în vileag
unele simptome vagi, puţin caracteristice, ca de exemplu
oboseală, dureri de cap, transpiraţii, indigestii, lui i se
prelungea perioada de suspiciune că a fost atacat. Doctorul
lui se obişnuise să-l vadă apărând agitat, cu mâinile
tremurânde, gura uscată, exact la ora de închidere a
cabinetului, ca să obţină confirmarea apropiatei agonii. De
fiecare dată, medicul făcea o analiză aprofundată a situaţiei –
sau îi dădea impresia că o face –, după care îl asigura pe
pacient şi-l trimitea acasă fericit, de parcă l-ar fi vindecat de
un adevărat atac.
În seri ca acelea, seri ale eliberării, seri când condamnatul
la moarte e graţiat, Maurice Plisson se dezbrăca şi se
contempla în oglinda mare din dormitor – bunica lui îi lăsase
ca amintire un şifonier solid, dotat cu o oglindă interioară. Şi
era satisfăcut. Desigur, frumos nu era, nu mai frumos ca
înainte, dar era sănătos. Complet sănătos. Şi corpul ăsta, pe
care nu-l dorea nimeni, era mai pur decât multe alte corpuri
seducătoare, şi va trăi mai mult. În seri ca acelea, Maurice
Plisson, se iubea. Fără fricile intense pe care singur şi le
inocula, poate că nici n-ar fi fost capabil să-şi aloce o
asemenea afecţiune. De altfel, de la cine altcineva ar fi
căpătat-o?

Sâmbătă, la ora zece, claxonă în faţa imobilului unde avea

întâlnirea.
Sylvie apăru la balcon, grasă, hilară, urât îmbrăcată.
— Salut, vere!
— Salut, verişoară!
Cu Sylvie se întâlnea de când erau mici. El era fiu unic, ea
fiică unică şi se adoraseră atât de mult din fragedă copilărie,
că-şi promiseseră ca mai târziu să se căsătorească. Din
păcate, un unchi căruia i se făcuse respectiva confidenţă le
explicase că era interzisă căsătoria între veri primari, ceea ce
puse capăt planurilor matrimoniale, dar nu şi bunei lor
înţelegeri. Să fi fost umbra căzută asupra nunţii lor înfrânate
cea care le înfrânase alte legături? Nu se putuseră niciodată
hotărî să formeze un alt cuplu decât al lor? Acum ajunseseră
amândoi la vârsta de cincizeci de ani, fiecare trecuse prin
eşecuri sentimentale, şi acceptaseră resemnaţi celibatul. Îşi
petreceau timpul împreună, ca în trecut, în perioada
vacanţelor, mereu cu aceeaşi plăcere, dacă nu chiar mai
mare, fiindcă reîntâlnirile le dădeau impresia că desfiinţau
timpul şi greutăţile vieţii. În fiecare an, îşi rezervau reciproc
două săptămâni: cuplul vizitase Egiptul, Italia, Grecia,
Turcia, Siria, Libanul, Rusia, el interesat de turism cultural,
ea de turism pur şi simplu
Sylvie apăru în prag încadrată de un uragan de voaluri şi
şaluri ce pluteau în jurul trupul ei masiv şi-i făcu lui
Maurice un semn din ochi, o luă apoi pe caldarâm până la
garaj ca să încarce o ultimă valiză în automobilul ei
minuscul. Maurice se întrebă de ce îşi alegea femeia asta
obeză mereu vehicule mici. Pe lângă faptul că o arătau pe ea
încă şi mai voluminoasă, erau, cu siguranţă, foarte puţin
practice.
— Maurice, la ce te gândeşti?
Se apropie de el şi îl îmbrăţişă cu entuziasm.
Strivit de bustul ei monumental şi ridicându-se pe vârful
picioarelor ca să-i ajungă la unul din obraji, ca să-i aplice un
sărut, Maurice se simţi ca maşina lui Sylvie. Dacă l-ar
fotografia cineva aşa, pirpiriu, scund, cu pieptul scobit şi
articulaţiile fragile, alături de Sylvie şi mini-maşina ei, ar da
impresia că aparţine colecţiei ei.
— Mă uitam la parcarea asta şi mi-am adus aminte că, pe
strada unde stau eu, sunt doi negri, şi fiecare are câte o
limuzină albă. Negru. Alb. Un contrast. Ai remarcat?
O pufni râsul.
— Nu, dar ce spui tu îmi aminteşte de o colegă de la
primărie, doamna N’Da, care e înnebunită după căţeluşul ei
cu părul creţ, de culoare crem.
Maurice era cât pe ce să zâmbească, dar constată cu
groază că maşina lui, lungă, înaltă, solidă, cu o caroserie de
proporţii americane, confirma legea asta a contrariilor. Nu
bănuise niciodată până atunci că-şi compensa la rândul lui
un complex prin alegerea automobilului.
— Maurice, te simt şifonat...
— Nu, totul e în regulă. Şi tu, după luni de zile de când
vorbim la telefon fără să ne vedem, ce mai faci?
— Splendid. Mereu splendid, dragul meu Maurice!
— Dar coafura? E ceva schimbat?
— O, mai nimic... Ce zici? E mai bine aşa?
— Da, mai bine, răspunse Maurice, fără să-şi pună
întrebarea.
— Ai fi putut să remarci că am dat jos cinci kilograme, dar
nimeni nu vede asta.
— Să ştii că tocmai mă întrebam...
— Mincinosule! Oricum, e vorba de cinci kilograme de
creier, nu de grăsime. Deci, kilogramele alea nu se văd, doar
se aud!
Se îndepărtă râzând cu gura până la urechi.
Fără să râdă ca ea, în hohote, Maurice o măsură totuşi cu
indulgentă. Cu timpul, afecţiunea lor devenise o afecţiune
lucidă: ştia că verişoara lui era foarte diferită de el, puţin
cultivată, prea sociabilă, amatoare de mese pantagruelice, de
glume decoltate şi oamenii cheflii, dar pe el nu-l deranja:
cum Sylvie era singura persoană pe care o iubea, se hotărâse
s-o iubească cu adevărat, adică aşa cum era ea. Până şi mila
pe care o simţea faţă de fizicul ei ingrat – tot mai ingrat cu
trecerea anilor – îl umplea de tandreţe. În fond, compasiunea
lui faţă de năpasta fizică a lui Sylvie, era un înlocuitor al celei
care şi-ar fi putut-o acorda lui însuşi.
 După ce depăşiră Lyon şi întortocheatele lui noduri
rutiere, îşi continuară drumul ore în şir, unul în spatele
celuilalt. Pe măsură ce înaintau spre sud, căldura îşi
schimba consistenţa: era apăsătoare, paralizantă, imobilă în
bazinul lionez, aidoma unui scut de plumb încins deasupra
muritorilor, dar o adiere plăcută o mai alina puţin de-a
lungul Ronului, iar mai târziu, devenea uscată, şi, la intrarea
în Ardèche, îţi dădea senzaţia unei încărcături de mineral.
Pe la mijlocul după-amiezii, după erori care o înveseliră
foarte tare pe Sylvie, izbutiră să descopere cărarea sălbatică
şi prăfoasă care ducea la vilă.
Maurice îşi dădu imediat seama că avantajele locului
puteau deveni dezavantaje: casa, făcută din piatră naturală
de un ocru identic cu relieful înconjurător era înfiptă pe o
pantă stâncoasă, unde supravieţuiau nişte tufişuri răzleţe
însetate, la distanţă de câţiva kilometri de sat, şi câteva sute
de metri de vecini.
— Excelent! exclamă el, ca să capete asentimentul lui
Sylvie, încă nehotărâtă. E ideală!
Ea zâmbi şi îi dădu dreptate.
Îşi aleseră fiecare dormitorul, despachetară bagajele – cărţi
pentru Maurice Sylvie verifică televizorul şi radioul, şi după
aceea propuse să plece după provizii la centrul comercial din
împrejurimi.
Maurice merse şi el cu ea, întrucât o cunoştea bine pe
Sylvie şi se temea că va cumpăra prea mult şi prea scump.
El împingea căruciorul, mergea în urma lui Sylvie pe la
toate raioanele, şi o asculta cum sporovăieşte comparând
produsele cu cele pe care le găsea la ea acasă, şi cum îi
apostrofează pe vânzători. După ce fo depăşit momentul cel
mai periculos – să aibă grija ca Sylvie să nu descarce tot
raftul de mezeluri în cărucior – se îndreptară spre case.
 — Nu te mişca de-aici, mă duc să iau o carte! izbucni
Sylvie.
Maurice îşi stăpâni nervii, fiindcă nu voia să-şi strice
vacanţa; dar, în gând, o împuşcă pe nefericita de Sylvie. Să-ţi
cumperi cărţi dintr-un supermarket! Îşi cumpărase el măcar
o singură dată în viaţă o carte dintr-un supermarket? Cartea
e un obiect sacru, preţios, a cărui existenţă o descoperi mai
întâi în sânul unei bibliografii, despre care aduni după aceea
informaţii, şi la care apoi, dacă e cazul, jinduieşti, despre
care faci însemnări pe o hârtie, şi pe care o cauţi sau o
comanzi la un librar demn de numele pe care-l poartă. În nici
un caz nu-ţi alegi o carte printre cârnaţi, legume şi
detergenţi.
— Triste timpuri mai trăim... murmură el printre dinţi.
Sylvie unduia fără nici un fel de complexe pe lângă
mormanele şi standurile de cărţi, ca şi cum îi stârneau
apetitul. Lui Maurice îi fu deajuns o privire ca să constate că
nu erau decât romane, şi, cu un gest de martir, îşi pironi
ochii în tavan, aşteptând ca Sylvie să termine de adulmecat
câte o copertă, să miroasă cutare volum, să cântărească un
altul, sau să răsfoiască altele, cum faci cu salata ca să verifici
că nu e murdară de pământ.
Pe neaşteptate, scoase un strigăt:
— Super! Ultimul Chris Black.
Maurice habar n-avea cine era acel Chris Black care-i
declanşa verişoarei un asemenea preorgasm şi nu catadicsi
să dea nici cea mai mică atenţie volumului, pe care Sylvie îl
azvârli pe muntele de provizii din cărucior.
— N-ai citit niciodată ceva de Chris Black? Da, tu nu
citeşti romane. Ascultă, să ştii că e extraordinar. Îl devorezi
dintr-o suflare, salivezi la fiecare pagină, nu-l laşi din mână
până nu-l termini.
Maurice băgă de seamă că vorbea de cartea asta ca de un
fel de mâncare.
„La urma urmelor, au şi ei dreptate, negustorii, de pun la
vedere cărţile alături de alimente, îşi zise el, fiindcă pentru
genul ăsta de consumatori sunt echivalente.“
— Ascultă, Maurice, dacă vrei să-mi faci o plăcere, citeşte
o dată un Chris Black.
— Uite ce e, Sylvie, ca să-ţi fac o plăcere, te las să-mi
vorbeşti de acest Chris Black, pe care nu-l cunosc, şi e deja
mult. Să nu-ţi imaginezi că o să-l şi citesc.
— Greşeşti. O să mori prost.
— Nu cred. Dar, dacă se va întâmpla, n-o să fie din cauza
asta.
— Ţi se pare că am gusturi proaste... Şi totuşi, când îl
citesc pe Chris Black, îmi dau foarte bine seama că nu e
Proust. Să ştii că nu sunt toantă.
— Cum adică? L-ai citit pe Proust?
— Vezi ce rău eşti? Nu, ştii foarte bine că nu l-am citit pe
Proust, spre deosebire de tine.
Purtând pe chip pecetea unei demnităţi rănite, asemenea
unei sfinte Blandina a culturii, Maurice zâmbi, ca şi cum, în
fine, i se recunoştea un merit până atunci contestat. În fond,
îi făcea chiar plăcere că atât verişoara lui, cât şi studenţii
erau siguri că-l citise pe Proust, când, de fapt, nici prin gând
nu-i trecuse vreodată aşa ceva, de vreme ce era alergic la
literatură romanescă. Cu atât mai bine. N-o să se apuce
acum să dezmintă asta. Citise atâtea alte volume. Nu li se fac
dezvăluiri decât celor care pot să-şi ţină gura, nu?
— Maurice, nu mă îndoiesc că nu citesc o capodoperă, dar
să ştii că trăiesc nişte momente formidabile.
— Eşti liberă, ai dreptul să te distrezi cum vrei, pe mine nu
mă priveşte.
— Crede-mă: dacă te plictiseşti, Chris Black e la fel de
vestit ca şi Dan West.
 Nu-şi putu înghiţi un râs înfundat.
— Chris Black, Dan West... Până şi numele sunt
superficiale. Două silabe, cvasionomatopeice, uşor de reţinut.
Chiar şi un debil din Texas care mestecă gumă ar putea să le
repete fără să dea greş. Crezi că sunt numele lor adevărate,
sau au fost rebotezaţi ca să se potrivească cu legile de
marketing?
— Ce vrei să spui?
— Vreau să spun că nume din astea, Chris Black sau Dan
West sunt mai uşor de citit la capătul raionului decât ar fi un
nume ca Jules Michelet.
Sylvie tocmai se pregătea să răspundă când, pe neaş-
teptate, dădu cu ochii de câteva prietene – trei femei la fel de
impozante ca şi ea – şi se repezi către ele cu strigăte piţigăiate
şi agitându-şi mâinile durdulii.
Maurice era contrariat. Asta însemna că Sylvie scăpase de
lângă el timp de o jumătate de oră, fiindcă cel puţin atât dura
la ea o conversaţie.
Făcu de departe un semn de salut prietenelor lui Sylvie,
dând bine de înţeles că n-avea de gând să se alăture acelui
colocviu improvizat, şi se înarmă cu răbdare. Îşi sprijini
coatele de marginea căruciorului, îşi plimbă privirea pe
produsele adunate acolo şi coperta cărţii îi captă ochii. Câtă
vulgaritate! Era cu negru, roşu, auriu, avea litere în relief, o
grafică excesivă, expresionistă, care voia să dea impresia că
interiorul era plin de lucruri nemaipomenite, ca un fel de
semnal de alarmă: .Atenţie, otravă“, sau „Nu atingeţi, curent
de înaltă tensiune, pericol de moarte“. Şi titlul: Camera
misterelor oculte! Greu de găsit o tâmpenie mai mare, nu?
Gotic şi contemporan, îmbinarea a două gusturi proaste! Pe
deasupra, ca şi cum titlul nu era de ajuns, editorul adăugase
următoarea reclamă: „Când veţi închide cartea, frica va
continua să vă urmărească!“ Ce mizerie... Nici nu-ţi mai
trebuia s-o deschizi ca să afli că nu era altceva decât gunoi.
Chris Black... Mai bine moartea decât o carte de Chris
Black! Şi pe urmă, e corpolentă, planturoasă – de altfel, ca
Sylvie –, marfa din belşug pentru banii dumneavoastră.
Controlă că Sylvie şi prietenele, absorbite în conversaţie,
nu-l observau, şi, cu un gest discret, întoarse volumul. Câte
pagini are cărămida asta? Opt sute de pagini! Ce oribil! Când
te gândeşti că se taie copaci ca să tipărească porcăriile
domnului Chris Black... Probabil că nemernicul vinde
milioane de exemplare, în toată lumea... Din pricina lui se
distruge câte o pădure bătrână de trei sute de ani pentru
fiecare bestseller, tronc, se taie, seva curge! Iată pentru ce
distrugem noi planeta, lichidăm plămânii globului, rezervele
de oxigen, ecosistemele: pentru ca nişte femei
supraponderale să citească nişte cărţi supraponderale, a
căror valoare este nulă! Dezgustător...

Dacă ar fi ştiut până unde avea s-o ducă aventura asta, Eva
Simplon, agentă FBI, n-ar fi rămas atâta timp în casa din
Darkwell. Şi totuşi, pentru că tocmai moştenise o mătuşă
îndepărtată, continuă să stea acolo toată perioada necesară
vizionărilor premergătoare vânzării. N-ar fi tre buit să refuze
darul ăsta otrăvit? Fiindcă sejurul îi rezervă surprize pe cât de
misterioase, pe atât de alarmante... Cine sunt cei care îşi dau
întâlnire imediat după miezul nopţii în camera inaccesibilă din
centrul locuinţei, a cărei intrare nu reuşeşte s-o detecteze! Ce
înseamnă cântările stranii, monotone ce se aud noaptea ? Şi
cine sunt cumpărătorii ăştia ciudaţi, care oferă milioane de
dolari pentru o cocioabă izolată?
Care e manuscrisul din secolul XVI, de care i-a vorbit
cândva mătuşa decedată? Ce lucru exploziv, care justifică
dorinţa atât de fierbinte de a pune mâna pe el conţine?
Necazurile nu s-au terminat încă pentru agenta Eva
Simplon, iar cititorul riscă să-şi piardă liniştea odată cu ea.

Aa, e drăguţ foc... Atât de cretin, că-ţi imaginezi deja un

film – Maurice Plisson detesta şi cinematograful cu viori
stridente, lumini albastre şi o blondă uşuratică alergând prin
tenebre... Nu faptul că se găsesc imbecili care citesc chestii
din astea te fascinează, ci că există un nenorocit care le scrie.
Meseria e brăţară de aur, dar poţi găsi un mod mai onest de
a-ţi plăti chiria. În afară de asta, îţi ia cu siguranţă luni de
zile ouatul unei cărţi de opt sute de pagini. Nu există decât
două soluţii: ori acest Chris Black e un porc infatuat de
propriul talent, ori un sclav, căruia editorul i-a pus pistolul la
tâmplă şi i-a spus: „Opt sute de pagini, domnule, nici una
mai puţin!“ „Dar de ce opt sute?“ „Deoarece, scriitorule tâm-
pit de mâna a şaptea ce te afli, americanul de mijloc nu-şi
permite să sacrifice mai mult de douăzeci de dolari şi treizeci
şi cinci de ore pe lectură, aşa că să-mi scrii o carte de
douăzeci de dolari, care se citeşte în treizeci şi cinci de ore,
OK? Încadrează-te! Nici mai mult, nici mai puţin! Ăsta-i
raportul rentabil calitate-preţ, legea comerţului. Ai priceput?
Ai băgat la cap? Şi nu mi-l mai tot pomeni pe Dostoievski, că
au boală pe comunişti“.
Sprijinindu-şi coatele pe cărucior şi plin de o veselie
zeflemitoare care-i sălta umerii, Maurice se distra cu scena
pe care tocmai o inventase. Afurisitului de Chris Black
trebuia mai curând să-i plângi de milă.
Urmă exact lucrul de care se temea: Sylvie ţinu morţiş să-i
prezinte prietenele.
— Hai, vino încoa’, Maurice, datorită lor am descoperit eu
locul ăsta. Grace, Audrey şi Sofia stau nu departe de noi, la
trei kilometri. Vom avea prilejul să ne revedem.
Maurice bălmăji câteva fraze în aparenţă amabile, dar, în
sinea lui, se întreba dacă Parlamentul n-ar trebui să
promulge o lege prin care să se interzică atribuirea numelor
de femei frumoase – Grace, Audrey, Sofia – unor caltaboşi.
După aceea, îşi făcură promisiuni de oranjade, partide de
boule, plimbări în natură, şi se despărţiră sub o ploaie de „Pe
curând!“

Pe drumul de întoarcere, în timp ce câmpurile defilau

deşerte în spatele geamului, Maurice nu putu să-şi alunge
gândurile de la Camera misterelor oculte – ce titlu dement – şi
anume la un amănunt, care-i stârnise curiozitatea. Ce
manuscris din secolul XVI putea să fie acela în jurul căruia
se ţesea intriga? Era cu siguranţă un document real, fiindcă,
după spusele colegilor lui literaţi, autorii americani erau
lipsiţi de imaginaţie. Să fie vreun tratat de alchimie? O
scriere a templierilor? Un registru genealogic secret? Un text
de Aristotel considerat pierdut? Maurice construia în mod
obsesiv un vraf de ipoteze. La urma urmelor, Chris Black,
sau cel ce se ascundea în spatele acestui pseudonim, poate
că nu era chiar un încrezut cu aere de geniu, poate că era un
cercetător cinstit, un erudit, unul din acei universitari
eminenţi pe care Statele Unite ştiu să-i formeze şi nu vor să-i
plătească... Poate că el seamănă cu Maurice Plisson, mai ştii?
Poate că strălucitul literat nu acceptase să redacteze supa
asta infamă decât ca să se achite de datorii şi să-şi
hrănească familia. Poate că nu era chiar totul prost în cartea
asta...
Maurice îşi reproşă această indulgenţă şi se hotărî să
treacă la subiecte mai serioase. Dar, aproape fără voia lui,
subtiliză cartea în timp ce descărca proviziile din portbagaj:
profită de drumul dintre maşină şi cămară şi dădu drumul
romanului într-un vas de porţelan pentru umbrele.
Sylvie nu-şi dădu seama, ea fiind de acum instalată în
bucătărie, unde pregătea masa de seară. Ca să-i ia gândul de
la carte, Maurice merse atât de departe încât propuse să se
uite amândoi la televizor, precizând însă că el, conform
obiceiului, se va duce foarte repede la culcare.
„Dacă o postez în faţa televizorului, o să-i treacă pofta de
citit şi o să rămână lipită de fotoliu până la ultimul buletin
meteo.“
Planul reuşi. Iar Sylvie, încântată să descopere că vărul ei
acceptă plăceri atât de simple ca o seară de film, îşi zise că
vor avea o vacanţă minunată, că avuseseră dreptate să nu
plece iar în străinătate, deoarece în felul ăsta se vor mai
schimba.
După o jumătate de oră de privit un film pe care nu-l
urmărea, Maurice trase un oftat ostentativ şi anunţă că vrea
să se lungească.
— Nu te deranja, nu-l pune mai încet, că eu sunt aşa de
obosit după călătorie, c-o să mă fure imediat somnul. Noapte
bună, Sylvie.
— Noapte bună, Maurice.
Când străbătu holul, pescui romanul din fundul reci-
pientului, îl strecură sub cămaşă, sui repede în camera lui,
îşi făcu în mare grabă toaleta, încuie uşa, luă Camera
misterelor oculte şi se băgă în pat.
„Vreau doar să văd care-i documentul ăsta din secolul
XVI“, îşi spuse el.
După douăzeci de minute, nu-şi mai punea întrebarea
asta; distanţa critică pe care intenţiona s-o păstreze faţă de
text nu ţinu mai mult de câteva pagini; ajuns la sfârşitul
primului capitol, îl începu şi pe al doilea cu sufletul la gură;
sarcasmul lui anterior se topea în lectură ca zahărul în apă.
Spre marea lui surpriză, află că eroina, agenta FBI Eva
Simplon, era lesbiană; lucrul ăsta îl frapă atât de tare, că din
acel moment nu mai fu în stare să pună la îndoială actele
sau gândurile pe care i le atribuia autorul. În afară de asta,
faptul că femeia asta frumoasă era marginalizată din pricina
sexualităţii ei îl făcea să cugete la propria-i marginalizare, cea
a urâţeniei, drept care Eva Simplon îi deveni foarte repede
simpatică.
Când auzi că Sylvie închide televizorul şi urcă scara cu
paşi grei, îşi aminti că ea îl crede deja adormit. Stinse ca un
laş veioza. Exclus să-i treacă ei prin minte că era treaz! Cu
atât mai puţin să-şi dea seama că-i şterpelise cartea! Şi să i-o
ceară înapoi...
Minutele petrecute în întuneric i se părură lungi şi
enervante. Casa scârţâia în mii de feluri, greu de identificat.
S-o fi gândit Sylvie să tragă zăvoarele la uşi? Cu siguranţă că
nu! Îi cunoştea el natura încrezătoare. Nu se gândise că
ocupau o clădire străină, ridicată în mijlocul unei pustietăţi
sălbatice? Aveau ei vreo dovadă sigură că locul nu era
bântuit de vagabonzi, răufăcători, indivizi fără scrupule, gata
să te omoare pentru o carte de credit? Poate făcea ravagii
chiar vreun obsedat, care se furişa prin vile să-i ucidă pe
locatari? Un criminal în serie. Măcelarul gâtlejurilor din
Ardèche. Adică o bandă... Fără îndoială că toată lumea ştia
unde se ascundeau tipii ăştia, în afară de ei, nou-veniţii,
pentru că nimeni nu-i prevenise şi erau, aşadar, o ţintă
ideală! Îl treceau fiorii.
Era în dilemă: să se ridice din pat ca să controleze
zăvoarele şi s-o anunţe pe Sylvie, sau să lase cale liberă unor
fiinţe rău intenţionate, care s-ar ascunde prin dulapuri sau
în beci? În clipa aceea, un zgomot lugubru sfredeli noaptea,
O bufniţă?
Da. Cu siguranţă.
Sau cineva care imită o bufniţă ca să-şi adune complicii? E
clasic, când e vorba de răufăcători. Nu?
Nu! Sigur o bufniţă.
Ţipătul se repetă.
 Maurice începu să transpire, i se umezi spinarea. Ce
însemna repetiţia asta? Era un ţipăt repetat de bufniţă, sau...
sau răspunsul complicilor?
Se ridică dintr-o singură mişcare şi-şi vârî picioarele în
papuci. Nu avea nici un minut de pierdut. Nu mai conta ce-ar
crede Sylvie, o bandă de psihopaţi îl îngrijora mai mult decât
verişoara lui.
Ieşi grăbit pe culoar şi auzi clipoceli de duş; asta îl mai
îmbărbătă: Sylvie nu-l putea auzi coborând.
Jos, văzu salonul şi sufrageria inundate de o lumină
fantomatică şi constată că Sylvie lăsase totul deschis. Toate
obloanele erau vraişte, nu rămânea decât să spargă cineva
un geam şi să intre. Cât despre intrare, cheia era în broască,
dar nici măcar întoarsă. Biata nebună! Cu oameni ca ea, nu
ai de ce să te miri că se petrec măceluri.
Ieşi în grabă şi, fără să răsufle, împinse repede panourile
de lemn alergând de la o fereastră la alta, dar nu cuteza să
privească întinderea de câmpuri cenuşii din spate, îngrozit că
s-ar putea trezi în orice clipă cu o mână necunoscută înfiptă
în ceafa ca să-i facă de petrecanie.
Pe urmă intră din nou în casă, întoarse cheia, puse
zăvorul, blocă şi clanţele, făcu un tur al locuinţei ca să tragă
ivărul obloanelor. Când îşi termină cursa, se aşeză să-şi tragă
sufletul. Pe măsură ce liniştea din jur îi potolea bătăile inimii,
Maurice înţelegea că avusese o criză de panică.
„Dar ce ţi s-a întâmplat, bietul de tine? Din copilărie n-ai
mai trecut prin spaime din astea.“
Îşi aducea aminte că fusese un copil fricos, dar considera
că fragilitatea asta era o chestiune de domeniul trecutului,
îngropată într-o lume care pierise, într-un Maurice dispărut.
Ar putea reveni?
„Cartea aia trebuie să fie de vină! N-am de ce mă mândri!“
Urcă în cameră bombănind. Dădu să aprindă lumina, dar
ezită.
„Să mai citesc câteva pagini?“
Dacă el nu stingea lampa şi Sylvie se trezea, putea să vadă
lumina strecurându-se pe sub uşa lui. S-ar fi mirat că era
încă treaz, după ce pretinsese că murea de oboseală.
Căută o plapumă de puf în dulapul cu aşternuturi, o puse
în josul uşii ca să acopere spaţiul liber, aprinse din nou
lumina şi reluă lectura.
Această Eva Simplon nu-l dezamăgea. Gândea ca el, critica
tot ca el, chit că suferea după aceea din pricina exigenţei.
Erau la fel. Îi plăcea de femeia asta.
Două sute de pagini mai târziu, Maurice avea pleoapele
atât de grele, că hotărî să stingă lumina şi să se culce, îşi
potrivi bine perna şi rememoră numeroasele note explicative
de la subsolul paginilor, care evocau o serie de aventuri
anterioare, a căror eroină era tot Eva Simplon.
Ce fericire! Putea s-o mai întâlnească şi în alte cărţi.
În fond, Sylvie avea dreptate. Nu era literatură înaltă, dar
te captiva. Şi oricum, el nici literatura înaltă n-o avea la
suflet. A doua zi trebuia să se izoleze cumva ca să-şi continue
lectura.
Era cât pe ce să-l fure somnul, când îi trecu prin cap o
idee, care-l sculă din pat şi-l aşeză pe saltea.
„Sylvie... sigur că da...“
Cum de n-a băgat el de seamă mai devreme?
„Păi bineînţeles... Din cauza asta îi plac ei la nebunie
romanele lui Chris Black. Când îmi destăinuia lucrul ăsta, ea
nu de Chris Black vorbea, ci de Eva Simplon. Nu mai e nici o
îndoială: Sylvie e lesbiană!“
Viaţa verişoarei i se derulă în minte ca un album de
fotografii răsfoit în viteză: afecţiune excesivă faţă de tată, care
ar fi preferat să aibă un băiat, eşecuri şi rupturi cu bărbaţii,
pe care niciodată nu-i prezenta familiei, în schimb, la fiecare
zi de naştere de cincizeci de ani încoace îi veneau în vizită
prietenele, colegele, tovarăşele... fete, fete, fete. Chiar şi
entuziasmul din după-masa asta când se întâlnise cu cele
trei femei – nu era un entuziasm suspect? Nu semănau ele cu
şefa Evei Simplon din roman, Josepha Katz, lesbiana aceea
adipoasă, care frecventează cluburile gay din Los Angeles şi
conduce un Chevrolet fumând o ţigară de foi? Evident...
Maurice râse pe înfundate. Descoperirea asta nu-l tulbura
decât pentru c-o făcea atât de târziu.
Ar fi putut să-mi spună. Ar fi trebuit să-mi spună. Eu pot
să înţeleg foarte bine astfel de lucruri. O să vorbim despre
asta mâine, dacă...
După ce spuse aceste ultime cuvinte, adormi.

Din păcate, ziua următoare nu se desfăşură aşa cum

prevăzuse el. Sylvie, recunoscătoare vărului ei că inaugurase
sejurul acceptând o seară modestă în faţa televizorului, îi
propuse acum o excursie culturală; pregătise, cu ghidul în
mână, un periplu combinat, care le permitea să viziteze nişte
grote preistorice şi câteva biserici romanice. Maurice n-avu
curajul să opună rezistenţă, mai ales că n-avea de gând să-i
spună că singura lui dorinţă era să rămână acasă ca să-l
citească pe Chris Black.
Pe când se plimbau între două capele, pe zidul de apărare
al unui sat medieval, Maurice îşi luă inima în dinţi şi se
hotărî să abordeze un alt domeniu, cel al adevărului.
— Spune-mi, Sylvie, te-ar şoca să afli că sunt homosexual?
— Vai, doamne, Maurice, eşti homosexual?
— Nu, nu sunt.
— Atunci de ce mă întrebi?
— Ca să ştii că pe mine nu m-ar şoca dacă aş afla că tu
eşti lesbiană.
Sylvie se făcu stacojie. Abia mai respira.
 — Ce vrei să spui tu acolo, Maurice?
— Vreau doar să spun că dacă iubeşti oamenii cu
adevărat, poţi admite orice.
— Da, sunt de acord.
— Aşa că poţi mărturisi, Sylvie.
Din stacojie, Sylvie se făcu vânătă. Îi trebui un minut ca să
poată îngăima:
— Tu crezi că eu îţi ascund ţie ceva?
— Da.
Mai făcură vreo sută de metri, după care Sylvie se opri, se
postă în faţa lui, şi declară cu glas blând:
— Ai dreptate. Îţi ascund ceva, dar e prea devreme.
— Îţi stau la dispoziţie.
Tonul flegmatic, plin de încredere al acestui răspuns o
impresionă atât de tare pe Sylvie, că nu-şi putu stăpâni
lacrimile.
— Eu... nu... chiar că nu mă aşteptam la aşa ceva din
partea ta... este... e minunat...
Maurice zâmbi.
La cină, după un piept de raţă care ţi se topea în gură,
Maurice încercă să redeschidă subiectul:
— Spune-mi, prietenele tale, Grace, Gina şi...
— Grace, Audrey şi Sofia.
— Eşti de mult prietenă cu ele?
— Nu. De puţin timp. Câteva luni.
— Aha. Pentru că ieri păreaţi foarte intime.
— Există uneori lucruri care te apropie de oameni.
— Şi unde v-aţi cunoscut?
— Este... e un pic penibil... n-am chef să...
— E prea devreme?
— E prea devreme.
— Bine, cum vrei tu.
Un club de noapte gay ca în roman, mai mult ca sigur! Ca
Ambiguu, sau Pisicuţa Zgribulită, unde mergea Josepha Katz
la agăţat... Sylvie nu îndrăznea să recunoască. Concluzia lui
Maurice era că se purtase exemplar cu verişoara lui, şi că de-
acum înainte, merita să se cufunde în cartea pe care i-o
furase.
Repetă scenariul din seara precedentă, deschise televizorul
pretinzând că-l interesează o prostie de serial şi după puţin
timp căscă în semn că-l picnise somnul şi se refugie la etaj.
De cum ajunse în dormitor, nu făcu decât să se spele pe
dinţi şi să mascheze spaţiul din josul uşii. Pe urmă se
cufundă în paginile cărţii.
Strălucită de la prima replică, Eva Simplon îi dădu
impresia că se plictisise de moarte toată ziua aşteptând plină
de speranţă revenirea lui. După doar câteva secunde se afla
din nou în Darkwell, locuinţa misterioasă a mătuşii Agatha,
atât de periculos izolată în munţi. Tremură gândindu-se la
cântările care răsunau în fiecare noapte între zidurile acelei
case.
De data asta, romanul îl absorbi prea tare şi nu mai auzi
când Sylvie închise televizorul, nici când urcă scara ca să se
culce. Abia la ora douăsprezece noaptea îl smulse din citit un
ţipăt sinistru de pasăre răpitoare.
Cucuveaua!
Sau omul care imita cucuveaua!
I se încleştară dinţii.
Câteva minute rămase nemişcat.
Din nou ţipătul.
De data asta, nu mai trebuia să meargă pe ocolite: era
ţipăt de om, nu de pasăre.
Un fior îi îngheţă ceafa: uşa!
Cu siguranţă că Sylvie, la fel ca în ajun, nu încuiase. Mai
ales că el, ca să nu se lungească cu ea, se sculase înaintea ei
şi deschisese obloanele.
 Cel mai important era să nu intre în panică. Să-şi păstreze
sângele rece. Să se controleze mai bine ca ieri.
Stinse lampa, dădu la o parte plapuma din faţa uşii, apoi
coborî scara, atent să nu scârţâie lemnul treptelor.
Şi să respire cum trebuie. Unu. Doi. Unu. Doi.
Când să ajungă jos, văzu ceva care-l împietri de groază.
Prea târziu!
Un bărbat traversa salonul, sub razele piezişe ale lunii.
Umbra uriaşă pe care omul o proiecta pe pereţi era şi mai
impresionantă. Îi desena o bărbie severă, maxilare puternice,
şi nişte urechi ciudate, ascuţite. Tăcut şi meticulos, bărbatul
ridica fiecare pernă de pe canapea, fiecare pled, pipăia
etajerele orbecăind.
Maurice îşi ţinu răsuflarea. Calmul intrusului îl în-
spăimânta la fel de mult ca prezenţa lui în casă. Lumina
argintie îi atingea când şi când ţeasta cheală şi netedă de
preot budist. Uriaşul nu se împiedica nici de canapele, nici de
alte mobile, ca şi cum cunoştea deja interiorul, şi continua să
exploreze în acelaşi loc, pipăind de două, trei ori camera. Ce
căuta?
Calmul profesionist al hoţului devenea contagios. Maurice
stătea neclintit în umbră, dar şi fără urmă de panică. În
fond, ce putea să facă? Să aprindă lumina ca să-l sperie?
Doar nu l-ar fi gonit un bec... S-o cheme pe Sylvie? Nu, nici o
femeie... Să se năpustească asupra lui, să-l doboare şi să-l
lege? Atletul ar fi câştigat confruntarea. Şi, pe deasupra, nu
se ştie dacă nu era înarmat. Pistol? Sau o armă albă...
Maurice înghiţi în sec cu atâta zgomot, că se temu că-şi
trădase prezenţa.
Intrusul nu reacţionă.
Maurice spera că exagera importanţa sunetelor emise de
propriul corp; de exemplu, chiorăitul ăsta nebun...
Îl auzi pe intrus oftând. Nu găsea ce căuta. Venise
degeaba.
Avea oare de gând să suie la etaj? Maurice simţea că, în
cazul ăsta, o să-l lase inima.
Necunoscutul ezită, îşi ridică ochii spre tavan, apoi, ca şi
cum renunţa, se îndreptă spre uşă şi ieşi.
Paşii îi răsunau în faţa clădirii.
După câţiva metri, scârţâitul încetă.
Aştepta? Avea de gând să se întoarcă?
Cum să reacţioneze?
Să se repeadă la uşă şi s-o încuie de două ori? Uriaşul ar
auzi, s-ar întoarce şi ar ataca ferestrele.
Mai bine să spere c-o să se îndepărteze.
Şi să urmărească ce se-ntâmplă.
Maurice urcă precaut scara, intră în dormitorul lui,
împinse canatul şi se apropie de fereastră. Vedea prost
printre stinghiile jaluzelelor. Tufărişul din preajmă, impasibil,
pustiu, îl împiedica să vadă dacă intrusul plecase.
Timp de o oră, Maurice rămase neclintit la fereastră, să
observe, să asculte. Uneori i se părea că totul încremenise,
alteori, parcă iar începea să se mişte ceva. Casa vastă
producea ea însăşi atâtea zgomote – pârâieli de bârne,
bubuituri înfundate de ţevi, curse de şoareci din pod – că era
greu să identifice atâtea sunete nedefinite.
Trebuia totuşi să coboare. Era exclus să petreacă noaptea
cu uşa şi obloanele deschise! Hoţul putea oricând să se
întoarcă. Dacă renunţase să urce la etaj, ştia că e locuit; dar
dacă se răzgândea? Dacă venea mai târziu, când socotea el
că toată lumea a aţipit, să scotocească şi la etajul întâi? Şi,
de fapt, ce căuta?
„Nu, Maurice, nu confunda asta cu ce citeşti tu în roman:
spre deosebire de Camera misterelor oculte, casa asta nu
ascunde un manuscris cu lista copiilor pe care Christos i-a
avut cu Maria Magdalena. Nu te lăsa impresionat. Şi totuşi,
există ceva aici, un lucru unic, pe care-l doreşte uriaşul, şi pe
care nu-i prima oară că-l caută, pentru că se deplasează cu
prea mare uşurinţă pe peste tot... Deci ce-i acel ceva?“
Podeaua coridorului vibră.
Revenea intrusul?
În genunchi, Maurice se deplasă până la uşa lui şi privi pe
gaura cheii.
Uf, era Sylvie.
De cum deschise uşa, verişoara tresări.
— Ce faci, Maurice, nu dormi? Te-am trezit eu, poate...
Maurice articulă cu o voce incoloră:
— De ce nu eşti în pat? Ai văzut ceva?
— Poftim?
— Ai observat ceva anormal?
— Nu... Nu puteam să adorm şi am zis: hai să-mi fac un
ceai. Îmi pare rău. Te-am speriat?
— Nu, nu...
— Atunci, ce e? Ai văzut tu ceva neobişnuit?
Îngrijorată, Sylvie făcu ochii mari.
Maurice nu se hotăra ce să spună. Nu, nu trebuia s-o
panicheze. Mai întâi, să câştige timp. Poate că intrusul se
întorcea.
— Ascultă, Sylvie, spuse Maurice, încercând să-şi exprime
propunerea cu un debit regulat şi ton normal, n-ar fi mai
bine să închidem obloanele seara? Şi uşa, sunt sigur că n-ai
încuiat-o.
— Ei, nu trebuie să ne facem griji, că nu trece nimeni pe-
aici. Ia adu-ţi aminte ce greu ne-a fost să găsim drumul.
Ce fericire pe Sylvie că-i aşa de proastă, îşi spunea
Maurice. Ce-ar fi să-i dezvăluie că nu trecuse nici o oră de
când un necunoscut le explorase salonul?... Mai bine să
lâncezească în siguranţa ei. Cât despre el, i-ar fi fost mai
puţin frică de unul singur.
 Sylvie se apropie şi-l privi în ochi.
— Ai văzut tu ceva?
— Nu.
— Ceva ieşit din comun?
— Nu. Pur şi simplu, propun să folosim ca lumea uşa şi
obloanele. Chiar nu concepi aşa ceva? E cumva împotriva
principiilor tale? Adică n-ai putea să dormi noaptea dacă am
fi baricadaţi? Te pândeşte insomnia dacă luăm măsuri
elementare de siguranţă, motiv pentru care broaştele şi
obloanele au fost inventate, de fapt ?
Sylvie pricepu că vărul ei se pierde cu firea şi-i servi un
zâmbet tonic.
— Nu, bineînţeles că nu. O să fac asta împreună cu tine.
Sau, mai corect, o să fac asta pentru tine.
Maurice suspină: n-o să mai fie obligat să iasă din casă
noaptea, unde bântuia uriaşul.
— Mulţumesc. Uite, între timp, îţi pregătesc eu ceaiul.
Coborâră amândoi. Maurice constată cât de nepăsătoare
tărăgăna Sylvie pe afară ca să închidă obloanele, şi-i
binecuvântă inconştienţa.
După ce încuie uşa de două ori şi trase zăvoarele, Sylvie
intră în bucătărie.
— Maurice, îţi mai aduci aminte ce copil fricos erai?
Fraza asta îl deranjă, fiindcă i se părea deplasată.
— Nu eram fricos, eram prudent.
Răspunsul lui n-avea nici un sens raportat la trecut, el nu
făcea decât să pună în lumină situaţia prezentă. Dar ce mai
conta ! Confruntată cu autoritatea subită a vărului ei, Sylvie
nu-l mai contrazise.
Pe când aştepta infuzarea florilor de tei, Sylvie îi vorbi
despre vacanţele copilăriei, plimbările cu barca în timp ce
adulţii se cufundau în siestă pe malul Ronului, peştii pe
care-i furau din găleţile pescarilor ca să îi arunce în fluviu,
cabana pe care o numiseră Farul, de pe insula din mijlocul
apelor...
Sylvie urma firul amintirilor, dar pe Maurice, memoria îl
conducea în altă parte, spre alte fapte din acea epocă, când
părinţii lui începuseră să meargă din nou la cinematograf,
sau să danseze, considerând că fiul de zece ani era de-acum
suficient de mare ca să fie lăsat singur în apartament. El
însă trăia clipe de teroare. Se simţea abandonat, minuscul
sub tavanul înalt de patru metri, plângea de dorul mamei, al
tatălui, de dorul prezenţei lor familiare, al parfumurilor lor
liniştitoare, al melodiei vorbelor consolatoare; vărsa şiroaie de
lacrimi, fiindcă trupul lui ştia că lacrimile făceau să-i apară
părinţii. Degeaba. Nimic din ce funcţionase ani şi ani de zile
ca să scape de deznădejde, de durere sau de singurătate nu
mai mergea. Îşi pierduse toate puterile. Nu mai era copilaş,
dar nu era încă adult. Când părinţii se întorceau pe la unu
noaptea plini de viaţă, veseli, ameţiţi, cu voci schimbate, cu
alte parfumuri, cu alte gesturi, îi detesta şi jura să nu se facă
niciodată om mare, adult ca ei, adult senzual, lasciv,
zeflemist, lacom de plăceri, mese, vin, carne. Dacă era copt,
el se copsese altfel, dezvoltându-şi mintea: raţionalitate,
ştiinţă, cultură, erudiţie. Nu sexul, nici burta. Adult da, însă
devenind savant, nu animal.
Din pricina asta refuzase el romanele? Pentru că, în serile
acelea ale trădării, mama îi punea pe noptieră cărţile pe care
le adora ea şi pe care ar fi vrut să le citească şi el? Sau
pentru că, citind-o pe prima, luase totul în serios, şi se
simţise umilit când părinţii, morţi de râs, îi spuseseră că
totul era o invenţie?
— Maurice... Maurice... m-asculţi? Am impresia că eşti
cam ciudat.
— Dar totul e straniu, Sylvie. Tot. Ciudat şi străin. Uite şi
tu, noi doi, ne cunoaştem de când ne-am născut, şi fiecare
ascunde nişte secrete.
— Faci aluzie la...
— Fac aluzie la lucrul pe care nu mi-l spui şi despre care,
poate c-o să-mi vorbeşti într-o bună zi.
— Uite, jur c-o să-ţi spun.
Se repezi la el, îl sărută şi în acelaşi moment gestul i se
păru penibil.
— Noapte bună, Maurice. Pe mâine.

Ziua următoare se scurse atât de neobişnuit, încât nici

unul, nici celălalt, nu îndrăzni să facă vreun comentariu.
Mai întâi, după emoţiile prin care trecuse, Maurice
încercase să adoarmă la loc, dar nu reuşise, aprinsese din
nou lumina şi continuase să citească Camera misterelor
oculte. Sensibilizat la maximum de vizita intrusului, urmarea
romanului îi făcu mai mult rău decât bine: Eva Simplon – nu
încăpea îndoială că o plăcea pe femeia asta, era o femeie de
încredere – îndura ameninţările unor cumpărători aproape
lipsiţi de scrupule, care orchestrau incidente mortale, pentru
că ea refuza să le vândă Darkwell. De fiecare dată, reuşea să
scape ca prin urechile acului de aceste atentate deghizate în
accidente, dar în acelaşi timp se lovea de o nouă problemă,
care de asemenea îi dădea mare bătaie de cap: nu detecta
intrarea camerei ezoterice, de unde se auzeau noapte de
noapte acele cântări. Ascultase pereţii, inspectase beciul,
examinase podul, dar degeaba. Studiase registrul cadastrului
de la primărie, cercetase arhiva unui notar unde erau depuse
planurile succesive ale clădirii, care conduceau la
presupunerea că ar exista un corp interior în clădire. Dar
cum să ajungă la el? Cine pătrundea acolo în fiecare noapte?
Eva nici nu voia s-audă de fantome şi spirite. Din fericire,
Josépha Katz îi trimisese un arhitect care voia acum să
reconstituie structura casei – Josépha Katz, deşi lesbiană
infernală, care, după mii de refuzuri, încă îi făcea avansuri
Evei Simplon, era totodată o profesionistă cu evidente calităţi
– sperând că va găsi o explicaţie care să înlăture toate
ipotezele supranaturale. Şi totuşi...
Pe scurt, la ora opt dimineaţa, Maurice, care nu închisese
un ochi toată noaptea, se sculă obosit, irascibil, furios c-o
lăsase pe Eva Simplon la Darkwell, ca să nimerească în
Ardèche cu verişoara lui. Şi asta cu atât mai mult cu cât în
ziua aceea trebuia să mai înghită şi un picnic cu prietenele
întâlnite la supermarket... O zi întreagă în mijlocul unei
colonii de lesbiene, a femeilor ăstora, toate mai solide şi mai
virile decât el. Nu, mulţumesc!
Încercă să pretexteze că nu se simte prea bine şi ar prefera
să stea acasă. Sylvie nu se lăsă:
— Nici să n-aud. Dacă eşti bolnav şi se agravează, trebuie
să mă ocup de tine. Ori rămân şi eu aici, ori vii cu mine.
Înţelegând că nu va reuşi să-şi salveze lectura, o însoţi.
Trecerea orelor fu un chin. Soarele, sadic, încingea
pietrişul cărărilor pe care le străbăteau ei epuizându-şi
forţele. Ajunseră la un rezervor cu apă verde, unde râul
Ardèche îşi calma debitul torenţial, dar apa era rece ca
gheaţa şi Maurice abia suportă s-o încerce cu vârful pi-
ciorului. Masa luată jos pe iarbă se dovedi o capcană,
întrucât Maurice se aşeză direct pe un muşuroi de furnici
roşii, iar spre sfârşit îl înţepă o albină, care voia să mănânce
din aceeaşi caisă ca el. Ameţi suflând ca să menţină în viaţă
focul pentru friptul cârnaţilor; iar restul după-amiezii simţi
ce greu se digeră oul fiert.
La întoarcere, prietenelor li se făcu chef de un joc de
societate. Cruţat, Maurice căută să se izoleze şi să-şi acorde
o siestă, dar, auzind că era vorba de un concurs de
cunoştinţe de istorie şi geografie, nu se putu abţine să nu
participe. Întrucât el era câştigătorul fiecărei partide, mergea
mai departe, şi victoriile astea neîntrerupte îl făceau tot mai
dispreţuitor faţă de partenerele de joc. Când deveni prea
odios, femeile obosiră, şi se trecu la un aperitiv. După o zi
întreagă la soare, paharul de pastis îi dădu peste cap
echilibrul, oricum fragil, drept care, în momentul când
ajunse înapoi la vilă cu Sylvie, se simţi doborât nu numai de
febră musculară, dar şi de o durere de cap.
La ora nouă, imediat după ultima înghiţitură, închise
obloanele, încuie uşa, şi urcă în dormitor.
Lungit pe o parte şi sprijinit de perne, oscila între două
sentimente contradictorii: bucuria reîntâlnirii cu Eva
Simplon, şi teama de o nouă vizită a intrusului. După câteva
pagini uitase deja de dilema asta şi tremura la unison cu
eroina.
La zece şi jumătate, o auzi pe Sylvie cum închide
televizorul şi suie greoi treptele.
La unsprezece, aidoma Evei Simplon, îşi puse întrebarea
dacă, în fond, nu existau fantome. Altfel cum să explici că
nişte indivizi pot trece prin ziduri? Vine un moment când
iraţionalul nu mai e iraţional, de vreme ce rămâne singura
soluţie raţională.
La unsprezece şi jumătate, un zgomot îl smulse din citit.
Paşi. Erau paşi uşori, discreţi. Nicidecum paşii lui Sylvie.
Stinse lumina şi se apropie de uşă. Dădu la o parte
plapuma şi deschise uşa.
Presimţea prezenţa cuiva la parter.
Nici nu-şi termină bine gândul ăsta, că individul apăru pe
scară. Uriaşul chel urca precaut şi fără zgomot treptele, ca
să-şi continue cercetarea.
Maurice închise uşa şi se sprijini de ea ca să reziste
eventualelor tentative ale intrusului de-a intra în camera lui.
Într-o fracţiune de secundă, corpul îi fu inundat de sudoare,
care i se prelingea pe ceafa şi pe spinare.
 Necunoscutul se opri în faţa uşii lui, apoi merse mai
departe.
Îşi lipi urechea de lemnul uşii şi auzi un foşnet, care-i
confirma că individul se îndepărtase.
Sylvie! Se ducea la Sylvie!
Ce să facă? Să fugă! Să coboare repede scara şi să dea bir
cu fugiţii în noapte. Dar încotro? El nu cunoştea locurile
astea de ţară, pe când intrusul ştia toate cotloanele. Şi cum
să-şi sacrifice verişoara şi s-o abandoneze, ca un laş, în
mâinile răufăcătorului?
Întredeschise uşa şi văzu că umbra intră la Sylvie.
„Dacă mă gândesc mai bine, ar trebui să nu mă mişc.“
Nu, trebuia să acţioneze! Maurice ştia foarte bine că pe
măsură ce trece timpul, va fi tot mai puţin capabil de
iniţiativă.
„Nu uita, Maurice, e ca săritura de la o înălţime: dacă nu
sari imediat, nu mai sari niciodată. Salvarea ţine de
inconştienţă.“
Respiră adânc şi ţâşni pe culoar. Făcu un salt spre camera
lui Sylvie.
— Sylvie, atenţie! Atenţie.
Pentru că intrusul închisese uşa, Maurice o izbi.
— Ieşi afară!
Camera era goală.
Repede! Să se uite sub pat!
Maurice se lungi pe burtă. Necunoscutul nu se ascunsese
acolo.
Debaraua! Dulapul! Repede!
Deschise toate uşile în numai câteva secunde.
Nu mai înţelegea nimic, şi urlă:
— Sylvie! Sylvie, unde eşti?
Se deschise uşa de la baie şi Sylvie, ieşind îngrozită cu
prosopul făcut turban, şi cu o perie în mână, spuse:
 — Ce s-a întâmplat?
— Eşti singură în baie?
— Maurice, ai înnebunit?
— Eşti singură în baie?
Docilă, Sylvie intră în baie, aruncă o privire, îşi încruntă
apoi sprâncenele şi spuse perplexă:
— Bineînţeles că sunt singură la mine în baie. Cu cine să
fiu?
Zdrobit, Maurice se prăbuşi pe marginea patului. Sylvie se
grăbi să-l îmbrăţişeze.
— Maurice, ce-i cu tine? Ai visat urât? Spune-mi, Maurice,
ce ai pe suflet?
Din clipa aceea, Maurice trebuia să tacă. Altfel, i s-ar fi
întâmplat ca Evei Simplon din roman, şi lumea l-ar fi luat de
nebun, prefăcându-se că-l ascultă, fără să-l audă.
— Cred... cred...
— Hai, vorbeşte, Maurice. Spune-mi.
— Cred c-am avut un coşmar.
— Ei bine, acum s-a terminat. Nu-i nimic. Hai, vino,
mergem amândoi jos în bucătărie şi ne facem un ceai.
Îl făcu să coboare vorbind întruna, fără să se oprească,
încrezătoare, curajoasă, imperturbabilă. Maurice, care-şi
recăpăta încet-încet calmul, îşi zicea că mai bine să-şi
păstreze temerile pentru el. Comportamentul verişoarei îl
alina, îi dădea puterea de a se ocupa de anchetă singur până
la capăt. La urma urmelor, nu era decât un simplu profesor
de istorie, nu agent FBI, versat în situaţii excepţionale, aşa
cum era Eva Simplon.
În timp ce Sylvie sporovăia, el se întreba dacă nu exista
vreo analogie între casa asta şi Darkwell. Nu cumva era şi
aici o cameră clandestină, cu o scară ocultă, ascunsă între
pereţi, un loc retras unde se refugiase necunoscutul?
Îl trecură fiorii.
 Asta ar însemna că intrusul era încă acolo cu ei... N-ar fi
mai bine să plece imediat?
Avu subit o revelaţie. Păi da! Sigur! Cum să fi intrat
individul, când toate căile de acces erau blocate?
Nu revenise: era mereu acolo. Locuia de fapt acolo, şi de
mai mult timp decât ei. Se afla într-un spaţiu pe care ei nu-l
descoperiseră din pricina arhitecturii puţin bizare.
„L-am deranjat când am venit.“
Cine e? Şi ce caută el serile?
Doar dacă...
Nu.
Ba da! De ce nu o fantomă? La urma urmelor, se vorbeşte
de atâta vreme despre fantome. Cum declara şi Josépha Katz
între două fumuri de trabuc: Nu iese fum fără foc. Poate că...
Descumpănit, Maurice nu se putea hotărî ce-l speria mai
puţin, uriaşul ascuns în vizuina din inima clădirii, fără să se
ştie cum şi de ce, sau fantoma care bântuia casa...
— Maurice, mă îngrijorezi. Parcă nu eşti în apele tale.
— Mm? Poate că e un început de insolaţie...
— Poate... mâine, dacă nu te simţi mai bine, chem
doctorul.
„Mâine o să fim morţi“, îşi spuse Maurice.
— Bine, mă duc iar în pat.
— Îţi mai fac un ceai?
— Nu, Sylvie, mulţumesc. Ia-o tu înainte, te rog.
În timp ce Sylvie urca greoi primele trepte, Maurice
pretextă că vrea să stingă lumina la bucătărie şi înhăţă de pe
perete cuţitul mare pentru tranşat carnea. Îl vârî în mâneca
largă de la pijama.
La etaj, în capul scării îşi urară somn uşor.
Maurice dădu să închidă uşa dormitorului, când Sylvie îl
opri cu obrazul întins.
— Uite, vreau să te pup. O să te calmeze.
 Îi aplică un sărut umed pe tâmplă. Pe urmă, se dădu
înapoi şi, spre surpriza ei, remarcă ceva în spatele lui
Maurice, da, putea să distingă ceva, care o lăsă cu gura
căscată!
— Ce e? Ce s-a întâmplat? întrebă Maurice panicat,
convins că intrusul era în spatele lui.
Sylvie se gândi un moment, apoi o pufni râsul.
— Nu, nimic, mă gândeam la ceva, la cu totul altceva. Nu
te mai îngrijora în halul ăsta, Maurice, nu-ţi mai face atâta
sânge rău. Totul e în ordine.
Şi plecă râzând.
Maurice o privi dispărând, cu un amestec de invidie şi
milă. Fericiţi cei săraci cu duhul! Ea nu bănuieşte nimic şi se
distrează pe socoteala neliniştii mele. E foarte posibil să avem
aici o fantomă sau un asasin, exact în spatele zidului pe care
se sprijină perna ei, şi ea preferă să mă ducă cu vorba. Fii
erou, Maurice, las-o în plata iluziilor ei; nu trebuie să te simţi
jignit.
Se lungi în pat să mai cugete, dar se simţea tot mai
înspăimântat. Şi asta cu atât mai mult, cu cât prezenţa
neobişnuită sub cearceaf a cuţitului, a cărui lamă rece ca
gheaţa îi era lipită de coapsă, în loc să-l îmbărbăteze, îl
neliniştea.
Redeschise Camera misterelor oculte, cu sentimentul pe
care-l ai când te întorci acasă sleit de puteri după o călătorie
extrem de obositoare. Oare romanul cuprindea şi soluţia?
La ora unu noaptea, când povestea devenea mai palpitantă
ca niciodată şi nu mai avea decât cincizeci de pagini până să
descopere ultimul cuvânt al enigmei, Maurice auzi paşi pe
culoar.
De data asta, fără să mai ezite o secundă, stinse lumina şi
apucă mânerul armei de sub cearceaf.
La numai câteva clipe după aceea, clanţa începu să se
rostească înnebunitor de încet.
Intrusul încerca să intre la el.
Împingea uşa extrem de precaut, îngrozitor de încet. Când
trecu pragul, lumina cenuşie ce venea prin lucarna de pe
coridor se reflectă în ţeasta pleşuvă.
Maurice îşi ţinu respiraţia, simula că-şi închide ochii;
printre pleoape, putea totuşi urmări ce face uriaşul. Acesta
se apropie de pat şi întinse mâna spre Maurice.
„O să mă sugrume?“
Maurice ţâşni din cearceafuri, cu mâna pe cuţit şi, urlând
de groază, îl lovi pe necunoscut împroşcându-l de sânge.

Se produse o mare agitaţie. Rar surveneau astfel de

evenimente în ţinuturile acelea din Ardèche, de obicei atât de
liniştite.
În afară de maşinile poliţiei, veniseră şi cele ale primăriei,
ale deputatului local, ale vecinilor mai apropiaţi. Deşi
construcţia domina un deşert stâncos, zeci de gură-cască
aflară pe diverse căi ce se întâmplase şi se grăbiră la faţa
locului.
Accesul către vilă trebui protejat cu o barieră simbolică, o
bandă de plastic, dar şi de trei jandarmi, care să împiedice
persoanele cu diverse curiozităţi bolnave.
În timp ce cadavrul era urcat într-un avion, poliţiştii şi
oficialităţile o priveau sceptici pe femeia voluminoasă, care-şi
repeta pentru a zecea oară povestea, întrerupându-se ca să
sughiţă, să plângă sau să-şi şteargă nasul.
— Vă rog, lăsaţi-le pe prietenele mele să intre. Ah, iată-le!
Grace, Audrey, Sofia se repeziră s-o îmbrăţişeze pe Sylvie şi
s-o consoleze. După aceea se aşezară pe canapelele alăturate.
Sylvie justifică poliţiştilor prezenţa prietenelor.
— Mulţumită lor am putut închiria vila. Ne-am întâlnit
iarna asta la spitalul unde eram în tratament, la secţia
profesorului Millau. Ah, Doamne, dacă mi-aş fi închipuit că...
Îşi luă de la început povestirea, ca s-o audă şi ele.
— Nu pricep ce s-a întâmplat. Era atât de drăguţ anul
ăsta! Mai înţelegător decât altădată. Mai fără fasoane. Cred
că înţelesese că mă refăceam după boală, că făcusem
chimioterapie. Poate că-i spusese cineva? Sau ghicise singur?
În ultimele zile îmi dădea de înţeles că mă iubea aşa cum
sunt, că nu trebuia să-i ascund nimic. Dar sigur că pentru
mine e greu. Nu pot accepta că mi-a căzut părul şi că trebuie
să port perucă. În prima seară, am crezut că m-a văzut jos,
în pijama şi fără perucă. Căutam o carte cumpărată de la
supermarket şi n-o mai găseam. Dar ieri-seară, când i-am
urat noapte bună în uşă, după ce băusem amândoi câte un
ceai, mi-am dat seama că păcătoasa de carte era în camera
lui, pe pat. Atunci, pe la douăsprezece noaptea, când tot nu
puteam să adorm şi mă foiam în aşternut, mi-am zis c-aş
putea să intru şi, fără să-l deranjez, să-mi iau cartea.
Maurice aţipise. Am avut grijă să nu-l trezesc, mergeam
tiptil-tiptil, fără nici un zgomot; apoi, când să pun mâna pe
carte, s-a năpustit asupra mea. Am simţit o durere groaznică,
am văzut o lamă de cuţit, am început să ţip şi să mă zbat, i-
am dat un brânci, a săltat contra peretelui, apoi s-a prăbuşit
într-o parte, şi atunci, pac, s-a izbit cu ceafa de noptieră! A
murit pe loc!
Hohotele de plâns încetară.
Comisarul îşi freca bărbia. Nu era convins. Îşi consultă
echipa. Teza accidentului nu i se părea plauzibilă. De ce să se
fi culcat bărbatul cu un cuţit, dacă nu pentru că se temea că
l-ar putea agresa verişoara?
După aceea, în pofida protestelor femeilor care-şi apărau
prietena, comisarul o anunţă pe Sylvie că va fi reţinută
pentru omor din culpă. Nu numai că nu se găsise nici o
urmă de luptă, dar ea era, după cum singură declarase,
singura moştenitoare a victimei. O luară de acolo în cătuşe.
Comisarul se întoarse, urcă singur la etaj cu mănuşi de
protecţie, şi băgă uşurel într-o pungă transparentă cele două
corpuri delicte, un imens cuţit de bucătărie şi o carte,
Camera misterelor oculte, de Chris Black, ale cărei pagini erau
şi ele împroşcate de sânge.
Luă cartea, parcurse rezumatul atât cât se mai putea
distinge sub dârele maronii şi nu-şi putu stăpâni un suspin:
— Există, într-adevăr, oameni care citesc cărţi proaste...
Femeia cu buchetul de flori
 În gara din Zürich, peronul trei, o femeie aşteaptă zi de zi,
de cincisprezece ani, cu un buchet în mână.

La început, nici n-am vrut să cred. În afară de faptul că

mi-au trebuit mai multe călătorii la Egon Ammann, editorul
meu de limbă germană, ca s-o remarc, a mai trecut ceva timp
până să-mi formulez surprinderea, fiindcă acea doamnă în
vârstă cu aerul atât de normal, demn şi nobil nu-ţi atrăgea în
nici un chip atenţia. Era îmbrăcată cu un taior negru de
stofă cu fustă lungă, purta pantofi fără toc şi ciorapi de
culoare închisă; o umbrelă cu mâner cap de raţă ieşea din
geanta din piele fiartă; o clamă de sidef îi fixa pe ceafă cocul,
şi între degetele înmănuşate ţinea drept un buchet de flori de
câmp, mai mult portocalii. Nimic nu te făcea s-o consideri
nebună sau excentrică, aşa că am crezut că o revăd din pură
întâmplare.
Dar într-o primăvară, când Ulla, o colaboratoare de-a lui
Ammann, m-a întâmpinat la uşa vagonului, i-am arătat-o pe
necunoscută.
— E ciudat, dar mi se pare c-o văd des pe femeia asta. Ce
coincidenţă! Ca şi cum l-ar aştepta pe dublul meu, cineva
care ia mereu şi la aceeaşi oră acelaşi tren ca mine!
 — Nici vorbă, exclamă Ulla, stă aici în fiecare zi şi
pândeşte.
— Pe cine?
— Pe cineva care nu vine... pentru că pleacă singură în
fiecare seară şi a doua zi se postează în acelaşi loc.
— Adevărat? De cât timp?
— Eu trec pe lângă ea de cinci ani, dar am stat de vorbă cu
un şef de gară, care a observat-o de cel puţin cincisprezece
ani!
— Îţi baţi joc de mine, Ulla! Inventezi un roman!
Ulla se îmbujoră – la cea mai mică emoţie i se aprindeau
obrajii – şi, încurcată, bolborosi ceva dând din cap.
— Jur că-i adevărat. În fiecare zi. De cincisprezece ani. De
fapt, sunt sigură că durează de mai bine de cincisprezece ani,
pentru că fiecăruia dintre noi i-au trebuit nişte ani până să-i
observe prezenţa... La fel şi primului care a văzut-o... Tu, de
pildă, vii la Zürich de trei ani, şi-mi vorbeşti de ea abia azi.
Poate că ea aşteaptă de douăzeci sau treizeci de ani... N-a
răspuns niciodată nimănui care a întrebat-o ce aşteaptă.
— Şi are dreptate, am conchis eu. În fond, cine ştie să
răspundă la o astfel de întrebare?
N-am putut să mai dezbatem chestiunea, deoarece ne
aştepta o serie de întrevederi cu presa.
După aceea, nu m-am mai gândit la asta până la ur-
mătoarea călătorie. De îndată ce megafoanele au anunţat în
vagoane „Zürich“, mi-am amintit de femeia cu buchetul de
flori şi m-am întrebat: oare şi de data asta...
Era acolo, vigilentă, la peronul 3.
Am privit-o îndelung. Avea ochi deschişi asemenea
mercurului, o nuanţă aproape ştearsă. O piele palidă,
sănătoasă, marcată de amprenta expresivă a timpului. Un
corp uscat, dar tonic, care fusese plin de energie vitală,
viguros. Şeful de gară îi adresă câteva cuvinte, ea dădu din
cap, surâse amabil, şi continuă apoi să privească fix,
imperturbabilă calea ferată. Am apucat să mai descopăr o
excentricitate: avea cu ea un scaun pliant de pânză. Nu era
asta o dovadă de simţ practic?
Trebuia să schimb câteva tramvaie până la editura
Ammann, dar de cum am ajuns, m-am hotărât să pornesc
ancheta.
— Ulla, te implor, trebuie să mai aflu câte ceva despre
femeia cu buchetul.
Obrajii i se făcură ca zmeura.
— Eram sigură c-o să mă întrebi, aşa că ţi-am luat-o
înainte. M-am dus la gară şi am stat de vorbă cu unii dintre
angajaţi şi m-am împrietenit cu funcţionarul de la bagaje.
Ştiind că oamenii o simpatizau pe Ulla, nici nu mă îndoiam
că reuşise să scoată de la ei maximum de informaţii. Deşi
repezită, un pic autoritară şi cu o privire pătrunzătoare, Ulla
dezminte prima impresie cu umorul ei exploziv şi o bună
dispoziţie la care nu te aştepţi din partea cuiva cu un fizic
atât de sumbru. Dacă poate să se apropie de oricine, asta se
datorează faptului că îi e greu să ascundă un fel de
bunăvoinţă – de curiozitate – universală.
— Chiar dacă îşi petrece ziua afară, pe un peron, femeia cu
buchetul nu e nici pe departe o vagaboandă, o cerşetoare. Stă
într-o casă frumoasă, burgheză, de pe o stradă cu verdeaţă,
unde locuieşte singură, şi unde o ajută zilnic o menajeră
turcoaică, în vârstă de vreo cincizeci de ani. Doamna se
numeşte Steinmetz.
— Doamna Steinmetz? O să ne spună oare turcoaica pe
cine aşteaptă stăpâna ei la gară?
— Turcoaica o ia la fugă de îndată ce te-apropii de ea. Un
prieten de pe strada vecină ne dă următoarele lămuriri:
menajera nu vorbeşte nici germană, nici franceză, nici
italiană.
 — Şi cu stăpâna ei cum comunică?
— În ruseşte.
— Turcoaica înţelege rusa?
— Şi doamna Steinmetz.
— Mă intrigă ce-mi spui. Te-ai putut interesa de starea
civilă a doamnei ăsteia Steinmetz?
— Am încercat. N-am găsit nimic.
— Un soţ? Copii? Părinţi?
— Nimic. Să ne înţelegem: nu-ţi spun cu siguranţă că n-
are nici soţ, nici soţ decedat, nici copii, doar că nu ştiu.
Când ne-am strâns cu angajaţii şi editorul la ora ceaiului
în jurul câtorva pricomigdale, eu iar am adus subiectul pe
tapet.
— După părerea dumneavoastră, pe cine aşteaptă femeia
cu buchetul ?
— Pe fiul ei, răspunse Claudia. O mamă îşi aşteaptă mereu
fiul.
— De ce fiul? spuse Nelly indignată. De ce nu fiica?
— Soţul, replică Doris.
— Amantul, o corijă Rita.
— Poate sora? propuse Mathias.
Adevărul era că, răspunzând, fiecare îşi povestea viaţa.
Claudia suferea că nu-si mai vedea fiul de când lucra la
Berlin, iar Nelly, fiica, măritată cu un neozeelandez; Doris se
perpelea de dorul bărbatului ei, afacerist, tot timpul în
deplasări; Rita îşi schimba amanţii cum îşi schimba chiloţii;
iar Mathias, tânărul pacifist convins, dar marcat şi de
nostalgia coconului familial, prefera ca în loc de serviciu
militar să facă serviciu civil muncind.
Ulla îi privi ca pe nişte săraci cu duhul.
— Ba nu, aşteaptă pe cineva care a murit, fiindcă nu-i
acceptă moartea.
— Asta nu schimbă nimic, exclamă Claudia. Poate foarte
bine să fie fiul ei.
— Fiica.
— Soţul.
— Amantul.
— Sora.
— Sau un frate geamăn, mort la naştere, propuse laconica,
solitara Romy.
Noi o priveam şi ne întrebam dacă nu cumva, în loc de
secretul doamnei cu buchetul de flori, ea ne dezvăluia
secretul ei personal, care o făcea permanent tristă.
Încercând puţină variaţie, m-am întors spre Egon
Ammann.
— După tine, Egon, ce aşteaptă doamna?
Cu toate că stătea mereu împreună cu noi, Egon vorbea
puţin în timpul acestor digresiuni, fiindcă le considera
copilăreşti. E un bărbat pasionat, cu sprâncene inteligente,
nas rasat, a citit tot, a descifrat tot în ultimii şaizeci de ani,
sculându-se regulat la cinci dimineaţa pentru ca, de îndată
ce îşi aprindea ţigara, să deschidă manuscrise, să parcurgă
romane, să devoreze eseuri. Dă impresia că poartă în părul
alb, prea lung, urmele unei vieţi aventuroase, a vântului din
ţările prin care a umblat, a fumului scos de tonele de tutun
pe care le-a ars, a viselor ce-i însoţesc cărţile publicate. Nu
afirmă nimic şi nu face morală, iar eu sunt impresionat de
curiozitatea lui nesecată, de apetitul descoperirilor, de
înclinaţia lui pentru limbi străine; faţă de el, mă simt un
amator.
Egon dădu din umeri, urmări piţigoii zburătăcind
împrejurul teiului în floare şi lăsă apoi să-i scape din gură:
— Prima iubire?
După aceea, jenat de această declaraţie, îşi strânse
pleoapele şi mă privi sever.
— Tu ce crezi, Eric?
 — Prima ei iubire, care nu va reveni.
Se lăsă tăcerea. Înţelesesem capcana. Prin intermediul
acestei necunoscute, ne dezvăluiserăm dorinţele intime,
mărturisind cele mai profunde aşteptări, mai mult sau mai
puţin posibile. Ce mult mi-aş fi dorit să pot pă trunde în
spatele acestor frunţi, să le cunosc mai bine! Dar, în acelaşi
timp, ce bine că nimeni nu-mi cercetase gândurile! Ce
dureros e capul, incinta asta de cuvinte nerostite, acest
sanctuar sumbru, pe care mi-l încadrează tâmplele! Sunt
acolo unele cuvinte pe care nu le-aş putea rosti fără să mă
nimicesc. Mai bine să tac. Nu-şi extrage fiecare dintre noi
consistenţa din propria-i tăcere?

Ajuns din nou la mine acasă, am continuat să mă gândesc

la femeia cu buchetul. Şi cum următoarele călătorii la Zürich
le-am făcut pe calea aerului sau pe autostradă, cu avionul
sau maşina, n-am mai avut ocazia să trec pe la gară.
Un an sau doi s-au scurs aşa.
Ce o caracteriza pe femeia cu buchetul de flori era că
uitam de ea fără s-o uit sau, mai bine zis, că mă gândeam la
ea în momentele de singurătate, în orele când mi-era
imposibil să adresez cuiva orice fel de întrebare... Imaginea ei
nu-mi bântuia decât descumpănirile. Cu toate astea, am
izbutit să aduc vorba de ea în timpul unei convorbiri
telefonice cu Ulla.
— Da, da, te asigur: tot acolo e. Zilnic. Peronul 3.
Bineînţeles că oboseşte; din când în când mai trage câte un
pui de somn aşezată pe scaunul pliant, dar pe urmă îşi
revine, ia în mână buchetul şi priveşte în zare de-a lungul
şinelor.
— Sunt fascinat.
— N-ai dreptate. Cu toate că nu pare, e fără îndoială o
dementă, o biată nebună. Spune şi tu, astăzi, în epoca
telefonului, a Internetului, nu te pui să aştepţi pe cineva pe
un peron, nu?
— Pe mine nu mă interesează de ce aşteaptă pe un peron,
mă interesează pe cine aşteaptă. Pe cine poţi aştepta ani în
şir, o viaţă întreagă?
— Beckett îl aştepta pe Godot.
— În aparenţă! Beckett voia să arate că lumea e absurdă
fără Dumnezeu, că greşim atunci când ne facem promisiuni
de orice fel în viaţa asta. Beckett e omul de serviciu, dă cu
mătura şi prin cer, şi pe pământ, îţi aruncă la gunoi toate
speranţele, pentru că nu sunt decât nişte gunoaie. Or pe
mine mă preocupă două întrebări cu privire la femeia cu
buchetul: pe cine aşteptăm noi? Ne este sau nu ne este
justificată aşteptarea?
— Uite, îţi fac legătura cu şeful, care a auzit ce vorbeam.
Vrea să-ţi citească ceva.
— Eric? Ascultă doar fraza asta. E pentru tine: „Interesant
la o enigmă nu e adevărul pe care-l ascunde, ci misterul ei“.
— Mulţumesc pentru citat, Egon.
Am închis telefonul, convins că la capătul celălalt toţi râd
de mine.
Primăvara trecută, mă duceam cu trenul la Zürich pentru
o conferinţă. Bineînţeles că din momentul în care m-am
urcat în compartiment nu m-am mai gândit decât la ea. Mă
bucuram deja că am s-o revăd, liniştită, zâmbitoare, fidelă,
indiferentă faţă de tot, atentă la acel ceva pe care noi îl
ignoram. Dădusem cu ochii de femeia asta numai câteva
secunde, dar vorbisem despre ea ore întregi, ca despre un
sfinx care cunoaşte o taină – sămânţă neroditoare pentru
imaginaţia noastră.
Apropiindu-mă de Zürich, am formulat singura certitudine
pe care o aveam despre ea: nu-l aştepta pe nici unul dintre
noi. Tăcerile noastre, curiozitatea noastră pasivă, uitarea
intermitentă îşi aveau oare sursa în faptul că privirea ei ne
umilea, trecând prin noi de parcă eram invizibili?
— Zürich!
Când am pus piciorul pe peron, i-am observat imediat
absenţa. Câţiva gură-cască tocmai părăseau peronul 3,
lăsând în urma lor un spaţiu imaculat.
Ce i se întâmplase?
Traversând oraşul în tramvai, m-am abţinut de la orice
ipoteză. Ulla trebuia să ştie, Ulla ştia, Ulla o să-mi spună.
Aşadar, m-am mulţumit să contemplu oraşul acesta insolit,
bogat şi modest, un vis pentru orice bunică, unde clădirile
păreau ridicate în jurul muşcatelor tronând la ferestre, o
cetate paşnică, ce dă impresia că e la fel de adormită precum
lacul care se odihneşte lângă ea, în timp ce dincolo de
zidurile groase se pun la cale mii de afaceri cu mize uriaşe.
Zürich îmi apărea mereu misterios prin lipsa misterului: în
timp ce noi, latinii, considerăm că aventurosul implică ceva
necurat, întortocheat, abundent, Zürich, oraşul ăsta
cuminte, curat, bine rânduit, devine straniu, pentru că nu
vezi nimic straniu. E seducător ca un amant elegant, cu
smoking, ireproşabil fiu de familie, ginere ideal, dar
susceptibil de cele mai excesive desfrâuri, de îndată ce se
închid uşile.
La editura Ammann mi-am văzut mai întâi de treburile
mele – discuţii, program –, după care, profitând de o pauză,
am interpelat-o pe Ulla între două uşi:
— Ce s-a întâmplat cu femeia cu buchetul?
M-a privit tulburată.
— O să-ţi spun imediat ce o să avem un moment liber.
A venit seara şi, după conferinţă, autografe şi cină, ne-am
întors epuizaţi la hotel. Fără să schimbăm o vorbă, ne-am
instalat la bar, am arătat cu degetul ce cocktailuri voiam, pe
urmă mi-am închis telefonul în timp ce Ulla îşi aprindea o
ţigară.
— Deci? am întrebat-o.
N-a mai trebuit să precizez, ştia ce doream.
— Femeia cu buchetul aştepta ceva, care a venit. Din
cauza asta nu mai e acolo...
— Ce s-a întâmplat?
— Omul meu de la bagaje mi-a spus tot. Acum trei
săptămâni, femeia cu buchetul s-a ridicat deodată în pi-
cioare, radioasă şi uluită. Făcea cu mâna unui bărbat, care
tocmai cobora dintr-un vagon şi a recunoscut-o într-o clipă.
Ea i s-a aruncat în braţe. Au rămas mult timp îmbrăţişaţi.
Chiar şi personalul de la bagaje era emoţionat văzând-o cum
străluceşte de fericire. Pe bărbat, care purta un palton lung,
de culoare închisă, nu l-a recunoscut nimeni, fiindcă avea o
pălărie de fetru, care-i ascundea faţa; mi s-a spus că nu
părea surprins de această revedere. Pe urmă au plecat de la
gară la braţ. Atunci, în ultimul moment, a dat şi ea dovadă
de cochetărie: şi-a lăsat scaunul pliant pe peron, ca şi cum
nu-i aparţinea. A, uite că mi-a scăpat un detaliu ciudat:
bărbatul călătorea fără valiză, în mână avea doar buchetul pe
care i-l oferise ea.
— Şi pe urmă?
— Prietenul meu, vecinul, mi-a povestit restul. Ti-am vorbit
despre el? Stă la o stradă distanţă de doamna Steinmetz.
— Da, da. Hai, te rog, spune!
— În acea seară, bărbatul a intrat cu ea în casă. I-a dat
ordin menajerei să plece şi să nu se întoarcă până a doua zi
de dimineaţă. Turcoaica a respectat cerinţa stăpânei.
— Şi?
— A venit în dimineaţa următoare.
— Şi?
— Femeia cu buchetul era moartă.
— Cum?
 — Moartă. De moarte bună. I se oprise inima.
— Nu cumva el...
— Nu. Nici o îndoială. A suferit un stop cardiac,
diagnosticat şi confirmat de medici. Bărbatul e nevinovat. Şi
oricum el...
— Da?
— Dispăruse.
— Ce?
— S-a topit. Ca şi cum nici nu intrase, nici nu ieşise.
Turcoaica pretinde că nu l-a văzut deloc.
— Dar tu mi-ai spus totuşi că...
— Da. Vecinul declară că bărbatul a intrat grăbit în casă,
dar menajera neagă cu fermitate. Oricum, pentru poliţie nu e
interesant, fiindcă decesul nu prezintă nimic suspect. Şi, la
ora actuală, prietenul meu nu mai scoate o vorbă, deoarece,
cu cât insista, cu atât lumea din cartier îl lua de cretin.
Ne-am aşezat comod în fotoliile de piele ca să gustăm din
cocktailuri. Căzuserăm amândoi pe gânduri.
— Chiar nu i s-a dat de urmă? Nu s-a aflat nimic?
— Nimic.
— Din ce oraş venise trenul lui?
— Nimeni n-a ştiut să-mi spună.
I-am cerut barmanului încă un rând de băuturi, ca şi cum
alcoolul ar fi putut să îmblânzească misterul.
— Şi turcoaica unde-i acum?
— A plecat. S-a întors la ea în ţară.
— Cine a moştenit vila?
— Oraşul.
Aşadar, nu existase la mijloc nici un mobil mârşav. Se
impunea un al treilea rând de cocktailuri. Barmanul începea
să ne măsoare cu ochi îngrijoraţi.
Noi şedeam muţi.
Nici eu, nici Ulla nu înţelegeam mai mult, dar ne făcea
plăcere să ne continuăm gândurile. De obicei, viaţa ne taie
firul drept al povestirilor: sunt unele dimineţi când simţi că e
pe cale să înceapă ceva, ceva plin de conţinut, ceva pur, unic;
pe urmă sună telefonul şi totul se termină. Viaţa ne toacă, ne
dispersează, ne atomizează, ne refuză linia dreaptă pură.
Unic la femeia cu buchetul era faptul că viaţa lua din nou o
formă, destinul ei avea puritatea proprie literaturii, economia
unei opere de artă.
La ora două noaptea, ne-am despărţit şi ne-am dus la
culcare, dar somnul nu m-a furat decât foarte târziu, fiindcă
până-n zori am încercat să aflu pe cine aştepta femeia cu
buchetul în gara din Zürich, peronul 3.
Şi cred c-o să mă întreb până la sfârşitul zilelor mele dacă
din tren coborâse moartea sau iubirea.
 Pentru a-şi vindeca inima rănită, un scriitor se refugiază la Ostende,
pe ţărmul anodin şi rece al Mării Nordului. Va sta în vila cochetă a
Emmei Van A., o fostă frumuseţe ţintuită într-un scaun cu rotile. Mereu
aşezată în dreptul ferestrei din salon, Emma pare să privească spre marea
schimbătoare, dar ochii ei nu văd decât imagini din trecut. Un trecut în
care, mărturiseşte ea, a trăit o iubire aproape imposibilă, alături de un
bărbat cu sânge princiar. Să fi fost această femeie fragilă capabilă de
gesturile îndrăzneţe, de îmbrăţişările senzuale pe care le evocă, sau
imaginaţia ei se hrăneşte din miile de volume ale bibliotecii din Vila Circe?
Alături de personajele acestui volum, cititorul va încerca să distingă
evanescentul adevăr al unei vieţi. Admiraţia unui orb care îi este pacient o
face pe timida şi complexata Stéphanie să se vadă cu alţi ochi. Pedantul
Maurice Plisson nu mai deosebeşte căsuţa idilică unde-şi petrece vacanţa
de teatrul unor misterioase comploturi oculte. Gabrielle de Sarlat desco-
peră după 30 de ani de căsnicie adevăratul chip al soţului ei, iar femeia
cu buchetul aşteaptă zi de zi un necunoscut, sau poate necunoscutul. Cu
mână sigură, autorul schiţează destinul fiecăruia la hotarul dintre
aparenţă şi esenţă, dintre realitate şi vis.