Sinteza cursului

METODOLOGIA DE
EVALUARE A
RESURSELOR
TURISTICE
Lector universitar doctorand Marin CRUCERU

mai 2010
Bucureşti

1
 ROLUL ŞI LOCUL GEOGRAFIEI TURISMULUI ÎN CERCETAREA ŞI EVALUAREA
RESURSELOR DE MEDIU DIN PUNCT DE VEDERE AL POTENŢIALULUI LOR
TURISTIC.

1. Categorii de resurse turistice

Potenţialul turistic al unui areal geografic este certificat de existenţa unor resurse turistice
potenţiale (care pot deveni atracţii turistice), precum şi de prezenţa infrastructurilor turistice care
să favorizeze valorificarea lor economică şi a resurselor turistice reale (devenite deja atracţii
turistice).
Resursele turistice potenţiale sunt acele resurse naturale şi/sau antropice care pot deveni
atracţii turistice. Potenţialul acestora de a deveni atracţii turistice este dat şi de prezenţa unor
infrastructuri care să favorizeze valorificarea lor economică
Resursele turistice reale sunt acele resurse naturale şi/sau antropice care au devenit, într-o
măsură oarecare, atracţii turistice şi ca urmare există un anumit grad de valorificare economică,
astfel încât potenţialul lor turistic este deja dovedit.
Termenul de resursă atractivă, se utilizează uneori în locul celei mai intens uzitate, de
"fond turistic", datorită semnificaţiei sale etimologice mai profunde: în vreme ce „fondul turistic"
poate include si elemente ale infrastructurii, termenul de resursa atractiva" trimite, invariabil,
numai la acele elemente ale peisajului, preexistente, ce sunt inzestrate cu atributul atractivitatii.
Deşi, prin aport antropic pot aparea noi resurse, fenomenul turistic debuteaza intotdeauna de la
cele existente. În funcţie de particularităţile lor genetice, resursele atractive grupeaza obiectivele
turistice în două categorii majore:
1. resurse atractive aparţinând cadrului natural;
2. resurse de provenienta antropică.

2. Preocupări în cercetarea geografică asupra potenţialului turistic al resurselor naturale şi

antropice.

Determinarea potenţialului turistic al unui spaţiu geografic are la bază realizarea unor studii
şi cercetări geografice asupra resurselor naturale şi antropice, în vederea stabilirii condiţiilor,
posibilităţilor şi a capacităţilor acestor resurse de mediu geografic de a deveni atracţii turistice şi,
prin urmare, pentru a fi valorificate turistic, respectiv din punct de vedere economic.
Numeroşi cercetători din diverse domenii ştiinţifice, cum ar fi economia turismului,
statistica etc., se preocupă pentru a stabili cele mai bune metode de evaluare a potenţialului
turistic dintr-un anumit spaţiu geografic, vizând atât structurarea, clasificarea şi regionarea
acestuia, pe baza unor criterii şi indicatori de analiză, cât şi identificarea gradului de
atractivitate turistică a resurselor naturale şi antropice, în vederea valorificării lor turistice,
respectiv introducerea acestora în circuitul economic. Criteriile şi indicatorii de analiză utilizaţi,
în mod frecvent, de către cercetătorii din domeniul turismului, sunt cei CANTITATIVI, deci,
probabil, suficient de obiectivi încât să permită aplicarea lor în modalităţi şi situaţii diverse.
Totuşi, alţi cercetători trebuie să adapteze aceşti indicatori ori să creeze alţii noi în vederea
perfecţionării metodelor de evaluare a potenţialului turistic al resurselor de mediu dintr-un
anumit spaţiu geografic, în funcţie de specificul scopului şi al mediului local.
Pe de altă parte, se constată faptul că este destul de dificil de a stabili criterii şi indicatori
CALITATIVI (deci destul de subiectivi), acceptabili de către toţi cercetătorii în domeniu, prin
care să se poată evalua, de exemplu, gradul de atractivitate al unei resurse sau categorii de
resurse, precum şi pentru a stabili, într-un mod cât mai obiectiv, pragul dincolo de care acea
resursă obţine cel puţin standardul minim de atractivitate turistică şi poate fi valorificată

2
economic.
În opinia noastră, la baza clasificărilor, sau a regionărilor turistice, precum şi stabilirea
faptului că anumite resurse de mediu dintr-un spaţiu geografic au potenţial turistic sau nu, trebuie
să se afle, în mod predominant, metodele de cercetare ale ştiinţelor geografice, dar alături de
alte metode, precum cele din domeniul economiei şi statisticii. Cercetătorii geografi îşi
fundamentează analizele şi evaluările atât pe metode calitativ - subiective asupra gradului de
atractivitate turistică al resurselor naturale şi antropice dintr-un spaţiu geografic (de exemplu:
comparaţii asupra unor resurse de mediu similare din spaţii geografice diferite), cât şi pe metode
cantitativ – obiective (de exemplu: numărul de turişti care vizitează o resursă sau categorie de
resurse de mediu dintr-un anumit spaţiu geografic într-un anumit interval de timp).
Menţionăm două dintre cele mai reprezentative metodologii de cercetare ştiinţifică a
potenţialul turistic dintr-un areal geografic, propuse de către geografi români.
Metodologia propusă de către Grigore Posea şi colaboratorii 1 , de tip calitativ (în opinia
noastră), presupune cunoaşterea amănunţită a cadrului natural, a istoriei şi vestigiile sale, a
operelor de artă, a monumentelor, elementelor folclorice şi etnografice etc. În acest sens, se
elaborează monografii geografice care să reflecte potenţialul turistic al resurselor naturale şi
antropice şi gradul de valorificare al acestora. Ulterior, toate elementele care prin importanţa
lor reprezintă şi obiective turistice, sunt transpuse pe hărţi la scara de 1:100 000 şi analizate în
repartiţia lor teritorială. Rezultatele acestei metode de cercetare ştiinţifică permit gruparea
obiectivelor turistice pe teritoriu şi identificarea tipurilor de unităţi taxonomice turistice, ceea
ce conduce, în final, regionarea turistică a unui spaţiu geografic, indiferent de dimensiunile
acestuia.
Metodologia propusă de către Ion Iordan şi Eugen Nicolescu 2 , de tip cantitativ (în opinia
noastră), reprezintă o metodă de calcul a potenţialului turistic al unui teritoriu. Conform
autorilor metodei pentru determinarea potenţialului turistic al unui teritoriu, mai extins sau mai
restrâns (…) este necesar să se ia în consideraţie mai mulţi factori, cu un ridicat grad de variaţie
în formă şi în conţinut. În acest sens, pentru determinarea matematică a potenţialului turistic
este necesară stabilirea mai multor indicatori cantitativi, care să reflecte calităţile pe care le au
diferitele elemente de importanţă turistică din cadrul teritoriului respectiv. Astfel, avându-se în
vedere că principalele componente ale mediului geografic de interes turistic sunt relieful (cu
toată gama sa de micro- şi macroforme), reţeaua de ape, pădurile, monumentele istorice, social-
culturale şi arhitectonice etc, indicatorii respectivi reflectă cantitativ potenţialul turistic al
acestor componente. Autorii metodei propun următoarea formulă de calcul: Potenţialul turistic
este raportul dintre suma algebrică a tuturor indicatorilor cantitativi analizaţi şi numărul total al
factorilor. Rezultatul acestei relaţii reflectă un anumit grad de atractivitate turistică şi permite
cercetătorului să deosebească categorii taxonomice de bază, care sunt în măsură să unifice şi să
generalizeze termenii folosiţi în studiile teritoriale de turism în geografia turismului.
Precizăm că, deşi, există metode combinate, interdisciplinare, de evaluare şi analiză a
potenţialului turistic al resurselor naturale şi antropice dintr-un spaţiu geografic, nu este exclusă
posibilitatea ca o resursă sau alta să fie catalogată ca având potenţial turistic, dar să nu fie inclusă
în fondul/patrimoniul turistic al acelui spaţiu geografic. Acest lucru este posibil datorită absenţei
măsurilor şi infrastructurilor de valorificare economică a potenţialului turistic al respectivelor
resurse de mediu geografic. Cu alte cuvinte, dorim să afirmăm că o resursă de mediu, naturală
sau antropică, poate să fie atractivă din punct de vedere turistic şi să aibă potenţial turistic, dar
acest lucru nu presupune şi valorificarea sa economică, deci nu este obligatoriu să fie inclusă în
1
G. Posea, N. Popescu şi M. Ielenicz, Zonarea judeţelor din România după potenţialul turistic, în Lucrările
Colocviului Naţional de Geografia Turismului, Institutul de Geologie şi Geografie al Academiei RSR, Bucureşti,
1969, pag. 73 – 82.
2
I. Iordan şi E. Nicolescu, O metodă de determinare a potenţialului turistic, în Lucrările celui de al II-lea
Colocviu Naţional de Geografia Turismului, Editura Sport – Turism, Bucureşti, 1973, pag. 35 – 38.

3
 circuitul turistic, strict economic.
Considerăm că principala noastră preocupare este să realizăm cercetări ştiinţifice geografice
privind potenţialul turistic al resurselor naturale şi antropice dintr-un anumit spaţiu geografic
pentru a face o delimitare între analizele geografice asupra potenţialului turistic şi analizele de
turism (care în opinia noastră sunt pur economice). Menţionăm faptul că în timp ce primele au la
bază principii şi metode complexe, interdisciplinare de cercetare ştiinţifică, cele din urmă se
realizează predominant pe criterii şi indicatori cantitativi, deci obiectivi din punct de vedere
statistic, dar insuficient de obiectivi din punct de vedere ştiinţific.
Cercetarea de geografie turistică are drept scop studierea ştiinţifică a componentelor
mediului geografic în vederea stabilirii şi valorificării potenţialului lor turistic dintr-un spaţiu
geografic determinat. În acest sens, geografia turistică are la bază realizarea unor studii şi
cercetări ştiinţifice asupra componentelor mediului geografic, în vederea identificării şi stabilirii
condiţiilor, posibilităţilor, oportunităţilor şi capacităţilor unora dintre acestea de a fi apreciate ca
fiind resurse (naturale şi antropice) cu potenţial de a deveni atracţii turistice şi, prin urmare,
pentru a fi valorificate din punct de vedere economic.
Metodele, criteriile şi indicatorii de evaluare a resurselor turistice utilizate de către
geografi sunt, preponderent, de ordin calitativ, ceea ce reflectă un grad ridicat de subiectivism în
aprecierile şi rezultatele cercetărilor efectuate. Pe de altă parte, metodele, criteriile şi indicatorii
de evaluare a resurselor turistice utilizate de către alţi cercetători, îndeosebi economiştii, sunt de
ordin cantitativ şi sunt orientate, aproape exclusiv, asupra unor obiective turistice punctuale, ceea
ce restrânge câmpul de apreciere a resurselor respective. Astfel, s-a constatat faptul că stabilirea
unei metodologii de evaluare cât mai obiective este un demers destul de dificil, datorită greutăţii
de a stabili gradul de atractivitate turistică al unei resurse sau grup de resurse şi, prin urmare,
pragul dincolo de care acestea pot obţine standardul de resursă cu potenţial turistic şi deci
posibilitatea valorificării lor din punct de vedere economic.
În opinia noastră, evaluarea resurselor naturale şi antropice cu potenţial turistic trebuie
realizată prin metode, criterii şi indicatori de două categorii: calitative şi cantitative.
Stabilirea gradului de atractivitate turistică şi obţinerea standardului de resursă cu potenţial
turistic trebuie să aibă la bază ambele categorii de metode, criterii şi indicatorii de evaluare.
Totodată, este imperativ să se bazeze pe observaţii prelucrate prin metode ştiinţifice. În opinia
noastră, principalele metode sunt cea a comparaţiei, asupra unor resurse similare, şi cea a
istorismului, respectiv evolutiv asupra aceleiaşi resurse sau grup de resurse de mediu geografic,
prioritate având numărul de vizitatori într-o unitate de timp prestabilită. Aplicarea acestor metode
poate conduce la catalogarea unor resurse de mediu ca având potenţial turistic, adică resursă
turistică potenţială, însă nu pot determina, în mod automat şi efectiv, includerea lor în fondul
turistic al unui spaţiu geografic. Ridicarea standardului unei resurse de mediu de la stadiul de
resursă potenţială la cel de resursă turistică reală, în opinia noastră, trebuie să fie dovedit printr-
un anumit grad de valorificare turistică, ceea ce presupune vizitarea resursei respective de un
număr de turişti într-o anumită unitate de timp stabilită de cercetător, comparativ cel puţin cu una
similară dintr-un alt spaţiu geografic.
În ceea ce ne priveşte încercăm să facem o delimitare între ceea ce înseamnă, pe de o
parte, analiza de geografia turismului asupra resurselor de mediu în vederea identificării
potenţialului turistic al acestora (fie naturale, fie antropice) şi, pe de altă parte, cercetarea
turistică propriu-zisă care, în opinia noastră, transcede graniţele ştiinţelor geografice şi vizează
doar produsul turistic în tipurile şi formele pe care le îmbracă acesta. De aceea, apreciem faptul
că metodologia geografică de cercetare şi evaluare a resurselor turistice trebuie să fie aplicată, în
mod egal, prin criterii şi indicatori calitativi şi cantitativi. Astfel, în opinia noastră geografia
turismului îndeplineşte cel mai bine această cerinţă a cercetării în turism, având în vedere şi
faptul că îşi desfăşoară cercetările pe patru direcţii de cercetare:
1. Determinarea potenţialului turistic;

4
 2. Valorificarea potenţialului turistic;
3. Regionarea potenţialului turistic;
4. Promovarea potenţialului turistic.
Pentru noi, geografii, este important să identificăm potenţialul unor resurse de mediu
geografic (fie naturale fie antropice) de a deveni atractive din punct de vedere turistic şi ca atare
de a fi valorificate din punct de vedere economic. La fel de importantă este şi cercetarea
geografică asupra unor resurse a căror valoare turistică a fost demonstrată, printr-un anumit grad
de valorificare economică, în sensul integrării acestora în programe de dezvoltare durabilă,
integrată a regiunilor geografice de care aparţin. Nu în ultimul rând, apreciem că cercetarea
geografică turistică trebuie să vizeze impactul valorificării turistice a resurselor de turistice
(naturale şi antropice) dintr-un anumit spaţiu asupra celorlalte componente ale mediului
geografic, în scopul identificării celor mai bune metode şi mijloace de protecţie şi conservarea a
ecosistemelor.
Obiectivul geografiei turistice de a cerceta mediul geografic prin prisma valorificării
resurselor de mediu din punct de vedere turistic şi a introducerii acestora în circuitul economic, se
circumscrie eforturilor naţionale şi internaţionale de conservare a mediului geografic, de reducere
a impactului activităţii antropice asupra componentelor sale naturale, prin dezvoltarea durabilă a
societăţii umane.
Astfel, conceptul de bază al geografiei turismului este dezvoltarea unui turism
durabil prin utilizarea resurselor de mediu, în mod judicios şi echilibrat, în procesul de
satisfacere a necesităţilor societăţii moderne şi postmoderne.

3. Cercetarea şi analiza de geografie turistică

Analiza de geografie turistică se poate desfăşura pe două coordonate. Astfel, pot fi
elaborate studii, analize, prognoze, predicţii fie în legătură cu o resursă turistică, fie vizând un
anumit spaţiu geografic.
Geografia turistică are întotdeauna ca unitate de bază în analizele, studiile, prognozele,
predicţiile, documentarele etc. un areal geografic a cărui dimensiune este determinată geografic în
funcţie de scopul în care aceasta este realizată.
Obiectul de studiu al geografiei turistice îl reprezintă resursele turistice, naturale şi
antropice, dintr-un anumit areal geografic, prin prisma potenţialului lor de a deveni atracţii
turistice, prin modul lor de valorificare şi prin infrastructurile favorizante includerii lor în
activităţi economice propriu-zise.
Metodele de cercetare ale geografiei turistice au la bază întreaga metodologie specifică
diferitelor ramuri din ştiinţele geografice, la care se pot adăuga metodologii şi mijloace de
cercetare specifice unor discipline ştiinţifice complementare: statistica, sociologia, contabilitatea,
marketingul etc.
Exemple de întrebări:
1. Termenul de ………….….. se utilizează uneori în locul celui mai intens utilizat de „fond turistic”,
datorită semnificaţiei sale etimologice mai profunde. R: rsursă turistică
2. Evaluarea potenţialului turistic al resurselor naturale şi antropice nu este necesară a fi realizată prin
metode, criterii şi indicatori calitativi şi cantitativi. R: F
Cercetătorii din diverse domenii ştiinţifice, altele decât ştiinţele geografice, se preocupă prioritar pentru a stabili:
1. Structura resurselor turistice;
2. Clasificarea resurselor turistice;
3. Regionarea resurselor turistice;
4. Identificarea gradului de atractivitate turistică.
a. 1
b. 1+2+3+4
c. 1+3
d. 2+3

5
 RESURSE TURISTICE NATURALE. CARACTERISTICI ŞI CATEGORII.

1. Caracteristicile resurselor turistice naturale

Se caracterizează printr-o mare diversitate genetică, dimensională şi fizionomică. Prin

intermediul lor se includ în sfera atractivităţii şi activităţilor recreative atât elemente concrete,
materializate ale mediului geografic (relief, ape, structuri litologice, vegetatie) cât şi însuşiri ale
acestuia (cele climatice, indeosebi). De altfel, cadrul natural îndeplineşte concomitent un dublu
rol şi anume cel de suport material al tuturor activităţilor din domeniul turismului, precum şi cel
de motivaţie esentiala a acestora atunci cand frumusetea sa determina constituirea fluxurilor
turistice.
Referitor la implicarea naturii in turism constatam aspecte dintre cele mai variate, de la o
participare simbolica, greu sesizabila, de fundal al diverselor activitati la o implicare complexa,
polivalenta, ea devenind, prin intermediul componentelor proprii. un obiectiv propriu-zis.

Introducerea în exploatarea economică, prin intermediul turismului a cadrului natural

îmbracă forme nuanţate, care îşi au, fără excepţie, originea în ceea ce turistul aşteaptă practic de
la natură. Or, cum preferinţele masei de vizitatori sunt extrem de variate se înţelege de la sine ca
gama de exprimare a participării cadrului natural va fi asemănătoare. Astfel, o mare parte dintre
turistii proveniti din mediul urban, stressant si tracasant, preferă o natură nemodificata, virgina,
exotica, in mijlocul careia sa se regaseasca pe ei insisi, printr-o evadare temporara. Dar, pentru a
ajunge, a patrunde in intimitatea ei, pentru a-i admira valentele in deplina securitate si confort
este nevoie, in primul rand, de cai de acces moderne, or, construirea acestora inseamna o prima
modificare de proportii a cadrului natural.
Pe de alta parte, exista numeroase componente ale cadrului natural care in stare bruta sunt
inaccesibile turistilor de rand, unde punerea in valoare a resursei atractive inseamna interventii de
amploare in chiar structura obiectivului (amenajarea pesterilor, cheilor). Strategia ce guverneaza
astfel de actiuni ramane cea a neafectarii (sau a modificarii minime) a trasarurilor initiale ale
peisajuIui, cu asigurarea mentinerii unui echilibru dinamic menit a proteja si conserva obiectivul.
Impactul uman, indiferent sub ce forme sau intensitate se manifesta, adauga sistemului o cota in
plus de actiune si reactiune. Efectul sau perturbator este suplinit - atunci cand turismul nu vizeaza
exclusiv valorificarea economica – de posibilitatea controlului si interventiilor ameliorative.
Punerea in valoare a unor insusiri atractive ale mediului nematerializate spatial, cum ar fi
topoclimatul subteran, prezinta o mare sensibilitate sub aspectul exploatarii, insasi prezenta fizica
a omului riscand sa le perturbe, sa le diminueze importanta recreativa sau curativa. In astfel de
cazuri creste importanta selectivitatii tipurilor de exploatare si a reglarii stricte a impactului
antropic.

6
 Principalele grupe de obiective apartinand cadrului natural sunt: relieful, hidrografia,
climatul, vegetatia, fauna, structura litologica si factorii cosmici.

2. Categorii de resurse turistice naturale

Relieful
Se instituie in cea mai bogata si variata resursa atractiva a globului terestru. El alcatuieste
coloana vertebrala a oricarui peisaj, el ii creioneaza personalitatea. Lui ii revine sarcina unui
factor omniprezent, chiar si atunci cand atractivitatea principala are aIte origini, prin cadrul oferit
tuturor activitatilor recreative. De asemenea, elementele reliefului sunt implicate in creionarea
trasaturilor atractive ale altor elemente ale cadrului natural, de ordin hidrografic, climatic sau
biotic. Influenta este insa reciproca, resursele atractive ale reliefului imbogatindu-se prin aportul
acestora.
Importanta reliefului pentru turism este ilustrata inainte de orice prin numarul apreciabil al
formelor care, la nivel individual sau al asocierii peisagistice, etaleaza atractii multiple. Dintre
aceste forme mentionam: abrupturile, crestele, pasurile si trecatorile, cheile, defileele si
canioanele, craterele si conurile vulcanice, vaile, tarmurilc, campurile cu dune sau doline,
ponoarele, ravenele, pesterile, meandrele etc. Dintre peisajele rezultate din asocierea unor astfel
de forme subliniem atractivitatea reliefului carstic, vulcanic sau glaciar.
Abrupturile muntoase devin obiective turistice de mare importanta in psihologia turistilor
prin etalarea pe verticala a versantilor, maretia si grandoarea lor. Ele intrerup brusc o continuitate
fireasca a peisajului erijandu-se intr-un obstacol in calea pasilor si a privirilor. Se poate insista
mult asupra rolului inaltimii abrupturilor in cuantificarea atractivitatii lor. Cert ramane faptul ca
trasarea unei limite inferioare sau superioare intre care acesta devine obiect al interesului
calatorilor este greu de realizat. Ea are valori diferite in acceptiunea fiecarui turist, iar resorturile
acestei variabilitati sunt de natura psihologica. In general, puterea de atractie creste proportional
cu inaltimea luata ca diferenta de nivel intre baza si fruntea versantului si nu ca altitudine
absoluta. Astfel, abrupturile cu inaltimi de cateva mii de metri ale Himalaiei, Anzilor,
Cordilierilor sau Alpilor sunt repere supcrioare in vreme ce cornisa falezelor litorale ale malurilor
inalte exprima, dimensional, postura lor inferioara.
Deosebit de frecvente sunt abrupturile in zonele carstice unde au rczultat fie prin aportul
structurii, fie prin denudare diferentiala. Versantii masivului Piatra Craiului, Bedeleului, Platoului
Poeni sau ai masivelor izolate din Trascau-Metaliferi dau peisajului o nota puternica de
austeritate si maretie.
Cu nimic mai prejos sunt peretii verticali ai unor masive izolate eu statut de inselberguri ce
rasar in perimetrul suprafetelor intens aplatizate de mai joasa altitudine ale lumii (mogotcle
carstului tropical din China de Sud, Noua Guinee, Cuba, Jamaica; humurile din poliile carstului
dinaric; masivele cristaline Tassili si Tibesti din nordul Africii etc.). In aceeasi categorie putem
include abrupturile laterale ale podisurilor de tip ,,mesas" din America de Nord sau ale sierrelor
din podisul Braziliei (Espinhaco, Bandeira, Borborema) sau Guianei (Roraima) unde brusca
desfasurare pe verticala a flancurilor invioreaza peisajul de aItfel monoton in desfasurarea sa.
Pe langa covarsitoarea masa a turistilor de rand, abrupturile atrag o categorie aparte de
iubitori ai naturii si anume, alpinistii. In functie de gradul lor de dificultate, traseele alpine alese
pentru practicarea celui mai temerar dintre sporturi sunt ierarhizate de la I la VI, fiecare grad
avand doua variante, A si B. Cunoscute pentru dificultatile lor sunt abrupturile muntilor Himalaia
(Everest, "Kanchenjunga, Dhaulagiri, Annapurna), Karakorum (Nanga Parbat, K2) sau Alpi
(Materhorn, Eiger) pe care s-au efectuat ascensiuni de notorietate. In tara noastra, desi lungimea
traseelor este mai modesta, alpinistii parcurg sectoare cu dificultati asemanatoare in Piatra
Craiului, Bucegi, Fagaras sau Hasmas.

7
 Integrarea abrupturilor in circuitele turistice se realizeaza diferentiat, in functie de pozitia
lor in cadrul arealului sau regiunii turistice, de potentialul atractiv, infrastructura existenta,
perspectivele afirmarii regionale etc. In majoritatea cazurilor, pentru turism ele joaca rolul unor
obiective de fundal ce rnentin treaza atentia calatorului, il reconforteaza. Exceptand, desigur,
acele forme care prin spectaculozitate deosebita (Eiger, Materhorn) au devenit puncte de atractie
de sine statatoare.
In afara alpinistilor incercati, zestrea atractiva a abrupturilor este apreciata prin contemplare
de la distanta si mai putin prin perceptie directa, prin parcurgerea lor. Din aceasta cauza actiunile
de amenajare propriu-zisa, extrem de costisitoare, sunt singulare si le vom intalni concentrate in
vecinatatea unor astfel de obiective.
Crestele si piscurile muntoase reprezinta, din punct de vedere fizionomic, linii si puncte de
intersectie a unor versanti, adesea extrem de inclinati, ce populeaza vaste regiuni montane si le
atribuie un aspect de bazar morfologic, plin de pitoresc si spectaculozitate. Cu cat piscurile sunt
mai inalte si mai izolate, mai singulare in peisaj, cu atat individualizarea lor creste si se impun
atentiei vizitatorilor. Ascensiunea pe un astfel de pisc ofera posibilitatea unor priviri panoramice
asupra regiunilor inconjuratoare, insufland omului sentimente inaltatoare, de reala satisfactie
sufleteasca. Si in acest caz, dar mai pregnant decat in situatia abrupturilor, ceea ce conteaza nu
este altitudinea absoluta ci diferenta de nivel intre fondul peisajului limitrof si masivul izolat.
Cunoscute sunt atributele atractive ale martorilor de eroziune diseminati in zona podisurilor vechi
ale Europei sau Americii de Nord (piscuri alese frecvent de locuitorii asezarilor apropiate pentru
edificarea unor castele sau manastiri - Salzburg, Lourdes, San Marino, Monte Casino) unde
altitudinea absoluta este modesta, dar, prin energia de relief, rolul punctelor de belvedere creste.
O situatie similara intalnim si in cazul Muntilor Macin cu inaltime echivalenta unor dealuri (476
m) dar inscrisi in peisajul domol si jos al Dobrogei printr-o treapta ce se impune privirilor
admirative.
Cu atat mai mult creste sfera de interes pentru varfurile si piscurile de mare inaltime din
toate grupelc montane ale globului devenite tinta unor abordari frecvente. Crestele ascutite pot
avea, la randul lor, dimensiuni impresionante, atat ca lungime, cat si ca altitudine. Relieful
muntos al Himalaiei, Anzilor si Cordilierilor se detaseaza tocmai prin afirmarea unor astfel de
aliniamente de sute de kilometri lungime si inaltimi cuprinse intre 4 000-7 000 m. Ele pot aparea
in peisaj ca forme unitare bine individualizate, cum este cazul Pietrei Craiului, sau se pot grupa
generand complexe de custuri pietrificate cum sunt cele din Fagaras, Parang, Rodna, Retezat, la
noi in tara, respectiv din Pirinei, Alpi, Caucaz sau Himalaia.
Incrustatiile morfologice, de o mare diversitate, au la origine un complex de factori
modelatori. Unele creste nu sunt decat reminiscentele unor vechi structuri vulcanice (Creasta
Cocosului, din Gutai) sau cristaline (creasta nordica a Fagarasului) cizelate de agentii exogeni
intr-o multitudine de ipostaze la scara reliefului de detaliu. Culmea calcaroasa a Bedeleului sau
creasta ascutita Pleasa Rametului -- Piatra Cetii sunt fragmente ale unei platose calcaroase
fragmentate si dislocate de puternice intruziuni ofiolitice, iar creasta semeata a Pietrei Craiului a
aparut prin sculptarea flancului vestic al unui sinclinal suspendat.
Un rol major in afirmarea infatisarii actuale a crestelor muntoase de mai mare altitudine a
revenit fenomenelor glaciare ale caror reminiscente turistii le pot admira materializate in trupul
pietrificat al muntilor: caldarile circurilor, morenele, vaile sub forma de U etc.
Crestele si piscurile devin obiective de sine statatoare in contextul unui relief limitrof
uniform, putin fragmentat, cu linii domoale. Asa este cazul Crestei Cocosului din Gutai ce
domina un peisaj de platouri si maguri vulcanice de mica altitudine sau al culmii Bedeleului ce se
ridica din mijlocul unor dealuri a caror infatisare este departe de a trezi un interes major din
partea vizitatorilor. Dirnpotriva, numeroase creste de mari dimensiuni, situate in interiorul
lanturilor muntoase stau „in umbra” unor obiective de mai mare interes sau alcatuiesc, prin
insumare, un peisaj cu functie turistica.

8
 Amenajarea turistica este in stransa concordanta cu locul si rolul crestelor si piscurilor in
conturarea patrimoniului de atractivitate al regiunii date. Situatia cea mai favorabila sub acest
aspect o intalnim in cazul crestelor si piscurilor bine inscrise in relief prin unicitatea lor. Ele vor
atrage un anumit aflux de vizitatori si vor impune edificarea unei infrastructuri specifice (ambele
fenomene fiind facilitate de umanizarea mai intensa a regiunilor joase si mai putin fragmentate).
Pentru crestele si piscurile din marile sisteme orografice, punerea in valoare ridica probleme mai
greu surmontabile, pornind de la drumurile de acces, edificarea bazei tehnico-materiale si
terminand cu amenajarea propriu-zisa a obiectivelor.
Tipul de turism stimulat de prezenta crestelor si piscurilor montane este drumetia de scurta
sau de lunga durata, in functie de potentialul lor pozitional in raport cu marile axe de circulatie si
arealele de concentrare a cererii turistice.
Pasurile şi trecătorile joaca un rol decisiv in concentrarea fluxurilor de turisti, pe anumite
directii preferentiale. Dar aceasta concentrare nu este dictata, in majoritatea cazurilor, de zestrea
lor recreativa, ci de facilitatile acordate accesului dintr-o regiune in alta prin reducerea
dificultatilor de ordin morfologic sau altitudinal. Aceasta deoarece ele se interpun crestelor sau
masivelor greu accesibile (pasurile) sau se desfasoara de-a lungul fierastruirilor hidrografice
(trecatorile). Observam deci ca atributia lor este mai putin de ordin atractiv - desi astfel de insusiri
sunt prezente deseori - cat mai ales de natura functionala.
Facilitarea accesului a determinat amplasarea cu predilectie a cailor de transport rutiere sau
feroviare. In construirea acestora sectoarele cu dificultati morfologice au fost depasite prin
construirea unor tuneluri (Simplon, Mont Blanc, Frejus - in Alpi).
Renumite sunt in contextul turismului european pasurile muntilor Alpi (St. Bernard - 2478
m altitudine; St. Gotthard, Simplon, Frejus si Brenner), Pirinei (Pas de la Casa - 2406 m), Carpati
(Predeal, 1033 m).
Datorita pozitiei lor privilegiate, intre doua regiuni geografice, a erijarii frecvente in puncte
de belvedere asupra imprejurimilor, in arealul multor pasuri s-au edificat baze turistice intens
solicitate (hoteluri, moteluri, campinguri etc.).
Trecatorile se suprapun sectoarelor de ingustare hidrografica, respectiv cheilor si defileelor.
Ele abunda in Carpatii romanesti, indeosebi de-a lungul OltuIui, Jiului, Crisului Repede etc.
Cheile, defileele si canioanele alcatuiesc, impreuna, una dintre cele mai importante grupe de
obiective apartinand cadrului natural. Sculptarea lor se datoreaza realizarii prin epigeneza,
antecedenta, captare subterana sau subsidenta periferica a unor strapungeri morfo-hidrografice de
amploare, fenomen in a carui matrice fizionomica aparitia peretilor cu o mare declivitate si
fragmentare morfologica este o conditie „sine qua non”. Fiecare dintre aceste forme cumuleaza
un evantai larg de trasaturi recreative, abrupturile laterale gazduind adesea abriuri si pesteri; din
aceiasi pereti se revarsa in raul colector izbucuri sau se rostogolesc cascade. Ca sa nu amintim .de
ineditul vegetatiei si specificitatea faunei multor sectoare devenite adevarate nise ecologice
indispensabile conservarii unor relicte faunistice sau floristice.
Cheile reprezinta prima treapta, cea mai salbatica, a vailor de acest tip, adica faza de
sculptare propriu-zisa a ingustarilor morfo-hidrografice cand firul apei (si albia minora) se
suprapune unui talveg permanent inundat. Exista cazuri, precum cele ale cheilor Oselului,
Plaiului sau Bogai din Muntii Bihorului unde profilul transversal este atat de ingust incat accesul
omului este deosebit de dificil. Cheile aflate intr-o etapa de evolutie mai avansata au peretii mai
evazati, dar verticalitatea acestora se pastreaza prin retragerea paralela cu ei insisi a celor doi
versanti. Inaltimea abrupturilor laterale este dependenta de ritmul si intensitatea adancirii vaii, de
potentialul ei denudativ si duritatea rocii masivului traversat. Ritmul accelerat al adancirii si
captarile carstice realizate in perimerrul unor chei a dus la aparitia spectaculoaselor arcade si
poduri naturale (cele mai cunoscute fiind Podul Natural de la Grohot si cel din Cheile Rametului).
Defileele rezulta prin amplificarea in timp sau in intensitate a actiunii de adancire si largire
a vailor de suprafata. Ele nu sunt altceva decat niste chei mai evoluate (desi se intalnesc defilee

9
care in formarea lor n-au trecut prin stadiul de cheie!), unde peretii isi pastreaza dispunerea in
plan vertical dar ei se indeparteaza in plan orizontal facand loc unei albii majore si, izolat, terasei
de lunca. Pline de farmec sunt defileele Dunarii (astazi cotropite de apele lacului de baraj
hidroenergetic de la Portile de Fier), Oltului, Muresului, Somesului, Ariesului, Crisului Repede.
Canioanele reprezinta expresia suprema a unei evolutii morfologice de amploare, ca durata
si intensitate. Acolo unde structura litologica prezinta alternante de strate cu o duritate diferita au
rezultat fenomene aparte, de o mare atractivitate. Etalonul superior in acest sens ni-l ofera fluviul
Colorado care si-a sculptat, intr-o stiva de formatiuni geologice mezozoice si paleozoice tabulare,
o vale in trepte, din ce in ce mai apropiate pe masura ce coboram spre talveg, cu o lungime de
circa 450 km si adancimi de pana la 2,5 km. Versantii canionului se aseamana unui bazar
inextricabil de forme de detaliu unde pilierii, tancurile, cornisele, politele, surplombele, pietrele
suspendate etc., sunt la ele acasa. In aceeasi regiune a podisurilor interioare nord-amerieane se
dezvolta alte sectoare de canioane intrate in atentia iubitorilor de natura (Bryce Canion, canionul
raurilor Yosemite si Yellowstone, etc.).
Desi au o adancime mai mare, de pana Ia 6 000 rn, canioanele fluviilor Brahmaputra,
Salween sau Irrawadi sunt mai putin cunoscute si vizitate, intreaga miscare turistica in Asia de
Sud si sud-est avand intensitati reduse.
Cheile, defileele si canioanele isi intregesc potentialul atractiv cu insusiri apartinand altor
elemente ale cadrului natural cum ar fi structurile litologice inedite (Grand Canyon), vegetatia sau
fauna endemica sau relicta. Rezulta astfel o asociere fertila de trasaturi cu functie atractiva, un
peisaj al vailor de acest tip, incantator si inconfundabil.
O participare activa au la intregirea fondului turistic si alte tipuri de vai cum ar fi, in special,
vaile oarbe si sohodolurile din regiunile carstice. Farmecul vailor oarbe consta in disparitia brusca
a cursului de apa in adancurile masivelor de calcar, spre aval de punctul de captare, valea
ramanand (in functie de vechimea captarii) intr-o involutie evidenta. Fenomenul in sine atrage
multi turisti prin atmosfera de mister creeata de aceasta penetrare in lumea tenebrelor a raului sau
prin abruptul treptei antitetice la baza caruia este localizat sorbul in cauza. Splendide sectoare de
vai oarbe apar in carstul Apusenilor (Valea Cetatilor, Tarina, Mniera, Gardisoara etc.) ce
alimenteaza sisteme endocarstice de amploare generatoare de pesteri reprezentative.
Sohodolurile amintesc prin infaptuirea lor de vechi retele hidrografice subaeriene disparute
undeva spre obarsie prin dezorganizare carstica. Peisajul lor este molcom, odihnitor. Nimic din
zbaterile morfogenezei, din eforturile apei de a-si taia drumul prin fruntarii de piatra. Regiunile
carstice din Apuseni, Podisul Mehedinti, Muntii Aninei; din Podisul Karst sau din Causses ne
intampina frecvent cu astfel de tronsoane de binecuvantata rememorare a evolutiei naturale.
Ponoarele sunt forme specifice reliefului carstic, de disolutie, cu o functie polivalenta,
morfo-hidrografica. Tocmai aceasta functie le atribuie si insusiri turistice. Ele fragmenteaza
terenul, formeaza adevarate "prapastii" spre care se indeamna furibund paraie si rauri dornice de
subteranizare imediata. Fizionornia lor este nuantata, putand sa apara ca doline-ponor (cum este
cazul ponorului Pesterii de la Tau din Vladeasa), ca faleze abrupte la baza carora, printr-un sorb
impenetrabil patrund apele (ponorul Vanatara din Trascau) sau ca impresionante portaluri dincolo
de care se desfasoara pesteri grandioase (Cetatile Ponorului, Coiba Mare etc.). Ponoarele apar
asadar ca pronaosuri ale templelor subterane naturale - am numit pesterile - sau preludiul marilor
aventuri subpamantene ale apelor. In preajma lor sentimentele privitorului sunt contradictorii:
austeritatea corniselor stancoase indeamna la priveghere sporita in vreme ce lunecarea apelor
inspre sipetele necunoscute ale adancului starneste curiozitate. Totul inspre deplina bucurie a
spiritului.
Ravinarile exemplifica revelator modul cum un fenomen natural care prin prisma
interesului antropic este catalogat ca un dezechilibru al peisajului cu efecte negative asupra
integritatii acestuia poate deveni un reper de marca pentru cererea turistica. Ravinarile sunt
efectele proceselor erozionale intense, areale si de profunzime, concretizate in spalarea rapida a

10
depozitelor friabile, indiferent de varsta si grosimea lor. Consecinta acestei evolutii este aparitia
unui relief extrem de fragmentat, cu abrupturi, turnuri, creste si vai in miniatnra. Un farmec
aparte il au formele reziduale constituite din roci dure ce se ridica semete deasupra substratului
geologic predominant.
In tara noastra astfel de obiective, cunoscute si apreciate pentru peisajul lor insolit sunt
Rapa Rosie de langa Sebes, Groapa Ruginoasa din Muntii Bihorului, Gradina Zmeilor din Podisul
Somesan etc. Daca in primele doua exemple amploarea procesului de ravinare starneste priviri
admirative, in ultimul caz isi fac aparitia o suita de forme ciudate (concretiuni grezoase) scoase la
iveala din depozitele moi si sculptate de ape si vanturi in cele mai surprinzatoare chipuri.
La nivel mondial se impun atentiei marile ravinari din Podisul Preriilor, respectiv din
bazinul raului Missouri, desfasurate pe mari suprafete. Aici argilele oligocene, cu intercalatii
subtiri de marne, nisipuri, gresii si conglomerate sunt intens erodate rezultand vestitele bad-lands-
uri (pamanturi rele). O alta regiune cu astfel de forme se afla in Muntii Stancosi unde este
localizat Parcul National Badland, precum si in Zion National Park sau in zonele marilor
canioane. Nu lipsesc nici din alte regiuni ale globului unde se realizeaza cele doua conditii
genetice principale: existenta rocilor friabile si precipitatiile abundente in intervale scurte de timp.
Ravinarile confirma, insusi prin topicul adoptat, una dintre valentele principale ale
fenomenului turistic: aceea de a valorifica eficient suprafete improprii altui mod de folosinta
(agricola, forestiera etc.). Prin aceasta el devine o ramura economica complementara de mare
importanta in organizarea si utilizarea spatiului geografic.
Craterele si conurile vulcanice sunt localizate numai in anumite regiuni geografice afectate,
in trecut sau in prezent, de activitati de acest gen. Spectaculozitatea craterelor si conurilor consta
in fizionomia lor specifica, neintalnita la alte tipuri de edificii muntoase, din detasarea lor fata de
relieful limitrof si, nu rareori, din fenomenele actuale ce au loc in interiorul vulcanului.
Insasi istoria activitatii unor vulcani constituie o sursa de mare interes, stiute fiind efectele
asupra unor asezari umane. Eruptiei catastrofale a Vezuviului din anul 79 e.n. ii datoreaza
omenirea conservarea in intregime a unui intreg oras antic - Pompei, devenit actualmente un mare
muzeu in aer liber. Spectaculoasele eruptii ale Etnei atrag numerosi turisti, iar vulcanul Fuji din
Japonia a devenit muntele sfant al japonezilor. Pentru Africa, vulcanii Kilimandjaro si Kenia sunt
repere de prim ordin sub raport peisagistic si turistic, ca de altfel conurile marete ale edificiilor ce
compun Sierra Vulcanica Transversal din Mexic (Popocatepetl, Citlatepetl, Colima, Paricutin)
sau se ridica din strafundurile oceanului Pacific in insulele Hawaii (Mauna Loa, Mauna Kea,
Kilaulea). Acelasi rol il au vulcanii in Cordilierii nord-americani, in Indonezia, unde eruptia
vulcanului Krakatoa a intrat in legenda, sau Kamceatka. Farmecul edificiilor vulcanice rezulta si
din dinamismul evolutiei vulcanilor activi, desi contemplarea acesteia inseamna adesea o
nesiguranta in plus. Din aceasta cauza amenajarea turistica in zonele cu astfel de forme are
caracteristici aparte, tinandu-se seama de posibilele consecinte ale eruptiilor. Bazele vor fi
amplasate dincolo de limita sigurantei maxime, activitatile vulcanice fiind imprevizibile ca
desfasurare sau amploare.
Cu totul alta este situatia in ceea ce priveste vulcanii stinsi (termenul vizand formele situate
in zonele lipsite de orice posibilitate de reactivare) unde semetiei conurilor, fizionomiei
interesante a craterelor se adauga numeroase fenomene post-vulcanice exploatate turistic
(emanatii gazoase, mofete, ape termale si minerale etc.). Statiunile Tusnad si Balvanyos din
Carpatii Orientali valorifica tocmai aceste resurse atractive ale Muntilor Harghita si Ciumatu.
Atolii sunt formatiuni coraligene specifice zonelor intertropicale ale lumii. Aici, pe
platformele litorale cu ape calde si putin adanci vietuitoarele marine construiesc edificii unice, cu
aspect circular, inelare, in centrul cercului izoland un ochi de apa sub forma unui lac in mare sau
ocean. Atolul devine astfel o insula cu miez lichid, o oglinda in apa careia se reflecta palmierii ce
acopera portiunile emerse.
Frumusetea atolilor este indiscutabila, exotismul lor atrage si incanta. Adica starnesc acele

11
motivatii psihologice pentru care practicarea turismului inseamna recreere adevarata.
Vom intalni astfel de areale pe litoralul peninsulci Florida, pe tarmurile Marii Rosii, Indiei,
Oceaniei. Un loc aparte revine Marii Bariere de Corali din partea estica a Australiei unde, chiar
daca activitatea organismelor cu schelet calcaros n-a dus la aparitia atolilor, se poate practica cel
mai spectaculos turism subacvatic din lume. Aceasta regiune reprezinta un veritabil paradis al
faunei marine, ascunsa si protejata de formatiunile coraligene.
Dunele si campurile de dune caracterizeaza peisajul multor regiuni desertice din lume.
Asemanatoare atolilor sau edificiilor vulcanice, ele sunt rodul unor activitati de acumulare si nu
de distructie. O acumulare ce imbraca forme variate (valuri de nisip, barcane, dune parabolice) si
se asociaza spatial generand campuri de dune extinse pe sute sau mii de km2 in Sahara, deserturile
peninsulei Arabia, Australia. Le putem intalni si in zonele temperate ale globului, in special cele
Iitorale, cu depozite nisipoase si vanturi cu directii predominante. DuneIe diversifica morfologic
suprafata desertului generand un peisaj valurit, auster prin lipsa vegetatiei si aflat intr-o continua
metamorfoza fizionomica. Fara a se institui in obiective de sine statatoare, dunele au coeficientul
lor de atractivitate in cadrul unui peisaj desertic inedit. Restrictii de alt ordin actioneaza insa in
astfel de regiuni astfel ca implantarea unor baze turistice in deserturi ramane cu totul si cu totul
incidentala.
Printre alte forme ale reliefului de suprafata, cu o putere de atractie notabila mai amintim:
vulcanii noroiosi (prezenti in Subcarpatii Romanesti, Caucaz sau Parcul Yellowstone), forme
aparte ale eroziunii (pietrele oscilante, infatisarile antropo sau zoomorfe de tipul Sfinxului din
Bucegi, Mosul din Calimani; arcadele si podurile natura1e) sau disolutiei (forme aparute in sare −
muntele de sare de la Slanic; loess sau gips); meandrele, plajele etc.
Dintre aceste forme un rol decisiv revine plajelor adica acelor sectoare acoperite cu nisip
ale litoralului mărilor şi oceanelor din regiunile temperate si calde ale globului. Plaja nu este atat
un obiectiv turistic cât un accesoriu indispensabil desfasurarii celui mai raspandit si mai intens
mod de recreere si refacere cunoscut actualmente: cura heliomarina. Latimea, lungimea si
calitatea nisipului plajelor sunt elementele de baza luate in considerare la edificarea infrastructurii
din zonele litorale.
In aprecierea acestor parametri se tine seama de existenta si mentinerea naturala a stratului
de nisip, aportul antropic fiind costisitor si nu totdeauna eficient, (in sectoarele cu platforma
continentala abrupta si ingusta) fiind spalat rapid de valuri.
Peşterile. Desi poseda un potential atractiv de exceptie analiza noastra nu le-a abordat cu
prioritate din mai multe motive. Primul dintre ele ar fi statutul lor aparte ca forme de relief ceea
ce le confera o individualitate certa in raport cu elementele peisajului subaerian. In al doilea rand,
raspandirea lor afecteaza numai anumite regiuni ale scoartei terestre, respectiv cele constituite din
depozite solubile, in principal calcaroase. Si nu in ultimul rand ele alcatuiesc o zestre atractiva
care necesita, pentru a putea fi valorificata, investitii deosebite posibil a fi facute in special de
tarile dezvoltate.
Considerarea pesterii ca o forma oarecare de relief este astazi depasita, ea fiind innobilata
cu o importanta mult mai mare, mergandu-se pana la aprecierea ei ca mediu morfogenetic
particular, cel subteran, respectiv ca o replica subpaminteana a peisajului terestru.
Locul pesterilor in zestrea turistica a multor regiuni si tari - intre care si tara noastra - nu
este inca apreciat la adevarata sa valoare, desi pesterile intrate deja intr-o exploatare organizata
nu-si dezmint atractivitatea si eficienta.
Puternica atractie exercitata de pesteri asupra vizitatorilor se datoreaza resurselor lor
recreative multiple ca numar, bogate ca raspandire si concentrate adesea pe suprafete deosebit de
restranse. Dintre acestea enumeram:
- fascinatia produsa de ineditul formei in sine;
- morfologia variata;
- vestigiile paleontologice si arheologice;

12
 - ghetarii fosili etc.
Statutul de exceptie al pesterii intre celelalte forme de relief datoreaza mult structurii sale
complexe. Oricare alta forma de relief (conurile vulcanice, abrupturile muntilor, cheile etc.), in
ciuda dimensiunilor fara precedent, a infatisarii grandioase nu poseda o alcatuire atat de nuantata.
Pestera nu este doar un "gol" subpamantean, ci este expresia materializata a unui sistem de
evolutie, altul decat cel cunoscut la suprafata pamantului.
Ineditul formei in sine provine din desfasurarea sa tridimensionala, lungimea, latimea si
inaltimea primind in subteran o consistenta concreta. De asemenea, majoritatea elementelor de
detaliu ce alcatuiesc sistemul morfodinamic subteran nu-si au corespondent in peisajul de la
exterior. Speleotemele, in marea lor diversitate fizionomica si structurala, sunt un atribut exclusiv
al endocarstului; numeroase minerale, cu forme si culori dintre eele mai atragatoare, se formeaza
numai in conditiile particulare oferite de galeriile din calcare: asocierea pe suprafete restranse a
formelor de cele mai diferite origini este si ea proprie cavitatilor endocarstice. Cautarea acestui
inedit estetic, posesor a celor mai .surprinzatoare insusiri, constituie unul dintre mobilurile
esentiale ale penetrarii omului modern in strafundurile masivelor carstificate.
Pe langa ineditul peisajului sau morfologic, pestera isi atrage vizitatorii şi prin cateva
elemente apartinand „atmosferei” subterane. Intelegem prin aceasta nu atat climatul sau
microclimatul culoarelor sau diverticolelor sapate in piatra solubila, ci ansamblul de factori care
concureza la instaurarea in interiorul acestora a unui mediu insolit, cu totul şi cu totul aparte.
Mediu a carui percepere vizuala sau acustica se transforma adesea intr-o fertila sursa de revelatii
atat de necesare actului recreativ.
Unul dintre acesti factori este intunericul absolut ce domneste in adancurile pesterilor.
Intuneric caruia Jean Baures ii da o superba definitie: „noapte a visului profund, enigmatic,
fermecator care atrage pe curajosi si alunga pe cei fricosi, noapte invaluitoare si perfida care da
grandoare uneia dintre cele mai frumoase aventuri omenesti".
Al doilea element caracteristic pentru atmosfera subterana este acustica deosebita. Ea poate
fi pusa in evidenta prin contrast, adica prin raportare la linistea desavarsita intalnita in numeroase
sectoare de galerii fosile. Referitor la acustica pesterilor se impune mentionarii rezonanta lor
unica, particularitate valorificata sub aspect turistic prin amenajarea unor sali de concerte in
subteran cum ar fi cele din Pestera de la Romanesti din Muntii Poiana Rusca, Jeita (Liban),
Aggtelek (Ungaria) etc.
Atributele morfologice de exceptie sunt date, in primul rand, de amploarea cavernamentelor
multor pesteri. Este de ajuns ca un gol subteran sa aiba dimensiuni apreciabile pentru ca
fascinatia indusa vizitatorilor sa fie deosebita. Sentimentul de admiratie insuflat privitorilor de
desfasurarca ciclopica a edificiilor endocarstice porneste de la o intrebare fireasca si anume: care
sunt procesele raspunzatoare de geneza acestor adevarate bulevarde cotropite de intuneric? cat
timp i-a trebuit apei ca sa dizolve si sa transporte mase de calcar incalculabile?
Sali cu dimensiuni remarcabile, unele dintre cele mai impresionante din lume, se gasesc in
Pestera din Valea Firei din Muntii Apuseni, cu lungimi de peste 300 m si inaltimi ce depasesc
100 m. De mari proportii sunt si salile sistemului Zapodie, ale Pesterii Vantului, Sura Mare, Ciur-
Ponor, Topolnita, Tausoare etc. La nivel mondial, avem numeroasc exemple din carstul alpin
(Holloch, Eisriesenwelt), pireneean (Av. Pierre St. Martin), nord-american (Mamouth Cave),
cubanez sau chinez.
O pecete deosebita si-o pune, in actul speoturistic, asupra impresiei vizitatorilor imaginea-
soc a unei grote redusa la o mare sala subterana (Focul Viu, Fundata, Munticelu, Veterani). In
toate aceste cazuri intregul cavernament se reduce la ogiva impresionanta a unor sali uriase
terminate cu diverticole nesemnificative.
Dar nu numai salile se erijeaza intr-un element spectacular demn de retinut. Lor li se adauga
galeriile largi si inalte specifice pesterilor strabatute de rauri cu potential de denudare apreciabil
(Cetatile Ponorului, Ciur-Ponor, Pestera Vantului, Comarnic, Topolnita, Epuran etc.).

13
 O impresie favorabila lasa si dimensiunile largi ale intrarilor in pesteri. Mai ales acolo unde
ele nu sunt secondate de desfasurari asemanatoare ale cavernamentului sau de alte insusiri
recreative. Arcadele masive ale intrarilor in pesterile Ghetarul Vartop, Coiba Mare, Sura Mare,
Cetatile Ponorului, ca sa nu amintim de spectaculozitatea avenelor ce faciliteaza accesul in
Ghetarul Scarisoara, Cioaca Brebeneilor sau Ghetarul Zgurasti, etc., devin astfel un fericit
preludiu pentru ceea ce urmeaza sa daruiasca sufletului pestera respectiva.
In acelasi context se impune varietatea morfologiei majore si de detaliu a pesterilor. Orice
cavitate subterana este, in ultima instanta, un edificiu arhitectonic insolit, care imbina in liniile
sale nenumarate stiluri constructive promovate de agentii modelatori.
Analizand modul de participare at "interioarelor" pesterilor la constituirea zestrei atractive
se pot delimita doua grope majore de obiective, si anume: forme apartinand actiunii de sculptare,
de individualizare a cavitatilor subterane si forme rezultate in urma actiunii antagoniste acesteia,
de depunere si acumulare. Formele generate in etapa de sculptare a golurilor endocarstice
alcatuiesc asa numita morfologie austera compusa din meandre (celebre sunt meandrele ,,Emil
Racovita" din Pestera Vantului), hieroglifele de coroziune, marmitele, hornurile, septele de
coroziune, conurile de daramaturi sau blocurile suspendate.
Marea atractie a lumii subpamantene este motivata de prezenta formelor de depunere,
speleotemele. Atributul sacralitatii acordat de antici cavitatilor posesoare de astfel de incrustatii
morfologice isi are acoperire plauzibila: frumusetea palatelor subterane impodobite cu stalactite,
stalagmite sau coloane depaseste adesea pe cea a templelor edificate de mana omului si dedicate
diverselor divinitati.
Principalele tipuri de speleoteme care incanta privirile cu vraja lor pietrificata ce pot fi
intalnite in pesteri sunt: stalactitele, stalagmitele, coloanele, baldachinele, draperiile, curgerile
stalagmitice, coralitele, cristalictitele, anthoditele etc.
Stalactitele imbraca forma unor turturi pietrificati, dezvoltati de sus in jos, dinspre tavanul
galeriilor si salilor inspre planseul acestora. In general configuratia lor este cilindrica sau conica,
iar lungimea variaza intre cativa centimetri si 1-2 m. In cazuri de exceptie pot atinge 5-7 m
lungime. Printre exemplele ilustrative de la noi din tara mentionam Pestera Ursilor de la Chiscau,
Ghetarul Vartop, Topolnita, Pojarul Politei etc.
Unele formatiuni stalactitice au configuratii curioase cum ar fi stalactitele-macaroane
numite si stilolite, cu diametre de cativa milimetri si lungimi de pana la 2 m. Anemolitele se
dezvolta piezis iar stalactitele bulboase apar ca forme masive, cu fizionomii aparte.
Stalagmitele devin, prin dependenta lor fata de punctele de picurare, o replica, dezvoltata de
aceasta data de jos in sus, a stalactitelor. Dimensiunile lor variaza de asemenea in limite largi,
ajungand la 7 m inaltime (cazul stalagmitei din Pestera Tecuri). Paleta formelor este si aici
nuantata: stalagmite-lumanari, conice, tronconice, arenacee sau sub infatisare de domuri
stalagmitice masive.
Coloanele reprezinta, in plan morfologic, o conexiune intre o stalactita si o stalagmita (in
cazuri de exceptie ele pot rezulta printr-o crestere exacerbata a uneia sau alteia din cele doua
forme), iar in cel atractiv o punte de legatura intre planseul si tavanul galeriilor endocarstice. Se
intalnesc in majoritatea pesterilor lumii afectate de procese de depunere. Prezenta coloanelor in
pesterile Romaniei este cu totul remarcabila. Ca de altfel si dimensiunile lor. Cine poate uita
multimea pilierilor calcitici din Sala Padurii Impietrite a pesterii Osoi, „Palmierul” din Pestera
Cubles, coloanele din montmilch ale pesterii Varfurasul, cele de peste 4 m inaltime din pestera
Racovita, densitatea lor in Galeria Coloanelor a Topolnitei etc.
Baldachinele sunt formatiuni de tavan si perete rezultate prin depunerea areala a calciului
pe proeminentele stancoase. Ulterior, prin cresterea continua a formei, ea devine suspendata iar
marginile inferioare intens crestate seamana unor franjuri pietrificate. In tara noastra remarcam o
mare concentrare a baldachinelor in pesterile din Muntii Sebes (Sura Mare, Ponorici-Cioclovina,
Pestera din Valea Stanei), dar ele nu lipsesc nici din pesterile Muntilor Apuseni (Osoi, Moanei,

14
Ursilor de la Chiscau) sau Banatului (Tolosu, Ponor-Plopa).
Draperiile sau valurile sunt cruste calcitice ondulate, atasate structural peretilor inclinati.
Ele se dezvolta perpendicular pe linia peretelui, izolat sau grupate, si au grosimi variate. Cand
apele de prelingere contin minerale argiloase, oxizi de fier sau mangan, acestea se depun odata cu
ionii de calciu, rezultand suprafete ondulate policrome, de mare frumusete. Le regasim frecvent,
sub topicul de "fanion" in Huda lui Papara, Pojarul Politei, Varfurasul, Magura, Martel, Closani
etc.
Curgerile stalagmitice impodobesc peretii inclinati moderat si planseele galeriilor. Ele nu
sunt altceva decat crustele provenite din depunerea calcitului de catre apele de percolatie ce
acopera, in perioadele ploioase, indeosebi, suprafete insemnate din galeriile fosile. In functie de
compozitia carbonatilor si a impuritatilor intalnim scurgeri de calcit sau montmilch, cu un colorit
cuprins intre albul imaculat si maroniul sau rosieticul datorat impuritatilor de diferite origini. De
altfel scurgerile stalagmitice pot fi considerate alfa si omega concretionarii in pesteri. Din aceasta
cauza aria lor de raspandire este foarte larga, neexistand practic sectoare concretionate unde sa
nu-si faca aparitia.
In cazuri particulare, cand scurgerea si depunerile calcitice se orienteaza preferential pot
rezulta forme de tip parasuta (Ghetarul Vartop, Pestera din Valea Firei), torpile (Pestera Vantului)
sau clopote (Pestera Ursilor de la Chiscau).
Cand depozitele calcitice ocupa albia fosila a galeriilor, suprapunandu-se unui substrat
friabil, nisipos sau bolovanos, la reactivarea hidrologica a acestei albii suportul friabil poate fi
inlaturat, punandu-se in evidenta planseele suspendate cum sunt cele din pesterile Tausoare,
Onceasa sau Bonchii.
Gururile sunt bazinele ce populeaza planseele salilor si culoarelor subterane, fiind
constituite din baraje rectilinii sau sinuoase, triunghiulare, dreptunghiulare sau in trepte. Ele se
aseamana unor cuiburi concretionate unde apele de picurare sau prelingere se acumuleaza
generand lacuri insolite. Dupa fizionomia barajelor si conditiilor genetice se deosebesc variate
tipuri: etajate, in contraforturi, palnie, cupa, peana etc. Farmecul lor deriva numai partial din
amploarea barajelor (ce pot ajunge la 1-2 m inaltime in Comamie sau Pestera din Valea Firei, dar
si la 19 m cum este exemplul unui gur din China) el datorandu-se mai ales ineditului micilor
lacuri gazduite, cu apa lor limpede si imobila. Apa care isi lasa si ea prinosul mineral pe peretii
cuvetei sub infatisarea unor firave cristale si a caleitului flotant.
Coralitele apar in morfologia de detaliu a golurilor carstice sub forma unor structuri ce
amintesc de coralii marilor tropicale. Numarul limitat al cavitatilor posesoare de astfel de forme
Ie face eu atat mai valoroase sub aspect atractiv. Ca pesteri foarte bogate in coralite mentionam
Pestera lui Ion Barzoni si Pestera nr.62 din Valea Cernei. Le mai intalnim in Rezervatia Mare a
Ghetarului Scarisoara, Pojarul Politei, Pestera cu Corali (din Retezat) etc.
Helictitele. Nici o alta forma endocarstica nu a starnit atatea priviri admirative si atatea
intrebari precum helictitele, numite adesea si excentrice. Cauza acestui interes fara egal deriva din
misterioasele lor dispuneri spatiale, cu orientarea agregatelor cristaline spre toate directiile
posibile. Sfidarea gravitatiei pare a fi principala lor preocupare, cresterea pe orizontala, oblica sau
de jos in sus inregistrandu-se frecvent. Rolul decisiv in geneza lor revine fortelor capilare ce
faciliteaza deplasarea antigravitationala a particulelor de apa incarcate cu ioni de calciu.
Manunchiuri incantatoare de helictite se dezvolta in Pestera din Cioaca Brebeneilor,
Closani, Popovat, Ponoras, Tecuri, Micula etc.
Cristalictitele au faima celor mai fragile si diafane formatiuni subterane, adica a ceea ce
natura a creat mai pur si mai sensibil. Sunt alcatuite din monocristale de calcit si aragonit, cu
orientari diverse, din care cauza imbraca adesea un aspect dendritic. Asocierea monocristalelor
genereaza jerbe ramificate de mare efect asupra privitorului, asa cum au fost cele din Pestera
Fagului (distruse azi in mare parte), Baia lui Schneider, Sugau, Zeicu, Tecuri sau Pojarul Politei.
Anthoditele au o raspandire limitata la cateva pesteri si anume: Tausoare, Micula si Pestera

15
Vantului. Asa cum ne-o spune si topicul adoptat „florile de piatra”, ele sunt alcatuite din gipsul
depus in mediul subteran sub forma unor rozete cu petalele revarsate spre in afara, ce incrusteaza
colturile mirifice de galerii endocarstice. Un alt atribut turistic al cavitatilor subterane se afla
inmagazinat in depozitele de gheata fosila cantonate in anumite pesteri. Desigur, in zonele
subpolare sau la altitudini superioare limitei zapezilor permanente, astfel de acumulari de apa
solidificate nu sunt o noutate. Cu totul alta este situatia pesterilor cu gheata intr-un climat care
prin parametrii sai este impropriu formarii si mentinerii ghetii perene cum este cel al tarii noastre.
Totusi, datorita unei serii de particularitati morfologice si topoclimatice ale catorva cavitati, s-au
creat si conservat conditii prielnice acumularii si perpetuarii multianuale a depozitelor glaciare.
Prin ea insasi existenta ghetarilor fosili devine un obiectiv de mare interes pentru vizitatorii
pesterilor respective. Pe langa acest element, gheata subterana, prin fizionomia si modul sau de
acumulare se constituie intr-un inedit factor de atractie turistica. Este de ajuns sa mentionam
spectaculozitatea falezei translucide a Ghetarului Scarisoara, cu o inaltime de peste 27 m care, in
Rezervatia Mica prezinta interesante fenomene de plasticitate si stratificatie. Ea pune in evidenta
ritmul acumularii ghetii in cei peste 3000 de ani ai blocului cu un volum de peste 75000 m2.
In aceeasi pestera, al carei depozit glaciar este cel mai masiv din sud-estul Europei, se
formeaza primavara si toamna splendide stalagmite de gheata cu inaltimi de pana la 2-3 m si cu
forme dintre cele mai curioase. Al doilea bloc de gheata ca marime din tara noastra (peste 30000
m3) se afla in profunzimile avenului numit, generic, Ghetarul Bortig, situat in vecinatatea pesterii
Cetatile Ponorului. Conul de apa solidificata ocupa intreaga suprafata a unei vaste sali de 60 m
lungime si 52 m latime. In partea rasariteana a salii se desfasoara un lac inghetat, iar intr-unul din
diverticolele ei se inalta, gratioase, numeroase stalagmite translucide.
Revelatii deosebite ii incearca si pe cei dornici de a vizita Ghetarul Focul Viu din aceeasi
zona inalta a Muntilor Bihor. Farmecul inegalabil al acestui depozit de gheata este dat de
reflectarea de catre aceasta a razelor de soare ce cad la un anumit ceas al zilei. Se naste astfel o
aureola in irizarea careia atmosfera galeriei se umple de tainice mistere, iar privitorul soarbe
adanc din „focul viu” al nemaivăzutului.
Dintre pesterile cu gheata celebre ale Europei amintim Pestera Demanovka, din Slovacia si
Eisriesenwelt din Austria.
Lumea subterana, prin caracteristicile sale fundamentale, s-a constituit intr-un mediu
propice conservarii vestigiilor paleontologice si arheologice. Putem chiar afirma ca – in
comparatie eu mediul subaerian - el s-a dovedit ideal pentru transmiterea mesajelor in timp,
uniformitatea factorilor climatici, in primuI rand, si linistea evolutiva specifica sectoarelor fosile,
jucand roluI unor conditii cu totul si cu totuI de exceptie.
Intr-un astfel de mediu prielnic s-au conservat mari cantitati de ramasite osteologice ale
ursului de cavema, Ursus spaeleus, deseoperite in pesterile Magura, Onceasa, Igrita, Micula. In
Pestera Ursilor de Ia Chiscau s-a descoperit un schelet in conexiune anatomica, lucru rar intalnit.
De la putemicul carnivor, disparut din fauna tarii noastre acum 10000-15000 ani, s-au mai
pastrat, in relieful galeriilor, gropile de gestatie, urmele de gheare intiparite in argila planseelor si
peretilor, barrenschlifturile (suprafete lustruite prin frecarea repetata cu blana a excrescentelor
stancoase) etc.
Mult mai rare si mai valoroase sunt vestigiile ce amintesc de trecerea prin pesteri, ca etapa
in devenirea sa istorica, a omului primitiv.
Vetrele de locuire din Pestera de la Grosi din Muntii Trascaului, Gaura Chindiei, Pestera
Liliecilor din Dobrogea, Pestera Muierilor de la Baia de Fier etc., atesta coabitarea stransa dintre
om si lumea subterana. In pesteri au fost adapostite comori (cum o releva tezauruI haIIstattian
descoperit in Cioclovina cu Apa), au fost amenajate necropole (precum cea din pestera Toplitei
de Vida), depozitate unelte si vase (Pestera Moanei) sau exersate virtutile artistice ale omului
primitiv. Pestera din cariera Cuciulat din Podisul Somesan adaposteste cele mai frumoase picturi
rupestre din Romania, din aceeasi perioada cu cele realizate pe sevaletele pietrificate ale

16
Altamirei, Trois Freres, Combarelles, Niaux sau Lascaux.
Pestera devine asadar nu numai un muzeu natural cu o mare bogatie de forme inedite, ci si
un pretios muzeu al vestigiilor antropice indiferent daca acestea provin din indeletnicirile lui sau
preocuparile sale artistice.
Integrarea pesterilor in sfera turismului prezinta cateva aspecte neintalnite in cazul
obiectivelor de alt gen. In primal rand, orice pestera care este vizata sa fie deschisa accesului
vizitatorilor presupune o amenajare cu grade de complexitate diferite, in functie de
particularitatile pesterii in sine. Daca in cazul unei cascade sau al unui abrupt este suficient a
construi o cale de acces moderna pana in apropierea obiectivului, pesterile cer infinit mai mult.
Incepand cu obligativitatea iluminatului, construirea potecilor de acces si terminand cu masurile
de protectie a unui ecosistem - cel endocarstic - extrem de sensibil. Investitiile sunt mari, dar pnn
functionarea permanenta a obiectivului turistic se amortizeaza rapid.
Structurile geologice inedite se erijeaza adesea in puncte de mare concentrare a cererii
turistice, indeosebi in plan local. Atractivitatea lor provine din unicitatea repartitiei spatiale,
grandoarea desfasurarii, fizionomia insolita etc.
Astfel, pentru Muntii Apuseni, coloanele de bazalt ale masivelor Detunata Goala si
Detunata Flocoasa sunt repere de seama ale circuitelor turistice prin partea nordica a Muntilor
Metaliferi. Dealul cu Melci, situat in versantul stang al Ariesului Mic devine un punct de interes
pnn cochiliile de gasteropode concentrate intr-un numar foarte mare in stratele geologice de
suprafata. Tot ca structuri geologice de mare rezistenta peisagistica mentionam klippeIe din
Trascau-Metaliferi, Ciucas sau Ceahlau, unde calcarele fragmentate si dislocate sunt diseminate
in masa unor depozite mai friabile, usor de denudat. In consecinta structurile carbonatice apar ca
masive izolate ce diversifica peisajul si-l innobileaza din punct de vedere estetic.
Structuri geologice de mare amploare, deosebit de spectaculoase apar in Alpi, Pirinei, Anzi,
Cordilieri sau Himalaia. Canioanele nord-americane si cele himalaiene sunt adevarate ferestre
deschise spre interiorul scoartei terestre. Agentii modelatori ai reliefului le-au deshumat si
sculptat aducandu-le un spor de diversitate fizionomica.
La scara regionala, formele de relief constituie asociatii peisagistice de mare relevanta
atractiva. Deosebim astfel anumite tipuri de relief (carstic, vulcanic, fluviatil, litoral) unde
asocierea diferitelor elemente, fiecare din ele cu o functie recreativa proprie, ridica la cote
superioare valoarea potentialului. Apare astfel acel coeficient de armonie care exprima diferenta
inregistrata prin cumularea valorii obiectivelor luate ca entitati de sine statatoare si cea a
peisajului care le inglobeaza. Diferenta, intotdeauna pozitiva, rezulta din relatiile ce se
instaureaza in cadrul operatiunii de punere in exploatare intre diversele obiective apropiate, prin
eliminarea monotoniei turistice, diversificarea ofertei, stimularea optiunii turistilor pentru cat mai
multe din elementele ofertei etc.

Clima
Daca relieful asigura suportul material al tuturor activitatilor recreative, climatul impune
"starea" lor de desfasurare. EI genereaza "atmosfera" favorabila sau nefavorabila actului
recreativ, catalizand sau dimpotriva, inhiband, derularea acestuia. Majoritatea absoluta a
turistilor, dar si numerosi cercetatori, reduc importanta climei la "timpuI frumos" a carui
frecventa si durata este definitorie pentru recreere intr-o regiune data. Constatam astfel, ca
impactul climatic in turism se manifesta, in primul rand, la nivelul psihologiei individului,
vremea urata devenind, prin inconvenientele sale, un prag peste care optiunea turismului trece
rareori. Aceasta, in ciuda faptului ca toate celelalte elemente implicate in satisfacerea nevoii de
agrement sau cura sunt functionale, incepand de la obiectivele atractive la infrastructura sau
produs turistic.
In definirea "timpului frumos" sunt implicate o serie de elemente climatice cum ar fi:
nebulozitatea, frecventa precipitatiilor si starea lor de agregare, temperatura aerului, vanturile etc.

17
 Nebulozitatea este factorul ce influenteaza direct durata stralucirii soarelui, parametru vital
pentru cura heliomarina din regiunea litorala, dar si pentru fructuoasa desfasurare a excursiilor
montane. Exista diferentieri nete intre valorile inregistrate pe fatadele vestice ale continentelor,
supuse influentei maselor de aer vestic, ce stimuleaza o nebulozitate ridicata si litoralele unor
mari intracontinentale (Marea Mediterana, Marca Rosie), sau de pe fatada estica (Marea
Caraibilor), unde durata stralucirii soarelui este maxima. O exceptie o constituie, totusi,
California unde curentul rece omonim determina inversiuni termice si o stabilitate pronuntata a
ariilor anticiclonale ceea ce explica lungimea sezonului turistic in zona.
Pentru regiunile montane, frecventa si durata timpului frumos sunt mai reduse datorita
proceselor convective si ascensiunilor orografice ale maselor de aer. In masivele mai inalte,
vremea frumoasa creste ca durata in fasiile situate deasupra plafonului obisnuit de nori.
Nebulozitatea, atunci cand nu se manifesta excesiv, respectiv cand este constituita din nori
subtiri (din grupa Cirus) joaca un rol pozitiv, atenuand intensitatea radiatiei calorice in orele
amiezii. De asernenea, norii in formatiuni izolate, in zonele montane, ridica valenta estetica a
peisajului.
Frecventa si intensitatea precipitatiilor este si ea o consecinta imediata a nebulozitatii.
Timpul ploios adauga, pe plan psihologic, un stress in plus, determinand sedenterizarea temporara
a turistului in locul de sejur. Daca precipitatiile lichide sunt un factor nefavorabil, impiedicand,
sub diverse forme derularea activitatii turistice, cele sub forma de zapada au un efect contrar. Ele
genereaza nu numai o stare benefica turismului, dar si un substrat aparte utilizat cu intensitate
pentru variate tipuri de agrement (schi, sanius, patinaj etc.). De aici, poate, si denumirea de "aurul
alb" acordata zapezii in Canada.
Temperatura aerului intra in calcul numai in situatia manifestarii sale excesive. Perioadele
toride de vara, cu o radiatie solara puternica, sunt tot atat de nefavorabile activitatilor de recreere
ca si intervalele geroase de iarna, cu temperaturi sub -15°C. Dincolo de aceste valori, temperatura
aerului are repercusiuni negative asupra turismului.
Vanturile, in functie de durata si intensitatea lor, au o influenta contrastanta. Astfel, brizele
marine sau montane au un putemic rol moderator, mai ales in zona litorala, unde joaca rolul si de
agent de transport si dispersie a aerosolilor. Dimpotriva, vanturile putemice aduc prejudicii
actului recreativ, atat pe tarmul marii (spulberand nisipul plajelor si agitand suprafata marii), cat,
mai ales pe crestele muntoase, unde spulbera zapada, troienesc potecile devenind o sursa de risc
potential.
Dintre alte fenomene climatice, legate partial de prezenta celor susmentionate, mentionam
efectele negative ale cetii dense si poleiului, care impiedica circulatia vizitatorilor in conditii de
siguranta,
Parametrii meteorologici analizati actioneaza, in majoritatea absoluta a cazurilor, intr-o
stransa interrelatie, determinand anumite tipuri de climat si o ierarhie a importantei acestora
pentru turism. Se detaseaza, ca urmare, pentru regiunile temperate, cele doua tipuri de clima
specifice anotimpurilor extreme: vara si iarna.
Climatul estival se caracterizeaza printr-o nebulozitate mai redusa, insolatie mare,
temperaturi optime, vanturi putin frecvente si reduse ca intensitate. Este climarul curei
heliomarine si a drumetiilor montane.Tipul de turism practicat este cel recreativ si mixt (curativ-
recreativ-cultural). In aceasta perioada se desfasoara in toata plenitudinea sa turismul din zona
preoraseneasca, de scurta durata, el fiind sinonim cu iesirea la iarba verde intr-o zi cu timp
frumos.
Durata maxima a timpului frumos in acest anotimp explica de altfel varful absolut al cererii
turistice. Majoritatea turistilor aloca recreerii timpul si resursele proprii vara, adica perioadei celei
mai optime pentru calatorie.
In functie de desfasurarea in latitudine si altitudine a suprafetelor, precum si influenta unor
factori locali, climatul estival va prezenta un larg evantai de particularitati, fata de care turismul

18
se adapteaza prin amplificare sau restrangere.
Climatul de iarna este definit prin temperaturi scazute, precipitatii sub forma de zapada,
nebulozitate accentuata. In acest caz, in altitudine, mersul elementelor climatice prezinta sensuri
diferite: in timp ce valorite temperaturii scad, durata stralucirii soarelui creste. Se remarca, din
punct de vedere termic, doua trepte altitudinale nefavorabile turismului: cea situata la peste 1200
m, cu un climat aspru, si cea din baza depresiunilor, cu temperaturi scazute datorita inversiunilor
termice. Fenomenele de ceata, frecvente in acest anotimp, duc la cresterea nebulozitatii la
altitudini mici (sub 1000 m).
Resursa capitala a climatului hivernal sub aspect turistic este zapada. Ea intereseaza, in
primul rand, prin durata mentinerii si grosimea stratului sau. Grosimea stratului de zapada este un
factor de mare importanta in practicarea sporturilor de iarna. Mentionam ca o grosime excesiva
impiedica insa alte forme de practicare a turismului (in principal drumetiile) si buna desfasurare a
accesului in teritoriu.
Durata stratului de zapada variaza in functie de latitudine, altitudine si expozitia versantilor.
El este minim in sudul zonei temperate si maxim la latitudini polare; la poalele muntilor fata de
piscurile inalte; pe versantii sudici in raport cu cei nordici, etc. Se considera ca pentru practicarea
turismului de iarna intr-un mod eficient durata stratului de zapada trebuie sa fie mai mare de 90
zile.
Indicele climato-turistic. Interdependenta dintre elementele meteorologice si variabilitatea
lor in spatiu si timp a condus la necesitatea calcularii unui indice climato-turistic. O expresie a
acestuia ne-o ofera Clausse si Guerault (dupa Farcas si colab., 1968) care iau in considerare trei
elemente principale si anume: durata stralucirii soarelui, temperatura si durata precipitatiilor intr-
o regiune data, pe care le asociaza in urmatoarea formula:

unde: I = indicele climato-turistic; S = durata stralucirii soarelui (in ore); T = temperatura medie
lunara (in zecimi de grad); D = durata precipitatiilor din timpul zilei (considerand ca o ora cu
ploaie valoreaza cat 5 ore cu soare).
Dupa autorii mentionati, in caracterizarea climatica a unei regiuni sau areal turistic nu se iau
in considerare o serie de elemente implicate direct in mersul vremii (vanturile, tipul
precipitatiilor) ceea ce confera rezultatelor o valoare relativa, suficienta insa pentru o apreciere de
ansamblu.
Analizand valorile obtinute, la latitudini temperate, cum sunt cele ale tarii noastre, se
individualizeaza trei tipuri de climate suprapuse la tot atatea tipuri de relief: munte, deal (podis) si
campie.
Climatul de munte se intalneste la altitudini de peste 700 m. Durata sezonului de vara este
sub 200 zile (lunile V-X), la altitudini coborate si sub 120 zile la altitudini superioare (VI-IX). In
schimb, pe masura cresterii altitudinii, apar premisele optime sezonului de iarna, desfasurate in
lunile decembrie-aprilie. In zonele joase, durata sezonului turistic scade sub 100 zile (I. Farcas si
colab., 1970).
Climatul de munte are doua subtipuri caracteristice: alpin si subalpin.
Climatul de deal si podis se caracterizeaza prin cresterea sezonului de vara la 240 zile (III-
XI) si reducerea celui de iarna la lunile ianuarie si februarie.
Climatul de campie are o durata a sezonului de vara de peste 240 zile. Sezonul de iarna este
limitat iar importanta zapezii (in lipsa denivelarilor morfologice) scade. Varianta sa cea mai
expresiva este climatul litoral maritim, careia i se adauga alte cinci nuante: continental estic,
continental sudic, nord-vestic, sud-vestic, central-transilvanean.
Pentru tara noastra valorile indicelui climato-turistic au fost calculate de catre I. Farcas si
colab. (1968, 1970). Se apreciaza ca valorile cuprinse intre 0-10 sunt favorabile (spre exemplu, in

19
iulie, la Constanta, la o ternepratura medie rnultianuala de 27,4°C, cu o durata de stralucire a
soarelui de 16 ore, in absenta precipitatiilor, valoarea indicelui este 9).
La scara globala, celelalte tipuri climatice releva fiecare in parte insusiri turistice diferite.
Astfel, clima ecuatoriala, datorita umiditatii si caldurii excesive atrage putini vizitatori interesati
de flora sau fauna bogata, respectiv de unele obiective antropice.
Clima tropicala oceanica are in vanturile de vest si alizee factorul moderator sub aspectul
reducerii temperaturilor mari si ariditatii, ceea ce duce la cresterea numarului turistilor pe coastele
Americii Centrale si de Sud, a Australiei sau lndochinei. La polul opus se situeaza climatul
tropical continental, desertic si semidesertic al Africii, Australiei centrale, Asiei centrale etc. In
aceste regiuni, cu unele mici exceptii (Valea Nilului, Mecca, Tassili) se inregistreaza o circulatie
turistica minima, asemanatoare celei din zona deserturilor reci ale Antarcticii, Groenlandei si
partii de nord a Eurasiei. Pentru climatul tropical cu doua sezoane (umed si uscat) activitatile
turistice se practica in perioada secetoasa, iar in regiunile cu o clima subtropicala, in perioada
primavara-toamna. in regiunile subpolare, anotimpul optim este vara cand, pentru cateva luni,
temperaturile medii depasesc 0°C.
Clima ca resursă atractivă. Rolul climei nu se reduce numai la creionarea atmosferei de
desfasurare a activitatilor turistice, ea se impune, prin anumite trasaturi, ca un obiectiv de sine
statator. Astfel de trasaturi sunt cele apartinand climatului de adapost, climatului subteran si
climatului litoral.
Climatul de adăpost este propriu unor areale a caror configuratie morfologica a condus la
manifestarea, fara rigori deosebite, a elementelor meteorologice. Avem in- vedere depresiunile
inchise, anumite culoare de vale sau sectoare de podisuri sau platouri aflate in „umbra” circulatiei
dominante a maselor de aer. Amplitudinea redusa a oscilatiilor climatice confera acestor arii un
coeficient superior de atractivitate, indeosebi pentru fluxurile turismului curativ. Statiunile
Borsec, Vatra Dornei, Moneasa sau Stana de Vale sunt situate in astfel de depresiuni, participarea
climatului la zestrea lor turistica fiind recunoscuta.
Climatul subteran se intalneste in pesteri sau cavitati artificiale si este definit de o constanta
remarcabila a temperaturii, umiditatii sau circulatiei aerului. Mentionam ca nu toate pesterile au
un astfel de topoclimat, ci numai cele cu o morfologie specifica (cavitatii cu o singura intrare,
fara denivelari de amploare etc.). Masuratorile topoclimatiee indelung efectuate in unele pesteri
(Pestera cu Apa din Valea Lesului, spre exemplu) releva faptul ca, intr-un ciclu anuaI, valorile
medii ale temperaturii au o amplitudine maxima de 0,8°C, iar cele ale umiditatii relative de numai
3%. Pe langa marea sa constanta, climatul subteran se impune ca factor terapeutic de prim ordin
prin ionizarea puternica a aerului (aerosoli). Cantitatea de aerosoli din cavitatile subterane ale
vechilor saline explica aparitia sanatoriilor subterane pentru tratarea afectiunilor respiratorii (astm
bronsic).
Climatul litoral asociaza duratei lungi de stralucire a soarelui insolatia puternica
(ultraviolete) si aerosolii in cantitati sporite. Acesti factori concureaza la afirmarea talasoterapiei,
orientand optiunile turistilor si oferta dinspre trasatura recreativa spre cea mixta (curativ-
recreativa).

Hidrografia
Alaturi de relief, hidrografia se instituie in principala sursa de atractie turistica apartinand
cadrului natural. Elementele hidrografice poseda atribute pitoresti inmagazinate in sistemul lor de
organizare, particularitatile fizico-chimice sau dimensiunea acumularilor acvatice. Principalele
forme de prezenta a hidrografiei in turism sunt:
- retelele fluviatile (de suprafata si subterane):
- lacurile;
- apa marilor si oceanelor;
- cascadele;

20
 - izbucurile si gheizerii:
- apele termale, minerale si termo-minerale;
- ghetarii.
Retelele fluviatile, indiferent de marimea si importanta lor devin o resursa turistica de prim
ordin prin: geneza efectului de margine, posibilitatile oferite agrementului prin inot sau pescuit,
diversificarea valentelor peisagistice etc.
Malurile apelor, prin microclimatul si peisajul specific reprezinta o fasie vizata de turismul
sfarsitului de saptamana. Configuratia si morfologia de. detaliu a malurilor are un rol major in
orientarea preferintelor pentru un sector sau altul al acestora. De exemplu, tronsonul meandrat al
unor rauri se impune prin spectaculozitate. Un alt criteriu ce influenteaza optiunile cererii este
adancimea si viteza apei. Ca urmare, vor fi preferate sectoarele cu un curs domol si cu adancimi
de pana la 2 m, cresterea adancimii apei fiind un factor restrictiv in practicarea inotului. Pentru
turismul sportiv axat pe pescuit sau canotaj, se au in vedere acele rauri sau fluvii bogate in peste
sau care ofera conditii optime desfasurarii regatelor nautice.
Un loc aparte revine retelelor hidrografice ce strabat marile orase (Dunarea pentru
Bratislava, Viena, Budapesta sau Belgrad; Rinul pentru Zurich; Strasbourg, Sena pentru Paris;
Tamisa pentru Londra etc.) intens amenajate si utilizate atat pentru navigatia de agrement, cat si
pentru transportul turistilor dintr-o parte in alta a aglomeratiilor urbane. De altfel, rolul turistic al
hidrografiei nu se rezuma numai la atractia in sine, ci si la aportul sau ca element indispensabil
functionarii infrastructurii, inclusiv a transporturilor. Pe langa apele curgatoare de suprafata,
semnalam prezenta raurilor endocarstice ce strabat pesterile de mari dimensiuni (Punkva,
Mamouth Cave, Cetatile Ponorului, Postojna etc.) incluse, in unele cazuri, in exploatare de tip
turistic, prin amenajari ce faciliteaza navigatia subterana.
Lacurile. Spre deosebire de apele curgatoare, incluse apriori in structura fireasca a oricarui
peisaj, acumularile lacustre se individualizeaza mai pregnant. In consecinta, zestrea lor turistica
este mai bine creionata si consta intr-o serie de atribute legate de pescuit, canotaj, inot sau peisaj.
Valoarea turistica a majoritatii lacurilor este strans dependenta de geneza lor. Astfel, lacurile
glaciare si vulcanice se impun prin pitorescul peisajului limitrof, de mare spectaculozitate;
lacurile carstice prin ineditul alimentarii hidrologice; lacurile sarate prin posibilitatile lor curative;
limanele sau lagunele ca domenii ale pescuitului si canotajului etc.
Lacurile de mai mare extensiune, situate in tari fara iesire la mare (Balaton, in Ungaria;
Lehman si Bodense in Elvetia; Ciad; Victoria, pentru Uganda) devin poli de atractie majora a
turistilor, jucand rolul unor adevarate mari interioare.
Pentru tara noastra, de mare importanta in acest domeniu sunt lacurile sarate nascute, in
majoritatea lor, in perimetrul vechilor mine de sare (Gena Sugatag, Costiui, Ocna Dej, Turda,
Ocna Sibiului, Sovata, Ocnele Mari, Slanic Prahova, Telega). Remarcabil, in special prin
fenomenul de heliotermie, este Lacul Ursu de la Sovata. AIte Iacuri sarate, nascute in urma unor
procese naturale (ascensiunea apelor sarate si acumularea lor la suprafata; limane maritime) cum
ar fi Amara, Lacu Sarat, Techirghiol, Tasaul. Mangalia poseda, pe langa zestrea curativa a apelor
bogate in saruri, inca un element de mare importanta terapeutica: namolul sapropelic.
In pesterile de mari dimensiuni se intalnesc lacuri subterane pe suprafata carora se
navigheaza spre profunzimile galeriilor.
Apa marilor si oceanelor intervine in turism prin intermediul complexului morfo-hidro-
climatic al litoralelor. Apreciata la adevarata sa semnificatie, participarea acestui complex la
alcatuirea zestrei turistice mondiale este deosebita, situandu-se pe o pozitie de varf intre celelalte
forme de organizare hidrografica sau peisagistica.
Incepand de la latitudinile mijlocii si pana la ecuator, apa marilor si oceanelor participa la
realizarea curei heliomarine, a talasoterapiei. Fara prezenta acesteia, turismul estival al litoralelor
din intreaga lume ar fi de neconceput.
Desi apa marina este un accesoriu indispensabil actului recreativ, valoarea turistica a

21
rivierelor depinde si de morfologia sau clima lor. Astfel, tarmurile joase sunt preferate celor inalte
datorita plajelor larg dezvoltate (tarmul mediteraneean in sectorul Nisa, Cannes, in comparatie cu
tarmul Coastei Esterel, mai abrupt si cu plaje foarte inguste).
Climatul de ansamblu al regiunii poate conduce la o utilizare permanenta a insusirilor
recreative ale apelor marine (Florida, Antilele Mari, Azore) sau sezoniere (mai indelungata, in
cazul Marii Mediterane, sau mai restransa in cazul Marii Negre).
Cascadele sunt elemente morfo-hidrografice reprezentand mari caderi de apa peste
pragurile reliefului. Cum atributul spectaculozitatii lor este continut in revarsarea si acustica
valurilor de apa, consideram includerea lor la aceasta grupa de obiective ca justificata.
Dimensiunea, concretizata in desfasurarea pe verticala a caderii de apa, este factorul definitoriu al
valorii lor atractive, Astfel, cascada Angel din Venezuela se situeaza in fruntea ierarhiei mondiale
(circa 1 000 m inaltime), urmand-o, la mare distanta cascadele raului Potero (226 m), Yelowstone
etc. In alte situatii, pitorescul cascadeIor are la origine amploarea caderii, desi inaltimea pragului
este modesta. In aceasta situatie sunt cascadele Victoria (Zambezi), Niagara, Iquacu, Yosemite
etc:
lzbucurile apar in zonele carstice sub forma unor izvoare cu un debit apreciabil. Cu o mare
forta atractiva sunt inzestrate izbucnirile arteziene (de tip vauclusian) sau intermitente (cu simpla
sau dubla intermitenta). Se asociaza peisagistic cu abrupturile laterale ale vailor, cu versantii
cheilor sau obarsiile unor vai de recuI. ln carstul Romaniei sunt cunoscute izbucurile intermitente
Calugari (cu dubla intermitenta) si Bujorul (cu intermitenta simpla), Galbenei, Tauz, Izbandis,
Rosiei, Cemei, Izverna etc.
Gheizerii sunt izvoarele fierbinti care, datorita presiunii interne tasnesc cu intermitenta la
inaltimi apreciabile. Se intalnesc frecvent in regiunile cu activitate vulcanica sau post vulcanica
intensa (Islanda, Kamceatka, SUA). Celebru este gheizerul Old Faithful (Batranul credincios) din
Yelowstone Park ce-si arunca apele, cu o regularitate maxima, la peste 80 m inaltime.
Apele termale si termominerale sunt cantonate la mari adancimi si ajung la suprafata fie
prin izvoare localizate pe dislocatii profunde, fie prin foraje. Termalismul lor determina o
dizolvare rapida si masiva a sarurilor, rezultand adesea o mineralizare dependenta de compozitia
chimica a substratului geologic in care este cantonat acviferul sau pe care-l strabat in ascensiunea
apelor spre suprafata. In tara noastra, cel mai important acvifer termal este amplasat in subsolul
Campiei si Dealurilor de Vest, intre Satu Mare si Timisoara. Pe acest sistem de falii adanci ies Ia
suprafata apele termale de la Marghita, Oradea, Tinea, Arad, Timisoara sau Teremia. Acvifere
termale intalnim si in Muntii Apuseni (Moneasa, Geoagiu, Vata de Jos) sau in Carpatii
Meridionali (Baile Herculane, Calimanesti-Caciulata). Conform datelor unor foraje recente,
rezerve mari de ape termale par a fi localizatc in subasmentul Campiei Romane.
Principala functie turistica a apelor termale si termominerale este cea curativa (in tratarea,
prin cura externa, a afectiunilor reumatismale, ale aparatului locomotor), dar se extinde
exploatarea recreativa (stranduri, piscine). Pentru alte continente, remarcabila este concentrarea
de izvoare termale in parcul Yelowstone (cca. 3000), Japonia, Filipine, China etc.
Apele minerale alcatuiesc o categorie aparte de resurse, atat din punct de vedere genetic, cat
mai ales a functiei turistice. Importanta lor atractiva consta in incarcatura minerala pe care o
contin, rasfranta pozitiv in contextul utilizarii lor in cura interna (cea mai frecventa) sau extema.
Gama afectiunilor tratate este extrem de larga, incepand de la cele ale aparatului locomotor
(reumatism degenerativ sau inflamator), cardiovascular, digestiv, neurologic, respirator, boli
metabolice etc.
Repartitia apelor minerale releva concentrari ale resurselor in anumite tari si lipsa lor pe
suprafete vaste. Romania poseda peste 3000 izvoare cu ape minerale (carora li se adauga aIte
numeroase surse neinventariate), situandu-se pe primul loc intre statele europene. O urmeaza, la
mare diferenta, Ungaria (447), Italia (264), Germania (165), Franta (116), Cehia si Slovacia (57),
Suedia (7). Dintre statiunile turistice de mare notorietate localizate langa astfel de resurse

22
mentionam: Karlovy-Vary, Marianske Lazne (Cehia), Rogonska Slatina (Iugoslavia),
Calimanesti-Caciulata, Borsec etc.
In functie de principiul lor terapeutic, apele minerale din tara noastra se clasifica astfeI
(Aurelia Susan, 1980):

1. Ape oligominerale
• termale (Băile Felix, Vata de Jos);
• atermale (Calimanesti, Slanic Moldova, Olanesti),
2. Ape carbogazoase
• pentru cura interna (Borsec, Lipova, Bodoc);
• pentru cura externa (Covasna, Buzias, Vatra Dornei).
3. Ape alcaline si alcalino-feroase
• alcaline, carbogazoase (Tinea, Malnas, Bixad);
• aIcaIine, alcalino-feroase (Covasna, Sdngeorz, Valcele).
4. Ape feruginoase (Tusnad, Buzias, Valcele, Lipova, Homorod, Biborteni, Bilbor,
Tamaseni etc.
5. Ape clorurate-sodice (Techirghiol, Ocna Sibiului, Sovata, Bazna, Govora, Baltatesti,
Sacele, Slanic Prahova etc.).
6. Ape iodurate (Calimanesti-Caciulata, Olanesti, Sarata Monteoru, Govora, Slanic
Moldova).
7. Ape sulfuroase (Baile Herculane, Calimanesti, Govora, Olanesti, Pucioasa, Mangalia
etc.).
8. Ape sulfatate (Ivanda, Izvoarele Mircea si Breazu de langa Iasi).
9. Ape radioactive (Sangeorz Bai, Herculane, Felix).

In privinta raspandirii tipurilor de ape minerale susmentionate, pe primul loc se situeaza

cele carbogazoase, urmate de cele clorurate sodice si sulfuroase. Cantitatea de CO2 continuta in
apele minerale din tara noastra (Borsec, Covasna sau Tusnad - 2800 mg/l) depaseste cu mult
apele minerale similare din alte tari (1600 mg/l la apele minerale din Franta sau Germania).
Asociate adesea cu apele minerale sunt mofetele si solfatarele. Astfel, la Covasna, se afla
cele mai concentrate - mofete din Europa (97-98% CO2), iar in masivul Puciosul (Turia), catcva
solfatare cunoscute.
Spre deosebire de apele de suprafata, rauri, lacuri, rnari, oceane etc., a caror exploatare sc
poate intensifica datorita prezentei lor continue si, practic, inepuizabila, valorificarea apelor
minerale si termale are o limita critica a carei depasire poate duce la epuizarea zacamantului sau
la deprecierea calitativa a acestuia.
Ghetarii reprezinta acumulari de apa solidificata, proprii regiunilor reci ale globului,
piscurilor muntoase inalte sau unor cavitati subterane de exceptie. Rolul lor turistic este, in primul
rand, de ordin peisagistic. Pe de alta parte, suprafetele multor ghetari alpini se transforma in
terenuri ideale pentru schi, prelungind mult sezonul recreativ la altitudinea de maxima persistenta
a limbilor ghetarilor. Dintre tipurile de turism influentate in desfasurarea lor de prezenta
hidrografiei mentionam: turismul de scurta durata, pe malurile raurilor si lacurilor; turismul de
medie si lunga durata in zona litoralelor, cu o tenta majora a recreerii; turismul curativ de medie
si lunga durata ce valorifica apele termale si minerale; turismul de recreere sportiv etc.

Vegetaţia
Trei elemente ale cadruIui natural formeaza un triptic la nivelul caruia ele se
interconditioneaza inseparabil: relieful, clima si vegetatia. De altfeI, aceasta din urma poarta
pecetea majora a substratului material pe care se dezvolta si a conditiilor termice si pluviometrice

23
specifice regiunii respective.
Rolul turistic al vegetatiei este continut in:
- compozitia asociatiilor vegetale;
- prezenta unor plante endemice si relicte;
- prezenta unor plante cu modificari teratologice;
- dimensiunile si varsta anumitor plante;
- ritmurile evolutiei anuale;
- efectul de margine si efectul de insula;
- vegetatia ca ecotop;
- elemente de ordin spiritual legate de existenta vegetatiei.
Compozitia asociatiilor vegetale, la scara majora, se manifesta polivalent in alcatuirea
zestrei turistice. Curba atractivitatii scade dinspre paduri catre pajisti, cu reperul median al
padurilor-parcuri din savana sau din zonele mai intens umanizate. La nivel mondial varietatea.
tipurilor de padure atinge parametri notabili, incepand cu padurile ecuatoriale, tropicale, umede,
musonice, subtropicale sau temperate. Padurea ecuatoriala din Amazonia, Zair sau Indonezia, in
ciuda bogatiei in specii si a etajarii pe mai multe nivele, constituie o atractie doar pentru cei care
se incumeta sa infrunte climatul excesiv de cald si umed si riscurile inerente junglei.
Particularitati asemanatoare releva si padurea tropicala umeda din America Centrala, Filipine,
Indochina, nord-estul Australiei.
Padurile musonice sunt mai putin ostile accesului uman. Se intalnesc in vestul Indiei, Asia
de Est. Cunoscute sunt asociatiile regiunii biogeografice chino-japoneza unde speciile tropicale si
subtropicale se intrepatrund cu cele temperate.
In zona temperata padurea se distinge prin doua asociatii dominante, foioasele si
rasinoasele. Daca prima asociatie favorizeaza drumetiile lungi, cele din a doua categorie ofera un
grad ridicat de ozonificare a aerului.
Pe langa asociatiile forestiere regionale, de mare extensiune, o functie turistica apreciabila o
au padurile, mai restranse ca suprafata, din oaze, parcuri, de-a lungul raurilor (padurile-galerii), a
cailor de acces sau litoralelor.
Ca element peisagistic, padurea atrage vizitatorii prin sentimentul ce-l induce de intoarcere
in natura, de eliberare totala fata de chingile stressului cotidian; prin posibilitatile oferite
peregrinarilor indelungate, atmosfera de intimitate a actului recreativ, prin cura de aer ozonificat
etc.
Pajistile au o valoare turistica mai redusa, impunandu-se doar prin policromia lor in
perioadele de inflorire.
Vegetatia devine un obiectiv turistic de prim ordin prin plantele endemice si reticte pe care
le conserva. Astfel, Nymphaea lotus thermalis de la Baile 1 Mai este un relict tertiar al carui
biotop actual se afla in Delta Nilului. Apele izvoarelor termale i-au asigurat conservarea de-a
lungul perioadei glaciare, dar si in conditiile climatului actual.
Plantele endemice ocupa un anumit ecotop, de obicei rar intalnit, si vor fi cautate de
asemenea de turistii buni cunoscatori ai florei diverselor regiuni. Floarea de colt (Leonthopodium
alpinum) isi are domeniul predilect pe versantii abrupti ai crestelor calcaroase. La Intregalde
(Muntii Trascaului) ea este o raritate prin altitudinea record (sub 600 m) la care o gasim in sud-
estul Europei. Garofita (Dianthus), strugurii ursului (Arctostaphyllos uva-ursi), Allium obliqum
sunt cateva specii de plante endemice din Carpatii romanesti. Pentru protejarea acestora s-au
infiintat rezervatii forestiere sau floristice.
Alte plante prezinta interes prin adaptarea lor la conditiile ecologice ale tarii noastre. Astfel,
liliacul ardelenesc (Siringa josikea) sau castanul dulce sunt specifice unor climate mai blande, la
noi in tara ocupand areale in sud-vesrul tarii sau in depresiunile cu un microclimat de adapost.
Fenomenele teratologice din lumea plantelor pot genera modificari in fizionomia sau
desfasurarea ciclurilor vegetale. Cazul „Fagului imparatului” de la Munteni, pe Valea Ariesului,

24
si a „Molidului candelabru” de la Tiha Bargaului este binecunoscut. In prima situatie mutatiile
genetice au condus la aparitia unui exemplar de fag cu frunze necazatoare, iar in cea de a doua la
un molid excesiv de ramificat, ambele procese neintalnindu-se la speciile respective.
O alta categorie de elemente ale vegetatiei forestiere se impune prin varsta sau dimensiunile
unor exemplare. Baobabul savanelor, Sequoia gigantea atrag prin grosimea fara precedent a
trunchiurilor (avand si o varsta de pana la 6000 ani); eucaliptii sau cedrii Libanului prin supletea
si inaltimea acestora. In peisajul nostru, o varsta seculara ating stejarii.
Pentru covorul vegetal al regiunilor cu clima divizata in sezoane, ritmurile evolutiei
naturale constituie ele insele motivatii ale atractivitatii. Astfel, in regiunile subpolare si temperate
reci, anotimpul de vara ofera posibilitatea unei explozii vegetale ce innobileaza prin policromia si
armonia sa peisajuI auster. In regiunile temperate sau tropicale cu doua sezoane, anotimpul cald,
respectiv cel ploios asigura dezvoltarea de ierburi vegetale. Perioada de inflorire a diverselor
specii de ierburi transforma pajistile dealurilor si muntilor nostri in adevarate tapiserii mestesugit
lucrate. Inflorirea cactusilor in deserturi si semideserturi este un eveniment de la care multi
admiratori ai culorilor vii nu concep sa lipseasca. Dimpotriva, iarna sau in sezonul uscat al
savanelor, rolul si functia turistica a vegetatiei se estompeaza la minimum.
„Efectul de margine” si „efectul de insula” sunt subordonate prezentei vegetatiei in
teritoriu, raportului existent intre diferitele ei componente (vegetatia forestiera sau ierboasa) si
modul de receptare a acestora de catre turisti. In toate situatiile mentionate actioneaza „legea
contrastului” fizionomic şi structural, conform careia schimbarea brusca a insusirilor peisajului
atrage dupa sine o crestere a interesului manifestat de calatori.
Marginea padurii devine astfel o fasie predilecta de concentrare cu caracter temporar a
turistilor, unde pajistile ofera posibilitati multiple de campare, iar suprafetele impadurite ambianta
necesara recreerii propriu-zise. Pentru turismul zonelor preorasenesti valoarea marginii padurilor
adiacente este data de lungimea si configuratia ei, precum si de compozitia in specii a vegetatiei
dominante. Importanta acestui element se reflectă si in tendinta infrastructurii de a se implanta in
perimetrul sau.
Suprafetele ocupate cu paduri intinse genereaza si „efectul de insula” conform caruia
arealele de maxima concentrare a vizitatorilor vor coincide, de regula, poienilor si raristilor din
interiorul codrilor. Constatam inca o data reactia paradoxala a cererii turistice orientata spre
unicitate, raritate, noutate. Prezenta padurii devenind coplesitoare, vizitatorul incearca sa evadeze
dintr-un univers pe care anterior si l-a dorit, cautand luminisurile unor pajisti, a „insulei”
despadurite. Ea joaca rolul terenului optim pentru instalarea corturilor, dar si pentru constructia
unor baze de cazare permanente.
Desi efectul de margine nu se rezuma la contrastul peisagistic dintre terenurile cultivate sau
pajistilor cu padure (intalnindu-se si in cazul malurilor apelor curgatoare sau al lacurilor) in
primul caz el se manifesta mai evident si are o desfasurare spatiala mult mai larga.
Padurea trebuie asociata, inclusiv pe plan turistic, unei biocenoze de mare complexitate,
compusa, pe langa esentele lemnoase din numeroase alte specii de plante si in care isi gasesc
conditii optime de vietuire multe specii de animale. Fiecare in parte, intr-o proportie mai mica sau
mai mare, vor participa la diversificarea atractivitatii de ansamblu.
Conexiunea perpetua dintre om şi vegetatie se reflecta si in plan spiritual. Ca o consecinta a
acestei reflectari anumite elemente primesc o incarcatura emotionala aparte, devenind o sursa de
certe atractii. Teiul lui Eminescu din Copou şi gorunul lui Horea de la Tebea sunt repere vii pe
orice ghid turistic al localitatilor susmentionate.
Daca prin cumulul de insusiri prezentate padurea reuseste sa se impuna direct ca un
domeniu turistic important, ea isi sporeste si indirect atractivitatea prin:
- influentarea topoclimatului prin cresterea umezelii, scaderea temperaturilor excesive, a
vitezei vanturilor sau radiatiei solare;
- purificarea aerului datorita proceselor de fotosinteza si eliberarea de oxigen si aerosoli;

25
 - diminuarea poluarii sonore (cu circa 20%);
- armonizarea liniilor peisajului prin mascarea fragmentarii de detaliu a reliefuIui etc.
Relatia padurii eu cererea turistica este strans dependenta de raporturile spatiale dintre
aceasta si elementele infrastructurii. Astfel, asociatiile forestiere amplasate la o distanta mai mica
de 50 km de marile orase se constituie, prin efectele de margine si insula, intr-un domeniu de
recreere preferat.
Legate de prezenta vegetatiei se impun mentionarii doua modalitati de diversificare a ofertei
recreative din marile metropole si anume parcurile si gradinile botanice. Suprafata spatiilor verzi
din vatra oraselor tinde sa creasca, estimarile specialistilor vizand 40 m2 spatiu verde pe locuitor.
Concomitent, gradinile botanice concentreaza, intr-un spatiu limitat, vegetatia si flora unor
teritorii vaste, iar prin mijIoace specifice (sere) prezinta vizitatorilor specii apartinand, altor
regiuni biogeografice.
Padurea, ca simbol al intoarcerii omului in peisajul originar lipsit de traumele alienarii
moderne, indeplineste in turism o functie polivalenta, de obiectiv propriu-zis si de mediu propice
unui agrement fructuos.

Fauna
Dintre toate componentele cadrului natural, fauna este elementul cel mai mobil, fapt ce se
rasfrange asupra modului de integrare in grupa atractiilor turistice si a exploatarii propriu-zise.
Formele prin care fauna isi atrage vizitatorii sunt felurite. Astfel, ca parte integranta a unor
biocenoze terestre, la randul lor extrem de variate de la un tip de relief la altul, de la o regiune
climatica la alta regiune, ea se evidentiaza prin diversitatea sa structurala. Turismul de
cunoastere, de informare, va cauta sa valorifice pentru sine acest atribut. Descinderile in zonele
polare si subpolare nu pot fi imaginate fara a admira ursii albi, vulpea polara, focile, morsele,
pinguinii sau renii; calatoriile in savana fara a intalni turmele de elefanti, rinoceri, zebre sau
gazele; explorarea padurilor tropicale fara a cunoaste fauna exotica ce le populeaza etc.
Pentru a facilita cunoasterea lumii animale din regiuni indepartate, inaccesibile majoritatii
turistilor de rand, s-a recurs la infiintarea gradinilor zoologice si a acvariilor. Daca fauna, in
totalitatea sa si in mediul propriu de viata nu poate deveni un obiectiv turistic (datorita si
mobilitatii sale) prin organizarea gradinilor zoologice si acvariilor, respectiv prin concentrarea
spatiala a diverselor specii si localizarea lor intr-un areal bine definit, acest deziderat este atins cu
prisosinta. Gradinile zoologice din Oradea, Turda sau Bucuresti, precum si acvariul din Constanta
sunt obiective cautate de multi vizitatori ai oraselor respective.
Implicarea faunei in turism este mult mai pregnanta si mai directa in cazul anumitor forme
de practicare a acestuia. Se are in vedere vanatoarea si pescuitul.
Turismul cinegetic este practicat de o anumita categorie de participanti, relativ redusa
numeric, dar acest aspect nu influenteaza eficienta sa, ci dimpotriva. Obiectul principal al
recreerii il constituie prezenta si vanarea animalelor mari sau a celor cu blanuri pretioase.
Trofeele reprezinta una din motivatile esentiale ale practicarii sale. Speciile de animale vizate
difera de la o regiune la alta. In zonele polare tintele predilecte sunt ursii polari; in taigaua
siberiana si canadiana animalele cu blanuri pretioase (hermina, sarnurul, jderul, rasul); in padurile
de rasinoase ale muntilor inalti ursii sau cerbii, iar in savana leul sau elefantul.
Pentru facilitarea recreerii de tip cinegetic, prin inmultirea si localizarea animalelor cautate,
dar si pentru mentinerea sub control a vanatorii, s-au infiintat fondurile de vanatoare si parcurile
naturale unde riscul decimarii faunei si a disparitiei unor specii valoroase este inlaturat.
Pe langa vanatoarea cu caracter sportiv, de agrement, se intalneste si ocupatia similara, dar a
carei finalitate nu este recreerea participantului, ci obtinerea unor bunuri alimentare sau
industriale (vanatoarea de balene, spre exemplu).
Eficienta turismului cinegetic este dependenta de densitatea vanatului intr-o regiune data.
Ea se calculeaza dupa formula:

26
unde: N = numarul animalelor de interes cinegetic; S = suprafata in hectare a fondului de
vanatoare.
Pescuitul sportiv isi are, de asemenea, grupa sa de practicanti desfasurandu-se in perimetrul
acumularilor lacustre sau de-a lungul raurilor si litoralelor. Imbinarea relaxarii cu avantajul
economic sporeste importanta sa. Si in acest caz sunt vizate anumite specii de pesti, a caror
valoare alimentara este mai ridicata (pastravi, sturioni).
Fauna sustine, asadar, turismul de recreere si cunoastere, indiferent de regiunea in care
acestea se desfasoara. Sensibilitatea sa deosebita la impactul antropic impun insa masuri severe
de control a vanatorii si pescuitului, fie prin organizarea fondurilor si parcurilor, fie prin
instituirea unui statut de protectie absoluta a acelor specii amenintate cu disparitia (declararea lor
ca monumente ale naturii).

Peisajele turistice
Obiectivele turistice apartinand reliefului, climei, hidrografiei, vegetatiei sau faunei nu pot
fi desprinse, chiar daca valoarea lor atractiva este indiscutabila, detasandu-se in context teritorial,
de mediul in care au aparut si s-au dezvoltat. Ele fac parte integranta din matricea unui peisaj care
constituie, in acceptiune minimalizatoare chiar fundalul de desfasurare a actului recreativ. Mai
mult, in natura sunt foarte frecvente cazurile cand atractii turistice de origine diferita coabiteaza
strans, pe acelasi teritoriu, pe care-l scot din anonimat, innobilandu-l estetic si functional. Apar
astfel peisajele turistice in structura carora elementele componentelor se conecteaza prin relatii
armonice, de colaborare.
Dintre cele mai cunoscute peisaje turistice amintim:
- peisajul carstic:
- peisajul regiunilor vulcanice;
- peisajul muntilor inalti;
- peisajul regiunilor deluroase;
- peisajul litoral.
Peisajele carstice releva o complexitate aparte, datorita asocieriii a numeroase elemente
morfologice de suprafata (abrupturi, creste, chei, defilee, ponoare) sau subterane (pesteri si
avene), hidrografice (lacuri, izbucuri, rauri subterane), climatice (climat subteran, climat de
adapost), ale vegetatiei (plantele calcofile) si fauna. Densitatea obiectivelor de larg interes turistic
poate atinge valori impresionante, ceea ce ridica mult eficienta actului recreativ. Resursele
peisajului carstic se adreseaza turismului de recreere si, partial, celui curativ. Acesta din urma
exploatand apele termale ale acviferelor subterane (precum cele de la Moneasa sau Geoagiu) sau
climatul subteran al unor pesteri.
Regiunea Padis-Scarisoara din Muntii Bihorului, Scarita-Belioara din sud-estul Masivului
Gilau - Muntele Mare; Ramet - Intregalde din Trascau, Piatra Craiului sau Podisul Mehedinti sunt
doar cateva dintre peisajele dezvoltate pe roci solubile din tara noastra cu o valoare turistica
recunoscuta.
Peisajul regiunilor vulcanice difera, fizionomic, de cel descris anterior. In morfologie se
impun cupolele, conurile, craterele, platourile de lave, iar in hidrografie resursele de ape minerale
si lacurile de crater. Ca rezultat al activitatilor postvulcanice apar mofete si solfatare. Vegetatia si
fauna sunt corelate altitudinal si latitudinal pentru fiecare regiune in parte.
Exploatarea turistica a unui astfel de peisaj aseaza in prim plan turismul curativ si abia pe
plan secund cel recreativ. In cazul unor vulcani activi, zestrea turistica poate creste prin
manifestarile spectaculoase ale eruptiilor, dar are si consecinte negative in ceea ce priveste
accesul si siguranta infrastructurii in vecinatatea acestora. Pentru tara noastra, intreaga fasie a
lantului vulcanic din interiorul Carpatilor este cuprinsa in sfera acestui peisaj.

27
 Peisajul muntilor inalti se remarca prin spectaculozitatea arhitecturii sale. Varietatea
litologica, fragmentarea excesiva si sisternul de modelare au condus la aparitia reliefului de
creste, piscuri si abrupturi cu un consistent impact psihologic asupra privitorilor. Formele de
detaliu, predominant de origine glaciara, devin arabescurile unei constructiii grandioase. Lacurile
de diverse origini (glaciare, tectonice, de baraj natural sau antropic), cascadele si repezisurile
insufletesc peisajul auster; vegetatia contrastanta ca si compozitie si desfasurare, fauna de interes
cinegetic, si mai ales, zapada, ca factor esential al turismului hivernal, sportiv, fac din muntii
inalti un domeniu al turismului de recreere larg si intens desfasurat.
Peisajul regiunilor deluroase se caracterizeaza prin atenuarea contrastelor si fragmentarii
morfologice, prin imblanzirea liniilor fizionomice. Locul crestelor ascutite este luat de
interfluviile largi. Alternanta culmilor cu vaile genereaza acel „spatiu mioritic” rasfrant adanc in
psihologia poporului roman. Sunt bogate resursele atractive de origine hidrologica, de la apa
lacurilor sarate din Podisul Transilvaniei la apele termale din Dealurile de Vest. Apar ape
minerale, indeosebi clorurate sau carbogazoase, dar si intinderi de ape dulci din categoria
iazurilor. Antropizarea a generat peisajul de tip „parc” provenit din mentinerea insulara a
vegetatiei naturale in perimetrul unor arii cultivate sau construite.
In regiunile deluroase se dezvolta un turism polivalent, cu tente recreativ-curative mai
pronuntate.
Peisajul litoral are o mare diversitate de resurse, intre care se detaseaza cele apartinand
reliefului, hidrografiei si climatului. La contactul uscatului cu marea au rezultat diferite tipuri de
tarmuri, inalte si joase, dalmatine, cu rias, estuare, skjárs, vulcanice, cu limane, delte sau lagune.
Subliniem indeosebi prezenta deltelor, asociatii peisagistice complexe, cu resurse turistice foarte
variate (hidrografice, floristice si faunistice). Tarmurile joase sunt favorizare datorita unei
dezvoltari largi a celui mai utilizat accesoriu in turismul litoral - plaja.
Apa sarata a marii, namolurile lacurilor sarate din vecinatate, atmosfera incarcata cu
aerosoli, radiatia solară indelungata, ridica la cote superioare ponderea recreativa si curativa a
acestui tip de peisaj raspandit la bordura continentelor, dar si a marilor interioare.

Exemple de întrebări:
1. ……………….., indiferent de mărimea şi importanţa lor devin resursă turistică de prim ordin prin: efectul
de margine, viteza de curgere, posibilităţile oferite agrementului de înot sau pescuit, speciile de peşti etc. R: Reţelele
fluviatile
2. Relieful alcătuieşte coloana vertebrală a oricărui peisaj, căruia îi creionează personalitatea, şi constitue cea
mai bogată şi mai variată resursă naturală turistică. R: A
3. Care dintre următoarele forme de relief reflectă importanţa reliefului pentru potenţialul turistic al unui areal
geografic?
1. cheile şi defileele
2. peşterile
3. ţărmurile
4. curbele de nivel
5. fragmentarea reliefului
a. 1+2+3+4+5
b. 3+4
c. 1+4+5
d. 1+2+3+4
e. 1+2+3

28
 RESURSE TURISTICE ANTROPICE: CARACTERISTICI ŞI CATEGORII.

1. Caracteristicele resurselor antropice

Spre deosebire de resursele atractive aparţinând cadrului natural care sunt un dar al naturii,
zestrea turistică antropică reprezintă o însumare de elemente eu funcţie recreativă create de omul
însuşi. Este necesară încă din acest punct o precizare clară: apariţia lor ca obiective de interes
turistic nu poartă întotdeauna pecetea premeditării, adică n-au fost edificate în acest scop, ci
dimpotrivă, în majoritatea cazurilor, au îndeplinit alte atribuţii (economice, strategice, culturale
etc.) Însuşirea recreativă şi-au câştigat-o însă în timp, ajungând adeseori ca ea sa prevaleze în
comparaţie eu vechile atribuţii, devenind un obiectiv turistic propriu-zis.
Încă de la începutul afirmării sale ca specie cu trăsături superioare, omul şi-a satisfăcut
nevoile recreative şi de cunoaştere prin contemplarea peisajului înconjurător. În această perioadă,
prelungită până în antichitatea timpurie, resursele turistice aparţinând mediului natural aveau o
pondere absolută. Ulterior, pe măsură ce avansăm pe scara civilizaţiei, aportul uman la
diversificarea zestrei turistice se multiplică şi diversifică ajungând astăzi, pentru anumite regiuni
terestre, să fie hotărâtoare. Putem de asemenea prevedea, fără riscul de a greşi, că ponderea
obiectivelor create de om se află într-o ascendenţă evidentă în comparaţie cu frumuseţile naturii
care, cantitativ, sunt finite. Fără a lua în considerare că prin transformarea tot mai accentuată a
mediului natural într-un mediu geografic puternic umanizat multe din valenţele recreative sunt
afectate sau distruse. În schimb omul, în continua sa devenire creează noi valori, înnobilându-şi
ambientul în strânsă corelaţie cu creşterea sa numerică şi ridicarea standardului său de civilizaţie.
Principalele atribute recreative ale obiectivelor de provenienţă antropică au la origine
următoarele însuşiri:
> vechimea obiectivului;
> unicitatea;
> ineditul;
> dimensiunea;
> funcţia.
Vechimea unui obiectiv construit de mâna omului, indiferent de dimensiunea şi fizionomia
acestuia, devine adesea o sursă de real interes pentru privitori. Omul epocii actuale resimte nevoia
interioară, acută, de a plonja cât mai adânc în propriul său trecut într-un veritabil remember
ontologic plin de posibile revelaţii şi satisfacţii spirituale. O adevărată călătorie prin tunelul
timpului înspre originile sale. Numai astfel ne putem explica atracţia exercitată de uneltele de
silex sau de os, atât de simple în alcătuirea lor, dar care au asigurat omului preistoric
supravieţuirea şi progresul. Unelte concentrate în colecţii şi muzee risipite în toate continentele,
în aproape toate ţările lumii. Aceleaşi motivaţii ne fac să stăruim cu privirile asupra picturilor ce
împodobesc din abundentă pereţii abriurilor şi peşterilor de la poalele Pirineilor, Alpilor sau
Carpaţilor. Picturi naturiste, surprinzând în simplitatea liniilor lor un univers de mult dispărut: cel
dominat de lupta pentru existenţă, de sceptrul vânătoarei şi a totemurilor.
Efectul atractiv al vechimii se diminuează odată cu apropierea de vremurile noastre, fără a
se putea stabili cu rigurozitate o relaţie directă de proporţionalitate. Aceasta deoarece nu toate
obiectele produse de mâna omului impresionează în acelaşi mod vizitatorul. Apare concomitent,
îndeosebi la produsele cu aceeaşi destinaţie, o implicare a esteticului, a forţei care reuşeşte să
surmonteze influenţa veehimii ca atribut valoric. (Podoabele giuvaergiilor din evul mediu prin
rafinamentul lor artistic ridică mult cota valorică în comparaţie cu obiectele antice cu menire si
compoziţie asemănătoare). În general se constată că perfecţionarea şi diversificarea obiectelor
devenite pretext de admiraţie se substituie frecvent vechimii pentru a le scoate în evidenţă.
Vechimea elementelor atractive antropice pune în mişcare stimuli psihologici al căror efect este

29
cu atât mai mare cu cât masa de turişti este mai bine informată, iar creearea atmosferei locului lor
de provenienţă mai inspirat creionată.
Unicitatea anumitor obiecte, edificii sau activităţi umane înmagazinează, de asemenea, o
sursă notabilă de atractivitate. Este de ajuns a cataloga cu acest atribut o realizare antropică
pentru ca ea să intre definitiv în sfera de interes a turiştilor (Avem în vedere nu o individualizare
dimensională, ci singularitatea efectivă a produsului în sine). Unicitatea poate rezulta fie dintr-o
acţiune deliberată a creatorului - autor al unui singur produs, fără copii sau variante - fie prin
distrugerea sau dispariţia obiectelor de acelaşi gen. Obiective unice sunt statuile (cel puţin prin
prisma subiectului reliefat) şi casele memoriale dedicate unor personalităţi distincte. Dar şi Tumul
din Pisa prin înclinarea sa maximă faţă de planul verticalei locului cu circa 4,25 m este un unicat
mondial; Regata Storica este singulară prin fastul şi grandoarea ei; defilarea gărzii engleze prin
ceremonialul ce o însoţeşte etc. O altă însuşire turistică a obiectivelor de provenienţă antropică
provine din ineditul lor fizionomic, poziţional sau structural-compoziţional. Fizionomia diferită
este rodul veşnicei tendinţe a spiritului uman spre originalitate şi depăşire de sine. A reliefa ceea
ce nu a mai fost reliefat, a construi mai durabil, mai impozant, mai frumos, reprezintă principala
sursă a ineditului din lucruri. Întreaga artă mondială îşi are şi ea rădăcinile adânc înfipte în
această pătimaşă tendinţă. Iar arta reprezintă pentru turism un izvor cu apă vie, indiferent dacă o
desluşim în arhitectura clădirilor, pe pânzele expuse în colecţii şi muzee, cu ocazia marilor
evenimente culturale şi artistice etc.
Catedrala din Chartres este celebră prin asocierea celor două turnuri diferite ca arhitectură şi
înălţime; Castelul Chenonceaux prin situarea sa deasupra râului Cher, Domul din Milano prin
stilul constructiv şi mulţimea statuilor ce-i împodobesc exterioarele. Ineditul poate rezulta şi din
neterminarea unor proiecte cum este cel al Domului din Strasbourg unde unul dintre cele două
turnuri n-a fost construit. Aceleaşi valenţe le putem descifra şi în ceea ce priveşte tipul
materialului utilizat în ridicarea unor edificii de referinţă (lemnul, piatra, sticla, oţelul, betonul
armat), în numărul de, proiecte elaborate, a perioadei cât a durat construcţia, a personalităţilor
care au contribuit la definitivarea aspectului ei actual etc. Arhitectura din sticlă şi beton armat a
Centrului Pompidou din Paris, silueta zveltă a Turnului Eiffel durată din oţel, clădirea Centrului
Comercial din Santa Fe, capitala statului New Mexico, ridicată din lut modelat reprezintă
exemple ale unor realizări de excepţie în materialele respective.
Ineditul, ca resursă atractivă, este dat şi de locul ales de om pentru amplasarea edificiilor
sale. Astfel, construirea castelelor medievale pe promontoriile stâncoase ale văilor sau muţilor era
motivată în vremurile date prin raţiuni de apărare. Astăzi, castelele Văii Rinului, castelele Foix,
Lourdes sau Salzburg, cetăţile San Marino şi Poenari se impun pentru totdeauna în memoria
turiştilor şi prin poziţia lor insolită.
Dacă vechimea, unicitatea sau ineditul unor obiective de origine antropică rămâne apanajul
turiştilor bine informaţi, dimensiunea acestora este un atribut accesibil tuturor, uşor de evaluat
sub aspect atractiv. Aidoma elementelor cadrului natural, şi în acest caz întâlnim exemple
apartinând ambelor extreme dimensionale, maxime sau minime. Versailles rămâne cel mai
impozant castel francez, turnurile de televiziune din Moscova şi Toronto depăşesc 500 m
înălţime, Sears Tower din Chicago este cea mai înaltă clădire din lume. În mod similar putem
include pe aceeaşi listă bogăţia în exponate a Louvrului sau Ermitajului, monumentalitatea Statuii
Libertăţii din New York sau a piramidelor din Mexic şi Egipt; splendoarea albastrului de Voroneţ
şi Chartres, înălţimea de excepţie a barajelor Rogun (din aroncamente) şi Grande Dixence
(Elveţia - din beton armat) etc. La polul opus regăsim obiecte miniaturizate - cărţi, unelte,
ustensile - concentrate în colecţii şi muzee. În sfârşit, funţtiile anterioare sau actuale ale anumitor
edificii poartă o încărcătură atractivă cu o tentă specifică. Astfel, Bastilia sau Turnul Londrei au
devenit puncte de focalizare a cererii turistice, mai puţin prin arhitectura sau dimensiunile lor, cât
mai ales prin şansa ce o oferă rememorării unor bogate file de istorie scrise între zidurile lor. În
mod similar se înscriu în circuitele turistice sediile politice (Palatul ONU din New York, Casa

30
Albă, Palatul Buckingham), ştiinţifice, culturale etc.
O situaţie aparte, favorabilă, o relevă obiectivele cu funcţie turistică propriu-zisă din
categoria Disneyland-urilor, Praterului etc., construite pentru a diversifica oferta atractivă a unor
centre sau regiuni cu o cerere turistică majoră. Structura zestrei turistice de provenienţă antropică
este de mare complexitate. Se observă constituirea ei din două grupe de obiective şi anume:
• edificii şi elemente cu funcţie turistică;
• activităţi antropice cu funcţie atractivă,

2. Categorii de resurse antropice

Construcţiile megalitice
Îşi au originea în trecutul îndepărtat al comunităţilor umane din vestul Europei. Datează
dinainte de anul 3000 î.e.n, şi îmbracă trei forme distincte: menhiri (blocuri de piatră necioplite
înfipte vertical în pământ), dolmeni (blocuri sau plăci de piatră orizontale sprijinite pe doi
menhiri), şi cromlechuri (menhiri dispuşi în cerc sau semicerc). Un număr apreciabil de menhiri
se află în Bretania, Anglia şi Spania. În Bretania complexul de la Carnac Menec este format din
aproape 3 000 menhiri şi se extinde pe o distanţă de peste 4 km. În aceeaşi regiune, la
Locmarioquer se află cel mai mare menhir cunoscut, celebrul Men-er-Hroec' h cu înălţimea de
peste 10m şi Masa Negustorilor, un dolmen granitic cu urme de sculpturi.
O vârstă şi funcţie asemănătoare o au – construcţiile megalitice din Anglia, între care se
detaşează ansamblul de la Stonehenge, construit în trei etape, cea mai recentă fiind cuprinsă între
anii 2100-1900 î.e.n. şi s-a crezut că au avut iniţial un caracter religios şi simbolistic, cercetările
moderne confirmă rolul său de observator astronomic în ciuda simplităţii construcţiei, simbolul ei
atrage numeroşi turişti o şosea modernă şi un parking auto integrând acest ansamblu în sfera
turismului regional. Megaliţii sunt prezenţi şi în nordul Spaniei, la Almeria, Pomeral sau Viera.

Edificiile istorice
Însumează o gamă variată de construcţii aparţinând mileniilor şi secolelor demult apuse
răspândite cu predilecţie în regiunile de afirmare a marilor civilizaţii. Deşi în număr mai restrâns,
ele se regăsesc însă în toate arealele umanizate ale globului ca o dovadă a continuităţii şi
creativităţii spiritului omenesc. Din această grupă de obiective menţionăm: castrele, forturile,
cetăţile, castelele, fortificaţiile etc.
Castrele romane împânzesc limesul roman din Britania pânâ în Asia Mică fiind edificate în
scopuri militare, ca puncte întărite la graniţele imperiului. Construcţia lor datează din perioada de
expansiune a acestuia iar funcţia iniţială s-a constituit adesea într-o cauză a distrucţiei avansate:
popoarele aflate în conflict cu romanii vizau înainte de orice distrugerea fortificaţiilor. În
consecinţă vestigiile de acest tip se păstrează rareori într-o formă ce poate sugera dimensional şi
fizionomic vechea construcţie. Zidul şi portile de intrare în castrul roman de la York se conservă
aproape în toată integralitatea lor, împrejmuind centrul oraşului actual. Deşi extrem de
numeroase, castrele romane de pe teritoriul patriei noastre ne oferă prea puţin din înfăţişarea lor
de odinioară. Astfel, cel mai mare castru din Dacia, construit la Apulum (Alba Julia) a fost în
întregime distrus de fortificaţiile medievale ridicate pe Dealul Cetăţii. Rămăşiţele sale se mai pot
identifica în scurte sectoare de ziduri, cu înălţimi de până la 3 m, prinse în matricea construcţiilor
ulterioare. Căutarea urmelor strămoşilor noştrii ne îndeamnă spre castrele de la Micia (în
apropierea Devei), Râşnov (Cumidava), Olteni (Covasna), Bretcu, Potaisa (Turda), Gillin,
Bologa, Buciumi, Porolissum, Românaşi, Ilisua, Gherla, Căşei sau Orheiu Bistriţei.
Forturile au jucat un rol asemănător castrelor, dar într-o perioadă istorică mult mai recentă.
Sunt specifice îndeosebi continentului nord-american, unde penetrarea spre interiorul uscatului s-
a sprijinit, strategic şi logistic, pe astfel de fortificaţii. Vechimea lor descreşte de la est la vestul

31
Americii, în sensul de avansare a colonizatorilor. Arhitectura forturilor este tributară funcţiei lor
de apărare. În general ele se impun prin masivitatea zidurilor incintei, numărul mare al turnurilor
de supraveghere, porţilor masive, palisadelor şi crenelurilor. Sunt frecvente în Noua Anglie,
Ontario, Quebec, în statele interioare ale SUA, pe litoralul californian etc. Însă şi toponimia
multor aşezări este edificatoare în acest sens: Fort S1. John, Fort Worth, Fort Lauderdale etc.
Castelele sunt locuinţele fortificate ale seniorilor feudali: răspândite de la Atlantic până la
Pacific şi mai recent, în America. Spre deosebire de castre şi forturi, edificii cu funcţie de apărare
propriu-zisă, în cazul castelelor diversitatea creşte. Ele sunt, în primul rând, elemente de habitat,
construite de feudali în interiorul proprietăţii. Cum aceştia exercitau asupra regiunilor din jur o
autoritate politică şi administrativă, castelul îşi asocia, indirect, şi atribuţii de sediu. Datând dintr-
o perioadă de mare fărâmiţare statală, în care războiul era legiferat ca mijloc de rezolvare a
tuturor diferenţelor, majoritatea castelelor apar ca edificii puternic întărite, cu ziduri, creneluri,
contraforturi, turnuri de apărare, şanţuri periferice şi poduri mobile. O altă categorie de castele
sunt cele construite în locuri de vânătoare, la care predominante nu sunt virtuţile strategice ci cele
artistice. Ele nu vor mai fi amplasate pe promontorii stâncoase, pe falezele surplombate ale unor
versanţi abrupţi precum castelele Văii Rinului, Tirolului, Prealpilor, Pirineilor ci în mijlocul unor
domenii întinse, parcuri sau grădini, cu o accesibilitate remarcabilă. Castelele din această
categorie nu sunt durate sub sceptrul sabiei, ci al spiritului, ca dovadă fiind nu numai arhitectura
lor mult mai bogată, mai elevată, sub raport stilistic, ci şi o grijă deschisă pentru decoraţiile
interioare, indiferent dacă sunt reprezentate prin elemente arhitecturale sau prin mobilier, picturi,
tapiserii etc. Din această grupă fac parte, în primul rând, cele 17 mari castele din Valea Loirei
risipite între Angers şi Burges (între care Chambord, Chenoceaux, Amboise, Chevemy, Blois,
Angers). Faima acestor castele este întregită de istoria lor zbuciumată şi aureolată de trecerea prin
incintele lor a unor mari personalităţi. Leonardo da Vinci îşi petrece ultimii ani la Amboise, unde
va fi şi înmormântat (în basilica St. Hubert), Caterina de Medici construieşte galeria principală
din Castelul Chenonceaux, Francois Villon vizitează în peregrinările sale Blois, iar Regele Soare,
Ludovic al XIV-lea, primeşte la Chambord pe Moliere etc. Castelele fortificate sunt mult mai
spectaculoase în aşezarea lor pe piscurile colinelor sau munţilor, o astfel de localizare vom întâlni
în cazul Castelului din Foix, situat pe drumul care leagă Franţa de Spania, prin Andorra. Replica
sa spaniola este Castelul Urgel amplasat pe versantul sudic al Pirineilor, pe un pisc asemănător.
Un pitoresc indiscutabil caracterizează şi amplasarea Castelului Lourdes din aceeaşi zonă a
Franţei, dar şi Castelul din Salzburg edificat pe culmea unei septe stâncoase modelată de apele
Salzachului. La noi în ţară Castelul Bran sau Castelul Huniazilor domină şi ele peisajul
înconjurător. Castelele înconjurate de aura misterului, a fantomelor, populează insulele britanice
(Warwich), castele ţâşnesc din peisajul arid al Spaniei sudice sau se oglindesc în undele limpezi
şi reci ale lacurilor elveţiene, Fontainebleau, Heidelberg sau Hradcany, Muzot, Stolzenfels sau
Sforza sunt tot atâtea castele înscrise pe hărţile turistice ale Franţei, Germaniei, Elveţiei sau
Cehiei. Pe măsură ce ne apropiem de vremurile noastre, edificiile de acest tip cresc în
monumentalitate şi somptuozitate. Funcţia strategică dispare înlocuită fiind de cea artistică sau
politico-administrativă. Castelul medieval face loc palatului înconjurat de parcuri şi grădini,
adevărate opere de artă prin liniile şi coloritul lor natural, Versailles (construit între 1643-1715),
Schonbrunn sau Buckingham sunt trei dintre exemplele mai ilustrative în acest sens în funcţie de
mărimea lor şi bogăţia zestrei interioare. Castelele se constituie ca obiective turistice de real
interes pentru o pondere majoră din cererea turistică. Există frecvente situaţii când puterea lor de
atractivitate este susţinută de istoria desfăşurată între zidurile roase de vreme sau de valoarea
decoraţiilor interioare, şi mai puţin de construcţia ca atare. De asemenea, în contextul unui peisaj
înconjurător spectaculos, oferta atractivă creşte prin contribuţia reliefului, apelor, vegetaţiei etc.
În America, datorită colonizării mai recente, vârsta castelelor este mai redusă. De altfel, în acest
caz, se pare că ele sunt mai degrabă rodul nostalgiei proprietarilor după un continent pierdut, şi
mai puţin al necesităţii efective. Actualmente, unele castele şi palate sunt scoase parţial sau total

32
din circuitul turistic, datorită transformării lor în reşedinţe oficiale. Cazul Castelului Peleş sau al
Palatului Cotroceni, în ţara noastră, Hradul în Cehia, Buckingham în Marea Britanie sunt de
notorietate.
Cetăţile, alături de castele, se situează în fruntea obiectivelor turistice de rezonanţă istorică.
În raport cu acestea cetăţile se detaşează prin creşterea gradului de complexitate constructivă, prin
funcţiile multiple şi prin concentrarea, în perioada funcţionării lor ca unităţi de habitat, a unei
populaţii mai numeroase. Cetatea este expresia concentrată a aşezării antice sau medievale,
aşezare nevoită permanent a se apăra. Ca urmare, apar fortificaţii; îndeosebi sub forma zidurilor,
bastioanelor şi şanţurilor periferice. Se impune totuşi o precizare: în antichitate cuvintele cetate şi
oraş (ca forme de habitat) nu erau sinonime; cetatea era asociaţia religioasă şi politică a triburilor,
iar oraşul locul de reuniune, domiciliul şi sanctuarul acestei asociaţii. Apariţia unuia era de
neînchipuit fără constituirea celeilalte. Apariţia cetăţilor ca forme de habitat de mare vitalitate
încă din antichitate ne-o confirmă nu numai vestigiile rămase în vetrele vechilor civilzaţii, ci şi
rezultatele săpăturilor arheologice întreprinse, în primul rând, în perimetrul oicumenei Euro-
Asiatice. Sunt renumite cetăţile greceşti înfiinţate în perioada marilor colonizări pe ţărmurile
Mediteranei şi ale Mării Negre (Gela, Micene, Tirint, Histria, Tomis, Calatis) ale căror ruine au
fost deshumate. Cetatea Troia ne aminteste însă, prin istoria sa epopeică, de existenţa unor edificii
asemănătoare mult anterioare colonizărilor greceşti, feniciene sau romane. Ea va fi cucerită
tocmai de către armatele polisurilor greceşti reunite în expansiunea lor spre bazinul Mării Negre.
Troia demonstrează, de asemenea, că faima atractivă a multor cetăţi sau vestigii arheologice nu
constă în elementele de ordin arhitectural deshumate sau conservate încă în peisajul locului, ci în
rememorarea istoriei lor uneori deosebit de palpitantă.
"Călătoria 1a Troia o faci de dragul Iliadei. Chipurile cărora poetul le dă viaţă ca printr-o
vrajă, populează încă dinainte fantezia călătorului. Acesta vrea să vadă locurile unde s-a purtat
îndelungata luptă din pricina Elenei, mormintele unde sunt înhumaţi eroii ce şi-au pierdut viaţa în
această luptă", menţionează cunoscutul savant Rudolf Virchow, mentorul norocosului H.
Schliemann în abordarea ştiinţifică a descoperirilor uluitoare de pe colina Hisarlak. Pentru acelaşi
motiv regele perşilor Xerxes sau Alexandru Macedon se abat din drumul lor pentru a vizita Troia.
Sublinierea anterioară este cât se poate de motivată, farmecul descinderii la Troia
alimentându-se mai puţin din. conturul măcinat de intemperii naturale şi antropice ale zidurilor
succesive ce se ridică unul pe ruinele celuilalt în cele nouă etape de construcţie a cetăţii, cât mai
ales din reverberaţiile produse în suflet de remorarea capodoperei lui Homer. Încă o dată cetatea
de pe malul Helespontului, ca de altfel majoritatea vestigiilor arheologice de orice natură, relevă
importanţa creşterii gradului de culturalizare al masei de turişti; cu cât acesta este mai ridicat, cu
atât resursele atractive ale multor obiective sunt mai intens exploatate.
Pe teritoriul ţării noastre, edificiile din categoria cetătăţilor au fost construite încă din
preistorie, şi anume din prima apocă a fierului. Cetatea hallstattiană de la Teleac, din apropierea
municipiului Alba Iulia are o suprafaţă de peste 20 ha, valuri de pământ şi şanţuri de apărare. O
vârstă asemănătoare are şi cetatea descoperită la Ciceu-Corabia în judeţul Bistriţa Năsăud.
Puternica dezvoltare a statului dac este oglindită şi în numărul mare de cetăţi răspândite
între Bug şi Tisa, cu o concentrare remarcabilă în Transilvania unde îşi avea capitala. Astfel,
centrul său politic, admimstrativ şi militar, Sarmizegetusa Regia, amplasată în Munţii Orăştiei era
înconjurată de o serie de cetăţi care aveau menirea apărării drumurilor de acces spre capitală. Din
această centură de apărare făceau parte cetăţile de la Costeşti, Piatra Roşie şi Blidaru. La
Sannizegetusa Regia se mai pot admira pe lângă vestigiile vechilor fortificaţii şi patru sanctuare
localizate în cadrul "incintei sacre".
O altă cetate dacică este cea de la Cugir, în interiorul căreia a fost descoperit un mormânt
princiar dac şi un tezaur bogat aparţinând aceluiaşi personaj.
Devenirea în timp a edificiilor a dus la înlocuirea cetăţilor dacice distruse în timpul
cuceririi romane cu cetăţi noi care, la rândul lor, în epoca feudală, vor fi substituite cu alte

33
construcţii. Aşa cum este cazul cetăţilor de la Piatra Craiului, Alba Iulia, Cluj-Napoca etc.
Cetăţile feudale se impun prin masivitatea şi fortificaţiile lor, consecinţă a creşterii nevoilor de
apărare în urma apariţiei artileriei de asalt, dar şi a îmbunătăţirii tehnicilor şi mijloacelor
constructive. În acest scop sunt preferate cele mai inaccesibile terenuri, care să ofere o protecţie
naturală suplimentară (cum este cazul cetăţii San Marino, amplasată pe un pisc ocrotit din trei
părţi de abrupturi de peste 100 m înălţime, imposibil de escaladat cu mijloacele evului mediu).
Zidurile cresc în grosime şi înălţime, bastioanele şi contraforturile se înmulţesc. Cetatea de pe
malul Bosforului (Constantinopolul), Viena, Buda, Suceava, Neamţul suportă atacurile unui
imperiu, cel otoman, aflat la zenitul gloriei sale. Cetăţi a ridicat Ştefan cel Mare în Moldova, de-a
lungul marginii răsăritene a moşiei sale (Soroca, Orhei, Cetatea Albă), cetăţi de piatră, pământ
sau lemn au împânzit în aceeaşi perioadă Transilvania (Vurpăr, Sibişel, Deva, Turnu Roşu,
Făgăraş, Rupea, Sighişoara, Bologa, Alba Iulia, Finiş, Ardud etc). Specifice pentru Transilvania
sunt "cetăţile ţărăneşti" stăpânite şi apărate de obştea sătească (Câlnic, Cristian, Sanpetru, Prejmer
- cea mai bine păstrată - Feldioara, Homorod, Agnita etc.).
Bucureştiul moşteneşte topicul atribuit iniţial cetăţii lui Bucur, Craiova a fost cândva
"Cetatea Băniei", Timişoara o "cetate lacustră" , Brăila şi-a ridicat crenelurile pe malurile
Dunării, iar Târgovişte pe drumul spre munţi. Braşovul, Sibiul, Bistriţa sau Baia păstrează în
arhitectură numeroase relicve ale cetăţilor de odinioară. Ca de altfel şi alte mari oraşe ale Europei
ce au avut ca sâmbure arhitectural incintele întărite ale cetăţilor antice sau medievale.
Astfel, Moscova şi-a lărgit în mai multe etape perimetrul construit începând de la fortăreaţa
Kremlinului, Kievul a fost iniţial o aşezare fortificată. St.Petersburg a urmat aceeaşi cale
începând din 1703, Veneţia a apărut ca o cetate lagunară, iar Parisui s-a răsfirat în jurul Insulei
Cetăţii (Ile de la Cite), etc.
Funcţia de apărare îndeplinită de majoritatea cetăţilor antice şi feudale a dictat o dispoziţie
spaţială preferenţială: de-a lungul frontierelor diferitelor state din vremea aceea (aşa cum se
remarcă în cazul Moldovei), la intersecţia sau pe axele de intensă circulaţie (Babilon, Palmira,
Damasc), pe malurile fluviilor şi mărilor intens navigate (Constantinopol, Genova, Veneţia,
Cadiz, La Rochelle, Dubrovnik) etc. Acest aspect influenţează pozitiv acţiunile de integrare
turistică în circuite specifice.
Fortificaţiile îmbracă forme diverse de la o epocă la alta, de la o regiune la altă regiune.
Includem în această grupă de objective zidurile şi turnurile în măsura în care ele nu sunt părţi
constructive ale unor ansambluri arhitecturale analizate deja (castele, cetăţi). Cel mai important
obiectiv din această categorie este Marele Zid Chinezesc, cu o lungime de peste 5 000 km,
singura construcţie pământeană ce poate fi zărită de pe Lună. Uriaşul edificiu porneşte din nordul
peninsulei Liaodong şi se orientează spre vestul ţării, până în provincia Gansu. Debutul
construcţiei are loc în timpul dinastiei Qin (247-206 i.e.n.) şi se continuă în dinastiile următoare
(Han, Qi, Sui, Ming). Sectorul de zid mai recent porneşte de la Marea Bo Hai pe la nordul
capitalei Beijing ajungând în Mongolia interioară; a fost edificat în timpul dinastiei Ming. Zidul
Chinezesc rămâne cea mai grandioasă realizare antropică de la începuturile omenirii până astăzi
şi constituie unul dintre obiectivele turistice fără vizitarea căreia orice excursie în China nu şi-a
îndeplinit menirea.
Tumurile de apărare şi pază sunt ataşate, în cele mai frecvente situaţii, unor edificii de mare
amploare făcând corp comun cu sistemull de fortificaţii al cetăţii sau aşezării respective. Datorită
masivităţii lor ele au rezistat mult mai bine distrucţiei de-a lungul timpu!ui apărându-ne astăzi ca
obiective izolate, impozante. Astfel de atribute sunt caracteristice celer trei turnuri din La
Rochelle (St. Nicolas, Chaine, de la Lanterae), Pamiers, York, Tumul Chindiei din Târgovişte
este o reminişcenţă a vechii cetăţi de scaun a Ţării Româneşti, iar Bastienul Croitorilor din Cluj-
Napoca un punct întărit al incintei oraşului. Un loc mai aparte îl are Tumul Londrei, de fapt un
castel construit în secolul XI, ce a jucat un rol de prim rang în istoria politică a Angliei
medievale. În acest caz noţiunea de turn este improprie fiind atribuită unui ansamblu arhitectural

34
complex de tip castel întărit cu mai multe turnuri interioare.

Edificiile religioase
Au răspândire, cel puţin asemănătoare cu a construcţiilor din grupa precedentă, omul
căutând, încă din zorii conştiinţei sale, să-şi clădească anumite adăposturi intime, unde să poată
comunica nestingherit cu divinitatea. La început aceasă funcţie a îndeplinit-o peştera; în
labirinturile ei întunecate omul şi-a înfiripat primele altare de cult sau urne mortuare. Ulterior,
componenta mistică a sufletului său l-a condus la edificarea şi diversificarea fără seamăn a
edificiilor cu o astfel de funcţie. În strânsă dependenţă cu varietatea religiilor tradiţionale,
vechimii şi intensităţii populării teritoriului, cu gradul de dezvoltare al societăţii etc.
Se constată, ca urmare, o răspândire generalizată a obicctivelor turistice din această
categorie, pe toate continentele şi în toate statele, densităţi mai ridicate constatându-se acolo unde
societăţile umane s-au coasolidat mai timpuriu şi au avut o creativitate, pe toate planurile, mai
bogată.
Spre deosebire de castele sau cetăţi care, în perioadele de conflagratie, au suferit invariabil
mari distrugeri, ediflciile religioase au fost parţial ocolite de astfel de riscuri. Exceptând situaţiile
când forţele aflate în conflict aveau religii diferite (musulmanii cu creştinii) sau aveau concepţii
antireligioase (ideologia comunistă). Distrugerea bisericilor creştine de către turci în Evul Mediu,
a templelor aztece sau incaşe de către conchistadori sau a lăcaşurilor de cult din estul Europei de
către regimurile comuniste se înscriu în aceste excepţii. Dar exemplul ocrotirii de către turci a
catedralei Sf. Sofia în chiar centrul imperiului lor sau a catedralelor din Moscova de către
comuniştii sovietici dovedeşte că fanatismul religios sau ateu a avut limitele lui. Arta adevărată
supravieţuindu-i.
Din grupa edificiilor turistice cu funcţie religioasă fac parte: templele, sanctuarele,
bisericile, catedralele (moscheile, sinagogile) mănăstirile, mausoleele şi cimitirele. Majoritatea
aeestora au atribuţii în ceea ce priveşte practicarea cultului religios, în vreme ce stupele,
mausoleele (piramidele) sau cimitirele îndeplinesc o functţe ritualică, de înmormântare.
I. Sanctuare/e reprezintă suprafeţele de teren dedicate zeilor, incinte delimitate prin pietre
de hotar sau ziduri. În interiorul limitelor acestuia sunt amplasate construcţiile cu destinaţie
religioasă şi, în primul rând, templele. De multe ori construcţiile erau sumare, importanţa fiind
"sursa" care producea, la prezicători, revelaţia divină. După menţionările lui Herodot, în Grecia
antică existau 18 sanctuare, dar numărul lor, conform vestigiilor scoase la iveală de săpăturile
arheologice, este mult mai mare. Aşa sunt sanctuarele de la Dodona, Patras, Epidaur, Olimpia,
Trofonios, Delos, Eleusis, Didyna, Acropole sau Delfi. Niciunul nu putea rivaliza cu sanctuarul
din Delfi, dedicat lui Apollo, unde Pitia îşi desfăşura prezicerile. Terenul acestui vestit oracol
avea o suprafaţă de 130x190 m şi era închis cu un zid şi mai multe porţi în interiorul său se află
mai multe altare, un templu, statui. Din monumentele de odinioară fluviul de turişti ai zilelor
noastre mai poate admira coloanele templului lui Apollo, ale Colosului (o rotonda cu 20 coloane
dorice), tezaurul atenienilor (prin tezaur înţelegându-se, în Grecia antică, o clădire ce adăpostea
ofrandele cetăţilor).
În Japonia abundă sanctuarele shintoiste, dintre cele mai cunoscute fiind cele de la Nikko,
lzumo. Nagoya, Ise, Itsukusima etc. Unele păstrează reminiscenţe ale vechii arhitecturi pe piloni
de influenţă malaeziană.
2. Temp/ele erau considerate ca o "casă a divinităţii, a zeilor". Acest atribut a constituit forţa
motrice, imboldul principal în construirea unor edificii de mare amploare şi originalitate.
Iniţial, în preistorie, funcţia templului a fost atribuită peşterii unde omul primitiv şi-a
amenajat primele altare, decorate cu picturi parietale. Dependenţa omului de grota ancestrală şi
reflectarea ei în planul mitic ne-o ilustrează tendinţa sa de a-şi săpa cu propria sudoare - acolo
unde natura n-a sculptat goluri endocarstice - caverne ce adăpostesc .grandioase edificii. Astfel,
au luat fiinţă renumitele temple subterane (speos-uri) din insula Elephanta, situată pe ţărumul

35
.vestic al Indiei în apropierea oraşului Bombay. Ele sunt săpate în granit, cu dimensiuni
apreciabile, iar tavanul lor se sprijină pe statui şi coloane. Statuile au dimensiuni ciclopice şi sunt
dedicate lui Siva sau trinităţii indiene compusă din Brahma, Siva şi Vişnu.
Tot în India. se află templele subpământene de la Ellora, de o monumentalitate deosebită.
Ele poartă numele zeilor cărora le-au fost dedicate: Kailasa, Visnacama, Indra, Der-Wara. Alte
temple, din aceeaşi categorie sunt localizate în insula Salcette, Pandan-Lena, d'Ajanyanti,
Mhan—Tradiţia acestor temple se extinde şi în Afganistan (Bamiyan), Asia centrala şi mai ales în
China (la Dunhuang - grotele celor o mie de Buda; Datong, Longmen).
Mai "tinere" ca templele subterane indiene, dar cu o construcţie mai complexă sunt speos-
urile egiptene din Valea Nilului, în Nubia Inferioară. Cunoscute sunt templele de la Abu Simbel,
dedicate zeului Phre şi zeiţei Hator. Templul lui Phre are trei încăperi (naos, pronaos şi
sanctuarul) şi un mare număr de statui de până la 10m înălţime, imaginând pe Rhamses al Il-lea şi
trinitatea egipteanî Amon-Ra, Phre şi Phtha. Datorită lacului de acumulare de la Assuan, ce risca
să le inunde, templele au fost mutate pe platoul stâncos de deasupra oglinzii lacustre.
În Valea Nilului speos-urile sunt parţial eclipsate de marile temple ridicate la suprafaţa
pământului la Karnak (unde se află cea mai extinsă suprafaţă cu caracter religios din lume),
Luxor, Teba, Napata. Coloanele de mari dimensiuni, sălile grandioase, sfincşii şi statuile abundă
întru via contemplare şi nedisimulatul interes al vizitatorului.
Templele, ca obiective turistice, sunt prezente pretutindeni în Grecia. Ruinele lor, mai mult
sau mai puţin pronunţate împânzesc întregul spaţiu elenic, indiferent dacă ne referim la cel
continental sau insular.. Fiecare sanctuar îşi avea templul său, Existau însă numeroase sanctuare
ce adăposteau un număr mai mare de temple. Astfel, la Delfi, mai pot fi admirate incinta şi
coloanele templului lui Apollo şi Neoptolem; la Olimpia se află templul lui Zeus, unde Fidias, cel
mai mare sculptor al antichităţii, înălţase una dintre cele şapte minuni ale lumii - statuia din lemn,
fildeş şi aur, de 12 m înălţime a lui Zeus. Tot aici era un templu al Herei. Alte vestigii din această
categorie sunt la Delos (templul Artemidei), Efes (ruinele altei minuni a lumii antice - templul
Artemidei), Samotrace (templul lui Zeus): etc. Dintre toate construcţiile greceşti cu funcţie
religioasă aparţinând antichităţii, cele mai bine conservate şi mai vizitate de turişti aparţin
complexului arhitectural al Acropolei ateniene. Primul, în sensul accesului pe Acropole, este
templul zeiţei Nike Apteros (în stil ionic). Urmează Erechteionul, dedicat lui Poseidon şi Atenei,
cu superbele sale cariatide, templul lui Hefaistos şi, ca o încununare a desăvârşirii stilului doric,
Parthenonul, unde acelaşi Fidias sculptase o statuie impozantă a Atenei. Construirea templelor
este substituită, odată cu trecerea la credinţa creştină, în Europa cu cea a bisericilor, iar în !umea
musulmană cu a moscheielor. Ea se menţine însă înfloritoare în India, China şi Japonia, ţări în
care expansiunea şi consolidarea budismului li asigura suportul religios. Remarcabile opere de
artă arhitecturală, devenite obiective turistice de prim rang, sunt templele Mudhera, Khajuraho,
Kanarak, Mysore în India; în Japonia sunt binecunoscute templele din Nara (Todaiji - o pagodă
cu şapte nivele), Kyoto, iar în China la Nanjing, Jiangling, Lushan, Datong, Luoyang, în Tibet
etc.
Influenţele indiene şi chineze s-au răspândit în sud-estul Asiei din Birmania până în
Indonezia. Ca exemple notabile menţionăm templele Wat-Arun din Bangkok, Angkor Thorn şi
Angkor Vat din Angkor (Cambogia), templul Borobudur din insula Djava etc. Acesta din urmă a
fost construit în secolele VIII-IX iar destinaţia sa precisă este incertă: templu funerar, loc de
pelerinaj sau edificiu dedicat cultului familiei regale locale). Acoperit de junglă mai multe secole
este redescoperit în anul 1814. Templul de la Borobudur este împodobit cu un mare număr de
statui şi 1 460 panouri decorative de peste 5 km lungime, formate din basoreliefuri inspirate din
istoria, religia şi filozofia epocii respective. Temple impozante au "înălţat şi vechii locuitori ai
Americii (olmecii, toltecii, aztecii, maiaşii sau incaşii), începând din Mexic şi până pe platourile
andine. Templul lui Quetzalcoatl şi templul Broastelordin Teotihuacan templul Soarelui din
Machu Pichu sunt exemplele cele mai ilustrative dintre multe altele existente.

36
 3. Bisericile sunt edificii religioase specifice spaţiului euro-american unde creştinismul, sub
diferitele sale variante, s-a răspândit rapid, ridicându-şi lăcaşuri de cult adecvate. Bisericile atrag
masa de vizitatori printr-o serie de atribute comune tuturor construcţiilor antropice (vechime,
grandoare), dar şi prin însuşiri particulare, specifice, cum ar fi stilul constructiv, decoraţiile
interioare, funcţia îndeplinită etc.
Sub aspectul vechimii, bisericile din peninsula balcanică şi Italia - leagănul creştinismului
european - se situează mult înaintea celor din America, ridicate începând cu secolul XVI, adică
după debarcarea lui Columb pe continent.
Revelatoare pentru importanţa turistică a bisericilor, obiective răspândite din nordul
Scandinaviei până în Sicilia, din Alaska în Ţara Focului, este exemplul ţării noastre, unde
întâlnim toate tipurile constructive, şi o gamă extrem de variată de stiluri. Astfel sunt bine
cunoscute bisericile din piatră din Ţara Haţegului, considerate a fi printre cele mai vechi din arcul
Carpaţilor. La Densus, utilizînd piatra castrelor romane din vecinătate, locuitorii au înălţat una
dintre perlele vechii noastre arhitecturi: o biserică al cărei turn, zidit în totalitate din piatră, are
aspectul unei prisme triunghiulare cu unul din vârfuri prelins în infinitul albastru în acelaşi stil şi
din acelaşi material sunt construite bisericile din Santamaria Orlea, Streisangiorgiu, Ramet,
Seheii Braşovului etc.
Alte biserici au fost întărite cu fortificaţii, respectiv cu ziduri, contraforturi sau turnuri ale
căror vestigii se înscriu printre elementele actuale de ordin atractiv. Un exemplu în acest sens este
biserica evanghelică din Sebeş, unul dintre cele mai reprezentative monumente ale stilurilor
romanic şi gotic timpuriu din Transilvania. Înălţarea ei a avut loc în prima jumătate a secolului
XIII, iar sistemul de fortificaţii a fost întregit în secolele următoare. Altarul acestui edificiu este
decorat cu picturi şi sculpturi din secolul XVI aparţinând ucenicilor lui Paul din Levoca
(Slovacia).
Fortificaţiile puteau înconjura biserica propriu-zisă sau puteau îmbrăca forma unor curţi
domneşti întărite, în incinta cărora stăpânul feudal" să înalţe un lăcaş de cult. Aceasta este situaţia
bisericii Arbore din nordul Moldovei, construită în anul 1503 de către portarul Sucevei şi mare
dregător al lui Ştefan cel Mare, Luca Arbore. Faima ei derivă de la pictura murală, interioară şi
exterioară, exemplu elocvent al marii descătuşări creatoare ce a zămislit Voroneţul sau
Moldoviţa. În pronaosul acestui lăcaş de cult, unde influenţa arhitecturii populare moldoveneşti
este decisivă, se află mormântul lui Luca Arbore, cel mai de seamă monument funerar de stil
gotic din Moldova.
Biserici fortificate întâlnim şi la Cristian (sec. XIII), Sibiu (biserica. Sf Maria, sec. XIV-
XV), Cisnădie (sec. XIII), Cisnădioara (1223), Cincu (sec. XIII), Hărman (1290), Rotbav (sec.
XIII), Biertan, Saschiz, Axente Sever, Feldioara, Codlea etc. Alăturat bisericilor din piatră, sus
menţionate, de o mare valoare arhitecturală şi turistică se dovedesc a fi bisericile din lemn
răspândite în Maramureş, Sălaj sau Munţii Apuseni. Turlele lor, de o supleţe şi înălţime
apreciabilă în raport cu suprafaţa de susţinere, se ridică zvelte spre cer nemurind geniul
meşterului anonim, precursor sau tovarăş de suferinţă şi creaţie al lui Nicolae Ursu, zis Horea,
marele constructor de astfel de lăcaşuri pe Valea Arieşului şi nu numai. Sunt binecunoscute
bisericile de lemn din Surdeşti, Şugatag, Cupşeni, Dragomireşti, Libotin din Maramureş, Fildu de
Jos, Agriş sau Cizer în Sălaj, Rieni, Lazuri, Vidra, Gârda de Sus în Munţii Apuseni etc. Biserica
de lemn din Surdeşti se încadrează în tipul construcţiilor cu pridvor şi este una dintre cele mai
înalte realizări din lemn din Europa având 54 m înălţime, Apare aici un adevărat gotic transilvan
în lemn de mare forţă sugestivă.
O alta atracţie a bisericilor constă în pictura .interioară sau frumuseţea icoanelor găzduite.
Astfel, în bisericile din Remetea, Sighiştel, Hălmagiu, Almaşu Mare, Ocna Sibiului, Densus, Vad,
Feleac vom putea admira fresce pictate în secolele XIII-XIV, în timp ce în alte lăcaşuri de cult,
cum ar fi cele de la Onceşti, Moisei, Libotin, Susenii Bârgăului, Nicula, Sălişte, Făgăraş etc.
pictura s-a realizat în secolul XVII.

37
 Dintre bisericile celebre din Europa menţionăm Sainte Chapelle din Paris. capodopera
stilului gotic, împodobită cu 1 134 vitralii. Ea a fost construită între 1243-1248 şi pare a sfida,
prin liniile sale de mare îndrăzneală, orice echilibru constructiv.
La Lichtenfels, lângă oraşul german Bayreuth. Vestitul arhitect Neuman conduce în a doua
jumătate a secolului XVIII lucrările de înălţare a unei biserici în stil rococo în care, abandonând
tradiţia, formele diferă de funcţia lor, iar relaţia între arhitectura interioară şi cea exterioară nu
este obligatorie. El apelează la arcuri elipsoidale care fac posibilă fuziunea volumelor, reuşind
spectaculoase ornamente şi efecte de lumină.
Elemente inedite, pe plan arhitectural, sculptural şi pictural introduc şi bisericile San
Ambroggio din Milano, construită în stil romanic în secolul XI, bisericile din Perigueux (secolul
XII), Arles sau Vezelay (Franta), precum şi cea din Kondopog (Ucraina) a cărei înălţime (70 m) o
situează pe primul loc, între bisericile din lemn, în lume.
4. Catedralele. moscheile şi sinagogile alcătuiesc o grupă importantă de edificii religioase
în care grandoarea şi complexitatea arhitecturii atinge apogeul.
Catedralele sunt caracteristice spaţiului european şi american unde creştinismul îşi are
majoritatea absolută a adepţilor. Valoarea turistică a catedralelor o dă, înainte de orice, arhitectura
proprie, stilul constructiv (romanic, baroc, gotic, rococo, clasic, neogotic).
O capodoperă indiscutabilă este basilica Sfânta Sofia din Constantinopol (Istanbul)
construită de către împăratul Iustinian în anul 537 şi care a fost ocrotită de cuceritorii turci (deşi
sultanul Mehmet al II-lea, cuceritorul oraşului, a profanat-o, intrând în ea călare). Aparţine
stilului romanic în care senzaţia de dilatare a spaţiului interior este evidentă şi datorită unor
cupole cu diametrul de 33 m şi o înălţime de 45 m, la baza căreia se află 40 ferestre a căror
lumină dau impresia că întreaga construcţie este suspendată de cer cu un lanţ de aur (Procopiu).
Valenţe turistice dificil de apreciat posedă basilica San Marco din Veneţia a cărei înălţare
începe în secolul X şi a concentrat un aport substanţial, material şi spiritual. Întreaga artă a
bazinului mediteraneean este chemată să înalţe un edificiu fără seamăn. Valori artistice create în
alte locuri (cai de bronz aurit aduşi de la Constantinopol, coloane de marmură policromă egiptene
etc.) sunt transferate la Veneţia pentru a împodobi basilica ce ocroteşte relicvele sfântului Marcu.
Superbe mozaicuri interioare sunt prinse într-un fond aurit al pereţilor şi cupolelor. O exuberantă
decoraţie rezultată dintr-un amestec de stiluri îşi etalează culorile şi întruchipările.
Aceluiaşi stil romanic, cu puternice influenţe bizantine, îi aparţin catedralei San Vitale şi
Sant Apollianaire Nouvio din Ravena, cunoscute prin arhitectura lor, dar şi prin mozaicurile
executate din marmură, sidef, aur, argint şi pietre preţioase. Tot în Italia, unde stilul romanic a
înflorit, se află catedralele din Pisa, Florenţa (San Miniato al Monte), Monreale etc. Influenţele
romanice pătrund şi în Germania, vizibile în fizionomia artistică a catedralelor din Mainz, Worms,
Limburg sau Speyer; Franţa (Angouleme, Clouny), Anglia (Durham si Ely), Spania (Santiago de
Compostela), Bulgaria (Sfânta Sofia din Sofia), Polonia (Cracovia), Croaţia (Dubrovnik) etc.
Catedrala din Santiago de Compostela a devenit centrul unui mare pelerinaj ("Ierusalimul
occidentului"), având forma de cruce latină, două turnuri de 75 m înălţime, numeroase porţi,
capele, sculpturi, vitralii şi adăpostind mormântul Sf. Iacob.
Construcţiile în acelaşi stil au fost prezente şi în ţara noastră, în primul rând în Transilvania
unde, în sec. XI, la Alba Iulia s-a construit o basilică cu trei nave dezvoltată apoi ca o catedrală
gotică, iar la Herina şi Cisnădioara găsim două biserici asemănătoare.
Sub influenţa Renaşterii italiene, în arhitectura europeană apar două noi curente, barocul şi
clasicismul, reprezentate prin numeroase edificii de tip catedrală. În Spania barocul se afirmă ca o
artă naţională - stilul chiurrigueresc (de la arhitectul Jose Chiurriuguero) - transpus ulterior în
spaţiul latino-american.
Edificiile baroce sunt ridicate în Spania (Salamanca, Madrid), Germania, Austria, Rusia.
Catedrala romano-catolică din Oradea poartă şi ea pecetea acestui stil. Pentru Italia expresia de
vârf a artei barocului o întruchipează catedrala San Pietro din Roma, cea mai vastă construcţie

38
religioasă din lume 15 160 m2 suprafaţă, 143 m înălţime susţinută de 868 coloane de marmură,
travertin, bronz sau stuc. Nava centrală şi cupola sunt opera lui Michelangelo a cărui celebră
statuie, Pieta, se află în prima capelă din dreapta intrării.
Clasicismul, un curent artistic răspândit îndeosebi în Franţa şi Anglia, are ca întruchipare de
marcă cunoscută catedrala Sf. Paul din Londra. Construcţia ei începe în anul 1675, sub directa
supraveghere a arhitectului Cristopher Wren. Se remarcă printr-o desăvârşită unitate stilistică, o
cupolă de mari dimensiuni şi numeroase coloane corintice.
Mai numeroase şi mai variate constructiv sunt însă catedralele gotice. Dintre monumentele
aparţinând acestui stil menţionăm: Notre Dame de Paris, Chartres, Reims şi Amiens (Franţa),
Canterbury, Salisbury, York, Londra (Anglia); Koln, UIm, Freiburg (Germania), Burgos, Leon,
Sevilla (Spania); Milano, Siena, Orvietto (Italia), Linz, Viena, Praga, Cracovia, Braşov, Cluj-
Napoca etc. În Italia, centrul arhitecturii gotice se află la Siena unde Jaeopo della Quereia
definitivează în acest stil construcţia domului, începută în anul 1065. În perioada de consolidare a
manierei respective, desfăşurată de-a lungul secolului XIII, este înălţată catedrala romano-gotică
din Orvietto cunoscută prin policromia mozaicurilor, fineţea sculpturilor, mulţimea
basoreliefurilor şi picturile lui Fra Angelico. Numeroase superlative întruneşte însă Domul din
Milano, opera a mai multor generaţii de arhitecţi italieni, francezi şi gerrnani. Construcţia
edificiului debutează în timpui domniei ducelui Gian Galeazzo Visconti (1378-1402) şi se
continuă cu numeroase întreruperi, până în anul 1858. Clădirea are 148 m lungime şi 91 m
înălţime, fiind o operă eclectica, fără unitate arhitecturală („o capodoperă a falselor capodopere"
Fousillon). Posedă 2300 statui, numeroase arcade, contraforturi etc. Durata îndelungată a
construcţiei a favorizat influenţarea puternică a goticului de către baroc îndeosebi. Rămâne cel
mai important obiectiv turistic al oraşului Milano.
Catedrala Notre Dame a fost construită în etape succesive între 1163-1345 şi a îndeplinit
iniţial funcţia unei adevărate instituţii statale, unde se desfăşurau adunările publice sau se
încoronau regi sau împăraţi (Henrie IV şi Napoleon Bonaparte). Poate adăposti 6 500 persoane,
având 130 m lungime, 48 m lăţime şi 69 m înălţime. Armonia proporţiilor, puritatea liniilor şi
eleganţa bogatelor ornamente i-au dus faima pe toate meridianele. Odată cu operele literare sau
cinematografice care au ales-o ca loc de desfăşurare a unor acţiuni palpitante. Portalurile faţadei
principale sunt bogat ornate cu sculpturi şi scene biblice.
O altă capodoperă a goticului francez este catedrala din Chartres ridicată pe vestigiile unei
biserici romanice între anii 1194-1260. Se detaşează aici numărul apreciabil de figuri sculptate,
între care nu lipsesc întruchipările celor şapte arte liberale (Gramatica, Retorica, Dialectica,
Aritmetica, Geometria, Astronomia şi Muzica), respectiv chipurile unor iluştri exponenţi ai lor
(Aristotel, Cicero, Pitagora). Chartres este renumită şi prin marea suprafaţă a vitraliilor care
atinge incredibila cifră de 2 500 m2 unde abundă cunoscutul "albastru de Chartres" despre care
poetul Paul Claudel spunea "iată paradisul terestru'''. Un albastru mai dens decât cel al
Voroneţului dar fără. a-l egala pe acesta în ceea ce priveşte luminozitatea interioară.
În sfârşit, un farmec aparte rezervă catedrala privitorilor săi sub aspectul arhitecturii, prin
cele două turle inegale ca înălţime şi diferite ca stil constructiv. Turla din dreapta intrării, mai
înaltă (115 m) şi mai masivă se ridică sub formă dreptunghiulară mult deasupra acoperişului,
pentru ca în continuare să treacă într-o formă prismatic-octogonală. Turla din stânga, înalţată mai
târziu cu patru secole, este mai scundă (106 m înălţime) şi renunţă la tiparul dreptunghiular,
îmbrăţişând o formă poliedrica.
Un loc aparte îl ocupă, în suita construcţiilor gotice din Franţa, catedrala din Strasbourg
(142 m înălţime) a cărui atracţie derivă şi din asimetria produsă de neridicarea celei de a doua
turle, dar şi din prezenţa orologiului astronomic celebru prin exactitatea mecanismului său.
În Anglia, printre monumentele gotice de mare atracţie se înscrie catedrala din Canterbury,
edificată între 1175-1503. Influenţele franceze se resimt puternic, datorită şi primului său
arhitect, Guillaume din Sens, venit din această ţară. Lungimea mare (154 m) şi ridicarea părţii

39
vestice mai târziu, în altă manieră, creează impresia unui edificiu compus din două biserici.
Ferestrele sale sunt acoperite cu cele mai vechi vitralii engleze (sec.XlI-XIII).
Trăsătura tipică a goticului englez o întâlnim la catedrala din Salisbury, ctitorie a regelui
Henrie al III-lea (1220-1270). Are 140 m lungime, 45 m lăţime, un turn înalt în centru şi o faţadă
de mare bogăţie sculpturală.
Domul din York pare o copie fidelă a catedralei Notre Dame din Paris, interesul de care se
bucură în rândul turiştilor datorându-se şi istoriei zbuciumate, care a ales-o ca loc de încoronare a
multor regi.
Catedrala Westminster din Londra impune goticul englez prin dimensiune (156 m lungime,
22 m lăţime), etalată îndeosebi pe înălţime şi prin elementele arhitecturii de detaliu care conservă
formeIe ogivale.
În Germania port-drapelui construcţiilor religioase revine catedralei din Koln construită
între 1248-1880. Ea se aseamănă mult cu cea din Amiens, fapt explicat de specialişti prin originea
franceză a primului sîu arhitect. Este a doua clădire din lume (156 m) executată în întregime din
piatră. Pe primul loc într-o astfel de ierarhie se situează catedrala din Ulm (161 m) a cărei
construcţie începe în anul 1337 şi se sfârşeşte în secolul XVI. Brodarea impunătorului turn este
completă, de la bază până în vârful fleşei, De mare valoare este şi decorul flamboiant al marelui
portal de la intrarea principală.
Influenţa ordinelor călugăreşti şi a meşterilor veniţi din Franţa au transformat oraşul
spaniol Burgos, vechea capitală a Castiliei, într-un oraş gotic de primă rezonanţă. Construcţia
vestitei sale catedrale începe în 1221 şi a durat trei secole, timp în care 65 arhitecţi, 50 sculptori şi
numeroşi pictori, orfevrieri, meşteri în vitralii şi feronerie şi-au risipit prinosul de talent într-un
edificiu remarcabil. Turiştii vin la Burgos pentru a admira monumentalitatea porţilor decorate cu
statui şi basoreliefuri (cunoscut este cel' numit "Intrarea Mântuitorului în Ierusalim"), picturile lui
Murillo, Jordaens, EI Greco etc. Nu fără motiv Th. Gautier considera catedrala din Burgos ca una
dintre "cele mai frumoase din lume", ,,o uluitoare eflorescenţă a artei gotice". În interiorul ei se
află mormântul lui Rodrigo Diaz de Bivar, cunoscut sub numele cavaleresc de Cid Campeador,
întruchiparea celor mai nobile idealuri ale evului mediu spaniol.
,,La Pulera Leonina" - catedrala din Leon şi-a derulat edificarea de-a lungul multor
generaţii, între anul 1205 şi sfârşitul secolului XV. Impresionează aici puternica luminozitate
asigurată de cele 862 vitralii şi 60 rozase de mari proporţii. Influenţa catedralei din Chartres se
vădeşte nu numai în mulţimea vitraliilor, ci şi în arhitectura celor două turle, cea din stânga
intrării, mai veche, eminamente gotică, iar cea din dreapta trădând un amestec de stiluri de la
gotic la baroc.
Cea mai impozantă catedrală gotică din Spania se află la Sevilla (116 m lungime, 76 m
lăţime). Construcţia sa datează din anul 1401. Cupolele, capelele şi porţile sunt monumentale, iar
decoraţiile abundă. În faţa porţii principale se află mormântul lui Cristofor Columb iar în interior
picturi de Jordaens, Valdes Real şi Murillo.
La noi în ţară, goticul pătrunde în primul rând în Transilvania. Biserica Neagră din Braşov
este rodul unor generaţii de meşteri localnici care au construit-o între 1380-1480. Este cea mai
impunătoare construcţie gotică din România (89 m lungime, 37 m lăţime şi 65 m înălţime). În
tunul său ocroteşte cel mai mare clopot din ţară, iar faţadele au un bogat decor sculptural.
Biserica Sf. Mihail din Cluj-Napoca a fost ridicată în diferite etape între 1350 şi 1487. Este
singura construcţie gotică din ţară cu secţiune de tip hală, trei nave şi cor poligonal. Decoraţiile
interioare sunt de vârstă mai recentă şi aparţin barocului sau neogoticului.
Paralel construcţiilor gotice sau aparţinând barocului din Europa apuseană, în răsăritul
continentului înfloreşte arta rusă şi a slavilor de sud, în care sunt sintetizate influenţe apusene şi
orientale. Catedrale monumentale se înalţă la Kiev (Sfânta Sofia), Novgorod, Vladimir, Moseova
(Vasile Blajenai, Uspenski), St. Petersburg (Kazan, Sf. Isaak), Suzdal.
Edificiile religioase mai recente, aparţin celor mai diverse stiluri şi maniere (neogotice,

40
moderniste etc.), În cazul catedralei Sagrada Familia din Barcelona, construită la sfârşitul
secolului XIX, elementele gotice sunt transfigurate în plan simbolistic unde sunt asociate celor
neogotice sau celor provenite printr-o filieră folclorică. A rezultat o structură de tip arborescent,
inedită şi spectaculoasă. Modernismul poate fi ilustrat elocvent în arhitectura catedralei ridicată
de celebrul arhitect Oscar Niemeyer în Brasilia, căreia i-a conferit o volumetrie de ansamblu
tronconică.
În America Latină cuceritorii spanioli şi portughezi pun bazele unei arhitecturi cu destinaţie
religioasă menită a înlocui vechile temple aztece sau incaşe. Se înalţă astfel falnice catedrale la
Mexico City, Leon, Caracas, Bogota, Lima, Santiago de Chile, Buenos Aires, Sao Paolo, Rio de
Janeiro etc.
Moscheile se instituie în edificii religioase reprezentative pentru lumea islamică. Le vom
întâlni, sub formă de vestigii, şi în vechile teritorii cucerite de musulmani în Europa sau Africa.
Cunoscute prin măreţia şi mozaicurile lor sunt: Moscheea Albastră şi Moscheea Valid din
Istanbul; Moscheea Kalean din Buhara; Moseheile Ibn Tulun, Al-Azhar din Cairo;
Marea Mosehee din Cordoba (785 e.n.), Moseheea Omeazilor din Damasc (705-715),
moscheile Bibi-hanam şi Sir-dor din Samarkand; Moseheea Selimiye din Edime, Moseheea EI
Mansur din Marakeeh, Moscheea sahului din Isphan (Iran), Moscheea lui Mohamed de la Medina
etc. Un element de atracţie al moscheilor sunt minaretele, turnuri de o supleţe şi înălţime
remarcabilă destinate chemării credincioşilor la rugăciune. Minaretul moseheii Kalean din Buhara
are o înălţime de 46 m şi o scară în spirală ce duce spre vârful evazat ornamentat cu desene
geometrice. Extrem de picturale şi pline de atracţie sunt minaretele Moscheei Albastre din
Istanbul.
Sinagogile sunt edificii religioase ale lumii semite diseminate în Israel (Ierusalim, Tel Aviv,
Haifa) dar şi în numeroase alte ţări europene unde diaspora evreiască a fost sau este numeroasă.
5. Mânăstirile alcătuiesc ansambluri arhitectonice centrate în jurul unui edificiu de cult din
categoria bisericilor sau catedralelor. Pe lângă funcţia religioasă propriu-zisă, mănăstirile sunt şi
habitate caracteristice, producătoare de bunuri şi atracţii turistice (articole de artizanat, hramuri,
pelerinaje). În îndelungata lor existenţă au devenit frecvent centre de cultură şi învăţământ,
adunând în chiliile lor valori de prim ordin (tipărituri, manuscrise, cărţi vechi etc.).
Orice prezentare a obiectivelor turistice din această categorie nu va putea ocoli, ci
dimpotrivă, va insista asupra valenţelor atractive ale mănăstirilor româneşti, prezente în toate
provinciile istorice ale ţării noastre. Dar mai cu seamă în Bucovina şi Subcarpaţii Moldovei unde,
în secolele XV-XVI a înflorit o artă constructivă de mare originalitate. Sub oblăduirea unor
voievozi iubitori de artă pură precum Ştefan cel Mare sau Petru Rareş.
Pe treapta superioară a oricărei ierarhii valorice naţionale se situează mănăstirea Voroneţ a
cărei biserică a fost. ridicată în decurs de numai patru luni ale anului 1488. Dimensiunile
edificiului, în raport cu cele ale catedralelor menţionate anterior sunt modeste: 25,5 m lungime şi
10,5 m lăţime. Dar unitatea stilistică îi conferă masivitatea derivată şi din elansarea turlei şi
proporţiile bine calculate. Frumuseţea fără seamăn a frescelor exterioare fac din Voroneţ o
capodoperă a artei arhitecturale naţionale. Menţiunea UNESCO conform căreia ,,numai într-o
singură provincie a României, în Moldova de Nord sau Bucovina se găsesc picturi de acest gen,
care nu mai există în nici o altă ţară" spune totul despre unicitatea lor. Picturile exterioare
îndeosebi au transformat biserica într-un imens şevalet de culoarea văzduhului pur - acel albastru
inimitabil - populat cu îngeri semănând leit bravilor feciori moldavi, diavoli amintind spahii şi
ieniceri, domni şi domniţe, personaje biblice etc. Stilul este bizantin dar florul artistic rămîne
realitatea autohtonă. Celebră este vasta compoziţie "Judecata de Apoi" pe drept cuvânt inclusă
între bijuteriile artei mondiale. Unitatea ansamblului, monumentalitatea viziunii şi expresivitatea
execuţiei o înscriu la loc de frunte între toate realizările similare. Un popas la Voroneţ devine
astfel un fericit pretext de a percepe materializarea concretă a geniului creator al romanilor,
puternica lui originalitate. În timpul domniei lui Ştefan eel Mare au fost ctitorite, refăcute şi

41
fortificate şi alte mănăstiri cum ar fi Humor, Pătrăuţi, Probota, Neamţ, Bistriţa sau Putna, cea din
urmă ocrotind mormântul voievodului spre care se îndreaptă, într-un pelerinaj al evlaviei şi
rememorării, mii de romani de pretutindeni.
Mănăstirea Moldoviţa este o ctitorie a domnitorului Petru Rareş care rezideşte, în anul
1532, un vechi edificiu similar distrus de o alunecare de teren. Lungimea sa (32,8 m) o situează în
fruntea construcţiilor moldoveneşti de cult, conservând, ca element de mare originalitate, bolta
moldovenească, cu arce diagonale deasupra cheilor arcelor mari, pentru a reduce diametrul
interior al turlei. Pictura exterioară ridică mult importanţa istorică, artistică şi turistică a
monumentului. Fresca „Asediul Constantinopolului" se remarcă prin tumultul şi veridicitatea
reprezentării, prin măiestria desenului şi armonia cromatică.
Un aspect clasic de cetate întărită îl relevă Mănăstirea Suceviţa edificată între 1581-1586, în
perioada domniei Movileştilor. Incinta mănăstirii are laturi de 100 şi 104 m lungime, iar în colţuri
patru turnuri masive. În decoraţia pereţilor se renunţă la compoziţiile de mare amploare în
favoarea unor teme restrânse, ceea ce conduce la o mare varietate a subiectelor surprinse. Tehnica
desenului şi aplicării culorilor se menţine la cote înalte, cu nimic mai prejos Voroneţului sau
Moldoviţei.
Mănăstirea Dragomirna, a fost înălţată în anul 1609 prin grija lui Anastasie Crimea,
mitropolitul Moldovei. Construcţia se detaşează prin supleţea rezultată din raportul dintre
înălţimea mare şi lăţimea redusă a construcţiei. În arhitectura de detaliu se observă o sinteză
fertilă a numeroase influenţe venite din întreg spaţiul spiritual românesc. Biserica este înconjurată
de ziduri înalte de 7-10 m lăţime şi puternice turnuri de apărare.
Alte mănăstiri moldoveneşti de real interes pentru vizitatori sunt Golia şi Galata din Iaşi,
Capriana din Basarabia, Agapia şi Humor etc.
În Muntenia şi Oltenia există de asemenea un „brâu" al mănăstirilor ce încinge zona de
interferenţă a subcarpaţilor cu munţii, începând cu Mănăstirea Dealu (unde a fost înmormântat
capul lui Mihai Viteazul), Argeş, Cozia, Arnota, Polovragi, Hurez sau Tismana.
Mănăstirea Hurez, ctitorie a lui Constantin Brâncoveanu, este eel mai reprezentativ
monument ridicat sub domnia acestui prim iluminist al culturii romane. Biserica are un plan
treflat, cu un privdor în arcade susţinut pe 10 coloane decorate. Sculptura în piatră pune în
evidenţă prezenţa motivelor renascentiste şi baroce adaptate tradiţiilor locale. Pictura interioară se
impune prin realismul său, temele religioase fiind asociate reprezentării chipurilor unor demnitari
sau figurii meşterilor principali. Asemănarea cu frescele mănăstirilor bucovinene o aduce
pridvorul pictat cu coloane sculptate în torsadă.
În cadrul complexului medieval de la Curtea de Argeş, mănăstirea Argeşului, respectiv
biserica ctitorită de Neagoe Basarab în anul 1517 se situează, de departe, pe un loc privilegiat sub
raportul atracţiei şi interesului turistic. Monumentalitatea este însuşirea ei de bază, iar legenda
meşterului Manole, constructorul său, tulburătoare. Detaliile arhitecturale trimit înspre influenţe
orientale. Răsucirea ornamentelor turlelor şi a unor coloane interioare nu se regăseşte, ca motiv
decorativ, la nici o altă biserică autohtonă.
Mănăstirile din Transilvania sunt mai puţin numeroase, vitregia vremurilor şi confruntările
religioase permanente dintre ortodoxism şi catolicism diminuând zona creatoare a ambelor
curente. Întâlnim totuşi câteva vechi mănăstiri ortodoxe, cum ar fi cele de la Rămet, Nicula sau
Rohia, principalul lor atribut provenind din remarcabilele colecţii de icoane pe lemn şi sticlă.
La nivelul continentului european, mănăstirile sunt extrem de răspândite. Aşa sunt
mănăstirile de pe Muntele Athos (Grecia), Ri1a şi Nesebar din Bulgaria, Dubrovnik (Croaţia),
Pavia şi Monte Casino (Italia), Grand Chartreuse, Cluny şi Mont Saint Michel (Franţa); Nara
(Japonia) etc.
Mănăstirea Rila îşi ridică turlele în mijlocul unui peisaj sălbatic, dominat de munţii Rila
Planina (2 925 m). Este ctitoria unui boier (Kreliu) din anul 1335, devenită ulterior fortăreaţă şi
un putemic centru al culturii bulgare. Galeriile susţinute de arcuri şi coloane sunt pictate de

42
renumiţi artişti bulgari, din vechile fresce păstrându-se doar fragmente.
Mănăstirea Pavia, din nordul Italiei, a fost edificată prin contribuţia arhitecţilor Giovani
Antonio de Amadeor şi Guifort Solari, începând din anul 1396. Sfârşitul lucrărilor va fi
consemnat abia peste un secol, la 1497. Complexul arhitectural din Pavia include Palatul Ducal -
reşedinţă a ducilor Visconti şi Sforza - precum şi biserica în stil gotic (excepţie făcând totuşi
faţada acesteia construită în stil renascentist). Interiorul bisericii adăposteşte picturi datorate lui
Ambrogio Bergognone, cenotaful lui Ludovico Moro şi Beatrice d'Este, mausoleul ducelui
Visconti, reliefuri în marmură etc. Curtea mănăstirii este delimitată de galerii cu arcade decorate
şi numeroase chilii monahale.
Mănăstirea Mont Saint Michel este rezultatul amplificării în timp, sub raport arhitectural şi
constructiv, a edificiilor localizate pe un inselberg semeţ scăldat de apele Oceanului Atlantic în
largul golfului Saint Malo. Pe acest promontoriu se înalţă, în anul 708, o capelă înlocuită în
secolul X de o biserică carolingiană. Aceasta va fi substituită, între 1023-1034, de un edificiu
romanic. În secolul XIII întregul complex se fortifică primind o înfăţişare apropiată de cea de azi.
Cadrul natural insolit, istoria zbuciumată a edificiului, melanjul arhitectural îi conferă o activitate
deosebită, valorificată intens printr-o infrastructură turistică modernă.
Dacă obiectivele analizate anterior au avut ca funcţie iniţială practicarea cultului religios,
fiind lăcaşuri destinate satisfacerii nevoilor spirituale de acest gen pentru o populaţie numeroasă,
într-un timp nedefinit, există o altă grupă de edificii care au menirea de a adăposti rămăşiţele
pământeşti ale anumitor personalităţi sau chiar oameni de rând. În ele nu se practică (decât cel
mult o dată, la inhumare) cultul religios. Din această grupă fac parte stupele, tumulii, mausoleele,
piramidele şi cimitirele. Atractivitatea tuturor acestor obiective, în ciuda mesajului trist pe care-l
transmit, constă de obicei în arhitectura construcţiilor, dar şi în simbolul material al perenităţii în
lumea concretă a unor personalităţi de excepţie.
Printre cele mai vechi edificii din această categorie se înscriu stupele sau dagobele, movile
de pământ de mari proporţii, placate cu sculpturi, statui, coloane sau porticuri. Dintre stupele
renumite amintim: marea stupă a lui Asoka din Sanchi (sec. III i.e.n.), stupele din Sarmath şi
Amaranti (India); stupa Shwe Dagon din Rangoon, placată cu aur şi pietre preţioase; stupele
chineze de la Xi'an şi Sangyesi. În peisajul est-european locul stupelor este luat de tumulii tracici,
movile de pământ asemănătoare, dar neplacate, astfel că ele s-au conservat mai precar sau sunt
confundate cu alunecările de teren monticulare. Expresia superioară a artei de sorginte funerarii o
constituie mausoleele (topic provenit de la regele Cariei, Mausol, a cărui soţie a ridicat, după
moartea regelui, un somptuos monument de acest gen la Halicarnas, devenit una dintre minunile
lumii antice). Întâlnim astfel de construcţii în Grecia antică, India (Taj Mahal din Agra,
mausoleul din Hirmayun din New Delhi), China, Coreea (Phenian), Rusia (mausoleul din
Kremlin), Japonia (mausoleele shogunilor din Nikko şi Edo), Sofia, Paris etc. În ţara noastră
mausoleul de la Mărăşeşti cinsteşte memoria sutelor de mii de ostaşi romani căzuţi în primul
război mondial.
Piramidele au aceeasi funcţie ca şi mausoleele, dar arhitectura lor îmbracă trăsături
particulare. Ea se impune prin masivitate, rigoare şi grandoare - dovada fiind şi conservarea lor
de-a lungul mileniilor. Mai mult, ele sunt înfăşurate într-o aură misterioasă menită a ascunde
locul anumitor încăperi, greu de identificat chiar cu sprijinul mijloacelor tehnice actuale.
Există două regiuni terestre unde ,,moda" piramidelor ca lăcaşuri de înhumare a atins
apogeul: Valea Nilului şi America Centrală. Piramidele egiptene sunt concentrate, mai ales, la
Gizeh, o suburbie actuală a capitalei Cairo. Ansamblul de la Gizeh cuprinde faimoasele
construcţii funerare ale lui Keops (Khuful), Kefren (Khafra) şi Mikerinos, ridicate între anii 2613-
2494. Marea piramidă a lui Keops avea iniţial o înălţime de 148,2 m, iar lungimea bazei 232,8.
Astăzi, din cauza distrucţiei, valorile ating doar 137,2 respectiv 237,5 m. Armonia acestor edificii
se explică prin sintetizarea tuturor cunoştinţelor tehnice ale antichităţii şi materializarea lor eu o
precizie geometrică. Marea piramidă pare a fi o enciclopedie din filele căreia se pot extrage -

43
după susţinute eforturi paginile cunoaşterii umane din vremea respectivă (triunghiul piramidei cu
laturile 3:4:5; şirul lui Fibonacci, forma şi dimensiunile Pământului, coordonatele sistemului
solar; "efectuI de piramidă" etc.).
Piramidele maya din America Centrală datează din secolele V-VIII e.n., când aceasta
civilizaţie a atins pragul superior al înfloririi sale. Multe secole după cucerirea spaniolă
obiectivele au fost ascunse în păienjenişul junglei tropicale. În anul 1839 arheologul american
J.L. Steffens descoperă primele indicii ale existenţei lor. Remarcabile sunt piramidele de la
Chichen Itza, construcţii a căror "desfoliere" arată cum mayaşii edificau, la fiecare 52 ani o nouă
piramidă peste cea veche, rezultând un monolit arhitectural cu 8-10 straturi suprapuse. Alt centru
cu piramide fastuoase este Teotihuacan., cu Piramida Soarelui (235 m lungimea şi 65 m înălţime).
Piramida Lunii etc. o caracteristică a piramidelor mayaşe sau aztece este dispunerea lor sub formă
de trunchi de piramidă, platforma superioară jucând rolul observatorului astronomic, sau de
desfăşurare a unor ritualuri.
Cimitirele reprezintă o categorie de obiective a căror atractivitate constă în dorinţa de
reculegere şi rememorare Hinga mormintele din incinta lor, aparţinând desigur, unor personalităţi
de excepţie. Ca exemple menţionăm cimitirele Pere Laehaise, Arlington, Bellu etc. În alte cazuri
ele atrag prin valenţele arhitecturale ale mormintelor cum este cazul Cimitirului monumental din
Pisa. Iar atunci când viaţa şi moartea sunt privite cu seninătate şi unor, precum a făcut-o Stan
Parras şi ucenicii lui la Săpânţa, Maramureş, Cimitirul Vesel devine un punct de atracţie de
rezonanţă internaţională.

Edificiile culturale şi sportive

Îşi păstrează, în majoritatea cazurilor, funcţia iniţială care, prin ea însăşi devine o sursă a
interesului turistic. Desigur, modificarea în timp a însuşirilor actului cultural şi metamorfozele
spiritului uman au condus la apariţia unor noi tipuri de edificii culturale, paralel cu abandonarca
celor tradiţionale. Vechea agora grecească, unde se adunau înţelepţii cetăţii pentru a purta fertilele
lor dialoguri, este substituită azi de amfiteatrele universităţilor sau centrelor culturale de
pretutindeni.
Atributele atractive ale edificiilor culturale sau sportive provin din arhitectura lor, adesea
insolită, cât şi din exercitarea funcţiei lor iniţiale. Din această grupă fac parte următoarele tipuri
de obiective: agora sau forumul, teatrele, amfiteatrele, stadioanele, operele, universităţile,
muzeele, colecţiile, bibliotecile şi casele memoriale.
Agora sau forumu/ este o însumare de elemente arhitecturale care delimitează o incintă în
care; în antichitate, se desfăşurau principalele evenimente din viaţa aşezării. Ea avea o formă
dreptunghiulară sau pătrată şi era înconjurată de construcţii impunătoare. Agora Atenei, Romei
sau forumul din Pompei ne oferă o imagine elocventă asupra a ceea ce a reprezentat "piaţa"
centrală a vechilor metropole sau oraşe. Forumul din Pompei, cel mai bine conservat dintre toate
edificiile de acest gen, are o lungime de 142 m şi o lăţime de 38 m fiind înconjurat pe trei laturi
de o galerie sprijinită pe coloane, iar pe a patra latură de templul lui Jupiter, în incinta sa existau
numeroase statui şi o tribună pentru oratorio.
Teatrele apar de asemenea în antichitate şi au dimensiuni notabile datorită destinării lor ca
loc de practicare a actului cultural în aer liber. În general, au formă liniară sau uşor curbată, în
funcţie şi de topografia terenului în care sunt sculptate sau amenajate. Le întâlnim în toate oraşele
mai importante ale polisurilor greceşti, începând cu Atena şi continuând cu Epidaur, Olimpia,
Micene etc.
Amfiteatrele reprezintă o ridicare, la cote superioare, a masivităţii în arhitectură cu
destinaţie culturală sau sportive. De la forma liniară sau semicirculară (cel mult) a vechiului
teatru se ajunge la cea circular-ovoidală a amfiteatrelor.
Pragul superior atins în înălţarea acestui tip de construcţii este cel al Colosseumului din
Roma, a cărui ridicare se realizează între anii 75-80 e.n., în timpul împăraţilor Vespasian şi Titus.

44
Are o formă eliptică (188/156 m), o înălţime de 55 m şi o capacitate de 55 000 locuri. Intrarea se
realizează prin 80 de arcade susţinute de coloane. Etajarea coloanelor pune în evidenţă
succesiunea celor trei stiluri ale arhitecturii antice: doric în bază, ionic la mijloc şi corintic la
ultimele două nivele. În ferestrele arcadelor erau expuse numeroase statui. Colosseumul ca de
altfel mu1te alte amfiteatre cuprindea tribunele pentru spectatori, arena în care aveau loc luptele
şi culisele plasare sub tribună sau arenă. Destinate luptătorilor sau cuştilor pentru fiare. Unele
amfiteatre mai importante puteau fi transformate în bazine cu apă pentru spectacole navale.
Amfiteatrul din Pompei are aceeaşi formă ovoidală (135/104 m) şi o capacitate de 12000 locuri.
A fost construit în anul 80 î.e.n. fiind printre cele mai vechi din lume. Amfiteatrele romane de
acest tip se păstrează încă pe lângă cele sus menţionate, în oraşele peninsulei italice, în sudul
Franţei (Nirnes, Beziers, Aries) şi Spania (Granada, Sagunto, Pamplona) unde se desfăşoară
vestitele coride.
Din punct de vedere arhitectural, amfiteatrele au constituit un model pentru edificarea
stadioane/or moderne, răândite pe toate meridianele globului. Multe dintre aceste construcţii se
impun prin grandoare (Maracana,. din Rio de Janeiro; Lujnicki din Moscova; San Siro din
Milano), altele prin tradiţia competiţiilor organizate (Wembley, în Londra) şi, în sfârşit unele prin
arhitectura insolită (stadionul olimpic din München, stadionul din Monte Carlo, Bari etc.).
Stadionul olimpic din München are o formă inedită derivată din desfăşurarea acoperişului sau sub
forma unor pânze de păianjen imaginate de Otto Frey. Dimpotrivă, stadionul Universităţii Yale
din New Haven prezintă un acoperiş sub formă de "coamă", iar arena din Releigh (SUA) relevă
rolul estetic al formelor curbate.
Clădirile opere/or actuale atrag un mare număr de vizitatori dornici de a rememora
traiectoria artistică a unor artişti celebrii. Construcţiile devin adesea doar pretexte ale satisfacerii
nevoii de recreere spirituală realizată în plan mental. De altfel, unele edificii de acest gen, prin
însăşi arhitectura lor modestă, fără nici o însuşire deosebită, lasă locul deplin trăirilor interioare.
Exemplul operei Scala din Milano, o construcţie anonimă în arhitectura oraşului, este elocvent în
această privinţă.
Există însă şi lăcaşuri de cultură muzicală unde aportul arhitectural în creionarea atracţiei
turistice este mai substanţial, cum este cazul operei din Viena, Paris sau New York.
Universităţile au constituit, încă de la înfiinţarea lor, repere constante ale cererii turistice.
Ca focare de aleasă cultură, ele s-au instituit, de-a lungul secolelor, în puncte de atracţie majoră
pentru toţi cei care le-au frecventat sau pentru cei dornici de a-şi înnobila spiritul savurând din
atmosfera lor. Cele mai vechi edificii din această categorie apar în Italia evului mediu: Bologna
(1119), Ravena (1130) urmate fiind de universităţile Sorbona (1200), Cambridge (1209) şi
Oxford (12 14), Praga (1348), Cracovia (1364), Viena (1365), Heidelberg (1386), Köln (1388)
etc.
Faima universităţilor constă atât în zestrea lor materială (arhitectura clădirilor, biblioteci,
muzee, parcuri, stadioane) cât mai ales în moştenirea spirituală datorată marilor personalităţi care
au studiat sau activat în fiecare dintre ele. Cu cât celebritatea şi numărul acestora a fost mai mare
cu atât blazonul instituţiei în sine este mai înnobilat.
Muzeele aparţin, prin destinaţia bunurilor înmagazinate, grupei edificiilor culturale,
adresându-se celor interesaţi de resorturile intime ale creativităţii umane în unele cazuri, valoarea
lor turistică sporeşte prin însuşirile arhitectonice ale clădirilor ce le adăpostesc (palatul Louvru,
Palatul de Iarnă).
În anul 1970 în întreaga lume existau circa 18 000 muzee (6 000 în SUA, 1183 în Franţa,
972 în ltalia etc.).
Tipologia muzeelor este dintre cele mai variată. Astfel, întâlnim muzee de artă, etnografice,
istorice, ale ştiinţelor naturii etc. În general, valoarea şi mărimea muzeului este strâns corelată cu
posibilităţile de colectare, sistematizare şi conservare ale organizatorilor, Ca urmare, muzeele
naţionale vor concentra valori artstice de la nivelul întregii ţări, precum şi anumite piese intrate în

45
patrimoniul ţărilor respective din exterior. Dimpotrivă, muzeele regionale (judeţene, districtuale)
vor dispune de exponate recoltate dintr-o regiune dată, iar cele locale din perimetrul aşezării
gazdă.
Se remarcă, de asemenea, o discrepanţă notorie între bogaţia, varietatea şi valoarea
exponatelor muzeelor unor ţări care au avut colonii sau dispun de o forţă economică de anvergură
şi muzeele statelor mici şi sărace. În primul caz ele au acumulat, adeseori prin rapt colonial,
lucrări de artă de mare valoare aparţinând statelor subjugate, iar în al doilea şi-au adjudecat,
inclusiv prin licitaţii publice, opere de artă prezentate spre vânzare, ştiut fiind că traficul cu astfel
de opere este dcosebit de intens. Faima unor muzee engleze, franceze, spaniole, americane sau
ruseşti nu este străină de aspectele sus menţionate.
Dintre muzeele de artă renumite ale lumii menţionăm: Louvru (Paris), British Museum
(Londra), Prado (Madrid), Ermitage (St. Petersburg), Galeriile Trctiakov (Moscova), Musee
Royale des Beaux Arts (Bruxelles), Rijks (Amsterdam), Ufizzi (Florenţa), Vatican (Roma),
Metropolitan (New York) etc.
Muzeul Louvru este găzduit de palatul omonim a cărui construcţie începe în anul 1546 şi se
termină în secolul XIX în timpul domniei lui Napoleon al III-lea. În anul 1989 este adăugată
piramida de sticlă (arhitect Jeoh Ming Pei) din curtea interioară ce joacă rolul de intrare
principală. Muzeul are şase secţii mai importantc: arhitectura greacă şi romană, antichitatea
egipteană, antichitatea orientală, sculptura, obiecte de artă şi mobilier, pictura. Dintre exponatele
celebre menţionăm statuile Venus din Milo şi Victoria din Samotrache; fragmente din frizele
Parthenonului, Codul lui Hammurabi statui de sclavi de Michelangelo. Extrem de bogate sunt
exponatele sălilor de pictură aparţinând lui Leonardo da Vinci (Mona Lisa), Veronese, Titzian,
Rernbradt, Rubens, Gericault, Delacroix, Ingres, Rousseau, Degas, Monet, Modigliani etc.
British Museum a fost înfiinţat în anul 1753, într-o clădire ridicată în stil neoclasic. EI
înglobează o bibliotecă de peste 5 milioane de cărţi, 70 000 manuscrise, 10 000 incunabule.
Muzeul are 12 secţii (manuscrise, antichităţi orientale, greceşti şi romane, evul mediu şi
etnografie, monezi şi medalii, hărţi, paleontologie etc.). Ca exponate de referinţă amintim piatra
de la Rosette, pe baza căreia francezul Champollion a descifrat hieroglifele egiptene, statui şi
frize ale Parthenonului, basoreliefuri egiptene etc. Extrem de valoroasă este colecţia de mumii
egiptene.
Muzeul Ermitage este amplasat în clădirea Palatului de Iarnă construit de arhitectul italian
Rastrelli între 1754-1762. Palatul are, cu adăugirile ulterioare, 230 m lungime, 140 m lăţime şi 22
m înălţime. Însumează 1057 săli desfăşurate pe o suprafaţă de 9 ha. Se detaşează prin valoarea lor
secţiile cuprinzând arta şi cultura rusă, arta italiană (tablouri aparţinând lui Leonardo da Vinci,
Titzian, Tintoretto), spaniolă (EI Greco, Ribera, Valesquez, Murillo), olandeză şi flamandă
(Rembrandt, Rubens, Brugel, Jordaens), germană (Holbein, Diirer), franceză (David, Corrot,
Renoir, Gauguin), engleză, chineză (statui din Grota celor 1 000 de Budha de la Mo Gao), indiană
etc. Numărul total al exponatelor muzeului depăşeşte 2,7 milioane.
Pe lângă muzeele cu profil complex, există numeroase instituţii din aceeaşi categorie
profilate pe expunerea unor anumite valori artistice, cum ar fi picturile (National Galery din
Londra), sculpturile, stampele. Din această categorie fac parte şi muzeele figurilor de ceară, unde
adevăraţi artişti au înlocuit marmura sculpturilor cu ceară. Atracţia lor o constituie statuile şi
grupurile statuare ale marilor personalităţi din diferite domenii ale artei, culturii, politicii,
sportului etc. Primul muzeu de acest gen a fost fondat de către Madame Tussaud la Londra. Acest
muzeu insolit cuprinde trei secţii majore şi anume: cea dedicată personalităţilor politice, celor din
domeniul artei, culturii şi sportului şi o secţie ce oglindeşte personalităţi nefaste ale istoriei
mondiale. Astfel de muzee au proliferat în numeroase oraşe europene (Amsterdam, Chenoceaux
etc.).
Un real interes prezintă îndeosebi pentru turiştii străini, muzeele etnografice ce pun în
valoare fondul arhaic al culturii fiecărui popor. Varietatea şi profunzimea culturii noastre

46
populare situează România printre primele ţări din lume în ceea ce priveşte potenţialul atractiv
etnografic, prezentat parţial în Muzeul de Artă Populară, Muzeul Satului, Muzeul Etnografic al
Transilvaniei etc. Pentru ilustrarea comorilor de arhitectură populară s-au înfiinţat secţiile
muzeale în aer liber.
Specificitatea muzeelor poate merge şi mai în profunzimea lucrurilor. Apar astfel muzee
dedicate unor ocupaţii, cum ar fi fabricarea ceasornicelor (Muzeul Ceasurilor din Ploieşti); din
Elveţia, aurăritul (Muzeul Aurului din Brad); unor obiccte mai mult sau mai puţin rare: Muzeul
pantofilor din Gottwaldow - Cehia; Muzeul Spaghetelor din Imeria Italia; Muzeul Păpuşilor -
Delhi; Muzeul Căilor de Comunicaţie din Berlin etc.
Muzeele istorice se axează îndeosebi pe prezentarea obiectelor descoperite prin săpături
arheologice (Muzeul de Arheologie din Florenţa), a documentelor şi obiectelor legate de anumite
evenimente sau personalităţi politice (Muzeul de Istorie al României; Muzeul Militar etc.).
Frecventate de turişti sunt şi muzeele dedicate ştiinţelor naturii (zoologice, botanice,
geologice, complexe, oceanografice). Cunoscute sunt Museum of Science din Londra, Muzeul de
Oceanografie din Monte Carlo, Grigore Antipa şi Muzeul Geologic din Bucureşti etc.
Spre deosebire de muzee - instituţii ce înglobează fie o mare complexitate de exponate, fie o
bogăţie de exponate din aceeasi categorie, coleţtiile se axează îndeosebi pe anumite domenii, cum
ar fi pictura, sculptura, etnografia. Numărul exponatelor este limitat, deşi valoarea lor poate fi
deosebită. În general, ele apar ca urmare a unor iniţiative particulare. Într-o .anumită fază a
acumulării valorilor de artă, colecţiile pot avea şi un caracter heteroclit, mai ales cele etnografice.
Case!e memoriale sunt edificii cu funcţie turistică de o mare varietate a atracţiei. Pot
înmagazina referinţe privind personaje politice, artistice, culturale etc. Ele înglobează un cumul
de obiecte şi mărturii despre viaţa şi personalitatea celui care s-a născut sau a locuit în
respectivul edificiu. În unele situaţii construcţiile în sine posedă o valoare arhitecturală
recunoscută. Casa memorială Avram Iancu din Vidra de Sus, Casa memorială Mihai Eminescu
din Ipoteşti, Casa memorială Liviu Rebreanu din Prislop etc., îşi poartă vizitatorii pe urmele
acestor embleme ale conştiinţei neamului românesc.
Bibliotecile reprezintă o concentrare masivă de documente scrise pe diferite suporturi
materiale, în diferite grafii şi stiluri. Prezintă mare interes cărţile rare, manuscrisele originale,
incunabulele. Renumele Bibliotecii din Alexandria s-a transmis în timp atât prin valoarea şi
numărul exponatelor sale cât şi prin odiseea edificiului în sine. La noi în ţară sunt cunoscute
Biblioteca Academiei Române, Biblioteca Bathyaneum din Alba Iulia (sec. XVIII), Telekiana din
Târgu Mureş (1802) etc.

Edificii economice cu funcţie turistică

Activităţile economice, indispensabile continuităţii şi afirmării civilizaţiei umane, presupun,
pentru optima lor desfăşurare, edificarea unei infrastructuri specifice. Din cele mai vechi timpuri
şi până azi realizarea acesteia a îmbinat, în majoritatea cazurilor, dezideratele pragmatice cu
valenţele estetice ("utilul cu frumosul"). Încerearea omului, manifestată permanent, de a înzestra
obiectivele cu destinaţie economică primordială cu însuşiri fizionomice deosebite, acordă
acestora o atractivitate ce poate fi exploatată în plan turistic. Ca urmare, zestrea atractivă a multor
edificii din această grupă trebuie cautată în arhitectura, grandoarea sau ineditul amplasării lor
spaţiale. Nu se poate omite nici faptul că la înregistrarea atributelor lor de sorginte turistică un
aport însemnat şi-l aduc unele elemente ale cadrului natural, ele însele de un pitoresc aparte. Între
obiectivele economice cu funcţie turistică amintim:
» poduri şi viaducte;
» tunele şi metrouri;
» canale;
» apeducte;
» baraje şi lacuri de acumulare;

47
 » turnuri;
» sediile unor firme, instituţii şi expoziţii economice.
Podurile şi viaductele surmontează, ca elemente de artă constructivă, în domeniul rutier şi
feroviar, discontinuităţile impuse de desfăşurarea unor reţele hidrografice, întinderi lacustre,
strâmtori marine sau fragmentări profunde ale reliefului. Precursoarele podurilor de astăzi sunt
punţile realizate între un mal şi altul din trunchiuri de arbori sau frânghii împletite.
Primele poduri, în înţelesul actual al noţiunii, le datorăm romanilor care, stăpânind tehnica
prelucrării pietrei şi dozării lianţilor, precum şi cunoaşterea rolului bolţilor în stabilitatea
edificiilor, au împânzit marele imperiu cu astfel de realizări ce dăinuie în unele locuri, până
astăzi. Una dintre ele este opera lui Apollodor din Damasc ce a unit malurile Dunării, printr-o
succesiune de 20 piloni uniţi cu arcuri, la Drobeta-Turnu Severin, pod din care se păstrează doar
câteva vestigii. Mult mai bine conservate sunt podurile romane din ltalia (,,Aelius", "Fabricius"
sau "Costius" de peste Tibru), Spania (Alcantara, pe Tajo; Merida. pe Guadiana, podul din
Cordoba sau de la Cangas de Onis), Franţa (Saint Chamas, Vaisson la Romaine, Cherchell).
Latura estetică a podurilor romane era amplificată prin decorarea lor cu coloane, statui sau turnuri
fortificate.
Numărul şi importanţa podurilor creşte în evul mediu, concomitent cu intensificarea
circulaţiei şi comerţului. Acum apar adevărate bijuterii de artă constructivă cum sunt cele de la
Carcassone, Cahors, Orthez, Sospel, Avignon (Franţa), Cordoba (Spania), Limburg (Germania),
Lucerna (Elveţia). Multe dintre ele erau prevăzute cu metereze şi fortificaţii. Tot în evul mediu se
înalţă vestitele poduri comerciale din Veneţia (Rialto), Florenţa (Ponte Vecchio), Bath (Pluthney
Bridge), Paris (Notre Dame) în arcadele cărora nu mai apar statuile antice sau redutele medievale,
ci prăvăliile negustorilor.
Stilurile diferitelor epoci îşi pun pecetea şi asupra liniilor podurilor. Astfel, "Pont Neuf" -
cel mai vechi pod parizian peste Sena şi podul din Toulouse sunt ridicate în stil renascentist,
podurile de la Chalon sur Saine, Wurzburg sau Roma (San Angelo) trădează influenţele baroce
sau clasice etc. Între podurile tradiţionale, construite din lemn, amintim cele existente în trecut, în
mare număr, în regiunea Năsăudului, sub forma unei galerii acoperită cu şindrilă.
O revoluţie adevărată se produce în construirea podurilor odată cu introducerea armăturilor
metalice şi betonului precomprimat care permite construirea unor edificii de mare amploare şi
spectaculozitate. Primul pod metalic este Podul Artelor din Paris, înălţat între anii 1802-1804. Un
model aparte de poduri este cel basculant compus din una sau două travee a căror ridicare are
menirea de a facilita trecerea navelor. Cel mai cunoscut pod basculant este Tower Bridge din
Londra, iar cel mai mare se află 1a Chicago, cu o deschidere de 79 m.
O notă de pitoresc incontestabil o introduce tendinţa de suspendare a întregului pod sau a
unor sectoare principale, suspendare realizată prin cabluri de susţinere ancorate la extreme sau de
piloni centrali. Recordul îl deţine podul Humber din Anglia (l 410 m), urmat de Verazzano
Narrows (New York, 1 298 m) şi podul de peste strâmtoarea Bosfor (1 074 m). În construcţie se
află podul Akashi din Japonia (1 780 m), iar în faza de proiect podul ce va lega Sicilia de
peninsula italică la Messina (3 320 m).
Un alt parametru de interes turistic este şi înălţarea podurilor, apreciată de la oglinda apei,
recordul mondial deţinându-l construcţia ce uneşte malurile canionului râului Arkansas (321 m).
Deosebit de pitoreşti sunt şi podurile peste fiordurile norvegiene la care traveele basculante sunt
înlocuite cu transoanele curbate deasupra şenalului navigabil. Cele mai lungi poduri şi viaducte
din lume sunt (tabel nr.l):

48
 Sursa: C. Pompei, 1996

În ţara noastră, Podul Saligny de la Cernavodă măsoară 1,66 km şi a fost dat în folosinţă în
anul 1895, iar podul nou, paralel cu cel menţionat, are o lungime de 1,59 km şi a fost inaugurat în
anul 1987. O succesiune remarcabilă de poduri şi viaducte se desfăşoară pe autostrada dintre
Menton şi Genova, unde fragmentarea reliefului este excesivă.
Tunelele sunt lucrări de artă întţlnite frecvent în regiunile muntoase şi colinare ale Europei,
Americii sau Asiei. Au menirea de a scurta traseele căilor feroviare şi rutiere şi de a surmonta
pragurile altitudinale ridicate în calea acestora de barierele orografice. Peisajul marilor tunele,
intens iluminate este feeric, deşi aerisirea lor, cu toate tehnologiiIe actuale este departe de a
înlătura în totalitate noxele rezultate din arderea carburanţilor. Tunelele feroviare cu cele mai
mari lungimi sunt (tabel nr.2):

Sursa: C. Pompei, 1996

În anul 1993 a fost dat în folosinţă tunelul pe sub Marea Mânecii ce va lega Franţa de
Anglia, cu o lungime de 38 km.
Dintre tunelele rutiere amplasate în regiuni pitoreşti menţionăm tunelul Mont Blanc (între
Elveţia şi Franţa). Frejus (între Franţa şi Italia), Pas de la Casa (în construcţie, între Franţa şi
Spania) etc.
Metrourile se aseamănă mult cu tunelele, diferenţierile provenind din amplasarea celor din
urmă în subasmentul marilor metropole şi din apariţia staţiilor intermediare cu arhitectură dintre
cele mai interesantă .În funcţie de anul inaugurării, principalele metrouri din lume sunt amplasate
în: Londra (1863), New York (1868), Chicago (1892), Budapesta (1896), Paris (1900), Viena
(1902), Berlin (1902), Madrid (1912), Tokio (1927), Moscova (1935), Roma (1955), Rio de
Janeiro (1972), Bucureşti (1979) etc.
Metroul din Londra se desfăşoară cu peste 381 km galerii (din care 196 km subterane). Este

49
amplasat la medie şi mare adâncime (1665 m).
Metroul din Paris măsoară 233 km şi se remarcă prin adâncimea redusă şi frumuseţea
viaductelor peste Sena (Austerlitz, Beroy).
Metroul din New York leagă insulele Manhattan şi Long Island pe sub fluviul Hudson. Are
cea mai mare lungime din lume (580 km) şi 483 staţii.
Prin varietatea şi frumuseţea arhitecturii staţiilor sale, fiecare cu o entitate stilistică proprie,
metroul din Bucureşti se înscrie între realizările notabile pe plan mondial; fiind un obiectiv
turistic de prim ordin al capitalei Rormâniei.
Canalele sunt fâşiile albastre născute din dorinţa şi interesul uman de a lega două sau mai
multe întinderi de apă între ele. Rolul lor economic este de necontestat, acestuia adăugându-i-se
însă şi o importanţă turistică demnă de subliniat. Facilitând circulaţia navală canalele vor înlesni
concomitent circulaţia turistică. Iar în contextul trasării lor printr-un peisaj pitoresc atractivitatea
lor creşte mult. Şi, nu în ultimul rând numeroase canale, în totalitate sau pe sectoare, devin o
sursă de agrement specifică. Între cele mai cunoscute canale din lume se impun: Suez, Panama,
Dunăre-Marea Neagră, Corint, Kiel, Rin-Main-Dunăre, Marele Canal Chinez.
Canalul Suez desparte Asia de Africa legând Marea Mediterană de Marea Roşie,
Construcţia sa a început în urmă cu 5000 ani, când faraonii Sesostris sau Nechao încearcă, fără
succes, să-l edifice. Darius I (sec. VI-V î.e.n.) trasează un canal între Golful Suez şi Nol. În
secolul XIX, Ferdinand de Lesseps reia de fapt iniţiative vechi dând în folosinţă, în anul 1896,
canalul actual. Lungimea acestuia este de 161 km, lăţimea la bază 70-125 m, iar adâncimea 15,5
m. Canalul Suez se înscrie ca o axă turistică majoră în bazinul răsăritean al Mării Mediterane,
respectiv în cel nordic al Mării Roşii şi ţările aferente.
Canalul Panama străbate istmul omonim legând oceanele Atlantic şi Pacific. Este opera
aceluiaşi Ferdinand de Lesseps şi are următoarele dimensiuni: 81 km lungime, 300 m lăţime şi
12,5 m adâncime. Traseul canalului intersectează o regiune pitorească, din care nu lipsesc
masivele muntoase (Culebra) sau lacurile (Gatun şi Miraflores). Poziţia mai ridicată a lacurilor
respective - adevărate oaze economice şi turistice - falii de nivelul oceanelor a impus construcţia
a numeroase ecluze duble.
Canalul Dunăre-Marea Neagră (64,2 km lungime, 120 m laăţime maximă, 7 m adâncime)
traversează Dobrogea de la est la vest, între Agigea şi Cernavodă. A fost inaugurat la 25 mai
1984, fiind o verigă a căii fluviale dintre Marea Neagră şi Marea Nordului. Poate deveni un
domeniu turistic de prim rang prin edificarea unei infrastructuri de profil pe malurile sale.
Apeducte/e apar ca şi construcţii monumentale moştenite din antichitate când transportul
apei de la mari distanţe a necesitat edificarea unor aducţiuni de proporţii. De mare notorietate se
bucură apeductul roman din Segovia (Spania), cu o lungime de 728 m şi o lăţime de peste 390 m.
A fost construit în timpul împăratului Traian (98-117 e.n.) din peste 20 400 blocuri de granit
dispuse sub formă de arcuri şi piloni. Funcţionează şi astăzi când menirea sa iniţială este mult
depăşită de cea turistică.
La Nîmes, în Franţa, se află apeductul Pont du Gard, edificat în anul 20 î.e.n. El traversează
valea râului cu acelaşi nume având o lungime de 275 m. Se prezintă ca o construcţie triplu etajată,
înălţimea totală atingând 49 m.
În ţara noastră romanii au construit apeducte subterane ale căror vestigii au fost deshumate
la Sarmizegetusa, Istria sau Adamclisi.
Barajele şi lacurile de acumulare sunt obiective cu funcţie dublă, economică şi turistică,
având o largă răspândire îndeosebi în regiunile muntoase străbătute de reţele fluviale cu debite
mari. Atracţia exercitată asupra turiştilor se datorează, pe de o parte formei, dimensiunilor şi
poziţiei spaţiale a barajului, iar pe de altă parte, configuraţiei şi pitorescului lacului de acumulare
din amontele acestuia. Astfel, masivitatea barajelor de greutate construite din beton sau
aroncamente (Izvorul Muntelui, Porţile de Fier, Beliş) concurează cu liniile suple ale barajelor
arcuite (Vidraru, Floroiu). Înălţimea şi lungimea barajelor sunt două elemente strâns corelate cu

50
puterea lor de atracţie.
După înălţimea lor, primele 10 baraje din lume sunt (tabel nr.3):

Sursa: C. Pompei, 1996

Lacurile de acumulare au rolul stabilit iniţial, de a pune în mişcare prin forţa apelor
acumulate, turbinele generatoarelor electrice, de aprovizionare eu apă a localităţilor, irigaţii,
regularizarea scurgerii etc. Turismul găseşte în regiunea acestora un loc ideal de practicare prin
afirmarea sporturilor nautiec, a pescuitului sportiv sau a altor activităţi de agrement. Ele se
constituie în poli de atracţie regională, îmbinând resursele peisagistice cu cele antropice. Pe plan
mondial cele mai mari lacuri de acumulare sunt (tabel nr ):

Sursa: C. Pompei, 1996

Turnurile au atribuţii polivalente, metamorfozate în timp într-o gamă variată de ipostaze. De

la obeliscurile egiptene ca simboluri religioase, la coloanele triumfale ale antichităţii romane, de
la minaretele islamice la clopotniţele creştine (vezi celebrul Turn din Pisakdela) foişoarele evului
mediu la farurile porturilor - imaginea turnului a îmbrăcat meniri diverse menţinându-şi însă
specificul: etalarea pe verticală a siluetei construcţiei. În consecinţă, nu se greşeşte încadrând
edificii din această grupă la categoriile de obiective analizate anterior, din punct de vedere
economic şi, evident turistic, ieşind în relief două tipuri de turnuri şi anume: farurile şi turnurile
de televiziune.
Farurile apar încă în antichitatea timpurie odată cu intensificarea circulaţiei maritime în
bazinele limitrofe oicumenei. Ca prototip al tuturor construcţiilor destinate orientării navigatorilor
rămâne Farul din Alexandria, una din cele şapte minuni ale lumii antice, ridicat în timpul domniei
lui Ptolemaios al II-lea (283-246 î.e.n.). El a fost ridicat pc insula Pharos, avea 140 m înălţime iar
lumina sa era vizibilă de la 60 km. A dăinuit până în anul 1375 când, în urma unor cutremure a

51
dispărut definitiv. Astăzi litoralele maritime ale lumii sunt împânzite de astfel de construcţii
singuratice rămase ca relicve ale unui timp revolut, noile tehnologii de orientare (radar, infraroşii)
scoţându-le din uzul general.
Mult mai pitoreşti şi mai atrăgătoare, datorită şi rolului lor de repere inconfundabile în
topografia marilor metropole, sunt turnurile de televiziune şi în cazul acestora există un prototip:
Tour Eiffel, construit pentru a celebra Expoziţia Universală din anul 1889. Demolarea sa
ulterioară a fost îndepărtată prin amplasarea unor staţii de radio şi telecomunicaţie. Înălţimea.
turnului depăşeşte 320 m iar greutatea sa atinge 7175 t.
Printre turnurile de televiziune cu înălţimi apreciabile menţionăm Turnul Ostankino din
Moscova (537 m), turnul de televiziune din Berlin (365 m), turnul de televiziune din Montreal
etc.
Dotarea acestor turnuri cu ascensoare, platforme de regrupare şi unităţi de deservire în
rotaţie faţă de axul de susţinere, le transformă în puncte ideale de "belvedere" asupra
împrejurimilor. Tour Eiffel a devenit o emblemă (e drept, adeseori contestată) a Parisului, fiind
vizitat până în prezent de peste 300 milioane persoane.
Sediile unor întreprinderi, firme sau instituţii din domeniul economic atrag, prin directa
dependenţă cu valoarea artistică înmagazinată, un mare număr de admiratori. Avem în vedere, în
primul rând marile complexe expoziţionale (Montreal, Osaka, Torino, Brno, Sevilla), clădirile
burselor din Londra, Paris, New York, Amsterdam; centrul tehnic General Motors din Detroit
aerogările din New York sau Paris (Orly); fostul sediu al CAER din Moscova etc. Liniile
îndrăzneţe ale arhitecturii, soluţiile ingenioase găsite de arhitecţi, tentaţia originalităţii creatorilor
fac din toate aceste construcţii un prilej de întâlnire a turiştilor cu ineditul şi frumosul.

Monumente, statui, plăci comemorative

Alcătuiesc o grupare aparte de obiective turistice de provenienţă antropică, a căror edificare
este legată de nevoia elogierii şi comemorării unor personalităţi şi evenimente istorice, culturale,
artistice. Pentru a elimina orice confuzie preciz[m că în categoria monumentelor (teren utilizat
frecvent pentru a defini totalitatea vestigiilor istorice, religioase, culturale de excepţie sau
elemente rare ale cadrului natural) includem doar acele realizări simbolice menite a rememora şi
perpetua în timp, imaginea şi trăsăturile oamenilor şi evenimentelor de rezonanţă în spiritualitatea
unui popor. Din această grupă fac parte arcurile de triumf, coloanele (obeliscurile), grupurile
statuare, statuile şi busturile, plăcile comemorative etc.
Arcurile de triumf au cunoscut o înflorire remarcabilă în lumea romană unde marile victorii
ale împăraţilor prilejuiau arhitecţilor ridicarea unor astfel de monumente. Tradiţia ridicării
arcurilor de triumf datează din perioada republicii fără ca vreunul dintre acestea să se păstreze
până azi. De asemenea, primele construcţii din vremea imperiului, arcul dedicat bătăliei de la
Actium şi Arcul Partic al lui Augustus, au dispărut ca urmare a transformărilor arhitectonice ale
Forului Roman. Astăzi turiştii pot admira Arcul lui Titus, ridicat în urma victoriei asupra evreilor
în anul 81 e.n. Arcul lui Traian de la Benevento, Arcul lui Septimius Severns, Arcul lui
Constantin cel Mare, Arcul lui Galerius de la Salonic sau Arcul lui Tiberius din Orange.
Caracteristica fundamentală a tuturor acestor edificii, derivată din însăşi funcţia lor de
celebrare, este decorarea pilaştrilor şi frontispiciilor cu scene în relief, inscripţii dedicatorii,
panouri decorative. Un interes major pentru turiştii români îl stârneşte Arcul lui Constantin,
înălţat în anul 315 şi decorat cu numeroase scene ale luptelor lui Traian contra dacilor
(remarcabile sunt cele patru statui de daci sau scena 111 care Traian primeşte o solie a acestora
condusă de Decebal).
Moda arcurilor de triumf s-a transferat în perioada modernă. Astfel, Napoleon Bonaparte
iniţiază construcţia Arcului de Triumf din Place de l' Etoile, ce va fi terminat abia în anul 1836.
Stilul construcţiei este academic, cu reminiscenţe baroce sau clasice romane. Masivitatea sa este
deosebită (50 m înălţime, 45 m lăţime) depăşind cu mult edificiile romane asemănătoare. În Piaţa

52
Tuilleries din Paris, se află Arcul de Triumf Carrusel. Monumente similare s-au construit la
Bombay (Poarta Indiei), Bucureşti, Phenian etc.
Coloanele ca monumente glorificatoare îşi găsesc primele ilustrări în arta antică indiană
(coloana cu inscripţii a lui Asoka, din sec. VII î.e.n., de la Nandangarh).
Cea mai cunoscută realizare din acest domeniu rămâne însă Columna lui Traian, păstrată
aproape intactă în forul construit de către învingătorul dacilor. Înălţarea monumentului este de 38
m, corpul său cilindric fiind înfăşurat într-o friză spiralată de 200 m lungime, cu 165 scene şi
peste 2500 personaje. Statuia lui Traian cu aureolă monumentul s-a distrus în evul mediu, fiind
înlocuită în sec. XVI cu statuia Sf. Petru. Temele ilustrate, de o bogăţie inegalabilă, sunt inspirate
din cele două războaie purtate de romani împotriva dacilor. Ca autor al columnei este considerat
arhitectul Apolodor din Damasc. Pentru romani scenele columnei reprezintă prima carte de istorie
a naşterii neamului. Tragismul înfrângerii dacilor este compensat de demnitatea acceptării
acesteia. Pe nici un alt monument roman, din toată perioada imperiului, duşmanul nu ocupa un
loc atât de proeminent, nu este ilustrat cu atâta admiraţie.
Coloana lui Marcus Aurelius are ca model Columna lui Traian. Este terminată în anul 193,
iar destinul celor două statui din vârful său (a împăratului şi Faustinei) este asemănător celei
dintâi: sunt înlocuite în evul mediu, eminamente religios, cu statuia Sf. Pavel. Reliefurile ce o
împodobesc ilustrează războaiele împăratului cu germanii şi sarmaţii.
Printre columnele de mare rezonanţă istorică şi turistică menţionăm Coloana Vendôme din
Paris, dedicată lui Napoleon şi Coloana din Trafalgar Square, atribuită amiralului Nelson. O
replică modernă, românească, adusă capodoperei numită Columna lui Traian, ca o dovadă că ceea
ce s-a zămislit din unirea romanilor cu dacii este nemuritor, este Coloana Infinitului de la Târgu
Jiu, opera marelui Brâncuşi. Grupurile statuare, statuile şi busturile au ca obiect a celebrării
personalităţi şi evenimente de excepţie. Mari conducători de popoare şi oşti, mari creatori în
cultură, artă sau ştiinţă, învingători în explorarea pământului şi spaţiului, în marile competiţii
sportive etc., sunt de regulă imortalizaţi în veşnicia bronzului. Statuile şi busturile lor înnobilează
localităţile în care s-au născut sau locurile prin care au trecut.
Există şi statui cu valoare de simbol, în care se elogiază fapte şi trăsături umane (statuia
ostaşului necunoscut), după cum există statui înfăţişând personaje sau obiecte mitologice (Sf.
Gheorghe omorând balaurul, Laocon şi fiii săi) etc.
De mare căutare în rândul turiştilor se bucură statuile ecvestre: statuia lui Petru cel Mare din
Sanct Petersburg, statuia condotierului Colleoni din Veneţia, statuile lui Mihai Viteazul şi Matei
Corvin din Cluj-Napoca etc.
Grupurile statuare îşi propun reliefarea fie a unui eveniment deosebit (bătălii, jertfe,
iniţierea unor direcţii noi în cultură sau artă), fie o succesiune de evenimente. Exemplele sunt
foarte numeroase, noi reţinând în această grupă monumentele ostaşilor romani de la Paulis sau
Carei; monumentul de la Moisei; grupul statuar al Milenariului din Budapesta; Şcoala Ardeleană
din Cluj-Napoca; monumentul mişcării husiste din Praga etc. Atracţia statuilor sau grupurilor
statuare este conţinută în primul rând în valoarea lor ca opere de artă, în monumentalitatea şi
ineditul construcţiei în sine. Acesteia i se adaugă însă şi zestrea atractivă de origine subiectivă,
legată de personalitatea şi renumele celui care le-a dat viaţă. Dacă celebrele opere ale lui Phidias
nu s-au păstrat (statuia lui Zeus din Olimp, statuia Atenei de pe Acropole), cele ieşite de sub dalta
binecuvantată a lui Michelangelo, Rodin sau Brâncuşi dăinuie încă. Dintre statuile şi grupurile
statuare asaltate de turişti în marile metropole menţionăm în primul rând Statuia Libertăţii din
New York, un simbol statuar al lumii libere şi descătuşării conştiinţei umane; grupul statuar din
Piaţa Spaniei din Madrid ai cărui protagonişti sunt, în primul rând Cervantes şi eroii săi, Don
Quijote şi Sancho Panza; statuia regelui Vaclav din Praga; statuile împăraţilor romani din
Forumul Roman; statuia lui Churchill din faţa Parlamentului britanic etc.
Păicile comemorative transmit vizitatorilor ce practică turismul cultural, mesaje despre
personalităţi şi evenimente care au trăit sau au avut loc în punctul respectiv. Ele se aplică unde

53
mărturiile mai consistente lipsesc, fără a se putea realiza un muzeu (placa din satul Târlişua
amintind de naşterea acolo a romancierului Liviu Rebreanu), sau contactul cu locul respcctiv a
fost episodic (trecerea lui Mihai Eminescu prin Blaj etc.). Plăcile comemorative premerg adesea
acţiunile de înfiinşare a unor colecţii sau muzee, respectiv de ridicare a unor busturi sau statui.

Edificii cu funcţie turistică propriu-zisă

Din această categorie fac parte acele realizări umane destinate a înfrumuseţa, a crea o
ambianţă reconfortantă, a înnobila peisajul. De asemenea, tot din această grupă fac parte anumite
edificii cu funcţie recreativă, de desfăşurare a actului turistic în sine. Ambele grupe de obiective
sunt legate strâns de desfăşurarea fenomenului turistic pe care-l stimulează şi promovează.
Dintre obiectivele cu o astfel de funcţie, amintim:
» parcurile de recreere;
» parcurile de agrement;
» cazinourile;
» fântânile,
Parcurile de recreere reprezintă insule de vegetaţie în vatra unor mari metropole, unde
cetăţenii acestora regăsesc atmosfera necesară destinderii şi recreerii. Au suprafeţe variabile, în
funcţie de presiunea "foamei de terenuri" pentru construcţii, şi de tradiţia ataşamentului faţă de
natură al poporului respectiv. Fiecare din marile oraşe deţine unul sau mai multe parcuri de acest
tip (Hyde Park, Cişmigiu, Fontainebleau). Amintim de asemenea, parcurile de vânătoare ale
castelelor (Versailles, Chambord, Chenonceaux).
Parcurile de agrement presupun edificarea, într-un cadru cât mai apropiat de natură, a unei
infrastructuri de agrement. Astfel, parcul Prater din Viena posedă numeroase mijloace şi instalaţii
menite unei activiăţi de agrement cât mai variată. Din această grupă fac parte şi "Disneyland"-
urile din Orlando sau California, unde întreaga lume fabuloasă a lui Walt Disney este reînviată
spre deliciul milioanelor de vizitatori de toate vârstele.
Cazinourile sunt adevărate instituţii de agrement şi distracţie, axate pe un consum turistic
rafinat. Apar în marile staţiuni turistice, tradiţia spunându-şi adesea cuvântul (cazinourilc din
Monte Carlo, Baden-Baden, Karlovy-Vary, Nisa, Cannes).
În Statele Unite, extinderea acestora a condus la apariţia unor adevărate oraşe ale
agrementului (Las Vegas, Atlanta, Salt Lake City etc.). În ţara noastră, Cazinoul din Constanţa
este un exemplu de acest fel.
Fântânile au atribuţii eminamente decorative, sporind frumuseţea şi farmecul marilor pieţe
sau parcuri. Au fost construiec încă din antichitate, în Grecia fiind împrejmuite cu coloane ionice,
încadrate cu porticuri sau statui. Dintre fântânile renumite menţionăm: Fontana Trevia din Roma,
Fântâna cu Nouă Guri din Atena, fântâna din mijlocul lacului Geneva, fântânile de la Versailles,
Washington, Madrid etc.

Activităţi umane cu funcţie turistică

Pe lângă obiectivele turistice analizate anterior, concretizate în peisaj printr-o materializare
certă - ceea ce le conferă şi atributul permanenţei - potenţialul atractiv de origine antropică
înglobează şi o serie de activităţi şi manifestări nematerializate spaţial. În consecinţă, ele vor
deveni o sursă a interesului turistic doar în anumite intervale temporale, în perioada desfăşurării
lor. Astfel de activităţi şi manifestări umane sunt:
>- nedeile;
>- carnavalurile;
>- târgurile şi expoziţiile;
>- hramurile şi pelerinajele religioase;
> - festivalurile artistice;
>- competiţiile sportive;

54
 >- alte manifestări (festivităţi, sărbători etc.).
Nedeile sunt evenimente cu adânci rădăcini în tradiţiile popoarelor, prilejuite de suceesiunea
ciclică a anotimpurilor, cu reluarea ritmică a unor vechi trăiri şi obişnuinte. În general, ele se
desfăşoară primăvara, când natura se trezeşte la o nouă viaţă. Aproape fiecare floare are nedeia
sa: înflorirea narciselor adună oamenii la Negrileasa, în Munţii Apuseni; înflorirea liliacului la
Ponoare în Podişul Mehedinţi; a cireşului şi crizantemelor este motivaţia sărbătorilor sakura şi
kiku pentru japonezi, cu adevărate pelerinaje florale la Tokyo, Kyoto, Yoshimo sau Koganei.
Carnavalurile impresionează turiştii prin exuberanţa lor, prin acea descătuşare de energie şi
imaginaţie atât de necesară actului recreativ. Unul dintre cele mai vechi evenimente de acest gen
este carnavalul de la Nisa, a cărui primă consemnare datează din anul 1294 când, Carol al II-lea
de Anjou a asistat la o serbare populară plină de culoare şi vese1ie. Alt carnaval celebru este cel
de la Rio de Janeiro, ce se desfăşoară la începutul fiecărui an.
Târgurile şi expozţiile devin, o dată pe săptămână, pe lună sau într-un an, centre de
polarizare a turiştilor nu atât prin activităţile comerciale desfăşurate, cât prin atmosfera inedită şi
noutatea produselor expuse. Că aceste manifestări pot avea încărcături şi de alt ordin ne-o
dovedeşte "Târgul de fete" de pe Muntele Găina, ce are loc în a doua jumătate a lunii iulie a
fiecărui an şi prilejuia, în primul rând, întâlnirea locuitorilor din toate cele patru zări ale
Apusenilor, pentru a-şi schimba produsele între ei, dar şi pentru a realiza legături sufleteşti, prin
cununii între tineri.
Un mare număr de vizitatori se înregistrează la târgurile şi expoziţiile internaţionale. Dacă
târgurilor sunt, în general, organizate anual (Tokyo, Brno, Berlin. Bucureşti etc.) şi au un
pronunţat caracter comercial, marile expoziţii, cu tentă universală îşi aleg un pretext bine motivat
(spre exemplu expoziţia mondială de la Sevilla din 1992, a fost dedicată celor 500 ani de la
descoperirea Americii de Cristofor Columb). Ele sunt mai degrabă nişte bilanţuri ocazionale
ale civilizaţiei umane de la care un turist avizat nu poate lipsi.
Festivalurile artistice (muzicale, folclorice, teatrale, cinematografice) atrag o anumită
fracţiune din vizitatorii ce practică turismul cultural. Astfel, Salzburgul este asaltat de zeci de mii
de melomani în perioada de desfăşurare a festivalului Mozart; Bayreutul se animă în timpul
festivalului Wagner; Viena cu ocazia festivităţilor dedicate lui Johann Straus, Bethoven sau
Schubert. Foarte numeroase sunt festivalurile de muzică modernă, începând de la jazz la rock,
căutate îndeosebi de către tineri (New Orleans, San Remo, Braşov etc.). Festivalurile folclorice
pot avea caracter naţional sau internaţional. Între cele din urmă, de mare notorietate se bucură
manifestările de la Cleveland (Marea Britanie), Montoire şi Dijon (Franţa), Teruel (Spania) etc.
Hramurile şi pelerinajele religioase concentrează anual, indiferent de cultul religios
practicat, mase enorme de oameni, între care numeroşi. Hramul bisericilor şi mănăstirilor noastre
(Ramer, Nicula, Tismana, Voroneţ, Suceviţa etc.) este un pretext al polarizării regionale sau
locale a turiştilor, în vreme ce pelerinajele spre marile citadele ale cultului creştin, budist sau
islamic se instituie în fenomene de rezonanţă internaţională. Astfel, acum ca şi odinioară, spre
Roma, Ierusalim, Covadonga sau Lourdes se îndreaptă milioane de creştini; spre Mecca sau
Medina slujitorii lui Alah şi Mahomed. Acum, ca şi în evul mediu, pelerinajul religios constituie
pentru turism o resursă de practicanţi şi de venituri apreciabile.
Într-un mod similar, motivaţia fiind însă cu totul alta, se concentrează un mare număr de
turişti cu ocazia manifestărilor sportive de excepţie (olimpiadele de vară şi iarnă; campionatele
mondiale şi continentale turneele finale ale unor competiţii etc.). Toate aceste manifestări
presupun, pentru buna lor desfăşurare, edificarea unei infrastructuri hoteluri, baze de alimentaţie
publică şi agrement, stadioane, părţii de schi etc. - de pe urma căruia primul beneficiar este
turismul. Exiştii, de asemenea, o gamă largă de activităţi umane greu integrabile în categoriile
precedente, dar care au o forţă de atracţie deosebită. Avem în vedere spre exernplu, Regata
Storica (Regata Istorică) din Veneţia, în care tradiţia "cununiei dogelui cu marea" este reluată an
de an într-o atmosferă de un pitoresc inimitabil. Un alt eveniment căutat zilnic de mii de turişti ce

55
vizitează Londra este "schimbarea gărzii" la Palatul Buckingham, o defilare fastuoasă a
uniformelor de epocă. Ca să nu amintim de "octoberfest", o sărbătoare populară bavareză unde
tradiţia şi carnavalul se asociază pentru a binedispune şi a încânta.

Resursele turistice de natură etnografică

Ocupă un loc distinct în cadrul obiectivelor turistice de provenienţă antropică, în primul
rând prin specificitatea lor, ştiut fiind că fiecare etnie posedă un patrimoniu propriu, spiritual şi
material, rezultat din evoluţia conştiinţei sale în timp şi a răspândirii populaţiei în spaţiu. Din
această cauză, turiştii proveniţi din afară teritoriului locuit de poporul respectiv, aparţinând altor
etnii, vor asimila acest patrimoniu ce va prezenta pentru el însuşirile unicităţii şi ineditului adesea
absolute.
O altă caracteristică a resurselor etnografice este îmbinarea permanentă a edificiilor şi
obiectivelor cu funcţie atractivă cu manifestările ce se desfăşoară într-un cadru oferit, frecvent, de
primele. Apare aşadar, o simbioză a materiei cu spiritul, totul condus, în urma unor distilări
milenare, înspre pragul adevăratei arte.
Destinul turistic al patrimoniului etnografic relevă astăzi situaţii aparent paradoxale;
ponderea sa minimă se regăseşte în ţările cele mai puternic industrializate şi urbanizate, în vreme
ce resursele cele mai bogate se află în ţările în curs de dezvoltare. Aceasta deoarece cultura
populară veritabilă este apanajul vieţii rurale continue şi viguroase, cu tradiţii conservate şi
îmbogăţite prin experienţa propriilor creatori. Or, oraşul şi viaţa urbană au modificat condiţiile şi
au îndepărtat omul de practicile ancestrale din care a rezultat folclorul. Nu este deci de mirare că
ţări precum Marea Britanie, Franţa, SUA, Canada, Australia, Germania etc. au o zestre turistică
etnografică modestă. Pentru unele dintre aceste ţări, cu o imigraţie puternică, faptul apare uşor
explicabil: dezrădăcinarea populaţiei emigrate din matricea contextului naţional a coincis cu
renunţarea la propriile tradiţii. Între elementele atractive etnografice, o importantţă majoră
prezintă:
» ocupaţiile şi meşteşugurile;
» obiceiurile;
» portul, jocurile şi cântecele populare;
» arhitectura şi instalatiile tehnice ţărăneşti;
» aşezările.
Ocupaţiile şi meşteşugurile relevă o mare diversitate tipologică atât la nivel naţional, cât,
mai ales pe plan mondial. Modul cum populaţia rurală îşi asigură existenţa diferă de la un tip de
relief la altul, de la o regiune climatică la alta (cu totul aparte sunt ocupaţiile în zona de câmpie în
raport cu cea montană; în regiunile calde în comparaţie cu cele temperate sau reci). Atractivitatea
acestora este conţinută în modul lor de practicare, în ustensilele folosite, în modificările induse
peisajului natural, în rezultatul final al activităţii umane. De asemenea, zestrea lor atractivă
rnultiplică în momentul în care ocupaţiile şi meşteşugurile devin pretextul afirmării unor alte
manifestări etnografice, îndeosebi a obiceiurilor, jocurilor şi cântecului popular. Astfel de
ocupaţii şi meşteşuguri sunt: cultura plantelor, creşterea animalelor, exploatarea şi prelucrarea
lemnului, vânătoarea, pescuitul, albinăritul, aurăritul, olăritul, cojocăritul, fierăritul.
Cultivarea pământului cu mijloacele şi tehnicile tradiţionale reprezintă de regulă o noutate"
pentru turiştii ce se deplasează dintr-o regiune geografică în altă regiune. Cultura „cu băţul" din
zonele calde, tropicale, pe terenuri rapite periodic junglei, relevă cu totul alte trăsături faţă de
cultura plantelor cu plugul de lemn sau fier în arealele temperate; sisteme de irigaţii tradiţionale
din sudul şi estul Asiei, se alătură culturilor în terase - de mare efect peisagistic - din aceleaşi
regiuni. Însuşi sistemul de intercalare al culturilor pe o suprafaţă dată are repercursiuni favorabile
asupra esteticii terenurilor în cauză, date fiind fizionomia, perioada de înflorire, policromia lor
diferită.
Creşterea animalelor îmbracă şi ea nuanţe multiple între ecuator şi pol. Transhumanţa din

56
zonele subpolare şi cele ale deşerturilor şi semideşerturilor calde şi reci, dintre văile şi culmile
munţilor îşi are propriile trăsături reflectate În modul de edificare a stânelor. În practicile de
exploatare pastorală a terenurilor. Inventarul uneltelor folosite este de asemenea foarte variat, iar
obiceiurile legate de această ocupaţie dintre cele mai pitoreşti. Este de ajuns să amintim, pentru
spaţiul nostru geografic, momentul constituirii stânelor când are loc ,,măsurişul" o practică
ancestrală în care se stabilesc riguros relaţiile între proprietari şi ciobani. Obiceiurile prilejuite de
.,sâmbra oilor" de la Certeze sau Cămârzana din Ţara Oaşului sunt renumite în întreaga ţară.
Folclorul liric adiacent păstoritului este de o mare profunzime ideatică. Nimic nu este mai
edificator în acest sens decât motivul Mioriţei care străbate, ca un filon aurit, întreaga creaţie
orală a poporului român.
Exploatarea şi prelucrarea lemnului este o ocupaţie şi un meşteşug totodată, materialul
exploatat fiind ulterior transformat prin prelucrare artizanală într-un foarte mare număr de
produse de uz casnic sau decorativ, o vom întâlni, cu predilecţie la locuitorii din regiunile
montane. În special acolo unde predomină esenţele uşor prelucrabile, mai ales cele de răşinoase.
La noi în ţară, Maramureşul şi Munţii Apuseni sunt cele două regiuni-etalon pentru această
ocupaţie. Dacă în Maramureş populaţia s-a specializat îndeosebi în exploatarea şi sculptarea
lemnului (renumite sunt porţile maramureşene), în Munţii Apuseni meşteşugul prelucrării
lemnului a devenit o sursă de existenţă, dar şi o adevărată artă. Specializarea pe ramuri era foarte
riguroasă, din punct de vedere turistic interesând îndeosebi cioplitorii în lemn (vechii constructori
de biserici din care a făcut parte şi Horea) şi văsarii, artizanii obiectelor din lemn. "Ţara Moţilor"
a fost şi este încă regiunea de referinţă a prelucrării tradiţionale a lemnului în România, cu
renumitele centre locale de la Vidra, Avram Iancu, Casa de Piatră, Gheţari, Vadu Moţilor, Horea
sau Alba, în Maramureş localităţile unde se sculptează porţi sunt: Ieud, Mara, Botiza, Slătioara,
Giuleşti etc. În timpuri apuse, transportul lemnului cu plutele anima multe din râurile carpatice.
Astîzi el poate fi întîlnit în ţări ale continentului asiatic şi african.
Vânătoarea ca ocupaţie primordială a omului a indus în sfera sa de exercitare teritorii şi
populaţii numeroase. Pentru unele comunităţi umane, aflate într-un stadiu incipient al evoluţiei
civilizaţiei sau pentru anumite regiuni lipsite de alte resurse ea rămâne încă o ocupaţie de prim
ordin. Avem în vedere junglele amazoniene şi central-africane, regiunile polare şi subpolare,
deşerturile verzi ale Siberiei şi Americii de Nord etc.
Din punct de vedere etnografic interesează mai ales diferitele tehnici şi mijloace utilizate în
timpul vânătorii. Modul ingenios de construire şi amplasare a capcanelor, armele folosite pcntru
doborârea vânatului sunt adesea de mare originalitate. Vânătoarea presupune şi prelucrarea şi
valorificarea trofeelor, în special a blănurilor. Centrele comerţului cu blănuri din Canada sau
Siberia atrag numeroşi turişti interesaţi în procurarea acestora.
Pescuitul a însotit, cu statut de complementaritate, vânătoarea ca sursă de procurare a
hranei. Şi în acest caz atracţia turistică este dată de gama tehnicilor şi uneltelor folosite. Astfel, pe
râurile de munte se practică ,,răstocirea" (schimbarea cursului apei pe un anumit sector) pescuitul
cu ostia, undiţa, plasa, cu sacul. În zonele litorale inventarul creşte, pescuitul devenind o ocupaţie
principală.
Albinăritul este o îndeletnicire plină de lirism, descinzând din timpuri imemoriale. Aria sa
de dezvoltare este largă, de la câmpie la poalele munţilor. Cea mai veche formă de practicare este
"bărcuitul" sau vânătoarea stupilor sălbatici. În acest scop se utilizau ştiubeie din trunchiuri de
copac, lingura şi cornul de bărcuit. O astfel de practică poate fi întâlnită şi astăzi în Nepal, unde
colonii uriaşe de albine sălbatice îţi amplasează stupii în nişele unor abrupturi stâncoase de zeci şi
sute de metri înălţime. Vânarea acestora înseamnă, în primul rând, efectuarea unui alpinism
temerar şi o expunere inevitabilă la atacul a milioane de insecte, ceea ce intră în apanajul câtorva
initiaţi. Spectaculozitatea evenimentului este însă incontestabilă.
Constituirea "prisacilor" din coşnite tradiţionale este o fază ulterioară bărcuirii, care a fost
înlocuită, la rândul ei cu stupăritul modern, dar cu un coeficient mai redus de atractivitate.

57
 Aurăritul a îmbrăcat două forme majore de praticare şi anume exploatarea aurului în
subteran şi recoltarea lui din nisipurile aurifere. "Cetăţile romane" de la Roşia Montana au fost o
ilustrativă dovadă a vechimii şi amploarei la care ocupaţia a ajuns în Apuseni. Cu atât mai mare
este pierderea suferită prin distrugerea lor în ultimii ani ai comunismului. Au mai rămas doar
steampurile şi inventarul deosebit de bogat al uneltelor pe care această ocupaţie s-a sprijinit
milenii la rând. Pentru adunatul aurului din aluviuni stau mărturie numeroase movile din luncile
râurilor Arieş şi afluenţii săi, mai ales.
Olăritul este o practică veche la majoritatea popoarelor lumii. Grecii, romanii, indienii sau
chinezii sunt tot atâtea seminţii la care ceramica s-a dezvoltat din necesităţi practice ajungând la
performanţe artistice. Amforele greceşti sau romane conţineau apă şi cereale, vinuri sau uleiuri.
Cu nimic mai prejos sunt tradiţiile poporului nostru. În acest meşteşug ce se înscrie în
continuitatea practicilor dacice, de la care s-a moştenit tehnica prelucrării ceramicii negre şi roşii.
Numărul mare al centrelor de olărit şi varietatea ceramicii rezultate atestă preocuparea şi talentul
creator al artizanilor noştrii. Centre renumite sunt la Varna (Ţara Oaşului), Săcel (Maramureş),
Corund (depresiunea Transilvaniei), Vadu Crişului, Băiţa de sub Codru, Rădăuţi, Horezu, Vlădeşi
(Vâlcea) etc.
Între ocupaţiile cu tente arhaice, practicate încă în ţara noastră amintim cojocăritul,
vărăritul, torsul şi ţesutul etc., apreciate de călători prin nota de inedit şi calitatea produselor
rezultate.
Obiceiurile sunt manifestări creatoare ale spiritualităţii rurale în care diferitele evenimente
din viaţa obştii sau individului sunt înălţate la statutul de simbol şi practică oraculară. Ele sunt
asociate ciclicităţii anotimpurilor (obiceiurilor calendaristice de iarnă sau primăvară),
evenimentelor familiale sau individuale (obiceiuri de naştere, obiceiuri de nuntă sau
înmormântare).
În cadrul obiceiurilor calendaristice de iarnă, cele mai multe celebrează naşterea
Mântuitorului (la creştini) şi venirea noului an, în această categorie intră colindele religioase sau
laice, viflaimul (cu elemente de teatru popular), mascotele de moşi şi babe puse de Anul Nou la
casele fetelor sau feciorilor; strigătul peste sat, jocurile cu măşti (capra, ursul, căiuţii etc.).
Obiceiurile de primăvară au rolul de-a semnala reîntoarcerea naturii la viaţă şi reintrarea
comunităţii în circuitul ancestral al muncii. "Sângeorzul", "Tanjaua maramureşană", Focul viu",
"Măsuratul oilor", sunt câteva dintre obiceiurile plaiurilor noastre pline de autenticitate şi
pitoresc. Alte obiceiuri au menirea de a invoca forţele binelui în sprijinul comunităţii ameninţate
(paparudele, descântecele etc.).
Obiceiurile familiale marchează principalele momente din viaţa omului şi se desfăşoară
într-o succesiune logică de la naştere până la moartea acestuia. Ele îşi propun să consfinţească
trecerea de la o stare la alta, acele, „rituri de trecere” ale lui Arnold von Gennep. "Moşitul" noului
născut cu ritualurile şi descântecele sale are un farmec aparte; botezul este un prilej de ritualizare
dar şi de petrecere şi veselie.
Obiceiurile de nuntă sunt de o varietate fără seamăn, îmbinând elemente cu caracter
economic, juridic, ritualic şi folcloric într-un mare spectacol popular. Peţitul, cununia, petrecerea
propriu-zisă, sunt punctate cu felurite datini ce diferă de la o zonă etnografică la alta.
În majoritatea cazurilor, obiceiurile de înmormântare sunt foarte vechi, anterioare
creştinismului (la romani) fiind, dintre toate manifestările sus menţionate, cele mai conservatoare
(jocurile de priveghi din Vrancea şi Maramureş; bocitul; înmormântarea-nuntă pentru morţii
tineri etc.).
Portul, jocurile şi cântecul popular, diferenţiază un popor de alt popor, o etnie de alta. Se
poate concluziona, fără riscul de a greşi, că fiecărei etnii îi corespunde o anumită particularitate a
costumaţiei tradiţionale (costumul scoţian este total diferit de cel românesc sau tailandez). Există
şi varietăţi în cadrul portului popular al aceluiaşi popor, fiecare zonă etnografică având un costum
şi manifestări proprii. În România există adevărate comori ale îmbrăcăminţii, jocurilor şi

58
cântecelor populare, în extrem de numeroasele sale zone folclorice: Ţara Oaşului, Maramureş,
Codru, Sălaj, Năsăud, Ţara Moţilor, Câmpia Transilvaniei, Făgăraş, Banat, Secuime, Oltenia,
Muntenia, Dobrogea, Moldova, Bucovina.
Varietatea extraordinară a celor trei elemente etnografice în Transilvania, pe fondul
general al limbii şi culturii româneşti comune, fără diferenţieri zonale, se explică prin vechimea
deosebită a populaţiei autohtone în teritoriu, dar şi prin apariţia unor fâşii tampon între diferitele
comunităţi autohtone constituite prin penetrarea elementului alohton, maghiar şi ulterior german,
care au condiţionat o dezvoltare mai închisă, fără influenţe din exterior, a comunităţilor
româneşti. Zona etnografică a secuilor s-a conturat dupa fixarea acestora la fruntăriile de raăsărit
ale Principatului Transilvaniei, într-o regiune cu o populaţie românească mai puţin densă. În
consecinţă, în toate „ţările" din Transilvania (noţiunea de ţară neavând un echivalent politic, ci
sens de habitat şi entitate etnografică) folclorul s-a dezvoltat de sine stătător şi s-a conservat în
toată diversitatea sa. Acolo unde astfel de bariere au lipsit, influenţele s-au manifestat fără
oprelişti ducând la o mai mare uniformitate etnografică (Moldova, Ţara Românească). Subliniem
originalitatea absolută a folclorului românesc, marea sa varietate (cu diferenţieri notabile adesea
între o localitate şi alta) şi conservarea sa de excepţie până în zilele noastre. Costumele populare
din Năsăud, Oaş, Bucovina, Oltenia sau Muntenia sunt repere unice pentru spiritualitatea
ţăranului român.
Din punct de vedere turistic, costumele, jocurile şi cântecele populare sunt o resursă de a
cărei valoare excepţională, din păcate, nu ne dăm seama. Deşi festivalurile folclorice
internaţionale de la Cleveland, Montoire, Dijon, din SUA, Suedia, Brazilia sau Turcia, unde
ansamblurile româneşti au cucerit marile premii, sunt edificatoare în acest sens.
Arhitectura şi instalaţiile tradiţionale confirmă geniul artistului anonim, a carui dragoste
de frumos şi perspicacitate practică s-au materializat în construcţii şi mijloace de producţie
aparte. Arhitectura populară relevă anumite particularităţi rcgionale, ca expresie a unei concepţii
anumite asupra frumosului şi utilului. Într-o evoluţie milenară se distilează o filozofie proprie
asupra habitatului dar şi a sensului existenţei umane. Porţile sculptate cu motive florale, solare
sau în spirală din Maramureş prevestesc explozia geniului brâncuşian; turlele zvelte ale bisericilor
din Maramureş, Sălaj sau Munţii Apuseni sunt o replică autohtonă a goticului exuberant vest-
european. Însuşi modul şi materialul din care sunt edificate gospodăriile şi anexele lor constituie
o subtilă adaptare la timp, spţiu şi eternitate. Şurele acoperite cu paie din Apuseni sfidează
abundenţa lemnului prin durabilitatea acoperişului în sine, iar construcţiile în "chetori"
demonstrează că liantul între părţi disparate poate fi şi o idee ingenioasă.
Instalaţiile tradiţionale (mori, pive, vîltori etc.) sunt la rândul lor, de o mare complexitate
şi varietate.
Aşezările umane sunt o chintesenţă a elementelor sus menţionate, o comuniune de edificii
şi spiritualitate. Aşezarea rurală apare ca un tot unitar, bine individualizat, căruia creativitatea
locuitorilor săi le conferă un grad mai mic sau mai ridicat de specificitate.
Habitatele umane devin obiect al atracţiei turistice datorită unor valori recreative clar
individualizate sau prin atributele lor: vechime, structură, amplasare în teritoriu, arhitectură etc.
Mult căutate de turişti sunt aşezările antice ale Asiei, Europei sau Americii ale căror
vestigii au fost scoase la iveală prin îndelungate săpături arheologice (Chatal Huyuk; Lepenski
Vir).
Resurse recreative mai bogate sunt conţinute în arhitectura de ansamblu a aşezărilor, iglu-
ul eschimoşilor din Groenlanda sau nordul Canadei va constitui întotdeauna un motiv de interes
pentru călătorii din regiunile temperate sau calde ale globului. Pueblo-ul indienilor americani are
trăsături particulare, mai ales atunci când este construit în piatra fragilă a versanţilor canioanelor.
Locuinţele preistorice de la Troo (Franţa) ne amintesc faptul că perioada troglodiţilor a existat cu
adevărat, deşi grotele din Andaluzia confirmă locuirea peşterii şi astăzi.
Locuinţele aşezării de tip pueblo erau etajate, acoperişul unei case alcătuind ograda

59
celeilalte. O variantă a tipului respectiv o regăsim în regiunea marelui canion Colorado unde la
Oraibi, Acoma, Welpi sau Laguna Taes ele sunt locuite şi în prezent. Plină de pitoresc rămâne
pentru continentul american gospodăria izolată de tip fermă sau hacienda, expresie edificatoare a
unui mod de proprietate asupra pământului şi a formei de valorificare a întinselor ţinuturi slab
populate ale noului continent. Ferma este o celulă de habitat izolată în peisaj. Ştiut fiind ca în
America de Nord, în special, populaţia este constituită dintr-un mozaic etnic fără precedent, ea va
conserva multe din elementele etnografice ale comunităţii de origine a proprietarilor. A rezultat
astfel un diapazon arhitectural nemaiîntâlnit, ca să nu mai amintim de conservarea obiceiurilor şi
tradiţiilor ţării de baştină (comunităţile germane din Brazilia sau Paraguai; cele irlandeze,
scoţiene sau româneşti din America de Nord etc.).
Aşezările rurale din celelalte continente îşi aduc şi ele un aport propriu la constituirea
zestrei turistice a regiunilor unde sunt situate. Pentru întinsele ţinuturi stepice sau semideşertice
întâlnim satele formate din aglomerari de iurte, specifice Mongoliei sau Asiei Centrale. Pe
podişurile înalte Tibet, Pamir, Anatolia aşezările sunt construite grupat, din piatră. În nordul
Chinei vechi, la sate, erau împrejmuite cu ziduri înalte cu scopuri de apărare împotriva invaziilor
mongole.
In deltele şi luncile marilor fluvii, cu inundaţii periodice, (Gange, Brahmaputra, Mekong,
Iantzi, Huang He), dar şi Indonezia sau Polinezia, aşezările sunt edificate pe piloni în vederea
evitării inundaţiilor, protejării de anumite animale periculoase, dar şi pentru a face o economie de
teren fertil, utilizat la retragerea apelor în alte scopuri.
În Africa satele au trăsături arhaice, colibele construite din argilă şi lemn grupându-se sau
răsfirându-se în funcţie de forma de relief, apartenenţa la un trib sau altul, tipul de agricultură
practicat (în zonele de cultivare a pământului aşezările sunt compacte, în timp ce creşterea
animalelor conduce invariabil la dispersia gospodăriilor). Varietatea tipurilor constructive este
omniprezentă. În savană satele au formă circulară, iar locuinţele au aspect piramidal. Dimpotrivă,
în Africa de nord, magrebiană, întâlnim aşezări fortificate, masive.
Satele-crânguri din Carpaţi, Pirinei sau Anzi împestriţează versanţii şi culmile munţilor
umanizând un peisaj sever în liniile sale de ansamblu. Pentru ţara noastră sunt cunoscute
crângurile din Munţii Apuseni, grupate pe criterii de înrudire sau de proprietate asupra noilor
terenuri de păşunat răpite pădurii. Crângurile sunt o expresie concludentă a asaltului populaţiei
asupra munţilor, iar pentru turism, indiferent de regiunea în care se găsesc, joacă rolul unor
posibile avanposturi, sub aspectul infrastructurii. Prin adaptare şi multiplicare funcţională, multe
din gospodăriile unor astfel de habitate pot deveni unităţi de cazare pentru turismul de drumeţie
estival sau hivernal.

Exemple de întrebări:
1. Efectul atractiv al …………… unei resurse antropice se diminiuează odată cu apropierea vremurilor
noastre, fără a se putea stabili cu rigurozitate o relaţie directă de proporţionalitate. R: vechimii.
2. Resursele antropice de importanţă turistică reprezintă o însumare de elemente cu funcţie recreativă create
chiar de om. R: A.
3. Evaluarea potenţialului turistic al unui areal geografic include următoarele categorii de resurse antropice:
1. cultural-istorice
2. economice şi tehnico-inginereşti
3. elemente socio-demografice
4. evenimente ştiinţifice, culturale, de relaxare, sportive
5. infrastructura turistică
a. 1+2+3+4
b. 1+2+3
c. 2+4
d. 1+2+3+4+5

60
 EVALUAREA CALITATIVĂ ŞI CANTITATIVĂ A RESURSELOR TURISTICE
NATURALE: FORME DE RELIEF (GEOMORFOSITURI)
În structura peisajului geografic, relieful reprezintă elementul de bază pentru valorificarea
turistică, atât prin particularităţile sale atractive (calitative), cât şi prin funcţionalitatea sa turistică
(ca "suport" al activităţii de turism şi ca "materie primă" pentru amenajarea turistică).
1. Criterii calitative
a. treapta de relief şi gradul de complexitate al potenţialului pentru turism. Se urmàreçte
evidentierea potentialului calitativ al reliefului pe marile unitâfi geomorfologice: munte, dealuri şi
podisuri, câmpii, delta ci litoralul românesc §i în strânsà legàturà eu complexitatea sa
Munţii, atât prin larga desfaçurare a lor, pe circa o treime din suprafafa fàrii (66.700 km2 ) cât
şi prin poziţia centralâ, configurafia generalà §i altitudinalà, se impun ca un component de bazà în
structura geograficâ şi peisagisticâ a României. Cu aceeasi importantâ se înscriu şi în activitatea
de turism prin bogàtia si varietatea potentialului lor turistic. Sistemul carpatic din |ara noastrà se
caracterizaezâ prin trei tràsâturi générale ci anume:
• diversitatea de aspecte peisagistice, care prin specificul si modul de îmbinare în spafiu,
conféra originalitatea si atractivitatea turisticà muntilor, facându-i càutati de càtre turi§ti în orice
anotimp. Aceastà caracteristicà este data de: particularitâtile structurii geologice şi tipurilor de
relief (glaciar, carstic, vulcanic, petrografic, structural etc.); diferentierile altitudinale şi geologice
întâlnite în mod freevent; alternante muntilor cu depresiunile si culoarele de vale; varietatea ci
configuratia învelisului végétal, de la pàdurile de foioase si conifere pânà la pajiçtile montane §i
alpine, care alterneazà sau se întrepàtrund, în funefie de condijiile naturale concrète; întinsa si
diversa rejea de râuri, izvoare minérale şi lacuri, ielurite dupa origine $i caractère fizico-chimice;
bogâfia faunisticà si piscicolà etc.; frumusejea si specificul gospodàriilor ţàrànesti, care urcâ.la
1.200 - 1.300 m în munte sau a oraselor §i stajiunilor turistice care întregesc farmecul natural al
muntilor. Toate acestea se îmbinà armonios dar se şi diferenţiazà în teritoriu, creând originalitatea
si atractivitatea peisagistică mai sus amintità.
• mare complexitate de potenfial turistic, ca structura si volum, în care se
regăsesc importante resurse turistice generatoare de turism si anume: întins
domeniu schiabil de la (800m pânà la 2.000m), dar cu un optim între 1.500 şi 1.800 - 1.900 m,
cu expuneri nordice, nord - estice sau nord - vestice, cu un climat modérât, confort termic, viscole
reduse, avanlaçe pufine etc.
• multiple posibilităţ de practicare a turismului, ceea ce dă o funcţionalitate complexă
Carpaţilor Româneşti în tot timpul anului, dar cu precădere, iarna şi vara. Se pot practica mai mult
de zece forme de turism, după cum urmează: drumeţie montană, odihnă, sporturi de iarnă,
tratament balnear, de interes ştiinţific pentru cunoaştere, pentru alpinism şi speoturism, vânătoare
şi pescuit sportiv, pentru agrement nautic, foto - safari etc. Sub aspectul funcţionalităţii munţii
noştri se înscriu, astfel, cu cel mai complex potenţial turistic şi dispersat în mod diferenţiat în
spaţiu.
Treptat, gradul de complexitate al potenţialului turistic scade către dealuri şi podişuri până
la câmpie şi luncă.
b. specificaţia potenţialului oferit de peisajul geomorfologic. In aprecierea valorică pentru
turism se au în vedere particularităţile diferitelor tipuri de relief (relief glaciar, calcaros, vulcanic,
deltaic etc. ), care dau originalitatea, nota de atractivitate turistică a acestora şi funcţionalitatea
turistică (drumeţie montană, speoturism, alpinism, cognitiv etc).
c. stabilirea valorii turistice a unor forme de relief originale. Se tine
seama de caracterul de unicat sau de curiozitate, de calitatea de monument al naturii etc. date de
antimite conformapi genetice, estetice etc. Avem în vedere anumite peçteri eu forme concretionare
spécifiée, vulcanii noroioşi, stânci eu forme bizare (ciuperci, stânci izolate, sfinx, porumbei).
d. gradul de conservare naturală a reliefului. Se evidefiazà în raport eu dinamica sj

61
repartiţia spaţială a proceselor de modelare (eroziune, alunecâri ci prâbusjri de teren etc.), care
duc la diminuarea valorii turistice sau la retragerea din circuitul turistic a unor forme de relief
(dealurile fîind afectate de eroziune si alunecâri, prezintâ mai putjn interes pentru turism -
fragmentarea mare, instabilitate pentru construcţii şi amenajări, neatractivitate pentru turism).
e. asigurarea accesibilităţii la obiectivele turistice. Relieful prin configuraţia sa în legătură
cu valoarea indicilor morfometrici sau morfograrki (energia de relief fragmentarea etc.)
condiţioneazà accesibilitatea la/în diferite obiective sau zone turistice (ca şi posibilitatea de
amenajare a acestora).
f. frecvenţa formelor şi peisajelor geomorfologice cu potenţial turistic.
Concentrarea sau dispersia în teren a formelor şi peisajelor cu o anumită atractivitate turistică
determină complexitatea şi valoarea potenţialului turistic, dat de cadrul geomorfologic. Pe de altă
parte uşurează trasarea limitelor si conturarea teritoriilor eu valoare turistică diferită a reliefului.
2. Criterii cantitative
a. criterii de analiză morfografică. Acestea dau atât atractivitatea pentru
turism cât §i pretabilitatea pentru amenajare sau accesibilitate. aspectul gênerai al formelor de
relief (plate, rotunjite, ascujite, creste, vârfuri, înseuâri); modul de grupare al formelor de relief,
orientarea în spatiu §i continuitatea acestora (vezi pantele pentru schi); caracterul vàilor în profil
longitudinal §i tranversal (vâi - chei, canion, defileu, vâi largi, eu plaje, ostroave, vâi eu cascade
etc.).
b. criterii de analiză morfometrică:
• fragmentarea în suprafaţă a reliefului. Se are în vedere fragmentarea majoră, dată atât de
marile culoare de vale sau de trecătorile (înşeuările) montane, cât şi de artera hidrogeografică
locală. Se calculează după formula:

în care: D = densitatea fragmentarii, L = lungimea în km a reţelei hidrografice permanente şi

temporară, S = suprafaţa unităţii teritoriale studiate. Accesibilitatea (amenajarea drumurilor si a
potecilor), amenajàrile turistice sunt tributare acestei densităţii a fragmentarii pe orizontalà.
• fragmentarea pe verticală a reliefului (energia de relief). Se calculează conform formulei
DH = H max. - H min.; în care DH = diferenţa de nivel, Hmax. = altitudinea maximă sau curbele
de nivel cu valoare maximă; Hmin. = altitudinea minimă sau curbe de nivel cu valoare minimă.
Amenajarea potecilor turistice, a pârtiilor de schi, a echipamentelor turistice sunt strâns legate de
acest indicator.
• categoria hipsometrică pe care o desemnează relieful: peste 1.800m, 1.000 - 1.800m, 600
- 1.000m, 200 - 600m, sub 200m importante pentru domeniul schiabil, climatoterapie,
atractivitatea turistică etc.
• forma şi valoarea pantelor: pante concave, convexe, concav - convexe etc; cu valori ^
10°, -> 10 , ^ 20°, 21° - 35°, y> 35°; ( toate amenajările pentru turism inclusiv accesibilitatea
sunt condiţionate de aceşti indicatori).
• ritmul fragmentării reliefului pe direcţii. Evidenţiază posibilităţile de
valorificare pentru trasee turistice în terenuri accidentate, în general, în
concordanţă cu perioada de exploatare din timpul anului.
Exemple de întrebări:
1. Concentrarea sau ……………….. formelor de relief determină atractivitatea turistică a cadrului geomorfologic.
R: dispersia
2. În structura peisajului geografic, relieful reprezintă elementul de bază pentru valorificarea sa turistică. R: A
3. Gradul de complexitate al potenţialului turistic scade:
a. de la câmpie spre munte
b. de la munte spre luncă

62
 EVALUAREA CALITATIVĂ ŞI CANTITATIVĂ A RESURSELOR TURISTICE
NATURALE: CLIMA
Clima, prin parametrii săi, determină sau influenţează cadrul general pentru exploatarea
turistică a teritoriului, condiţionând în timp şi în spaţiu desfăşurarea activităţii turistice. Pe de altă
parte, unele elemente ale sale constituie "materia primă" pentru dezvoltarea unor activităţi
turistice (helioterapie, aeroterapie, aeroionizare, sporturi de iarnă etc.).
Parametrii meteorologici care contribuie la creşterea sau micşorarea gradului de
favorabilitate pentru turism au o mare variabilitate atât în spaţiu, în funcţie de condiţiile de relief
cât şi de anotimp, dar şi de scopul activităţii turistice. Din acestă cauză este imposibil să se
sintetizeze într-o singură scală de favorabilitate condiţiile climatice de pe întreg teritoriului unei
ţări, pentru toate anotimpurile şi formele de turism şi condiţiile naturale.
Analiza detaliată a relaţiilor dintre condiţiile climatice (în speţă parametrii meteorologici:
temperatura aerului, precipitaţiile atmosferice lichide, stratul de zăpadă, durata de strălucire a
soarelui etc.) şi activitatea de turism în contextul concret al cadrului natural general, a condus la
realizarea a patru grupe de favorabilitate care constitue criterii de identificare generală a acestor
resurse ce se înscriu cu anumite trăsături funcţionale:
• grupa de favorabilitate a condiţiilor climatice pentru turismul de vară în unităţile de
deal şi câmpie (tabelul nr. 1);
• grupa de favorabilitate a condiţiilor climatice pentru turismul din tot timpul anului
în unităţile de deal şi câmpie (tabelul nr.2);
• grupa de favorabilitate a condiţiilor climatice pentru turismul montan, de vară
(tabelul nr.3);
• grupa de favorabilitate a condiţiilor climatice pentru turismul montan, de iarnă
(tabelul nr.4).
In funcţie de repartiţia şi evoluţia în timp şi în spaţiu a parametrilor meteorologici ca şi de
limitele lor funcţionale în legătură cu activitatea de turism în cadrul grupelor amintite mai sus s-
au stabilit patru scale de favorabilitate a condiţiilor climatice pentru turism:
• condiţii climatice foarte favorabile pentru turism (CFF);
• condiţii climatice favorabile pentru turism (CF);
• condiţii climatice suficient de favorabile pentru turism (CSF);
• condiţii climatice mai puţin favorabile pentru turism (CPF).
Fiecare dintre acestea este compusă din scale de favorabilitate specifice diferiţilor parametri
meteorologici, care influenţează sau determină într-un grad mai mare sau mai mic activitatea de
turism. Parametrii meteorologici se înscriu în nişte limite maxime şi minime, impuse de rolul mai
important sau mai neînsemnat pe care aceştia îl au în desfăşurarea activităţii de turism, cât şi de
particularităţile lor climatice. Legat de aceste două elemente s-a calculat un punctaj pentru fiecare
parametru în parte, care dă scala favorabilităţii pentru turism la nivelul său, iar prin cumularea
punctelor se ajunge la scala de favorabilitate generală pentru fiecare staţie meteorologică (sau
teritoriu) analizată.
Scala de favorabilitate climatică exprimată în unităţi de măsură comune (puncte), pentru
regiunile de munte, pentru sezonul de iarnă este:
> 85 (CFF);
85-66(CMF);
66-47(CSF);
< 47(CPF).
Scala de favorabilitate climatică exprimată în unităţi de măsură comune (puncte), pentru
regiunile de munte, pentru sezonul de vară este:
> 133 (CFF);
133-95(CMF);

63
 95 - 57 (CSF);
< 57(CPF).
Scala de favorabilitate climatică exprimată în unităţi de măsură comune (puncte), pentru
regiunile de deal şi câmpie, pentru sezonul de varâ este:
> 159 (CFF);
159-118 (CMF);
118-77(CSF);
< 77(CPF).
Scala de favorabilitate climatică exprimată în unităţi de măsură comune (puncte), pentru
regiunile de deal şi câmpie, pentru tot anul este:
> 203 (CFF);
203-153 (CMF);
153-98(CSF);
< 98 (CPF).
Pentru toate tipurile de regiuni de mai sus, scala favorabilităţii se divizează în funcţie de gradul
de favorabilitate climatică, în:
• condiţii foarte favorabile (CF F);
• condiţii de mediu favorabile (CMF);
• condiţii suficient de favorabile (CSF);
• conditii mai pufin favorabile (CPF).

Exemple de întrebări:
1. Parametrii ………………… contribuie la creşterea sau micşorarea gradului de favorabilitate pentru turim,
îndeosebi cel balnear. R: meteorologici.
În funcţie de repartiţia şi evoluţia în timp şi în spaţiu a parametrilor meteorologici s-au stabilit patru scale de
favorabilitate. R: A
3. Una dintre scalele de favorabilitate climatică de mai jos nu este proprie regiunilor de munte în sezonul de iarnă.
Care dintre acestea sunt cele favorabile?
1. > 85 (CFF)
2. 85 – 66 (CMF)
3. 66 – 47 (CSF)
4. 47 (CPF)

64
 Tabelul nr. 1.
POTENTIALUL CLIMATIC IN REGIUNILE DE DEAL SI CAMPIE DIN TARA NOASTRA
VARA
Scala
favorabilitatii
Modul de transformare a Scala
Scala favorabilitatii exprimata exprimata in
Nr. Factorul de unitatilor de masura in unitati favorabi
in unitati de masura specifice unitati de
Crt. influenta de masura comune (puncte) litatii xx)
masura comune
(puncte)
>18 >36 C.F.F.
Media anotimpuala a Media anotimpuala a temperaturii 18 – 17 36 – 34 C.M.F.
1 temperature aerului (°C) aerului x 2 17 – 16 34 – 32 C.S.F.
<16 <32 C.M.P.F.
Media anotimpuala a >20 >10 C.F.F.
Media anotimpuala a numarului
numarului de zile cu 20 – 10 10 – 5 C.M.F.
de zile cu temperatura medie =
2 temperatura medie = 10 – 0 5–0 C.S.F.
20°C : 2
20°C <0 <0 C.M.P.F.
>800 >20 C.F.F.
Media anotimpuala a Diferenta intre media anotimpuala
800 – 700 20 – 10 C.M.F.
duratei de stralucire a a duratei stralucirii soarelui si 600
3 700 – 600 10 – 0 C.S.F.
soarelui (ore) : 10
<600 <0 C.M.P.F.
<5 >5 C.F.F.
Media anotimpuala a Diferenta dintre 10,0 si media 5–6 5–4 C.M.F.
4 nebulozitatii (zecimi) anotimpuala a nebulozitatii 6–7 4–3 C.S.F.
>7 <3 C.M.P.F.
<70 >3 C.F.F.
Media anotimpuala a
Media anotimpuala a numarului 70 – 80 3–2 C.M.F.
numarului de zile
5 de zile senine (0 – 3,5) : 2 80 – 90 2–1 C.S.F.
senine (0 – 3,5)
>90 <1 C.M.P.F.
>40 >20 C.F.F.
Media anotimpuala a Diferenta dintre 100,0 si media
40 – 30 20 – 15 C.M.F.
umezelii relative a anotimpuala a umezelii reative a
6 30 – 20 15 – 10 C.S.F.
aerului (%) aerului : 10
<20 <10 C.M.P.F.
<200 >15 C.F.F.
Media anuala a
Diferenta intre 350 si media 200 – 250 15 – 10 C.M.F.
cantitatii de precipitatii
7 anotimpuala a precipitatiilor : 10 250 – 300 10 – 5 C.S.F.
(mm)
>300 <5 C.M.P.F.
Media anotimpuala a <30 >20 C.F.F.
Diferenta intre 50 si media
numarului de zile cu 30 – 35 20 – 15 C.M.F.
anotimpuala a numarului de zile
8 cantitati de precipitatii 35 – 40 15 – 10 C.S.F.
cu cantitati de precipitatii 0,1 mm
> 0,1 mm >40 <10 C.M.P.F.
Media anotimpuala a <30 >20 C.F.F.
Diferenta intre 50 si media
numarului de zile cu 30 – 35 20 – 15 C.M.F.
anotimpuala a numarului de zile
9 cantitati de precipitatii 35 – 40 15 – 10 C.S.F.
cu cantitati de precipitatii 1,0 mm
> 1,0 mm >40 <10 C.M.P.F.
>30 >3 C.F.F.
Media anotimpuala a Media anotimpuala a frecventei 30 – 20 3–2 C.M.F.
10 frecventei calmului (%) calmului : 10 20 – 10 2–1 C.S.F.
<10 <1 C.M.P.F.
<3 >7 C.F.F.
Media anotimpuala a Diferenta dintre10,0 si media 3–4 7–6 C.M.F.
11 vitezei vantului (m/s) anotimpuala a frecventei vantului 4–5 6–5 C.S.F.
>5 <5 C.M.P.F.
>160 x) C.F.F.
160 – 120 C.M.F.
Clima
12 120 – 80 C.S.F.
<80 C.M.P.F.
x – Cifrele exacte sunt : >159, 159 – 118, 118 – 77, <77
xx – C.F.F = Conditii foarte favorabile; C.M.F. = Conditii de mediu favorabile; C.S.F. = Conditii suficient de favorabile; C.M.P.F =
Conditii mai putin favorabile

65
 Tabelul nr. 2
POTENTIALUL CLIMATIC IN REGIUNILE DE DEAL SI CAMPIE DIN TARA NOASTRA
TOT ANUL
Nr. Factorul de influenta Modul de transformare a Scala favorabilitatii Scala favorabilitatii Scala
Cr. unitatilor de masura in unitati exprimata in unitati exprimata in unitati de favorabilitatii
xx)
de masura commune (puncte) de masura specifice masura commune
(puncte)
Media anotimpuala a Media anotimpuala a > 10 > 20 C.F.F.
1 temperature aerului (°C) temperaturii aerului x 2 10 – 9 20 – 18 C.M.F.
9–8 18 – 16 C.S.F.
<8 < 16 C.M.P.F.
Media anotimpuala a Media anotimpuala a numarului > 70 > 23 C.F.F.
2 numarului de zile cu de zile cu temperature medie = 70 – 45 23 – 15 C.M.F.
temperature medie = 20°C 20°C 45 – 20 15 – 7 C.S.F.
< 20 <7 C.M.P.F.
Media anotimpuala a Media anotimpuala a numarului > 100 > 20 C.F.F.
3 numarului de zile cu de zile cu temperature medie = 100 – 60 20 – 15 C.M.F.
temperature medie = 18°C 18°C : 4 60 – 20 15 – 5 C.S.F.
< 20 <5 C.M.P.F.
Media anotimpuala a Media anotimpuala a numarului > 120 > 24 C.F.F.
4 numarului de zile cu de zile cu temperature medie = 120 – 80 24 – 16 C.M.F.
temperature medie = 15°C 15°C : 5 80 – 40 16 – 8 C.S.F.
< 40 <8 C.M.P.F.
Media anotimpuala a Media anotimpuala a numarului > 180 > 30 C.F.F.
5 numarului de zile cu de zile cu temperature medie = 180 – 140 30 – 23 C.M.F.
temperature medie = 10°C 10°C : 6 140 – 100 23 – 16 C.S.F.
< 100 < 16 C.M.P.F.
Media anotimpuala a Diferenta intre media > 2200 > 20 C.F.F.
6 duratei de stralucire a anotimpuala a duratei stralucirii 2200 – 2100 20 – 15 C.M.F.
soarelui (ore) soarelui si 1800 : 20 2100 – 2000 15 – 10 C.S.F.
< 2000 < 10 C.M.P.F.
Media anotimpuala a Diferenta intre 10,0 si media <5 >5 C.F.F.
7 nebulozotatii (zecimi) anotimpuala a nebulozitatii 5–6 5–4 C.M.F.
6–7 4–3 C.S.F.
>7 <3 C.M.P.F.
Media anuala a numarului Media anuala a nuamrului de < 120 > 12 C.F.F.
8 de zile senine (0 – 3,5) zile senine (0 – 3,5) : 10 120 – 90 12 – 9 C.M.F.
90 – 60 9–6 C.S.F.
> 60 <6 C.M.P.F.
Media anuala a umezelii Diferenta dintre 100,0 si media > 70 >3 C.F.F.
9 relative a aerului (%) anuala a umezelii relative a 70 -80 3–2 C.M.F.
aerului : 100 80 -90 2–1 C.S.F.
< 90 <1 C.M.P.F.
Media anuala a centitatii Diferenta dintre 1500 si media < 600 >9 C.F.F.
10 de precipitatii (mm) anuala a precipitatiilor : 10 600 – 700 9–8 C.M.F.
700 – 800 8–7 C.S.F.
> 800 <7 C.M.P.F.
Media anuala a numarului Diferenta dintre 200 si media < 100 > 10 C.F.F.
11 de zile cu cantitai de anuala a numarului de zile cu 100 – 120 10 – 8 C.M.F.
precipitatii > 0,1mm cantitati de precipitatii = 0,1mm 120 – 140 8–6 C.S.F.
: 10 > 140 <6 C.M.P.F.
Media anuala a numarului Diferenta dintre 200 si media < 100 > 10 C.F.F.
12 de zile cu cantitai de anuala a numarului de zile cu 100 – 120 10 – 8 C.M.F.
precipitatii > 1,0mm cantitati de precipitatii > 1,0mm 120 – 140 8–6 C.S.F.
: 10 > 140 <6 C.M.P.F.
Media anuala a frecventei Media anuala a frecventei > 30 >3 C.F.F.
13 calmului (%) calmului : 10 30 – 20 3–2 C.M.F.
20 – 10 2–1 C.S.F.
< 10 <1 C.M.P.F.
Media anuala a vitezei Diferenta intre 10,0 si media <2 >8 C.F.F.
14 vantului (m/s) anotimpuala a frecventei 2–4 8–6 C.M.F.
vantului 4–6 6–4 C.S.F.
>6 <4 C.M.P.F.
Media anuala a numarului Diferenta dintre 100,0 si media < 40 >6 C.F.F.

66
 15 de zile cu viteza medie a anuala a numarului de zile cu 40 – 60 6–4 C.M.F.
vantului > 11m/s 1) viteza medie a vantului > 11m/s 60 – 80 4–2 C.S.F.
> 10 > 80 <2 C.M.P.F.
Clima > 200 X) > 160 X) C.F.F.
16 200 – 150 160 – 120 C.M.F.
150 – 100 120 – 80 C.S.F.
< 100 < 80 C.M.P.F.
x - Cifrele exacte sunt: > 203, 203 – 153; 153 – 98; < 98
xx – C.F.F = Conditii foarte favorabile; C.M.F. = Conditii de mediu favorabile; C.S.F. = Conditii suficient de favorabile; C.M.P.F =
Conditii mai putin favorabile
1 – Eventual se va renunta la ultimul factor de influenta, Bucuresti – Baneasa, avand punctajul 2,3 adica suficient de favorabil

67
 Tabelul nr. 3
POTENTIALUL CLIMATIC AL TURISMULUI IN REGIUNILE DE MUNTE DIN TARA NOASTRA
VARA
Nr. Factorul de influenta Modul de transformare a Scala favorabilitatii Scala favorabilitatii Scala
Cr. unitatilor de masura exprimata in unitati exprimata in unitati favorabilitatii
x)
specific in unitati de de masura specifice de masura comune
masura commune(puncte)
Media anotimpuala a Media anotimpuala a > 11 > 22 C.F.F.
1 temperaturii aerului (°C) temperaturii aerului x 2 11 – 8 22 – 16 C.M.F.
8–5 16 – 10 C.S.F.
<5 < 10 C.M.P.F.
Media anotimpuala a Media anotimpuala a > 30 > 15 C.F.F.
2 numarului de zile cu numarului de zile cu 30 – 20 15 – 10 C.M.F.
temperature medie = 15°C temperature medie = 15°C : 20 – 10 10 – 5 C.S.F.
2 < 10 <5 C.M.P.F
Media anotimpuala a duratei Diferenta dintre media > 600 > 20 C.F.F.
3 de stralucire a soarelui (ore) anotimpuala a duratei 600 – 500 20 – 10 C.M.F.
stralucirii soarelui si 400 : 10 500 – 400 10 – 0 C.S.F.
< 400 <0 C.M.P.F.
Media anotimpuala a Diferenta intre 10,0 si media <5 >5 C.F.F.
4 nebulozitatii (zecimi) anotimpuala a nebulozitaii 5–6 5–4 C.M.F.
6–7 4–3 C.S.F.
>7 <3 C.M.P.F.
Media anotimpuala a Media anotimpuala a > 20 > 20 C.F.F.
5 numarului de zile senine (0 numarului de zile senine (0 – 20 – 15 20 – 15 C.M.F.
– 3,5) 3,5) : 1 15 – 10 15 – 10 C.S.F.
< 10 < 10 C.M.P.F.
6 Media anotimpuala a Diferenta dintre 100,0 si < 70 >3 C.F.F.
umezelii relative a aerului media anotimpuala a 70 – 80 3–2 C.M.F.
(%) umezelii relative a aerului : 80 – 90 2–1 C.S.F.
10 > 90 <1 C.M.P.F.
Media anotimpuala a Diferenta intre 450 si media < 360 >9 C.F.F.
7 cantitatii de precipitatii (mm) anotimpuala a precipitatiilor 360 – 390 9–6 C.M.F.
: 10 390 – 420 6–3 C.S.F.
> 420 <3 C.MP.F.
Media anotimpuala a Diferenta intre 100,0 si < 30 > 14 C.F.F.
8 numarului de zile cu cantitati media anotimpuala a 30 – 40 14 – 12 C.M.F.
de precipitatii > 0,1 mm numarului de zile cu cantitati 40 – 50 12 – 10 C.S.F.
de precipitatii 0,1 mm > 5 > 50 < 10 C.M.P.F.
Media anotimpuala a Diferenta intre 100,0 si < 30 > 14 C.F.F.
9 numarului de zile cu cantitati media anotimpuala a 30 – 40 14 – 12 C.M.F.
de precipitatii > 1,0 mm numarului de zile cu cantitati 40 – 50 12 – 10 C.S.F.
de precipitatii 1,0 mm > 5 > 50 < 10 C.M.P.F.
Media anotimpuala a Media anotimpuala a > 30 >3 C.F.F.
10 frecventei calmului (%) frecventei calmului : 10 30 – 20 3–2 C.M.F.
20 – 10 2–1 C.S.F.
< 10 <1 C.M.P.F.
Media anotimpuala a vitezei Diferenta intre 10,0 si media <2 >8 C.F.F.
11 vantului (m/s) anotimpuala a frecventei 2–4 8–6 C.M.F.
vantului 4–6 6–4 C.S.F.
>6 <4 C.M.P.F
Clima > 133 C.F.F.
12 133 – 95 C.M.F.
95 – 57 C.S.F.
< 57 C.M.P.F.
x - C.F.F. – Conditii foarte favorabile; C.M.F – Conditii de mediu favorabile; C.S.F. – Conditii sufficient de favorabile; C.M.P.F.
– Conditii mai putin favorabile

68
 Tabelul nr. 4
POTENTIALUL CLIMATIC AL TURISMULUI IN REGIUNILE DE MUNTE DIN TARA NOASTRA
IARNA
Nr Factorul de influenta Modul de transformare a unitatilor Scala favorabilitatii exprimata in Scala
Cr de masura specific in unitati de unitati de masura specifice favorabilitati
x)
masura commune (puncte)
1 Media anotimpuala a temperaturii Din 20, care reprezinta punctajul -2……….-6 C.F.F.
aerului (°C) maxim, corespunzator mediei termice (-2……….0)….(-6……….-8) C.M.F.
anotimpuale de -4°C, se vor scade cate (0……….2)....(-8……….-10) C.S.F
2 puncte pt fiecare grad diferenta +/- (0……….2)….(< - 10) C.M.P.F.
2 Media anotimpuala a duratei de Media anotimpuala a duratei stralucirii >240 C.F.F.
stralucire a soarelui (ore) soarelui : 20 240 – 200 C.M.F.
200 – 160 C.S.F.
< 160 C.M.P.F.
3 Media anotimpuala a nebulozitaii Diferenta intre 10,0 si media >7 C.F.F.
(zecimi) anotimpuala a nebulozitaii 7–8 C.M.F.
8–9 C.S.F.
<9 C.M.P.F.
4 Media anotimpuala a numarului de Media anotimpuala a numarului de zile > 24 C.F.F.
zile senine(0 – 3,5) senine (0 – 3,5) : 2 24 – 22 C.M.F.
22 – 20 C.S.F.
< 20 C.M.P.F.
5 Media anotimpuala a umezelii Diferenta intre 100,0 si media < 70 C.F.F.
relative a aerului (%) anotimpuala a umezelii relative a 70 – 80 C.M.F.
aerului : 10 80 – 90 C.S.F.
> 90 C.M.P.F.
6 Media anotimpuala a numarului de Media anotimpuala a numarului de zile > 64 C.F.F.
zile cu strat de zapada cu strat de zapada : 4 64 – 48 C.M.F.
48 – 32 C.S.F.
< 32 C.M.P.F.
7 Media anotimpuala a grosimii Media anotimpuala a grosimii stratului > 20 C.F.F.
stratului de zapada (cm) de zapada : 2 20 – 14 C.M.F.
14 – 8 C.S.F.
< 20 C.M.P.F.
8 Media anotimpuala a frecventei Media anotimpuala a frecventei > 60 C.F.F.
calmului (%) calmului : 10 60 – 40 C.M.F
40 – 20 C.S.F.
< 20 C.M.P.F.
9 Meda anotimpuala a vitezei vantului Diferenta intre 10,0 si media <3 C.F.F.
(m/s) anotimpuala a frecventei vantului 3–4 C.M.F.
4–5 C.S.F.
>5 C.M.P.F.
10 Clima > 85 C.F.F.
85 – 66 C.M.F.
66 – 47 C.S.F.
< 47 C.M.P.F.
X - C.F.F. – Conditii foarte favorabile; C.M.F – Conditii de mediu favorabile; C.S.F. – Conditii sufficient de favorabile; C.M.P.F.
– Conditii mai putin favorabile

69
 EVALUAREA CALITATIVĂ ŞI CANTITATIVĂ A RESURSELOR TURISTICE
NATURALE: HIDROGRAFIA DE SUPRAFAŢĂ ŞI SUBTERANĂ.

Reţeaua hidrografică prin particularităţile componentelor sale constitue un potenţial turistic,

remarcabil. Elementele calitative, dar mai ales cantitative (mineralizare, temperaturà, debite si
niveluri) se impun în exploatarea turistica şi sunt criterii de identificare a acestor surse.
1. Pentru apele freatice şi de adâncime se impune evidenţierea următoarelor
particularităţi şi indicatori:
• particularităţile legate de poziţia geografică, alimentare, regimul debitelor şi nivelurilor;
• indicatori fizico - chimici (mineralizare, tip hidrochimic, potabilitate etc);
• indicatori termici (variaţia temperaturilor - lunară, sezonieră, anuală -
mai ales la izvoare şi sonde; ape hipotermale: 2»° ïg3ô^0C, ij^ ; ?-£, mezotermale: $}^-
%&C, hipertermale: >42°C).; 3f-lyc,
• particularitàtile legate de acjiunea balneoterapeuticâ §i utilizarea practicà. Ultimile doua
particularitàfi (în indicatori) vor fi studiate în tr-un capitol separat.
2. Apele de suprafatâ
a. Râuri (fluviiil Btinârea). Se urmâresc urmàtorii indicatori:
• hidrometrici: lungime,' dcnsitate, alimentare, regimul nivelurilor (anual) si debitelor
(anual);
• fizico - chimici: trasparentâ, potabilitate, mineralizare;
• regim termic: acolo unde este cazul;
• utilizare: alimentarea eu apâ, irigajii, navigatie, turism.
b. Lacuri naturale. Particularitâti §i indicatori ce trebuie evidenfiate:
• morfometrice si hidrometrice: pozifie geograficâ, genezâ suprafatâ, configuratia.
adâncime medie, oscilatii de nivel;
• fizico-chimice aie apei: transparenjà, potabilitate, mineralizare / salinitate si sursa de
mineralizare / salinizare, tipul hidrochimic (lacuri dulci 0 - 1 g/1, salmastre > 24 g/1,
sârate > 25 g/1, variatia sezonierà a mineralizârii);
• regimul termic al apei: lunar, sezonier, anual;
• fizico-chimice aie nâmolului organic sau minerai;
• functionale: utilizare balnearâx în raport eu tipul hidrochimic de mineralizare,
concentratie, surse, variatia sezonierà etc., alte utilizâri (agrément, alimentare eu
apâ).
Lacurile naturale eu valente terapeutice vor fi studiate într-un capitol separat
c. Lacuri antropice. Particularitâtile si indicatorii ce vor fi avuji în vedere sunt urmàtorii:
• morfometrice si hidrometrice: geneza, suprafata, adâncimea, configurafia fânnului si
a versantului, volumul §i oscilafiile de nivel,'destinatia etc.);
• fizico - chimice: m legàturà eu bioplanctonul si fondul piscicol, mai aies, balneafia,
agrementul, alimentarea eu apâ etc.;
• regimul termic al apei: unde este cazul;
• gradul de poluare si poluanti.x
d. Marea Neagrà (si litoralul mârii). Particularità^ile urmàrite sunt urmàtoarele:
• configurafia litoralului si dinamica sa (plajà si falezà);
• trâsàtunle morfografice si calitatea nisipului plajelor;
• adâncimea apei si configura^ fundului màrii pe circa 50 m în larg;
• dinamica valurilor si a curentilor, viteza acestora;
• fizico - chimice: trasparenfa, salinitatea (variafia lor sezonierà), poluarea (surse şi
poluanţi); regimul termic al apei.

70
 Exemple de întrebări:
1. Elementele calitative ale …………………. de suprafaţă şi subterană sunt: gradul de mineralizare, temperatura
apei, debitele şi nivelurile. R: hidrografiei
2. Reţeaua hidrografică nu constitue o resursă naturală importantă din punc de vedere al potenţialului său turistic. R:
F
3. Indicatorii de evaluare a potenţialului turistic ai râurilor, inclusiv fluviul Dunărea sunt:
1. viteza de curgere
2. hidrometrici (lungime, densitate, alimentaţie, regimul anual al nivelurilor şi
debitelor
3. fizico-chimici (transparenţă, mineralizare, hidrochimie, potabilitate etc)
4. regimul termic al apei (variaţiile lunare, sezoniere, anuale)
5. modalităţi de utilizare şi grad de poluare
a. 1+2+4+5
b. 2+3+4+5
c. 2+3

EVALUAREA CALITATIVĂ ŞI CANTITATIVĂ A RESURSELOR TURISTICE

NATURALE: ÎNVELIŞUL BIOGEOGRAFIC ŞI PEISAJELE GEOGRAFICE.

1. Criterii de evaluare a vegetaţiei.

Formaţiunile vegetale, dar mai ales pădurile, pe lângă importanţa productivă, de protecţie a
mediului şi ştiinţifică, se înscriu şi cu funcţiuni de interes social -recreativ şi estetic cu consecinţe
mari pentru turism.
Stabilirea şi ierarhizarea particularităţilor şi valorii pădurilor este necesară pentru utilizarea
lor diferenţiată în activitatea de turism.
1. Pădurile. Se au în vedere următorii indici şi indicatori:
‰ indicele de împădurire şi compoziţia pădurilor: pentru păduri de
foioase, conifere, şleauri de câmpie; tip natural şi plantaţii;
‰ valoarea peisagistică şi estetică, legată mai ales de compoziţia, tipul, forma şi
structura arboretelor, de prezenţa unor specii endemice sau rare pentru flora ţării,
posibilitatea de a constitui un obiectiv turistic sau de a întregi cadrul peisagistic sau
valoarea esteticà a altor obiective turistice;
‰ valoarea recreativă, dată de compoziţie, forma şi mărimea arboretului, de alte
elemente ca râuri, lacuri, izvoare, monumente, lucrări de amenajare, care oferă
posibilităţi de agrement, de campare etc.; poziţia faţă de centrele industriale,
staţiunile turistice şi traseele turistice principale;
‰ valoarea sanitară şi terapeutică legată de rolul moderator climatic şi igienic al
pădurii, în contextul apropierii de centrele industriale, de staţiunile balneare sau
climatice, sanatorii, case de odihnă etc.;
‰ valoarea cinegetică în cazul pădurilor special destinate vânătoarei, creşterii şi
valorificării vânatului, pădurilor din lungul apelor, special rezervate sau din jurul
lacurilor naturale sau de acumulare, fie al pădurilor nerezervate vânătoarei;
‰ valoarea ştiinţifică, dată de prezenţa unor specii floristice endemice sau rare,
asociaţii vegetale sau tipuri de arborete cu o mare valoare cognitivă sau ştiinţifică;
rezervaţii naturale sau ştiinţifice, parcuri naţionale;
‰ poziţta geografică a pădurilor, faţă de centrele urbane şi industriale, centrele şi
localităţile turistice, staţiunile balneare şi climatice, traseele turistice principale.
2. Vegetaţia ierboasă şi arbustivă. Pentru acesta trebuie avute în vedere:
‰ valoarea peisagistică şi turistică a speciei sau asociaţiei vegetale

71
 respective sau în contextul ansamblului natural (de exemplu: peisajul
multicolor şi estetic dat de vegetaţia submediteraneană în asamblul
Defileului Dunării sau Văi Cernei);
‰ valoarea ştiinţifică, dată de importanţa şi originalitatea speciilor floristice
sau a asociaţiilor vegetale (specii endemice, rarităţi, relicte, pe cale de
dispariţie etc.), care conduc la legiferarea ca rezervaţii naturale sau
ştiinţifice.
3. Rezervaţiile floristice, forestiere şi complexe. Criteriile de evaluare a acestora sunt
următoarele:
‰ valoarea ştiinţifică, dată de asociaţiile sau speciile floristice rezervate, de
ansamblul natural în care se integrează, importanţa lor locală sau de
interes general, pentru ştiinţă, ocrotire etc.;
‰ dimensiunile rezervaţiilor şi complexitatea condiţiilor geografîce în care se
circumscriu;
‰ poziţia faţă de principalele localităţi, staţiuni şi trasee turistice sau faţă de centrele
urbane şi căile de comunicaţie;
‰ funcţiile turistice date de valoarea ştiinţifică, peisagistică sau recreativă;
‰ accesibilitatea.

2. Criterii de evaluare a faunei, îndeosebi a fondului cinegetic şi piscicol.

1. Fauna:
‰ structura faunei în ansamblu (pe trepte de relief) domeniu acvatic şi terestru;
‰ valoarea ştiinţifică şi peisagistică;
‰ importanţa, structura şi mărimea fondului de vânătoare; densitatea şi valoarea
speciei de vânat sub raport economic şi al practicării vânătoarei (mai ales al trofeelor);
vânatul principal, fonduri de vânătoare rezervate 3 etc.;
‰ gradul de amenaiare şi dotare a fondului de vânătoare (acces, echipare, structuri
de primire) în scopul practicării acesteia (sub aspect sportiv, recreativ, distractiv);
‰ poziţia geografică a fondului de vânătoare în raport cu principalele artere de
comunicaţie şi centre de locuit, configuraţia naturală (mai ales geomorfologică) şi
accesibilitatea în cadrul fondului;
‰ valoarea economică şi sportivă a fondurilor piscicole ;
‰ poziţia geografică a principalelor fonduri piscicole.
2. Rezervaţii faunistice. Criteriile de evaluare ale acestora sunt următoarele:
‰ valoarea ştiinţifică, dată de structura sau speciile faunistice rezervate, de
ansamblu natural în care se integrează, importanţa lor locală sau de interes general,
pentru ştiinţă, ocrotire etc.;
‰ dimensiunile rezervaţiilor şi complexitatea condiţiilor geografîce în care se
circumscriu;
‰ poziţia faţă de principalele localităţi, staţiuni şi trasee turistice sau faţă de centrele
urbane şi căile de comunicaţie;
‰ funcţiile turistice date de valoarea ştiinţifică, peisagistică sau recreativă;
‰ accesibilitatea.

3. Criteriile de evaluare a formelor de peisaj geografîc, ca resursă turistică

Peisajul geografîc, principalul criteriu calitativ de apreciere a potenţialului turistic natural,
reprezintă expresia sintetică a tuturor componentelor acestuia (relief climă, hidrografie, vegetaţie
etc.), ansamblul general al trăsăturilor unui teritoriu, care poate să satisfacă anumite motivaţii

3
Este vorba de fondul de vânătoare pentru vânat, cu păr şi pene.

72
pentru turişti. În acest sens se pot evidenţia mai multe tipuri de peisaj geografic după gradul de
complexitate a potenţialului pentru turism:
1. Peisaje montane de maximă complexitate:
a. peisajul montan alpin şi subalpin. Pe culmile carpatine cele mai înalte, de peste 2000 m,
o mare atracţie turistică prezintă peisajele alpine: cu pajişti întinse şi bogate - leagăn al
păstoritului românesc şi al unor sărbători populare tradiţionale ce se menţin şi azi - de pe
platourile munţilor Godeanu, Ţarcu, Şureanu, Cindrel, Lotru, Parâng, Bucegi, Rodnei sau celă de
mai jos (subalpine) cu relief glaciar, tern, dar impunător prin grandoarea şi semeţia formelor sale
(circuri şi văi glaciare, piscuri golaşe, creşte zimţate şi custuri etc.) specifice masivelor:
Făgăraş (cu cea mai mare suprafaţă ocupată de relieful glaciar 127 kmp, 175 de circuri şi 50 de
văi glaciare), Retezat (54 kmp, cu cel mai complex relief glaciar), Parâng, Rodna, Ţarcu,
Godeanu, Bucegi, Iezer, cu un farmec aparte se înscriu aici numeroase lacuri de înălţime (circa
180) adăpostite pe fundul circurilor glaciare între impresionante abrupturi stâncoase şi pânze de
grohotiş (Retezat - 58 lacuri, Făgăraş - 30, Parâng - 28, Rodna - 23, Godeanu - 22 etc.). Crestele
şi piscurile alpine, verticalitatea pereţilor stâncoşi, prezenţi la tot pasul în Carpaţi, au conturat şi
un important domeniu pentru practicarea alpinismului, mai ales în partea de est a
Carpaţilor Meridionali, centrele de alpinism de la Buşteni, Braşov şi Sibiu fiind recunoscute pe
plan naţional şi internaţional. Sunt peste 1000 de trasee cu diferite grade de dificultate pentru
alpinismul de vară şi de iarnă, localizate, mai ales, în masivele în care predomină formele
glaciare sau abrupturile calcaroase, cum sunt: Bucegi (256 trasee), Piatra Craiului (218), Retezat
(71), Apuseni (69), Cheile Bicazului (42), Făgăraş (11), Cernei (21 ) etc. Prin poziţia lor centrală,
Carpaţii sunt uşor accesibili din toate colţurile ţării, iar configurearea reliefului, altitudinile nu
prea mari (2544 m alt. max.) şi fragmentarea datorată mulţimii depresiunilor, a văilor, pasurilor
şi trecătorilor facilitează pătrunderea şi circulaţia în toate direcţiile şi până aproape în interiorul
masivelor montane.
b. peisajul montan, înalt, al domeniului forestier este dat de etajele forestiere, respectiv
cele de foioase şi foioase în amestec cu răşinoase. Cele două tipuri de peisaj (a şi b) dispun de un
important domeniu schiabil. Fizionomia şi expunerea reliefului, dispunerea altitudinală a
acestuia, alături de condiţiile meteorologice sunt factori favorizanţi ai sporturilor de iarnă.
c. peisajul ariilor depresionare şi al culoarelor de vale.
d. peisajele geografice cu specific carstic sunt arealele calcaroase, puţin răspândite în
ţara noastră (2% din teritoriu), dar se remarcă, totuşi, prin peisaje carstice, uneori aride, dar de
mare spectaculozitate, cu o gamă largă de forme şi fenomene carstice de suprafaţă şi de
adâncime. O importanţă deosebită pentru turism o prezintă platourile cu doline şi lacuri carstice
temporare, cheile, abrupturile, izbucurile, stâncăriile şi crestele, precum şi peşterile; râurile
subterane cu cascade etc. Ţara noastrà dispune de un important potenţial speologic cu o
recunoscută valoare ştiinţifică şi estetică. O mare parte dintre acestea, prin valoarea ştiinţifică şi
estetică se constitue ca unicate pe plan naţional şi chiar internaţional, fiind declarate monumente
ale naturii sau rezervaţii speologice.
În rocile conglomeratice din unele masive montane, agenţii externi au sculptat un
microrelief cu forme bizare şi de mare atracţie pentru turişti ("turnuri", "ciuperci", "clăi",
"sfincşi" etc.).
2. Peisaje montane de relativă complexitate geografîcă
Sunt peisajele munjilor mijlocii şi joşi, împăduriţi de regulă, cu resurse turistice şi
componente naturale puţin variate şi aspecte peisagistice mai modeste sub aspect estetic şi
cognitiv.
3. Peisaje geografice de deal şi podiş.
a. peisaj geografic deluros şi de podiş cu specific viti-pomicol. Dealurile şi podişurile se
înscriu cu un potenţial turistic al reliefului mai modest, reprezentat prin aspecte peisagistice
legate, mai ales, de alternanţa dealurilor cu depresiunile şi văile, iar întinsele păduri de foioase şi

73
plantaţii de pomi şi viţă de vie, covorul păşunilor sau fâneţelor şi bogăţia de ape şi mai ales a
celor minerale (clorosodice, bicarbonatate sau sulfuroase), completează şi îmbogăţesc valoarea
turistică a acestora. Un real interes turistic prezintă unele fenomene geologice ca "Focurile
nestinse" de la Andreiaşu de Jos (jud. Vrancea) şi "Vulcanii noroiosi" de la Pâclele Mari şi
Pâclele Mici (jud. Buzău) sau structuri geologice cum sunt "blocurile de calcar" de la Bădila
(jud. Buzău), "Muntele de sare" de la Slănic (jud. Prahova), Râpa Roşie (jud. Alba) etc., toate
monumente ale naturii. În podişul Dobrogei relieful prezintă o mai mare varietate, predominând cel
carstic cu peşteri, abrupturi, chei şi cel rezidual format pe granite verzi cu măguri înecate în
grohotiş şi stâncării, care învioreazà peisajul stepic al Dobrogei de nord.
b. peisaj geografic deluros cu specific industrial, în care industria uneori poluantă se
impune atât în mediul înconjuràtor, cât şi în destrămarea activităţii de turism pe care o
periclitează.
4. Peisaje geografice de câmpie.
Câmpia, deşi monotonă, prin prezenţa unor văi cu lunci largi şi însoţite de zăvoaie de sâlcii
şi plopi sau păduri de foioase, prin configuraţia formelor fluviatile (meandre, belciuge sau
cursuri părăsite cu oglinzi de apă, maluri abrupte) şi a crovurilor, uneori cu apă sărată, dispune
de un potenţial turistic al reliefului redus şi puţin valorificat, în prezent.
5. Peisaje de delta şi luncă.
Delta se remarcă prin originalitatea sa peisagistică, vegetală, morfohidrologică şi faunistică,
fiind un unicat european atât sub aspect ecologic, cât şi al modului de habitat în mediul deltaic,
iar, turistic, este una dintre cele mai reprezentative şi valoroase zone din ţară.
Potenţialul turistic este determinat, mai ales, de elementele cadrului natural, care prin
îmbinarea lor armonioasă, dau o mare varietate şi originalitate peisajului. Originalitatea cadrului
natural, în care se îmbină în mod diferit dar, spectaculos, suprafeţele acvatice cu terenurile
mlăştinoase şi grindurile marine şi fluviatile, plaja mării şi dunele de nisip cu peisajele aride şi
exotice etc., dă nota atractivă a acestor teritorii.
6. Peisajul litoralului românesc al Mării Negre
Unele elemente naturale ale litoralului, mai puţin favorabile, între care relieful plat şi
monoton al Dobrogei şi ţărmul mării, optimul climatic redus sunt compensate de alte trăsături care
îl fac competitiv. De aceea, potenţialul turistic al litoralului marin este destul de complex
impunându-se atât prin plaja şi apa mării, cât şi prin resursele balneare. Unele obiective cultural -
istorice şi economice situate în apropiere se asociază celor naturale, conferindu-i litoralului condiţii
pentru a răspunde unei game largi de motivaţii turistice : odihnă, cură balneară complexă
(profilactică, terapeutică, recuperatorie), agrement sportiv şi divertisment cultural etc.
Ca elemente de potenţial, se impun factorii naturali de cură, care formeazà, în principiu, un
complex terapeutic şi de odihnă. De altfel, cura balneară pe litoralul românesc constitue o formă
particulară, utilizând toţi factorii naturali existenţi: apa de mare şi plaja, bioclimatul marin, apele
termominerale, apa şi nămolul lacurilor terapeutice etc.
*
* *
În mod sintetic aprecierea pretabilităţii pentru turism a componentelor cadrului natural se
poate reda schematic astfel:

74
 Exemple de întrebări:
1. Formaţiunile vegetale, dar mai ales ………..…. , pe lângă importanţa productivă, de protecţie a mediului şi
ştiinţifică se înscriu şi cu funcţiuni de interes social-recreativ şi estetic între resursele naturale cu potenţial turistic.
R: pădurile.
2. Poziţia geografică a pădurilor reprezintă cel mai important criteriu de evaluare a potenţialului turistic al faunei. R:
F.
3. Indicatorii de evaluare a potenţialului turistic vegetaţiei ierboase şi arbustivă sunt:
1. valoarea peisagistică
2. valoarea ştiinţifică
3. poziţia geografică
a. 1+2
b. 2+3
c. 1+3

EVALUAREA CALITATIVĂ ŞI CANTITATIVĂ A RESURSELOR BALNEARE ŞI A

CALITATIILOR TERAPEUTICE ALE MEDIULUI.

1. Criteriile de evaluare a resurselor balneare

Aşezarea geografică a României, prezenţa Munţilor Carpaţi şi influenţa Mării Negre
determină un climat temperat continental cu nuanţe moderate în vestul ţării şi excesive în est.
Câteva caracteristici mai importante ale climei în ţara noastră se pot rezuma astfel:
‰ temperatura medie anuală a aerului este de circa 10°C;
‰ climatul cuprinde patru anotimpuri distincte, luna cea mai rece fiind ianuarie, iar
cea mai caldă iulie (statistic);
‰ variaţia diurnă termică este cuprinsă între un maxim care se produce la circa o oră
după trecerea soarelui la meridian şi un minim în jurul orei răsăritului;
‰ amplitudinea termică medie reprezintă diferenţa dintre temperatura lunii celei mai

75
reci şi a celei mai calde - ea este de circa 25°C în Câmpia Bărăgan şi 16°C în munţi, celelalte
regiuni situându-se între aceste valori;
‰ umezeala relativă a aerului este de circa 80 % iarna şi 65 % vara;
‰ durata strălucirii soarelui variază de la 2.200 de ore pe litoral la circa 1.800 ore în
munţi, cele mai multe ore înregistrându-se în iulie – august, iar cele mai puţine în decembrie;
‰ precipitaţiile atmosferice sunt cuprinse între 400 mm anual pe liloral şi 1.500 mm
anual în munţii înalţi;
‰ vântul, depinde mult de relieful local, circulaţia generală fiind cea vestică: există şi
vânturi locale - ex: briza de mare, briza de munte, crivăţul şi Fohn-ul etc.;
‰ hidrometeorii sunt fenomenele care intră în categoria precipitaţiilor, alături de
ploaie şi zăpadă; mai importante sunt lapoviţa. burniţa, grindina, măzărichea, precum şi
fenomenele meteo speciale ca: bruma, roua, viscol, ceaţa - acestea sunt relativ rare în România.
Cunoaşterea temeinică a climei unei regiuni conduce la stabilirea tipului şi indicatorilor
bioclimei şi deci la utilizarea acesteia ca factor bioclimatic.
Legătura dintre climatul local şi organismul local este reprezentată prin bioclimat care joacă
un rol deosebit în adaptarea organismului pe perioada sejurului turistic sau a curei balneare.
Elementele climatice considerate de primă importanţă în reacţiile organismului uman sunt:
temperatura, umezeala şi mişcările aerului. Sub aspectul unui sejur turistic, mai important decât
umezeala propriu-zisă a aerului este existenţa precipitaţiilor şi, în special, durata lor. La aceste
elemente se adaugă radiaţia solară, a cărei acţiune este foarte importantă în cadrul helioterapiei.
Aceşti factori climatici, în anumite condiţii meteorologice, pot fi indiferenţi şi chiar
sedativi, deci nu influenţează starea unui organism şi, mai mult, crează o atmosferă de confort,
destindere, relaxare. Putem spune că, în aceste condiţii, bioclimatul este sedativ - indiferent, de
cruţare pentru organism. Dincolo de aceste limite, factorii climatici pot fi stimulenţi, iar în unele
cazuri chiar stresanţi, provocând o tulburare a sistemelor reglatoare ale echilibrelor biologice.
Desigur, aceste limite sunt relative şi subiective, ele depinzând de starea de sănătate a persoanei,
de vârstă, de gradul de antrenament şi călire a organismului.
Pentru a caracteriza o zona restrânsă geografic (de exemplu o staţiune) din punct de vedere
bioclimatic se utilizează indicii bioclimatici.
Dintre aceştia, cei mai importanţi, utilizaţi şi de către cercetătorii români, sunt: indicele de
confort termic, stresurile medii bioclimatice, băile de aer, tipurile de vreme, indicele climato -
turistic.
a. Indicele de confort termic. Acest indice se bazează pe relaţia care se stabileşte între
temperatura aerului, umezeală şi vânt. Organismul uman îşi menţine temperatura corpului
constantă în procesele metabolismului, chiar în limite largi ale condiţiilor externe, prin pierderea
sau acumularea de căldură în relaţia cu mediul. Există o zonă îngustă de confort în care un
organism uman relativ sănătos, îmbrăcat uşor, în repaus nu pierde şi nu primeşte căldură, numită
zona de neutralitate sau confort termic. Această zonă este cuprinsă între 16 şi 20,6° (temperatura
efectiv echivalentă resimţită de corp). Temperatura efectiv echivalentă (TEE) se stabileşte pe o
monogramă în care sunt cuprinse: temperatura, încărcarea cu vapori de apă şi viteza curenţilor de
aer.
Pentru teritoriul României s-a stabilit confortul termic pentru luna iulie, ora 13, calculându-
se numărul de zile de confort, de inconfort prin răcire şi prin încălzire.
Astfel, în regiunea de dealuri şi podişuri - aproximativ între 300 - 800 m numărul maxim de
zile de confort înregistrează peste 10 zile. În regiunea de munte până la 1.500 m confortul scade
sub 10 zile, iar la peste 1.500 - 2.000 m scade aproape de zero. Deci, pentru orice staţiune putem
considera că limita 10 este edificatoare, în sensul că o cifră egală sau peste aceasta arată un
bioclimat cu un confort termic bun şi foarte bun.
b. Stresul bioclimatic. Indicii de stres se bazează pe valorile principalelor elemente
meteorologice, în cadrul cărora organismul uman prezintă o stare medie de echilibru a sistemelor

76
reglatoare. Dincolo de acestea factorii meteorologici devin stimulenţi sau chiar stresanţi,
antrenând mecanismele de autoapărare şi adaptare ale organismului pentru păstrarea homeostaziei
interne.
Indicii de stres bioclimatic reprezintă, ca şi confortul termic, o relaţie complexă între cele
trei elemente meteorologice de bază, în raportul dintre organism şi mediu.
Stresul cutanat se referă la senzaţiile de căldură şi frig pe care le resimte organismul în
procesul termoreglării, depinzând de temperatura şi de viteza curenţilor de aer. În funcţie de
valoarea acestui indice notat SMC (stres mediu cutanat) se pot stabili pentru fiecare staţiune în
parte lunile hipotonice, hipertonice şi relaxante. Exemplificăm pentru câteva localităţi:
Localitatea Lunile Luni hipotonice Luni relaxante
PREDEAL oct. - mai - mai - oct.
CONSTANTA nov. - martie iunie - august april., mai, sept,
BUCUREŞTI dec. - martie mai - sept. april., oct., nov.
VÂRFUL OMU ian. - dec. - -

Stresul pulmonar se bazează pe valoarea tensiunii vaporilor de apă din atmosferă. Se

evidenţiază un indice echilibrat relaxant între valorile de 7,5 -11,6 mb. Sub 7,4 mb se consideră
un inconfort deshidratant (se observă în special în lunile de iarnă), iar peste 11,7 mb un inconfort
hidratant (se remarcă în special vara). Variaţia acestui indice pe teritoriul României este mult mai
redusă cu altitudinea, în comparaţie cu cea a indicelui de stres cutanat. Cele mai mici valori se
constată în zonele de deal şi munţi mijlocii, între 300 - 1.400 m, unde acestea sunt sub 30. Peste
1.800 - 2.000 m acest indice ajunge la 40. Este de remarcat că pe litoral valoarea acestui indice
ajunge la 40, determinat fîind de umezeala ridicată a aerului. Şi sub acest aspect se pot caracteriza
lunile anului pentru fiecare staţiune şi localitate în parte, de exemplu:
Localitatea Luni Luni hidratante Luni
PREDEAL nov. - aprilie iulie, august mai,iun.,sept.,o
CONSTANTA dec. - martie mai - oct. aprilie, oct.
BUCUREŞTI dec. - martie mai - sept. april., oct., nov.
VÂRFUL OMU sept. - mai - iunie - august

Stresul bioclimatic total reprezintă rezultatul însumării celor două stresuri precedente -
cutanat şi pulmonar. Stresul bioclimatic total se consideră un element de referinţă complex
reprezentând solicitarea globală a climatului asupra organismului, în condiţii modificate ale
mediului natural.
Corelaţia dintre indicele bioclimatic total şi altitudine scoate în evidenţă un minim de sub 30
în Subcarpaţii sudici. În general, în zona de podişuri şi dealuri (300 - 1.000 m) valorile acestui
indice sunt 30 - 40, în câmpie 50 - 60, pe litoral 55 - 75, iar pe vârfurile munţilor 150 - 200. Acest
indice este o măsură a solicitării organismului în vederea aclimatizării pe perioada de cură.
c. Băile de aer. Băile de aer, cu alte cuvinte aeroterapia, se desfăşoară în funcţie de cele trei
elemente principale: temperatură, vânt şi umezeală, astfel:
Temperatură (°TEE) Denumire băi
1-8 Reci
9-16 Moderat de reci
17-20 Răcoroase
21-22 Indiferente
23-27 Calde

77
 peste 27 Foarte calde

Vânt (m/s) Denumire băi

calm Statice
sub 1 Slab dinamice
1 -4 Medii dinamice
peste 4 Puternic dinamice

Umezeală (%) Denumire băi

sub 55 Uscate
56 - 70 Moderat uscate
71 -85 Umede
peste 86 Puternic umede

De exemplu la Predeal, în cursul verii, frecvenţa cea mai mare o au băile reci şi dinamice,
iar la Constanţa, în acelaşi interval, sunt frecvente băile indiferente şi calde, iar la prânz se
remarcă cele medii dinamice.
d. Tipurile de vreme. Clasificarea vremii pe baza tipurilor de vreme
răspunde necesităţilor de a determina obiectiv o anumită caracteristică -
de exemplu:
‰ vreme fără ger, cu temperaturi minime de peste 0° C în decurs de 24 ore (cuprinde 8
clase: I - VII şi XVI);
‰ vreme cu trecerea temperaturii prin 0° C (cuprinde 2 clase: VIII şi IX);
‰ vreme geroasă în care temperatura maximă din 24 ore este negativă (cuprinde 6
clase: X - XV).
Cele mai stabile clase sunt I, II, III şi V, care apar în condiţiile unui anticiclon stabil şi se
caracterizează prin mersul normal al elementelor pentru care organismul uman este bine adaptat.
În perioada acestor clase soarele străluceşte, vremea este stabilă şi se pot practica toate formele
de climatoterapie. Clasele IV şi VIII apar, în general, la trecerea fronturilor şi în procesele de
încălzire a maselor de aer.
Clasele VI şi VII sunt instabile, însoţite de schimbări bruşte ale elementelor meteo, fiind în
general greu suportate de organism.
Metoda de determinare a claselor de vreme este foarte laborioasă şi este realizată numai pentru
câteva staţiuni balneoclimatice.
e. Indicele climato – turistic (Ict). Acest indice lunar a fost stabilit pe baza
unor sondaje efectuate în rândul populaţiei de către cercetători francezi;
este realizat printr-o relaţie între durata de strălucire a soarelui S în ore,
temperatura medie lunară T în zecimi de grad şi durata precipitaţiilor D
în ore:

Indicele permite să se pună în evidenţă durata optimă a sezonului turistic şi a curelor în aer
liber, după valorile pozitive între 0 şi 90. Limita 100 este considerată maximă pentru Europa,
corespunzând unui climat de tip mediteranean, ideal pentru petrecerea vacanţei.
Şi în România apare această limită în sudul ţării în luna iulie. Tot în luna iulie în zonele de
podiş şi dealuri valorile sunt cuprinse între 50 - 80, iar în regiunile de munte, pe vârfuri, pot

78
scădea până la 0 prin creşterea duratei precipitaţiilor şi reducerea duratei de strălucire a soarelui.
Acest indice nu a fost decât puţin utilizat în România în studiile privind perioadele optime
de cură în staţiuni. Pentru a fi mai exact, în formula acestui indice trebuie introduse duratele unor
hidrometeori ca grindina, furtuna, ceaţa, strat de zapadă etc.

2. Criterii de evaluare a gradului de puritate a aerului în staţiuni balneoclimaterice

Stabilirea gradului de puritate a aerului pentru staţiunile balneoclimaterice se face cu
ajutorul unui pachet de indicatori fizici, chimici şi microbiologici vizând densitatea şi natura
substanţelor lichide, solide şi gazoase, precum şi a particulelor vii (bacterii şi fungi) aflate în
aerul atmosferic.
La ora actuală, indicatorii utilizaţi în ţara noastră sunt următorii:
a. Indicatori fizici (nespecifici)
‰ concentraţia ionilor (naturali) cu mobilităţi până la 0,006 cm²/V.S. cu dimensiuni de
10ֿ³ - 10ֿ² μm , notată „n”
n = n+ + n_
‰ raportul de unipolaritate, calculat ca raportul între concentraţia ionilor naturali
pozitivi n+ şi concentraţia ionilor naturali negativi n_, notat „k”:
k = n+ / n_
2
‰ concentraţia ionilor mari sau grei cu mobilităţi până la 0,0015 cm /V.S. cu
dimensiuni de 10ֿ² - 10ֿ 1 μm, notată „N”.
‰ indicele ionic de puritate a aerului, calculat ca raportul între concentraţia ionilor „N”
şi concentraţia ionilor mici naturali „n”, notat „P”.
P = N/n
1
‰ concentraţia de particule de aerosol în suspensii (cu dimensiuni între 10ֿ - 10 μm)
denumite şi particule coniometrice şi procentul de particule cu dimensiuni între 0,1
- 3 μm cu acces până la alveolele pulmonare, notate cu C şi respectiv Cз/ C%.
b. Indicatori chimici (specifici)
3
‰ concentraţia dioxidului de carbon C02, exprimată în mg/m .
‰ concentraţia dioxidului de sulf S02, considerat indicator general de poluare,
exprimată în mg/nr .
3
‰ concentraţia dioxidului de azot N02, exprimată în mg/m .
3
‰ concentraţia hidrogenului sulfurat H2S, exprimată în mg/m .
3
‰ concentraţia vaporilor de benzină, exprimată în mg/m .
3
‰ concentraţia vaporilor de amoniac NH3, exprimată în mg/m .
3
‰ concentraţia clorului total Cl, exprimată în mg/m .
+ + 3
‰ concentraţia ionilor de sodiu Na şi potasiu K , exprimată în mg/m .
3
‰ concentraţia substanţelor oxidabile, reprezentată prin ozon O3, exprimată în mg/m .
‰ pH-ul aerului ca un indicator ce exprimă aciditatea (conţinutul de acizi minerali) sau
bazicitatea acestuia.
c. Indicatori microbiologici (specifici)
3
‰ numărul de colonii de bacterii în unitatea de volum de aer, exprimat în germeni/m
sau colonii/ m3, notat NB.
‰ numărul de colonii de ciuperci (fungi) în unitatea de volum de aer, exprimat în
germeni/m3 sau colonii/m3, notat NC.
Indicatorii specifici şi nespecifici de puritate a aerului reprezintă conţinutul aerului în
substanţe străine faţă de formula sa în stare pură. Aceste substanţe pot fi gaze, vapori şi particule.
Particulele aflate în suspensie în aerul atmosferic alcătuiesc aerosolul atmosferic, despre
care se poate discuta din mai multe puncte de vedere:
‰ din punct de vedere dimensional, deosebim particule foarte fine (0,001 - 0,1 μm) sau
mari (peste 0,1 μm).

79
 ‰ din punct de vedere al originii sunt particule vii de origine vegetală şi animală
(bacterii, spori, polen) şi nevii de origine minerală sau organică.
‰ din punct de vedere al solubilităţii pot fi particule solubile în apă sau alte lichide şi
particule insolubile.
‰ din punct de vedere al toxicităţii pot fi particule toxice sau netoxice etc.
Fiecare categorie de particule are o importanţă aparte pentru aparatul respirator, unele
particule (între 1 - 3 μm) ajungând până la nivelul alveolelor pulmonare şi, în funcţie de natură,
toxicitate şi grad de solubilitate, pot produce îmbolnăviri ale întregului organism. Iată de ce sunt
importante studiile privind natura şi densitatea aerosolului în zonele staţiunilor balneoclimaterice,
care trebuie să fie "zone ale aerului curat".
Staţiunile balneoclimaterice sunt în marea lor majoritate, aşezate astfel încât să fie lipsite de
surse majore de poluare antropogenă, cu excepţia traficului auto şi a centrelor de încălzire pe
combustibil solid sau lichid. Pentru a evalua corect gradul de puritate a aerului într-o staţiune este
necesar să se determine indicatorii de puritate enumeraţi în mai multe zone ale staţiunii. Atât
acolo unde se considera că nu există surse de impurificare (parcuri, păduri, terase înalte etc.), cât
şi zone de impurificare maximă (şosele aglomerate, spaţii de parcare, centrale termice etc.).
Aceşti indicatori trebuie corelaţi cu alţi factori cunoscuţi ca influenţând uneori foarte mult
valorile lor: sezonul şi factorii meteorologici. De aceea este indicat ca măsurătorile să se efectueze
în cel puţin două sezoane (cald şi rece) şi concomitent să se facă observaţii meteo (tip vreme,
temperatură, umezeală relativă, precipitaţii).
Stabilirea limitelor pentru indicatorii de puritate a aerului s-a realizat ţinând cont de tipul de
climat al staţiunii respective:
Limitele maxime admise pentru indicatorii de puritate a aerului în staţiunile
balneoclimaterice
TIP DE STATIUNI
1. Climatice de 2. Climatice de 3. Climatice de
litoral şi câmpie deal şi podisuri munte
n (lim. min.) 1000 1200 1200
Ind. k 1,3 1,3 1,0
fizici N 4000 4000 4000
P 4 4 3

CO2 1500 1500 1500

SO2 0,25 0,10 0,10
H2S 1,0 0,50 0,50
Ind. NO2 0,3 0,1 0,1
chimici vap. Benzina 0,5 0,5 0,1
O3 0,1 0,1 0,1
Ph 6,5 – 7,5 6,5 – 7,2 6,5 – 7,5

Ind. NB 8000 4000 2000

micro- NC 1000 1000 1000
biol.

3. Criterii de evaluare a calităţiilor terapeutice ale apelor minerale

Apele minerale nu posedă până în prezent o definiţie unică, existând nuanţe diferite de la o

80
 ţară la alta. În România definiţia general acceptată de specialişti este:
"Apele minerale terapeutice sunt ape provenite din surse naturale (izvor, lac) sau forate
artificial (sonde) care îndeplinesc cel puţin una din condiţiile:
‰ mineralizare sau conţinut în săruri dizolvate de peste 1 g/l, 1000 mg/l
pentru dioxid de carbon (CO2) şi 1 mg/l pentru hidrogen sulfurat (H2S);
‰ temperaturi de peste 20º C tot timpul anului, care le conferă statut de ape termale;
‰ prezenţa unor oligoelemente cu acţiune farmacologică recunoscută precum: Fier,
Brom, Iod, Arsen, Litiu, Stronţiu, Bariu, Bor, Sulf, Siliciu, Mangan, Aluminiu;
‰ existenţa unei acţiuni terapeutice a apei asupra organismului uman, recunoscută
ştiinţific".
În legislaţia actuală din ţara noastră există delimitate două domenii distincte ale apelor
minerale: ape de masă, care sunt ape cu grad mic de mineralizare, unele oligominerale şi pot fi
carbogazoase natural sau impregnate şi ape terapeutice sau medicinale care se utilizează în
general la sursă numai la recomandarea medicului.
Apele minerale medicinale se utilizaezà fie în cura internă, ca ape de băut, fie în cura
externă în domeniul balnear. Fiecare apă constituind un unicat din punct de vedere fizico-chimic
trebuie să posede un certificat de calitate care să ateste calităţile terapeutice şi să conţină
indicaţiile şi contraindicaţiile de utilizare medicală.
Pentru a identifîca o apă ca fiind minerală terapeutică este necesară efectuarea unor analize
fizice, chimice, biologice şi bacteriologice în anumite condiţii impuse de lege, norme şi
metodologia STAS 1342 /1991. Aceste analize sunt următoarele:
a. analize fizice: temperatura apei şi aerului ( l a sursă), debitul, densitatea, punct crioscopic,
presiune osmotică, pH/rH, conductivitate, rezistivitate, radioactivitate.
b. analize chimice: conţinut în anioni (clor, brom, iod, nitrit, nitros, sulfuric, tiosulfat,
bicarbonic, carbonic, fosforic, arsenic), conţinut în cationi (sodiu, potasiu, litiu, amoniu, calciu,
plumb, nichel, molbiden, magneziu, fier, mangan, cobalt, cupru, zinc, vanadiu, crom, aluminiu),
substanţe nedisociate, acizi (acid metasalicilic, acid metatitanic, acid metaboric, amidogen,
substanţe organice), substanţe cu potenţial toxic (pesticide, microelemente), gaze dizolvate
(dioxid de carbon, hidrogen sulfurat), mineralizare totală.
c. analize biologice şi bacteriologice: număr de organisme animale, vegetale, ouă sau larve
de paraziţi, număr de bacterii aerobe, coliforme totale, microorganisme patogene (streptocop
fecal, coliform fecal).
Rezultatele acestor analize sunt valoroase din două puncte de vedere: stabilesc modul de
utilizare a apei în cura internă sau în cura externă şi dau valoarea terapeutică a apei prin
indicaţiile şi contraindicaţiile medicale. Aceste rezultate împreună cu concluziile medicale
constituie buletinul de analiză sau certificatul de calitate a apei, valabil 5 ani, dacă nu s-au produs
modificări la sursă.
A. Clasificări ale apelor minerale din România
Criteriile fizico-chimice de clasificare a apelor minerale sunt stabilite în raport cu definiţia
acestora, după cum urmează:
Mineralizare
În raport cu gradul de mineralizare deosebim:
1. ape oligominerale, cu mineralizare sub 1 g/l.
2. ape minerale, cu mineralizare peste sau = 1 g/l, care pot fi:
‰ cu mineralizare medie, între 1-15 g/l
‰ concentrate, între 15-35 g/l
‰ foarte concentrate, între 35-150 g/l
‰ saturate în săruri, peste 150 g/l
Temperatura
În funcţie de temperatură deosebim:

81
 ƒ ape reci, cu T sub 20ºC
ƒ ape termale, cu T peste 20ºC, care pot fi:
ƒ hipotermale, între 20-30°C
ƒ mezotermale, între 31-38ºC
ƒ hipertermale, peste 38ºC
Conţinut de gaze libere
În funcţie de conţinutul în gaze, deosebim:
‰ ape plate, nu conţim gaze
‰ ape carbogazoase, cu peste 1000 mg/l CO2
‰ ape sulfuroase, cu peste 1 mg/l H2S
‰ ape carbogazoase, sulfuroase
Conţinut în anioni şi cationi peste 20 % mechiv
În funcţie de conţinutul în anioni şi cationi semnificativ din punct de vedere chimic:
‰ ape clorurate (simple sau mixte)
‰ ape bicarbonatate (simple sau mixte)
‰ ape sulfurate (simple sau mixte)
Osmolaritate
În funcţie de osmolaritate, (continutul în anioni, cationi şi substanţe nedisociate) sunt:
‰ ape hipotone, cu osmolaritate sub 325 mmol
‰ ape izotone, cu osmolaritate = 325 mmol
‰ ape hipertone, cu osmolaritate peste 325 mmol
Conţinut în microelemente cu acţiune terapeutică
‰ ape bromurate, cu peste 5mg Br/l
‰ ape iodurate, cu peste 1 mg I/l
‰ ape arsenicale, cu peste 0,7 mg As/l
‰ ape feruginoase, cu peste 10 mg Fe/l
-7
‰ ape radioactive, cu peste 29 nCi sau 10 mg/i sare de Uraniu
Mod de utilizare
o ape terapeutice
- de cură internă
- de cură externă
o ape de masă
- plate
- minerale
În practica balneologică curentă se utilizează următoarea clasificare a apelor minerale:
‰ Ape oligominerale (sau acratice), reprezintă o categorie aparte de ape, care au o
mineralizare sub 1 g/l, nu conţin elemente farmacologice active şi nici gaze libere.
Totuşi studiile farmacodinamice şi clinico-terapeutice au dovedit existenţa unor
efecte în tratarea unor afecţiuni digestive, ale aparatului locomotor şi ale căilor
urinare. Unele ape oligominerale sunt şi termale, numindu-se acratoterme (Băile
Felix, Geoagiu, Moneasa, Vaţa) şi valoarea lor creşte prin utilizare şi în cura
externă. O altă serie de izvoare oligominerale cu temperaturi sub 20°C sunt ape
acratopage si se utilizaezà in crenoterapia afecţiunilor rinichiulni şi căilor urinare şi
a unor boli metaboliee pentru efectele lor diuretice. Astfel de izvoare sunt la: Slănic
Moldova, Sinaia, Călimăneşti, Olăneşti.
‰ Ape alcaline şi alcalino-feroase. Apele alcaline conţin minimum 1 g/l săruri cu
predominanţa iodului bicarbonic, legat de cationii de sodiu (Na) şi potasiu (K).
Apele alcalino-feroase au iodul bicarbonic legat predominant de cationii grei calciu
(Ca) şi magneziu (Mg). Aceste ape se găsesc rareori în stare pură, de obicei fiind
mixte şi sunt indicate în cura internă în afecţiuni digestive, hepato-biliare şi boli

82
 metabolice. În România aceste ape sunt foarte bine reprezentate, cum sunt cele din
staţiunile: Slănic Moldova, Bodoc, Zizin, Vâlcele, Sângeorz - Băi, Harghita,
Biborţeni etc.
‰ Ape clorurate sodice (sărate). Apele clorurate sodice conţin 1 g/l NaCl/l. Apele
izvoarelor sărate sunt în general mixte, pe când ale mării şi lacurilor conţin practic
numai NaCl, de la 15 g/l apa Mării Negre, la 250 g/l pentru unele lacuri. Efectele
terapeutice ale curei balneare sunt potentate de termalitate, artificială sau naturală
(heliotermie). Staţiunile cu ape sărate sunt foarte numeroase:
‰ staţiuni de litoral: Eforie Nord şi Sud, Techirghiol.
‰ staţiuni cu lacuri: Amara, Balta Albă, Lacul Sărat, Sovata, Ocna Sibiului.
‰ staţiuni cu bazine subterane de apă sărată: Băile Govora, Bălţăteşti, Săcelu, Sărata
Monteoru, Turda, Someşeni, Tg. Ocna etc.
‰ staţiuni cu izvoare sărate de cură internă: Băile Olăneşti, Slănic Moldova,
Călimăneşti - Căciulata, Sângeorz-Băi, Buziaş etc.
‰ Ape feruginoase, cu un conţinut de minim 10 mg/l Fe. De obicei prezenţa Fe este
frecventă în apele carbogazoase şi mixte şi reprezintă un element nedorit, datorită
aspectului şi gustului neplăcut. De aceea se procedează la deferizarea apelor care se
îmbuteliază. Crenoterapia cu ape feruginoase nu mai prezintă interes datorită
apariţiei preparatelor medicamentoase performante, pe bază de Fe pentru bolile de
sânge de tip feripriv. Astfel de ape se întâlnesc la: Băile Tuşnad, Buziaş, Vatra
Dornei etc.
‰ Ape arsenicale, care conţin cel puţin 0,7 mg/l As au fost practic abandonate, datorită
faptului că în apele potabile limita de toxicitate pentru As este 0,2 mg/l As. Astfel
de ape se găsesc la Şaru Dornei şi Covasna.
‰ Ape sulfatate, conţin sulf sub formă oxidată de minim 1 g/l şi sunt în general ape
mixte sodice calcice magneziene indicate în cura internă. Aceste ape sunt mai puţin
reprezentate la: Ivanda, Breazu, Vaţa de Jos.
‰ Ape iodurate, cu minim 1 mg/l, sunt utilizate atât în cura internă, ca cele de la
Olăneşti, Călimăneşti, cât şi în cea externă, ca cele de la Bazna, Băile Govora.
‰ Ape sulfuroase, care conţin cel puţin l mg S/l titrabil, sub formă de H2S, HS, S,
tiosulfaţi sau complexe coloidale sulfuroase. La contactul cu aerul ele îşi pierd
stabilitatea devenind din transparente, lăptoase, de aceea tratamentul cu aceste ape
se face de preferinţă la sursă. În cura internă se indică apele slab sulfuroase, ca cele
de la Călimăneşti, Olănesti, Săcelu, Pucioasa, Mangalia, iar în cura externă ape
mai concentrate, ca cele de la Nicolina-Iaşi, cu 200 mg S/l.
‰ Ape carbogazoase, cu un conţinut minim de 1000 mg CO2, care se utilizează atât în
cura internă, ca ape de masă, cât şi în cea externă sub formă de băi. Dintre staţiunile
cu ape carbogazoase cităm: Borsec, Buziaş, Covasna, Vatra Dornei, Băile Tuşnad
etc.
‰ Ape radioactive, datorită normelor ca şi atitudinii medicale sunt indicate numai
în cura externă, cu prudenţă. De altfel ele sunt slab reprezentate în ţara noastră, la
Sângeorz-Băi, Băile Herculane.
B. Consideraţii privind poluarea apelor minerale
În funcţie de modul lor de utilizare, apele minerale trebuie să se alinieze la normele actuale
existente în ţara noastră privind condiţiile de calitate ale apelor potabile sau de suprafaţă. Aceste
norme sunt STAS 1342/1991 şi STAS 12585/3 987 şi referă la poluarea fizică cu radionuclizi,
poluarea chimică cu substanţe organice şi anorganice şi poluarea biologică şi microbiologică cu
organisme microscopice şi bacterii.

83
Poluarea radioactivă.
Deoarece apele minerale sunt ape naturale, normele pentru aeest tip de poluare se referă
numai la activitatea α şi β proprie radionuclidului natural Radiu (Ra) 226. Aceste norme se
aplică numai pentru apele de cură internă. Astfel valorile admise pentru indicatorii radioactivi
corespund unui aport al apei la doza de 5 m rem/an, la un consum de 2 l apă/zi:

Activitatea globală Concentraţia admisă Concentraţia admisă

excepţional
α 0,1 Bq/l 2,3 Bq/l
β 1,0 Bq/l 50 Bq/l
Raport de tranformare 1 Bq = 27 p Ci

Poluarea chimică. Indicatorii chimici care semnalează prezenţa unor substanţe poluante în
apele minerale de cură internă sunt: azotiţi (NO2¯), azotaţi (NO3¯), fosfaţi (PO43-), amoniac
(NH4-), substanţe organice oxidabile (O2), pesticide şi hidrocarburi. Normele în vigoare pentru
aceşti indicatori sunt următoarele:

Indicator chimic Concentratia admisă Concentratia admisă

exceptional
NO2¯ mg/l 0 0,3
NO3¯ mg/l 45 -
PO43- mg/l 0,1 0,5
0,5
NH4- mg/l 0 3,0
O2 mg/l 2,5
Pesticide, insecticide, erbicide
μg/l fiecare componentă 0,1 -
Suma din fiecare clasă 0,5 -

Poluarea biologică şi microbiologică

Indicatorii biologici şi microbiologici care semnalează o infestare a apei din aceste puncte
de vedere sunt stabiliţi în funcţie de modul ei de utilizare.
1. Pentru ape de cură internă (izvoare, sonde):
Indicatori bacteriologici
3
‰ nr. total de bacterii care se dezvoltă la 37°C/cm = sub 300
3
‰ nr. total de bacterii coliforme/100 cm = sub 10
‰ nr. de bacterii coliform fecale/100 cm3 = sub 2;
‰ nr. streptocop = lipsă
Indicatori biologici
‰ nr. org. vizibile = lipsă
‰ nr. org. animale microscopice = 20
Aceste organisme animale nu trebuie să fie dăunătoare sănătăţii şi prin înmulţire nu trebuie
să modifïce proprietăţile apei.
2. Pentru ape de cură externă:
Indicatori bacteriologici pentru:
a. Lacuri, bazine în aer liber, mare
‰ nr. bacterii totale: nu se determină
3
‰ nr. bacterii coliform totale = 10000/dm
3
‰ nr. bacteriilor coliform fecale = 1000/dm
3
‰ nr. streptocop fecal = 200/ dm

84
 b. Bazine înot (baze tratament)
‰ nr. bacterii totale la 37ºC - sub 300/ dm3
3
‰ nr. bacterii coliform total - sub 100/ dm
3
‰ nr. bacterii coliform fecal = sub 20/ dm ;
‰ nr. streptococ fecal = abs.

4. Criteriile de evaluare a calităţii nămolurilor şi turbelor utilizate în terapia balneară

Nămolurile şi turbele terapeutice cunoscute şi sub numele de peloide sunt substanţe care se
formează în condiţii naturale sub influenţa proceselor geologice şi care, în stare fin divizată şi în
amestec cu apa, se folosesc în practica medicală.
Nămolurile şi turbele sunt sisteme heterogene. Ele conţin o fază solidă (material organic şi
mineral), o fază lichidă (soluţia de imbibaţie) şi o fază gazoasă (gaze emanate: H2S, CO2, etc.).
Clasiticarea curentă si cea mai generală a peloidelor terapeutice este următoarea:
■ nămoluri sapropelice cu un conţinut în substanţe organice de peste 10%, formate în lacuri
şi lagune în mod natural;
■ nămoluri minerale cu un conţinut în substanţe organice sub 10%, formate în jurul
izvoarelor în mod natural sau în bazine în mod artificial;
■ turbe cu un conţinut de substanţe organice de peste 10% şi un grad de
descompunere a masei vegetale de peste 50%, provenit prin
transformarea incompletă a materialului vegetal în mlaştini.
In afară de aceste categorii, mai întâlnim mult mai rar argile şi marne sărate (pe foste lacuri
şi lagune), precum şi tufuri calcaroase (în jurul unor izvoare carbogazoase).
Formarea şi maturarea peloidelor este un proces foarte lent şi permanent numit
peloidogeneză. Peloidogeneza cunoaşte în timp trei etape:
■ faza de acumulare şi alterare a materialului mineral;
■ faza de sedimentare a componentelor alterate;
■ faza de transformare fizico-chimică, biologică şi microbiologică.
Acest proces este foarte complex. depinde mult de locul de desfăşurare şi de aceea fiecare
sistem peloidogen (lac, mlaştină) are o individualitate ce nu poate fi transferată altui sistem.
Evoluţia procesului de peloidogeneză precum şi faza de maturare a peloiduiui pot fi
apreciate prin anumiti indicatori, atât fizico - chimici cât şi microbiologici, precum:
■ coeficientul de incarbonizare. care arată stadiul maturării, cu valori între 0,003 – 2,1;
■ raportul între sulfaţi si carbonaţi. care arată vechimea peloidului; cu cât acest raport este mai
mare (predomină sulfaţii) cu atât nămolul este mai tânăr, iar cu cât raportul este mai mic
(predomină carbonatii) peloidul are o vechime mai mare;
■ număr de microorganisme (bacterii şi ciuperci), ca agenţi activi de formare a nămolului;
cu cât acest număr este mai mare, cu atât procesul este mai activ;
■ flora şi fauna locului de formare, care atestă existenţa materialului organic ce va intra în
componenţa nămolului;
■ raportul acizi humici/celuloză, în cazul turbelor, care trebuie să fie cât mai mare pentru o
turbă bine descompusă, maturată.
Indicatorii de calitate vizând limitele de valorificare ale peloidelor terapeutice sunt:
a. indicatori fizici: densitate, pH, rH, căldura specifică, rezistenţă la
alunecare, umiditate;
b. conţinut global în substanţe organice şi minerale:
o peste 10 % - nămol sapropelic
o sub 10 % - nămol mineral
o peste 10% - turbe
c. grad de descompunere pentru turbe - peste 50 %;
d. mineralizare şi compoziţie ionică a soluţiei de imbibiţie, care poate fi:

85
 o slab mineralizată, sub 15 g/1
o mediu mineralizată, 15 - 35 g/1
o puternic mineralizată, 35 - 150 g/1
o saturată, peste 150 g/1
e. conţinutul în hidrogen sulfurat şi sulfuri, exprimat în sulfură de fier, dupa care peloizii
pot fi:
o nesulfuroşi, sub 0,02% FeS
o slab sulfuroşi, 0,02 - 0,15% FeS
o sulfuroşi, peste 0,15% FeS
f. ph - ul peloizilor, în funcţie de care aceştia pot fi:
o acizi, pH ≤ 5
o slab acizi, 5 <pH ≤ 7
o slab alcalini, 7 < pH ≤ 8
o alcalini, pH > 8
În practica medicală, de o deosebită importanţă calităţile fizice ale peloidelor:
■ plasticitatea reprezintă calitatea nămolului de a se întinde şi mula pe
suprafaţa corpului. ea având valori mici pentru turbe şi valori ridicate pentru nămolurile
sapropelice, cele minerale situându-se între aceste limite. Consistenţa nămolului şi deci şi
plasticitatea se poate modifica prin adaos de apă în funcţie de modul de utilizare a acestuia.
■ hidropexia reprezintă capacitatea de absorbţie şi reţinere a apei: peloizii cu hidropexie
redusă sunt utilizaţi pentru împachetari, în timp ce cei cu hidropexie medie şi ridicată se pot
utiliza şi pentru băi. Plaja de valori a hidropexiei variază de la minimum pentru peloizii minerali,
urmând cei organici, valorile maxime fiind constatate la turbe.
■ termopexia reprezintă capacitatea de reţinere a căldurii. ceea ce explică faptul că
temperatura de indiferenţă a băii de nămol este cu circa 2° C mai mare decât la apa simplă. De
asemenea termoconductibilitatea redusă face ca peloidele să menţină o temperatura ridicată un
timp mai îndelungat decât apa simplă. Termopexia este mult mai crescută la nămolurile organice
decât la cele minerale.
■ greutatea specifică, respectiv densitatea. are valori minime la turbe şi maxime la
nămolurile puternic mineralizate; nămolurile cu greutăţi specifice mici sunt de mai bună calitate.
■ proprietăţile chimice ale nămolurilor sunt importante în terapie mai ales în cazul băilor
diluate cu nămol, când se consideră că exista un schimb ionic de substanţă între piele şi
componentele din nămol.
Studiile farmacodinamice au stabilit că efectele terapeutice ale peloideior sunt datorate
elementelor lor termice, mecanice şi chimice. producându-se o stimulare a neuroreceptorilor
periferici ai tegumentului, care determină o serie de reflexe locale şi la distanţă, având ca urmare
o îmbunătăţire a diverselor funcţii ale organismului.
Nămolul se aplică sub formă de băi, împachetări, cataplasme şi oncţiuni.
Pentru a identifica un nămol este necesară întocmirea unui buletin de analiză (Anexa nr. 5)
care să conţină indicaţiile terapeutice. Acest buletin de analiză, cartea de identitate a oricărui
peloid, trebiue să conţină:
■ analize fizice: densitate, umiditate, pH, rH, căldura specifică, rezistenţa
la alunecare, grad de murdărie;
■ analize chimice, compoziţie globală (apă, substanţe volatile. substanţe minerale),
substanţe organice (acizi humici, celuloză, substanţe proteice, extras eteric, extras benzen-alcool,
extras apos, etc.), componente minerale solubile, hidrogen sulfurat legat şi liber;
■ analize bacteoriologice: număr germeni în unitatea de volum - bacterii
coliforme totale, bacterii coliforme fecale, microorganisme patogene
(streptococ fecal); precizăm că în România nu există, la ora actuală,
norme bacteoriologice pentru nămol. valorile fiind apreciate ca pentru

86
apele de suprafaţă.
Pentru turbe terapeutice este obligatoriu determinarea gradului de descompunere, care
trebuie să depăşească 50%
Acest certificat de calitate trebuie să conţină în plus şi tipul de peloid în raport cu utilizarea
lui în terapie, precum şi indicaţiile şi contraindicaţiile medicale întocmite de comisia de avizare în
urma unor studii farmacodinamice. Acest certificat trebuie să conţină în clar numele şi
semnăturile specialiştilor care au efectuat analizele, precum şi ştampila unităţii de cercetare. Acest
act de dovedire a calităţii peloidului are o valabilitate de 5 ani (dacă în locul de formare a
nămolului nu s-au produs modificări).
Principalele peloide cunoscute la noi în tara:
■ nămoluri sapropelice de liman: Techirghiol
■ nămoluri sapropelice de lac: Amara, Lacu Sărat - Brăila, Sovata, Bazna
■ nămoluri de turbă: Vatra Dornei, Someşeni, Mangalia, Borsec, Stobor
■ nămoluri minerale: Govora, Geoagiu, Săcelu
■ tufuri calcaroase: Sângeorz - Băi
Vom exemplifica pe câteva tipuri de nămol calităţile acestora în funcţie de limitele valorilor
pentru indicatorii fizici şi chimici:
■ hidropexia, deci capacitatea de îmbibare cu apă, variază de la 700 - 800g apa/kg nămol
pentru nămolurile minerale de la Govora şi Ocna Sibiului la 1400 - 2000g apa/kg nămol la cele
sapropelice de la Techirghiol, Amara, Sovata; cea mai ridicată hidropexie o prezintă turbele - de
exemplu cea de la Poiana Stampei are circa 4600g apa/kg nămol.
■ plasitictatea este un indice important în utilizarea nămolului la împachetări şi oncţiuni;
valori reduse întâlnim la nămolurile minerale si de turbă (40 - 45 %) şi valori mari la cele
organice (50 - 55 %) - de exemplu Techirghiol şi Amara au valori mari de plasticitate.
■ densitatea se exprima în raport cu apa distilată; valorile medii sunt în jur de 1,3. Iată câteva
exemple: Techirghiol 1,28; Sovata 1,35; Amara 1.36; Ocna Sibiului 1,69; turba Poiana Stampei
1,08;
■ termopexia, deosebit de valoroasă în terapia cu nămol, realizează termoterapia de
profunzime şi de mai lungă durată decât apa simplă; iată câteva valori ale acestui indice calculat
din timpii de răcire şi încălzire: Techirghiol - 21; Amara - 17,2; Sovata - 19,2; Govora -11,4;
Poiana Stampei - 2 1 .
■ pH - ul exprimă echilibrul acido - bazic al componentelor chimice; în general, peloidele
sunt alcaline, având pH între 8-10. Dar exista excepţii cum este turba de la Stobor eu pH 1 - 2,
foarte acidă (vitriolică).
■ umiditatea peloizilor este asemenea importantă în caracterizarea unui peloid; nămolurile
minerale conţin sub 50% apă, cele sapropelice între 50 – 70%, iar turbele sunt foarte bogate în apă
(70 - 80%). Dacă se exprimă în valori dozate, acestea sunt: 315g/kg peloide minerale - Govora şi
Ocna Sibiului, 520 g/kg Ocnele Mari şi 820 g/kg turba de la Poiana Stampei.
■ substanţele minerale dozabile se găsesc, în special, în nămolurile minerale (50 - 70%),
nămolurile sapropelice având 20 - 40%. iar turbele sub 20%. Mineralele din faza lichidă a
peloidului sunt similare cu cele din apa de provenienţă a nămolului. Soluţia de imbibiţie se
consideră mineralizată peste o valoare minimă de 1 5 g/1.
■ substanţe organice dozate grupat sunt reprezentate de substanţe bituminoase, celulozice,
humice şi proteice.
În nămoluri se mai găseşte H2S liber sau legat ca hidrosulfura de fier, care are rolul de a
produce hiperemia pielii chiar la temperaturi mai coborâte. Peloidele sulfuroase sunt considerate
valoroase şi pentru anumite afecţiuni dermatologice. Limita minimă pentru ca un peloid să fie
sulfuros este considerată 0,02% FeS.

87
 5. Criteriile de evaluare a calităţilor terapeutice ale lacurilor
Lacurile terapeutice posedă, de regulă, două tipuri de resurse balneare:
■ ape pentru cura externă;
■ nămoluri sapropelice sau minerale.
Din punct de vedere al genezei, în România exista trei tipuri de lacuri terapeutice
a. Lacuri de liman
b. Lacuri de câmpie
c. Lacuri din masivele de sare

a. Lacuri de liman.
Lacurile de liman s-au format pe vechi golfuri marine sau braţe de ape curgătoare care se
vărsau în mare. Condiţiile climatice de stepă, cu puţine prec i pit a ţii, au condus la concentrarea
în săruri a apei limanurilor si la declanşarea proceselor de peloidogeneză.
Cel mai cunoscut lac de liman, utilizat în circuitul terapeutic este Techirghiol. Lacul
Techirghiol are o suprafaţă de cca. 1300 ha şi o adâncime maximă de 9 m. Nivelul actual al
mineralizării, de cca. 70 g/l este de aproximativ 4 ori mai mare ca al apei mării (Anexa nr. 6).
Caracterizarea fizico - chimică a apei este: clorurată, sodică, bromurată, sulfatată, de mare
concetraţie. Din speciile cu importanţă deosebită în formarea nămolului cităm: alga verde
Cladophora cristalina şi filopodul Artemia salina. Nămolul este sapropelic sulfuros, de culoare
neagră, stratul variind între 0,5 - 1 m grosime. iar rezerva fiind apreciată la 935 mii t.
Alte lacuri de liman, ca Agigea, Costinesti, Agighiol, Nuntaşi, au fie calităti mai, fie acces
dilicil, utilizarea lor fiind sporadică.
Pe plajele lacurilor de liman se practică helioterapia, oncţiunile cu nămol si băi în lac,
această asociere fiind eficace în anumite afecţiuni.
b. Lacuri de câmpie
Originea Iacurilor din Câmpia Românâ este legată de vechi cursuri de apă (belciuge) sau
crovuri care s-au umplut de apă sărată, concentrată, datorată conditiilor de climă stepică. Lacurile
de câmpie deţin ca factori terapeutici apa clorurată sodică sulfatată (pentru unele şi magnezică) şi
nămol sapropelic sulfuros.
Cele mai cunoscute staţiuni care detin lacuri terapeutice de câmpie sunt: Balta Albă, Lacul
Sărat. Amara. In aceste staţiuni se practică terapia cu factori contrastanţi oncţiuni cu nămol, băi
de aer, băi în lac.
c. Lacuri din masivele de sare
Lacurile din masivele de sare sunt formate prin prăbuşiri sau eroziuni ale unor vechi ocne
de sare. Apa lor este clorurată sodică, de mare concentraţie datorită dizolvării sării.
Cele mai cunoscute lacuri de acest tip sunt: Ursu-Sovata, Ocna Mureş, Cojocna, Turda,
Ocna Sibiului, Ocnele Mari, Telega, Slănic, Ocna Şugatag.
Lacurile de acest tip fiind adânci, nu din toate se poate recolta nămol, dar ele sunt utilizate
pentru balneaţie, la unele din ele manifestându-se fenomenul de heliotermie. Acest fenomen
constă în supraîncălzirea unui strat de apă între alte două straturi mai reci. Astfel, sub un strat de
15 - 25 cm cu 20 - 25° C se găseşte un strat până la 2 m cu 40 - 50° C, după care temperatura apei
scade treptat, ca la 10 m sa aibă 18 - 20° C. Fenomenul este evident la începutul sezonului, în
luna iunie. Datorită practicării balneaţiei, stratificarea lacurilor se distruge, temperatura
amestecului la suprafaţă fiind 30 - 35° C. In vederea mentinerii stratificării saline si termice au
fost delimitate zone unde se practică terapia supravegheată. Cele mai cunoscute lacuri helioterme
sunt: Ursu de la Sovata şi lacul de la Ocna Sibiului.

6. Criterii de evaluare a calităţii resurselor balneare şi turistice de plajă şi litoral

Litoralul românesc se întinde pe o lungime de circa 245 km. Partea de nord o constituie
Delta Dunării, o zonă deosebit de valoroasă din punct de vedere ecologic dar şi turistic, iar partea

88
de sud prezintă faleze şi plaje acoperite cu nisip, ideale pentru practicarea helio - şi talasoterapiei.
Cei mai importanţi factori balneoclimatici aferenţi plajelor marine sunt:
‰ bioclimatul specific litoralului;
‰ nisipurile plajelor;
‰ apa mării.
Bioclimatul de litoral
Clima litoralului marin al Mării Negre este o rezultantă între climatul excesiv de câmpie şi
influenţele mării.
Existenţa mării atenuează contrastele termice ale aerului şi favorizează curenţi de aer cu
caracter de briză. Influenţa Mării Negre se simte pe o fâşie îngustă de-a lungul ţărmului de circa
1 5 - 2 0 km lătime.
Schimbul între masele de aer de origine continentală şi cele de origine maritima se face prin
intermediul brizelor. Briza de mare se caracterizează prin curenţi de aer orizontali de la mare spre
uscat, aducând umezeala pe plajă şi acţionează în timpul zilei. Noaptea se manifestă curentul
invers, de la uscat spre mare, ce formează briza de uscat.
Cea mai importantă componentă a climatului pe litoral o constituie radiatia solară, care are
o valoare radicată de 125 kcal/m2 medie anuală, cu o durată de strălucire a soarelui de peste 2200
ore (cu 100 ore mai mare ca în câmpie).
Radiaţia solară este considerată prin toate componentele ei: IR (infraroşu), V (vizibil), UV
(ultraviolet), un factor excitant pentru organismul uman şi de aceea baia de soare sau helioterapia
trebuie recomandată între anumite ore ale zilei, iar pentru grupe de vârstă mici sau înaintate cu
mare prudenţă.
Regimul termic pe litoral este moderat (media 11°C anual), cu contraste termice mici, deci
cu puţine zile foarte reci şi foarte calde. Umezeala aerului este foarte ridicată, de circa 80% anual.
Nebulozitatea este dcstul de redusă, cu media anuală sub 5 zecimi şi peste 140 zile senin.
Precipitaţiile sunt de asemenea reduse, sub 400 mm anual. Nici ceaţa nu este un fenomen prea
des, însumându-se circa 50 de zile anual, dintre care, în sezonul cald, 1-2 zile pe lună. Vântul, în
schimb este o prezenţă permanentă pe litoral. În sezonul de iarnă, circulaţia predominantă este N
şi N – V, iar fenomenul de briză de mare este anihilat. În lunile de vară este prezent fenomenul de
briză de mare care aducc în timpul zilei mase de aer umede şi curenţi din largul mării. Frecvenţa
maximă o deţin vânturile cu viteze între 2 - 5 m /s.
În aceste condiţii ale climatului, bioclimatul de litoral are un caracter excitant - solicitant.
Datorită vântului permanent, confortul termic se reduce la 7 – 10 zile pe lună vara, în cazul
adăpostului de vânt acest număr fiind de cca. 2 ori mai mare. Stresul bioclimatic total, format din
cel cutanat şi cel pulmonar, este de asemenea ridicat, între 55 - 75.
Analizând aceste elemente rezultă că sezonul de cură este limitat la 2 luni: iulie – august, cu
posibilităţi de prelungire la 5 luni (mai - septembrie) prin amenajări de vânt.
Bioclimatul excitant - solicitant se indică pentru aerohelioterapie, care, pentru oamenii
maturi sănătoşi, se recomandă de la ora 9 dimineaţa o oră în prima săptămână, crescând la 2 - 3
ore în a doua săptămână, nedepăşind ora 12 decât în sezoanele intermediare când expunerea
poate începe mai târziu.
În ce priveşte ionizarea aerului, aceasta este mică pe litoral (zona plajei) şi predominant
pozitivă, datorită solului şi apei mării sărace în substanţe radioactive. Regimul aeroelectric
depinde de regimul de briză ca şi de caracteristica apei mării - dacă este agitată sau liniştită.
Marea constituie o sursă permanentă de aerosoli marini, rata de producere fiind de circa 1
particulă/cm3 sec. Timpul de viaţă al aerosolului de sare de mare este estimat la 1 - 3 zile. În
raport cu continentul, care este o sursă puternică de particule (zeci şi sute de mii/cm3 ), marea
este o sursă slabă de aerosol (sute - mii/cm3).
Datorită existenţei aerosolului marin, pe plajă nu pot fi utilizaţi indicatorii nespecifici de
puritate a aerului, ci numai cei specifici.

89
 Analizând gradul de puritate a aerului, pe majoritatea plajelor (Eforie, Techirghiol,
Mamaia, Mangalia) se constată că nu există poluanţi de natură chimică CO2, SO2; NO2, H2S, O3.
Prin existenţa ionului Na+ din aer se dovedeşte prezenţa aerosolului de sare de mare, care variază
de la o plajă la alta, în special în funcţie de briza şi agitaţia mării. Microaeroflora şi ciupercile au
valori normale, iar în sezon, pe unele plaje, aceste valori sunt depăşite, remarcându-se chiar
prezenţa unor germeni patogeni. Pentru a fi curate microbiologic, plajele trebuie întreţinute zilnic
şi amenajate cu dotări specifice.
Nisipul plajelor
Nisipul plajelor face parte din complexul de talasoterapie, terapia cu nisip numindu-se
psamoterapie, adică culcarea direct pe nisip şi acoperirea cu nisip a întregului corp sau a unor
părţi ale acestuia.
Pe litoralul românesc se întâlnesc, în general, două tipuri de nisip: nisip de tip silicos, foarte
fin, de culoare gri - alb şi nisip de tip calcaros, cu granulaţie mai mare, de culoare galben - alb.
Caracteristicile nisipului - granulaţie, culoare şi compoziţie - determină proprietăţile sale
terapeutice: capacitatea de reţinere a căldurii, capacitatea de reţinere a umezelii (inclusiv a
termoperdiţiei), puterea de absorbţie şi reflexie a radiaţiei solare, aderentă la piele.
Cel mai recomandabil pentru psamoterapie este nisipul de tip silicos, ca şi cel de la
Mamaia, care este mai fin, are capacitate mare de reţinere a umezelii şi căldurii şi mare aderenţă
la piele. La Mangalia şi Eforie predomină nisipul de tip calcaros (Anexa nr. 7).
Pe litoralul românesc toate plajele amenajate sunt acoperite cu nisip, iar panta plajei este
lină către apă, astfel încât se poate practica mersul prin apă la diferite adâncimi, procedură
terapeutică foarte valoroasă pentru îmbunătăţirea circulaţiei membrelor inferioare.
Apa mării
Marea Neagră are caracterul unei mări închise, cu puţine golfuri şi o singură deltă, cea a
Dunării. Apa acestei mări provine, de fapt, din patru surse: apa salmastră din vechile mări
Sarmatice şi Pontice, apa sărată din Marea Mediterană (salinitate 22 - 25 g/1), apa dulce fluviatilă
din Dunăre, Nistru, Nipru, Don şi Bug şi apa dulce din precipitaţii. Aceasta face ca salinitatea apei
să nu fie prea mare, între 13 - 18 g/1, mult mai mică decât salinitatea altor oceane şi mări, între 30
- 35 g/1.
Din punct de vedere fizico - chimic, apa mării este clorurată - sodică, sulfatată, magneziană,
hipertonă. Elementele minerale ale apei variază atât de-a lungul coastei, cât şi cu adâncimea
(Anexa nr. 8). Temperatura apei este variabilă la suprafaţă, în funcţie de anotimp şi insolaţie. Pe
verticală, datorită lipsei curenţilor de convecţie, există o stratificare a temperaturii şi
mineralizării. Se consideră că peste adâncimea de 75 m temperatura este independentă de
anotimp. În sezonul cald, temperatura la suprafaţă variază între 20 - 24° C.
Apa fiind puţin adâncă la nivelul plajelor românesti, încălzirea apei se face repede si se
menţine mai mult decât pe uscat Valurile cresc repede spre plajă, creând un factor mecanic
important în talasoterapie. De asemenea, prin spargerea valurilor, se creează şi se transportă la
distanţă de până la circa 100 m de ţărm aerosoli de sare de mare, a căror inhalare constituie o
terapie naturală pentru ameliorarea căilor respiratorii.
Calitatea apei mării trebuie urmărită permanent datorită posibilităţii poluării şi creării unor
dezechilibre ecologice. Poluarea apei mării pe litoralul românesc provine din surse antropogene ca:
poluarea apei Dunării, staţii de epurare, fabrici de produse chimice, cresterea animalelor, exploatări
miniere, activitate portuară, amenajări costiere, transport maritim etc.
Analizele fizico - chimice şi microbiologice atestă, în general, valori normale ale indicatorilor,
dar în unele puncte sunt depăsite normele bacteriologice şi, de asemenea, se remarcă prezenţa
pesticidelor şi a unor substanţe organice în exces.
Studiile ecologice ale apelor litorale arată modificări importante în ecosistemele Mării
Negre în ultimii 30 ani în sens negativ, respectiv intensifîcarea fenomenului de eutrofizare a apei
şi a fenomenului de înflorire, scăderea numărului de specii de plante şi animale, diminuarea

90
gradului de oxigenare a apelor şi altele.
Deşi aceste modifîcări sunt vizibile, putem spune că Marea Neagră a rezistat mai bine
impactului uman decât alte mări de pe glob. Dacă însă nu se va institui un sistem de ecovigilenţă
pe termen lung de către toate statele care beneficiază de vecinătatea Mării Negre, echilibrul acestui
ecosistem poate fi scăpat sub control.
Identificarea şi categorisirea plajelor este cuprinsă în H.G. 107/6.03.1996 privind utilizarea
turistică a plajei litoralului Mării Negre.

7. Criteriile de evaluare a calităţilor gazului mofetarian utilizat în terapie

Gazul mofetarian reprezintă o emanaţie naturală de dioxid de carbon CO2 la care se pot
adăuga cantităţi mici din alte gaze ca azot, metan, oxigen, hidrogen, gaze rare, radon. Unele iviri
carbogazoase au şi conţinuturi de hidrogen sulfurat H2S, în acest caz gazul fiind mofeto -
sulfatarian.
Mofetele reprezintă amenajări din lemn, de formă circulară ("circ roman") în care se
practică procedura de baie - cufundare în gazul mofetarian. Ele pot fi alimentate natural sau
artificial. Din acest punct de vedere există o clasificare a mofetelor dupa cum urmează:
Mofete: - alimentate natural: - direct pe sursă
CO2 uscat
- prin aducţiune
CO2 umed
- alimentate artificial: tuburi de CO2
Dioxid de carbon provine, în general, prin degazeificarea apelor minerale carbogazoase, dar
există şi iviri de gaz, legate de manifestările postvulcanice din munţii Carpaţi.
Continutul în CO2 variază de la o sursă la alta, dar se consideră că în baza mofetei, valoarea
trebuie sa fie ≥ 90% pentru a asigura până la nivelul de stingere a chibritului (considerat
tradiţional partea superioara a pernei de gaz) o baie carbogazoasă uscată cu efect terapeutic.
Variaţia concentraţiei de CO2 se observă în figură.
Cele mai cunoscute mofete din ţară sunt cele de la Covasna, Băile Tuşnad, Sângeorz - Bai,
Miercurea Ciuc, Borsec, Balvanyos, Vatra Dornei, Slănic Moldova, Buziaş, Borşa. Continutul
acestora in CO2 variază între 50 - 99% în baza mofetei.
Cele câteva sulfatarii, de la Turia, Băile Sântimbru si Băile Harghita, conţin ca un gaz
secundar H2S în proportie de 0,08 - 0,56 mg % .
Toate mofetele conţin şi exhalaţie radioactivă sub formă de radon. La nivel respirator, valorile
radioactivităţii nu depăşesc norma CMA pentru aer (3000 pCi/m3) dar în baza mofetei aceste
valori sunt mai mari până la un factor de 10.
Indicaţia terapeutică generală pentru mofete este profilaxia secundară şi recuperarea unor
boli cardio - vasculare. Mofetele mai sunt utilizate pentru activarea circulaţiei periferice şi pentru
unele afecţiuni dermatologice.
Gazul mofetarian şi cel mofeto - sulfatarian este factor terapeutic de valoare certă, atestat
prin studii clinice, dar este, în acelaşi timp, greu dozabil şi controlabil, atât datorită fenomenului
de oscilaţie în timp la emergenţă, cât şi fenomenului de turbulenţă declansat în timpul
tratamentului. Tratamentul în mofetă trebuie facut sub strictă supravaghere medicală, deoarece,
după cum este cunoscut, CO2 este un gaz toxic prin inhalare, iar expunerea mai mult timp la
emanaţia radioactivă este periculoasă (Anexa nr. 9).

8. Criterii de evaluare pentru terapie a salinelor şi grotelor

Recunoaşterea terapeutică a efectului de salină şi grotă asupra anumitor afecţiuni ale
aparatului respirator este recentă, de circa 30 ani.
În ţara noastră au fost introduse în circuitul balnear două saline: Slănic - Prahova şi Târgu
Ocna, iar în curs de amenajare sunt încă două: Turda şi Praid.

91
 Factorul terapeutic al salinelor şi grotelor este microclimatul, de fapt bioclimatul specific.
Ceea ce caracterizează în primul rând microclimatul salinelor este constanţa parametrilor
fizici, chimici şi microbiologici, atât în timp cât şi în spatiu.
Astfel parametrii microclimatici termohidrobarici se înscriu în următoarele valori:
- temperatura aerului - 10 - 13 °C
- umezeala relativă - 60 - 80 %
- presiunea (cu diferenţe faţă de exterior) în funcţie de adâncimea salinei:
Târgu Ocna - supralatà- 0 mm
Slănic Prahova - 1 8 - 20 mm
Praid - 12 - 15 mm
- viteza curenţior de aer - sub 0,3 m/s (foarte slabi)
Bioclimatul de salină are un caracter sedativ, de cruţare, cu inconfort prin răcire, slab şi
valori reduse ale indicilor de stres: cutanat - usor răcoros şi pulmonar - echilibrat.
Determinările aeroionilor mici au pus în evidenţă o aeroionizare slabă (lipsa agenţilor
ionizaţi) de circa 700/cm3 cu un raport favorabil al aeroionilor pozitivi. Determinările particulelor
de aerosoli au indicat valori mari ale acestuia fiind dispersat - 150 - 270/ cm3, cu procente
ridicate de 60 - 80 % ale particulelor între 1 - 3 μm.
Dozările chimice din aer arată lipsa totală a substanţelor toxice, cantităţi usor crescute ale
CO2 şi H2S, cu pH uşor acid şi prezenţa aerosolilor de NaCl.
Evaluările aeromicroflorei au demonstrat un înalt grad de puritate din acest punct de vedere.
Prezentăm un tabel cu datele cumulative ale parametrilor fizici, chimici şi microbiologici în
principalele saline de terapie din ţară (2.1.7.6).
Efectul cumulat al acestor factori duce la îmbunătăţirea stării clinice a bolnavilor astmatici -
în special prin întreruperea stimulului patogen al aerului lipsit de alergeni. Salinele mai sunt
indicate în unele forme de bronşite precum şi în alte forme de alergii bronşice. In general se
recomandă 1 - 2 cure pe an, pe o perioadă de 2 - 3 săptămâni, pe o durată de maximum 4 ore
(dimineaţa), sub supraveghere medicală. Programul în saline cuprinde odihnă (pe paturi,
şezlonguri), gimnastică medicală, jocuri distractive (şah, tenis de masă, biliard), plimbări, alergări
uşoare, program de educaţie sanitară, psihoterapie.

Exemple de întrebări:
1. …………… floristice, forestiere, faunistice, piscicole şi complexe sunt elemente componente al
învelişului biogeografic din punct de vedere al evaluării potenţialului turistic al unui areal geografic. R: Rezervaţiile.
2. Valoarea terapeutică a efectului de salină şi grotă asupra afecţiunilor aparatului respirator a fost recunoscută abia
anul trecut. R: F.
3. Categoriile de indicatori de stabilire a gradului de puritate a aerului utilizaţi în ţara noastră sunt:
1. indicatori fizici
2. indicatori atmosferici
3. indicatori chimici
4. indicatori microbiologici
a. 1+2+3+4
b. 1+3+4
c. 2+3+4

EVALUAREA CALITATIVĂ ŞI CANTITATIVĂ A RESURSELOR TURISTICE

ANTROPICE: CULTURAL-ISTORICE, SOCIO-ECONOMICE, TEHNICO-
ŞTIINŢIFICE, EVENIMENTE SPORTIV-CULTURALE

Patrimoniul cultural naţional mobil cuprinde:

‰ bunuri cu semnificafie istoricâ ci documentait;

92
 ‰ bunuri cu valoare artisticà;
‰ bunuri cu valoare etnologicà;
‰ bunuri cu valoare çtiinjifîcâ si tehnicâ.
Analiza de valoare a unui bun cultural se axează pe o serie de criterii cum ar fi: unitatea,
originalitatea, structura organizată, densitatea.
Aceste criterii la care se pot adăuga şi altele cum ar fi: valoarea istorică, urbanistică, etnografică,
memorială, conduc la stabilirea procedurii de clasare a bunurilor culturale.
Pin punct de vedere turistic analiza şi delimitarea bunurilor culturale, de patrimoniu are în
vedere următoarele aspecte:
‰ Locul
‰ Geniul tehnic
‰ Poziţia etnologică
‰ Subiectul sau tema culturală
‰ Starea actuală de păstrare şi conservare
‰ Gradul de comprehensiune
‰ Tipul de proprietate
‰ Capacitatea de suport
Monumente istorice
În linii generale, privitor la încadrarea monumentelor istorice, de arhitectură şi de artă în
activitatea de turism au avut în vedere următorii factori: a
‰ natura şi specificul
‰ perioada când a fost creat
‰ starea actuală de conservare şi perspectivele de restaurare,
refacere, valorificare
‰ accesibilitatea actuală şi perspectivele
‰ rolul cultural-educativ, istoric, artistic etc.
Muzee şi case memoriale
Clasificarea lor în vederea zonării va ţine seama de următoarea împârţire:
‰ Muzee de interes internaţional
‰ Muzee de interes naţional
‰ Muzee de interes local
Elemente de etnografie şi folclor
Aceste elemente vor fi privite sub următoarele aspecte:
‰ Arhitectură şi tehnica populară
‰ Creaţia artistică populară şi artizanat
‰ Tradiţii populare şi folclor
Pentru inventarierea şi clasificarea acestora, se vor avea în vedere următorii factori:
a localizare
b.vechime
c. aspectul actual
d.caracteristici speciale
e. perspective de evoluţie
Obiective economice şi tehnico-ştiinţifice au fost luate în consideree prin valoarea lor pentru
turism, deoarece identificarea lor ca entitate este atributul specialiştilor din domeniul respectiv.
Pentru includerea lor în circuitul turistic trebuie sa se ţină seama de unele criterii şi anume:
‰ poziţia în teritoriu şi accesibilitatea
‰ calitatea de obiectiv turistic
‰ starea tehnică sau stadiul de conservare a obiectivului tehnico-economic sau socio-
cultural
‰ posibilitatea de cuprindere în circuitul turistic din punct de vedere tehnic,

93
 organizatoric (inclusiv sub forma dirijării fluxurilor turistice), comercial
investiţiile pentru amenajare şi valorificare în turism
‰
Patrimoniul turistic reprezintă o noţiune complexă atât în ansamblul său, cât şi sectorial fiind, în
principiu, corespunzător la un moment dat unui produs turistic sau unui pachet de servicii, care
înglobează atât potenţialul turistic ca atare, cât şi rezultatul acţiunii specializate a forţei de muncă în
modelarea şi pregătirea acesteia (produs turistic balnear, sporturi de iarnă etc.).
În acest context, în produsul turistic se regăsesc atât resursele naturale şi antropice turistice, cât
şi structurile turistice şi celelalte elemente ale ofertei turistice efective. De aceea, nu se pot face
categorisiri structurale sau funcţionale în cadrul patrimoniului turistic, asa cum se pot realiza luând în
considerare potenţialul turistic.

Exemple de întrebări:
1. Analiza de valoare a unui bun …………… se axează pe o serie de criterii cum ar fi: unitatea, originalitatea,
structura organizata, densitatea. R: cultural.
2. Patrimoniul cultural-istoric nu reprezinta o parte insemnata a resurselor antropice cu potential turistic pe piata
turistica internationala. R: F.
3. Valoarea turistica a unei resurse antropice se analizeaza si pe baza urmatorilor indicatori:
1. unitatea
2. originalitatea
3. structura organizata
4. densitatea
a. 1+2+3+4
b. 2+3+4
c. 1+4

A. BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE/MINIMALĂ:
Cocean P. (1996), Geografia Turismului, Editura CARRO, Cluj Napoca.
Cocean P. şi colab. (2005), Geografia Generală a Turismului (capitolul Resurse turistice), Editura Meteor Press, Cluj Napoca.
Dinu M. (2009), Geografia Turismului (capitolul Geografia resurselor pentru turism), Editura Universitară, Bucureşti.
Glăvan V. (2005), Geografia Turismului, Editura Fundaţiei România de Maine, Bucureşti.
Glăvan V. (2006), Potenţialul turistic şi valorificarea sa, Editura Fundaţiei România de Maine, Bucureşti.
* * * (1996), Cercetări privind stabilirea criteriilor de identificare a resurselor turistice şi a categoriilor de patrimoniu turistic,
Ministerul Turismului – Institutul de Cercetare pentru Turism, Bucureşti.

B. BIBLIOGRAFIE FACULTATIVĂ:
l. Coteţ P., Nedelcu E. (1976), Principii, metode şi tehnici moderne de lucru în geografie, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti.
Gruescu S. Ioan (1987), Bazele teoretice ale geografiei, Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Biologie, Geografie şi
Geologie, Secţia Geografie-o Limbă Străină, Bucureşti.
Popovici I., Mănescu L. (1973), Bazele teoretice şi metodologice ale geografiei, Partea a II-a, Centrul de multiplicare al
Universităţii din Bucureşti.
Morariu T., Velcea V. (1971), Principii şi metode de cercetare în Geografia Fizică, Editura Academiei RSR, Bucureşti.
Panaite L. (1974), Metodologia cercetării economico-geografice, Tipografia Universităţii din Bucureşti, Facultatea Geologie-
Geografie, Bucureşti.

C. BIBLIOGRAFIE SUPLIMENTARĂ:
Posea Gr., Cioacă A. (2003), Cartografiere geomorfologică, Editura Fundaţiei României de Maine, Bucureşti.
* * * (1965), Îndrumător pentru cercetări geografice. Cercetări fizico-geografice, Societatea de Ştiinţe Naturale şi Geografie din
R.P.R., Biblioteca geografului nr. 2, Bucureşti.
* * * (1969), Îndrumător de cercetări geografice. Cercetări economico-geografice, Societatea de Ştiinţe Geografice din R.S.R.,
Bucureşti.
* * * (1969), Lucrările Colocviului Naţional de Geografia Turismului, Institutul de Geologie şi Geografie al Academiei RSR,
Bucureşti.
* * * (1973), Lucrările celui de al II-lea Colocviu Naţional de Geografia Turismului, Editura Sport – Turism, Bucureşti.

94