Drept Penal

Măria ZOLYNEAK
- Drept penal, Partea generală, vol.l, 1973, voi.II 1978, voi.III 1984,
Tipografia Universităţii "Al. I. Cuza" laşi.
- Drept penal, Partea generală, vol.l, II, III, 1993, 1994, Editura
Fundaţiei "Chemarea" laşi
La elaborarea lucrării s-a avut în vedere legislaţia în vigoare

până la data predării în vederea publicării materialului
(31 octombrie 1998)
Toate drepturile privind această ediţie aparţin, în exclusivitate

Editurii Fundaţiei Ofte-«*t*wî«t- I A Ş I . Multiplicarea prin orice
mijloace, chiar parţială, este interzisă, iar autorii vor suporta
rigorile legii.
Mana ZOLYNEAK: elaborarea Titlurilor : I, II, III, IV, V, VI cu capitolele,
secţiunile, subsecţiunile şi paragrafele incluse în cuprinsul lor.
Mana Ioana MICHINICI colaborare la: secţ. I-a din cap. IV, Titlul II;
subsecţ. a Ha din secf. a IlI-a, a cap. I, Titlul III; secţ. a Ii-a, din cap. III,
Titlul III; secţ. a X-a, din cap. VI, Titlul III; cap. II din Titlul IV; secţ. a IlI-a
din cap. II, Titlul V; § 4 din subsecţ. a Ii-a, a cap. V, Titlul V; cap. I din Titlul
VI.
ABREVS ER 5
I. Titluri de periodice
J.N.-Justiţia Nduă
R R.D. - Revista româna de drept
R.D.P. - Revista de drept penal
S.C.J. - Studii de cercetări juridice
S.D.R. - Stadii de drept românesc
R.l.D.P. - Revue internaţionale de droit penal
R.S.C. - Revue de sciencc criminelle et de droit p6nal compare
II. Denumiri de acte normative, instanţe de judecată,

hotărîri judecătoreşti; alte abrevieri.
al. - alineat
B.of. - Buletin oficial
C.pen. - Codul penal
C.pr.pen. - Codul de procedur? penală
Col.pen. - Colegiul penal
C D . - Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem (în denumirea existentă la data
apariţiei volumelor).
C.S.J. - Curtea Supremă de Justiţie
dec.pen. - decizie penală
Uec.îndrum. - Decizie de îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem (în v. :hea
denumire)
Deci. - Decret
Judec. - Judecătorie
L. - Lege
M.of. Monitorul Oficial al României
Plen. trib. .Suprem. - Plenul Tribunalului Suprem (în vechea denumire)
sent.pen. - sentinţa penală
Trib.jud. - Tribunalul judeţean
Trib.munic. Buc. - Tribunalul Municipiului Bucureşti
Trib.Suprem col.pen. - Tribunalul Suprem colegiul pena! (vechea denumire)
Trib.Suprem s.mil. - Tribunalul Suprem secţia militară (vechea denumire)
Trib. Suprem s.p. - Tribunalul Suprem secţia penală (vechea denumire)
Notă: Alte materiale bibliografice se citează neabreviat (tratate, cursuri, monografii,

periodice, repertorii de practică judiciară).
Cînd se citează unele articole fără a se indica legea din care fac parte se are în
vedere Codul penal intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969.
TITLUL I
INTRODUCERE
CAPITOLUL I
DREPTUL PENAL - RAMURĂ A DREPTULUI ROMÂNESC

ŞTIINŢA DREPTULUI PENAL. PRINCIPII
SECŢIUNEA 1
Dreptul penal - ramură a dreptului
§ 1. Noţiunea, obiectul şi scopul dreptului penal
1. Noţiunea dreptului penal. Dreptul penal, ca ramură a

sistemului de drept, reprezintă un ansamblu de norme care reglementează
relaţiile sociale ce iau naştere în acţiunea de prevenire şi combatere a
infracţionalitâţii, norme care determină faptele ce constituie infracţiuni,
sancţiunile corespunzătoare lor, precum şi condiţiile de aplicare şi
executare a acestora. Formulări asemănătoare sînt cuprinse şi în alte
lucrări de drept penal, din literatura română şi străină, care relevă
specificul dreptului penal şi anume lupta împotriva infracţionalitâţii, în
vederea apărării unor interese şi valori sociale, prin stabilirea faptelor
considerate infracţiuni, a determinării ilicitului penal şi a pedepselor, a
reglementării acţiunii represive a statului'. Pentru desemnarea ramurii de
' C. Bula», Drept penal român. Partea generală, vol.I, Casa de Editură şi Presă
"Şansa' S.R.L., Bucureşti, i992, p.7; C. Mitrache, Drept penal român, Partea generală,
Casa de Editură şi Presă "Şansa" S.R.L., Bucureşti, 1995, p.8; M. Basarab, Drept penal,
7
drept, care reglementează acţiunea de prevenire şi combatere a
infracţionalităţii, se folosesc expresiile de "drept penal" sau "drept
criminal", prima punînd accentul pe pedeapsă (poena) şi a doua pe
infracţiune (crimen). Niciuna nu acoperă în întregime conţinutul ramurii
pe care o desemnează întrucît reglementarea penală are ca obiect
infracţiunea, răspunderea penală şi pedepsele (sancţiunile penale).
Legislaţia şi literatura română folosesc cu precădere formularea de "drept
penal". în literatura de specialitate s-a adoptat şi o formulare mai
cuprinzătoare, de "drept al apărării sociale", în considerarea ideii, că
sistemul de norme astfel denumit are ca finalitate apărarea valorilor
sociale fundamentale ale societăţii, adică statul, persoana, patrimoniul şi
alte valori, fără de care aceasta nu se poate concepe.
2. Necesitatea dreptului penal. Dreptul penal a fost instituit din

necesitatea apărării valorilor esenţiale pentru existenţa societăţii,
împotriva criminalităţii, care s-a manifestat în toate perioadele istorice.
Prin criminalitate, care constituie obiectul de studiu al criminologiei, sub
aspectul cauzelor şi dinamicii sale, se înţelege ansamblul infracţiunilor
săvîrşite într-o societate la un moment dat. Criminologia face distincţie
între criminalitatea reală, legală şi aparentă. Criminalitatea reală
reprezintă totalitatea infracţiunilor care au fost săvîrşite în societate într-o
anumită perioadă, în care sînt incluse şi faptele penale care nu sînt
cunoscute de către organele competente. Prin criminalitate legală se
înţelege totalitatea infracţiunilor asupra cărora s-au pronunţat hotărîri de
condamnare de către instanţa de judecată, într-o anumită perioadă.
Criminalitatea aparentă constă în ansamblul faptelor penale deduse
cercetării organelor judiciare, care are o sferă de cuprindere mai largă
decît a criminalităţii legale, întrucît asupra unor fapte pot opera unele
cauze de neurmărire ca amnistia, prescripţia răspunderii penale, decesul
făptuitorului şi altele. în societatea noastră sunt apărate împotriva
infracţiunilor o serie de valori fundamentale cum sînt statul, privit sub
aspectul unităţii, suveranităţii şi independenţei sale, proprietatea,
persoana şi drepturile sale şi întreaga ordine publică. Statul desfăşoară o
activitate eficientă împotriva infracţionalităţii în temeiul politicii sale
penale, prin care se înţelege ansamblul metodelor şi mijloacelor de
prevenire şi combatere a infracţionalităţii, care exprimă o anumită
Partea generală, vol.I, Editura Fundaţiei "Chemarea" Iaşi, 1995, p.3; N. Giurgiu, Drept
penal, Infracţiunea, vol.I, Editura "Gama" Iaşi, 1994, p.13.
8
TITLUL I; Introducere.
concepţie asupra acestui fenomen ţinînd seama de cauzele şi legităţile

sale. Dreptul penal constituie un instrument principal al politicii penale,
în normele sale sînt incriminate faptele periculoase, care aduc atingere
valorilor sociale amintite (trădare, spionaj, omor, furt, delapidare, fals
etc), pentru care s-au prevăzut pedepse corespunzătoare gravităţii lor.
Existenţa dreptului penal este justificată, deci, de fenomenul
infracţionalităţii, ca realitate socio-umană, împotriva căruia statul
desfăşoară o activitate preventivă şi represivă.
§ 2. Obiectul şi caracteristicile dreptului pena!
3. Obiectul dreptului penaî. Dreptul penal, ca orice ramură a

dreptului, are un obiect de reglementare constituit din relaţiile de
conformare a membrilor societăţii, de respectare a prescripţiilor normelor
penale, prin adeziunea tacită şi voluntară faţă de acestea, pe de o parte,
iar, pe de altă parte, în cazul nerespectării dispoziţiilor penale* prin
săvîrşirea de infracţiuni, obiectul său îl constituie relaţiile sociale de
conflict, născute între stat şi infractori, în vederea tragerii îă răspundere
penală a celor ce au încălcat normele penale şi a obligării lor de a suporta
toate consecinţele juridice născute din faptele penale săvîrşite.
Se constată existenţa a două categorii de relaţii sociale
reglementate de dreptul penal. In primul rînd sînt relaţiile sociale de
conformare, care iau naştere, în momentul apariţiei legii penale, între stat,
pe de o parte, ce impune o anumită conduită membrilor societăţii prin
normele juridice penale şi destinatarii normelor, pe de altă parte, care
respectă dispoziţiile cuprinse în normele penale. Conţinutul acestor
raporturi juridice constă în dreptul statului de a pretinde o anumită
conduită din partea membrilor societăţii (abţinerea de la efectuarea unor
anumite activităţi ilicite sau imperativul de a efectua anumite activităţi) şi
obligaţia acestora de a se supune dispoziţiilor cuprinse în normele penale.
Cînd membrii societăţii se supun acestor dispoziţii, şi, în general,
conduita marii majorităţi a membrilor este corespunzătoare lor,
raporturile juridice poartă denumirea de raporturi juridice de conformare
(de cooperare). Dacă unii membri ai societăţii - se are în vedere o
categorie minoritară - nu respectă dispoziţiile penale, ci le încalcă prin
săvîrşirea infracţiunilor prevăzute de acestea, se nasc raporturi juridice
denumite de conflict sau de contradicţie între stat, reprezentat prin
urem penai, runeu generata.
organele saie, şi cei vinovaţi de săvîrşirea infracţiunilor. Conţinutul

raporturilor juridice de conflict îl constituie dreptul statului de a trage la
răspundere penală pe cel ce a încălcat norma penală şi a-i aplica pedeapsa
prevăzută de aceasta şi obligaţia celui ce a săvîrşit infracţiunea de a
răspunde penal, de a suporta consecinţele faptei sale, prevăzute de lege,
adică aplicarea şi executarea pedepsei2.
4. Autonomia dreptului penal. După cum s-a văzut dreptul penal

are un obiect propriu de reglementare care îi conferă un caracter autonom,
de sinestătător.
în literatura juridică mai veche, s-a susţinut părerea potrivit căreia
dreptul penal nu reglementează relaţii sociale proprii, ci sancţionează
încălcări mai grave aduse relaţiilor sociale reglementate de alte ramuri ale
dreptului, cum ar fi dreptul civil, dreptul administrativ şi altele.
Din conţinutul reglementarilor ce alcătuiesc dreptul penal, se
observă că acestea apără o categorie diversă de valori sociale cum sînt
cele de natură politică, civilă, administrativă etc, întrucît toate acestea
pot fi vătămate prin fapte deosebit de periculoase pentru ordinea publică.
Din acest punct de vedere, al sferei valorilor ocrotite, dreptul penal se
interferează cu celelalte ramuri ale dreptului, avînd legătură cu ele. Dar,
odată cu săvîrşirea infracţiunilor care vatămă siguranţa statului, dreptul de
proprietate, relaţiile de familie şi alte valori sociale, se nasc reiaţii de
conflict între stat şi cei ce au săvîrşit faptele penale, a căror reglementare
cade în sarcina dreptului penal.
Dreptul penai are un caracter normativ propriu, constînd dintr-un
ansamblu de norme ce instituie reguli de conduită în vederea apărării
valorilor sociale, obligînd pe destinatarii acestora fie să se abţină de la
săvîrşirea unor fapte - norme prohibitive - (dispoziţiile care prevăd
infracţiunile de omor, de furt, de tîîhărie, de fals etc. impun nesăvîrşirea
acestor fapte), fie să efectueze anumite activităţi - norme onerative -
(normele care prevăd infracţiunea de nedemmţare a faptelor comise contra
siguranţei statului şi altele impun obligaţia de a aduce la cunoştinţa
organelor competente săvîrşirea faptelor de care au luat cunoştinţă), în
vederea apărării valorilor sociale. Dreptul penal cuprinde un sistem de
principii şi instituţii proprii. Autonomia şi particularismul dreptului penal
2
V. Dongoroz, Drept penal, Bucureşti, 1939, p.28; C. Bulai, op.cit., p . 8 , 9; C.
Mitrache, op.cit., p . l l .
10
rutiaui a
iţiu şi timp, c
se observă şi din întreaga reglementare privitoare la pedeapsă, care nu se

rezumă numai la imperativul aplicării ei, ci obligă la analiza personalităţii
infractorului din toate punctele de vedere, în procesul individualizării
pedepsei, ca natură, durată şi modalitate de executare, în scopul reeducării
şi readaptării sale sociale (se au în vedere circumstanţele atenuante şi
agravante, instituţiile de individualizare a executării pedepsei, ca
suspendarea condiţionată, liberarea condiţionată etc).
5. Dreptul penal - ramură a dreptului public. Dreptul penal

aparţine dreptului public întrucît prin conţinutul său normativ, prin
dispoziţiile sale face să se stabilească relaţii - de conformare - între stat
şi destinatarii normelor penale. în cazul nerespectării normelor şi a
săvîrşirii infracţiunilor se nasc raporturile juridice de conflict, statul fiind
singurul în drept a aplica sancţiunile şi a exercita constrîngerea în
vederea realizării lor. Chiar atunci cînd infracţiunile lezează persoana -
vătămarea corporală, violul, calomnia etc, - raportul juridic de conflict se
stabileşte tot între stat şi infractor, statul fiind singurul în drept a trage la
răspundere pe cel ce a săvîrşit infracţiunea. Acţiunea penală, prin
intermediul căreia infractorul este tras la răspundere penală, este o acţiune
publică, ce aparţine statului, care o exercită prin organele sale
competente.
6. Caracterul unitar al dreptului penal. Dreptul penal include

două categorii de norme, care au primit denumirea de norme penale
generale şi norme penale speciale, în funcţie de conţinutul şi obiectul
reglementării lor. Normele penale generale, care îşi au sediul, de regulă,
în partea generală a Codului penal, consacră principiile privind acţiunea
legii în spaţiu şi timp, definesc infracţiunea, reglementează instituţiile
referitoare la aceasta, ca tentativa, participaţia, cauzele care exclud
caracterul penal al faptei, definesc pedeapsa, prevăd felurile pedepselor şi
a celorlalte sancţiuni de drept penal, circumstanţele atenuante şi
agravante, instituţiile de individualizare a executării pedepsei, ca
suspendarea condiţionată, liberarea condiţionată etc, într-o prezentare
sintetică, normele generale reglementează instituţiile fundamentale ale
dreptului penal - infracţiunea, răspunderea penală şi sancţiunile de drept
penal. Normele speciale, cu sediul în Codul penal şi în legile speciale cu
dispoziţii penale, sunt norme care incriminează diferite tipuri de
11
Drept penal. Partea generala.
organele sale, şi cei vinovaţi de săvîrşirea infracţiunilor. Conţinutul

raporturilor juridice de conflict îl constituie dreptul statului de a trage la
răspundere penală pe cel ce a încălcat norma penală şi a-i aplica pedeapsa
prevăzută de aceasta şi obligaţia celui ce a săvîrşit infracţiunea de a
răspunde penal, de a suporta consecinţele faptei sale, prevăzute de lege,
adică aplicarea şi executarea pedepsei2.
4. Autonomia dreptului penal. După cum s-a văzut dreptul penal

are un obiect propriu de reglementare care îi conferă un caracter autonom,
de sinestătător.
în literatura juridică mai veche, s-a susţinut părerea potrivit căreia
dreptul penal nu reglementează relaţii sociale proprii, ci sancţionează
încălcări mai grave aduse relaţiilor sociale reglementate de alte ramuri ale
dreptului, cum ar fi dreptul civil, dreptul administrativ şi altele.
Din conţinutul reglementărilor ce alcătuiesc dreptul penal, se
observă că acestea apără o categorie diversă de valori sociale cum sînt
cele de natură politică, civilă, administrativă etc, întrucît toate acestea
pot fi vătămate prin fapte deosebit de periculoase pentru ordinea publică.
Din acest punct de vedere, al sferei valorilor ocrotite, dreptul penal se
interferează cu celelalte ramuri ale dreptului, avînd legătură cu ele. Dar,
odată cu săvîrşirea infracţiunilor care vatămă siguranţa statului, dreptul de
proprietate, relaţiile de familie şi alte valori sociale, se nasc relaţii de
conflict între stat şi cei ce au săvîrşit faptele penale, a căror reglementare
cade în sarcina dreptului penal.
Dreptul penal are un caracter normativ propriu, constînd dintr-un
ansamblu de norme ce instituie reguli de conduită în vederea apărării
valorilor sociale, obîigînd pe destinatarii acestora fie să se abţină de la
săvîrşirea unor fapte - norme prohibitive - (dispoziţiile care prevăd
infracţiunile de omor, de furt, de tîlhărie, de fals etc. impun nesăvîrşirea
acestor fapte), fie să efectueze anumite activităţi - norme onerative -
(normele care prevăd infracţiunea de nedenunţare a faptelor comise contra
siguranţei statului şi altele impun obligaţia de a aduce la cunoştinţa
organelor competente săvîrşirea faptelor de care au luat cunoştinţă), în
vederea apărării valorilor sociale. Dreptul penal cuprinde un sistem de
principii şi instituţii proprii. Autonomia şi particularismul dreptului penal
2
V. Dongoroz, Drept penal, Bucureşti, 1939, p.28; C. Bulai, op.cit., p.8, 9; C.
Mitrache, op.cit., p. 11.
10
Drept penal. Partea generală.
infracţiuni, prevăzînd şi pedepsele corespunzătoare lor, sub aspectul

naturii şi duratei.
între cele două categorii de norme există o strînsă conexiune, în
sensul că normele generale se aplică numai prin intermediul normelor
speciale, de unde rezultă caracterul unitar al dreptului penal şi
imposibilitatea divizării iui în drept penal general şi drept penal special,
în funcţie de cele două categorii de norme. Normele generale nu pot fi
separate de cele speciale şi incluse într-o ramură distinctă întrucît ele nu
au existenţă autonomă, de sine stătătoare, ci aplicarea lor se face numai
prin raportare la normele speciale.
în literatura penală străină3, se face distincţie între dreptul penal
ordinar, obişnuit, adică dreptul comun în materie, ce cuprinde norme
generale şi speciale, acestea din urmă incriminînd infracţiunile devenite
clasice, existente în mai toate legislaţiile penale şi aplicabile tuturor
persoanelor, şi dreptul penal special, care cuprinde norme penale ce
incriminează infracţiuni comise de anumite categorii de persoane (de
exemplu, militari) sau care prevăd infracţiuni ce se pot comite într-un
anumit domeniu de activitate (silvic, economic, vamal, rutier etc.)
Legislaţia română cuprinde şi ea o multitudine de norme juridice
incluse fie în Codul penal, legea de bază în materie, fie în legile speciale
cu dispoziţii penale, cum sînt legile privind circulaţia pe drumurile
publice, protecţia muncii, regimul vamal, silvic, fondul piscicol,
activitatea de comerţ etc, toate la un ioc fiind integrate în ramura
dreptului penal, care are un caracter unitar, în pofida aspectului atît de
diversificat şi eterogen al normelor pe care le cuprinde.
O altă diviziune pe care o face literatura străină dreptului penal
este aceea de drept penal intern şi drept penal internaţional4, acesta din
urmă prezentînd un interes din ce în ce mai mare datorită dezvoltării
raporturilor internaţionale. în această concepţie, dreptul penal intern ar
cuprinde normele aplicabile tuturor infracţiunilor săvîrşite pe teritoriul
unei ţări. Dreptul penai internaţional ar include normele ce reglementează
aplicarea legii penale în cazul săvîrşirii infracţiunilor în străinătate de
cetăţeni naţionali sau al săvîrşirii în străinătate de către cetăţeni străini a
unor fapte îndreptate împotriva intereselor altor state.
^ P. Bouzat, J. Pinatel, op.cit., Trăite de Droit criminel et de criminologie, tome

I, 2-eed., Paris, 1970, p.9.
4
P. Bouzat, J. Pinatel, op.cit., p.8 (autorii prezintă această divizare fără să adere
la ea).
12
în literatura penală română, pe drept ctrVîrit, s-a considerat că nu se

poate admite existenţa unei ramuri distincte a dreptului penai
internaţional, cu tot specificul acestei reglementări, şi că dreptul penal mi
5
poate fi decît naţional . în legislaţia penală română, se conturează o
categorie de norme penale ce reglementează aplicarea legii penale în
spaţiu în cazul săvîrşirii în străinătate de către cetăţenii români >âXi
străinii care domiciliază în România a -mor infracţiuni, indiferent de
valonie împotriva cărora sîiit îndreptate, sau a săvîrşirii unor irjîracţi
în străinătate de către cetăţeni străini sau de către persoane străine ce im
domiciliază în România, îndreptate împotriva siguranţei statului român
ori a vieţii sau integrităţii corporale a unui cetăţean român sau a
intereselor unor state străine. Reglementarea aplicării legii penale în
aceste cazuri este cuprinsa în Codai pena! an.4, 5, 6, care consacră
princ ', -sufralitâţii, realităţii şi universalităţii. Reglementarea
aplicării legii penale în spaţiu mai este completată cu Legea de extrădare,
or. 4/1971, în toate aceste situaţii, cînd intervine, în aplicarea legii penale
roinâae,- ut» element de extraneitate - faptele sînt savîrsite în afara
teritoriului României de cetăţeni români sau persoane străine - se aplică
legea penala română de.către organele judiciare române, deci se aplică
dreptul penal intern în complexul reglementărilor sale. Codul penal român
în art,7 mai prevede că infracţiunile săvîrşite în străinătate vor fi
sancţionate în baza convenţiilor internaţionale şi, în lipsa acestora, în
temeiul att.4, 5, 6S din Codul penal. în cazul Sancţionării infracţiunilor în
baza convenţiilor internaţionale, care, ratificate de parlament, devin izvor
al dreptului penal intern, acţionează tot dreptul penal intern aplicat de
oragnele jurisdicţionale naţionale.
Literatura distinge şi o ramură numită drept internaţional penal -
"ca un ansamblu de reguli juridice (cuîumîare sau convenţionale) stabilite
sau acceptate îii relaţiile dintre state, referitoare \a represiunea
infracţiunilor comise prin violarea dreptului internaţional public" 6 .
Această ramură, îti opinia autorilor ce o susţin, este în curs de formare, pe
5
V. Dongoroz, Drept penal, Bucureşti, 1939, p.174; Gr. Geamânu, Drept
internaţional penal şi infracţiunile Internationale, Bucureşti, Editura Academiei, 1974,
p.23; C. Bulai, op,di,, p.17; R.M. Stănoiu, Asistenţa juridică internaţională în materie
penală, Şucureşti, Editura Academiei, 1975, p.19; M. Zolyneak, Drept penal; Partea
generala, vd. I. laşi, 1973, p v
6
Gr. Geamârm, Dreptul internaţional penal şi infracţiunile internaţionale.
Bucureşti, Editura Academiei, 1977, p.25.
13
Drept penai. Partea generală.
cale convenţională - convenţii, tratate -, devenind o realitate după cel de-

al doilea război mondial. Misiunea dreptului internaţional penal este de a
proteja pacea şi securitatea umanităţii, prin reprimarea crimelor
condamnate de morala şi justiţia internaţională; are ca scop protejarea
ordinii juridice internaţionale, prin reprimarea actelor care îi aduc
atingere. Se au în vedere, în primul rind, normele care incriminează
crimele contra păcii şi omenirii, crimele de război, precum şi anumite
categorii de infracţiuni ca pirateria, sclavia, falsificarea de monedă,
timbre sau alte valori, traficul de stupefiante, răspîndirea de publicaţii
obscene, distrugerea de cabluri submarine etc. Asemenea infracţiuni au
fost incriminate şi în legislaţia penală română, în baza convenţiilor
internaţionale, încheiate între state în vederea unirii eforturilor în
reprimarea fenomenului infracţionalităţii, la care a aderat şi statul nostru.
Normele care consacră aceste fapte fac parte din dreptul penal naţional şi
se aplică de organele jurisdîcţionale române.
§ 3. Legăturile dreptului penal cu alte ramuri de drept
7. Legătura cu dreptul constituţional. Dreptul penal, păstrîndu-

şi caracterul autonom, ca ramură distinctă în sistemul dreptului, are
strînse legături cu celelalte ramuri de drept. Dreptul penal are legătură cu
dreptul constituţional, care consacră unele principii fundamentale ale
dreptului penal cum este principiul legalităţii pedepsei; consacră instituţia
extrădării şi izvoarele ei; consacră drepturile şi libertăţile fundamentale
ale cetăţenilor, valori care sînt apărate şi de normele dreptului penal prin
incriminarea faptelor de natură a le aduce atingere. Astfel s-au incriminat
faptele de arestare şi cercetare abuzivă, art.266 C.pen., violarea de
domiciliu art. 192 C.pen., violarea secretului corespondenţei art.195
C.pen,, tortura 267 ^, furtul art,208 C.pen. şi altele.
8. Legătura cu dreptul procesual penal. Dreptul penai are o

strînsă legătură cu dreptul procesual penal. Descoperirea faptelor care
constituie infracţiuni, identificarea infractorilor, dovedirea vinovăţiei lor
şi aplicarea de pedepse ori alte sancţiuni penale se face prin intermediul
organelor judiciare, pe calea procesului penai ce se desfăşoară în faţa
acestor organe, a căror activitate, de urmărire şi judecată, este
reglementată de dreptul procesual penal. Eficienţa dreptului penal este
14
asigurată de către dreptul procesual penal, care, la rîndul lui, are o

justificare în categoria normelor juridice penale.
9. Legătura cu alte ramuri ale dreptului. De asemenea, apărînd

relaţiile sociale care iau naştere în sfera activităţii de dispoziţie şi de
execuţie, a relaţiilor civile patrimoniale, a relaţiilor de familie, a
raporturilor juridice de muncă, prin incriminarea fapţeloi grave ce se
produc în legătură cu aceste relaţii sociale, dreptul penal are strînse
iegături cu dreptul administrativ (infracţiuni care aduc atingere unor
activităţi de interes public sau unor activităţi reglementate de lege (titlul
VI), cu dreptul civil (infracţiuni contra patrimoniului - titlul III), 'cu
dreptul familiei (infracţiuni contra familiei - titlul X, cap.I). Prin
incriminarea faptelor care încalcă dispoziţiile privind protecţia muncii şi
tehnica securităţii, dreptul penal stabileşte legături şi cu dreptul muncii.
SECŢIUNEA a Ii-a
Ştiinţa dreptului penai român
§ 1. Dreptul penai ca ramură a ştiinţelor juridice
10. Noţiune. Expresia "drept penal" desemnează atît dreptul penal

ca ramură a sistemului de drept, cît şi ramura ştiinţei juridice denumită în
acest fel. Ştiinţa dreptului penal, ca ştiinţă juridică, reprezintă un sistem
de cunoştinţe exprimate în concepte, definiţii, teorii, .principii, dezvoltări
teoretice, privitoare la dreptul penal ca ramură a sistemului de drept.
11. Obiectul ştiinţei dreptului penal. Acesta este format din

ansamblul normelor penale, a tuturor instituţiilor şi reglementărilor care
alcătuiesc dreptul penal, ştiinţa dreptului penal examinează, în primul
rînd dispoziţiile şi instituţiile dreptului penai; conţinutul normativ al
acestora, condiţiile de existenţă, principiile care le guvernează,
conceptele, normele care incriminează diferitele categorii de infracţiuni,
fundamentîndu-lq din punct de vedere teoretic, examinare care se face, în
general, cu respectarea succesiunii prevăzute în sistemul legii penale.
15
Ştiinţa dreptului penal, pe lîngă cercetarea normelor generale şi speciale

care formează dreptul penal, mai supune examinării şi alte aspecte legate
de această ramură, care nu-şi găsesc reglementarea expresă în lege, dar
care, fiind strîns legate de aceasta, se impun a fi cercetate, cum ar fi, de
exemplu, problema izvoarelor dreptului penal, legea penală, norma
penală, structura sa, clasificarea normelor, interpretarea legii penale,
noţiunea generală de conţinut ai infracţiunii, raportul de cauzalitate în
dreptul penai, şi altele. Partea specială supune analizei infracţiunile
prevăzute în normele speciale, de incriminare, grupate după anumite
criterii ştiinţifice, referitoare la valorile pe care le vatămă, analiză
necesară pentru cunoaşterea conţinutului fiecărei infracţiuni în parte,
pentru delimitarea infracţiunilor, pentru încadrarea în normele juridice a'
faptelor comise în realitatea socială.
Cu prilejul examinării fiecărei reglementări şi instituţii în parte,
ştiinţa dreptului penal poate face unele referiri istorice, pentru.a privi
reglementarea în evoluţia sa în cadrul legislaţiei penale.
De asemenea, poa.te face unele referinţe la dreptul penal al altor
state, pentru a privi reglementările examinate în contextul multiplelor
disciplinări ale aceleiaşi materii.
Prin interpretările şi dezvoltările sale teoretice, ştiinţa dreptului
penal constituie un îndrumar de mare valoare în activitatea organelor
judiciare, în operaţiunea de aplicare a legii penale.
In cercetarea pe care o face, ştiinţa dreptului penal foloseşte
metoda logică, istorică, comparativă, cercetarea sociologică, toate aceste
procedee concurînd la stabilirea esenţei, a adevăratului înţeles al normelor
penale şi eficienţei dreptului penal în misiunea sa de asanare a
fenomenului infracţionalităţii.
§ 2. Legăturile ştiinţe! dreptului penal cu alte ştiinţe
12. Necesitatea legăturilor. Ştiinţa dreptului penal are strînse

legături cu alte discipline ştiinţifice juridice sau nejuridice, ale căror date
slut cvasiindispensabile în elaborarea şi stabilirea limitelor dreptului
penai, în interpretarea acestuia şi în aplicarea sa.
Astfel, are o strînsă legătură cu ştiinţa dreptului procesual penai
care cercetează reglementarea desfăşurării procesului penal; cu penologia
şi ştiinţa penitenciară, care examinează sistemul de pedepse pentru a pune
în evidenţă utilitatea şi eficienţa lor precum şi regimul de executare a

pedepselor privative de libertate; cu criminologia, ca ştiinţă socială
nejuridică, ce studiază cauzele şi condiţiile criminalităţii, geneza sa,
formele de manifestare, dinamica sa precum şi mijloacele de combatere a
acestui fenomen; cu criminalistica, ştiinţă care elaborează metodele
tehnico-ştiinţifice şi tactice precum şi mijloacele corespunzătoare în
vederea descoperirii infracţiunilor, a identificării infractorilor, şi a
prevenirii săvîrşirii de noi infracţiuni; cu psihologia judiciară, medicina
legală şi cu alte ştiinţe.
SECŢIUNEA a IlI-a
Principiile fundamentale ale dreptului penal
§ L Enunţarea şi dezvoltarea principiilor
13. Noţiune. Prin principii fundamentale ale dreptului penal

înţelegem regulile cu caracter general care stau la baza întregii
reglementări juridico-penale, reflectîndu-se în instituţiile şi normele
acesteia; ele guvernează activitatea de elaborare şi aplicare a normelor
penale şi exprimă orientarea politicii penale a statului.
S-a adoptat pentru aceste reguli cu caracter generai denumirea de
principii fundamentale sau de bază, deoarece sînt legate de instituţiile
fundamentale ale dreptului penal, şi anume infracţiunea, răspunderea
penală şi sancţiunile de drept penal 7 .
Spre deosebire de Codul de procedură penală (actualul cod), care
consacră un capitol special pentru regulile de bază ale procesului penal
(cap.l, art.2-8), în Codul penal nu există o diviziune a legii cu o
afectaţiune specială în acest sens. Fără a exista un capitol destinat în mod
special principiilor de bază, acestea au totuşi o bază legală, fie că sunt
expres formulate în lege, cum ar fi principiile înscrise în art.2 Cod penal -
legalitatea incriminării şi pedepsei -, art.17 alin.2 - infracţiunea, singurul
temei al răspunderii penale ~, art.72 - individualizarea pedepsei ş.a., fie
G. Antoniu, Reforma penală şi principiile fundamentale ale dreptului penal

român, Revista de drept penal, nr.3, 1966, p.9 şi urm.
17
că se desprind din examinarea conţinutului normelor penale, care

configurează instituţiile de bază ale dreptului penal.
14. Principiu! legalităţii incriminării. Acest principiu acreditează

ideea că o faptă pentru a fi o infracţiune trebuie să fie prevăzută de legea
penală. Nimeni nu poate fi suspus răspunderii penale pentru o faptă care
în momentul săvîrşirii nu a fost prevăzută de lege ca infracţiune.
Principiul este cunoscut sub formularea "nullum crimen sine lege". El a
fost înscris pentru prima dată în Declaraţia drepturilor omului şi
cetăţeanului din 1789 şi apoi în legislaţiile penale moderne. Principiul a
fost consacrat şi în Declaraţia Universală a drepturilor omului, adoptată
de Adunarea Generală a O.N.U. la 10 decembrie 1948; de asemenea, în
Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice adoptat de
Adunarea Generală a O.N.U. la 6 decembrie 1966. Codul penal în vigoare
consacră acest principiu în art.2, carq stabileşte că "legea prevede care
fapte constituie infracţiuni". Principiul este consacrat în Constituţia
României din 1991, în art.23 (lit.g) care prevede că "Nici o pedeapsă nu
poate fi stabilită sau aplicată decît în condiţiile şi temeiul legii"; iar în
art.72 lit.f stabileşte că "Prin lege organică se reglementează infracţiunile,
pedepsele şi regimul executării acestora". Principiul legalităţii
incriminării constituie o puternică garanţie a libertăţii persoanei întrucît
se lasă numai în puterea legii determinarea faptelor ce constituie
infracţiuni şi a pedepselor corespunzătoare lor8. Legalitatea incriminării
exprimă şi cerinţa ca normele penale să determine conţinutul fiecărui tip
de infracţiune. Principiul respinge incriminarea prin analogie. Codul de
procedură penală prevede în art.lO printre cazurile în care este
împiedicată punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale şi cazul
(lit.b) cînd "fapta nu este prevăzută de legea penală". Legalitatea
incriminării are următoarele consecinţe:
> - izvor al dreptului penal este numai legea - legea organică;
- a impus principiul activităţii legii penale (art.lO C.pen.) potrivit
căruia legea se aplică din momentul intrării în vigoare pînă la ieşirea ei
din vigoare; de asemenea, a impus neretroactivitatea legii penale,
consacrată în art.ll C.pen. (legea care incriminează pentru prima dată o
infracţiune nu retroactivează); a impus şi reglementarea din art.12 C.pen.
8
C.L. Popescu, Principiul legalităţii incriminării şi pedepselor penale în lumina
Constituţiei din decembrie 1991, Dreptul, nr. 4, 1994, p.41.
18
care stabileşte că "Legea penală nu se aplică faptelor săvîrşite sub legea

veche, dacă nu mai sînt prevăzute în legea nouă",
- a impus anumite limite în interpretarea legii; pe cale de
interpretare nu se pot adăuga sau suprima elemente neavute în vedere de
legiuitor; instanţele judecătoreşti sînt organe chemate a aplica legea
cazurilor concrete tară a avea dreptul, ca putere judecătorească, de a- crea
norme de drept penal sau de a le modifica; mcadrsKpa juridică, operaţiune
specifică instanţelor de judecată, trebuie tăcută în baza normelor penale
speciale şi generale existente în lege, fără a se crea norme cu incriminare
nouă sau a se modifica cele existente. Legea penală este de strictă
interpretare; aplicarea legii penale pe cale de analogie este exclusă9.
15. Incriminarea ca infracţiuni numai a faptelor ce prezintă un

anumit grad de pericol social. Principiul este consacrat în art.17 C.pen.
care prevede că "infracţiunea este fapta care prezintă pericol social,
sâvîrşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală". In art.I8 C.pen. se
stabileşte că "fapta care prezintă pericol social este orice acţiune
(inacţiune) care aduce atingere vreuneia din valorile arătate în art.l şi
pentru sancţionarea căreia este necesară aplicarea unei pedepse". Se cere
cafaptele incriminate să prezinte un anumit grad de pericol social întrucît
acestora li se aplică cele mai grave sancţiuni, ca natură, mod de executare
şi consecinţele pe care le antrenează. Diminuarea gradului de pericol
social duce la dezincriminarea faptelor, după cum^reşterea periculozităţii
unor fapte atrage incriminarea lor.
Faptele prevăzute de legea penală trebuie verificate în concret de
către organele judiciare pentru a constata dacă prezintă sau nu pericolul
social avut în vedere de legiutor. Dacă se constată inexistenţa unui pericol
social, în baza art.18^ se aplică o sancţiune cu caracter administrativ,
prevăzută în art.91 C.pen., fapte nefiind infracţiune.
16. Principiul potrivit căruia infracţiunea este singurul temei

al răspunderii penale. Principiul este consacrat în art.17 alia.2 C.pen.
Răspunderea penală constă în obligaţia persoanei care a săvîrşit o
infracţiune de a suporta consecinţele faptei sale, adică aplicarea şi
executarea pedepsei, în condiţiile prevăzute de lege. Temeiul răspunderii
penale este infracţiunea. Nu este suficientă mimai constatarea Vinovăţiei -
N. Giurgiu, op.cit., vol.I, p.32.

19
existenţa hotărîrii infracţionale - ci, aceasta trebuie să se manifeste în

fapta consumată sau într-o tentativă incriminantă. De asemenea,
constatarea unei fapte căreia îi lipseşte vinovăţia — a fost săvîrşită în stare
de iresponsabilitate etc. - nu atrage răspunderea penală. Noţiunea de
infracţiune trebuie luată în accepţiunea art. 144 C.pen. adică faptă
consumată, tentativă sau act de partîcipaţie sub forma coautorului,
instigării sau complicităţii. Dacă legea a stabilit că infracţiunea este
singurul temei al răspunderii penale, tot ea a prevăzut limitativ unele
cauze care înlătură răspunderea penală, ca amnistia art. 119 C.pen., lipsa
plmgeni prealabile art. 13 C.pen., prescripţia art. 121 şi urm. C.pen. şi
altele.
17. Caracterul personal al răspunderii penale. Răspunderea

penală este personală în sensul că este obligat să răspundă pentru
infracţiunea săvîrşită cel ce a înfăptuit-o (autorul) precum şi orice
persoană care a participat la comiterea ei, în calitate de instigator sau
compliSe. Răspunderea este personală întrucît trebuie sancţionată
persoana care a avut o atitudine antisocială, care a avut o poziţie psihică
_negativă faţă de anumite v"alori sociale; faţă de ea trebuie să se realizeze
procesul de reeducare prin mijlocirea pedepsei. Pedeapsa ca mijloc de
constrîngere şi reeducare se aplică infractorilor. Scopul pedepsei -
prevenirea săvîrşirii de infracţiuni - trebuie urmărit şi realizat faţă de
persoanele care au săvîrşit acţiuni cu caracter ilicit penal. Nu se admite
răspunderea penală pentru fapta altuia, nici răspunderea colectivă, adică
răspunderea unui grup de persoane pentru o faptă comisă de o persoană
din acel grup.
18. Legalitatea pedepsei, a măsurilor ce se pot lua # în cazul

săvîrşirii faptelor prevăzute de îegea penală şi a regimului executării"
lor. Principiul legalităţii pedepsei (nulla poena sine lege] stabileşte ideea
că celui ce a săvîrşit o infracţiune trebuie să i se aplice numai pedeapsa
prevăzută de lege (sau altă sancţiune de drept penal), în condiţiile pe care
aceasta le prevede. Este consacrat în art.2 C.pen. şi art.23 pct.9 din
Constituţia României. Normele speciale în care sînt incriminate
infracţiunile trebuie să prevadă şi sancţiunile corespunzătoare lor •-
pedepsele principale, complementare — determinante ca natură şi ca
durată. Sancţiunile de drept penal care se aplică în baza reglementărilor în
vigoare sînt: pedepsele, măsurile educative şi măsurile de siguranţă.
20
TITLUL /,- Introducere.
Numai pedeapsa este o sancţiune penală, numai ea are caracter represiv.

Măsurile educative se aplică infractorilor minori şi au o funcţie educativă,
iar măsurile de siguranţă se iau în vederea înlăturării unei stări de pericol
şi a prevenirii săvîrşirii de noi infracţiuni în viitor. Codul penal în partea
sa generală, prevede un cadru generai al pedepselor (art.53) care cuprinde
detenţiunea pe viaţă, închisoarea şi amendă, ca pedepse principale;
interzicerea unor drepturi şi degradarea militară, ca pedepse
complementare. în partea generală s-au stabilit şi măsurile de siguranţă
(art.l 11—118) precum şi măsurile educative (art. 102-108). în cuprinsul
fiecărei norme speciale - s-au prevăzut pedepsele corespunzătoare
faptelor incriminate. înlocuirea unei pedepse cu alta (închisoarea cu
amendă sau invers) se poate face numai în condiţiile prevăzute de lege.
19. Principiul individualizării sancţiunilor de drept penal. Prin

individuali-zarea sancţiunilor se înţelege operaţiunea de adaptare a
acestora, adică de alegere a lor, ca natură şi durată, pentru a corespunde
gravităţii faptei, persoanei infractorului şi condiţiilor de săvîrşire a
infracţiunii. Individualizarea poate fi legală, judiciară şi administrativă
(execuţională). Individualizarea legală, ca operă a legiuitorului, constă în
determinarea cadrului general, al pedepselor, cu limitele lor maxime şi
minime, a măsurilor educative şi de siguranţă; stabilirea în normele,
speciale a pedepselor corespunzătoare gravităţii faptelor incriminate
(pedepse relativ determinate, cu limite minime şi maxime speciale);
prevederea în partea generală a codului a unor cauze şi circumstanţe
agravante (recidiva, circumstanţele agravante din art.75 C.pen,) sau
atenuante (circumstanţele atenuante din art.73 C.pen.) şi limitele pînă la
care pedeapsa poate fi mărită sau micşorată. Individualizarea judiciară -
efectuată de instanţele de judecată - constă în determinarea pedepsei
concrete pe care o va executa infractorul, individualizată în funcţie de
toate împrejurările obiective şi subiective care caracterizează fapta şi
persoana infractorului; instanţa stabileşte un cuantum determinat pe baza
criteriilor prevăzute în art.72 C.pen. Individualizarea administrativă sau
execuţională are loc în faza executării pedepsei şi constă în adaptarea ei,
potrivit conduitei făptuitorului în această perioadă, în funcţie de modul de
a reacţiona la aptitudinea funcţională a pedepsei şi a schimbărilor
survenite în timpul executării sancţiunii. O instituţie de individualizare a
pedepsei în această etapă este liberarea condiţionată (art.59 C.pen.).
Principiul este consacrat în art.72 C.pen.
•
20. Alte principii. Literatura mai formulează şi alte principii

generale, cum sînt egalitatea în faţa legii şi umanismul dreptului penal.
Prin egalitate în faţa legii se înţelege că toţi destinatarii normelor penale
sînt egali în faţa ei; nu se instituie imunităţi şi privilegii sau un regim de
executare a sancţiunilor deosebit pentru diferite categorii de persoane.
Umanismul dreptului penal transpare în întreaga reglementare, deşi
dreptul penal se caracterizează prin constrîngerea cea mai severă;
umanismul său rezultă din reglementarea sistemului de sancţiuni, din
instituţiile de individualizare a executării lor, din regimul de executare a
pedepsei etc. Pedeapsa este o măsură de constrîngere şi reeducare (art.52
C.pen.). Următoarele reglementări sînt edificatoare în relevarea
umanismului dreptului penal: suspendarea executării pedepsei sub cele
două forme (art.81-866), executarea pedepsei la locul de muncă (art. 86^-
86*1), liberarea condiţionată (art.59—61), regimul special, mai blînd, de
sancţionare a infractorilor minori, înlocuirea răspunderii penale în cazul
infracţiunilor de gravitate scăzută (art.90), introducerea torturii ca
infracţiune prin Legea nr. 20 din 10 octombrie 1990, înlăturarea pedepsei
cu moartea prin Legea nr. 6/1990, aplicarea legii mai favorabile în cazul
succesiunii legilor în timp şi alte reglementări edificatoare în acest sens
(amnistia art.119, prescripţia art.121 şi urm., reabilitarea art.133 şi urm.
etc.) 10 .
10
C. Bulai, op,cit., p.39 şi urm.; C. Mitrache, op.cit., p.26 şi urm.
22
TITLUL II
LEGEA PENALĂ ŞI LIMITELE EI
DE APLICARE
CAPITOLUL I
LEGEA PENALĂ
SECŢIUNEA 1
- Izvoarele dreptului penal
§ 1. Consideraţii generale privind izvoarele dreptului penal
21. Noţiunea de izvor al dreptului penal. Legea penală. Prin

izvor al dreptului penal se înţelege actul normativ adoptat de Parlament.
ca unică autoritate legiuitoare, care cuprinde reglementări cu caracter
penal. Determinarea şi examinarea izvoarelor dreptului penal se face în
lumina principiului legalităţii incriminării şi a consecinţelor care decurg
din acesta. Principiul legalităţii incriminării (art.2 C.pen.) stabileşte că;
"Legea prevede care fapte constituie infracţiuni, pedepsele ce se aplică
infractorilor şi măsurile ce se pot lua în cazul săvîrşirii acestor fapte". Din
acest principiu, rezultă că singurul izvor al dreptului penal este legea
organică ~, act normativ emis de organul legiuitor, care cuprinde norme
ce reglementează temeiul şi limitele răspunderii penale. Noţiunea de lege
penală trebuie luată în sensul strict al cuvîntului, ca act normativ adoptat
de Parlament, unicul organ legiuitor, după procedura stabilită de
Constituţie, care Cuprinde norme cu caracter penal. în Codul penal, în
art.141, se prevede "Prin lege penala se înţelege orice dispoziţie cu
23
caracter penal cuprinsă în legi organice''1. Prin lege se înţelege, în general,

actul normativ ce cuprinde un ansamblu de norme juridice. Potrivit
art.141 C.pen,, noţiunea de lege poate fi luată şi în accepţiunea de
dispoziţie cu caracter penal. Izvoare ale dreptului penal pot fi numai legile
organice, legile care conţin dispoziţii cu caracter penal, întrucît prin
acestea se determină faptele ce constituie infracţiuni şi sancţiunile
corespunzătoare lor, se reglementează răspunderea juridică cea mai
severă. Restrîgîndu-se sfera izvoarelor Ia această categorie de acte
normative, se instituie o garanţie a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.
Rezultă că celelalte acte normative ale organelor autorităţii
publice, ale guvernului nu pot constitui surse normative care să cuprindă
incriminări sau alte reglementări cu caracter penal.
22* Tratatele şi conveîîţiiie internaţionale. Acestea pot constitui

izvoare ale dreptului penal, în cazul asistenţei juridice internaţionale în
materie penală, dacă sînt ratificate de Parlament, avînd prioritate faţă de
legea penală. Constituţia-prevede, în art.l 1 pct.2, că "tratatele ratificate de
Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern". Codul penal, în
cadrul secţiunii privind aplicarea legii penale în spaţiu, a reglementat
aplicarea sa în cazul infracţiunilor săvîrşîte în străinătate de către cetăţenii
români (art.4) sau de către străini, împotriva statului roman ori a vieţii şi
integrităţii corporale a cetăţenilor români (art.5), ori împotriva intereselor
statului roman ori a intereselor statelor străine (art.6), potrivit principiilor
personalităţii, realităţii şi universalităţii. Dar aceste dispoziţii din lege se
aplică,- aşa cum prevede art.7 C.pen., dacă nu se dispune aitfei printr-o
convenţie internaţională. De asemenea art.9 C.pen. prevede că "extrădarea
se acordă sau poate fi solicitată pe bază de convenţie internaţională, pe
bază de reciprocitate şi, în lipsa acesteia, în temeiul legii". Se observă,
deci, că în ce priveşte reglementarea tragerii la răspundere penală pentru
infracţiuni săvîrşite în străinătate, precum şi în materia extrădării, izvorul
principal îl constituie convenţiile internaţionale încheiate de statul nostru
2
tu alte state , legea penală avînd caracter subsidiar.
1 La data intrării în vigoare a Codului penal, izvor al dreptului penal putea fi şi

decretul care cuprindea norme penale. în prezent sursa normativă s-a restrîns numai la
lege, ceea ce mseamnâ că prevederile care se referă la decrete ca izvor al dreptului penal
sînt abrogate.
2 Statul nostru a încheiat asemenea tratate şi convenţii cu alte state. Semnalăm
existenţa unor tratate şi convenţii la care statul nostru a aderat, în temeiul cărora a adoptat
24
TULUL II; tegea£enaiăjilimiţele ei de apucare
SECŢIUNEA a fl-a
Clasificarea legilor penale
§ 1, Legi penale generale şi speciale
23. Criterii de clasificare. Legile care cuprind dispoziţii cu

caracter penal pot fi clasificate după diferite criterii:
a) după întinderea domeniului de reglementare;
b) după durată;
c) după caracterul lor.
24. Legi penale generale. După întinderea domeniului de

reglementare, legile penale pot fi generale şi speciale, Legile penale
generale sînt legile ce cuprind un ansamblu de norme generale şi speciale,
acestea fund codurile penale, în acestea se includ, de regulă, normele
penale generale ce privesc instituţiile fundameţjtale ale dreptului penal,
pţecum şi marea majoritate a normelor speciale şi se aplică pe o perioadă
destui de îndelungată de timp, fără a se cunoaşte de la început întinderea
acesteia. Reprezintă instrumentul de bază al politicii penale în acţiunea de
prevenire şi combatere a infracţionalităţii. Codul penal actual a fost
adoptat ia 21 iunie 1968 şi a intrat în vigoare la 3 ianuarie 1969- Intrucît
Codul penal cuprinde două categorii de norme, generale şi speciale,
deosebite prin conţinutul lor şi sfera de aplicabilitate, este structurat pe
două părţi, partea generală, ce cuprinde normele generale şi partea
specială, ce cuprinde normele speciale, care .incriminează infracţiuni
norme penale ce incriminează o categorie de infracţiuni, în reprimarea cărora sînt

interesate toate statele, aşa-nua»itele "delîcta juris gentium". In acest caz nu tratatele
internaţionale sînt izvoare ale dreptului penal, ci legea penala ce a prevăzut asemenea fapte
ca niiraeţîiini cum sint: genocidul, pirateria, sclavia, infracţiunile contra aviatic' civile etc.
in setîa acestor tratate şi convenţii se înscriu: Convenţia pentru sancţionarea genocidului,
din 0 decembrie 1948, ratificata"prin Decr, 236/1950; Convenjia de ia Haga, din 1954,
pentru profeţia bunurilor cuituraie In e-;2 de eonfiid armat, ratificată prin Decr.-nr,
605/Î958; Qanyenţia pentru reprimarea capturării ilicite a aeronavelor, încheiată la Haga,
în decembrie 1970; Convenţia de ia Monîreal, din 1971, pentru reprimarea actelor Ilicite
îndreptate împotr va securităţii |viaţiei civile, în baza careta s-aa introdus în Codul aerian
- 'ut.lO?^ - o seiie de fapte penale reprimate şi de statui nostru (Decr. nr. 60/1975 a
modificat Codai aerian).
25
determinate. Normele generale din prima parte a codului sînt

sistematizate în titluri, după materia reglementată, divizate la rîndul lor în
capitole şi secţiuni. Astfel, în diviziunile mari ale părţii generale s-au
inclus dispoziţiile privind aplicarea legii penale în spaţiu şi timp, privind
infracţiunea şi instituţiile legate de aceasta, ca tentativa, participaţia şi
altele, pedepsele şi individualizarea acestora, răspunderea penală a
minorilor, măsurile de siguranţă şi alte reglementări referitoare la cauzele
care înlătură răspunderea penală sau consecinţele condamnării. Partea
specială, împărţită la rîndul ei în mai multe titluri, cuprinde normele
speciale care au fost sistematizate după criteriul ştiinţific al valorilor
sociale vătămate prin infracţiunile incriminate. S-au alcătuit, astfel, mai
multe grupe de infracţiuni, şi anume: infracţiuni contra statului, contra
persoanei, contra patrimoniului, precum şi alte grupe de infracţiuni care
aduc atingere unor activităţi de interes public, infracţiuni de fals,
infracţiunile împotriva regimului stabilit pentru anumite activităţi
economice etc.3
După 1989 Codul penal a suferit numeroase modificări4 pentru a
pune de acord reglementarea sa cu noua Constituţie şi pentru alinierea
legislaţiei penale române cu legislaţiile penale europene. In continuare se
preconizează o nouă reformare a Codului penal în sensul modificării
dispoziţiilor privind aplicarea legii penale în timp 5 ; schimbarea concepţiei
3 Codul penal din 1968 a înlocuit Codul penal care a fost adoptat în martie 1936
şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937; prin acesta s-a abrogat (vezi cartea a V-a "punerea
în vigoare şi aplicarea Codului penal") Codul penal din 30 octombrie 1864, Codul penal
din 29 mai 1878, referitor la crime şi delicte din Transilvania şi Codul penal din 27 mai
1852 aplicat în Bucovina, toate în vigoare pînă ia 1 ianuarie 1937.
4
Decr.-lege nr.l din 26.10.1989 prin care au fost abrogate art.185-188 (avort) şi
art.237 (defăimarea unei organizaţii); Decr.-lege nr.9 din 31.12.1989 care a abrogat
art.253 (refuzul înapoierii în tară); Decr.-iege nr.6 din 07.011990 prin care s-a înlăturat
pedeapsa cu moartea; Decr.-lege nr. 12 din 10.01.1990 prin care Titlul I din partea speciala
a fost denumit "Infracţiuni contra statului" (au fost abrogate art. 164 - sabotajul, art. 166
alin.2 - propaganda împotriva orînduirii socialiste şi altele; Decr.-lege nr. 112 din
30.03.1990 privind modificarea art. 189; Legea nr.6 din 12.08.1990 prin care au fost
abrogate dispoziţiile art.295 Ht.c şi d. (exercitarea comerţului fără autorizaţie ca
îndeletnicire şi darea de bani cu dobîndă ca îndeletnicire); Legea nr.20 din 9.10.1990 prin
care s-a introdus tortura - art. 267'; Legea nr.65/1992 care privea unele fapte de corupţie;
Legea 104/1992 prin care s-a modificat reglementarea privind suspendarea executării
pedepsei, executarea pedepsei la locul de muncă şi s-a introdus suspendarea executării sub
supraveghere; Legea 140/1996 care a modificat dispoziţii ale părţii generale şi speciale.
5
G. Antoniu, Relecţii asupra viitoarei reforme penale,. R.D.P., nr.4, 1995, p.33
26
_JJŢLULJI; Legea genală şi limitele ei de aplicare
privitoare la participanţi şi participaţie (renunţarea la participaţia

improprie)6; schimbarea naturii juridice a faptei care prezintă pericol
social redus şi care este vădit lipsită de importanţă în sensul că aceasta să
nu constituie doar "o faptă prevăzută de legea penală" (art.181) ci să
rămînă infracţiune cu un grad minim de pericol social7, care să atragă o
sancţiune administrativă şi nu penală; introducerea alături de pedepse şi a
măsurilor comunitare; considerarea ca subiect de drept penal şi a
persoanei juridice 8 căreia să i se poată aplica unele pedepse ca amenda,
suspendarea activităţii persoanei juridice, dizolvarea persoanei juridice 9 ;
unele modificări se conturează şi în sfera măsurilor de siguranţă prin
amplificarea lor; conturarea conceptului de crimă organizată10, reformarea
avînd în vedere şi alte reglementări penale.
25. Legile penale speciale. Acestea sînt tot legi integral penale
care cuprind norme ce consacră o anumită categorie de infracţiuni sau
reglementează răspunderea penală a unei anumite categorii de persoane,
jncriminînd faptele ce pot fi comise de acele persoane cu o calitate
specială11. Legea penală specială venind în concurs cu legea penală
generală, are prioritate de aplicare întrucît ea a fost adoptată în vederea
disciplinăm în mod special a unei anumite situaţii.
26. Legi speciale cu dispoziţii penale. în legislaţia în vigoare

exista o multitudine de legi speciale cu dispoziţii penale. Acestea sînt legi
nepenale, care reglementează un anumit domeniu de activitate (economic,
vamal, rutier) în cuprinsul cărora s-au inclus şi norme penale, care prevăd
infracţiunile ce se pot comite în acel domeniu de activitate, prin
6
Ibidem, p.32.
1
G. Antoniu, Reforma penală şi ocrotirea valorilor fundamentale ale societăţii,

R-D.P., nr.2, 1996, p. 13.
8
G. Antoniu, op.cit., R.D.P., nr.4, 1995, p.32.
G. Ştefani, G. Levasseur, B. Bonloc, Droit penal general, Dalloz, raris, 1984,
P.327; R. Merle, A. Vitu, Trăite de droiî criminel, Editions Cujas, Paris, 1984, p.757.
10
G, Antoniu, op.cit., R.D.P., nr.2/1996, p.17.
' * Se are în vedere Codul Justiţiei Militare, care a fost publicat la 20 martie 1937
şi .a avut aplicabilitate pînâ la 31 decembrie 1968, dată la care a fost abrogat prin intrarea
în vigoare a nouhri Cod penal. Infracţiunile prevăzute în Codul justiţiei Militare au fost
incluse în Codul penal din 1968, în titlul X "Infracţiuni contra capacităţii de apărare a
României" (art.331-335).
27
încălcarea unor obligaţii impuse de legea specială. Normele cu caracter

penai diu legile speciale, restrînse ca număr, sînt, de regulă, norme
speciale în ale căror conţinuturi sînt precizate trăsăturile infracţiunilor
posibil a fi săvîrşite în domeniul reglementat de legea specială, cu
prevederea sancţiunii, corespunzătoate. în cadrul legilor speciale cu
dispoziţii penale se includ: actul normativ privind circulaţia pe drumurile
publice care cuprinde un capitol intitulat "Infracţiuni şi pedepse" dintre
care amintim - punerea în circulaţie sau conducerea pe drumurile publice
a unui autovehicul neînmatriculat, conducerea pe drumurile publice a unui
autovehicul fără permis de conducere sau cu permis necorespunzător
tipului respectiv de autovehicul, conducerea pe drumurile publice a unui
autovehicul de o persoană avînd în sînge o îmbibaţie alcoolică ce
depăşeşte limita legală sau care se află în stare de ebrietate, părăsirea
locului accidentului şi altele; legea privind protecţia muncii, Codul silvic,
legea privmd reglementarea regimului vamal, actul normativ privind
reglementarea pescuitului şi protecţiei fondului piscicol, actul normativ
privind producţia, vînzarea, circulaţia şi desfacerea băuturilor alcoolice,
iegea cu privire la activitatea de comerţ interior, legea privmd protecţia
mediului înconjurător şi altele. Legile speciale ce reglementează,
adeseori, detaliat şi amplu domenii extrapenale, sînt compartimentate şi
ele în mai multe diviziuni (titluri, capitole) una dintre acestea fiind
destinată normelor cu caracter penal.
§ 2.- Legi penale permanente şi temporare
27. Legi penale permanente. Un alt criteriu după care pot fi

clasificate legile penale este al duratei de aplicare. în funcţie de acesta,
legile se împart în legi cu durată nedeterminată sau permanente şi legi cu
durată determinată sau temporare. Legile permanente sînt acele legi în
cuprinsul cărora nu se fixează durata de aplicare. Codul penal constituie
un exemplu de lege penală permanentă, ca şi alte legi penale, care nu au o
12
durată prestabilită de aplicare .
12
Codul pena! din 1864, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1865, a durat pînă
la intrarea în vigoare a Codului penal din 1936 - la 1 ianuarie 1937 - fără a se fi prestabilit
în cuprinsul legii durata de aplicare; Codul penal din 1936 a durat pînâ la intrarea în
vigoare a Codului penal actual, la data de 1 ianuarie 1969.
28
:
TnZVLU, Legea penala şi limitele ei de aplicare
28. Legile temporare. Legile temporare sau cu durată determinată

sînt acele legi care au o durată limitată de aplicare. Limitarea duratei
poate rezulta expres din lege, prin includerea unei prevederi care să
stabilească limita finală de aplicare a sa (prezenta lege va iaşi din vigoare
la data de ...). Legile în care se prevede durata de aplicare se numesc legi
formal temporare. Pravăzîndu-se explicit durata legii, la expirarea
acesteia ea va ieşi automat din vigoare, fără a mai fi necesară apariţia unei
îegi care să prevadă în mod expres aceasta. Dar durata limitată de aplicare
a legii mai poate rezulta şi din caracterul ei, din împrejurările speciale ce
au determinat apariţia sa, care, odată dispărute, impun ieşirea din vigoare
a legii. O astfel de lege poartă denumirea de lege temporară prin
13
conţinut , Legea penală temporară ultraactivează, apiicîndu~se tuturor
infracţiunilor săvîrşite în timpul.cît a fost în vigoare, care nu au fost
urmărite şi judecate în acel interval de timp (art.16 C.pen.).
§ 3. Legi penale ordinare şi excepţionale
29. Legi penale ordinare. După caracterul lor, legile pot fi

ordinare, sau obişnuite şi extraordinare sau excepţionale. Legile penale
ordinare sînt adoptate în situaţii obişnuite, normale, pentru a se acţiona
reglementat împotriva înfracţionalităţii (de exemplu Codul penal). Aceste
legi, de regulă, au o durată nedeterminată,
30. Legiie excepţionale sînt legi care apar în condiţii deosebite,

neobişnuite şi care impun fie incriminarea unor noi .fapte periculoase,
apărute datorită condiţiilor excepţionale, fie agravarea regimului de
sancţionare al unor infracţiuni prevăzute în legile obişnuite, dar care,
săvîrşite în noile condiţii, devin mai grave şi impun un tratament
sancţionator adecvat, asigurîndu-se o mai mare eficienţă legii penale 14 . De
regulă, legiie excepţionale sub aspectul duratei de aplicare sînt legi
'temporare, formal temporare, sau temporare prin conţinut. în ce priveşte
^ Un exemplu de lege temporară a fost. Decretul-lege iir.5 din 30 decembrie

1989 prin care s-au mărit limitele pedepselor la o serie de infracţiuni, ca furtul, tîlhăria,
distrugerea etc: acest Decret-lege a fost scos din vigoare prin Legea nr. 1/1992.
14
Decr. lege nr.5 din 29 decembrie 1989 pentru urmărirea, judecarea şi
pedepsirea unor infracţiuni eîc.
29
aplicarea în timp, ele se subordonează, în general, regulii ultraactivităţii

legii penale.
Din prezentarea diferitelor categorii de legi care cuprind norme
penale, se observă că asemenea dispoziţii îşi au sediul în legea penală
generală, în legile penale speciale sau în legile nepenale cu dispoziţii
penale. Ansamblul normelor cu sediul indicat constituie legislaţia penală.
3i. Pluralitate de îegi; justificare. S-a observat, din cele ce

preced, existenţa mai multor legi care cuprind norme penale, toate
acţionînd conjugat şi convergent către aceeaşi finalitate şi anume
stăpînirea fenomenului infracţionalităţii.
Codul penai cuprinde reglementările cu caracter comun, cu aspect
de generalitate şi relativă stabilitate, reglementări care sînt incluse în mai
toate codurile penale.
Viaţa a impus intervenţia reglementării penale şi în alte sfere de
activitate, care sînt guvernate de legi nepenale, a căror respectare nu poate
fi asigurată numai prin sancţiuni extrapenale, ci, în cazul unor încălcări
mai grave, este necesară o coerciţie mai severă realizată prin dispoziţii
penale. Aşa cum s-a menţionat mai sus, legile speciale conţin şi
reglementări cu caracter penal. Cuprinderea tuturor normelor penale într-
un singur corp de lege - Codul penal - poate ar fi prezentat un avantaj din
multiple puncte de vedere pentru teoreticienii şi practicienii dreptului.
Totuşi incriminările din legile extrapenale îşi au sediul în structura
acestor legi, întrucît ele constituie încălcări ale prescripţiilor cuprinse în
legile speciale, iar, uneori, pentru cunoaşterea conţinutului infracţiunilor
respective şi realizarea unei juste încadrări juridice, se impune
cunoaşterea legii speciale în întreaga ei reglementare. Pe de altă parte,
infracţiunile cuprinse în legile speciale au un caracter de mai mare
mobilitate, ceea ce atrage dezincriminarea unor fapte sau incriminarea
altora, impunînd modificarea legilor speciale sub acest aspect. Dacă şi
aceste infracţiuni din legile speciale ar fi incluse în Codul penal,
modificările ar opera asupra sa, ceea ce ar afecta caracterul de stabilitate
al legii de bază în materie penală. Aceste raţiuni au dus la adoptarea de
către legiuitor a tehnicii legislative de integrare a normelor penale în
izvoare diferite.
30
TULUL II; Legea penala şi limitele ei de aplicare
SECŢIUNEA a IlI-a
Normeie juridice penale şi clasificarea lor
§ i. Definiţia şi structura normei juridice penale
32. Definiţie; structură; particularităţi. Normele juridice penale

stabilesc anumite reguli de conduită pe care trebuie să le respecte membrii
societăţii, cu prevederea în conţinutul lor şi a sancţiunilor care se aplică în
cazul nerespectării acestora. O asemenea alcătuire o au normele speciale,
incriminatoare, care descriu infracţiunile şi stabilesc pedepsele
corespunzătoare lor (de exemplu art.208 - furtul, 288 - falsul, 206 -
calomnia etc.)- Normele generale stabilesc reglementări privitoare la
instituţiile fundamentale ale dreptului penal: infracţiunea, răspunderea
penală, sancţiunile penale; definesc infracţiunea (art. 17-19), tentativa
(art.20-21), participaţia (art.23-31), prevăd sistemul pedepselor (art.53 şi
urm.) şi mijloacele legale de individualizarea lor (art.72—86^) etc.
Analiza structurii norrnei juridice penale are în vedere normele speciale.
Normele juridice, în general, au o structură tripartită fiind alcătuite din
ipoteză, dispoziţie şi sancţiune 15 . Datorită conţinutului specific al
normelor juridice incriminatoare, care descriu faptele considerate
infracţiuni şi prevăd pedepsele corespunzătoare lor, în literatura penală s-
au conturat mai multe opinii asupra structurii normei penale.
într-o opinie, la care ne alăturăm, s-a considerat că norma juridică
penală (incriminatoare) este alcătuită din trei elemente, (structură
trihotomică) şi anume ipoteză, dispoziţie şi sancţiune, cu particularitatea
contopirii dispoziţiei, a preceptului în ipoteză. Astfel, ipoteza constă în
descrierea faptei sub aspectul tuturor condiţiilor specifice ei; dispoziţia nu
apare evidentă, aşa cum se distinge ipoteza şi sancţiunea, ci se contopeşte
cu ipoteza, rezultînd din incriminarea faptei; sancţiunea apare distinct şi
constă în pedeapsa principală şi complimentară, după caz. De exemplu în
normele penale care incriminează furtul (art.208), omorul (art.174),
calomnia (art.206) şi alte fapte, apare în primul rînd ipoteza, care constă
în prezentarea faptelor sub aspectul condiţiilor necesare • pentru existenţa
M. Basarah, op.cit., p.16; N. Giurgiu, op.cit., vol.I, p.52.

31
lor "luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără
consimţămîntul acestuia, în scopul de a şi-1 însuşi pe nedrept", furtul,
art.208 etc; ceea ce depăşeşte descrierea faptei constituie sancţiune, se
pedepseşte cu închisoare de la unu la 12 ani. Regula de conduită care
trebuie respectată de cei cărora li se adresează legea penală, adică
dispoziţia, se deduce din ipoteză şi poate să constea într-o interdicţie
(prohibiţie) - nu fura, nu ucide, nu calomnia -, sau obligaţie, o sarcină
impusă celor cărora se adresează (art.262 "nedenunţarea unor
infracţiuni", impune obligaţia tuturor acelora care au cunoştinţă de
săvîrşirea unor infracţiuni, indicate în textul citat - omor, furt, tîlhărie,
înşelăciune, delapidare etc. da a le aduce, de îndată, la cunoştinţa
organelor competente).
într-un alt punct de vedere s-a considerat că norma juridică penală
este alcătuită din două elemente, dispoziţie şi sancţiune, avînd o structură
dihotomică. Prevederea faptei şi a condiţiilor sale de incriminare nu
reprezintă ipoteza, care includea regula de conduită ci este însăşi
prevederea acestei reguli, a dispoziţiei care, rezultă din incriminarea
faptei. Pe lîngă dispoziţie, norma penală mai cuprinde şi sancţiunea, care
apare în mod explicit' 6 .
§ 2. Clasificarea normelor penale
33. Norme generale şi norme speciale. Un prim criteriu de

clasificare îl constituie conţinutul şi întinderea domeniului de
reglementare a normelor juridice, după care acestea se împart în norme
generale şi speciale.
Normele penale generale sînt cuprinse în partea generală a Codului
penal şi stabilesc principiile de aplicare a legii în spaţiu şi timp (art.3~16),
definesc infracţiunea şi instituţiile legate de ea (art. 17-51), definesc
pedeapsa (art.52), prevăd pedepsele (art.52-7î), reglementează instituţiile
legate de pedeapsă (art.81-86, 86^-86^), precum şi alte instituţii de
generală aplicabilitate (amnistia art.119, prescripţia art.121, etc).
Normele penale speciale sînt norme de incriminare, care consacră
infracţiuni determinate şi pedepsele corespunzătoare lor, ce îşi au sediul
în partea specială a Codului penal sau în legile speciale cu dispoziţii
*6 V. Dongoroz, op.cit., p.18; C. Bulai, op.cit, p.6î, 62; C. Mitrache, op.cit.,

p.45.
32
TITLUL U, Leţ-ea penală şi limitele ei de aplicare
penale. între aceste două categorii de norme există o strînsă legătură, în

sensul că normele generale se apiică tuturor normelor-speciale, indiferent
unde îşi au sediul, în măsura în care prin dispoziţiile speciale nu se
prevede o altă reglementare, derogatorie de la regulile generale. Astfel, în
partea, generală a Codului penai, care reglementează tentativa, sub
aspectul definiţiei şi a tratamentului sancţionator, se prevede, în art.21, că
tentativa se pedepseşte In limite reduse în raport cu fapta consumată (cu o
pedeapsă cuprinsă între jumătatea minimului şi maximului prevăzut
pentru fapta tipică). în cazul infracţiunilor mai grave, legea a incriminat
în normele speciale tentativa ca infracţiune (de exemplu la infracţiunile
împotriva statului, la infracţiunile de omor, tîlhărie, furt etc), tară a
indica limitele pedepsei. Aceste dispoziţii speciale se completează, sub
aspectul pedepsei tentativei, cu norma generală care a stabilit limitele de
pedeapsă in această materie.
34. Norme prohibitive şi onerative. După caracterul regulii de

conduită pe care o prescriu normele, acestea se împart în norme
prohibitive şi norme onerative. Normele prohibitive sînt acelea care
impun o interdicţie, o prohibiţie, oprind, sub sancţiunea pedepsei,
săvîrşirea acţiunii indicată în normă. Datorită caracterului regulii de
conduită pe care o instituie, normele prohibitive se încalcă prin săvîrşirea
unei faptei care îmbracă forma acţiunii. Spre exemplu, regula de conduită
înscrisă în art.174, 208 etc. constă în interzicerea de a corniţe acţiunea de
luare a lucrului mobil din posesia altuia sau acţiunea de ucidere. Conduita
individului care încalcă o astfel de normă îmbrexă forma acţiunii. Cele
mai multe norme juridice penale sînt norme prohibitive
Normele onerative impun o anumită obligaţie spre exemplu,
obligaţia celui ce are cunoştinţa de săvîrşirea unei infracţiuni împotriva
statului de a anunţa deîndată organelor competente fapta săvîrşită (art.i'70
Cpen.). încălcarea acestor nonne are loc prin săvîrşirea unei inacţiuni,
adică prin sustragerea de la îndeplinirea obligaţiei impusă de lege.
Această clasificare priveşte normele speciale.
35. Noriţie complete în alb ele referire şi de trimitere. Un alt

criteriu de clasificare a normelor este acela al conţinutului lor, După cum
normele cuprind toate elementele ce alcătuiesc conţinutul lor, sau le
lipsesc unele elemente - ipoteza, sancţiunea - sau părţi ale acestor
33
elemente, se împart în noraie complete, (pline sau unitare), norme în alb,

de referire şi de trimitere (denumite şi divizate).
a) Normele penale complete, aşa cum rezultă din denumirea lor,
cuprind cele trei părţi componente - ipoteză, dispoziţie şi sancţiunea -,
interpretul mărginindu-se, în stabilirea conţinutului normei, la elementele
reunite în ea, fără a apela la alte norme pentru a le întregi. Marea
majoritate a normelor penale sînt complete.
b) Normele în alb sau cadru de regulă, nu determină faptele ce cad
sub incidenţa legii penale sau nu le determină în totalitate, ci fixează
obiectul reglementării şi sancţiunea, urmînd ca faptele să fie stabilite pe
calea unui alt act normativ. Aceste norme sînt caracteristice pentru
domenii în care reglementarea penală se caracterizează prin diversitate şi
mai mare mobilitate, ceea ce impune necesitatea incriminării unor noi
fapte şi a dezincriminării altora prin legi speciale, fără ca norma în alb din
Codul penal să sufere modificări. Un exemplu în acest sens îl constituie
norma din art.281 C.pen. care stabileşte, că "exercitarea fără drept a unei
profesii sau a oricărei alte activităţi pentru care legea cere autorizaţie, ori
exercitarea acestora în alte'condiţii decît cele legale, dacă legea specială
prevede că săvîrşirea unor astfel de fapte se sancţionează potrivit legii
penale, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 1 an sau cu amendă".
La această normă cadra se raportează unele infracţiuni incriminate prin
legi speciale17.
c) Normele de referire şi de trimitere sînt norme incomplete sub
aspectul ipotezei sau a unor trăsături ale ipotezei, ori a sancţiunii, ceea ce
necesită completarea lor cu elemente pe care le împrumută din alte norme,
numite complinitoare. Ceea ce caracterizează aceste două categorii de
norme juridice, denumite în mod convenţional de referire şi de trimitere,
este faptul că şi unele şi altele se completează, se întregesc, prin transferul
unor elemente luate din alte norme. Se pune întrebarea ce se întîmplă cu
normele de referire şi de trimitere în cazul în care normele complinitoare
se modifică sau se abrogă. Modificările intervenite influenţează normele
de referire şi de trimitere sau ele continuă să rămînă în alcătuirea lor
iniţială? în funcţie de consecinţele care decurg din modificarea normei
complinitoare asupra normelor incomplete, în funcţie de faptul dacă se
17 Dispoziţii ce se raportează la art.281 Cod penal sînt cuprinse în Lgea nr.

61/1974 privind desfăşurarea activităţii în domeniul nuclear, art.45 etc; o altă normă în alb
este art.302 Cod penal "Efectuarea rară autorizaţie, a unor acte sau fapte care potrivit
dispoziţiilor legale sunt considerate operaţiuni de import, export sau tranzit".
34
TITLUL II; Legea penala }i Umilele ei de aplicare^
modifică sau nu şi aceste norme, se face distincţia între normele de

referire şi cele de trimitere.
d) Normele de referire sînt acele norme care, întregindu-se cu
elemente luate din normele complinitoare, rămîn subordonate faţă de
acestea, în sensul că orice modificare intervenită în normele de întregire
va opera şi asupra normei de referire; ea nu devine independentă faţă de
norma complinitoare. Codul penal în vigoare ne oferă numeroase exemple
de norme de referire. în acest sens, amintim normele din art. 158, 159,
218, 255, 287, 290 etc, care se întregesc sub aspectul ipotezei. „
Normele de trimitere se completează şi ele cu elemente luate din
alte norme dar, spre deosebire, de normele de referire, încorporează
elementele împrumutate, astfel îneît orice modificare intervenită în norma
complinitoare nu se răsfrînge asupra normei de trimitere; ea devine
autonomă faţă de norma care i-a oferit elementele, de întregire 18 .
Modificarea normei complinitoare sau abrogarea ei nu influenţează norma
de trimitere.
Determinarea normei ca fiind de trimitere sau de referire se poate
face pe baza interpretării raţionale.
Explicaţia existenţei în legislaţia penală a normelor de referire şi
de trimitere trebuie căutată în raţiuni de tehnică legislativă, în motive de
economie a textelor, de necesitate a păstrării conciziunii lor.
36. Norme cu ipoteză simplă şi descriptivă. După cum ipoteza

este sau nu descrisă în normele de incriminare, acestea se împart în norme
cu ipoteză, simplă sau cu ipoteză descriptivă.
Normele cu ipoteză simplă sînt acele norme care nu cuprind o
descriere a faptei sub aspectul elementelor ei constitutive, ci se limitează
la indicarea faptei prin denumirea ei. Legislaţia penală română cunoaşte
rare exemple de norme ca ipoteză simplă sau indicativă, întrucît cerinţele
unei juste interpretări şi aplicări a legii penale se pot asigura numai prin
descrierea faptelor sub aspectul trăsăturilor ce le caracterizează.
Normele cu ipoteză descriptivă, spre deosebire de cele cu ipoteză
simplă, se caracterizează prin descrierea faptelor penale, prin
determinarea conţinutului lor sub aspectul elementelor obiective şi
"° Aprecierea no miei ca fiind de trimitere se poate face numai în urmă

modificării normei complinitoare. Daca din interpretarea raţională făcută constatăm că
noima trebuie să-şi păstreze conţinutul iniţial, aceasta va fi considerată normă de trimitere.
35
H
subiective, a căror însumare constituie tiparul legal al fiecărei infracţiuni

în parte.
Î
37. Clasificarea normelor după determinarea sancţiunii. Din
acest punct de vedere, legislaţia penală, de-a lungul istoriei sale, a
cunoscut norme cu sancţiuni absolut nedeterminate, absolut determinate,
relativ determinate, alternative şi cumulative.
a) Normele cu sancţiuni absolut nedeterminate sînt acele norme
care nu precizează sancţiunea nici sub aspectul naturii, nici al duratei. Din
normă rezultă că fapta este incriminată şi că se pedepseşte ("luarea
lucrului mobil... se pedepseşte cu toată asprimea legii"), fără a se indica
felul şi limitele sancţiunii. O astfel de normă este respinsă de principiul
legalităţii pedepsei.
b) Norme cu sancţiuni absolut determinate sînt acele norme care
prevăd, pedeapsa determinînd, totodată, natura şi cuantumul fix al
acesteia. Un exemplu de sancţiune absolut determinată este detenţiunea pe
viaţă, introdusă în legislaţia penală română prin Decretul-lege nr. 6 din 7
ianuarie 1990 (de ex. art. 155 trădarea). Pedepsele absolut determinate pot
fi modificate sau înlocuite GU alt tip de pedeapsă sub influenţa cauzelor
sau circumstanţelor (agravante sau) atenuante.
c) Normele cu sancţiuni relativ determinate, consacrate de mai
toate legislaţiile penale, sînt acele norme în care pedeapsa este prevăzută
cu două limite, un minim şi maxim special, dînd posibilitatea instanţelor
de judecată să stabilească un cuantum potrivit periculozităţii sociale
concrete a faptei şi persoanei făptuitorului (de exemplu, infracţiunea de
mărturie mincinoasă, incriminată în art.260 Cod penal, este prevăzută cu
o pedeapsă de la 1 la 5 ani).
Legislaţia penală română consacră norme cu pedepse relativ
determinate din imperativul unei juste individualizări a pedepsei în toate
cazurile concrete (în afară de stabilirea în cazul unor infracţiuni foarte
grave a detenţiunii pe viaţă).
d) Normele cu pedepse alternative sînt acele norme în care
figurează două pedepse principale de natură diferită, instanţa avînd
posibilitatea să aleagă una sau alta, în funcţie de acelaşi criteriu, pericolul
social concret al faptei şi făptuitorului. în-Codul în vigoare, unele norme
care consacră infracţiuni împotriva statului (art. 155, 156, 157, 167) şi alte
norme (art. 176 ş.a.) prevăd detenţiunea pe viaţă, alternativ cu pedeapsa
36
TITLUL II; Legea penala şi limitele ei de aplicare
închisorii. Alternativ cu pedeapsa închisorii apare în conţinutul unor

norme şl amenda art.205, 206 Cod penal.
e) în sfîrşit, normele cu sancţiuni cumulative prevăd în partea
sanctionatoare două pedepse, dintre care una este principală (închisoarea)
şi alta complimentară (interzicerea unor drepturi), ce se aplică de către
instanţa de judecată cumulativ (art.174 - omorul; art.215* - delapidarea;
art.254 - luarea de mită şi altele).
SECŢIUNEA a IV-a
Interpretarea legii penale
§ 1. Noţiunea şi necesitatea interpretării
38. Noţiune. Interpretarea legii penale reprezintă operaţiunea

logico-raţională prin care se stabileşte adevăratul înţeles al normelor
penale, sensul şi limitele lor de aplicare.
39, Necesitatea interpretării. în general, ar trebui ca normele

juridice penale să fie clare, iar conţinutul lor să se poată stabili la simpla
lor lectură (in claris non fit interpretatio)19. Uneori, în interpretarea
normelor penale se întîmpină dificultăţi generate de unele formulări şi
cuvinte folosite în redactarea textelor de lege, care nu redau întotdeauna
cu claritate voinţa legiuitorului, precum şi diversităţii reglementării, nu
întotdeauna perfect corelată. în anumite situaţii, interpretul se poate limita
ia utilizarea unei singure metode (sau procedeu) de interpretare, cum este
cea gramaticală, iar în alte cazuri, pentru lămurirea sensului legii, se
impune folosirea şi a altor metode, de regulă a metodei logice şi a celei
sistematice. întrucît problema interpretării constituie obiect de studiu al
disciplinei Introducere în studiul dreptului, în prezenta lucrare se
amintesc doar unele aspecte ale acestei materii, deoarece şi în dreptul
penal se folosesc aceleaşi metode şi reguli de interpretare ca şi în celelalte
ramuri ale dreptului, cu anumite particularităţi ce trebuie subliniate.
19
V. Dongoroz, op.cit., p.97.
37
§ 2. Felurile interpretării
40. Preliminarii. Interpretarea poate fi făcută de către organul

legiuitor, de organele judiciare şi de către cercetătorii şi teoreticienii
dreptului penal. Interpretarea ce constituie opera legiuitorului poartă
denumirea de interpretare legală, cea realizată de organele judiciare cu
prilejul aplicării normelor penale este denumită interpretare judiciară, iar
aceea care intră în sfera preocupării teoreticienilor dreptului se numeşte
interpretare doctrinară sau ştiinţifică20.
41. Interpretarea legală (autentică). Constituie opera

legiuitorului, care, în corpul legii elaborate sau într-o lege interpretativă,
stabileşte sensul unor norme, al unor termeni şi al unor formulări folosite
în redactarea textelor. Astfel, Codul penal din 1968, în partea generală,
cuprinde un titlu - VIII - "înţelesul unor termeni sau expresii în legea
penală" - art. 140-154; se definesc în acest titlu formulările de "lege
penală", "teritoriu", "săvîrşirea unei infracţiuni", "funcţionar public şi
funcţionar", "rude apropiate"," "arme", "faptă săvîrşită în public", "timp
de război" şi altele. Pe lîngă interpretarea unor termeni inclusă în partea
generală în ultimul său titlu, în partea specială a codului, în cadrul unor
dispoziţii penale, s-a inserat interpretarea unor v termeni utilizaţi în
formularea normelor speciale. Astfel, în capitolul III privitor la
"Infracţiunile contra siguranţei circulaţiei pe căile ferate", legea stabileşte
sensul formulării de "catastrofă de cale ferată" (art.277). Aceasta este
interpretare legală contextuală. Cînd interpretarea se face printr-un act
normativ ulterior se numeşte posterioară. Interpretarea legală este
obligatorie pentru organele judiciare şi pentru cei cărora se adresează
legea.
42. Interpretarea judiciară (cazuală). Acest fel de interpretare se

realizează de către • organele judiciare cu prilejul aplicării dispoziţiilor
cazurilor concrete, deferite lor spre soluţionare. Interpretarea judiciară
(cazuală) este obligatorie pentru cazul concret, soluţionat de către instanţa
de judecată, fără să constituie o interpretare care se impune cu forţă
obligatorie unui alt organ judiciar. In aplicarea unor texte practica
20
Ibidem, p.99.
38
TITLUL 11; tegea£enalăjijirniţele ei
judiciară poate să fie neunitară. Neeoncordanţa în interpretarea unui text

de lege se poate datora unei formulări lipsite de claritate sau necorelării
textlui interpretat cu alte reglementări de către legiuitor, caz în care se fac
propuneri de perfecţionare a legii, pentru ca legiuitorul să intervină cu
modificările corespunzătoare, cu un supliment de reglementare sau cu o
lege interpretativă, pentru a înlătura dificultăţile care s-au profilat în
interpretarea şi aplicarea legii.
43. Interpretarea doctrinară sau ştiinţifică. Se realizează de

cercetătorii şi teoreticienii dreptului penal, cu prilejul analizei
dispoziţiilor penale, interpretare cuprinsa în tratate, cursuri, monografii,
articole, studii, sinteze teoretice de practică judiciară şi alte lucrări de
drept penal. Acest fel de interpretare nu este obligatorie ca cea legală şi
judiciară, însă, datorită analizei complexe a reglementării supuse
studiului,, a argumentelor ce fundamentează interpretarea cuprinsă în
dezvoltarea teoretică, elaborată pe baza unui material documentar
teoretic, practic şi legislativ, ea are autoritate ştiinţifică şi constituie un
îndrumar valoros în activitatea practică 21 .
§ 3, Metodele (procedeele) de interpretare
44. Interpretarea literală sau gramaticală. Constă în stabilirea

sensului normei interpretate folosindu-se cuvintele şi expresiile utilizate
în normă, cărora legea le atribuie, de regulă, sensul din vorbirea obişnuită.
Textul, cu întreaga sa formulare, se analizează sub aspect etimologic,
sintactic, stilistic.
• 45. Interpretarea raţiosială sau logică. Constă în stabilirea

voinţei legiuitorului şi a sensului legii pe cale de raţionament, nu în litera
legii, folosindu-se şi elemente exterioare textului, cum ar fi scopul legii,
raţiunea sa (ratio legis), împrejurările care au determinat-o (ocasio legis),
spiritul de care este animată (mens legis). Raţionamentele folosite în
interpretarea logică suit: raţionamentul "a pari" care se întemeiază pe
argumentul că acolo unde există o identitate de situaţii trebuie să existe
acelaşi tratament juridic, aceeaşi soluţie (ubi eadem ratio, ibi eadem jus),
21
39
şi că acolo unde legea nu distinge nici noi nu trebuie să distingem (ubi lex
non distinguit nec nostrum est distinguere); raţionamentul "a fortiori" se
sprijină pe argumentul că acolo unde legea interzice mai puţin, interzice
implicit şi mai mult (a minori ad majus), şi că acolo unde permite mai
22
mult, implicit permite şi mai puţin (a majori ad minus) . Raţionamentul
"per a contrarie" se întemeiază pe argumentul că dacă o normă penală
interzice o faptă în anumite condiţii, înseamnă că ea nu se referă şi la alte
situaţii neprevăzute de ea. Interpretul poate folosi unul sau mai multe
raţionamente, în funcţie de gradul de dificultate pe care-1 prezintă norma
în stabilirea adevăratului ei înţeles.
46. Interpretarea sistematică. Reprezintă operaţiunea de stabilire

a înţelesului unei norme cu ajutorul alteia sau a altora, cu sediul în aceiaşi
coip de lege sau în alte legi, cu care norma interpretată se află în legătură
sub anumite aspecte, avînd în vedere faptul că toate normele penale
alcătuiesc un sistem în cadrul dreptului pozitiv.
47. Interpretarea istorică. Acest fel de interpretare presupune

analiza unui complex de date premergătoare elaborării legii şi care au
contribuit la apariţia sa. Se vor avea în vedere lucrările preparatorii
referitoare la legea interpretată, expunerile de motive şi discuţiile
parlamentare, precedentele, legislative, reglementările din alte ţări ce au
constituit un material informativ şi de referinţă, precum şi practica
judiciară care a influenţat apariţia noii reglementări23.
48. Interpretarea analogică. Constituie operaţiunea de stabilire a

înţelesului normei supusă analizei cu ajutorul alteia sau a altora ce
reglementează o materie asemănătoare, care sînf mai complete şi
explicite. Interpretarea analogică nu trebuie confundată cu incriminarea
prin analogie, ce constă în aplicarea unei dispoziţii penale de către
instanţa de judecată asupra unei fapte nemeriminate, asemănătoare sub
aspect obiectiv şi subiectiv, cu fapta prevăzută de legea penală; norma
extinsă în cadrai operaţiunii de incriminare prin analogie constituie
22
Tbidem.
23
40
TITLUL II; Legea penală şi limitele ei de aplicare
temeiul legal al sancţionării fapte neprevăzute de legea penală24.

Incriminarea prin analogie constituie o abatere de la principiul legalităţii
incriminării .
§ 4. Rezultatele şi limitele interpretării
49. Interpretarea declarativă. După rezultatele la care se ajunge

pe calea interpretării, aceasta poate fi declarativă, restrictivă şi extensivă.
Interpretarea declarativă există atunci cînd prin interpretarea dispoziţiei se
ajunge la concluzia că formularea textului este concordantă cu voinţa
legiuitorului, textul de lege exprimînd atît cît legiuitorul a voit să spună
(lex dixit quam vomit).
50. Interpretarea restrictivă. In cazul interpretării restrictive din

formularea textului şi a metodelor de interpretare în special a celei logice,
se ajunge la concluzia că legiuitorul a voit să spună mai puţin decît
exprimă textul şi deci trebuie să i se confere acestuia adevăratele limite
ale voinţei legiuitorului prin restrîngerea ariei sale de aplicare (lex dixit
plus quam voluit).
51. Interpretarea extensivă. Alteori, din interpretarea normei prin

procedeele folosite de interpret se constată că formularea sa este mai
restrînsă decît deschiderea pe care a voit legiuitorul să o dea textului de
lege respectiv, decît sensul şi limitele pe care a înţeles să le confere
normei, de aceea interpretarea îa care se ajunge este extensivă, pentru a se
suprapune peste voinţa legiuitorului exprimată în text (lex dixit minus
quam voluit) 25 .
52. Limitele interpretării. în cazul interpretării, cel ce

interpretează legea, în special organele judiciare, trebuie să acorde o
•'''* Codul penal din 1936, republicat în 1948, cuprindea următoarea dispoziţie,
care permitea incriminarea prin analogie: "Faptele considerate ca periculoase pentru
societate pot fi pedepsite şi atunci cînd nu sînt anume prevăzute de lege ca infracţiuni,
temeiul şi limitele responsabilităţii deîerminîndu-se în acest caz potrivit dispoziţiilor
prescrise de lege pentru infracţiunile asemănătoare". Textul a fost abrogat prin Decr. nr.
102/1956. Codul în vigoare nu mai prevede această instituţie.
25
V. Dongoroz, op.cit., p. 105-106.
41
atenţie maximă în realizarea acestei operaţiuni, pentru a nu se depăşi

limitele legii, pentru a nu se extinde legea penală şi la alte situaţii neavute
în vedere de legiuitor. Extinzîndu-se legea peste limitele sale, se aduce
atingere principiului legalităţii, care trebuie să guverneze activitatea de
interpretare şi aplicare a legii. în operaţiunea de interpretare, în domeniul
dreptului penal, avînd în vedere specificul său, de reglementare
coercitivă, trebuie să se respecte regula potrivit căreia dispoziţiile penale
sînt de strictă interpretare şi nu trebuie extinse la cazuri pe care legea nu
Ie-a avut în vedere (poenalia sunt strictissimae interpretationes).
1
1
42
r- TITLUL II; Legea penală şi limitele ei de aplicare.
CAPITOLUL II
RAPORTUL JURIDIC PENAL
SECŢIUNEA I
Realizarea legii penale prin Intermediul

raporturilor juridice penale
§ î. Consideraţii generale privind realizarea legii penale
53. Realizarea legii penale prin respectare şi aplicare;

raporturile juridice penale de conformare şi de conflict. Raporturile
juridice penaie pot fi definite ca raporturi ce iau naştere în acţiunea de
prevenire şi de combatere a infracţionalităţii. Legea penală se realizează,
în principal, prin respectare de către cei cărora li se adresează, care-şi
subordonează conduita prescripţiilor normelor penale. Dar, legea penală
se realizează şi prin aplicare, prin constrîngere, atunci cînd normele
penale au fost încălcate prin savîrşirea faptelor interzise.
Realizarea legii penaie, fie prin respectare, fie prin aplicare
(constrîngere), implică naşterea întotdeauna a unor raporturi juridice
penale numite de conformare, de cooperare, în cazul respectării legii, şi
de conflict sau contradicţie, în cazul săvîrşirii infracţiunilor care atrag
aplicarea legii şi intervenţia coerciţiei sale. Normele juridice penale nu se
pot realiza decît prin mijlocirea raporturilor juridice penaie, a celor două
cetegorii amintite 26 . Forma dominantă a raporturilor juridice penale ar fi
deci de conformare, întrucît legea se realizează, în principal, prin
respectare. Raporturile- juridice de conflict au un caracter .secundar,
întrucît realizarea îegii penale prin constrîngere reprezintă modalitatea
subsidiară de realizare a ei.
• 26 C. Bulai, op.cit..vol.I, p.45, 46; V. Dongoroz, op.cit., p.28; C. Mitrache,

op.cit., p.36.
§ 2. Raportul juridic penal de conformare
Elementele raportului juridic penai de conformare;

subiecte, conţinut, obiect. Raporturile juridice penale se nasc odată cu
intrarea în vigoare a legii penale care prin normele sale impune anumite
interdicţii sau obligaţii destinatarilor săi. Ca subiect al raportului juridic
penal de conformare apare în primul rînd statui, subiect bine determinat,
care impune obligaţia membrilor societăţii de a se abţine de la săvîrşirea
faptelor .ce vatămă anumite valori sociale, ocrotite prin normele penale
(norme prohibitive) sau de a realiza anumite acţiuni impuse de aceste
norme, în vederea apărării valorilor sociale -(norme onerative) . Celălalt
subiect al raportului juridic îl constituie persoana fizică, ce trebuie să se
conformeze comandamentelor impuse de normele juridice penale, adică
să aibă o conduită conformă dispoziţiilor cuprinse în aceste norme. Toţi
destinatarii legii trebuie să respecte obligaţiile impuse de normele juridice
penale în vederea asigurării ordinii publice. Raporturile juridice de
confomiare nu se nasc ca urmare a voinţei destinatarilor ci ele apar prin
autoritatea legii, odată cu intrarea sa în vigoare. Dacă nu se respectă
obligaţiile impuse şi se săvîrşesc faptele prevăzute de legea penală apar
raporturile juridice de conflict. Al doilea subiect nu este determinat în
individualitatea sa, fiind vorba de oricare dintre membrii societăţii cărora
se adresează legea. Conţinutul raportului juridic penal de conformare
constă în dreptul statului de a pretinde respectarea dispoziţiilor cuprinse
în normele penale, în vederea apărării valorilor sociale şi din obligaţia
celui căruia i se adresează legea de a respecta comandamentele acesteia,
adică de a se abţine de la săvîrşirea unor acţiuni de natură a vătăma
anumite valori sociale sau de a realiza anumite obligaţii impuse în
vederea aceleiaşi finalităţi (ocrotirea unor interese). Obiectul acestui
raport juridic îl constituie obţinerea unei conduite conforme obligaţiilor
impuse de normele juridice penale şi prin aceasta realizarea ordinii
publice27.
Raporturile juridice penale de conformare se nasc în momentul
apariţiei legii şi durează atît timp cît legea este în vigoare fiind legate de
durata activităţii legii.
27
C. Bulai, op.dt., vol.I, p.48, 49.
44
TŢTLUL ^ ;
§ 3. Raportul juridic penal de conflict
54. Noţiune. Raportul juridic penal de conflict poate fi definit, ca

fiind Legătura juridică (vinculum juris) dintre stat şi infractor, care se
naşte în momentul săvîrşirii infracţiunii, şi constă în dreptul statului de a
aplica sancţiunea prevăzută în norma penală încălcată (dreptul de a trage
la răspundere penală) şi obligaţia infractoraiui de a suporta sancţiunea (de
a răspunde penai), ca urmare a nesocotirii normei.
în examinarea raportului juridic penal de conflict se impun a fi
cercetate următoarele aspecte:
- momentul naşterii raportului juridic penal;
- structura raportului juridic penal (subiectele, conţinutul şi
obiectul său):
- durata raportului de drept penal, adică limitele între care se
încadrează naşterea şi stingerea acestuia;
- faptele juridice penale.
55. Momentut naşterii raportului juridic penal. Raportul juridic

penal de conflict se naşte în momentul săvîrşirii infracţiunii. Dreptul
statului de a trage la răspundere penală pe infractor şi obligaţia sa de a
suporta consecinţele faptei săvîrşite se nasc odată cu săvîrşirea
infracţiunii, tară să se condiţioneze existenţa raportului de identificarea
infractorului şi chiar de descoperirea infracţiunii. Urmărirea penală
porneşte in reni fără a se cunoaşte persoana făptuitorului. Prescripţia,
cauză care înlătură răspunderea penală,* curge de la data săvîrşirii
infracţiunii (art.122 al.ultim C.pen.), operînd asupra unui raport juridic
născut în. momentul comiterii faptei penale.
§ 4. Structura raportului juridic penal de conflict. (Elementele

raportului juridic penal de conflict)
56. A. Subiectele raportului juridic penal. Subiectele/aportului

juridic penal de_confiict sînt, statul şi infractorul. în mod invariabil, în
orice raport juridic penal unui dintre subiecte este statul, iar celălalt
infractorul - auto^ instigator, complice, minor, major, infractor primar,
, 45
recidivist etc., - cu toace trăsăturile şi caracteristicile care îl

individualizează sub aspectul periculozităţii sale sociale28.
Dreptul statului se realizează prin intermediul organelor judiciare,
ceea ce nu trebuie să ducă la concluzia că- legătura juridică apare între
aceste organe şi infractor. Statul, prin normele penale, a impus anumite
obligaţii cărora trebuie să se conformeze destinatarii normelor; în cazul
nerespectării lor, statul are dreptul de a trage la răspundere penală pe cei
care au încălcat legea, de a aplica sancţiunile prevăzute în norme, prin
mijlocirea organelor de judecată. Acestea apar ca subiecte ale raporturilor
procesual penale, prin care se valorifică raportul de drept penal material.
Al doilea subiect al raportului de drept penal de conflict este
infractorul, adică persoana fizică care întruneşte condiţiile cerute de lege
- vîrstă, responsabilitate şi libertate de hotărîre şi acţiune. Dacă cel care
săvîrşeşte fapta prevăzută de legea penală este un iresponsabil sau este
responsabil dar acţionează sub imperiul constrîngerii fizice ori morale, a
erorii etc, fapta nu constituie infracţiune şi nu poate genera răspunderea
penală a făptuitorului. Este posibil ca aceeaşi persoană să fie subiect în
mai multe raporturi juridice penale, cum este în cazul concursului de
infracţiuni.
In cazul unor fapte penale prin care se vatămă anumite atribute ale
persoanei (insulta art.205 C.pen., calomnia, art.206 C.pen., violarea
secretului corespondenţei, art.195 C.pen. etc.) acţiunea penală, aşa cum
prevede legea, se pune în mişcare la plîngerea prealabilă a persoanei
vătămate. Chiar în această situaţie subiect al raportului juridic penal
rămîne tot statul, întrucît numai e! are dreptul de a aplica pedeapsa
infractorului. Partea vătămată are dreptul să ceară pedepsirea celui
vinovat, dar odată formulată plîngerea pentru realizarea acestui drept, cel
îndreptăţit â trage la răspundere penală este tot statul.
57. B. Conţinutul raportului juridic penal. Conţinutul raportului

juridic de conflict este format din dreptul statului de a trage la răspundere
penală şi a aplica pedeapsa infractorului şi obligaţia acestuia de a suporta
consecinţele faptei săvîrşite şi anume aplicarea şi executarea pedepsei.
Realizarea dreptului statului, ca subiect cu autoritate, este întărită de
posibilitatea de a recurge la forţa sa de constrîngere, în toată perioada
desfăşurării raportului de drept penal, Dreptului statului îi corespunde
28 M. Basarab, op.cit., p.21.

46
TITLUL II; Legea penală şi lirrutele_ei de_aj)iicare
obligaţia infractorului de a suporta rigorile legii pentru fapta săvîrşită.

Obligaţia infractorului da a se supune aplicării şi executării pedepsei,
componentă a conţinutului raportului juridic penal, este echivalentă cu
răspunderea penală, care se realizează deci în cadrul raportului juridic
pena! de conflict. Răspunderea penală este personală fără a putea ii
transferată altei persoane pentru a o realiza. Nu se poate vorbi de obligaţia
infractorului fără a o corela cu dreptul statului. Noţiunea de răspundere
penală în sens larg implică dreptul statului de a trage la răspundere penală
pe infractor şi obligaţia acestuia de a suporta consecinţele faptei sale în
limitele prevăzute de lege, ceea ce echivalează cu conţinutul raportului
juridic penal. Statul pe lingă dreptul de a exercita constrîngerea în cazul
săvîrşirii unei infracţiuni, are şi obligaţia de a aplica pedeapsa în limitele
şi condiţiile prevăzute de lege, după cum infractorul, pe lîngă obligaţia de
a se supune pedepsirii sale, are dreptul de a cere să fie sancţionat în
conformitate cu reglementările incidente în cauză. Determinarea cu
exactitate a dreptului şi obligaţiei, stabilirea naturii pedepsei şi a
cuantumului sau se fac prin hotărîrea definitivă de condamnare, care pune
capăt unei prime etape din durata raportului juridic penal.
58.' C. Obiectul raportului juridic penal. Legătura juridică

stabilită între stat şi infractor urmăreşte realizarea consecinţelor ce decurg
din norma încălcată, adică aplicarea şi executarea pedepsei principale,
accesorii şi complimentare ori a măsurilor educative. In funcţie de
sancţiunea aplicată se poate prefigura durata celei de a doua etape a
raportului juridic de conflict. Dacă s-a aplicai o pedeapsă privativă de
libertate şi pedeapsa complimentară a interzicerii unor drepturi, durata
celei-de a doua etape se va determina în funcţie de cuantumul celor două
pedepse aplicate. Obiectul raportului de drept penal înseamnă realizarea
efectivă a conţinutului raportului juridic de contradicţie, cînd se consideră
că a luat sfîrşit procesul de reeducare a infractorului şi posibilitatea
reinserţiei sale sociale.
59. D. Burată raportului juridic penal de conflict. Durata

raportului juridic este încadrată intre două momente, unul iniţial, al
naşterii raportului, şi altul final, al stingerii lui. Momentul iniţial este
determinat de data săvîrşirii infracţiunii care dă naştere raportului juridic
de conflict. Momentul final coincide, de regula, cu realizarea obiectului
său, adică cu stingerea consecinţelor ce decurg din norma încălcată şi
anume executarea pedepsei (principale şi complimentare) sau a altor

sancţiuni (măsuri educative). In anumite cazuri durata raportului poate fi
mai redusă, cînd pe parcursul desfăşurării lui intervin anumite cauze de
înlăturare a răspunderii penale, ca amnistia, împăcarea părţilor şi alte
cauze, Alteori, durata poate fi mai mare, depăşind chiar durata pe care ar
fi avut-o în cazul aplicării pedepsei - este cazuî prescripţiei răspunderii
penale, în special în cazul întreruperii prescripţiei. In general, în durata
raportului juridic penal se pot distinge două etape: prima etapă, care
durează din momentul săvîrşirii infracţiunii şi pînă la pronunţarea
hotărîrii definitive de condamnare; a doua etapă care începe odată cu
hotărîrea definitivă de condamnare şi durează pînă la executarea pedepsei
principale şi complimentare, dacă aceasta din urmă a fost aplicată.
§ 5. Faptele juridice penale
60. Noţiune. Faptele juridice sînt acele situaţii, împrejurări de care

legea penală leagă naşterea, modificarea sau stingerea raportului juridic
penal. în funcţie de efectele faptelor juridice asupra raportului juridic
penal acestea pot fi: constitutive, modificatoare şi extinctive29.
61. a. Faptele juridice constitutive (sau generatoare). Sînt acele'

fapte care dau naştere raportului juridic de conflict; generatoare a acestui
raport este infracţiunea, prin care se înţelege fapta consumată, adică'
forma tipică, dar şi tentativa (forma atipică - tentativa de furt), precum şi
actele de participaţie îa săvîrşirea unei fapte prevăzute de legea penală,
manifestate sub formă de coautorat, instigare sau complicitate (coautorat
ia tîlhărie, instigare la furt şi complicitate la omor). în cazul săvîrşirii
unor fapte prevăzute de legea penală, sub incidenţa vreuneia din cauzele
prevăzute în art.44-51 C.pen. (legitimă apărare, constrîngere fizică şi
morală, iresponsabilitate, eroare de fapt etc.) întrucît le lipseşte vinovăţia,
ele nu constituie infracţiuni şi nu pot genera un raport juridic.
62. b. Faptele juridice modificatoare. Sînt acele fapte,

împrejurări, situaţii, prevăzute de legea penală, care modifică conţinutul
raportului juridic penal şi implicit durata lui. Din categoria acestora se pot
29 M. Basarab, op.cit., p.29.

48
aminti: intervenţia unei legi penale mai blînde, ulterior săvîrşirii faptei,
care se aplică în temeiul ari 13, 14 şi 15. C.pen.; graţierea, fie că aceasta
constă în comutarea pedepsei sau în reducerea ei; graţierea totală poate
constitui un fapt extinctiv, cînd nu s-a pronunţat o pedeapsă
complimentară sau cînd efectul ei se răsfrînge şi asupra acesteia.
63. c. Faptele juridice extinctive. Sînt' acele situaţii sau

împrejurări care duc ia stingerea raportului juridic penal. Faptul juridic
comun, care constituie modalitatea principală de stingere a raportului
juridic este executarea pedepsei principale, ce constă în închisoare sau
amendă, a celei complimentare precum şi a măsurilor educative, după caz.
Sînt considerate fapte juridice extinctive şi unele cauze generale care
înlătură răspunderea penală dintre care se pot aminti:
- amnistia (art.l 19), indiferent de momentul în care intervine;
- graţierea (art. 120), cînd este totală şi nu s-a pronunţat şi o
pedeapsă complimentară;
- prescripţia răspunderii penale (art. 122);
- prescripţia executării pedepsei (dacă nu s-a pronunţat şi o
pedeapsă complimentară art.125);
- lipsa plîngerii prealabile şi retragerea plîngerii (art.131, 132);
~ desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului (art.22);
- cauzele speciale de nepedepsire (denunţarea faptei de către
mituitor art.255 alin. 3, retragerea mărturiei mincinoase în condiţiile legii,
art.260 alin. 2 etc);
~ apariţia unei legi de dezincriminare {art. 12).
CAPITOLUL III
APLICAREA LEGII PENALE ÎN SPAŢIU
SECŢIUNEA I
Principiile de aplicare a legii penale în spaţiu
§ 1. Consideraţii generale
64. Preliminarii. Legea penală îşi extinde acţiunea în limitele unui

teritoriu determinat, asupra căruia statul respectiv îşi exercită
suveranitatea. Aplicarea legii penale pe un anumit teritoriu, ca principiu
de bază al aplicării legii penale în spaţiu, este o consecinţă directă a
principiului general şi absolut al suveranităţii. Orice lege penală, avînd
drept scop apărarea unităţii, independenţei, suveranităţii statului şi a
întregii ordini publice,' îşi extinde autoritatea pînă unde se exercită
suveranitatea statului, aplicîndu-se tuturor infracţiunilor săvîrşite pe
teritoriul ţării, în vederea ocrotirii valorilor fundamentale de care depinde
existenţa statului. Absolutizarea principiului teritorialităţii şi limitarea
aplicării legii penale în spaţiu, în funcţie de cerinţele acestuia, nu ar face
posibilă reprimarea tuturor infracţiunilor, indiferent de locul comiterii lor,
ceea ce ar duce la crearea unor situaţii de impunitate.
Astfel, dacă cetăţenii unui anumit stat comit fapte în străinătate,
care, după legea naţională constituie infracţiuni, pe care legea străină nu
le-a incriminat, ei nu vor putea fi traşi la răspundere în baza principiului
teritorialităţii în acel stat, întrucît faptele comise nu constituie infracţiuni.
Faptele fiind incriminate în statul al căror cetăţeni sînt făptuitorii, pentru
a se da eficienţă maximă legii penale, s-a instituit principiul
personalităţii, care dă efect legii penale nu în raport cu locul săvîrşiriî
infracţiunii, ci cu calitatea făptuitorului, a subiectului infracţiunii.
De asemenea, se pot comite pe un teritoriu străin fapte îndreptate
împotriva altui stal, care să nu fie incriminate de statul pe teritoriul căruia
s-au comis, ori, dacă sînt incriminate, regimul de sancţionare să nu fie
acelaşi ca în legea aparţinînd statului vătămat, la care se adaugă un interes
50
TULUL II; Legea penală şi limitele ei de aplicare
diminuat de pedepsire a faptelor de către statul pe teritoriul căruia s-au

comis, faţă de interesul vital al statului a cărui siguranţă a fost atinsă.
Pentru ca statul lezat să poată interveni cu o apărare eficace a intereselor
sale, s-a consacrat principiul realităţii sau protecţiunii reale, care extinde
efectul legii penale nu legat de locul comiterii faptei, ci de necesitatea
unei garanţii absolute a apărării statului asigurată numai prin aplicarea
legii naţionale.
în sfîrşit, sînt situaţii cînd cetăţenii străini,' după comiterea
infracţiunilor în străinătate, se refugiază pe teritoriul altui stat, cetăţeni a
căror extrădare nu se cere, sau nu poate fi acordată. Imperativul
sancţionării tuturor infracţiunilor cere tragerea îa răspundere penală şi a
acestei categorii de persoane, care nu se poate face de către statul pe
teritoriul căruia s-au refugiat, în baza principiului teritorialităţii, a
personalităţii sau a realităţii, fapt care a impus instituirea altui principiu,
denumit al universalităţii. Pe lîngă aceste principii consacrate în Codul
penai, instituţia extrădării completează reglementarea privitoare la
aplicarea legii în spaţiu.
SECŢIUNEA a Ii-a
Principiul teritorialităţii
§ 1. Concept şi limite
65. Concept.' Principiul teritorialităţii este principiul de bază în

cadrul aplicării legii penale în spaţiu, consacrat în art.3 C.pen., potrivit
căruia legea penală se aplică tuturor infracţiunilor săvîrşite pe teritoriul
României. Legea penală are în vedere infracţiunile săvîrşite pe teritoriul
ţării fără să intereseze calitatea celor ce ie comit, care pot fi cetăţeni
români, persoane ce domiciliază în România sau cetăţeni străini, întrucît
pnn 'faptele săvîrşite se aduce atingere valorilor sociale ocrotite de legea
penală şi întregii ordini de drept. în cazul săvîrşirii faptelor de către
cetăţenii străini sau persoane care nu domiciliază în România, condiţiile
de tragere la răspundere penală, de aplicare şi executare a sancţiunilor sînt
51
THZUI, II; Legea penala şi limitele ei de aplicare
incide cu limitele frontierelor de stat cu o adîncime conceptual

• determinată, practic limitată de posibilitatea reală a omului de
e x pl o r are, în condiţiile tehnicii actuale.
e) Spaţiul aerian este spaţiul de deasupra teritoriului terestru, al
apelor interioare şi a mării teritoriale ce se întinde în înălţime pînă la
limita spaţiului cosmic.
Fără a include în noţiunea de teritoriu navele şl aeronavele
române, întrucît ar fi o construcţie forţată şi artificială, Codul penal
prevede în art.143 că o infracţiune este săvîrşită pe teritoriul ţării şi atunci
cînd este comisă pe o navă sau aeronavă romană, desigur, cînd aceasta se
află în afara apelor teritoriale sau a spaţiului aerian român.
§ 3. Locul săvîrşirii infracţiunii
67. Teoriile formulate în literatură privind locui săvîrşirii

infracţiunii. Săvîrşirea infracţiunii implică, de regulă, realizarea acţiunii
şi producerea rezultatului în acelaşi loc, considerat loc al comiteri faptei.
Este posibil, însă, ca acţiunea să se săvîrşească pe teritoriul României, iar
rezultatul să se producă pe teritoriul altui stat, sau viceversa. în acest caz,
se pune problema dacă locui săvîrşirii infracţiunii trebuie considerat ceî al
realizării acţiunii, ca avînd preponderenţă în săvîrşirea faptei, sau al
producerii rezultatului, ori fără a se stabili o prevalentă a unui element
faţă de celălalt, să se considere ca loc al săvîrşirii faptei atît locul
comiterii acţiunii cît şi cel al producerii rezultatului, permiţmd, astfel,
intervenţia legii penale în toate etapele de comitere a faptei penale.
în literatura penală s-au elaborat mai multe teorii asupra locului
comiterii infracţiunii, fundamentate pe caracterul prioritar dat fie
elementului obiectiv, fie celui subiectiv al infracţiunii.
în acest sens s-a formulat teoria acţiunii, în concepţia căreia locul
comiterii infracţiunii este acela al săvîrşirii acţiunii, ca element material
al faptei penale, fără să intereseze locul unde s-a produs rezultatul
dăunător.
Fundamentată tot pe latura materială a infracţiunii, dar pe un alt
element al ei - rezultatul - este teoria rezultatului, care consideră că locul
săvîrşirii infracţiunii este aceia al producerii rezultatului, fără să
intereseze locul unde s-a comis acţiunea. Această teorie lasă descoperite
53
cele prevăzute în legea română, fără să intereseze reglementarea statului

căruia aparţine făptuitorul.
Pentru înţelegerea principiului teritorialităţii, trebuie să se
precizeze ce se înţelege prin "teritoriul ţării", în accepţiunea legii penale,
precum şi prin formularea de "infracţiune săvîrşită pe teritoriul ţării".
§ 2. Noţiunea de teritoriu în sensul legii penale
66. Elementele teritoriului ca noţiune juridico-penală. Noţiunea

de teritoriu în accepţiunea legii penale are un sens mai larg decît noţiunea
de teritoriu în sens geografic. Avînd un conţinut cu o sferă de cuprindere
mai mare, această noţiune a fost definită în art.142 C.pen. care stabileşte
că "Prin termenul teritoriu din expresiile «teritoriul României» şi
«teritoriul ţării» se înţelege întinderea de pămînt şi apele cuprinse între
frontiere, cu subsolul şi spaţiul aerian, precum şi marea teritorială cu
solul, subsolul şi spaţiul aerian ai acesteia". Din precizarea noţiunii de
teritoriu rezultă că aceasta 'cuprinde: suprafaţa terestră, apele interioare,
marea teritorială, subsolul teritoriului terestru şi acvatic şi spaţiul aerian
de deasupra teritoriului terestru şi acvatic (al apelor interioare şi mării
teritoriale).
a) Prin suprafaţa terestră (solul) se înţelege întinderea de pămînt
cuprinsă între frontierele politîco-geografice aie statului. Limitele
suprafeţei terestre, adică liniile frontierelor de stat, sînt stabilite prin
tratate de frontieră încheiate de statul nostru cu statele vecine
b) Apele interioare sînt apele curgătoare (fluvii, rîuri), sau
stătătoare (lacuri, bălţi), cuprinse între frontierele politico-geografice ale
statului, precum şi apele maritime interioare30. Regimul juridic al apelor
interioare este stabilit de statui căruia aparţin.
c) Marea' teritorială este fîşia de apă din mare care mărgineşte
suprafaţa terestră şi se întinde de-a lungul litoralului statului, fiind supusă
suveranităţii sale. Statul nostru a stabilit lăţimea mării teritoriale la 12
mile marine (22.224 m).
d) Subsolul teritoriului terestru şi acvatic (al apelor interioare şi al
mării teritoriale) este format din zona subterană avînd o întindere ce
30 Legea nr. 17 din 7 august 1990 privind regimul juridic al apelor maritime
interioare, al mării teritoriale şi a zonei cotigue ale României, Monitorul Oficial al
României, anul II, nr.99 din 9 august 1990.
52
unele situaţii, destul de numeroase, ca acelea a infracţiunilor formale sau

care se referă Ia tentativă.
Teoria preponderenţei fixează locul comiterii infracţiunii în
funcţie de locul unde s-a comis cel mai important act pentru realizarea
infracţiunii, actul care are eficienţa cea mai mare în cadrul activităţii
infracţionale.
O altă concepţie este aceea a ilegalităţii care consideră că locul
săvîrşirii infracţiunii aste acolo unde s-a comis prima activitate
pedepsibiîă (acte preparatorii sau tentativă incriminate), care învederează
o vinovăţie suficientă pentru a atrage răspunderea penală.
In sfîrşit o teorie de factură subiectivă, a voinţei infractorului,
consideră că locul comiterii infracţiunii este aceia unde infractorul a
înţeles, a voii să se producă rezultatul, chiar dacă acesta a avut loc pe alt
teritoriu.
Teoriile schiţate, prin absolutizarea criteriilor singulare ce stau la
baza lor, se dovedesc a fi înguste şi de aceea insuficiente în rezolvarea
tuturor situaţiilor practice,
Cea mai cunoscută teorie, care domină literatura şi legislaţia
panală, întrucît face posibilă intervenţia represiunii pe toată perioada de
desfăşurare a infracţiunii, este a ubicuităţii31.
Potrivit acestei teorii, locul săvîrşirii infracţiunii este considerat
locul unde s-a comis cel puţin un act de executare, o parte din acţiunea
ilicită, sau locui unde s-a produs rezultatul infracţional. Concepţia
ubicuităţii, în acord cu nevoile represiunii care trebuie să intervină în
oricare din momentele de comitere a infracţiunii, dă eficienţă legii penale
pe toată întinderea desfăşurării infracţiunii, pretutindeni unde s-au realizat
~ actul de executare, acţiunea, rezultatul - care pot fi situate spaţial pe
teritorii diferite.
Teoria ubicuităţii a fost şi este consacrată şi în legislaţia penală
romană. A fost consacrată în Codu! penal anterior în art.6, alin. 3, iar în
actualul cod în art.143, alin. 2, care prevede că "Infracţiunea se consideră
săvîrşită pe teritoriul ţării şi atunci cînd pe acest teritoriu ori pe o navă ori
aeronavă română, s-a. efectuat numai un act de executare ori s-a produs I
rezultatul infracţiunii". 1
Potrivit acestei concepţii, o infracţiune se consideră săvîrşită pe
teritoriul ţării noastre nu numai atunci cînd acţiunea şi rezultatul au avut
ubique= pretutindeni.
54
TITLUL H; Legea penală şi Umilele ei de aplicare
l c t>e teritoriul României sau pe o navă ori aeronavă română, situaţie care
u comportă discuţii, ci şi atunci cînd pe acest teritoriu sau pe o navă sau
eronavă romană s-a efectuat numai un act de executare ori s-a produs
rezultatul infracţiunii.
în lumina acestei concepţii pot fi rezolvate unele situaţii mai
complicate, legate de particularitatea ori structura unor anumite
infracţiuni, cum sînt infracţiunile continui, continuate şi de obicei, ori de
participaţie, cînd actele de cooperare s-au realizat pe teritorii diferite.
Legea penală română se aplică, aşadar, infracţiunilor săvîrşite pe
teritoriul ţării noastre, indiferent de calitatea celui ce le-a săvîrşit - român
sau străin - sau de rolul jucat în săvîrşirea lor. Sancţionarea străinului nu
este condiţionată de incriminarea faptei în legea străină (dubla
incriminare), fiind suficient ca fapta să fie prevăzută de legea penală
română.
Cetăţenii străini care au săvîrşit infracţiuni în România nu se vor
prevala de invocarea necunoaşterii legii penale (eroare de drept) sau de
dispoziţiile mai favorabile, existente în legea naţională, ca pedeapsa mai
biîndă sau altă sancţiune de drept penai de o factură atenuat coercitivă,
prevăzută în legea străină, în cazul incriminării" aceleiaşi infracţiuni, de
intervenţia unei legi de dezincriminare sau amnistie etc.
Dimpotrivă, aplicîndu-se legea penală română, aceasta va acţiona
în complexul reglementărilor sale aplicabile cazului concret, sub aspectul
condiţiilor de încriminare, a aplicării şi executării pedepsei principale şi
complementare, a aplicării măsurilor de siguranţă. Dispoziţiile unei legi
de dezincriminare, amnistie sau graţiere se vor a'plica şi,faptelor penale
săvîrşite de cetăţeni străini, care se încadrează în cerinţele actelor de
clementă sau de abolire a incriminării.
§ 4. Excepţii de la principiul teritorialităţii
68. Imunitate de jurisdicţie. Deşi legea penală română se aplică

tuturor infracţiunilor săvîrşite în limitele teritoriale ale statului nostru,
sînt totuşi situaţii cînd se comit infracţiuni pe teritoriul ţării, de către
anumite categorii de cetăţeni străini, faţă de care legea penală rămâne
inoperantă. Codul penai reglementează aceste situaţii în art.8, care
prevede ca "Legea penală nu se aplică infracţiunilor săvîrşite de către
reprezentanţii diplomatici ai statelor străine sau de alte persoane, care, în
55
conformitate cu convenţiile internaţionale, nu sînt supuse jurisdicţiei

penale a statuiui român".
Codul penal, în dispoziţia citată, face referiri la două categorii de
persoane, asupra cărora nu se poate întinde jurisdicţia organelor noastre
judiciare, şi anume;/'reprezentanţii diplomatici" şi "alte persoane".
Categoriile exceptate de la aplicarea legii penale române sînt determinate
prin convenţii internaţionale, cum, de altfel, stabileşte însăşi legea32.
în temeiul lor, reprezentanţii diplomatici nu pot fi reţinuţi, arestaţi,
judecaţi de către organele judiciare ale statului în care au fost acreditaţi.
Deşi fapta săvîrşită constituie infracţiune, aceste persoane nu pot fi
supuse jurisdicţiei organelor statului în care îşi îndeplinesc misiunea,
datorită calităţii sau situaţiei pe care o deţin în acea ţară. De asemenea,
localul, sediul reprezentanţelor diplomatice sînt inviolabile, Organele
statului de reşedinţă nu pot pătrunde în localurile reprezentanţelor
diplomatice în vederea efectuării unor percheziţii sau acte de urmărire,
fără consimţămîntul şefului misiunii diplomatice.
Dacă împotriva reprezentanţilor diplomatici nu se poate porni
urmărirea penală în cazul săvîrşirii infracţiunilor, întrucît se bucură de
imunitate jurisdicţională, ei pot fi declaraţi, în atare situaţii "persona non
grata", urmrnd a fi rechemaţi în ţară, potrivit uzanţelor diplomatice, de
către statul reprezentat. Imunitatea de jurisdicţie acordată de către lege
acestor persoane nu trebuie înţeleasă ca o cauză de înlăturare -a
răspunderii penale, de impunitate; faptele continuă să rămînă infracţiuni,
cu posibilitatea tragerii la răspundere penală de către organele judiciare
ale statului căruia aparţine făptuitorul.
O reglementare asemănătoare s-a dat şi statutului membrilor
misiunilor consulare, cu sublinierea că membrii misiunilor diplomatice se
bucură de o imunitate generală, pe cînd cei ai misiunilor consulare, de o
imunitate parţială, ce priveşte actele săvîrşite în exercitarea funcţiilor
33
consulare .
3- A se vedea, în acest sens, Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile

diplomatice, din 18 aprilie 1961, ratificată de statul nostru în 1968, publicată în B.Of.
nr.89 din 4 iulie 1968. Excepţiile prevăzute în art.8 privesc nu numai aplicarea legii penale
după principiul teritorialităţii, ci şi după celelalte principii - realităţii şi universalităţii.
33 Decretul nr.481 din 20 decembrie 1971 pentru aderarea ţării noastre la
Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile consulare, art.43 pct.l, publicat în B.Of. nr.10
din 26 ianuarie 1972.
56
TITLUL II; Legea penală şi limitele ei de aplicare_
Pe lîngă reprezentanţii diplomatici, legea prevede şi alte persoane

ce nu pot fi supuse jurisdicţiei penale a sîatuîui român, din categoria
cărora fac parte şefii statelor străine aflaţi în ţara noastră sau în trecere
prin ţara noastră, şefii guvernelor străine şi alte persoane oficiale a căror
statut juridic este stabilit prin convenţii internaţionale.
69. Alte categorii exceptate. Se pune problema dacă se aplică

legea penală româna, de către organele jurisdicţîonale române, în cazul
infracţiunilor săvîrşite la bordul navelor sau aeronavelor străine, aflate pe
teritoriul ţării noastre. Se impun următoarele distincţii:
-~ în cazul navelor sau aeronavelor militare, care se află pe
teritoriul statului nostru (în porturile sau aeroporturile româneşti, în apele
teritoriale române), cu aprobarea guvernului român, infracţiunile săvîrşite '
la bordul acestor nave sau - aeronave nu cad sub jurisdicţia organelor
statului român;
- In ce priveşte infracţiunile săvîrşite la bordul navelor comerciale,
cînd se află pe teritoriul României sau în cazul săvîrşirii unor infracţiuni
de către personalul acestor nave pe teritoriul ţării noastre, se aplică legea
penală română de către organele noastre judiciare. Faţă de aceste situaţii
acţionează principiul teritorialităţii, aşa cum rezultă din art.17 alin.l din
Legea nr. 17/1990 privind regimul juridic ai apelor maritime interioare, al
mării teritoriale şi a zonei contigue ale României (B.Of. al României
nr.99, din 9 august 1990). Această lege prevede o excepţie, cînd nu se
aplică legea penală română şi anume în situaţia cînd s-au săvîrşit
infracţiuni la bordul navelor comerciale aflate in trecere prin marea
teritorială. Legea penală română şi organele jurisdicţionale române
intervin şi în această situaţie, cînd s-au săvîrşit infracţiuni la bordul
navelor comerciale, în următoarele condiţii: a) infracţiunea a fost săvîrşită
de un cetăţean român sau de o persoană iară cetăţenie care are domiciliul
m România; b) infracţiunea este îndreptată împotriva intereselor
Komamei, a unui cetăţean român sau a unei persoane rezidente în
România;- c) infracţiunea este de natură să tulbure ordinea şi liniştea
publică în ţară sau ordinea în .marea teritorială; d) exercitarea jurisdicţiei
române este necesară pentru reprimarea traficului ilicit de stupefiante; e)
s-a cerut în scris asistenţa autorităţilor române de căpitanul navei sau de
im agent diplomatic ori funcţionar consular a! statului al cărui pavilion
este arborat de navă.
57
Pe cale de convenţii internaţionale nu sînt supuse jurisdicţiei

statului român nici trupele străine staţionate pe teritoriul României sau în
trecere pe acest teritoriu; de regulă se aplică legea statului căruia aparţin
acele trupe. Prin convenţii bilaterale se stabileşte regimul juridic al
trupelor staţionate sau în trecere pe un teritoriu străin.
SECŢIUNEA a IH-a
Principiile complementare de aplicare a

îegli penale în spaţiu
70. Preliminarii. Infracţiunilor săvîrşite în străinătate li se aplică

legea penală română în baza principiilor personalităţii, realităţii şi
universalităţii, denumite în literatură principii complementare, prin a
căror intervenţie se acoperă limitele acţiunii legii penale în spaţiu impuse
de principiul teritorialităţii.
§ 1. Principiul personalităţii legii penale
71. Fundament. Aplicarea legii penale române potrivit

principiului personalităţii are loc în cazul săvîrşirii infracţiunilor în
străinătate de către un cetăţean român sau o persoană fără cetăţenie care
domiciliază în ţara noastră. Consacrat în art.4 C.pen., principiul
personalităţii impune o conduită conformă cu legea cetăţenilor români şi
străinilor care au domiciliul în ţara noastră, nu numai cînd se află în ţară,
ci şi în cazul deplasării !or în străinătate.
Acest principiu, în literatura penală, a fost cunoscut sub denumirea
de principiul naţionalităţii sau al cetăţeniei. O asemenea formulare în
condiţiile de reglementare a legislaţiei române este necorespunzătoare,
întrucît codul nu limitează aplicarea legii penale române numai la
cetăţenii români, ci o extinde şi asupra persoanelor domiciliate în
România.
58
72. Condiţii de aplicare. Pentru aplicarea legii penale române

după principiul personalităţii, se cer întrunite mai multe condiţii, unele
referitoare la fapte, altele la persoana făptuitorului,
A. Condiţii referitoare Ia faptă. Legea penală cere ca
infracţiunea să se fi săvîrşit în afara teritoriului ţării. Formularea de
"savîr'şirea unei infracţiuni" trebuie înţeleasă în sensul art.144 C.pen.,
adică o infracţiune consumată, o tentativă pedepsibilă sau un act de
cooperare Ia săvîrşirea unei fapte prevăzute de legea penală română
(coautorat, instigate sau complicitate).
Aşa cum rezultă din interpretarea art.4 C.pen., fapta săvîrşită în
afara teritoriului ţării se cere să fie infracţiune potrivit legii penale
române. Actualul Cod penal nu mai impune condiţia dublei incriminări,
adică a incriminării faptei săvîrşite ca infracţiune atît în legea naţională
cît şi în legea statului unde a avut ioc. Dacă, după săvîrşirea faptei în
străinătate, intervine o lege de dezincrirainare în statul nostru, urmărirea
penală nu va mai începe, iar dacă a început, va înceta. In cazul în care
fapta este incriminată şi de legea străină, tragerea la răspundere penală se
face în condiţiile prevăzute de legea română, fără a se putea invoca, de
către cetăţeanul român, dispoziţiile mai favorabile, care, eventual, ar
exista în reglementarea străină. Dezincriminarea faptei, intervenită în
statui, străin, nu profită infractorului român sau străin domiciliat în ţară,
întrucît nu interesează reglementarea dată de statul străin şi nici
modificările intervenite în acea legislaţie.
Dacă făptuitorul a fost judecat în străinătate şi a executat pedeapsa
pronunţată de instanţa străină, în cazul în care acelaşi cuantum a fost
pronunţat şi de instanţa română, cele două raporturi juridice s~au stins în
acelaşi timp. Admiţînd că instanţa română a pronunţat o pedeapsă, mai
mare, ceea ce a executat în străinătate se va deduce din pedeapsa
pronunţată de organul de judecată din ţara noastră (art.89 C.pen.), urmînd
ca făptuitorul să execute restul de pedeapsă, cu. condiţia sa au fi intervenit
amnistia., graţierea sau alta cauză de înlăturare a răspunderii penale,
potriviUegii penale române.
In ipoteza în care, pentru, fapta săvîrşită în străinătate, legea penală
română subordonează pornirea procesului penal de plîngere prealabilă a
parţu vătămate şi o astfel de plîngere nu s-a făcut, urmărirea penală nu
>ate începe datorită nerealizării condiţiei impuse de lege. Dacă această
japţă este incriminată şi în legea străină, iar pornirea procesului penal se
ta
ce din oficiu, fapta va fi urmărită în baza legii străine.
59
B. Condiţii privitoare Sa persoană. Făptuitorul, potrivit legii,

trebuie să fie cetăţean român sau străin domiciliat în România.
în privinţa urmăririi, legea nu prevede vreo condiţie legată de
prezenţa infractorului în ţară (art.237 alin,4, art.254 C.pr.pen. şi art.177
alin.penultim, C.pr.pen. combinat cu art,291 C.pr.pen.). Dispoziţiile
procedurale (art. 10 C.pr.pen,) nu înscriu printre cazurile care împiedică
punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale şi lipsa făptuitorului.
§ 2. Principiul realităţii legii penale
73, Fundament. Potrivit principiului realităţii (sau ai protecţiei

reale) consacrat în art.5 C.pen., legea penală română se aplică
infracţiunilor săvîrşite în afara teritoriului ţării, contra statului român sau
contra vieţii unui cetăţean român, ori prin care s-a adus o vătămare gravă
integrităţii corporale sau sănătăţii unui cetăţean român, cînd sînt săvîrşite
de un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie care nu domiciliază
pe teritoriul ţării. Aplicarea legii penale în baza acestui principiu se
justifică de necesitatea apărării acestor valori împotriva faptelor comise în
străinătate de străini. Principiul a mai fost denumit al naţionalităţii
(cetăţeniei) pasive. ,
74, Condiţii de aplicare. Aplicarea legii penale române în temeiul

principiului realităţii cere cumularea mai multor condiţii, privitoare la
faptă, la persoana făptuitorului şi la urmărire.
A. Condiţii privitoare la faptă. Ca şi în cazul aplicării legii
penaie române în conformitate cu celelalte principii adiacente principiului
teritorialităţii, şi principiul realităţii impune ca fapta să fie săvîrşită în
străinătate, cu aceeaşi menţiune, ca întreaga activitate şi rezultatul să se fi
produs pe teritoriul străin.
Din reglementarea dată principiului realităţii de actualul Cod
pena!, rezultă că nu orice infracţiune săvîrşită în străinătate, de categoriile
de persoane indicate, prin care se vatămă interesele statului român, se
poate sancţiona în baza principiului realităţii, ci numai infracţiunile
limitativ indicate de lege; art.5 C.pen. prevede, în acest sens, infracţiunile
contra statului, respectiv faptele penale cuprinse în Titlul I al Părţii
speciale a Codului penal, iar în ce priveşte infracţiunile ce pot fi comise
împotriva cetăţenilor români, legea indică numai infracţiunile contra vieţii
60
TITLUL II; Legea penală ^
unui cetăţean român (infracţiunea de omor - art.174 C.pen. ş.'a.) sau prin
care s-a adus o vătămare gravă a integrităţii corporale sau sănătăţii
acestuia (art.182, 184 C.pen.). în aceste cazuri, legea penală se aplică fie
că este vorba de o infracţiune consumată sau o tentativă, ori de comiterea
acestor fapte de către cetăţenii străini în calitate de autor, instigator sau
complice.
Legea fiind limitativă în ce priveşte indicarea infracţiunilor,
înseamnă că pentru celelalte categorii de infracţiuni prin care se pot
vătăma interesele statului român, ce nu fac parte din cele prevăzute în
art.5 (falsificarea de monede ~ art.282 C.pen., falsificarea de timbre,
mărci sau bilete de transport - art.283 C.pen. etc), sau interesele unui
cetăţean român (lovirea r art.180 C.pen., lipsirea de 'libertate în mod
ilegal - ari. 189 C.pen., insulta - art.205 C.pen., calomnia - art.206 C.pen.
etc), precum şi infracţiuni împotriva patrimoniului (furtul - art.208
C.pen., abuzul de încredere - art.213 C.pen., înşelăciunea - art.215
C.pen., distrugerea - art.217 C.pen. etc), săvîrşite în străinătate de străini,
se va aplica legea penală română potrivit principiului universalităţii, în
condiţiile prevăzute de lege, care constituie cadrai său de aplicare.
Pentru categoria de fapte incluse în sfera de acţionare a
principiului realităţii, legea nu cere condiţia dublei incriminări. In cazul în
care în legea străină sînt incriminate unele fapte, nu interesează regimul
lor de sancţionare. Apariţia unor legi de dezincriminare sau amnistie în
statul străin nu produce consecinţe juridice în raport cu faptele comise,
efect subsecvent ai lipsei condiţiei dublei incriminări. Săvîrşindu-se fapte
prin care se vatămă statul român (dacă se constată dubla incriminare) sau
dreptul la viaţă al unui cetăţean român, sancţiunea aplicată de instanţa
română va fi mai mare întrucît legea română a acţionat în apărarea unui
interes propriu, aşa că, în cazul judecării şi sancţionării acestor fapte în
străinătate, şi a executării pedepsei, ceea ce s-a executat se va deduce din
pedeapsa aplicată de instanţa română, potrivit art.89 C.pen.
B. Condiţii privitoare Ia persoana făptuitorului. Făptuitorul, aşa
cum prevede legea, trebuie să fie cetăţean străin sau străin care nu
domiciliază pe teritoriul ţării.
C. Condiţii privind urmărirea. Ca şi în situaţia principiului
personalităţii, legea nu reclamă prezenţa infractorului pe teritoriul ţării
noastre pentru a se pomi urmărirea penală. Potrivit dispoziţiei Codului de
procedură penală, punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale ori
61
desfăşurarea urmăririi penale nu sînt împiedicate de lipsa infractorului

(art.10, 237, alin.4 şi 254 C.pr.pen.).
Legea penală condiţionează însă punerea în mişcare a acţiunii
penale de autorizarea prealabilă a Procurorului General (art.4, alin.2).
Dacă sînt satisfăcute condiţiile legii, are loc judecata pentru infracţiunile
comise în străinătate, iar în situaţia în care într-o anumită împrejurare
făptuitorul va fi descoperit pe teritoriul ţării noastre sau se va fi obţinut
extrădarea, va fi supus la executarea pedepsei, scăzîndu-se durata din
pedeapsa executată în străinătate pentru aceeaşi infracţiune (art.89
C.pen.), cu condiţia să nu fi operat prescripţia sau alte cauze de înlăturare
a răspunderii penale potrivit legii penale române. Amnistierea faptei în
străinătate, condamnarea şi stingerea executării pedepsei prin graţiere sau
aîte cauze prevăzute de legea ţării unde a fost condamnat făptuitorul, nu
produc nici o consecinţă juridică în raport cu legea română.
§ 3. Principiul universalităţii legii penale
75. Fundament. în baza principiului universalităţii consacrat de

art.6 C.pen., legea penală română se aplică oricăror fapte săvîrşite în
străinătate, cu excepţia celor prevăzute de art.5 C.pen., de către un
cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie care nu domiciliază în
România.
Reglementarea cuprinsă în art.6 prevede, în primul rînd,
posibilitatea aplicării legii penale române faptelor săvîrşite de categoriile
de persoane indicate, îndreptate împotriva intereselor statului român, sau
ale unui cetăţean român, altele decît cele enumerate limitativ în art.5
C.pen., precum şi infracţiuni care au lezat interese ale unui stat străin sau
ale cetăţenilor străini. Acţiunea legii penale şi în acest caz se explică prin
solidaritatea statului nostru cu celelalte state, în lupta împotriva
fenomenului infracţionalităţii, în vederea realizării dezideratului general
al reprimării tuturor infracţiunilor, oriunde ar fi locul lor de comitere.
76. Condiţii de aplicare. Aplicarea legii penale potrivit

principiului universalităţii presupune realizarea cumulativă a următoarelor
condiţii.
A. Condiţii privitoare la faptă. Aceeaşi condiţie, întîlnită şi în
aplicarea celorlalte principii - săvîrşirea faptei în străinătate -, este cerută
62
TULUL II; Legea penaid }i urnitele ei de aplicare
• de reglementarea principiului universalităţii. Faptele săvîrşite în

ăinătate, c j n c ţ p r i v e s c interesele statului român sau ale cetăţenilor
omâni, trebuie să fie altele decît cele prevăzute în art.5 C.pen., întrucît în
cazul comiterii lor legea penală se aplică conform principiului realităţii.
Se pot aminti falsificarea de monedă, falsificarea de timbre, mărci sau
bilete de transport ş.a. (cînd privesc interesele statului român), sau
infracţiunile de lovire, calomnie, insultă, furt, tîihărie, înşelăciune (cînd
privesc persoana sau proprietatea ei).
O condiţie referitoare la faptă, care nu este cerută de nici un
principiu complementar de aplicare a legii penale în spaţiu, este aceea a
dublei incriminări. Legea, în art.6 lit. a), cere ca fapta să fie prevăzută ca
infracţiune şi de legea penală a ţării unde a fost săvîrşită. Condiţia dublei
incriminări trebuie să fie realizată în orice ipoteză de comitere a faptei ••
infracţiune consumată sau tentativă. Dezincrirninarea faptei pe teritoriul
statului căruia ş-a comis face să dispară condiţia dublei incriminări, şi, pe
cale de consecinţă, posibilitatea tragerii la răspundere penală (ca şi în
cazul dezincriminării intervenită în statul român).
B. Condiţia privitoare Ia persoană. Aceeaşi condiţie cerută de
principiul, dezvoltat în cele ce precedă, ca fapta să fie săvîrşită de un
cetăţean străin sau de o persoană care nu domiciliază în România este
prevăzută şi de reglementarea principiului universalităţii, fiind necesară
întrunirea ei în momentul săvîrşirii infracţiunii.
C. Condiţii privitoare la urmărire. Spre deosebire de principiul
personalităţii şi realităţii, a căror reglementare permite judecarea şi
condamnarea în lipsă a infractorului, principiul universalităţii impune
corniţa ca făptuitorul să fie prezent în ţară (art.6 lit. b), o prezenţă
voluntară.
Dacă infracţiunile comise în străinătate au vătămat interesele
statului român sau ale uniri cetăţean român, infractorul poate fi judecat şi
în cazul cînd s-a obţinut extrădarea lui, în urma cererii făcute de statul
român statului străin, pentru remiterea infractorului, în vederea urmăririi
şi judecării.
Urmărirea şi judecarea nu pot avea loc dacă, potrivit legii statului
unde infractorul a comis fapta, există vieo cauză care împiedică punerea
m mişcare a acţiunii penale, cum ar fi lipsa plîngerii prealabile a
persoanei vătămate sau sesizarea ori autorizarea unui anumit organ al
statului străin, ori există vreo cauză care împiedică continuarea procesului
Penal (amnistia). De asemenea, dacă în legea statului străin există o cauză
63
care împiedică executarea pedepsei (prescripţia), sau pedeapsa a fost

executată, ori considerată executată, raportul juridic penal se stinge. Este
posibil ca aceeaşi faptă săvîrşită în statul străin să fi fost judecată în acel
stat şi să fi atras o condamnare. Dacă pedeapsa pronunţată nu a fost
executată sau executarea este numai parţială, instanţele noastre vor
proceda la recunoaşterea hotărîrii străine potrivit dispoziţiilor legii
române (art.519, art.521C.pr.pen.) cu următoarele consecinţe: dacă
pedeapsa a fost executată, răspunderea penală încetează; dacă pedeapsa a
fost executată numai în parte, făptuitorul va fi obligat la executarea
restului de pedeapsă, deducîndu-se potrivit art.89 C.pen., partea din
pedeapsă executată în străinătate.
77. Legea penaiă şi convenţiile internaţionale. Necesitatea

aplicării legii penale române infracţiunilor săvîrşite în străinătate de un
cetăţean străin sau de o persoană care nu domiciliază în România a impus
reglementarea cuprinsă în art.5 şi 6 din Codul penal care consacră
realitatea şi universalitatea legii penale.
Cadrul legal, cu sediul indicat, se aplică aşa cum prevede art.7
C.pen., dacă nu se dispune altfel printr-o convenţie internaţională. Rezultă
din dispoziţia citată că, în cazul unui concurs de reglementări în această
materie, concurs între convenţii internaţionale şi dispoziţiile Codului
penal, vor avea prioritate convenţiile internaţionale, care au un caracter
special faţă de reglementarea cuprinsă în Codul penal. în cazul în care
statul român a încheiat convenţii internaţionale cu statele străine pentru a
supune răspunderii penale persoanele care săvîrşesc infracţiuni în
condiţiile art.5 şi 6 C.pen., se vor aplica aceste convenţii care reprezintă
izvorul principal în materie. In lipsa convenţiilor internaţionale, pentru
rezolvarea situaţiilor juridice de felul celor examinate mai sus, îşi vor găsi
aplicarea dispoziţiile din legea penală. Dispoziţiile cuprinse în art.5 şi 6
C.pen., vor putea fi aplicate atunci cînd există convenţii internaţionale, în
completarea lor, dacă nu sînt contrare dispoziţiilor cuprinse în convenţii.
In vederea sancţionării diferitelor categorii de infracţiuni, statele
au încheiat convenţii avînd ca obiect sancţionarea traficului de
stupefiante, traficului de publicaţii obscene, falsificării de monedă,
34
pirateriei, comerţului cu femei şi copii, sclavajului şi altele .
34
Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea terorismului internaţional, adoptată
la Geneva, în 27 mai 1937 prin care statele s-au obligat să sancţioneze atentatele împotriva
vieţii şi sănătăţii şefilor de state (în C.pen. s-a prevăzut infracţiunea din art.171);
64
SECŢIUNEA a IV-a
Extrădarea
§ 1. Noţiunea extrădării
78. Definiţie; trăsături; concepţiile privind natura extrădării.

Extrădarea, ca act bilateral intervenit între două state, constă în remiterea
unui infractor sau condamnat de către statul solicitat, pe teritoriul căruia
s-a refugiat acesta, statului solicitant, în vederea judecării sau executării
pedepsei.
Din definiţia dată, rezultă că extrădarea, ca act bilateral de
asistenţă juridică internaţională, presupune o cerere de extrădare din
partea statului interesat, care, în terminologia consacrată, poartă
denumirea de extrădare activă, pe de o parte, şi remiterea infractorului de
către statul pe teritoriul căruia se află acesta, denumită extrădare pasivă,
pe de altă parte.
Asupra naturii juridice a instituţiei extrădării, în evoluţia sa
istorică, în literatura de specialitate s-au formulat concepţii diferite.
într-o primă concepţie, s-a susţinut că extrădarea este un act cu
caracter exclusiv guvernamental, dreptul de decizie asupra cererii de
extrădare fiind în puterea guvernului statului solicitat; sistemul bazat pe
această concepţie s-a numit guvernamental sau politic.
Convenţia asupra marii libere de la Geneva, 1958, în baza căreia pirateria este considerată
crimă internaţională (în C.pen. pirateria este prevăzută în art.212); Convenţia privind
desfiinţarea sclaviei, a traficului de sclavi de Ia Geneva, 1956 (în C.pen, sclavia este
incriminată în art.190); Convenţia asupra stupefiantelor din 1961 a O.N.U., ratificată prin
Decretul nr.626/1973 (în C.pen. s-a incriminai traficul de stupefiante în art.312);
Convenţia pentru reprimarea falsificatorilor de monede de la Geneva (C.pen, a incriminat
falsificarea de monede.timbre sau valori străine în art.,284); Convenţia pentru reprimarea şi
abolirea traficului de fiinţe umane şi a exploatării prostituării altuia din 1949 (în C.pen. s-a
incriminat proxenetismul în art.329); Convenţia de Ia Haga pentru protecţia bunurilor
culturale în caz de conflict armat din 195*. ratificată de statul român în 1958 (în C.pen. s-a
incriminat distrugerea, jefuirea sau însuşirea unor valori culturale, arî.360); Convenţia
împotriva torturii şi a altor pedepse şi tratamente cu cruzime, inumane sau degradante de la
New York, 198=1 la care a aderat România în octombrie 1990 (în C.pen. s-a încriminat
tortura în art.267* prin Legea nr.20/1990, eîc).
65
Drept penal Partea generata.
într-o concepţie opusă, s-a afirmat că singurele organe în drept a \

decide asupra cererii de extrădare sînt instanţele de judecată, negîndu-se
total dreptul autorităţii guvernamentale de a se pronunţa asupra admiterii
sau respingerii cererii de remitere a infractorului; sistemul a fost denumit
jurisdicţional.
Cea de-a treia orientare, recunoscînd complexitatea instituţiei
extrădării, a învederat că nu se poate neglija activitatea organelor
judiciare chemate a se pronunţa asupra realizării condiţiilor cerute de lege
pentru a se admite extrădarea, după cum nu se poate neglija faptul că
extrădarea pune faţă în faţă două state, două suveranităţi, de unde rolul
guvernului de a decide, în ultimă instanţă, asupra cererii de extrădare;
această concepţie stă la baza sistemului denumit mixt, potrivit căruia
extrădarea are un caracter jurisdicţional, prin competenţa organelor
judiciare care verifică întrunirea condiţiilor extrădării şi un caracter
politic prin acordarea dreptului guvernului de a se pronunţa asupra
admiterii şau respingerii extrădării.
. Concepţiile exprimate în literatură, cunoscute sub denumirea de
sistem guvernamental, judiciar şi mixt — în ordinea enunţării - şi-au găsit
consacrarea pe plan legislativ.
în reglementarea instituţiei extrădării prin Legea nr.4/1971 şi a
convenţiilor de asistenţă juridică încheiate de stătu! nostru cu alte state
extrădarea a avut un caracter mixt (sistemul mixt), jurisdicţional şi
politic. Caracterul jurisdicţional rezulta din competenţa organelor
judiciare de a verifica întrunirea condiţiilor de fond şi formă prevăzute de
lege pentru admiterea extrădării, iar caracterul politic se evidenţia din
dreptul guvernului de a se pronunţa, în cazul hotărîrii date de instanţele de
judecată, asupra oportunităţii extrădării. Guvernul hotăra asupra admiterii
sau respingerii cererii de extrădare. întrucît prin Constituţia din 1991, în
art,19 pct, 3 se prevede că: "...extrădarea se hotărăşte de justiţie" se
impune precizarea că s-a schimbat natura juridică a extrădării, în sensul
că dintr-un act cu caracter complex, politico-juridic, a devenit un act cu
caracter jurisdîcţionaî, ceea ce înseamnă înlocuirea sistemului mixt cu cel
35
jurisdicţional . Deoarece art. 150 din Constituţia României prevede că
legile şi toate actele normative rămîn în vigoare în măsura în care nu
contravin Constituţiei, rezultă că dispoziţiile art.23 alin. 1-3 din Legea
nr.4/1971 privitoare la extrădare trebuie considerate abrogate implicit, în
1
A se vedea şi N. Giurgiu, op.cit., vol.I, p.87; M. Basarab, op.cit., p.48.
TITIJUL II; Lenea penala şi li
asura în care au corespund prevederilor constituţionale referitoare ia

reanul care hotărăşte asupra admiterii cererii de extrădare.
8 2. Izvoarele juridice ale extrădării
79. Convenţiile internaţionale, reciprocitatea, Segea privind

extrădarea. Codul penai anterior reglementa extrădarea în art.16-19,
procedura de extrădare fiind cuprinsă în Codul de procedură penală
art.539-547.
Actualul Cod penai nu cuprinde norme privind condiţiile
extrădării. Codul penal cuprinde însă un îext, ari,9, care prevede că .
"Extrădarea se acordă sau poate fi solicitată pe bază de convenţie
internaţională, pe bază de reciprocitate şi, în lipsa acestora, în temeiul
legii". Textul citat prevede doar izvoarele juridice ale extrădării şi ordinea
de funcţionare a acestora. Fiind un act bilateral între state, este firesc, aşa
cum prevede legea, ca sursă normativă principală, cu caracter prioritar, să
o constituie convenţiile internaţionale încheiate de statul nostru cu alte,
state. Astfel, s-au încheiat asemenea tratate şi convenţii cu o serie de
state, dintre care se pot aminti: tratatui dintre România şi Albania privind
asistenţa juridică în cauzele civile, familiale şi penale, B.Of. din 4
ianuarie 1961; tratatul dintre România şi Bulgaria, B.Of. din 31 martie
1959; tratatul dintre România şi Republica Cehă şi Slovacă, B.Of. nr.6
din 18 februarie 1959; Convenţia de asistenţă juridică în materie civilă şi
penală între România şi Grecia, B.Of. nr.78 din 3 iunie 1973; Convenţia
dintre România şi Italia, B.Of. nr.77 din anul 1973; Convenţia dintre
România şi Maroc din 30 august 1972; Convenţia dintre România şi
Tunisia, B.Of. nr.ll din 29 ianuarie 1972; Convenţia dintre România şi
Turcia, B.Of. nr.93 din 29 iulie 1970; Convenţia dintre România şi
Belgia, B.Of. nr.34-35 din 23 aprilie 1977, şi altele. în lipsa convenţiilor
internaţionale, extrădarea poate fi acordată în baza declaraţiilor de
reciprocitate. Prin declaraţie de reciprocitate se înţelege angajamentul pe
care-1 ia statul care solicită extrădarea unei persoane, faţă de statul
solicitat, că, în cazul în care va admite cererea de extrădare, va soluţiona
favorabil o eventuală cerere de extrădare de aceiaşi fel, pe care o va
formula statui solicitat.
In ordinea surselor, normative indicate în art.9 C.pen,, urmează
legea, care intră în acţiune în absenţa primelor două categorii de izvoare
67
preferate. Reglementarea extrădării, în prezent, s-a făcut pe calea unei legi

speciale, nr.4/197136, care, prevede condiţiile de fond ale extrădării şi
procedura acesteia.
§ 3. Condiţiile extrădării
80. Condiţiile privitoare la faptă, pedeapsă şi persoană. Pentru

admiterea extrădării se cer întrunite anumite condiţii care se referă la
faptă, la pedeapsă şi la persoană.
A. Condiţii referitoare Ia infracţiune.
1. Legea dispune ca fapta pentru care se cere extrădarea să fie
incriminată atît în legea străină, cît şi în legea penală română (dublă
incriminare). Această cerinţă priveşte atît fapta consumată, cît şi tentativa
(art.3, alin.l). O prevedere asemănătoare este cuprinsă şi în tratatele de
asistenţă juridică încheiate de statul nostru cu alte state. Din această
condiţie rezultă consecinţa că în cazul dezincriminării faptei, potrivit legii
penale române, extrădarea au mai poate fi admisă.
2. Infracţiunea se cere a fi săvîrşită în străinătate, pe teritoriul
statului solicitant sau împotriva intereselor acestuia. Dacă infracţiunea a
fost comisă pe teritoriul ţării noastre sau în condiţiile art.5 C.pen.
extrădarea nu poate fi admisă; în aceste cazuri, de acţionare a principiului
teritorialităţii şi realităţii, statul nostru are o competenţă exclusivă.
B. Condiţii privitoare Ia pedeapsă. Infracţiunea pentru care se
cere extrădarea trebuie să prezinte o anumită gravitate reflectată în
pedeapsă, potrivit legilor celor două state. Astfel, legea impune că
extrădarea, în vederea urmăririi şi judecării, poate fi acordată dacă fapta
săvîrşită este prevăzută de lege cu o pedeapsă privativă de libertate mai
mare de 2 ani sau cu o pedeapsă mai grea.
în cazul extrădării solicitată în vederea executării pedepsei, se cere
ca pedeapsa pronunţată de instanţă să fie mai mare de 1 an sau o pedeapsă
mai grea.
C. Condiţii privitoare la persoană. Legea stabileşte regula că
orice persoană care a săvîrşit o infracţiune sau a fost condamnată în
străinătate poate fi extrădată, cu unele excepţii.
36
Publicată în B.Of. nr.35, p. I, din 18 martie 1971.
68
\ o primă excepţie o constituie aceea potrivit căreia cetăţenii

sau persoanele fără cetăţenie care domiciliază în România nu pot
. Această excepţie constituie o inserare legislativă a
denumit în doctrină al neextrădării naţionalilor sau al
rădăr cetăţenilor străini. Neextrădarea cetăţenilor români sau a
CX
soanelor fără cetăţenie care domiciliază în România, nu înseamnă
P
onerarea lor de răspundere penală, ci, pentru faptele săvîrşite în
trăinatate, vor fi supuşi răspunderii penale în conformitate cu principiile
care reglementează aplicarea legii penale în spaţiu.
2. O altă dispoziţie de excepţie o constituie aceea, potrivit căreia,
persoanele care au obţinut drept de azil în România nu pot fi extrădate." în
Constituţia României, în Titlul II "Drepturile, libertăţile şi îndatoririle
fundamentale", cap. 1, art.18, se prevede că "Dreptul de azil se acordă şi
se retrage în condiţiile legii, cu respectarea tratatelor şi convenţiilor
internaţionale la care România este parte". Acordîndu-se prin Constituţie
drept de azil, legea de extrădare a întărit ocrotirea persoanelor ce se
bucură de acesî drept, prin dispoziţia specială care exceptează această
categorie de la extrădare. Exceptînd categoriile de persoane menţionate
rezultă, prin eliminarea lor, că pot fi extrădaţi toţi ceilalţi cetăţeni străini
sau persoane fără cetăţenie care nu domiciliază în România. Se cere ca
aceste persoane să se afle pe teritoriul ţării noastre - altfel cererea nu
poate fi satisfăcută -, cu ocazia unei şederi mai îndelungate sau numai în
trecere, legea nefacînd distincţie sub acest aspect. Uneori există
impedimente de remitere a făptuitorului, chiar în cazurile în care sînt
realizate condiţiile cerute de lege. Astfel, dacă o persoană faţă de care se
poate admite extrădarea, se află în curs de urmărire sau judecată în faţa
organelor noastre judiciare, sau a fost condamnată de aceste organe pentru
o infracţiune săvîrşită pe teritoriu! ţării noastre, extrădarea nu se poate,
acorda decît după executarea pedepsei. într-o atare situaţie, are loc
?. minarea extrădării. Deoarece prin amînarea extrădării se poate ajunge la
împlinirea termenului de prescripţie şi deci la înlăturarea răspunderii
penale, sau la crearea unor dificultăţi în ce priveşte stabilirea faptelor
(dispariţia probelor etc), legea a admis posibilitatea extrădării temporare,
cu condiţia ca persoana extrădată să fie remisă statului nostru după
efectuarea actelor procesuale necesare (art.6, alin.2),
3, Condiţii privind cererea de extrădare. Aspectele examinate
mai sus reprezintă condiţiile de fond ale extrădării. Instituţia de care ne
ocupăm implică şi anumite condiţii de formă, care se referă la
69
regularitatea cererii de extrădare, la actele prevăzute în dispoziţiile legale

care trebuie să însoţească şi să sprijine cererea statului solicitant. Avem,
în vedere în acest sens, copia certificată a mandatului de arestare, copie a
dispoziţiilor legale ce au aplicabilitate în cauza care formează obiectul
cererii, pentru a se aprecia gradul de pericol social al faptei în comparaţie
cu legea română, datele necesare identificării persoanei a cărei extrădare
se cere şi orice alte date indispensabile soluţionării în fond a cererii. Dacă
extrădarea are în vedere executarea pedepsei, trebuie să se anexeze o
copie certificată a hotărîrii definitive de condamnare, pentru a se putea
verifica de către organele noastre judiciare, condiţiile referitoare la faptă
şi pedeapsă.
D. Legea de extrădare prevede că aceasta nu se poate admite în
următoarele cazuri:
a) fapta a fost săvîrşită pe teritoriul României sau legea penală se
aplică potrivit art.5 din Codul penal;
b) potrivit legii statului solicitant cît şi legii penale române
acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare decît la plîngerea prealabilă a
persoanei vătămate;
c) fapta pentru care se cere extrădarea este potrivit legii statului
solicitant şi legii penale române, prescrisă sau amnistiată, ori există o altă
cauză legală care înlătură răspunderea penală sau consecinţele
condamnării;
d) faţă de persoana a cărei extrădare se cere s-a pronunţat o
hotărîre definitivă de condamnare, de achitare sau încetare a procesului
penal ori s-a dat o ordonanţă de scoatere de sub urmărire sau de încetare a
urmăririi pentru acea faptă, de organele de judecată ori de organele de
urmărire penală din România, după caz.
E. Ordinea de preferinţă în acordării extrădării. Dacă s-au
formulat mai multe cereri de extrădare cu privire la aceeaşi persoană,
ordinea de preferinţă este următoarea: a) extrădarea se acordă mai întîi
statului pe al cărui teritoriu s-a săvîrşit infracţiunea; b) statului ale cărui
interese au fost vătămate prin săvîrşirea faptei; c) statului al cărui cetăţean
este infractorul. Dacă sînt mai multe cereri încadrate în aceeaşi ordine de
preferinţă, extrădarea se acordă statului care a solicitat primul remiterea
persoanei vinovate.
70
; Legea penală şi limitele ei de aplicare
s 4. Aspecte complementare
81. Principiul specificităţii. Cererea de extrădare trebuie să

cuprindă indicaţii cu privire la fapta săvîrşită, pentru a se verifica
condiţiile cerute de lege sub acest aspect, în cazul extrădării în vederea
urmăririi şi judecării, sau cu privire la pedeapsa pe care trebuie să o
execute condamnatul, în căzui extrădării în vederea executării. Persoana
remisă în vederea judecării sau executării pedepsei va fi judecată numai
pentru fapta ce a format obiectul cererii de extrădare sau va executa
numai pedeapsa indicată în cerere, faţă de care s-a admis extrădarea.
Limitarea efectelor extrădării în acest sens, dispusă prin lege (art.8), este
cunoscută în dreptul extradiţional sub denumirea de principiul
specificităţii. . •
De asemenea, persoana extrădată unui stat nu poate fi extrădată de
către statui solicitant altui stat. Aceste cerinţe ale principiului
specificităţii reprezintă o garanţie reală a ocrotirii juridice a persoanei
extrădate. Limitele impuse de principiul specificităţii nu mai operează
dacă statul român şi-a dat acordul sau dacă persoana extrădată nu a părăsit
teritoriul statului solicitant în decurs de o lună de la data cînd a luat sfirşit
procesul penal sau a încetat executarea pedepsei, sau s-a reîntors pe
teritoriul acelui stat.
82. Tranzitarea extrădaţilor. Condiţiile cerute de lege pentru

extrădare trebuie îndeplinite şi cu ocazia tranzitului unui extrădat pe
teritoriul României.
83. Procedura extrădării pasive. Cererea de extrădare a statului

solicitant se primeşte de către Ministerul Afacerilor Externe, care o
înaintează Parchetului General. Acesta o trimite spre examinare
parchetului competent în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul
persoana a-cărei extrădare se cere; dacă nu se cunoaşte domiciliul ei
cererea se înaintează parchetului competent al Municipiului Bucureşti.
Procurorul competent, hi cazul în care constată că cererea nu poate fi
admisă, datorită nereaiizării condiţiilor impuse de lege, emite o ordonanţă
de încetare a procedurii de extrădare pe care o înaintează Procurorului
General, iar dacă acesta confirmă ordonanţa, aceasta se înaintează
Ministerului Afacerilor Externe ca, prin intermediul său, să se comunice
răspunsul statului solicitant. Dacă procurorul constată că sînt îndeplinite
condiţiile legii pentru admiterea cererii de extrădare. înaintează dosarul

instanţei competente din judeţul unde domiciliază persoana indicată în
cererea de extrădare sau a Municipiului Bucureşti, dacă nu se cunoaşte
domiciliul celui indicat a fi extrădat. Judecind cererea, instanţa poate, fie
să respingă cererea de extrădare, caz în care trimite hotărîrea Ministerului
Justiţiei, care o înaintează Ministerului Afacerilor Externe pentru a fi
comunicată statului solicitant, fie să admită cererea prin hotărîre, dacă
sînt Îndeplinite condiţiile legii, cînd de asemenea, o înaintează organului
competent - Ministerului de Justiţie - pentru a se încunoştiinţa statul
solicitant asupra admiterii cererii de extrădare. In acest caz se comunică
statului solicitant data şi locul unde va fi predat infractorul a cărui
extrădare a fost cerută.
84. Procedura extrădării active. Statul român poate cere

remiterea unui infractor, aflat pe teritoriul altui stat, prin intermediul
Ministerului Afacerilor Externe. în această situaţie - extrădarea activă -
organele judiciare competente, procurorul sau instanţa de judecată,
înaintează actele necesare, prin care se cere extrădarea, Procurorului
General sau Ministerului de Justiţie, după caz, care întocmeşte cererea de
extrădare pe care o înaintează Ministerului Afacerilor Externe, pentru a fi
transmisă statului străin solicitat, în vederea remiterii infractorului pentru
a fi supus răspunderii penale.
72
TITLUL II; Legea penala si limitele ei de aplicare
CAPITOLUL IV
APLICAREA LEGII PENALE ÎN TIMP
SECŢIUNEA I
Principiul activităţii legii penale
§ 1. Conceptul şi fundamentul principiului activităţii legii penale
85. Conceptul principiului activităţii în Codul penai s-a creat un

cadra legal distinct de reglementare a aplicării legii penale în timp, în
art.10—16. în primul text, în art.1.0, s-a consacrat principiul de bază în
materie şi anume activitatea legii potrivit căruia legea penală se aplică
infracţiunilor săvîrşite în timpul cîfea se află în vigoare. Din momentul
intrării în vigoare şi pînă la ieşirea din vigoare legea penală se aplică
tuturor faptelor săvîrşite sub imperiul ei. Organele judiciare soluţionează
cauzele în baza legii în vigoare. Activitatea legii în durata ei de acţiune
înseamnă aplicarea ei imediată şi continuă fără a exista momente de
discontinuitate sau suspendare a ei 37 . Din acest principiu decurge
consecinţa că legea penală nu se aplică faptelor săvîrşite înainte de
intrarea ei în vigoare, deci nu retroâctivează. Ea acţionează numai asupra
faptelor comise după intrarea în vigoare întrucît este de principiu că legea
dispune numai pentm viitor. Acest principiu are valoare constituţională.'
In acest sens în art.13 pct. 2 din Constituţia României se prevede că
"Legea dispune numai pentru viitor cu excepţia legii penale mai
favorabile". Legea penală nu acţionează nici după ieşirea ei din vigoare,
deci nu ultractivează,
86, Fundamentul principiului activităţii legii penale. Principiul'

activităţii se întemeiază pe principiul fundamental al legalităţii
C. Barbu, Aplicarea legii penale în spaţiu şi timp, Editura Ştiinţifică,

Bucureşti, 1972, p. 154.
73
r Drept penal. Partea generală.
incriminării consacrat în art.2 C.pen., potrivit căruia legea prevede faptele

ce constituie infracţiuni. Legea care intră în vigoare este adusă la
cunoştinţa destinatarilor ei pentru ca aceştia să-şi conformeze conduita
prescripţiilor ei. Nerespectarea legii prin săvîrşirea faptelor incriminate
atrage toate consecinţele prevăzute de lege, cunoscute de cei cărora se
adresează. Legea nu se poate aplica faptelor săvîrşite înainte de intrarea ei
în vigoare, care la acea dată nu erau incriminate. In vederea înţelegerii
principiului activităţii legii penale trebuie să se examineze două
probleme:
1) durata şi limitele eficienţei legii penale;
2) determinarea momentului de săvîrşire a infracţiunilor.
§ 2. Durata şi limitele eficienţei legii penale
87. Intrarea în vigoare a legii penale. Legea este activă din

momentul intrării în vigoare pînă în momentul final, al ieşirii din vigoare.
Momentul intrării în vigoare nu se identifică cu cel al adoptării legii
penale de către autoritatea legiuitoare, de către Parlament. După adoptarea
legii aceasta este promulgată şi apoi publicată în Monitorul Oficial al
României, dată de la care, de regulă intră în vigoare. Legea poate intra în
vigoare şi la o dată ulterioară publicării, prevăzută expres în corpul legii,
în cazul legilor cu o reglementare complexă, cum sînt codurile penale,
pentru a căror cunoaştere, de către cei cărora se adresează, se cere timp
datorită dimensiunii lor şi a reglementărilor noi pe care le cuprind 38 .
Cunoaşterea legii este necesară, întrucît nimeni nu poate invoca, în
vederea apărării de răspundere penală, eroarea de drept inemo censetur
legem ignorare). Eroarea de drept nu înlătură caracterul penal al faptei
(art.51 alin.ultim C.pen,). Legea acţionează în timp pînă la ieşirea din
vigoare. Perioada de acţiune cantonată între intrarea în vigoare şi ieşirea
din vigoare este denumită durata de aplicare a legii penale. De regulă în
corpul legii penale nu se prestabileşte durata ei de aplicare; aceasta va
putea fi apreciată la ieşirea din vigoare a legii. în cazul legilor formai
temporare se poate cunoaşte durata de acţiune chiar de la intrarea lor în
vigoare, întrucît în cuprinsul acestora este fixată perioada de funcţionare.
j o
J0
Codul penal actual a fost publicat la 21 iunie 1968 şi a intrat în vigoare, aşa
cum prvede art.363, la 1 ianuarie 1969.
74
i Urnitele ei de aplicare
aplic
88. Ieşirea din vigoare a legii penale. Momentul final ai duratei

de acţionare a.legii penaie este ieşirea din vigoare. Cea mai cunoscută
modalitate de ieşire din vigoare, în practica legislativă, este abrogarea.
Alături de abrogare mai menţionăm modificarea, ajungerea legii la termen
sau ieşirea din vigoare prin dispariţia condiţiilor excepţionale care au
impus apariţia legii, ieşirea din vigoare prin dispariţia obiectului, precum
şi prin schimbarea condiţiilor social-poliţice ce au determinat adoptarea
legii.
89 A. Abrogarea. Principala modalitate de ieşire din vigoare o

constituie abrogarea, care constă în scoaterea din vigoare a unei legi prin
intermediul alteia cu o forţă juridică asemănătoare. Abrogarea unei legi
anterioare se poate face printr-o dispoziţie finală cuprinsă în corpul legii
care succede celei abrogate 3 ^ sau printr-o lege specială care însoţeşte
noua lege ce intră în vigoare, cum a fost Legea nr.30 de punere în aplicare
a Codului penal din 196840.
1. Abrogarea expresă. Abrogarea, după modul de manifestare,
poate fi expresă sau tacită (implicită). Este. expresă, cînd legea nouă sau
legea de punere în aplicare a reglementării care succede prevede expres că
se abrogă legea sau legile anterioare41. în această situaţie, abrogarea
indică, prin enumerare, legile sau dispoziţiile din lege sau legi care sînt
abrogate. Uneori abrogarea expresă poate avea un caracter general. în
sensul că se include în noua lege a clauză generală de abrogare care
prevede că "se abrogă orice dispoziţii contrare prezentei legi", tehnică
folosită cînd abrogarea are un cîmp mai întins, extinzîndu-se asupra mai
multor dispoziţii cuprinse în aceeaşi lege sau în legi diferite, sau asupra
-^ Codul penai din 1936 care a luat locui celui din 1864, a prevăzut în art.601
alin.2 abrogarea unei suite de legi, enumerare care înscria în primul rînd Codul penal din
30 octombrie 1864, urmînd ca legea presei din 1862, Codul penal din 1878 referitor la
crime şi delicte şi Codul penal din 1879 privitor la contravenţii, amîndoua în vigoare în
Transilvania, enumerarea contlnuînd cu alte legi.
**® Legea nr.30 din 13 noiembrie 1968 de punere în vigoarea Codului penal, în
art.î a prevăzut că pe data intrării în vigoare a noului cod se abrogă Codul penal din 18
martie 1936, Codul justiţiei militare din 20 martie 1937, precum şi legile speciale şi
dispoziţiile penale din legi speciale, contrare prevederilor Codului penal.
41
Â se vedea'notek ele mai sus; Decretul-lege nr.6 din 7 ianuarie 1990 a abolit
pedeapsa cu moartea, care s-a înlocuit cu detenţiunea pe viaţă. Prin acest act normativ s-a
prevăzut expres abrogarea unor texte din Codul penai: art.54, 55, 120 al.4, 130 - care
cuprindeau dispoziţii privitoare la pedeapsa capitală.
75
unui număr mai mare de legi. Abrogarea expresă are precădere faţă de
celelalte modalităţi de ieşire din vigoare 42 .
2. Abrogarea tacită. Celălalt fel de abrogare, tacită sau implicită,
există în situaţia în care noua lege, fără a prevedea expres că legea
anterioară sau unele dispoziţii se abrogă, reglementează aceeaşi materie,
diferit, luînd locul reglementării vechi în virtutea principiului lex
posterior derogat priori.
în evoluţia legislaţiei penale s-au semnalat unele cazuri de
abrogare implicită. Astfel, Codul penal la data intrării sale în vigoare a
prevăzut printre pedepsele complimentare şi confiscarea averii, consacrată
în partea generală, în art.53 pct. 2 îit. c, art.68-70 precum şi în alte texte
care reglementează unele instituţii ale dreptului penal în care era
implicată şi pedeapsa confiscării averii (art.76 alin.2 şi 3, 119 alin.2).
Pedeapsa confiscării averii a fost prevăzută şi în normele speciale, în
cazul infracţiunilor mai grave, cum sînt unele infracţiuni contra siguranţei
statului, ca trădarea art. 155, trădarea prin ajutarea inamicului art. 156,
spionajul art. 159, atentatul care pune în pericol siguranţa statului art. 160
C.pen. sau unele infracţiuni contra păcii şi omenirii, ca genocidul art.357
alin.2, 3, 4, tratamente neomenoase art.358, distrugerea, jefuirea sau
însuşirea unor valori culturale art.360 C.pen. şi altele. După intrarea în
vigoare a Constituţiei României, în decembrie 1991, care a prevăzut în
art.41 pct.7 că averea dobîndită licit nu poate fi confiscată, s-a considerat,
în literatura şi practica penală, că toate dispoziţiile din Codul penal
privitoare la pedeapsa confiscării averii sînt abrogate implicit. De altfel,
Constituţia în art. 150 pct. 2 a prevăzut că legile şi toate celelalte acte
normative rămîn în vigoare în măsura în care nu contravin Constituţiei.
Ulterior în Legea de modificare şi-completare a Codului penal nr. 140 din
14 noiembrie 199643 s-a prevăzut expres abrogarea art.68, 69, 70 din
Codul penal privitoare la confiscarea averii. In aceeaşi ordine de idei
42 Legea nr.30/1968 pentru punerea în aplicare a noului Cod penal, în art.l a

cuprins o astfel de clauză care a prevăzut că legile penale speciale şi dispoziţiile penale din
legi speciale, contrare prevederilor Codului penal, precum şi dispoziţiile penale din
hotărîri ale Consiliului de Miniştri se abrogă pe data intrării în vigoare a Codului penai din
1968.
Constituţia României în art.i50 pct. 1 prevede că "Legile şi toate celelalte acte
normative rămîn în vigoare, în măsura în care ele nu contravin prezentei Constituţii"
(clauză generală de abrogare).
43
Legea a fost publicată în Monitorul Oficial al României, nr.289 din 14
noiembrie 1996.
76
-'m că în baza Legii nr.4/1971 privitoare la extrădare, această

' nCP '!°tie avea un caracter mixt, jurisdicţional şi politic, întrucît
mStlt1
etenţa de soluţionare a cererii de extrădare o aveau organele
coni
- ' c a r e verificau îndeplinirea condiţiilor de fond şi formă, în
„ admiterii extrădării, dar şi guvernul, care hotăra în ultimă instanţă
Baterea sau respingerea cererii de extrădare. Constituţia României a
revăzut în art.19 pct.3 că "extrădarea se hotărăşte de justiţie", ceea ce
înseamnă că această instituţie are un caracter jurisdicţional. Rezultă că.
dispoziţiile art.23 alin. 1-3 din Legea nr.4/1971 referitoare la organele
care hotărăsc admiterea cererii de extrădare sînt abrogate implicit sub
aspectele care contravin Constituţiei (în baza aceluiaşi temei legal, art.150
pct. 1 din Constituţie). Dispoziţia art.150 pet, 1 din Constituţie apare ca o
clauză generală de abrogare implicită. Prevăzîndu-se că "Legile şi toate
celelalte acte normative rămîn în vigoare, în măsura în care nu contravin
prezentei Constituţii", rezultă implicit că, dacă acestea contravin
Constituţiei nu mai sînt în vigoare, deci sînt abrogate implicit.
3. Abrogarea totală şi parţială. Sub aspectul întinderii, abrogarea
poate fi totală sau parţială. Abrogarea totală înseamnă scoaterea integrală
a legii din vigoare44. Prin abrogarea parţială legea scoate din vigoare fie
anumite despărţărninte ale legii care cuprinde reglementarea unor anumite
materii - capitole şi secţiuni —, fie unele dispoziţii45.
90. Modificarea. Modificarea, modalitatea de largă circulaţie de

ieşire din vigoare, constă în schimbarea, prin suprimare, completare sau
înlocuire, a unor dispoziţii din lege 46 sau ale unor părţi ale acestora (de
exemplu, modificarea conţinutului unor infracţiuni, a unor definiţii din
44
Legea nr.30 din 1 noiembrie 1968 pentru punerea în vigoare a actului Cod
penai a scos total din vigoare codul din 1936.
- Legea nr.104 pentru modificarea şi completarea Codului penal, a Codului de
procedura penală precum şi a altor legi,•precum şi pentru abrogarea legii nr.59/1968 şi a
Decretului nr.218/1977, M.Of, al României, nr.244 din 1 octombrie 1992, a abrogat
art.92-97 din Codul penal.
6
An.37 din Codul penal, care defineşte recidiva, a fost modificat prin Legea
nr.6/1973, care a îngustat sfera acestei instituţii, prin noile condiţii impuse în această
materie; prin Legea pentru modificarea şi completarea Codului penal, nr. 104, publicată în
M.Of. din 1 octombrie 1992 s-au modificat art.53 C.pen. privitor la limitele amenzii,
art.63, art.71, art.76, unele texte privitoare la suspendarea executării pedepsei (art.8î, 85
C.pen.) precum şi ia executarea pedepsei la locul de muncă (art.86 7 şi urm.); legea
cuprinde şi alte modificări.
77
lege, a reglementărilor privind unele instituţii). De exemplu Decretul-

Lege nr.6/1990 a abolit pedeapsa cu moartea şi a înlocuit-o cu detenţiunea
pe viaţă; ca urmare s-au modificat art.14 alin.2, 29, 77, 122 lit. a, 135 lit.
d, prin înlocuirea pedepsei cu moartea cu detenţiunea pe viaţă.
91. Ajungerea legii Ia termen sau dispariţia condiţiilor speciale

care au impus adoptarea legii. Această modalitate de ieşire din vigoare
caracterizează legile temporare şi excepţionale. Aceste legi îşi încetează
activitatea odată cu ajungerea lor la termen sau cu dispariţia condiţiilor
speciale care le-au determinat.
92. Ieşirea din vigoare prin dispariţia obiectului. Teoretic, este

posibilă ipoteza ca o lege să fie adoptată pentru a se asigura respectarea
unei legi cu caracter nepenal - spre exemplu o lege în domeniul sănătăţii
publice sau o lege privind asigurarea protecţiei muncii şi tehnicii
securităţii. Odată cu abrogarea legilor nepenale ale căror dispoziţii au fost
asigurate prin legile cu caracter penal, sînt scoase din vigoare şi aceste
legi, dispărînd obiectul protecţiei lor.
92*. Ieşirea din vigoare prin schimbarea condiţiilor social-

politice. O lege mai poate ieşi din vigoare prin schimbarea condiţiilor
social-politice care au impus o anumită reglementare ce nu mai poate fi
menţinută, fiind contrară noilor condiţii social-politice apărute, situaţie
care poate fi ilustrată prin evenimentele din decembrie 1989, care au
impus ieşirea din vigoare a dispoziţiilor penale care ocroteau societatea
comunistă şi instituirea unor noi reglementări, expresie juridică a
schimbărilor social-politice survenite.
§ 3. Determinarea momentului de săvîrşire a infracţiunilor
93. Infracţiunile continui, continuate şi de obicei. Cunoscîndu-

se durata de aplicare a legii, încadrată între momentul intrării şi ieşirii din
vigoare, trebuie să se stabilească şi momentul de săvîrşire a infracţiunii
pentru a se vedea dacă fapta a fost săvîrşită în durata legii sau în afara
limitelor ei. Determinarea momentului de săvîrşire a infracţiunii, şi deci a
legii aplicabile, cunoaşte anumite dificultăţi în cazul unor infracţiuni ce
prezintă unele particularităţi sub aspectul elementului material, cum sînt
78
• fracţiunile continui, continuate şi de obicei. Codul penal nu cuprinde

vreo dispoziţie care să stabilească, în general, momentui de săvîrşire a
infracţiunii, aşa cum stabileşte locul comiterii faptei penale în art.143
alin 2. Singura precizare în lege asupra datei săvîrşîrii infracţiunii este
aceea din art.122 alin/ultim, care stabileşte data cînd începe să curgă
termenul de prescripţie în cazul infracţiunilor continui şi continuate.
Infracţiunea continuă se caracterizează prin aceea că elementul
material durează în timp pînă ce intervine o forţă contrară care îi pune
capăt ( de exemplu privarea de libertate în mod nelegal, deţinerea pe
nedrept a unei arme etc).
Infracţiunea continuată, definită în art.41 alin.2 C.pen., se
realizează prin săvîrşirea a două sau mai multe acţiuni, la diferite
intervale de timp, care realizează fiecare în parte conţinutul aceleiaşi*
infracţiuni, acţiunile avînd la bază o singură rezoluţie infracţională (de
exemplu furtul, delapidarea în formă continuată).
Infracţiunea de obicei nu este definită li partea generală a Codului
penai, ci legea consacră diferite tipuri în partea specială, caracterizate prin
repetarea acţiunii pînă ce învederează o obişnuinţă, o practică din partea
făptuitorului. Fiecare acţiune privită izolat nu prezintă semnificaţie
penală, ci aceasta se realizează prin repetarea faptei (de exemplu
practicarea prostituţiei, a vagabondajului, etc).
în textul citat - art. 122 alin.ultim -, legea stabileşte că termenul de
prescripţie curge de la data încetării acţiunii sau inacţiunii, în căzui
infracţiunilor continui, şi de la data săvîrşirii ultimei acţiuni, în cazul
infracţiunilor continuate. Deci, data lor de săvîrşire este încetarea acţiunii,
în cazul infracţiunilor continui, săvîrşirea ultimei acţiuni, în cazul celor
continuate şi, prin similitudine de realizare, săvîrşirea ultimei acţiuni, în
cazul infracţiunilor de obicei.
Cunoscîndu-se data de săvîrşire a infracţiunii şi durata legii
penale, se poate stabili legea aplicabilă. Astfel, dacă infracţiunile
continui, continuate şi de obicei au început sub imperiul unei legi-şi
întreruperea acţiunii, în cazul infracţiunilor continui, ori comiterea
ultimei acţiuni, în cazul celor continuate şi de obicei, a avui loc sub
imperiul acelei legi, aceasta este legea aplicabilă. Dacă acesteia îi succede
o alta, ce incriminează aceleaşi fapte, infracţiunilor săvîrşite sub vechea
*ege li se va aplica legea mai favorabilă, care poate fi cea veche sau cea
nouă (art. 1.3 C.pen.). Dacă legea nouă nu le mai incriminează, va fi un caz
de retroactivitate a legii de dezincriminare (art. 12 C.pen.). în situaţia în
79
care infracţiunile continui, continuate sau de obicei au început sub legea

veche iar acţiunea ia sfîrşit sub legea nouă în cazul infracţiunii continui,
sau sub imperiul acesteia, se săvîrşeşte ultima acţiune în cazul
infracţiunilor continuate şi de obicei, se va aplica legea nouă, întrucît
faptele se consideră a fi comise sub imperiul ei 47 , cu condiţia ca şi aceasta
să le incrimineze, fără să intereseze dacă regimul de sancţionare este mai
sever decît al legii anterioare.
§ 4. Neretroactivitatea legii penale
94. Concept şi fundament. Actualul Cod penal a consacrat

principiul subsidiar al neretroactivităţii legii penale în art.l 1, care prevede
că "Legea penală nu se aplică faptelor, care la data cînd au fost săvîrşite,
nu erau prevăzute ca infracţiuni".
Consacrarea expresă a acestui principiu întăreşte regula activităţii
legii penale. Nereîroactivitatea legii penale decurge din principiul
legalităţii incriminării, care stabileşte că nimeni nu poate fi ţinut să
răspundă pentru o faptă care în momentul săvîrşirii nu era prevăzută de
lege ca infracţiune. Din felul cum funcţionează principiul activităţii legii
penale, s-a observat că legea se aplică cu începere din momentul intrării
în vigoare tuturor faptelor incriminate, săvîrşite sub imperiul ei, pînă la
ieşirea din vigoare. Consecinţa ce decurge este aceea că legea nu se aplică
faptelor săvîrşite înainte de intrarea ei în vigoare, care la acea dată nu
erau prevăzute ca infracţiuni.
Din modul cum este formulată neretroactivitatea legii penale din
art. 1 î, rezultă că aceasta are în vedere numai situaţiile cînd legea nouă
incriminează prima dată anumite fapte, care sub legea veche nu erau
prevăzute ca infracţiuni (incriminatio ex novo). Legea a avut în vedere
numai aceste situaţii, întrucît în cazul în care legea nouă incriminează
aceleaşi fapte prevăzute de legea veche, cărora le-a creat un regim juridic
deosebit, mai sever, intervine reglementarea din art. 13 C.pen., care
consacră principiul aplicării legii mai favorabile, aplicîndu-se legea
veche, care este mai blîndă. Dacă, dimpotrivă, legea nouă este mai
favorabilă, se va da efect acesteia, care va retroactiva.
4-7
C. Mitrache, op.cit., p.62.
80
•
TITLUL 11; Legea penală si limitele ei de aplicare
SECŢIUNEA a H-a
Extraactivitatea legii penale
§ 1. Generalităţi
95. Justificare. Dacă principiul activităţii legii penale ar avea un

caracter absolut, s-ar ajunge la imposibilitatea rezolvării unor cazuri în
practică, pe de o parte, precum şi la nerealizarea scopului sau eficienţei
unor anumite legi penale, pe de altă parte,
Astfel, situaţia săvîrşirii unor infracţiuni sub legea veche care n-au
fost judecate sub imperiul ei, sau judecata a început, timp în care legea
veche a fost abrogată şi înlocuită cu o lege «ouă, ar rămîne nerezolvată în
conformitate cu cerinţele principiului • activităţii legii penale, deoarece
legea veche nu poate ultraactiva, fiind scoasă dn vigoare, iar legea nouă
nu. se poate aplica, întrucît aşa cum se ştie, legea nu retroactivează, nu se
aplică faptelor săvîrşite anterior intrării ei în vigoare.
Pentru rezolvarea tuturor situaţiilor pe care le ridică- practica şi
asigurarea eficienţei depline a legii penale, a fost necesară instituirea unor
derogări de la activitatea legii. In acest sens, Codul penal a adoptat
anumite reguli în baza cărora în unele cazuri legea ultraactivează sau
retroactivează, consacrînd astfel expres extraactivitatea legii penale.
Cadrul legal de aplicare a legii penale în timp, cu toate regulile pe
care le consacră, este de frecventă aplicabilitate datorită schimbărilor
intervenite continuu în legislaţie.' în perioada pe care o parcurgem,
incidenţa normelor privind aplicarea legii penale în timp este de mare
actualitate datorită modificărilor legislative care survin şi în sfera
dreptului penal, punîndu-se din plin problema rezolvării situaţiilor
tranzitorii, adică a acelor cazuri născute sub imperiul dispoziţiilor penale
vechi, ieşite din vigoare, care îşi prelungesc existenţa sub puterea noilor
reglementări.
81
Subsecţiunea I
Retroactivitatea legii penale
§ 1. Retroactivitatea legii penale de dezincriminare
96. Justificare; efecte juridice. Faptele periculoase incriminate de

lege ca infracţiuni îşi modifică adesea gradul de pericol social, în sensul
micşorării lui, ceea ce face necesară înlăturarea lor din sfera ilicitului
penal. Scoaterea faptelor din cîmpul dreptului penal se face printr-o lege
de dezincriminare (abolitio criminis) care are efect retroactiv.
Caracterul retroactiv al legii de dezincriminare se justifică prin
aceea că nu se poate urmări şi judeca o faptă, care în condiţiile de aplicare
a legii penale noi. a pierdut caracterul infracţional, întrucît nu mai există
o bază legală pentru urmărirea şi judecarea acelei fapte, după cum nu se
poate continua executarea unei pedepse pronunţată pentru o infracţiune
care, în legea nouă, nu mai este incriminată. Retroactivitatea legii de
dezincriminare este prevăzută în art.12 C.pen. Potrivit acestei dispoziţii,
dacă legea penală nouă nu mai prevede ca infracţiuni fapte săvîrşite sub
legea veche şi considerate ca atare, nu se mai pedepsesc, iar în cazul celor
definitiv judecate, executarea pedepsei, a măsurilor de siguranţă, a
măsurilor educative, precum şi a tuturor consecinţelor hotărîrilor
judecătoreşti privitoare la aceste fapte, încetează prin intrarea în vigoare a
legii penale noi 4S .
"*" Noul Cod penal a dezincriminat o serie de fapte, cum sînt cele prevăzute de
an.423 (atentatul fraudulos la pudoare), 432 (delictul de inversiune cu animalele, 466
(Oferta de a savîrşi un omor), 469 (delictul de sinucidere prin sorţi), 511 (defăimarea
memoriei defunctului), incriminate în codul anterior, in alte situaţii fapta a rămas
infracţiune şi in noul Cod penai, dar s-a dezincriminat tentativa, activitatea incriminata sub
codul anterior. Astfel în materia pruncuciderii prevăzută în art.177 C.pen., tentativa nu
mai este incriminată, fapt care duce la înlăturarea răspunderii penale după distincţiile
arătate. Prin Decr. Lege nr.12 din 10 ianuarie 1990 s-au dezincriminat infracţiunile de
sabotaj tari. 164 C.pen.), propaganda împotriva orînduirii socialiste (art.166 lin. 2 C.pen.),
divulgarea unor secrete privind interesele obşteşti (art.251 C.pen.): prin Decr. Lege nr.l
din 27 decembrie 1989 s-au dezincriminat infracţiunile de provocare ilegală a avortului
<an.185 C.pen.), avortul provocat de femei (art.186 C.pen.), deţinerea de instrumente sau
materiale avortive (art.187), omisiunea de a anunţa efectuarea avortului (art.188 C.pen.);
Legea 140 pentru modificarea şi completarea Codului penal, din 14 noiembrie 1996,
82
TULUL 11; Legea penală ji limitele ..«jjjLggfigggg_
In vederea aplicării art.12 C.pen. trebuie să se facă o examinare

atenta a legii de dezincriminare şi a întregii legislaţii penale pentru a se
constata dacă într-adevăr fapta a fost ciezmcrirninată. Abrogarea
dispoziţiei care incriminează o anumită infracţiune nu echivalează cu
dezincriminarea faptei, întrucît este posibil ca fapta să fie prevăzută în
altă dispoziţie penală. Astfel spre exemplu., Codul penal din 1937 a
incriminat infracţiunea de întrebuinţare a actului fals în art.412, iar
infracţiunea de întrebuinţare a certificatului medical fals a fost prevăzut
într-un text distinct, arf.413, cu aplicaţie limitată în raport cu celălalt text
cu sfera de incidenţă mai largă. Codul penal din 1968 menţine numai
infracţiunea de folosire a actului fals, în art.291 (uzul de fals), fără să mai
reitereze incriminarea faptei de întrebuinţare a certificatului medical fals,
ceea ce nu înseamnă că această din urmă infracţiune a fost dezincriminată,
ci ea se încadrează îix textul cu aplicaţie mai. largă din art.291 - uzul de
fals. De asemenea, este posibil ca în legea veche infracţiunea să apară sub
o anumită denumire, iar noua lege să o incrimineze sub o denominaţiune
nouă, ceea ce înseamnă că fapta, continuă să fie incriminată şi în această
din urmă lege (spre exemplu,. în codul din 1936 s-a incriminat
infracţiunea de "huliganism" în art.578, iar în noul Cod penal această
infracţiune este incriminată în art.321, sub denumirea de "ultraj contra
bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice". Se mai poate constata-că
. în legea anterioară anumite activităţi au fost incriminate în texte distincte
ca tipuri de infracţiuni deosebite, iar noua lege să le prevadă într-un
singur text cu incriminare multiplă, deci să le considere mai departe ca
infracţiuni. Astfel, în Codul penai din 1936 s-a incriminat violarea
secretului corespondenţei în art.501, sustragerea corespondenţei în art.502
şi interceptarea convorbirilor telefonice în art.503. Actualul Cod penal a
incriminat toate aceste fapte în ari 195, cu denumirea marginală "violarea
secretului corespondenţei".
Legea de dezincriminare produce următoarele efecte:
consacră "Provocarea legală a avortului" în Codul penal în arî. 185 cu următorul conţinut:
"întreruperea cursului sarcinii, prin orice mijloace, săvîrşită în vreuna din împrejurări:
a) în afara instituţiilor medicale sau cabinetelor medicale autorizate în acest scop;
b) de către o persoană care nu are calitatea de medic de specialitate;
c) dacă vîrsta sarcinii a depăşit patrusprezece săptămîni. Textul prevede şi
anumite agravante precum şi uneîe cauze de nepedepsire în condiţii speciale.
Prin Decr. Lege fir.9 din 31 decembrie s-a dezincriminat infracţiunea denumită
refuzul înapoierii în ţară (ari.253 C.pen)
83
a) dacă intervine înainte de a se fi pronunţat condamnarea pentru

fapta săvîrşită, adică în timp ce se află în curs de urmărire sau judecată se
va clasa cauza sau se va scoate de sub urmărire, iar dacă se află în faţa
instanţei de judecată se pronunţă achitarea;
b) dacă legea intervine după condamnarea definitivă, pedeapsa nu
se va mai pune în executare, iar dacă executarea acesteia a început, va
înceta. De asemenea, va înceta şi executarea pedepselor complimentare
dacă s-au pronunţat, a măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă,
întrucît nu mai există o bază legală de executare a lor;
c) dacă legea de dezincriminare intervine după executarea pedepsei
principale şi complimentare, încetează toate consecinţele ce decurg din
condamnare. Astfel, dacă în viitor persoana va comite din nou o
infracţiune nu va mai fi în stare de recidivă, deoarece potrivit art.38 lit. c)
C.pen. o condamnare pentru o infracţiune care a fost dezincriminată nu
poate genera recidiva. De asemenea, dacă va comite o nouă infracţiune i
se va putea aplica instituţia suspendării condiţionate a executării pedepsei
prevăzută în art.81-86 C.pen. şi 86 ] -86 6 C.pen., Aceasta nu se aplică
celor ce au fost condamnaţi anterior la pedeapsa închisorii mai mare de 6
luni (art.81 lit. b) sau mai mare de 1 an (art.86 lit. b), afară de cazurile
prevăzute de art.38 C.pen. printre care figurează şi situaţia avută în vedere
(fapta din condamnarea anterioară nu mai este prevăzută ca infracţiune în
noua lege - art.38 lit.c).
întrucît art.15 pct. 2 din Constituţia României prevede că "Legea
dispune numai pentru viitor cu excepţia legii mai favorabile" se pune
problema constituţionalităţii art.12 C.pen. care consacră retroactivitatea
legii de dezincriminare. Pe lîngă argumentele aduse în sprijinul legii de
dezincriminare, bazate pe principiul legalităţii incriminării, considerăm că
textul este constituţional şi trebuie încadrat în sfera art.15 pct. 2 din
Constituţie, legea de dezincriminare apârînd ca o lege mai favorabilă
Formularea "lege mai favorabilă" din art.15 al Constituţiei are o sferă mai
largă decît aceea cuprinsă în art. 13-15 C.pen., norma constituţională
incluzînd şi legile de dezincriminare care au în mod vădit un caracter mai
favorabil. în această interpretare art.12 C.pen. nu contravine Constituţiei.
84
s 2. Retroactivitatea legilor care prevăd măsuri de siguranţă şi

educative
97. Caracterul măsurilor cuprinse în aceste legi; justificarea

retroactivităţii legii; limite. Legile care prevăd măsuri^de siguranţă sau
educative au şi ele, ia rîndul lor, caracter retroactiv. în acest sens, în
art.12 alin.2 C.pen. se consacră că "legea care prevede măsuri de
siguranţă şi măsuri educative se aplică şi infracţiunilor care nu au fost
definitiv judecate pînă ia data intrării în vigoare a legii noi".
Caracterul retroactiv al acestor legi se explică prin natura juridică
a măsurilor de drept penal pe care le cuprind. Măsurile de siguranţă sînt
acele sancţiuni ce se iau faţă de persoanele care au săvîrşit fapte prevăzute
de legea penală, avînd caracterul de mijloace de prevenire a săvîrşirii unor
noi fapte în viitor. Prin caracterul lor profilactic, măsurile de siguranţă
apăra societatea împotriva faptelor comise de anumite persoane, care au
ajuns în astfel de situaţii fie datorită maladiilor de care suferă, fie
incapacităţii, ori insuficientei pregătiri în activitatea pe care o desfăşoară,
ce le fac să devină improprii pentru funcţiile" ocupate sau activităţile
exercitate, incapacităţi care au prilejuit săvîrşirea faptei. De asemenea,
prezenţa unor persoane în anumite localităţi sau locuri, ori deţinerea unor
mijloace sau lucruri de către acestea poate prezenta pericol social.
Acelaşi caracter au şi legile care prevăd măsuri educative care se
aplică infractorilor minori. Urmărindu-se prin aplicarea măsurilor
educative reeducarea în condiţii cît mai bune a minorilor infractori, legea
nouă care prevede măsuri educative, în structura cărora sînt antrenaţi
factori cu sporite valenţe educative, se va aplica şi faptelor săvîrşite sub
legea veche şi incriminate de acestea. Retroactivitatea celor două
categorii de legi este limitată, aşa cum rezultă din dispoziţia citată, numai
]
a situaţia faptelor care nu au fost definitiv judecate pînă la data intrării în
vigoare a legii noi ce prevede măsurile de siguranţă şi educative, ceea ce
înseamnă că legea nu mai operează dacă intră în vigoare după judecata
definitivă a faptelor.
Se ridică întrebarea dacă legile amintite mai pot avea caracter
retroactiv, aşa cum prevede art.12 lin. 2 C.pen., în condiţiilor existenţei
art.15 pct. 2 din Constituţie care prevede că legea dispune numai de
viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile. Consacrîndu-se în legea
fundamentală a ţării - Constituţia - neretroactîvitatea legii penale,
85
Drept penal. Partea generată.
problema este discutabilă, mai ales cînd este vorba de măsuri de siguranţă
restrictive de drepturi şi libertăţi, cum ar fi confiscarea, interzicerea de a
se afla în anumite localităţi, interzicerea exercitării unei profesiuni etc.
§ 3. Retroactivitatea legii Interpretative
98. Concept; justificare. Legea penală interpretativă, aşa cum

rezultă şi din denumirea ei, stabileşte adevăratul înţeles al unor
reglementări cuprinse în legea intrată în vigoare anterior, denumită lege
interpretată. Legea interpretativă nu cuprinde incriminări noi, nu modifică
normele din legea anterioară, ci precizează voinţa legiuitorului exprimata
în dispoziţiile legii interpretate. Caracterul legii interpretative explică
efectul ei retroactiv. O astfei de lege apare în situaţiile în care normele
cuprinse în legea interpretată sînt înţelese şi aplicate în mod diferit de
către instanţele de judecată.
Legea penală interpretativă, prin caracterul ei retroactiv, nu aduce
atingere principiului legalităţii încriminării, întrucît nu este o lege cu
incriminare ex novo, ei dimpotrivă, îl consolidează prin înlăturarea
interpretărilor diferite, generate de reglementarea anterioară a cărei
formulare a condus ta asemenea situaţie.
Subsecţianea a Ii-a
Uitraactlvitatea legi! penale
§ î. Ultraactivitatea legii penale tempo ture
99. Noţiunea de lege temporară; justificarea caracterului

ultraactiv. In concepţia Codului penai în vigoare, noţiunea de lege penală
temporară semnifică atît legea forma! temporară, în cuprinsul căreia se
arată durata ei (de exemplu "prezenta lege va fi în vigoare timp de 6
suni"), cît şi legea temporară prin conţinutul sau natura sa, care fără a
arăta expres durata ei de aplicare aceasta rezultă din condiţiile speciale
care au determinat-o (de exemplu legea care a fost edictată în condiţiile
unei calamităţi sau a altei stări speciale); în cadrul legilor speciale se
• 86
includ şi legile excepţionale - stare de război, etc. Legile temporare, sub

aspectul conţinutului, pot să cuprindă incriminarea unor noi fapte penale
care pînă la acea dată nu constituiau infracţiuni sau să menţină unele fapte
penale incriminate pînă la acea dată, dar să prevadă limite mai ridicate ale
pedepselor ori, în general, să instituie un regim mai sever de sancţionare
pentru faptele comise în durata lor de aplicare 49 .
întrucît legea temporară are o durată redusă este posibil ca în
perioada existenţei sale să nu fi fost judecate toate faptele săvîrşite sub
imperiul ei. Pentru a se realiza scopul legii temporare şi anume
sancţionarea tuturor infracţiunilor săvîrşite în durata ei, Codul penal, în
art.16 a consacrat ultraactivitatea legii temporare precizînd că "Legea
penală temporară se aplică infracţiunii săvîrşite în timpul cînd era în
vigoare, chiar dacă fapta nu a fost urmărită sau judecată în acel interval de
timp". Prin caracterul ultraactiv al legii temporare, faptele vor putea fi
judecate şi după ieşirea din vigoare a legii, cu condiţia săvîrşirii lor în
durata sa de aplicare.
SECŢIUNEA a Hl-a
Principiul legii mai favorabile
Subsecţiunea I
Preliminarii
§ 1. Situaţiile tranzitorii
100. Caracterizare, Principiul activităţii, aşa cum s-a văzut,

limitează acţiunea legii penale ia durata ei de aplicare. Practica penală
învederează că o situaţie juridică născută sub imperiul unei legi nu se
'^ Un exemplu de lege temporară este Decr. lege nr.5 din 29 decembrie 1989
pentru urmărirea, judecarea şi pedepsirea unor infracţiuni, prin care s-au majorat
pedepsele la unele infracţiuni (furt, tîlhărie, distragere, etc).
87
-
stinge întotdeauna sub puterea ei, ci intră în sfera de acţiune a legii care
succedă.
Astfel, este posibil ca o infracţiune săvîrşită sub imperiul unei legi
să nu fie pusă în urmărire sub acţiunea sa, sau să se fi pornit urmărirea ori
să se afle în curs de judecată în primă instanţă sau judecată în recurs ori
apel, sau să fi fost judecată definitiv şi pedeapsa să se afle în curs de
executare, moment în care legea veche, care a acţionat pînă atunci, să fie
scoasă din vigoare şi să intre în vigoare o altă lege care reglementează
aceeaşi situaţie, în mod diferit.
Se pune problema de a şti dacă raportul juridic născut sub legea
veche se va rezolva potrivit reglementărilor acesteia, sau a acelora
cuprinse în noua lege, sub acţiunea căreia se prelungeşte. Această situaţie
este cunoscută în literatura de specialitate sub denumirea de "conflictul
legilor penale de timp", sau într-o formulare mai nouă de "situaţii
tranzitorii" 50 . Situaţiile tranzitorii sînt determinate de succesiunea legilor
penale, privite ca acte normative înlocuite integral (coduri penale, legi
penale speciale), cît şi de succesiunea unor dispoziţii din legile penale sau
nepenale cu norme penale, în cazul modificării lor.
§ 2. Sistemele concepute în literatură şi consacrate în legislaţie în cazul

situaţiilor tranzitorii
în literatura juridică de specialitate, în rezolvarea acestei

probleme, au fost concepute mai multe teze.
101. A. Teza ultraactîvităţii legii penale. în această concepţie s-a

susţinut că în cazul situaţiilor tranzitorii trebuie să se aplice legea veche,
cu motivarea că infractorul pe aceasta a încălcat-o în momentul săvîrşirii
infracţiunii şi deci răspunderea trebui stabilită în funcţie de prevederile ei.
Această teză poate fi acceptată cînd legea veche stabileşte un regim
juridic mai blînd în raport cu legea nouă, care este mai severă. în acest
caz trebuie să se dea efect legii vechi, întrucît a aplica legea nouă, care
este mai aspră, prin ridicarea limitelor sancţiunii sau prin introducerea
unui gen de pedeapsă mai sever decît în legea veche, înseamnă a aplica o
50
V. Dongoroz, Drept penal, Bucureşti, 1939, p. 123; S. Kahane în Explicaţii
teoretice ale Codului penal român, partea generală, voi. I; Editura Academiei, Bucureşti,
1969, p. 75.
88
pedeapsă mai gravă neavută în vedere de făptuitor în momentul comiterii

faptei. Dacă, dimpotrivă, legea nouă este mai blinda, trebuie să se dea
efect acesteia, întrucît aplicarea şi executarea unei pedepse mai grave,
prevăzută de legea veche, nu ar mai avea un temei legal, avînd în vedere
sancţionarea mai biîndă din legea nouă.
102. B. Teza retroactivităţii iegii penale, O concepţie cu totul

opusă celeilalte a fost aceea a retroactivităţii legii noi. în această susţinere
s-a considerat că trebuie să se aplice întotdeauna legea nouă întrucît ea
este în vigoare la data judecării fără să intereseze dacă în comparaţie cu
cea veche este mai favorabilă sau mai aspră. Acest sistem, dacă satisface
cerinţele unei sancţionări raţionale, realizate în limitele cerinţelor
principiului legalităţii pedepsei, cînd legea nouă este mai favorabilă, este
criticabil în cazul în care legea nouă stabileşte un regim juridic mai asprii
pentru infractor. Aplicarea legii noi în cazul în care pedeapsa este mai
aspră faţă de legea veche, constituie o serioasă atingere adusă principiului
legalităţii pedepsei (nulla poena sine lege). La acest sistem şi-au dat
acordul reprezentanţii şcolii pozitiviste 51 .
103. C. Teza extraactivităţii legii mai favorabile, O altă

concepţie care a avut o argă audienţă în literatură şi legislaţie a fost a
aplicării legii mai favorabile sau a principiului miilor îex, potrivit căruia.
în cazul succesiunii legilor penale sau a situaţiilor tranzitorii, se va aplica
infractorului, dintre cele două sau mai multe legi succesive, legea mai
favorabilă. Dacă mai favorabilă este legea veche sub imperiul căreia s-a
comis infracţiunea, se va da efect acesteia, caz în care legea veche va
ultraactiva. Dacă, dimpotrivă, mai blinda pentru infractor este legea nouă,
se va aplica aceasta, situaţie în care extinzîndu-şi efectul asupra unei fapte
săvîrşite anterior intrării în vigoare, va retroctiva.
In cazul aplicării legii mai favorabile n u n e mai găsim în prezenţa
activităţii iegii penale, întrucît legea sub imperiul căreia s-a născut
infracţiunea a încetat să activeze, prin ieşirea din vigoare (în cazul
ultraactivităţii), iar noua lege sub imperiul căreia se prelungeşte existenţa
infracţiunii, a intrat în vigoare . posterior săvîrşirii faptei (în .cazul
retroactivităţii). La aplicarea legii mai favorabile neputîndu-se prestabili
care este mai favorabilă, legea veche sau cea nouă, întrucît determinarea
E, Ferii, Principii di diritto criminale, Torino, 1928, p. 142.

89
ei se face în urma comparării legilor, nu se poate formula a priori

principiul ultraactivităţii sau retroactivităţii, datorită necunoaşterii dintru
început a legii mai blînde. De aceea s-a dat denumirea de extraactivitatea
legii mai favorabile, pentru că oricare lege se va aplica din cele succesive
- cea veche sau cea nouă - ele nu activează, ci extra-activează. Principiul
legii mai favorabile, aşa cum s-a mai afirmat, este adoptat de mai toate
52
legislaţiile penale . Principiul este consacrat şi de Codul penal român.
§ 3. Reglementarea situaţiilor tranzitorii în Codul penal român
104. Situaţiile prevăzute de lege. Aplicarea legii mai favorabile a

primit în codul în vigoare o reglementare amplă în dispoziţiile cuprinse în
53
articolele 13, 14, Î5 . Din examinarea dispoziţiilor în materie se observă
că reglementarea are în vedere două situaţii:
1) aplicarea legii mai favorabile în cazul faptelor pentru care nu a
intervenit o condamnare definitivă;
2) aplicarea legii mai favorabile în cazul pedepselor definitive.
-^ Pentru legislaţiile unor state a se vedea: C.pen, al Belgiei art.2, aîin.2; C.pen,
al Germaniei art.2, aiin.2; C.pen. ai Danemarcei art.3, alin. 1; C.pen, al Italiei art.2,
alin.3; C.pen. al Norvegiei art.3, alin.2; legea penală din Groenlanda art.3; C.pen. spaniol
art.24 (acest texîprevede caracterul retroactiv ai legii noi mai favorabile şi în cazul în care
hotărîrea de condamnare este definitivă s'au se află în curs de executare); C.pen. grec
art.2; C.pen. islandez art. î, aîin.2; C.pen. portughez art.6, § 2 şi 3 (legea mai fayorabilă
aşa cum prevede § 3 se aplică şi îni căzui pedepselor definitive); C.pen. al Republicii San
Marino art.2; C.pen. elveţian art.2, alin.2; C.pen. al Turciei art.2, alin.3; Constituţia din
Norvegia a consacrat expes regula că dispoziţiile mai severe din legea penală nouă nu au
caracter retroactiv; C.pen. din Peru art.7, aîin.l; C.pen. din Etiopia art.6; C.pen. din
Bolivia art.4; C.pen. din Argentina art.2. Retroactivitatea legii penale mai blînde nu este
consacrata în codul penal francez dar este tradiţional admisa de doctrină şi jurisprudenţă.
• ÎJ Cadrai legal indicat este de generală aplicare; potrivit iui se rezolvă toate
situaţiile ridicate de succesiunea a legilor penale. De Ia această reglementare generală pot fi
exceptate unele situaţii existente în momentul ieşirii şi intrării in vigoare a legilor
succesive. Aceste cazuri nu se vor rezolva în baza regulilor generale înscrise în cod, ci pe
baza unui regim derogatoriu cuprins fie în noua iege intitulat "Dispoziţii tranzitorii", fie în
legea de punere în aplicare a noii reglementări, cum a fost legea nr,30 din 13 noiembrie
1968 de punere în aplicare a Codului penal.
90
Subsecţiunea a Ii-a
Aplicarea legii mai favorabile în cazul faptelor

pentru care nu a intervenit o condamnare definitivă
§ 1. Cadrul reglementării
105. Caracteristici. Prima situaţie este reglementată în art.13

C.pen. care prevede că "în cazul în care de la săvîrşirea infracţiunii pînă
la judecata definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale,
se aplică legea cea mai favorabilă". Din examinarea acestei dispoziţii, se
observă că se referă la faptele pentru care nu s-a pronunţat o hotărîre
definitivă de condamnare, deci cînd nu s-a pornit încă procesul penal
pentru faptele săvîrşite, sau cînd acestea se află în curs de urmărire, de
judecată în prima instanţă sau judecată în apel sau recurs. Se mai constată
că fapta a fost incriminată în legea veche şi continuă să fie prevăzută ca
infracţiune şi de legea nouă. De asemenea, mai rezultă că interesează
situaţiile cînd legiie succesive conţin o reglementare deosebită.
De regulă^ problema aplicării legii mai favorabile se pune între
legea veche sub imperiul căreia s-a săvîrşit infracţiunea şi legea nouă sub
imperiul căreia urmează să se judece. Dar, aşa cum rezultă din dispoziţiile
art.13 C.pen. este posibil ca de la săvîrşirea infracţiunii şi pînă ia judecata
definitivă să intervină două sau mai multe legi. în acest caz problema
alegerii legii mai favorabile nu se pune numai între legea sub imperiul
căreia s-a săvîrşit infracţiunea şi aceea sub imperiul căreia se judecă, ci se
va aplica oricare din legile succesive, care este mai favorabilă, putîndu-se
aplica şi legile apărute între cele două momente, al săvîrşirii faptei şi a
judecării ei, aşa-numitele legi intermediare.
Faţă de dispoziţiile art.14 şi 15 C.pen. privitoare la aplicarea legii
mai favorabile în cazul pedepselor definitive, care limitează caracterul
mai favorabil al legii la aspectul pedepsei, reglementarea din art.13 C.pen.
este mai cuprinzătoare, caracterul mai favorabil al legii urmînd a fi
desprins nu numai din pedeapsă, ci şi din alte aspecte privitoare la
condiţiile de incriminare a faptei sau de tragere la răspundere penală.
91
§ 2. Criteriile de determinare a legii mai favorabile
106. Criterii formulate în literatură. Aplicarea legii mai

favorabile implică compararea legilor succesive sub anumite aspecte,
pentru a se stabili care este mai favorabilă infractorului, într-un caz dat.
Codul penal nu prevede criteriile sub aspectul cărora trebuie să se
compare legile. Literatura de specialitate a relevat că, în principal, legile
trebuie să se compare sub aspectul condiţiilor de incriminare a faptei (al
conţinutului infracţiunii), al condiţiilor de urmărire sau judecată (de
tragere îa răspundere penală), al pedepsei, precum şi al altor aspecte
asupra cărora au survenit modificări.
a) Deosebiri sub aspectul condiţiilor de incriminare (al
conţinutului infracţiunii). Legile care se compară pot prezenta deosebiri
sub aspectul conţinutului infracţiunii, forma de bază sau calificată.
. Conţinutul infracţiunii constituie totalitatea trăsăturilor obiective şi
subiective, prevăzute de lege, necesare pentru existenţa unei anumite
infracţiuni. Astfel, este posibil ca legea veche să incrimineze un tip de
infracţiune, prevăzînd pentru existenţa sa anumite condiţii, iar legea nouă
să includă condiţii suplimentare pentru existenţa acelei, infracţiuni, care
restrîng cîmpul, de acţiune al normei incriminatoare. Dacă fapta săvîrşitâ
nu realizează condiţiile din legea nouă, această lege este mai blîndă şi
devine aplicabilă. In Codul penal anterior în art.280 s-a incriminat
infracţiunea de corupere de martori ce consta în încercarea de a determina
mărturia mincinoasă "prin orice mijloace". Codul penal din 1968 a
incriminat aceeaşi faptă în art.261 prevăzînd că fapta există dacă
încercarea de a determina mărturia mincinoasă se face prin "constrîngere
sau corupere". In măsura în care fapta săvîrşiîă sub legea veche nu s-a
realizat prin constrîngere sau corupere, neîndeplinind condiţia de
incriminare suplimentară din legea nouă, nu se mai poate urmări şi
judeca, prin efectul legii noi mai favorabile.
Legile se pot deosebi şi sub aspectul conţinutului calificat. Este
posibil ca legea veche să fi prevăzut unele forme de conţinut calificat,
prin sâvîrşirea faptei în condiţiile unor agravante, care în noua lege nu
mai sînt prevăzute, ceea ce face ca fapta săvîrşită să se încadreze în
conţinutul de bază al noii legi cu limite de pedeapsă mai reduse 54 .
G. Amoniu, C. Bulaî, Practica judiciară penală, voi. I. Editura Academiei,

Bucureşti, 1988, p 26.
92
TITLUL IIjJLeRea penală şi limitele ei de aplicare
b) Deosebiri sub aspectul condiţiilor de urmărire şi judecată (de

tragere la răspundere penală). Legile succesive se mai pot deosebi sub
aspectul condiţiei de punere în mişcare a acţiunii penale. în cazul în care
legea nouă condiţionează punerea în mişcare a acţiunii penale de
olîngerea prealabilă a persoanei vătămate 55 şi o astfel de plîngere nu s-a
fâcut, iar potrivit legii vechi acţiunea penală trebuie pusă în mişcare din
oficiu, legea nouă este mai favorabilă şi urmează a se aplica.
' De asemenea, legea poate condiţiona punerea în mişcare a acţiunii
penale de autorizarea prealabilă a unui anumit organ56 sau de sesizarea
unor organe îndrituite în acest sens 57 , situaţie în care apare mai favorabilă
faţă de lega veche care nu impunea o astfel de condiţie.
în aceeaşi ordine de idei menţionăm că procesul penal nu mai
° poate continua dacă părţile s-au împăcat sau persoana vătămată şi-a retras
plîngerea prealabilă, cauze care operează în baza legii noi.
Legile mai pot fi comparate şi sub aspectul termenului de
prescripţie. Mai favorabilă pentru infractor este legea care prevede un
termen de prescripţie mai scurt, deoarece este posibil ca termenul de
prescripţie să se fi împlinit şi astfel răspunderea penală să nu mai poată
avea loc,- prescripţia fiind- una din cauzele care înlătură răspunderea
penală58.
c) Deosebiri sub aspectul pedepsei. Compararea legilor se face din
punctul de vedere al pedepsei principale (natura şi limitele ei), cît şi sub
aspectul pedepsei complimentare.
Astfel, dacă între două legi succesive una prevede pedeapsa
închisorii iar alta pedeapsa cu amenda, mai favorabilă este aceasta din
55 în această privinţă se observă deosebiri între cele două coduri succesive în

cazul infracţiunii de violare a secretului corespondenţei; art.501 din C.pen. anterior
prevedea că acţiunea se pune în mişcare din oficiu, în timp ce din C.pen. în vigoare, care
consacră aceeaşi infracţiune, revede că acţiunea penală se promovează la plîngerea
prealabilă a persoanei vătămate.
56
Noul Cod penal condiţionează punerea în mişcare a acţiunii penale în cazul
aplicării legii penale române potrivit principiului realităţii, de autorizarea prealabilă a
Procurorului General (art.5 C.pen.), cerinţă inexistentă în codul anterior (art.10 C.pen.).
57
O asemenea condiţie este impusă pentru unele infracţiuni contra siguranţei
circulaţiei pe căile ferate prevăzute de art.278 C.pen. în vigoare.
•• ( Pentru infracţiunile care nu depăşesc pedeapsa de 1 an închisoare, mai
favorabil este actualul Cod penal care prevede un termen de prescripţie de 3 ani (art.121
alin.2 lit. e), faţă de codul abrogat care prevedea pentru "delicte pedepsite pînă la 5 ani",
un termen de prescripţie de 5 ani.
93
urmă. Dacă în această situaţie în legea veche se prevăd circumstanţe

atenuante prin a căror recunoaştere se ajunge la înlocuirea închisorii cu
amenda, iar aceasta are limite mai reduse în legea veche, mai favorabilă
va fi această lege. în cazul în care în legea nouă se prevede pedeapsa cu
închisoarea în aceleaşi limite ca în legea veche, însă aceasta este
alternativă cu amenda, mai favorabilă va fi legea nouă existînd
posibilitatea de a se aplica amenda. Dacă ambele legi prevăd închisoarea
însă limitele - minimul şi maximul - sînt mai reduse în legea nouă, se
aplică aceasta, fiind mai favorabilă. în situaţia în care ambele legi prevăd
pedepse alternative - închisoare şi amendă - iar instanţa, din examinarea
făcută ajunge la concluzia că trebuie să se aplice pedeapsa amenzii, va
compara care din legile succesive prevede limite mai reduse, în vederea
aplicării ei.
De cele mai multe ori compararea legilor nu se reduce numai la
observarea pedepselor din normele incriminatorii, ci implică examinarea
tuturor reglementărilor privitoare la pedeapsă şi la mijloacele legale de
individualizare a ei. Numai în urma procesului complex al
individualizării, care se face prin examinarea pedepsei prevăzută în norma
de incriminare şi a cauzelor de modificare a ei, agravante şi atenuante,
operaţiune realizată cu luarea în considerare a tuturor dispoziţiilor dintr-o
lege şi din cealaltă, se poate stabili care dintre legi este mai favorabilă, în
funcţie de cuantumul de pedeapsă la care s-a ajuns prin concurenţa
reglementărilor incidente în stabilirea răspunderii penale 59 . O privire
asupra pedepsei din partea specială nu este întotdeauna în măsură să
releve caracterul mai favorabil al unei legi, întrucît individualizarea
pedepsei nu se reduce la stabilirea limitelor ei în partea specială, ci şi la
prevederea, în partea generală a Codului penal, a unui cadru larg de
instituţii şi dispoziţii prin a căror funcţionare se pot modifica limitele
speciale, fie prin depăşirea maximului special sau coborîrea sub minimul
special, mergînd pînă la înlocuirea pedepsei dintr-un gen mai grav cu unul
atenuat (pedeapsa închisorii înlocuită cu amenda). Reglementările din
partea generală de care trebuie să se ţină seama sînt: recidiva,
circumstanţele atenuante şi agravante, concursul dintre cauzele de
agravare şi de atenuare şi altele.
Pe linia observaţiilor ce precede, se poate constata că legea veche
prevede limite speciale de pedeapsă mai reduse, iar cea nouă limite mai
5" C. Mitrache, op.cit., p.65.

94
ridicate, cu posibilitatea* însă, a recunoaşterii circumstanţelor atenuante,

neadmise de reglementarea veche. într-o atare situaţie va trebui să se
stabilească o pedeapsă conform legii vechi, aparent mai blîndă, apoi
conform celei noi, care deşi are limite de pedeapsă mai ridicate, prin
beneficiul circumstanţelor atenuante ar putea duce la o pedeapsă mai
redusă, ceea ce-i imprimă caracter obligatoriu în cazul în care s-a verificat
blîndeţea ei.
Este exclusă combinaţia între dispoziţiile mai favorabile din legile
în conflict, adică cumularea. în situaţia imaginată, a limitelor de pedeapsă
din legea veche care sînt mai reduse, şi a circumstanţelor atenuante din
legea nouă, prin a căror intervenţie s-ar reduce considerabil pedeapsa. O
atare combinaţie nu este posibilă întrucît s-ar ajunge la crearea, de către
instanţele de judecată, a unei a treia legi, lex tertia. De altfel, o asemenea
rezolvare este exclusă de art.13 C.pen. care prevăzînd că în caz de
succesiune a legilor "se aplică cea mai favorabilă", a vrut să releve ideea
că se aplică legea în totalitatea ei cu excluderea celeilalte, şi nu
dispoziţiile mai favorabile selectate din cele două legi succesive.
Cînd legile succesive prevăd limite de pedeapsă asimetrice, în
abstract, mai favorabilă pentru infractor, pare a fi legea care prevede
maximul de pedeapsă mai redus. Totuşi, o apreciere ex ante în acest sens
nu oferă o rezolvare justă a problemei. Astfel, dacă legea veche prevede o
pedeapsă cu limitele de 6 luni şi 5 ani şi noua lege cu limite modificate de
la 1 an ia 3 ani (minimul mai ridicat şi maximul mai scăzut), mai
favorabilă pentru infractor pare a fi legea care prevede" maximul special
mai coborît (legea nouă). Această lege este mai favorabilă în cazul în
care, după examinarea tuturor împrejurărilor ce caracterizează fapta şi
făptuitorul, se ajunge la concluzia că trebuie să i se aplice o pedeapsă mai
aspră - de exemplu, cînd este recidivist sau instanţa a reţinut circumstanţe
agravante - întrucît în asemenea situaţie instanţa poate aplica o pedeapsă
pînă la maximul special şi dacă nu este suficient se poate adăuga un spor
şi peste maxim. Dacă, dimpotrivă, faţă de împrejurările comiterii faptei,
instanţa recunoaşte infractorului circumstanţe atenuante - de exemplu
provocarea - sau alte împrejurări calificate de lege ca atare, mai
favorabilă va fi legea cu minimum special mai redus, cea veche, întrucît
instanţa va trebui să aplice o pedeapsă sub minimul special (dacă
atenuanta nu intră în concurs cu o agravantă).
Prin intrarea în vigoare a legii pentru modificarea şi completarea
Codului penal, nr.140 din 14 noiembrie 1996, problema aplicării legii
95
penale mai favorabile se pune frecvent în faţa instanţelor de judecată,

pentru unele situaţii tranzitorii, întrucît legea nouă prevede multiple
modificări, caracterizîndu-se printr-un spor de severitate. Aceasta se
observă în planul unor instituţii şi reglementări din partea generală a
Codului cum sînt concursul de infracţiuni art.34, recidiva art.39 (sporul
fiind mai mare), limitele generale ale pedepselor art.53 pct.l, liberarea
condiţionată art.59, 60, suspendarea condiţionată a executării pedepsei
art.81 alin.2, executarea pedepsei la locul de muncă art86' alin.2 şi altele.
Caracterul mai sever al legii noi este mai evident în dispoziţiile părţii
speciale a Codului, prin agravarea pedepselor în cazul diferitelor
infracţiuni dintre care se pot aminti: omorul calificat şi omorul deosebit
de grav art. 175, 176, vătămarea corporală art.181, vătămarea corporală
gravă art. 182 alin.2, loviri cauzatoare de moarte art. 183, lipsirea de
libertate a unei persoane art. 189 alin.l, 2, 4, violarea de domiciliu art. 192,
ameninţarea art. 193, şantajul art. 194, violul simplu şi calificat art. 197,
infracţiunile contra patrimoniului art.208 şi urm. şi altele.
107. Aplicarea legii mai favorabile în cazul pedepselor

complementare. Legile succesive se pot deosebi nu numai sub aspectul
pedepselor principale, ci şi în privinţa pedepselor complimentare.
Caracterul mai favorabil al unei legi, privită sub aspectul pedepselor
complimentare, trebuie înţeles în sensul unui număr mai restrîns de
drepturi al căror exerciţiu se suspendă, a unei durate mai reduse a
pedepsei complimentare constînd în interzicerea unor drepturi sau chiar a
înlăturării unor pedepse complimentare.
Codul penal în vigoare creează un regim juridic special în materia
pedepselor complimentare, consacrat în art. 13 alin.2. Potrivit acestui text
"Cînd legea anterioară este mai favorabilă pedepsele complementare care
au corespondent în legea nouă se aplică în conţinutul şi limitele prevăzute
de aceasta, iar cele care nu mai sînt prevăzute în legea penală nouă nu se
mai aplică". Rezultă că sub aspectul pedepselor complimentare se dă efect
legii noi chiar dacă pedeapsa principală s-a aplicat potrivit legii vechi,
mai favorabilă din acest punct de vedere. Se poate ajunge, astfel, la
combinarea dispoziţiilor din cele două legi succesive, situaţie prevăzută
60
însă expres de lege .
60
M. Basarab, op.cit., p.63,64.
96
Sîibsecţiunea a Hl-a
Aplicarea legii mai favorabile în cazul pedepselor definitive
§ 1. Cadrul reglementării
108. Caracterizare. Codul penai în vigoare reglementează

aplicarea legii mai favorabile şi în cazul faptelor judecate definitiv, în
articolele 14 şi 15. Această reglementare priveşte fapte judecate definitiv,
adică acele fapte în privinţa cărora instanţele au pronunţat o hotărîre
definitivă de condamnare, o pedeapsă definitivă, fără să intereseze natura *
pedepsei (închisoare, antendâ) sau -cuantumul ei, legea mai favorabilă
extinzîndu-şi beneficiul asupra oricărei situaţii. Din succesiunea legilor
penale, interesează legea care prevede o pedeapsă mai blîndă decît aceea
aplicată de instanţă conform legii vechi - aşa cum rezultă din art.14 şi 15
C.pen. -, compararea legilor făcîndu-se, în această ipoteză, numai în ceea
ce priveşte pedeapsa, spre deosebire de prima ipoteză, examinată mai sus,
în care operaţia de comparare se referea la o sferă mai largă de aspecte. •
In cazul condamnărilor definitive, punîndu-se problema reducerii
sau înlocuirii pedepsei pronunţate sub legea veche cu o pedeapsă mai
blîndă prevăzută în legea nouă, se are în vedere întotdeauna aplicarea
legii penale noi. Deci extraactivitatea legii penale mai favorabile, îmbracă
un singur aspect, acela al retroactivităţii legii penale noi.
Pornind de la cerinţele principiului legalităţii pedepsei, Codul
actual a extins aplicarea legii mai blînde (mitior lex) şi în cazul
condamnărilor definitive, dar această extindere s-a făcut în cel mai
judicios mod posibil, prin reglementarea a două ipoteze cărora le
corespund soluţii diferite.
1) O primă ipoteză, pentru care s-a prevăzut obligativitatea
aplicării legii mai favorabile, este consacrată în art.14 C.pen. şi
2) a doua, pentru care s-a prevăzut aplicare facultativă a legii mai .
favorabile, consacrată în art.15 C.pen.
rurtea gene fald.
§ 2. Aplicarea obligatorie a legii mai favorabile
109, Preliminarii. Aplicarea legii penale noi este obligatorie în

toate cazurile în care noua lege înlocuieşte pedeapsa mai gravă pronunţată
de instanţă în baza legii vechi cu o pedeapsă de o natură atenuată, sau
reduce maximul special, încît acesta devine inferior pedepsei aplicate de
instanţă. Obligativitatea aplicării legii în aceste cazuri este impusă de
principiul legalităţii pedepsei, întrucît executarea unei pedepse de o
natură mai gravă decît cea prevăzută în noua lege, sau a unui cuantum de
pedeapsă superior maximului prevăzut în îegea nouă, ar însemna în fapt
executarea unei pedepse nelegale, pe care legea nu o mai prevede sau o
prevede în limite reduse,
Aplicarea obligatorie a legii mai favorabile, prevăzută în art.14
C.pen., priveşte atît pedepsele şn curs de executare cît şi cele executate.
110. a. Aplicarea legii în cazul pedepselor neexecutate sau în

curs de executare. Legea, în art.14, a prevăzut diferite situaţii posibile în
practică, cu soluţiile corespunzătoare, după cum urmează:
- Dacă instanţa a aplicat, în baza legii vechi, pedeapsa detenţiunii
pe viaţă, iar noua lege prevede închisoare pe timp limitat, detenţiunea pe
viaţă se înlocuieşte cu maximul închisorii prevăzut în legea nouă (art.14
alin. 2).
- Cînd după rămînerea definitivă a hotărîrii de condamnare Ia
pedeapsa închisorii şi pînă la executarea integrală a acesteia a intervenit o
lege care prevede o pedeapsă mai uşoară - închisoare în limite reduse -,
sancţiunea aplicată conform legii vechi, dacă depăşeşte maximul special
din îegea nouă, se reduce obligatoriu, ope legis, la maximul prevăzut în
noua lege61. (Dacă instanţa, în baza legii vechi, a aplicat pentru o
infracţiune o pedeapsă de 5 ani, iar noua lege, pentru aceeaşi faptă,
prevede o pedeapsă de 1-3 ani, pedeapsa stabilită depăşind maximul de 3
ani, trebuie redusă la acest maxim, 3 ani).
- Cînd după rămînerea definitivă a hotărîrii de condamnare la
pedeapsa cu amenda şi pînă la executarea ei (se poate ca executarea să nu
fi început sau să se fi dispus eşalonarea plăţii în rate), a intervenit o lege
care prevede o pedeapsă mai uşoară - amendă în limite reduse -, amenda
61
G. Antoniu, C. Buiai, op.cit., p. 44.
98
licată conform legii vechi, dacă depăşeşte maximul special din legea
nouă, se reduce la acel maxim.
- Dacă legea nouă a înlocuit pedeapsa închisorii cu amenda, se
atică în locul pedepsei eonstînd în închisoare, pronunţată în baza legii
vechi, pedeapsa amenzii care nu poate depăşi maximul special din noua
lege Luîndu-se în considerare partea executată din pedeapsa închisorii, se
poate înlătura amenda, în totalitate sau în parte. Astfel, dacă cel
condamnat în baza hotărîrii definitive, trebuia să execute 6 luni
închisoare, iar noua lege care înlocuieşte închisoarea cu amenda apare
după ce condamnatul a executat 5 luni, poate avea loc înlăturarea amenzii.
Caracterul mai favorabil al legii, în vederea aplicării ei, trebuie
urmărit nu numai sub aspectul pedepselor principale, ci şi al pedepselor
complementare, precum si al altor măsuri de drept penal ca cele educative
şi de siguranţă. în acest sens, alineatul 4 al art.14 C.pen. prevede că
pedepsele complementare, măsurile de siguranţă şi cele educative
neexecutate şi care nu mai sînt prevăzute în legea nouă, nu se mai
execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în
conţinutul şi limitele prevăzute de această lege.
111. b. Aplicarea legii în cazul pedepselor executate. Legea în

ultimul alineat al art.14, a inserat o prevedere care obligă la reducerea sau
înlocuirea pedepsei în felul arătat mai sus, şi, în cazul pedepselor
executate. "Cînd o dispoziţie - prevede textul - din legea nouă se referă
la pedepse definitive aplicate, se ţine seama, în cazul pedepselor executate
pînă la data intrării în vigoare a acesteia, de pedeapsa redusă sau înlocuită
potrivit dispoziţiilor alineatelor precedente".
Recunoaşterea legii mai favorabile, chiar şi în această situaţie,
constituie un regim juridic favorabil creat condamnatului prin interesul pe
care-1 prezintă în legătură cu unele instituţii ale dreptului penal cum ar fi
reabilitarea, recidiva sau suspendarea condiţionată a executării pedepsei.
Dacă pedeapsa executată a fost de peste 1 an închisoare, iar prin
aplicarea legii mai favorabile cuantumul s-a redus sub limita de 1 an, sau
închisoarea a fost înlocuită cu amenda, fostul condamnat va putea
beneficia de reabilitarea de drept, care, potrivit art.134 C.pen., poate avea
loc în cazul condamnării la amendă sau la pedeapsa închisorii care nu
depăşeşte 1 an.
I
Modificările ce urmează a fi făcute conform legii noi prezintă
importanţă şi în legătură cu reabilitarea judecătorească, întrucît,
99
reducîndu-se pedeapsa, se reduce şi termenul cerut de lege, de trecerea

căruia se leagă admisibilitatea cererii de reabilitare şi va curge nu de la
dat executării efective a pedepsei reduse, ci de la o dată anterioară.
Beneficiul aplicării legii mai favorabile pedepselor executate se
răsfrînge şi asupra instituţiei recidivei, modificarea făcută ducînd adeseori
la excluderea stării de recidivă. Astfel, dacă pedeapsa executată a fost de
peste 6 luni închisoare, condamnare care corespunde condiţiilor de
existenţă ale recidivei, iar prin aplicarea legii mai favorabile s-a redus
pedeapsa sub 6 luni, sau a fost înlocuită cu amenda, se înlătură existenţa
primului termen ai recidivei care, potrivit legii, trebuie să constea într-o
condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni.
§ 3. Aplicarea facultativă a legii mai favorabile
112. Aplicarea în cazul pedepselor neexecutate sau în curs de

executare. A doua ipoteză reglementată de lege - art. 15 -, privind
pedepsele definitive, se referă la aplicare? facultativă a legii mai
favorabile. Aplicarea facultativă, aşa cum prevede legea, are loc în cazul
în care pedeapsa pronunţată de instanţă, neexecutată sau în curs de
executare, este mai mică sau egală cu maximul special prevăzut în legea
nouă. într-o atare situaţie, deşi legea nouă s-a modificat faţă de cea veche,
reducînd limitele pedepsei, totuşi pedeapsa pronunţată de instanţă în baza
legii vechi se încadrează în limitele noi de pedeapsă, fiind inferioară
maximului special sau egală cu acesta. Să admitem că instanţa, în temeiul
legii care a ieşit din vigoare, a aplicat o pedeapsă de 3 ani al cărei maxim
special era de 6 ani, maxim care în condiţiile de reglementare a legii noi a
fost redus la 4 ani. într-un astfel de caz, pedeapsa aplicată de instanţă,
încadrîndu-se în limitele prevăzute de legea nouă, reprezintă o pedeapsă
legală, acelaşi cuantum fiind posibil a se aplica şi în condiţiile de aplicare
a legii noi. Pedeapsa fiind mai mică decît maximul special din legea nouă
nu mai apare necesitatea reducerii ei în mod obligatoriu ci, reducerea
rămîne doar facultativă.
Pentru a decide dacă este sau nu cazul să se reducă pedeapsa,
instanţa de judecată trebuie să examineze cauza luînd în considerare o
serie de criterii pe care însăşi legea le indică, privitoare la infracţiunea
săvîrşită (natura, gravitatea, condiţiile de săvîrşire), persoana
condamnatului cu toate trăsăturile ce-1 caracterizează, conduita
100
r TULUL II; Legea penală şi limitele ei de aplicare
condamnatului după pronunţarea hotărîrii sau în timpul executării

edepsei, precum şi timpul executat din durata pedepsei.
în urma examenului făcut instanţa poate să dispună fie menţinerea
depsei, ^ a c j situaţia examinată nu justifică micşorarea ei, fie reducerea
pedepsei, operaţiune care nu are loc în mod arbitrar, ci în anumite limite
legale. Reducerea pedepsei aplicate trebuie să se facă proporţional cu
micşorarea maximului special prevăzut de legea nouă. Dacă maximul
special din legea anterioară a fost de 10 ani, pe care noua lege 1-a redus la
5 ani, în cazul în care instanţa a aplicat condamnatului 4 ani, reducerea
acestui cuantum trebuie să se facă cu cel mult 1/2, întrucît în aceeaşi
proporţie s-a redus şi maximul special. în aceste condiţii instanţa va putea
reduce pedeapsa la cel mult 2 ani şi nu mai jos de această limită.
113. Aplicarea legii în cazul pedepselor executate. O dispoziţie

similară aceleia prevăzută în art.14 alin.5, privind aplicarea legii mai
favorabile pedepselor executate, se prevede şi pentru această ipoteză.
Menţionăm că în cazul pedepselor executate, reducerea pedepsei nu se
face în modul arătat mai sus (proporţional cu reducerea maximului
special), ci pedeapsa se reduce cu o treime. Interesul reducerii pedepsei în
proporţia menţionată a fost relevat cu prilejul examinării dispoziţiei
asemănătoare din prima ipoteză, consideraţii întru totul valabile şi în
acest caz.
. i
101
TITLUL III
• • • •
. • ' • ' • /
INFRACŢIUNEA
CAPITOLUL I
:"'.•;.;••••'• v . '•> . . i
TEORIA GENERALĂ A INFRACŢIUNII
SECŢIUNEA I
•
Definiţia legală a infracţiunii
§ 1. Preliminarii
115. Infracţiunea, instituţie fundamentală a dreptului penal.

Infracţiunile sînt fapte dăunătoare, antisociale săvîrşite în realitatea vieţii,
pe care legea le-a incriminat şi a prevăzut pedepse corespunzătoare
gravităţii lor. Fapta penală poate fi privită: sub aspect material, ca act de
conduită al persoanei apt să producă urmări periculoase; sub aspect uman,
ca expresie a conştiinţei şi voinţei sale; sub aspect social, ca act ce
lezează sau pune în pericol valorile sociale; sub aspect moral, ca atitudine
negativă a făptuitorului faţă de valorile ocrotite de lege, contrară
conştiinţei morale; sub aspect juridic, ca încălcare a unei reguli prevăzute
în norma incriminatoare. Toate aceste aspecte alcătuiesc substanţa reală a
faptelor penale, dreptul penal cercetînd cu precădere substanţa juridică a
lor, celelalte aspecte fiind examinate de criminologie, psihologie şi alte
ştiinţe sociale. Din punct de vedere juridic (sub specie juris) infracţiunile
sînt concepte juridice ale unor fapte dăunătoare cărora legea le-a atribuit
caracter penal prin incriminare (creaîio criminis sub specie juris) şi le-a
sancţionat cu pedepse. Categoria de infracţiune presupune anumite
premise pentru existenţa sa şi anume, o normă care să interzică acţiunea
103
Drept penal. Partea generală
sau să oblige la o anumită conduită şi o faptă concretă săvîrşită care, prin

trăsăturile sale, să se încadreze în textul de lege ce o consacră.
Infracţiunea1 reprezintă o instituţie fundamentală a dreptului penal
alături de răspunderea penală şi pedeapsă (sancţiunile penale). Ca
instituţie, infracţiunea cuprinde un sistem de norme juridice penale care
consacră definiţia sa, trăsăturile esenţiale, punînd în evidenţă structura şi
conţinutul său precum şi alte reglementări legate de această instituţie
centrală, ca participaţia, tentativa şi altele2.
Codul în vigoare a creat un cadru amplu infracţiunii în titlul II,
art. 17-51, în care a inclus dispoziţiile generale privind infracţiunea
(art. 17-19), tentativa (art.20-22), participaţia (art.23-31), pluralitatea de
infracţiuni (art.32-43) şi cauzele care înlătură caracterul penal al faptei
(art.44-51).
116. Definiţia infracţiunii; trăsăturile sale. Codul penal în

vigoare a consacrat pentru prima dată o definiţie a infracţiunii în art. 17,
care prevede că "Infracţiunea este fapta care prezintă pericol social,
săvîrşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală". Din definiţie rezultă
următoarele trăsături esenţiale:
- infracţiunea este o faptă ce prezintă pericol social (aspectul
material şi social);
- fapta săvîrşită cu vinovăţie (aspectul moral);
- fapta prevăzută de legea penală (aspectul juridic).
Definiţia infracţiunii prezintă o deosebită importanţă întrucît
constituie o regulă de drept care delimitează ilicitul penal, infracţiunile,
de ilicitul extrapenal, constînd în fapte ilicite administrative, civile şi de
altă natură. în baza definiţiei legale legiuitorul incriminează anumite fapte
ca infracţiuni şi tot în temeiul ei dezîncriminează unele fapte care nu mai
corespund conceptului de infracţiune. Definiţia prezintă importanţă şi
pentru organele judiciare care vor trebui să raporteze faptele concrete la
conceptul legal de infracţiune pentru a constata dacă ele realizează sau nu
trăsăturile esenţiale ale acestei categorii.
în normele speciale legiuitorul a incriminat infracţiuni
determinate, caracterizate prin trăsături distinctive, ce delimitează faptele
penale între ele. Astfel s-au incriminat infracţiunile de trădare, complot,
Denumirea de infracţiune provine din substantivul latinesc infractio, -onis, care

înseamnă spargere, frîngere; echivalentul în franceză este infraction.
2
C. Bulai, op.cit., p.114; C. Mitrache, op.cit., p.72 şi urm.
104
TITLUL III. Infracţiunea
A lapidare, furt, tîlhărie, omor, vătămare corporală, abuz în serviciu, fals

.«c Incriminările din aceste norme, care individualizează anumite tipuri
a infracţiuni, reprezintă la rîndul lor, o generalizare a unor infracţiuni, a
unor realităţi faptice care se pot manifesta în variate forme. Ele reprezintă
expresie legală concentrată care desemnează o infracţiune sau alta, un
3
cadru legal necesar încadrării juridice a faptei concrete săvîrşite . Pe lîngă
conturarea diferitelor infracţiuni, în normele speciale, care permite
încadrarea corectă a faptelor în funcţie de caracteristicile lor, s-a
consacrat şi o noţiune generală a infracţiunii - art.17 - care permite să se
aprecieze dacă fapta, care se examinează, constituie infracţiune, adică
dacă realizează cele trei trăsături esenţiale sau se află în afara ilicitului
penal. Definiţia dată de lege se întemeiază pe principiile de bază ale
dreptului penal (legalitatea incriminării ş.a.).
§ 2. Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii

£o .• $:« ., - *$;;to<>;:«o> , :. ni
^ 117. Infracţiunea, faptă ce prezintă pericol social (elementul
£} material).
a) Existenta unei fapte'. Infracţiunea este o faptă, un act de
conduită al făptuitorului, o manifestare reală, cu o existenţă obiectivă ce
poate fi percepută şi caracterizată. Prin faptă se vătăma sau se pun în
^ pericol valorile sociale ocrotite de lege, de aceea prin ea se înţelege
> activitatea înfăptuită împreună cu urmările dăunătoare pe care le-a cauzat.
Activitatea realizată nu reprezintă un act mecanic, ci este o manifestare
conştientă a omului care are reprezentarea acţiunilor sale şi a urmărilor ce
se pot produce. Ea trebuie să constituie expresia conştiinţei nedeformate
şi a voinţei libere a făptuitorului pentru a-i putea fi imputată.
Fapta se poate manifesta sub formă de acţiune sau inacţiune.
Acţiunea constă într-o conduită pozitivă (furt, fals), iar inacţiunea în
neîndeplinirea unei obligaţii impuse de lege, de la care făptuitorul se
sustrage (abandonul de familie). Simpla hotărîre infracţională, intenţia de
a comite fapta, nu se pedepseşte. începutul de executare a faptei, tentativa
incriminată, se subsumează conceptului de infracţiune.
b) Faptă caracterizată prin pericol social. Pentru ca fapta să
constituie infracţiune trebuie să prezinte pericol social, adică să fie de
3
G. Antoniu,, Codul comentat ,, Partea generală,
g , op.cit.,
p p.86; G. Antoniu,
Reflecţii asupra conceptului de infracţiune, S.C.J* nr.2, 1980, p.143.
natură a vătăma sau pune în pericol valorile sociale ocrotite penal 4 . Legea
precizează ce se înţelege prin pericol social. Astfel în art.18 C.pen. se
prevede că "Fapta care prezintă pericol social, în înţelesul legii penale,
este orice acţiune sau inacţiune prin care se aduce atingere vreuneia dintre
valorile arătate în art.l şi pentru sancţionarea căreia este necesară
aplicarea unei pedepse". Infracţiunile se deosebesc de alte fapte ce
prezintă, la rîndul lor pericol social, cum sînt contravenţiile sau abaterile
disciplinare, prin gradul mai ridicat de pericol social, care a determinat
incriminarea lor în legea penală cu prevederea unor sancţiuni mult mai
grave (pedepse). Gradul de pericol social al unei infracţiuni decurge din
importanţa valorii sociale lezate sau puse în pericol, din întregul conţinut
obiectiv şi subiectiv al faptei. Toate infracţiunile din cadrul legislaţiei
penale reprezintă pericolul social în sensul legii penale, dar gradul de
pericol social diferă de la o infracţiune la alta, în funcţie, în primul rînd,
de importanţa valorii sociale lezate prin săvîrşirea faptei, la care se
adaugă şi alte condiţii ale conţinutului infracţiunii (de exemplu omorul,
art.l74, calomnia art.206, ameninţarea art.l93, tîlhăria art.211, purtarea
abuzivă art.250 etc). Deosebirea gradului de pericol social al
infracţiunilor se reflectă în natura şi limitele speciale ale sancţiunilor
prevăzute în normele speciale. Pericolul social şi gradul său variabil de la
o categorie de fapte la alta constituie criteriul incriminării lor, al
transferării în legea penală dar şi al dezincriminării, adică a eliminării din
sfera ilicitului penal.
în literatură şi legislaţie se face distincţie între pericolul social
abstract (generic) şi pericolul social concret. Pericolul social abstract este
acela apreciat de legiuitor prin incriminarea unui anumit tip de infracţiune
- furt, omor, etc. - şi se reflectă în natura şi limitele pedepsei. La
evaluarea acestuia legiuitorul are în vedere importanţa valorii sociale
vătămate, elementele obiective şi subiective ale faptei, urmările produse
precum şi alte condiţii ale conţinutului legal al faptei. Pericolul social
concret este pericolul pe care-1 prezintă fapta săvîrşită şi este evaluat de
instanţele de judecată, în funcţie de vătămarea obiectului infracţiunii, de
urmarea produsă, de trăsăturile ce caracterizează elementul material şi
moral precum şi de împrejurările concrete de comitere a faptei. Se reflectă
în cuantumul de pedeapsă aplicat de instanţă. Printre criteriile de
4
G. Ştefani, G. Levasseur, B. Bouloc, Droit penal general, Ed. Dalloz, Paris,
1984, califică infracţiunea ca fapt antisocial.
106
•
Individualizare a pedepsei legea a prevăzut, în art.72, şi gradul de pericol

social al faptei.
Sint situaţii cînd fapta, deşi prevăzută de legea penală, examinată
în concret nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni5 . De
aceea îegea în art.18^ a prevăzut că "Nu constituie infracţiune fapta
prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia din
valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod
vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei
infracţiuni". în alineatul următor s-au stabilit şi criteriile de apreciere a
gradului redus de pericol social, acestea fiind mijloacele de săvîrşire a
faptei, scopul urmărit, împrejurările de comitere a faptei, urmarea produsă
şi persoana făptuitorului.
118. Infracţiunea - faptă săvîrşită cu vinovăţie (elementul

moral), Prima trăsătură a infracţiunii priveşte aspectul obiectiv, iar
trăsătura vinovăţiei priveşte aspectul subiectiv, moral al categoriei
examinate. Fapta este expresia unei anumite atitudini psihice a
făptuitorului, care precede şi însoţeşte actul de conduită contrar legii. în
lege nu se prevede o definiţie a vinovăţiei, ca trăsătură esenţială a
infracţiunii, dar în art.19 C.pen. se consacră formele vinovăţiei cu care se
pot comite faptele incriminate, aceasta fiind intenţia şi culpa, cu
modalităţile lor normative (intenţia directă şi indirectă; culpă cu
prevedere şi culpă simplă, fără prevedere).
Art. 19 prevede că vinovăţia există cînd fapta care prezintă pericol
social este săvîrşită cu intenţie sau din culpă.
1) Fapta este săvîrşită cu intenţie cînd infractorul:
a) prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin
săvîrşirea acelei fapte;
b) prevede rezultatul faptei sale şi deşi nu-1 urmăreşte, acceptă
posibilitatea producerii lui.
2) Fapta este săvîrşită din culpă cînd infractorul:
a) prevede rezultatul faptei sale, dar nu-1 acceptă, socotind fără
temei că el nu se va produce;
b) nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-1
prevadă.
5
A se vedea titlul III, cap.IV, sect. X ("Fapta prevăzută de legea penală care nu
prezintă pericolul social al unei infracţiuni").
10
Vinovăţia se poate defini ca fiind atitudinea psihică a persoanei ce

constă într-un act de conştiinţă şi voinţă faţă de faptă şi urmările ei5. într-
o definiţie mai amplă, prin vinovăţie se înţelege atitudinea psihică a
persoanei ce săvîrşeşte o faptă cu voinţă (liberă) prevăzînd rezultatul
faptei, pe care-1 urmăreşte sau acceptă, ori speră că acesta nu se va
produce sau nu prevede rezultatul acţiunii sale deşi trebuia şi putea să-1
prevadă.
în conţinutul vinovăţiei şi a formelor sale se cumulează doi factori:
un element de conştiinţă - factorul intelectiv, de prevedere, de
reprezentare - şi un altul de voinţă - factorul volitiv. Factorul intelectiv
constă în reprezentarea faptei, a condiţiilor de comitere, a urmărilor ei şi a
raportului de cauzalitate dintre acţiune şi urmare. Factorul intelectiv are
rol determinant în cadrul procesului psihic al infractorului avînd un rol
hotărîtor în conţinutul vinovăţiei. Elementul volitiv reprezintă facultatea
psihică a persoanei prin care aceasta îşi mobilizează energia fizică în
vederea înfăptuirii activităţii infracţionale. Săvîrşirea faptei cu voinţă
liberă face ca aceasta să fie atribuită, imputată persoanei care a săvîrşit-o.
Actul de conştiinţă şi voinţă trebuie să nu fie viciate, deformate. Dacă
făptuitorul are o reprezentare greşită a activităţii sale şi a consecinţelor ei,
fiind în eroare asupra unor împrejurări de care depinde caracterul penal al
faptei, dispare vinovăţia şi deci caracterul infracţional al faptei ( o
persoană pune în circulaţie o monedă falsificată fiind în eroare asupra
calităţii sale, caz în care nu răspunde pentru infracţiunea prevăzută în
art.282 al 2 C.pen.). De asemenea, vinovăţia presupune ca voinţa să fie
liberă, să nu se exercite asupra făptuitorului o constrîngere fizică sub
imperiul ei săvîrşind fapta, căreia nu i-a putut rezista. Chiar dacă a avut
reprezentarea corectă a faptei şi urmărilor ei însă voinţa i-a fost dirijată de
o energie străină, lipsindu-i voinţa liberă, dispare vinovăţia, care implică
existenţa celor doi factori cumulativ, adică o reprezentare nedeformată şi
o voinţă liberă (constrîngerea fizică şi morală - art.46 C.pen. - constituie
cauze care înlătură caracterul penal al faptei prin lipsa vinovăţiei).
Dreptul penal modern exclude răspunderea penală obiectivă bazată
numai pe existenţa faptei, fără vinovăţie. Legea a prevăzut o serie de
cauze care exclud caracterul penal al faptei datorită inexistenţei
vinovăţiei, în cap. IV (eroarea, cazul fortuit şi altele).
6 I. Oancea, Explicaţii teoretice, , vol.I, op.cit., p, 115.

108
TULUL III. Infracţiunea
119, Infracţiunea - faptă prevăzută de legea penală (elementul

legal). Această trăsătură este impusă de principiul legalităţii incriminării,
consacrat în art.2 C.pen. Fapta este prevăzută de lege cînd este consacrată
în legea organică, Codul penal - partea specială, într-o lege penală
soecială ori într-o lege specială cu dispoziţii penale. Trăsătura prevederii
în legea penală priveşte atît fapta consumată cît şi tentativa (art.144
C.pen.). precum şi forma simplă ori calificată a faptei incriminate
(art.208, 209 C.pen.). în ipoteza săvîrşirii unei activităţi faptice complexe,
care întruneşte conţinutul a două fapte prevăzute de legea penală, întreaga
complexitate faptică va putea fi reţinută ca unitate infracţională
complexă, numai dacă legea a prevăzut o asemenea construcţie juridică
(de exemplu tîlhăria, art.211 C.pen., care reuneşte furtul art.208 şi
violenţa sau ameninţarea, art.180 sau 193 C.pen.). în cazul succesiunii*
legilor penale trebuie să se verifice dacă fapta săvîrşită sub legea veche
continuă să fie prevăzută ca infracţiune şi de legea nouă, în caz contrar
fiind aplicabile dispoziţiile art.12 C.pen. - retroactivitatea legii de
dezincriminare. Din această trăsătură decurge consecinţa că o faptă care
prezintă pericol social sporit, săvîrşită cu vinovăţie, dacă nu este
prevăzută de legea penală nu constituie infracţiune. Dispoziţiile art.2
C.pen. şi art.17 C.pen. fac imposibilă, în condiţiile actualei reglementări,
incriminarea prin analogie. Printre cazurile de împiedecare a punerii în
mişcare sau a exercitării acţiunii penale, care atrag scoaterea de sub
urmărire sau achitarea inculpatului, prevăzute în Codul de procedură
penală, se înscrie şi acela potrivit căruia "fapta nu este prevăzută de legea
penală" (art.10 lit.b şi 11 pct.l lit.b şi pct.2 lit.a, C.pr.pen.).
Pentru justa aplicare a legii şi înţelegerea reglementărilor din
Codul penal trebuie să se facă distincţie între formulările "faptă prevăzută
de legea penală", "infracţiune", "faptă penală" şi "ilicit penal" folosite în
legislaţie şi literatura penală. Formulările "infracţiune, faptă penală, ilicit
penal", au acelaşi sens, înţelegîndu-se prin ele fapta care întruneşte toate
trăsăturile din art.17 C.pen. Formularea "faptă prevăzută de legea penală"
semnifică situaţia cînd fapta nu constituie o infracţiune, deşi este
prevăzută de lege, întrucît îi lipseşte o trăsătură esenţială, cum este
vinovăţia (este săvîrşită în condiţiile vreunei cauze din cele prevăzute în'
art.44-51 C.pen. - legitimă apărare, constrîngere fizică sau morală, eroare
de fapt, iresponsabilitate şi altele).
109
SECŢIUNEA a 11-a
Condiţiile preexistente ale infracţiunii
Subsecţiunea I
Obiectul infracţiunii
§ 1. Obiectul juridic
120. Definiţie; importanţă. Legea penală are ca scop apărarea,

împotriva infracţiunilor, a suveranităţii, independenţei, unităţii statului, a
proprietăţii, a persoanei şi a altor valori sociale. Infracţiunile (trădarea,
omorul, furtul) devin fapte periculoase întracît aduc atingerea acestor
valori sociale care au protecţia legii. Valorile şi relaţiile sociale apărate de
legea penală, împotriva cărora sînt îndreptate faptele penale şi care sînt
lezate sau puse în pericol prin săvîrşirea lor constituie obiectul juridic al
infracţiunii7. Obiectul juridic prezintă importanţă pentru determinarea
gravităţii faptelor penale (infracţiunile împotriva vieţii persoanei, a
statului, a proprietăţii prezintă o gravitate diferită în funcţie de importanţa
valorilor lezate prin săvîrşirea lor). Acesta mai prezintă interes şi pentru
corecta încadrare juridică a faptelor, în special a acelora care se aseamănă
sub aspectul 'elementului material.
§ 2, Felurile obiectului juridic
121. A. Obiectul juridic generic sau de grup. Reprezintă o grupă

de valori sociale, de aceeaşi natură, vătămate de o grupă de infracţiuni.
Persoana constituie o valoare socială fundamentală, caracterizată printr-
un complex de atribute, ca viaţa sănătatea, integritatea corporală,
libertatea, demnitatea etc. care pot fi atinse prin săvîrşirea omorului,
vătămării corporale, lipsirii de libertate în mod nelegal, calomniei şi a
n
1
G. Antoniu, Raportul de cauzalitate în dreptul penal, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1968, p.70 şi urm.; C. Bulai, op.cit., voi I. p.145; C. Mitrache, op.cit., p.83.
110
altor fapte incriminate. Totalitatea acestor valori sociale constituie

obiectul generic şi este indicat în denumirea grupei de fapte penale
"Infracţiuni contra persoanei". Dreptul penal mai apără şi alte grupe de
valori şi relaţii sociale care constituie patrimoniul, autoritatea de stat,
capacitatea de apărare a ţării etc. Obiectul generic prezintă importanţă
pentru sistematizarea părţii speciale a Codului penal; în baza lui s-au
alcătuit mai multe grupe de infracţiuni (împotriva statului, a persoanei, a
patrimoniului şi alte grupe de fapte penale).
122. B. Obiectul special sau specific. Este constituit dintr-o

anumită valoare socială şi relaţiile privitoare la aceasta, lezate sau puse în
pericol, prin săvîrşirea uneia sau mai multor infracţiuni. Viaţa omului ca
obiect juridic special, este atinsă prin infracţiunea de omor sau uciderea
din culpă. Infracţiunea se îndreaptă direct asupra obiectului special; acesta
reprezintă obiectul juridic propriu - zis al infracţiunii; se încadrează în
obiectul de grup (generic) ca o componentă a acestuia. Obiectul special
prezintă importanţă în determinarea gravităţii fiecărei infracţiuni în parte
(omor, viol, calomnie) precum şi în încadrarea juridică, adică în
determinarea faptei săyîrşite şi a alegerii textului de lege corespunzător
(infracţiunea de omor, art.174 Crpen. se aseamănă cu fapta de atentat care
pune în pericol siguranţa statului, 160 C.pen., sub aspectul elementului
material, al activităţii, dar faptele se deosebesc sub aspectul obiectului
special, în sensul că prima infracţiune are ca obiect special valoarea
socială reprezentată de viaţa persoanei, iar a doua are ca obiect juridic
principal relaţiile sociale privitoare la siguranţa statului şi ca obiect
secundar viaţa persoanei lezate).
123. C. Obiect juridic principal şi secundar. în general, o

infracţiune aduce atingere unui singur obiect juridic. Unele infracţiuni,
prin felul în care sînt conturate de lege, lezează două obiecte juridice,
dintre care uriul este principal, în funcţie de care infracţiunea este
cuprinsă într-o anumită grupă de infracţiuni, iar altul secundar sau
adiacent. Spre exemplu infracţiunea de tîlhărie - art.211 C.pen. - are
două obiecte juridice: obiectul principal îl' constituie valoarea socială ce
priveşte patrimoniul, lezată prin acţiunea de luare (furt), iar obiectul
secundar îl reprezintă integritatea corporală sau libertatea morală a
persoanei atinse pr|n acţiunea de violenţă sau ameninţare. Infracţiuni cu
•
111
două obiecte juridice mai sînt: atentatul care pune în pericol siguranţa
statului (art.160 C.pen.), ultrajul (art.239 C.pen.) şi altele.
§ 3. Obiectul material
124. Noţiune. Toate infracţiunile presupun existenţa unui obiect

juridic în iipsa căruia incriminarea faptelor nu este posibilă. Unele
infracţiuni, pe lîngă obiectul juridic, se caracterizează şi prin existenţa
unui obiect material care constă în lucrul corporal sau fiinţa asupra cărora
se îndreaptă acţiunea infracţională (de exemplu la infracţiunea de furt,
art.208 C.pen., obiectul material este lucrul mobil; la omor, art.174
C.pen., corpul omului în viaţă etc; tîlhăria, distrugerea, abuzul de
încredere, tăinuirea şi altele au, la rîndul lor, un obiect material). Obiectul
material nu trebuie confundat cu obiectele care au servit la săvîrşirea
faptei (de exemplu furtul calificat din art.209 îit.b săvîrşit de o persoană
avînd asupra sa o armă). Obiectul materia! trebuie să realizeze anumite
cerinţe prevăzute în norma- de incriminare, în lipsa cărora fapta nu
constituie infracţiune (de exemplu, la furt, tîlMrie, abuz de încredere
obiectul material trebuie să constea într-un bun mobil, avînd o anumită
poziţie în sensul, că trebuie să se afle în posesia altei persoanei în cazul
furtului şi a tîlhăriei sau în detenţia infractorului în situaţia abuzului de
încredere; în cazul sustragerii sau distrugerii de înscrisuri, art.242 C.pen.,
obiectul material trebuie să fie un dosar, registru, document etc).
("Trăsături ale conţinutului ce caracterizează obiectul" a se vedea la
pag. 99).
Subsecţiunc.^ a H-a
Sofosectu! infracţiunii
§ I. Noţiunea de subiect şi condiţiile sale generale,
125. Noţiune. Subiectul infracţiunii (infractorul) este persoana

care săvîrşeşte o infracţiune sau cooperează la săvîrşirea unei fapte
prevăzute de legea penală, din care se naşte obligaţia de a răspunde penal.
TITLUL III, Infracţiunea
Subiect al infracţiunii poate fi atît persoana care săvîrşeşte o infracţiune

nsumată, cît şi cea care comite o tentativă sau care participă la
"vîrşirea unei fapte în calitate de autor, instigator sau complice. Acesta
°ste denumit în literatură subiect activ aî infracţiunii, devenind după
^ăvîrşirea faptei penale subiect al raportului juridic penal de conflict, prin
mijlocirea căruia se realizează răspunderea penală.
126, Condiţiile generale ale subiectului. Persoana fizică poate fi

subiect al infracţiunii dacă întruneşte cumulativ următoarele condiţii
generale, care nu sînt prevăzute în conţinutul infracţiunii, dar rezultă din
dispoziţiile generale ale Codului penal. Pe lîngă aceste condiţii generale,
în conţinutul unor infracţiuni, legea prevede unele condiţii speciale pe
care trebuie să le întrunească persoanele care comit, în calitate de autori,
astfel de infracţiuni. Condiţiile generale sînt:
a) limita de vîrstă cerută de lege
b) responsabilitatea
c) libertatea de hotărîre şi acţiune.
a) Limita de vîrstă. Pentru ca o persoană să devină subiect al
infracţiunii trebuie să fi atins, în momentul comiterii faptei, o anumită
limită de vîrstă. Se impune această condiţie întrucît numai la o anumită
vîrstă omul dobîndeşte facultăţile psihice care-i dau posibilitatea de a-şi
da seama de acţiunile sale şi de a le putea stăpîni. în decursul vieţii, în
dezvoltarea sa, persoana parcurge patru etape principale: copilăria,
adolescenţa, maturitatea şi bătrîneţea. Fiecărei etape îi sînt proprii
anumite particularităţi bio-psihice care prezintă importanţă în legătură cu
cerinţele necesare pentru formarea capacităţii juridice penale. Problema
etapei în care persoana poate deveni subiect al infracţiunii se pune numai
în legătură cu cea a copilăriei şi adolescenţei nu şi a maturităţii sau
bătrîneţii. Limita de la. care o persoană poate deveni subiect al infracţiunii
a variat în decursul timpului, deosebindu-se de la o legislaţie la alta. In
evoluţia reglementării, în această problemă, se observă o ridicare a limitei
de vîrstă de la care o persoană p.oate răspunde penal. De subliniat că
această limită se plasează în perioada minorităţii, apărînd, astfel,
categoria de infractori minori, faţă de care s-a adoptat un sistem adecvat
de sancţionare.
Codul penal în art.99 prevede că minorul care nu a împlinit vîrstă
de 14 ani nu răspunde penal, nu poate fi subiect aî infracţiunii, datorită
unei insuficiente dezvoltări a capacităţii psihice. Minorul de la 14 la 16
113
Drept penai. Partea generală
ani răspunde penal numai dacă se dovedeşte că a săvîrşit fapta cu

discernămînt. Pentru minorii între 14-16 ani există o prezumţie relativă de
incapacitate penală, care poate fi înlăturată prin dovada discernămîntului.
Prin discernămînt se înţelege capacitatea minorului de a înţelege şi a-şi
manifesta conştient voinţa în raport cu o faptă concretă. Nu se înţelege,
deci, o capacitate generală în raport cu orice acţiune a minorului, ci
limitată de o faptă determinată (o faptă de furt, tîlhărie, vătămare
corporală etc). Dovada discernămîntului cade în sarcina organelor
judiciare. începînd de la vîrsta de 16 ani minorul răspunde penal, devine
subiect al infracţiunii. Legea stabileşte pentru el o prezumţie de capacitate
8
penală .
b) Responsabilitatea. Prin responsabilitate se înţelege capacitatea
sau aptitudinea persoanei de a-şi da seama de acţiunile sale, de
semnificaţia şi urmările lor, precum şi capacitatea de a-şi stăpîni acţiunile,
de a-şi dirija voinţa în raport cu faptele sale. Legea consideră că o
persoană devine responsabilă ia împlinirea vîrstei de 16 ani.
Responsabilitatea este o stare normală a omului care a atins o anumită
limită de vîrstă, de aceea ea nu este definită de legea penală.
Legea defineşte însă, în art.48 iresponsabilitatea, care este o stare
anormală şi care constituie o cauză ce înlătură caracterul penal al faptei.
Responsabilitatea presupune doi factori, intelectiv (de reprezentare) şi
volitiv (de voinţă), întruniţi cumulativ. Ea constituie o premisă a
vinovăţiei: numai o persoană responsabilă poate săvîrşi o faptă cu intenţie
sau culpă. Responsabilitatea - categorie psihologică - nu trebuie
confundată cu răspunderea penală - categorie juridică - , ce constă în
obligaţia persoanei care a săvîrşit o infracţiune de a suporta sancţiunile
legale. Numai o persoană responsabilă, care a săvîrşit o faptă cu
vinovăţie, poate fi supusă răspunderii penale.
Trebuie să se facă distincţie între responsabilitate, culpabilitate şi
imputabilitate. Dacă responsabilitatea înseamnă capacitatea persoanei de
a-şi da seama de faptele sale şi a le putea stăpîni, ca premisă a vinovăţiei,
culpabilitatea reprezintă condiţia persoanei care a săvîrşit fapta cu
vinovăţie, care s-a implicat subiectiv în săvîrşirea faptei, de a răspunde
peirai; imputabilitatea înseamnă a se atribui unei persoane o faptă pe care
8 A se vedea, Titlul V, Cap.III, Secţ. I. Regirtiul special de sancţionare a

infractorilor minori.
•
omis-o avînd reprezentarea sa şi a consecinţelor sale şi în realizarea

a
- eia a acţionat cu voinţă liberă, neconstrînsă de o forţă exterioară9.
c) Libertatea de hotărîre şi acţiune. Libertatea de hotărîre
înseamnă posibilitatea persoanei de a-şi determina în mod liber voinţa, de
a delibera şi hotărî potrivit propriei voinţe, fără o constrîngere din afară,
prin libertate de acţiune se înţelege posibilitatea persoanei de a acţiona
potrivit voinţei sale, fără ca asupra sa să se exercite o constrîngere fizică.
Dacă a săvîrşit o faptă sub imperiul constrîngerii morale (ameninţare) sau
fizice, aceasta nu constituie infracţiune, prin lipsa vinovăţiei.
Constrângerea fizică şi morală sînt cauze care înlătură caracterul penal al
faptei (art.46 C.pen.).
127. Subiect special sau calificat (condiţii speciale). în cazul

unor infracţiuni persoana - autorul - mai trebuie să îndeplinească, în
momentul săvîrşirii faptei, o condiţie specială, o anumită calitate
prevăzută în norma de incriminare. Infracţiunile pentru care legea prevede
o calitate specială, pe care trebuie să o întrunească autorul, se numesc
infracţiuni proprii, iar subiectul este denumit subiect calificat sau special
(circumstanţiat, propriu). De exemplu infracţiunile de abuz în serviciu
(247, 248 C.pen.), purtare abuzivă (art.250 C.peri,), luare de mită (art.254
C.pen.) şi altele pot fi săvîrşite numai de persoanele ce au calitatea de
funcţionar. Calitatea trebuie să o realizeze numai autorul nu şi ceilalţi
participanţi, în momentul săvîrşirii,faptei.
128. Alte categorii de subiecţi. în literatură şi legislaţie se mai

disting şi alte categorii de subiecţi: subiecţi primari, care au săvîrşit
pentru prima dată o infracţiune şi recidivişti, în s'tare de recidivă; subiecţi
majori, minori şi chiar tineri delincvenţi, între 18-21 de ani, aspect care
interesează în stabilirea regimului de sancţionare; subiecţi unici
(singulari) cînd infracţiunea poate fi săvîrşită de un singur autor
(nedenunţarea art.170 C.pen., absenţa nejustificată art.331 C.pen.) şi
subiecţi plurali, cînd infracţiunile trebuie comise de două sau mai multe
persoane împreună (asocierea pentru săvîrşirea de infracţiuni, art.323
C.pen.); subiecţi simpli (necircumstanţiaţi), cînd legea nu prevede în
norma de incriminare o calitate a autorului şi subiecţi calificaţi (proprii)
" N. Giurgiu, op.cit., vol.I, p.159.

115
pentru existenţa cărora legea prevede o calitate specială (cetăţean român,

militar, funcţionar etc).
129. Subiect pasiv. Se mai distinge categoria de subiect pasiv

reprezentat de persoana fizică sau juridică vătămată prin săvîrşirea
10
infracţiunii , subiect pasiv poate fi deci şi persoana juridică (de exemplu
în cazul infracţiunii de delapidare sau furt, subiect pasiv poate fi o unitate
economică, societate comercială etc). Uneori şi subiectul pasiv trebuie să
îndeplinească o calitate specială (de exemplu la ultraj - art.239 C.pen. -
acţiunea de insultă, calomnie etc. - se îndreaptă împotriva unui funcţionar
reprezentant al autorităţii de stat); acesta este denumit subiect pasiv
calificat.
Se poate face distincţie* între subiect pasiv special (imediat), aducă
persoanele fizice sau juridice vătămate direct prin săvîrşirea infracţiunii şi
subiect pasiv general (mediat) care este statui ca reprezentant al societăţii;
între subiect pasiv simplu (necircumstanţiat), de exemplu în cazul
infracţiunii de omor, cînd subiectul pasiv nu trebuie să realizeze o
anumită condiţie şi subiectul pasiv calificat (circumstanţiat) pentru care
legea cere o calitate specială; de exemplu la ultraj, art.239 C.pen, unde
subiectul pasiv trebuie să fie un funcţionar.
130. Persoana juridică poate ii subiect (activ) aî infracţiunii?

în această problemă în literatura penală s-au formulat două teze; o teză
care neagă posibilitatea persoanei juridice (morale) de a fi subiect al
infracţiunii, şi o alta, afirmativă, care susţine această posibilitate. Teza
negativă invocă o serie de susţineri dintre care amintim: persoanele
juridice (morale) nu au voinţă şi conştiinţă proprie, deci nu se poate
imputa o culpă acestora, ci numai persoanelor fizice care o conduc şi care
trebuie să răspundă de faptele lor: pedepsele se aplică persoanelor fizice;
dacă s-ar aplica o pedeapsă persoanei juridice s-ar leza persoanele fizice
care nu au legătură cu fapta săvîrşită. în cealaltă teză, se admite
răspunderea penală a persoanelor juridice, cu următoarele argumente:
persoanele morale constituie o realitate juridică, cu o voinţă colectivă
proprie, care pot comite infracţiuni specifice, cum sînt concurenţa
neloială, infracţiuni la regimul societăţilor, infracţiuni fiscale etc; se pot
aplica pedepse, ca amenda sau măsuri de siguranţă, cum este dizolvarea
10
V. Dongoroz, op.cit., p.206; C. Bulai, op.cit., Vol.I, p.157; A. Dineu, Drept
penal, Partea generala, T.U.B., 1975, p.129; C. Mitrache, op.cit., p.87.
116
TITLUL III. Infracţh
ersoanei juridice etc. Doctrina actuală şi juris-prudenţa sînt- tot m a i

favorabile tezei afirmative11. în legislaţia română în vigoare nu se admite
aspunderea penală a persoanelor juridice. Dacă în cadrul acestora se
avîrşesc anumite infracţiuni, răspund persoanele fizice care se fac
vinovate de săvîrşirea lor (de exemplu concurenţa neloială, art.301
C pen.). Problema începe să se pună în prezent din ce în ce mai acut şi în
dreptul penal român, datorită principiilor economiei de piaţă şi proliferării
persoanelor juridice, care pot comite anumite activităţi ilicite, de natură a
antrena o răspundere juridică complexă12.
SECŢIUNEA alll-a
Conţinutul infracţiunii
Subsecţiunea I
Noţiunea de conţinut; importanţa conţinutului

Structura conţinutului; clasificarea conţinuturilor
§ 1. Noţiunea de conţinut
131. Definiţie. In normele speciale legiuitorul a incriminat diferite

fapte penale pe care le-a caracterizat sub aspectul elementelor şi
trăsăturilor obiective şi subiective necesare pentru a fi infracţiuni. Toate
aceste elemente şi condiţii prevăzute de lege, care caracterizează anumite
infracţiuni, formează conţinuturile acestor fapte penale. Astfel, s-au
incriminat, prin prevederea trăsăturilor specifice lor, infracţiunile de furt,
înşelăciune, tîlhărie, omor, viol, calomnie, ultraj, fals etc. Infracţiunile
menţionate reprezintă conţinuturi determinate, abstracte, tipare legale în
care se încadrează faptele concrete ce se comit în realitate, care trebuie să
11
G. Ştefani, G. Levasseur, B. Bouloc, Droitpenal general, 14 e edition, Edition
Dalloz, Paris, 1992, p.261 şi urm.
Constantin Butiuc, Despre o eventuală răspundere penala a persoanelor
juridice, Dreptul, nr. 10-11, p.90.
117
Drept penal. Partea generala
corespundă condiţiilor prevăzute de lege pentru a constitui o infracţiune

sau alta. Conţinutul infracţiunii poate fi definit ca totalitatea condiţiilor
obiective şi subiective, prevăzute în norma de incriminare, necesare
pentru existenţa unei anumite infracţiuni (care determină un anumit tip de
infracţiune). De exemplu delapidarea prevăzută în art.2î5^, reprezintă un
conţinut determinat, alcătuit dintr-o serie de condiţii obiective, privitoare
la acţiune şi obiectul material şi anumite condiţii subiective privitoare la
elementul subiectiv şi la subiect (acţiunea trebuie să constea în însuşire,
folosire, traficare; obiectul este reprezentat de valori sau alte bunuri;
subiectul are calitatea de funcţionar; latura subiectivă constă în intenţie),
în partea generală a ştiinţei dreptului penal se examinează noţiunea de
conţinut generic, iar în partea specială conţinuturile diferitelor infracţiuni.
Conţinutul infracţiunii şi definiţia infracţiunii nu sînt identice.
Definiţia generală, din art. 17 C.pen., relevă trăsăturile esenţiale ale
infracţiunii, care permite delimitarea ilicitului penal de alte forme de ilicit
juridic; lipsa uneia din trăsăturile prevăzute de art. 17 C.pen. duce la
inexistenţa ilicitului penal. Conţinutul infracţiunii caracterizează fiecare
infracţiune, prin trăsăturile sale proprii, făcînd-o să se deo-sebească de
alte infracţiuni (furtul se deosebeşte de abuzul de încredere, de tîlhărie;
calomnia se deosebeşte de ultraj etc) 13 .
132. Importanţa conţinutului, Categoria de conţinut al

infracţiunii prezintă importanţă în activitatea organelor judiciare, în
operaţiunea de încadrare juridică sau de calificare a faptei, ce constă în
determinarea infracţiunii sub aspectul elementelor şi condiţiilor sale
esenţiale şi alegerea textului de lege corespunzător în care să fie
încadrată. O justă încadrare juridică sau calificare a faptei reprezintă
realizarea principiului legalităţii în sfera dreptului penal.
133. Structura conţinutului infracţiunii. Conţinutul infracţiunii

este format, aşa cum s-a menţionat, dintr-o totalitate de elemente şi
condiţii care caracterizează o anumită infracţiune. Prin structura
conţinutului se înţelege gruparea elementelor şi condiţiilor ce intră în
alcătuirea sa. Condiţiile prevăzute în conţinutul infracţiunii se referă la:
a) elementul material, acţiunea incriminată (latura obiectivă) şi
elementul moral (latura subiectivă); cele mai multe condiţii privesc
13
G. Amoniu, Din nou despre conţinutul infracţiunii, R.R.D., nr.5, 1982, p.31
şi urm.
118
r 10
p C n
m
TITLUL HI. Infracţiunea
• nea (sau inacţiunea), actul de conduită care generează urmarea

' uloasă. Condiţiile privitoare la activitatea materială şi la elementul
l se mai numesc condiţii intrinseci pentru că ele reprezintă, în
a
l se
°ncipal, înfăptuirea infracţiunii. De exemplu, în cazul infracţiunii de
îTlapidare _ a r t 215 1 C.pen. - condiţiile referitoare la elementul material
ezultă din descrierea acţiunii ce constă în însuşirea, folosirea sau
traficarea de către un funcţionar a bunurilor, valorilor pe care le
administrează sau gestionează. Condiţia referitoare la elementul moral are
în vedere intenţia întrucît fapta săvîrşindu-se prin acţiune, comportă ca
formă de vinovăţie întotdeauna intenţia;
b) obiectul şi subiectul infracţiunii; în unele conţinuturi se prevăd
şi condiţiile ce privesc obiectul faptei (de exemplu la infracţiunea de furt
bunul sustras este un bun mobil aflat în posesia sau detenţia altuia, la
abuzul de încredere bunul mobil este deţinut de infractor cu orice titlu -
depozit, împrumut etc). Anumite conţinuturi includ şi trăsături privitoare
la subiectul activ (de exemplu, la delapidare, abuz în serviciu, luare de
mită şi altele, subiectul trebuie să fie un funcţionar). Condiţiile privind
obiectul şi subiectul poartă denumirea de condiţii extrinseci pentru că ele
reprezintă stări, situaţii anterioare săvîrşirii faptei;
c) unele condiţii de săvîrşire a acţiunii şi anume locul, timpul şi
modul de săvîrşire a ei (acţiunea de calomnie art.206 C.pen. se comite în
public, fapta de defetism art.349 C.pen. se săvîrşeşte în timp de război;
infracţiunea de fals, art.288 C.pen. se comite prin contrafacerea scrierii
sau subscrierii, ca mod de săvîrşire etc).
în literatură se mai face şi următoarea clasificare a condiţiilor
conţinutului14:
a) după cum privesc elementul material (acţiunea) şi moral
(formele vinovăţiei) sau factorii preexistenţi, adică obiectul şi subiectul,
condiţiile se împart în intrinseci care se referă la elementul material şi
moral şi extrinseci, privitoare la obiect şi subiect. în cadrul condiţiilor
care privesc factorii preexistenţi se disting, aşa numitele situaţii premisă,
care sint stări de fapt pe care trebuie să se grefeze actul de conduită, în
cazul unor anumite infracţiuni (de exemplu, în cazul abuzului de
încredere (art.213) bunul mobil pe care infractorul şi-i însuşeşte sau
14
V, Dongoroz, Drept penal, Bucureşti, 1939, p.213 şi urm; C. Bulai, Drept
penal român, Partea generală, vol.I, Casa de editură şi presă "Şansa", Bucureşti, 1992,
P-127, C. Mitrache, op.cit., p.81,82; N. Giurgiu, op.cit., vol.I, p.119.
dispune de el pe nedrept ori refuză să-1 restituie trebuie să fie deţinut de

acesta cu orice titlu - împrumut, depozit, etc);
b) după importanţa pentru existenţa infracţiunii, condiţiile se
împart în esenţiale sau constitutive, necesare pentru realizarea unui
anumit tip (de bază) de infracţiune (de exemplu infracţiunea de furt din
art.208 C.pen.) şi accidentale sau circumstanţiale care se adaugă la
conţinutul de t>ază pentru a forma variantele agravate sau atenuate ale
infracţiunii (de exemplu în cazul furtului calificat, art.209 C.pen.,
condiţiile agravante se referă la timpul nopţii, la locul public în care se
comite furtul, la săvîrşirea acestuia prin efracţie sau escaladare etc);
c) după existenţa lor în raport cu momentul săvîrşirii faptei,
condiţiile se împart, în preexistente, concomitente şi subsecvente; cele
preexistente se referă la obiectul şi subiectul infracţiunii, care există
înainte de săvîrşirea faptei (calitatea de funcţionar public la luarea de
mită; lucrul mobil, aflat în posesia altuia, la furt); cele concomitente au în
vedere condiţiile privind locul, timpul de săvîrşire a faptei (furtul în
timpul nopţii, în loc public, art.209 lit.c, e; cele subsecvente sînt
posterioare comiterii acţiunii şi privesc, de exemplu, producerea unui
anumit rezultat (violul care a dus la moartea sau sinuciderea victimei,
art. 197 alin. 3);
d) după cum privesc fapta sau persoana infractorului condiţiile pot
fi reale, care se referă la faptă şi personale care se referă la infractor sau
victimă;
e) după cum condiţiile figurează în toate conţinuturile sau numai
în unele dintre ele, se numesc generice şi specifice; cele generice sînt
incluse în conţinuturile tuturor infracţiunilor şi se referă îa latura
obiectivă şi subiectivă; ele formează conţinutul numit generic. Condiţiile
specifice sînt incluse în conţinutul unor anumite infracţiuni şi ele
formează conţinutul numit specific.
§ 2. Clasificarea conţinuturiîor
134. Criterii de clasificare. Literatura penală a clasificat

conţinuturile după mai multe criterii şi anume, după structura lor, după
gravitate şi variantele în care faptele au fost incriminate.
Se disting următoarele categorii:
•
120
a) Conţinuturi simple şi complexe; cele simple includ condiţii

ifice unei singure acţiuni ce are la bază o unică formă de vinovăţie;
d^regulă sînt descriptive (de exemplu conţinuturile infracţiunilor de furt,
rt208 C.pen.» .înşelăciune, art.215 C.pen. şi altele). Conţinuturile
descriptive pot fi unice cînd se cer întrunite toate condiţiile prevăzute în
normă pentru realizarea infracţiunilor - de exemplu furtul - sau
alternative cînd se cer întrunite numai unele condiţii prevăzute de lege -
de exemplu delapidarea, abuzul de încredere, art.213 C.pen. etc.
Conţinuturile complexe includ trăsături ce caracterizează două acţiuni cu
urmările lor, două forme de vinovăţie care trebuie realizate cumulativ. De
exemplu, tîlhăria art.211 C.pen. sub aspectul elementului material include
acţiunea de furt şi violenţă; loviturile cauzatoare de moarte, art.183
C.pen. include, sub aspectul elementului moral, intenţia şi culpa.
b) Literatura mai face distincţie între conţinuturi integrale sau
tipice care conţin toate condiţiile prevăzute de lege pentru existenţa
infracţiunii, de exemplu fapta consumată şi conţinuturi trunchiate sau
atipice, ce corespund formelor atipice ale infracţiunii, ca tentativa şi
actele de pregătire care nu realizează toate cerinţele necesare infracţiunii
tip.
c) De asemenea se mai face vorbire de conţinutul juridic şi
constitutiv. Conţinutul constitutiv este alcătuit din totalitatea condiţiilor
privitoare la acţiunea incriminată (latura obiectivă) şi la elementul moral
(latura subiectivă). Uneori infracţiunea este -conturată numai prin
prevederea lor; de exemplu în cazul infracţiunii de omor, art.174 C.pen.
Conţinutul juridic se caracterizează prin includerea pe lîngă o serie de
condiţii privitoare la latura obiectivă şi subiectivă şi a unor cerinţe
referitoare la obiectul şi subiectul infracţiunii, la locul, modul sau
mijloacele de săvîrşire a faptei, fiind un conţinut mai amplu decît cel
constitutiv; aceste condiţii suplimentare au fost necesare pentru existenţa
unor anumite infracţiuni (de exemplu în cazul calomniei - art.206 - şi
ultrajului contra bunelor moravuri - art.321 - faptele trebuie săvîrşite în
public). Apreciem că ar trebui să se reconsidere noţiunile de conţinut
constitutiv şi juridic pentru a se opera cu o singură categorie care să le
acopere pe amîndouă. Toate trăsăturile prevăzute într-un conţinut
determinat sînt trăsături constitutive - deci şi cele incluse în conţinutul
juridic -, lipsa uneia dintre ele ducînd la inexistenţa acelei infracţiuni.
d) Conţinuturi de bază (tipice), agravate şi atenuate. Conţinutul de
bază sau tip este format din totalitatea condiţiilor necesare pentru
121
existenţa unei anumite infracţiuni (de exemplu conţinuturile prevăzute în

art.208, furtul, art, 174 omorul etc). Conţinutul agravat este format din
conţinutul de bază la care se adaugă anumite condiţii, împrejurări
circumstanţe de calificare, denumite şi agravante speciale, care se referă
la elementul material sau moral, la obiectul ori subiectul infracţiunii (de
exemplu furtul calificat, art.209 lit.e) săvîrşit într-un loc public, lit.f) într-
un mijloc de transport în comun, lit.i) prin efracţie, escaladare. lîf.c)
asupra unui act care serveşte pentru dovedirea stării civile pentru
legitimare sau identificare), ce sporesc gravitatea faptei. Conţinutul
atenuant este alcătuit din conţinutul de bază căruia i se ataşează o
împrejurare atenuantă specială de natură a micşora gravitatea faptei.
Subsecţiunea a II-a
Latura obiectivă; elemente (structură); trăsături
§ 1. Noţiune
135, Noţiune. Importanţă. Din definiţia infracţiunii şi a

conţinutului său, ca totalitate a condiţiilor ce caracterizează o infracţiune,
rezultă că nu se poate concepe un conţinut al infracţiunii fără o latură
obiectivă - element material - şi o latură subiectivă - element moral -,
caracterizate de lege prin anumite trăsături, prin anumite condiţii.
Elementul materia! - fapta şi cel moral - vinovăţia - se află într-o strînsă
legătură, lipsa unuia dintre ele ducînd la inexistenţa infracţiunii.
Latura obiectivă a conţinutului unei infracţiuni o constituie
acţiunea (inacţiunea) şi urmările pe care le produce, împreună cu
condiţiile prevăzute de lege pentru acestea. Prin elementul material se
vatămă valoarea socială ocrotită în norma incriminatoare. Latura
obiectivă apare în conţinutul fiecărei infracţiuni prin descrierea
trăsăturilor ce o caracterizează. Cele mai multe condiţii ale conţinutului
infracţiunii privesc latura obiectivă. Descrierea acesteia, prin prevederea
unor trăsături, prezintă importanţă pentru corecta încadrare juridică, în
activitatea practică. Latura obiectivă include în structura sa trei elemente
(componente);
- acţiunea sau inacţiunea (elementul material)
122
TITLUL IU. Infracţiunea
- urmarea sau rezultatul

- raportul de cauzalitate între acţiune (inacţiune) şi urmare.
s 2. Acţiunea sau inacţiunea
136. Elementul material. Acţiunea sau inacţiunea. Orice

infracţiune reprezintă o faptă, o activitate materială care se manifestă sub
formă de acţiune (comisiune) sau inacţiune (omisiune). Acţiunea
reprezintă o comportare pozitivă, o conduită a făptuitorului prin care se
face ceva, de natură să producă o schimbare în sfera relaţiilor sociale
(acţiunea de luare în cazul furtului, art.208 C.pen., acţiunea de însuşire,
folosire, traficare în cazul delapidării art.215l C.pen. etc). Acţiunea este
legată de o normă prohibitivă. Cele mai multe infracţiuni se comit prin
acţiune. Ea poate să constea într-un singur act sau mai multe acte, fără ca
prin acest mod de realizare, să-şi piardă unitatea infracţională (de
exemplu, lovirea, falsul, omorul). Elementul material prezintă anumite
particularităţi la infracţiunea complexă, fiind alcătuit din două acţiuni
(tîlhăria), la infracţiunea continuată fiind alcătuit din mai multe acţiuni
realizate la diferite intervale de timp (un furt în formă continuată), la
infracţiunea continuă caracterizat printr-o durată de timp (deţinerea pe
nedrept a unor arme), la infracţiunea de obicei care presupune repetarea
acţiunii pînă învederează obişnuinţa din partea făptuitorului (practicarea
prostituţiei). Elementul material îmbracă o anumită formă în structura
unei infracţiuni. El este indicat printr-un cuvînt - luare (furt, art.208
C.pen.) -, - ucidere (omor, art.174 C.pen.) sau printr-o expresie - face
afirmaţii mincinoase (calomnia art.206 C.pen.) etc. Cuvîntul sau expresia
care indică acţiunea tipică sînt cunoscute sub denumirea de "verbum
regens". Acţiunea se poate realiza prin cuvinte (insultă, calomnie), prin
scris (falsul în acte), prin acte fizice (lovire, omor), prin gesturi (insulta).
Autorul se poate folosi de forţa proprie, de corpuri tăioase, de o energie
străină animată sau neanimată. Acţiunea se poate desfăşura în timp, în
etape (faze) succesive (omorul) sau poate fi de imediată executare (insultă
orală).
Inacţiunea, sub care se mai poate manifesta elementul material,
înseamnă a nu face ceea ce este ordonat de lege. Inacţiunea este legată de
o normă onerativă care impune obligaţia de a se face ceva, obligînd pe
destinatar la o anumită comportare. Infracţiunea manifestată sub formă de
123
inacţiune se poate săvîrşi numai de persoana care are obligaţia legală de a l l

nu rămîne în pasivitate. Fapte comise prin inacţiune sînt: omisiunea de a
încunoştiinţa organele judiciare (art.265 C.pen.), abandonul de familie
(art.305 lit.b) neîndeplinirea cu rea credinţă a obligaţiei de întreţinere
prevăzute de lege şi c) neplata cu rea credinţă, timp de 2 luni, a pensiei de
întreţinere stabilită pe cale judecătorească etc).
137. Infracţiuni comisive şi omisive. Infracţiunile comisive sînt

prevăzute în normele prohibitive şi constau în săvîrşirea unor acţiuni pe
care legea le interzice (furtul art.208. omorul art.174 etc). Se interzice
acţiunea de luare, de ucidere. Aceste infracţiuni se comit de regulă prin
acţiune. Uneori pot fi săvîrşite şi prin inacţiune (infracţiuni de comisiune
prin omisiune). De exemplu omorul este o faptă cornisivă; poate fi însă
comis şi prin inacţiune, în cazul uciderii noului născut prin nealăptare.
Infracţiunile omisive sînt consacrate în normele onerative şi constau în
nesăvîrşirea unei acţiuni impusă de lege (omisiunea denunţării, art.170
C.pen.). Fapta omisivă poate fi, uneori, comisă şi printr-o acţiune (fapte
omisive prin comisiune); de exemplu, omisiunea de a denunţa realizată
printr-un denunţ mincinos. .
138. Locul, timpul, modul şi mijloacele de săvîrşire a faptei. în

unele cazuri legea prevede anumite condiţii în care trebuie să se
săvîrşească acţiunea, care devin cerinţe ale conţinutului infracţiunii,
condiţii care se pot referi la timpul, locul, modul sau mijloacele de
săvîrşire a faptei. De exemplu calomnia (art.206 C.pen.), ultrajul contra
bunelor moravuri (art.321 C.pen.) trebuie să se comită în loc public;
infracţiunea de defetism (art.349 C.pen.) se comite în timp de război;
săvîrşirea faptei într-un anumit mod sau cu anumite mijloace - se poate
exemplifica prin infracţiunea de nerespectare a hotărîrilor judecătoreşti
(art.271 C.pen.) care se face prin violenţă sau ameninţare, falsul (art 288
C.pen.) care se realizează prin contrafacerea scrierii sau subscrierii etc.
124
§ 3. Urmarea sau rezultatul
139. Noţiune. Orice infracţiune produce un rezultat ce constă în

lezarea obiectului sau crearea unei stări de pericol pentru acesta 15 .
Rezultatul poate să apară ca o vătămare efectivă a obiectului, o schimbare
a sa ce poate fi constatată, materializată, o alterare a substanţei sale; un
astfel de rezultat se observă la infracţiunile de omucidere, distrugere etc.
Urmarea, ca lezare a obiectului, poate fi şi imaterială, cînd obiectul constă
într-o valoare imaterială, cum este demnitatea persoanei care este lezată
prin infracţiunea de calomnie. Urmarea mai poate să constea şi într-o
stare de pericol, cînd fără a se aduce o atingere efectivă obiectului
ocrotirii penale, se creează o stare de pericol, de ameninţare pentru acesta. *
Printre infracţiunile ce au ca rezultat o stare de pericol se pot aminti:
conducerea unui autovehicul în stare de ebrietate, complotul, tentativa de
omor etc. Urmarea în cazul infracţiunilor cu caracter patrimonial poate fi
apreciată, valoric, cantitativ (delapidare, înşelăciune, distrugere).
Aprecierea întinderii sau volumului urmărilor poate interesa, fie pentru
justa încadrare juridică a faptei - urmările de o valoare ridicată pot
impune forma agravată a infracţiunii -, fie pentru individualizarea
judecătorească a pedepsei. Sînt cazuri cînd urmarea unei infracţiuni este
absorbită în mod natural în rezultatul alteia (în cazul uciderii cu un corp
tăios, vătămarea corporală se absoarbe natural în moartea persoanei).
140. Infracţiuni materiale şi formale. După cum urmarea este

sau nu prevăzută în norma de incriminare literatura a împărţit
16
infracţiunile în materiale şi formale . Infracţiunile materiale sînt acelea
în conţinutul cărora legea a prevăzut urmarea, care de regulă constă într-o
vătămare, o alterare a obiectului. Infracţiunile formale se caracterizează
prin aceea că legiuitorul a prevăzut în conţinutul lor acţiunea, fără să fi
inclus şi urmările produse (deşi acestea există, au o realitate
necontestabilă şi atribuie caracter infracţional faptei). Ca exemple de
infracţiuni materiale se pot aminti: vătămarea corporală (art.181 C.pen.),
15
V. Dongoroz, Explicaţii teoretice, ... vol.II, p . l l ; G. Antoniu, Raportul de
cauzalitate în dreptul penal, op.cit., p.84-87.
16
R. Merle, A. Vitu, Trăite de droit criminel, Editions Cujas, Paris, 1984, p.598
Şi urm; P.Bouzat, J. Pinatel, op.cit., p.193, 194; G. Ştefani, G. Lavasseur, Droit penal
general etprocedurepenale, Paris, 1973, tome I, p.178.
125
vătămarea corporală gravă (art. 182), loviri cauzatoare de moarte (art. 183),
înşelăciunea (art.215) etc. Dintre infracţiunile formale fac parte: portul
nelegal de decoraţii (art.241), evadarea (art.269), deţinerea de instrumente
în vederea falsificării de valori (art.285), traficul de stupefiante (art.312)
etc. De cele mai multe ori, în cazul acestora din urmă, urmarea constă
într-o stare de pericol. Infracţiunile materiale se consumă în momentul
producerii rezultatului, iar cele formale în momentul realizării acţiunii.
Tentativa perfectă este posibilă numai la infracţiunile materiale; la cele
formale este posibilă numai tentativa imperfectă.
§ 4. Raportul de cauzalitate
•141. Noţiune. Caracterizare. Raportul de cauzalitate constituie a

treia componentă, a laturii obiective a infracţiunii şi constă în legătura de
la cauză la efect ce trebuie să existe între acţiunea (inacţiunea)
incriminată de lege şi urmarea pe care aceasta o produce. Raportul de
cauzalitate deşi caracterizează toate infracţiunile, în mod practic problema
stabilirii sale se pune numai în legătură cu infracţiunile materiale (omorul
- art. 174, uciderea din culpă - art. 178, loviturile cauzatoare de moarte -
art. 183, neglijenţă în serviciu - art.249, abuzul în serviciu - art.248 etc).
Stabilirea dependenţei cauzale ridică probleme în special în acele cazuri
cînd urmarea a fost precedată de mai multe acţiuni concomitente sau
succesive, ale mai multor persoane, caz în care trebuie să se determine
acţiunea sau acţiunile care pot fi apreciate drept cauze ale rezultatului
produs. Astfel, s~a considerat că există legătură de cauzalitate între fapta
instructorului, care circulînd cu un autovehicul fără dublă comandă,
încredinţează conducerea maşinii unei persoane care se instruia în vederea
obţinerii carnetului de conducere, ce a accidentat mortal un pieton;
caracter cauzal are atît acţiunea instructorului cît şi a persoanei care se
instruia în vederea conducerii. O soluţie similară există şi în cazul
încredinţării unui tractor de către tractorist unei persoane, ce nu avea
instruirea necesară, care comite un accident soldat cu moartea victimei;
acţiunile celor doi făptuitori se înscriu în antecedenţa cauzală. In alte
situaţii pot exista anumite împrejurări ce se angrenează în procesul
producerii rezultatului şi care pot influenţa apariţia sa, ceea ce impune
constatarea valorii contributive a acestora şi aportul lor în determinarea
urmării periculoase, fără a se exclude legătura de cauzalitate între acţiune
126
mare Chiar dacă intervin noi factori, legătura de cauzalitate există. în

?1
^t sens, s-a decis în practica judiciară, că în cazul aplicării unei lovituri
a c e
^ b d o m e n victimei, care a dus la o ruptură a unui organ intern (ficat,
lnă vezică urinară) şi la moartea ei, există legătură de cauzalitate chiar
r[Pcă intervenţia medicului a avut loc cu întîrziere, ceea ce a dus la
gravarea bolii, la declanşarea unei peritonite şi la moartea victimei.
Există raport de cauzalitate şi atunci cînd inculpatul a lovit victima, care
find în-stare de ebrietate a căzut, ceea ce a produs o asfixiere mecanică
prin astuparea căilor respiratorii cu un corp străin (vărsături) şi a produs
moartea victimei. Aceeaşi soluţie s-a dat şi în speţa unde victima de 84 de
ani a fost lovită cauzîndu-i-se o fractură care a obligat-o să stea la pat,
ceea ce i-a declanşat o bronho-pneumonie, după care a survenit moartea.
142. Teorii privitoare ia raportul de cauzalitate. în literatura

penală s-au formulat mai multe teorii referitoare la legătura de cauzalitate
care pot fi cuprinse în două categorii. Din prima categorie - teza monistă
- fac parte teoriile care susţin că dintre acţiunile care au precedat
rezultatul, una singură trebuie considerată drept cauză a lui, celelalte
acţiuni avînd semnificaţia unor condiţii. în cea de-a doua categorie - teza
pluralistă - se includ teoriile care admit pluralitatea de cauze care concură
la producerea rezultatului. Prezentăm succint parte din aceste teorii 17 :
A. Teza monistă
a) Teoria cauzei preponderente, după care este cauză a rezultatului

produs acea energie care a contribuit cel mai mult la apariţia lui.
b) Teoria cauzei eficiente care .consideră drept cauză acel fenomen
care a declanşat procesul genetic, propulsînd şi alte energii care s-au
angrenat în dezvoltarea cauzală, acestea avînd însă rolul de condiţii.
c) Teoria cauzei terminale, potrivit căreia cauza o constituie ultima
energie sau fenomen care a precedat rezultatul.
d) Teoria cauzei adecvate (tipice), teorie larg îmbrăţişată în
literatura penală, susţine ideea că din antecedenţa contributivă trebuie
considerată drept cauză acea condiţie care potrivit experienţei dobîndite
este proprie, adecvată producerii unui anumit rezultat. Se porneşte de la
constatarea că orice activitate în mod normal conduce la un anumit
' V. Dongoroz, op.cit., p.224 şi urm.; C. Bulai, op.cit., vol.I, p.134 şi urm; G.
Antoniu, Raportul de cauzalitate în dreptul penal, op.cit., p.106 şi urm.
127
rezultat şi că aceasta are o cauză normală, adecvată, tipică a sa. O acţiune

are deci caracter cauzal numai dacă se înscrie în această legătură tipică.
Teoria nu poate fi acceptată fără rezervă, întrucît reduce antecedenţa
cauzală numai la o singură acţiune, pe de o parte, iar, pe de altă parte, lasă
nerezolvate situaţiile cînd rezultatul este produs prin acţiuni netipice, care
nu sînt specifice, care în mod obişnuit nu conduc la rezultatul apărut (de
exemplu lovirea unei persoane care duce la moartea sa din cauza
fragilităţii vasculare sau datorită unei ciroze atrofice astcitogene).
B. Teza pluralistă
a) Teoria echivalenţei condiţiilor sau teoria condiţiei sine qua non,

una din cele mai cunoscute teorii, susţine ideea că trebuie apreciate drept
cauze a unui rezultat toate condiţiile care l-au precedat, dacă fără
intervenţia lor rezultatul nu s-ar fi produs. Verificarea dacă o condiţie a
fost sau nu cauzală se face prin procesul eliminării şi dacă se observă că
fără ea rezultatul nu s-ar fi produs, i se atribuie valoare de cauză a
procesului genetic. Condiţiile care nu au fost necesare producerii
rezultatului sînt eliminate din antecedenţa cauzală. în lumina acestei
teorii trebuie să se ia în consideraţie toate condiţiile care au contribuit în
măsură mai mare sau mai mică la producerea rezultatului, motiv pentru
care este criticabilă, întrucît echivalează sub aspectul valorii contributive,
toate împrejurările anterioare rezultatului, le nivelează, fără să se ţină
seama de importanţa şi eficienţa fiecăreia în parte. Prin susţinerea
formulată, teoria face să se piardă diferenţa dintre cauză şi condiţii.
b) Teoria condiţiei necesare, care reprezintă o variantă a teoriei
condiţiei sine qua non, consideră drept cauză orice condiţie care a fost
necesară pentru producerea rezultatului. Fiecare element din antecedenţa
cauzală trebuie cercetat pentru a se stabili în ce măsură a contribuit la
producerea rezultatului. Pentru a determina caracterul necesar al condiţiei
se presupune, ca metodologie, izolarea artificială a diferitelor antecedente
cauzale, pentru a reţine numai acţiunile umane cu caracter contributiv şi
apoi determinarea gradului de cauzare a acelor acţiuni în producerea
rezultatului, observîndu-se dacă urmarea s-ar fi produs sau nu prin
eliminarea lor din antecedentele cauzale. Şi această teorie a fost criticată
pentru că face să dispară diferenţa dintre cauză şi condiţie atribuind
128
tor de cauză oricărei condiţii care a contribuit la producerea

caraciei
rezultatului18.
Fiecare teorie privită izolat nu rezolvă integral problema raportului
cauzalitate. în teoria dreptului penal s-a arătat că în stabilirea legăturii
A cauzalitate trebuie să existe criterii de diferenţiere între contribuţii, de
determinare a contribuţiilor care au caracter cauzal de cele ce au caracter
de condiţii; de asemenea, în cercetarea raportului de cauzalitate, trebuie să
se ia în considerare acţiunea, ca manifestare exterioară a persoanei, dar şi
procesele psihice (intenţia, culpa) care au stat la baza acţiunii.
Practica judiciară din ţara noastră s-a orientat, în rezolvarea
raportului de cauzalitate, spre teoria cauzei adecvate şi cea a echivalenţei
condiţiilor cu cauzele.
143. Orientări în stabilirea legăturii de cauzalitate. în domeniul

dreptului penal cauza constituie acţiunea sau inacţiunea ilicită, săvîrşită
cu vinovăţie, iar efectul este reprezentat de rezultatul periculos (în cazul
omorului, acţiunea de ucidere realizată în diferite modalităţi este cauza,
iar moartea, efectul). Valoarea cauzală are nu numai acţiunea ci şi
inacţiunea care nu înseamnă o atitudine pasivă a persoanei, ci o sustragere
de la îndeplinirea unei obligaţii prevăzute de lege, un mod de comportare
care poate produce urmări periculoase ca şi acţiunea (de exemplu moartea
unei persoane se poate produce prin acţiune, dar şi prin inacţiune cum ar
fi în situaţia medicului care, cu intenţie, nu acordă asistenţă medicală într-
un caz de urgenţă, soldat cu moartea persoanei). Legislaţia prevede fapte
ce se comit şi sub forma inacţiunii care generează urmări dăunătoare
(abuzul în serviciu, art.246C.pen., neglijenţa în serviciu, art.249 C.pen.
etc).
Intr-o opinie mai veche, susţinută de literatura penală, s-a
considerat că inacţiunea nu are valoare cauzală şi că în cazul incriminării
unei fapte omisive, aceasta se sancţionează pentru caracterul ilicit al
conduitei persoanei şi nu pentru rezultatul produs. Această concepţie a
fost combătută susţinîndu-se că se pot produce consecinţe periculoase nu
numai prin comiterea unei acţiuni ci şi printr-o conduită umană
19
manifestată sub formă de inacţiune .
18
19
I. Tanoviceanu, V. Dongoroz, Tratat de drept şi procedură penală, vol.I,
Bucureşti, 1924, p.570; Tr. Pop, Drept penal comparat, vol.II, Cluj, 1923, p.305; G.
Antoniu, op.cit., p.240-246.
129
- O acţiune (inacţiune) are semnificaţie penală şi constituie cauza i

unei urmări periculoase dacă este săvîrşită cu vinovăţie, în una din
formele sale. în cazul intenţiei, făptuitorul trebuie să prevadă că prin
acţiunea sa se cauzează un rezultat pe care-1 urmăreşte sau acceptă. în
ipoteza culpei, cel în cauză prevede că acţiunea sa poate genera o urmare
vătămătoare însă speră că aceasta nu se va produce sau nu prevede
rezultatul ce poate fi determinat prin acţiunea sa, deşi există obligaţia şi-
posibilitatea de prevedere.
- O acţiune pentru a constitui "cauza unei urmări trebuie să o
preceadă în timp şi să o determine. Trebuie să se facă distincţie între
acţiunea cauză şi acţiunea condiţie, aceasta din urmă favorizînd doar
producerea efectului sau frînînd determinarea cauzală. Condiţia poate fi
anterioară, concomitentă sau subsecventă cauzei, cu influenţă întotdeauna
în desfăşurarea procesului cauzal (condiţie anterioară - starea de boală
sau bătrîneţe a victimei; concomitentă - timp de noapte, ploaie torenţială;
posterioară - neprezentarea persoanei vătămate la medic care a dus la o
complicaţie a leziunilor suferite; părăsirea spitalului de către victimă, fără
avizul medicului, care a dus- la agravarea leziunii) 20 .
- Este posibil un concurs de contribuţii cu legătură de cazualitate
cum,este în cazul participaţiei cînd va trebui sa se determine contribuţiile
esenţiale cu aport cauzal - a coautoriior - şi contribuţiile înîesnitoare ale
complicilor.
- Raportul cauzal există şi atunci cînd urmarea nu s-a produs
imediat după efectuarea acţiunii ci după trecerea unui oarecare interval de
timp (lovire care duce ia moartea victimei, art.183 C.pen.).
- Există raport de cauzalitate şi în situaţia în care acţiunea a
provocat urmarea periculoasă în unire cu alte împrejurări preexistente,
concomitente sau posterioare, dacă, fără intervenţia acţiunii, urmarea nu
s-ar fi produs. De. exemplu se realizează infracţiune de lovire cauzatoare
de moarte cînd persoana a aplicat o lovitură care prin ea însăşi nu are
aptitudinea de a provoca moartea victimei, dar aceasta s-a produs pentru
că victima suferea de o boală cronică sau era în stare de ebrietate şi prin
cădere lovitura a devenit mortală.
20
C. Bulai, op.cit., vol.I, p.136, 137; C. Mitrache, op.cit., p.95.
130
Subsecţiunea a IlI-a
Latura subiectivă (elementul subiectiv); formele vinovăţiei
§ 1. Preliminarii
144. Noţiune. Vinovăţia, ca trăsătură a infracţiunii, reprezintă

atitudinea psihică a făptuitorului faţă de faptă şi urmările produse de
acestea. Ea constă în săvîrşirea cu voinţă liberă a faptei21, în prevederea
condiţiilor ei de comitere precum şi a urmărilor periculoase, faţă de care
adoptă o anumită poziţie, iar în cazul neprevederii urmărilor vinovăţia
constă în neglijenţa făptuitorului faţă de posibilitatea reprezentării lor.
Latura subiectivă sau elementul moral al conţinutului infracţiunii se
manifestă sub formă de intenţie sau culpă, aflîndu-se în legătură
inseparabilă cu elementul material. Vinovăţia se prezintă sub două forme,
prevăzute în art.19 C.pen., text inserat în cadrul dispoziţiilor generale
privitoare la infracţiune, întrucît ea constituie un element al acesteia.
Potrivit textului citat vinovăţia se prezintă sub formă de intenţie sau
culpă, cu modalităţile normative conturate de lege. în conţinutul
vinovăţiei se constată existenţa a doi factori, intelectiv sau de conştiinţă şi
volitiv sau de voinţă 22 . Factorul intelectiv constă în reprezentarea
conţinutului obiectiv al infracţiunii, adică a acţiunii şi a urmărilor produse
de aceasta, a împrejurărilor de comitere a faptei şi a legăturii de
cauzalitate dintre acţiune şi urmări, precum şi în atitudinea de urmărire
sau acceptare a urmărilor.
Factorul volitiv înseamnă capacitatea subiectului, care are
reprezentarea faptei sale, de a-şi dirija în mod liber voinţa, de a fi stăpîn
pe acţiunile sale. Factorul volitiv trebuie să acţioneze liber, fără a fi
influenţat şi determinat de o constrîngere exterioară. Dacă asupra
George Antoniu, Unele reflecţii asupra vinovăţiei penale, Studii de drept

românesc, nr.l, 1993, p.51 şi urm.; George Antoniu, Vinovăţia penala. Editura
Academiei Române, Bucureşti, 1995, p.20 şi urm.
^ I. Oancea, Explicaţii teoretice, vol.I, op.cit., p.115; G. Antoniu, Codul penal
comentat şi adnotat, Partea generală, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p.93, C. Bulai,
opxit., p. 117; C. Mitrache, op.cit., p.56.
131
Drept penal. Parţea_generală__
subiectului a acţionat o astfel de constrîngere, sub imperiul căreia a comis

fapta, acesta nu va fi supus răspunderii penale.
Factorul intelectiv are rol hotărîtor în conturarea vinovăţiei şi a
formelor sub care se manifestă. în cazul intenţiei subiectul prevede
rezultatul faptei, iar în cazul-culpei prevede posibilitatea survenirii lui sau
nu prevede urmarea faptei, ceea ce conduce la desprinderea celor două
forme ale culpei şi anume culpa cu prevedere sau uşurinţa şi culpa simplă
sau fără prevedere, numită şi neglijenţă. Faţă de rezultatul prevăzut
subiectul are o anumită atitudine ceea ce duce la diferenţierea, formelor
vinovăţiei; în cazul intenţiei directe urmăreşte rezultatul, în situaţia
intenţiei indirecte acceptă producerea lui, iar în cazul uşurinţei speră că
rezultatul nu se va produce. în ipoteza culpei fără prevedere nu are nici o
atitudine faţă de rezultat întrucît nu-1 prevede deşi trebuia şi putea să-1
prevadă. Pentru realizarea elementului subiectiv este suficientă
constatarea intenţiei sau culpei, în una din formele lor. în conţinutul unor
infracţiuni intenţionate, elementul subiectiv poate fi complinit de lege,
prin înscrierea unor cerinţe subiective privitoare 4a mobilul sau sccjpul
faptei, care odată prevăzute devin obligatorii pentru acele conţinuturi.
Stabilirea cu exactitate a formelor vinovăţiei prezintă importanţă pentru
justa încadrare juridică a faptei.
§ 2. Intenţia
145. Definiţie; modalităţi normative. Intenţia este prevăzută în

art.19 per. 1 C.pen. şi există atunci cînd persoana care săvîrşeşte fapta
prevede rezultatul ei şi urmăreşte producerea lui sau, deşi nu-1 urmăreşte,
acceptă posibilitatea survenirii sale. în funcţie de atitudinea infractorului
faţă de rezultat intenţia se prezintă sub două modalităţi normative şi
anume intenţia directă şi indirectă:
a) intenţia directă (doi direct) cînd subiectul urmăreşte producerea
rezultatului (art.19 pct.l lit.a) şi
b) intenţia indirectă (doi indirect sau eventual) cînd subiectul
acceptă producerea lui (art.19 pct. 1 îit.b)
146. A. Intenţia directă. Se caracterizează prin aceea că
făptuitorul prevede rezultatul faptei saîe şi urmăreşte producerea lui prin
săvîrşirea acţiunii (inacţiunii). Prin prevederea rezultatului se înţelege
reprezentarea urmărilor pe care le produce acţiunea sa* adică lezarea
132
r
0 0 0
Un
tului sau punerea în pericol a acestuia23. Prevederea decurge din

°k i e C . ta de viaţă a persoanei după care o acţiune săvîrşită în anumite
eXP
HVi produce cu necesitate un anumit rezultat. Prevederea implică şi
asterea legăturii de cauzalitate dintre acţiune şi rezultatul generat de
° persoana trebuie să prevadă condiţiile de săvîrşire a faptei, condiţii
Ca 24
e ntiale pentru existenţa infracţiunii, constitutive ale conţinutului ei .
Dacă este în eroare asupra acestor împrejurări se exclude vinovăţia sub
"rină de intenţie. De exemplu, pentru a răspunde de infracţiunea
revăzută în art.282 al. 2 C.pen. şi anume punerea în circulaţie de valori
falsificate - monedă metalică, monedă de hîrtie, titluri de credit public
etc - persoana trebuie să aibă reprezentarea calităţii valorilor puse în
circulaţie, să ştie că sînt falsificate. Pentru a răspunde de conţinutul
calificat (agravat) al unei infracţiuni făptuitorul trebuie să prevadă, pe
lîngă conţinutul de bază şi circumstanţele speciale agravante, în caz
contrar fiind obligat să răspundă numai pentru infracţiunea în formă de
bază. Astfel, pentru a răspunde de omorul deosebit de grav, din art.176
lit.e, C.pen, "asupra unei femei gravide", infractorul trebuie să cunoască
această stare a victimei. Intenţia directă se mai caracterizează printr-o
anumită atitudine a infractorului faţă de rezultatul prevăzut, în sensul că
subiectul care acţionează cu această modalitate a intenţiei urmăreşte
producerea rezultatului. De exemplu o persoană săvîrşeşte infracţiunea de
omor cu intenţie directă cînd aplică victimei lovituri cu un corp tăios, apt
a produce moartea, în zone vitale, urmărind producerea rezultatului
prevăzut.
147. B. Intenţia indirectă (doi eventual). Este a doua modalitate

a intenţiei şi există atunci cînd făptuitorul prevede rezultatul faptei sale pe
care nu-1 urmăreşte dar acceptă posibilitatea producerii lui 25 . Intenţia
indirectă caracterizează, în general, acţiunile, care, datorită modului ori
împrejurărilor în care sînt săvîrşite, pot produce două sau mai multe
rezultate: unul a cărui producere este certă şi urmărită de făptuitor, faţă de
care se va reţine intenţia directă şi altul sau altele a căror producere este
posibilă (eventuală) şi acceptate de infractor, în raport cu care se reţine
intenţia indirectă. De exemplu, făptuitorul, urmărind uciderea unei
23
Trib. Suprem, S. p.dec. nr. 1786/1989, Dreptul, nr.9-12, 1990, p.249.
24
George Antoniu, op.cit., p. 117 şi urm.
25
George Antoniu, op.cit., p.135 şi urm.
133
persoane a tras un foc de armă asupra sa într-un loc unde circulaţia este
frecvenţă, care a dus la moartea acesteia (intenţie directă); a prevăzut şi
posibilitatea survenirii altei urmări, vătămarea corporală a unui pieton
urmare care s-a produs şi pe care a acceptat-o (intenţie indirectă). în cazul
T
acestei forme a intenţiei subiectul nu ia nici o măsură pentru ca cealaltă
urmare, eventuală, să nu se producă, nu se sprijină pe nici o împrejurare
de natură a o înlătura. Este posibilă şi săvîrşirea unei singure infracţiuni,
cu intenţie indirectă, cînd făptuitorul săvîrşeşte o anumită activitate care,
în condiţiile de comitere, poate conduce la apariţia unui rezultat acceptat
de el 26 . Instanţa supremă a considerat că s-a comis infracţiunea de omor
cu intenţiei indirectă în următoarele cazuri: inculpaţii, aflîndu-se pe malul
unei ape împreună cu victima, în stare avansată de ebrietate, i-au aplicat
cîte o lovitură cu pumnul peste faţă, ceea ce adus la dezechilibre şi
căderea sa în apă. La strigătele victimei de a o salva, inculpaţii nu au
intervenit, ci s-au îndepărtat de locul faptei; inculpaţii au prevăzut
rezultatul faptei lor, şi deşi nu l-au urmărit, au acceptat posibilitatea
producerii lui. Aceeaşi soluţie s-a impus şi în situaţia lovirii victimei de
către inculpat cu corpuri dure, cu picioarele în abdomen şi abandonarea
acesteia în stare de inconştienţă, în timp de noapte, în afara localităţii;
victima a încetat din viaţă datorită unei peritonite generalizate provocate
de perforarea intestinelor în urma loviturilor aplicate.
Intenţia directă şi indirectă se aseamănă sub aspectul momentului
de prevedere, în sensul că, în ambele cazuri, se prevede rezultatul, dar se
deosebesc prin atitudinea faţă de acesta, întrucît, aşa cum s-a observat, în
cazul intenţiei directe subiectul urmăreşte producerea lui, în timp ce, în
situaţia intenţiei indirecte, acceptă survenirea sa. Cele mai multe
infracţiuni din legislaţia noastră se comit cu intenţie, în oricare din
modalităţile prevăzute de art.19 pct. 1 lit.a şi b. Unele infracţiuni pot fi
comise numai cu intenţie directă, aceasta decurgînd din includerea
scopului în conţinutul legal, ca în cazul furtului (art.208 C.pen.) şi a
altora saudin natura faptei (de exemplu violul, art.197 C. pen).
148. Alte modalităţi ale intenţiei. Dintre acestea se pot aminti:

intenţia simplă, cînd subiectul prevede rezultatul şi urmăreşte producerea
lui şi calificată, cînd făptuitorul urmăreşte un anumit scop, prevăzut în
conţinutul legal al infracţiunii (de exemplu, art.176 lit.d, C.pen., omorul
26
C. S. J. s. p.nr.2097/1992, Dreptul, nr.5-6, 1993, p.141; G. Antoniu,
Trăsăturile distinctive ale intenţiei indirecte, R.R.D. nr.12, 1974, p.22-27.
134
(în scopul) a săvîrşi sau a ascunde săvîrşirea unei tîlhării sau

e
P t e r ji); intenţia iniţială, cînd subiectul prevede rezultatul de la început
plf
supravenită în situaţia în care, în timpul executării unei infracţiuni,
^ biectul prevede un alt rezulatat decît cel iniţial şi doreşte să-1 producă şi
acesta; intenţia unică ce există atunci cînd se urmăreşte producerea
ei singure fapte şi complexă cînd subiectul a hotărît producerea mai
multor fapte sau a mai multor rezultate; intenţia spontană care se naşte
spontan sub imperiul unei anumite împrejurări şi premeditată ce impune
un proces subiectiv mai amplu, prealabil săvîrşirii faptei, cînd făptuitorul
plănuieşte asupra tuturor condiţiilor de comitere şi se pregăteşte în
vederea realizării ei (art.175 lit.a, C.pen., omorul cu premeditare, formă
calificată de omor) 27 .
§ 3. Culpa
*»* > > "• •> î ' v n . '• J
149. Definiţie; modalităţi. Codul penal prevede vinovăţia sub
forma culpei, cu. modalităţile sale, în art.19 pct. 2. Legea stabileşte că
fapta este săvîrşită din culpă cînd infractorul prevede rezultatul acţiunii
sale pe care nu-1 acceptă, socotind fără temei că nu se va produce sau nu
prevede rezultatul faptei, deşi trebuia şi putea să-1 prevadă. Culpa se
prezintă sub două forme consacrate de lege: culpa cu prevedere (uşurinţa)
şi culpa simplă sau fără prevedere (greşeala, neglijenţa).
150. A. Culpa cu prevedere (cu previziune sau uşurinţă).

Această formă de vinovăţie există în situaţia în care făptuitorul prevede
rezultatul faptei sale, pe care nu-1 acceptă, socotind fără temei că nu se'va
produce. De exemplu, conducătorul unui autovehicul, care se angajează
neregulamentar într-o depăşire, în condiţiile de risc în care a acţionat,
prevede posibilitatea producerii unui accident, însă speră să evite
rezultatul periculos ce se profilează, bazîndu-se pe calităţile sale şi
promptitudinea cu care va acţiona. Se cer întrunite următoarele condiţii:
Pentru formele intenţiei, a se vedea, V. Dongoroz, op.cit., p.238-241; I.

Oaneea, Explicaţii teoretice...rot.l, op.cit., p.122, GÂMoma,€odulpenal comentat...,
Partea generala, op.cit., p.96, M. Zolyneak, Drept penal, Partea generală, voi.II, p.226-
228, Editura Fundaţiei "Chemarea", Iaşi, 1993; C. Bulai, op.cit., p.118-120; C.
Mitrache, op.cit., p.94, 95.
135
- făptuitorul să fi prevăzut posibilitate survenirii unui rezultat

periculos, condiţie prin care culpa cu prevedere se aseamănă cu intenţia
indirectă (şi directă);
- făptuitorul să fi socotit fără temei că rezultatul nu se va produce
condiţie prin care culpa cu prevedere se deosebeşte de cele două forme ale
intenţiei întrucît persoana nu urmăreşte, nici nu acceptă rezultatul faptei
sale28. Trăsătura relevantă a acestei forme a culpei este aceea a aprecierii
că rezultatul nu se va produce, subiectul bazîndu-se, în speranţa sa, pe
anumite împrejurări, subiective sau obiective, pe care le supraestimează,
pe care le evaluează necorespunzător (buna funcţionare a autovehiculului,
experienţa şi pregătirea sa profesională). Cînd făptuitorul nu se bazează
pe nici o împrejurare de natură a preîntîmpina rezultatul, ci pe hazard,
înseamnă că el a acceptat producerea rezultatului şi vinovăţia sa îmbracă
forma intenţiei indirecte.
151. B. Culpa simplă (fără prevedere, neglijenţă, greşeală). Se

caracterizează prin aceea că făptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale,
deşi trebuia şi putea să-1 prevadă (de exemplu, fapta unei persoane care
instalează un mecanism acţionat cu curent electric, fără să ia măsurile de
prevedere necesare, provocînd astfel moartea unui individ; fapta
militarului, aflat în serviciul de pază de a lăsa arma încărcată în
apropierea unui grup de copii, dintre care unul o foloseşte şi împuşcă o
persoană). Pentru această formă a culpei se cer întrunite următoarele
condiţii:
a) Făptuitorul să nu fi prevăzut rezultatul acţiunii sale; sub acest
aspect, culpa simplă se deosebeşte de toate celelalte forme de vinovăţie,
caracterizate prin prevederea rezxiîtatului de către făptuitor. în cazul
culpei fără prevedere subiectul nu are reprezentarea urmărilor, datorită
neglijenţei sale, a lipsei de atenţie, de informare elementară. Dacă şi-ar fi
solicitat mai mult atenţia şi întreaga sa capacitate intelectuală ar fi
prevăzut rezultatul periculos şi şi-ar fi condus altfel acţiunea.
b) Făptuitorul să fi avut obligaţia - criteriul obiectiv - şi
posibilitatea de prevedere - criteriul subiectiv.
a*) Obligaţia de prevedere, în cazul desfăşurării unor anumite
activităţi, decurge din reglementarea acestora - în cazul conducătorilor
auto, obligaţia rezultă din normele privind circulaţia pe drumurile publice
28
Trib, Suprem, S. mii. d e c , nr.46/1987, rrd, nr.8« 1988, p.78.
136
iar în celelalte situaţii, din regulile de convieţuire socială. în

St
° ' t a t a r e a obligaţiei de prevedere trebuie să se verifice că orice om
C
° al şj a tent, acţionînd în aceleaşi condiţii, ca persoana a cărei conduită
° analizează, ar fi trebuit să prevadă rezultatul acţiunii sale. Dacă în
se
t i a
dată nimeni nu ar fi putut să prevadă rezultatul, nu se poate reţine
înovaţia, existînd cauza care exclude caracterul penal al faptei denumită
caz fortuit.
bO Posibilitatea de prevedere constituie o condiţie subiectivă şi
presupune că făptuitorul, în împrejurările în care a acţionat, a avut
posibilitatea de a prevedea că activitatea sa ar putea conduce la un rezultat
periculos. Posibilitatea de prevedere se verifică în raport cu fiecare
persoană în parte, ţinîndu-se seama de pregătirea profesională, de
instruirea sa, de particularităţile psiho-fizice, de experienţa de viaţă etc.
Dacă, faţă de împrejurările concrete se constată că făptuitorul nu a avut
posibilitatea de a prevedea rezultatul - o imposibilitate subiectivă şi nu
obiectivă - nu va răspunde penal întrucît a acţionat fără vinovăţie.
152. Alte aspecte ale culpei. în teoria şi legislaţia penală, pentru a

desemna vinovăţia sub formă de culpă se mai folosesc următoarele
formulări: nesocotinţă (comportare nechizbuită), nebăgare de seamă
(neatenţie), neglijenţă (comportare lipsită de grija necesară), nepricepere
(lipsa cunoştinţelor pentru îndeplinirea unei activităţi), nedibăcie (lipsa
deprinderii necesare) etc. Se mai face distincţie între culpa in agendo care
priveşte conduita sub formă de acţiune şi culpa in omittendo care se referă
la conduita sub forma inacţiunii, între culpa directă ce priveşte propria
acţiune şi culpa indirectă specifică acţiunii altei persoane. De asemenea,
se mai distinge culpa grava (lata) cînd producerea rezultatului era sigură
şi orice persoană putea să-1 prevadă; culpa uşoară (levis) cînd producerea
rezultatului era posibilă şi ar fi putut să fie prevăzut dacă făptuitorul
depunea oarecare atenţie; culpa foarte uşoară (levissima) cînd producerea
rezultatului era greu de conceput şi se putea prevedea numai printr-un
29
simţ deosebit al prevederii .
153. Concursul şi concurenţa culpelor. Uneori, la producerea

rezultatului poate contribui activitatea din culpă a mai multor persoane;
vor răspunde toate persoanele după gradul de' participaţie şi culpabilitate
29
137
(concursul de culpe). în anumite situaţii, în producerea urmării dăunătoare

poate concura alături de culpa făptuitorului şi culpa victimei30; activitatea
culpoasă a făptuitorului este reţinută ca infracţiune din culpă; nu operează
o compensare a culpelor (a victimei cu• cea a infractorului). Culpa comună
poate produce efecte în ce priveşte latura civilă a cauzei, putîndu-se
micşora despăgubirile civile la care urmează să fie obligat făptuitorul.
§ 4. Praeterintenţia
154. Noţiune. Praeterintenţia sau intenţia depăşită, reprezintă un

proces psihic complex, în structura căruia se reunesc cele două forme de
vinovăţie (intenţia şi .culpa)31. Infracţiunile al căror element moral
cuprinde atît intenţia cît şi culpa se numesc infracţiuni praeterintenţionate.
Infracţiunea cu formă complexă de vinovăţie se caracterizează printr-o
•faptă iniţială săvîrşită cu intenţie, faptă care prod,uce un rezultat mai grav,
pe lîngă cel iniţial urmărit şi acceptat, care se atribuie făptuitorului pe
bază de culpă. Un exemplu tipic este infracţiunea prevăzută de art.183
C.pen., loviri cauzatoare de moarte, cînd infractorul a urmărit lovirea sau
vătămarea corporală (faptă intenţionată), acţiune care, datorită condiţiilor
în care a fost săvîrşită - starea de boală, bătrîneţe, ebrietate a victimei -, a
generat moartea unei persoane (moartea se impută pe bază de culpă). Se
mai pot aminti ca infracţiuni praeterintenţinate, violul care a dus la
moartea victimei (art.197 al.3), tîlhăria care a provocat moartea persoanei
(art.211, al. 3) şi altele.
§ 5. Mobilul şi scopul (elemente ale laturii subiective)
155. Noţiune. Mobilul şi scopul sînt elemente subiective care

caracterizează intenţia. ,
Mobilul. Prin mobilul sau motivul infracţiunii se înţelege acel
impuls lăuntric (dorinţă, pasiune, sentiment) care determină pe infractor
să ia o hotărîre infracţională şi să o înfăptuiască32. Orice activitate
30
Trib. Suprem, S. p.dec, nr. 1240/1989, Dreptul, nr.7, 1990, p.70.
3
* George Antoniu, op.cit., p.182; Măria Ioana Michinici, Unele observaţii
privind praeîerintenţia, R.D.P., nr.l, p.80 şi urm.
32
Ibidem, p.282.
138
TITLUL III.Misssia
f acţională este determinată de un anumit mobil, o cauză internă care

in
tj v e ază hotărîrea luată, ce poate să apară ca dorinţă de a obţine anumite
1
f u n s a u S ub forma sentimentului de ură, gelozie, răzbunare, cupiditate
Deşi. mobilul este o cerinţă subiectivă obligatorie, care justifică actul
6
fractional, el nu este prevăzut în conţinutul tuturor infracţiunilor
tentionate, ci numai a unora, cînd înscrierea sa a fost necesară pentru
onturarea acelor tipuri de infracţiuni. Astfel, această trăsătură subiectivă
este inclusă în conţinutul infracţiunii de abuz în serviciu prin îngrădirea
unor drepturi, art.247 C.pen., cînd se îngrădeşte de către un funcţionar
exerciţiul drepturilor unei persoane pe motiv de naţionalitate, rasă, sex
sau religie. în alte cazuri, legiuitorul poate include mobilul în conţinutul
calificat al unei infracţiuni, avînd funcţia de circumstanţă agravantă
specială (de exemplu omorul calificat prevăzut în art.175 lit.b C.pen. -
din interes material). în situaţiile cînd, motivul reprezintă o trăsătură
constitutivă a infracţiunii determinarea acelui motiv, prevăzut în normă,
este obligatorie în vederea unei corecte încadrări juridice a faptei. Cînd
mobilul nu este prevăzut în conţinutul legal al infracţiunii, ca trăsătură
obligatorie, el trebuie constat de către organele judiciare pentru o justă
individualizare a pedepsei.
Scopul, Prin scopul infracţiunii se înţelege finalitatea urmărită de
făptuitor, situaţia la care vrea să ajungă prin săvîrşirea faptei33. Dacă
intenţia este un element obligatoriu pentru infracţiunile incriminate cu
această formă de vinovăţie, scopul nu este o condiţie obligatorie, nu apare
în conţinutul tuturor infracţiunilor intenţionate, ci numai a unora, unde
inserarea sa a fost necesară pentru conturarea conţinutului lor. Condiţia
scopului apare în conţinutul mai multor infracţiuni decît . aceea a
raobiluiui. Cînd scopul este prevăzut în conţinutul unei infracţiuni,
aceasta se realizează numai în cazul în care infractorul a urmărit scopul
prevăzut de lege, indiferent dacă el a fost sau nu efectiv realizat prin
comiterea faptei.
Cerinţa scopului apare în conţinutul de bază al infracţiunii de furt,
art.208 C.pen., (luarea lucrului mobil... în scopul de a şi-1 însuşi pe
nedrept), de înşelăciune, art.215 C.pen. (inducerea în eroare a unei
persoane... în scopul de a obţine un folos material) etc.
Scopul poate să apară şi ca circumstanţă agravantă în conţinutul
calificat al unor infracţiuni. Spre exemplu omorul deosebit de grav -
33
Trib. jud. Maramureş, dec. pen. nr. 178/1992 cu Notă, Viorel Găzdac,
Dreptul, nr.4, 1993, p.68; George Antoniu, op.cit., p.189.
139
art.176 lit.d, C.pen. "pentru a săvîrşi sau a ascunde săvîrşirea unei tîlhării
sau piraterii".
§ 6. Formele de vinovăţie cu care se săvîrşesc infracţiunile,
156. Distincţia făcută de lege după cum fapta constă într-o

acţiune sau inacţiune, (art.19 alin. 3 şi 4): Legea stabileşte următoarele
distincţii:
a) Infracţiunile săvîrşite prin acţiune - comisive - se săvîrşesc cu
intenţie. Cele mai multe infracţiuni sînt comisive, deci se comit cu forma
de vinovăţie a intenţiei. în normele care incriminează infracţiunile
intenţionate nu apare expres denumirea acestei forme de vinovăţie.
Regula aceasta rezultă din art.19 alin.3 C.pen. O faptă manifestată sub
formă de acţiune săvîrşită din culpă constituie infracţiune numai cînd
legea prevede în mod expres aceasta (art. 19 alin.3 C.pen). Cînd
legiuitorul a înţeles să incrimineze anumite fapte cu forma de vinovăţie a
culpei a trebuit să prevadă expres culpa în conţinutul infracţiunii. De
exemplu, uciderea din culpă, art. 178 C.pen., vătămarea corporală din
culpă, art. 184 C.pen., distrugerea din culpă, art.219 C.pen. şi altele.
b) Faptele constînd într-o inacţiune - infracţiunile omisive -
constituie infracţiuni, fie că sînt săvîrşite cu intenţie, fie din culpă, afară
de cazul cînd legea sancţionează săvîrşirea lor numai cu intenţie (art.19
alin. 4). Dacă în conţinutul normelor care prevăd infracţiuni omisive nu se
prevede, forma de vinovăţie, acestea se pot comite fie din culpă, fie cu
intenţie (de exemplu, nedenunţarea unor infracţiuni, art.262 C.pen.
omisiunea sesizării organelor judiciare, art.263 C.pen. etc). Infracţiunile
omisive se comit, în general, din culpă. Cînd legiuitorul a înţeles să
incrimineze faptele de inacţiune numai cu intenţie a prevăzut expres
această formă de vinovăţie, care rezultă din formulările "neplata cu rea
credinţă a pensiei de întreţinere sau neîndeplinirea cu rea credinţă a
obligaţiei de întreţinere" (art.305 C.pen - abandonul de familie), sau
"neîndeplinirea cu ştiinţă a îndatoririlor de serviciu" - (art.246, 248
C.pen., abuzul în serviciu etc).
•
140
Subsecţiunea a IV-a
Trăsături ale conţinutului ce caracterizează

obiectul şî subiectul
157. Precizări. Pe lîngă condiţiile privitoare la latura obiectivă şi

subiectivă, în conţinutul unor infracţiuni legiuitorul a inserat şi unele
condiţii privitoare la obiectul material sau la subiect necesare pentru
conturarea unor anumite tipuri de infracţiuni. Trăsăturile privitoare la
obiectul (material) şi subiectul infracţiunii, incluse în conţinutul unei
fapte devin obligatorii pentru acel conţinut. Condiţiile privitoare la
obiectul material pot preciza că acesta este un bun mobil; legea mai poate
prevedea poziţia bunului, că se află în posesia sau detenţia altuia (art.208
C.pen., furt), sau se află în posesia făptuitorului cu orice titlu (art.213,
C.pen., abuz de încredere) etc; de asemenea, legea mai poate
particulariza obiectul material arătînd că poate consta în bani, valori,
înscrisuri etc. Trăsătura privitoare la obiectul material poate fi inclusă în
conţinutul de bază (art.208, 213 C.pen.) sau calificat al faptei (art.217 al.2
C.pen. - distrugere calificată - bunul trebuind să aibă o valoare artistică,
ştiinţifică, istorică sau arhivistică).
în anumite conţinuturi de infracţiuni legea poate prevedea şi o
condiţie pe -care trebuie să o îndeplinească subiectul în momentul
comiterii faptelor. Infracţiunile sînt denumite "proprii" iar subiectul care
poate comite asemenea fapte este denumit "propriu, calificat sau
circumstanţial". Se pot aminti printre infracţiunile cu subiect propriu,
abuzul de serviciu (art.248), neglijenţă în serviciu (art.249), delapidarea
(art.215 ), luarea de mită (art.250), fapte care se pot comite numai de
către funcţionari. în unele cazuri calitatea subiectului nu constituie o
trăsătură a conţinutului de bază, ci o circumstanţă agravantă ce apare în
conţinutul calificat al faptei (de exemplu falsul este calificat cînd este
comis de un funcţionar în exerciţiul atribuţiunilor de serviciu - art.288
al.2 C.pen.).
141
--
CAPITOLUL II
FORMELE INFRACŢIUNII
SECŢIUNEA I
Consideraţii generale
174. Formele infracţiunii după fazele sale de desfăşurare.

Activitatea infracţională intenţionată presupune, de regulă, o dezvoltare
progresivă pînă la producerea rezultatului dăunător. Această activitate
parcurge anumite etape, fiecare caracterizîndu-se printr-un anumit grad de
înfăptuire a hotărîrii infracţionale. Etapele sau fazele pe care le parcurge,
în generai, procesul de înfăptuire a hotărîrii infracţionale sînt: pregătirea
săyîrşirii faptei - faza actelor de pregătire -, punerea în executare a
acesteia - faza tentativei - şi consumarea sa - faza consumării. Legea
incriminează infracţiunile ajunse în faza consumării însă, în anumite
situaţii, aduce sub incidenţa sa şi începutul de executare a acţiunii
infracţionale - tentativa - ori chiar pregătirea acesteia. Prin incriminare,
tentativa şi actele de pregătire devin infracţiuni, constituind forme ale
infracţiunii concepute, însă forme imperfecte, atipice, ale acesteia.
Infracţiunea consumată este forma tipică de bază (principală), iar tentativa
sau actele de pregătire, incriminate, constituie formele derivate, secundare
ale aceleiaşi infracţiuni34. Fazele de desfăşurare a activităţii infracţionale
sînt posibile numai la infracţiunile intenţionate.
Procesul de realizare a infracţiunii parcurge două perioade: prima,
denumită perioada internă sau psihică, dă formare a elementului moral, a
hotărîrii infracţionale şi a doua, perioada externă sau fizică în care are loc
realizarea laturii obiective a infracţiunii, adică a activităţii materiale care
produce rezultatul periculos.
~4 V. Dongoroz, op.cit., p.260.

142
s 1. Perioada internă (subiectivă)

m
178. Luarea hotărîrii infracţionale. Executarea activităţii fizice

te precedată şi însoţită de hotărîrea infracţională. Formarea acesteia are
loc în psihicul infractorului, în cadrul aşa-numitei perioade interne sau
spirituale, în care se disting trei momente:
- naşterea ideii infracţionale, determinată de un anumit mobil;
- deliberarea, cînd făptuitorul meditează asupra ideii concepute;
- luarea hotărîrii, moment în care se formează latura subiectivă a
infracţiunii, elementul său moral 35 .
Hotărîrea infracţională, care constituie un proces psihic, intern,
poate avea şi o latură externă denumită manifestarea hotărîrii
infracţionale sau faza de oratorie, care înseamnă comunicarea ei altor
persoane. Hotărîrea infracţională (nuda cogitatio) şi manifestarea ei nu
atrag răspunderea penală, deoarece nu corespund conceptului de
infracţiune, prin lipsa elementului material care să vatăme valorile sociale
ocrotite de lege (cogitationis poenam nemo patitur).
§ 2. Perioada înfăptuirii infracţiunii; fazele sale de desfăşurare
179, Fazele posibile în procesul înfăptuirii infracţiunii.

Activitatea (actus reus) prin care se înfăptuieşte hotărîrea luată, în drumul
său (iter criminis), parcurge anumite etape succesive cunoscute sub
denumirea de faze de desfăşurare a activităţii infracţionale.
Prin faze de desfăşurare a infracţiunii intenţionate se înţeleg
etapele succesive pe care le parcurge procesul de înfăptuire a hotărîrii
infracţionale, caracterizate printr-un anumit grad de realizare a acesteia.
In desfăşurarea sa progresivă, procesul infracţional poate parcurge
următoarele faze:
a) faza pregătirii (a actelor pregătitoare sau preparatorii) care
creează condiţii favorabile realizării acţiunii ilicite;
b) faza tentativei (a executării propriu-zise) cînd se începe
acţiunea ilicită, care este întreruptă sau realizată integral fără producerea
rezultatului;
N. Iliescu, Explicaţii teoretice ..., vol.I, op.cit., p.131.

143
c) faza consumării (a producerii rezultatului dăunător) cînd după
realizarea integrală a acţiunii ilicite apare urmarea periculoasă.
Legiuitorul incriminează ca infracţiuni faptele ajunse în faza
consumării, Infracţiunea consumată reprezintă forma tipică, forma
perfectă sau de bază. în anumite cazuri legiuitorul incriminează şi
activităţile ajunse în faza tentativei, Iar în situaţii deosebite chiar pe
acelea ce constituie doar pregătirea infracţiunii. Prin incriminare, actele
de pregătire şi tentativa devin infracţiuni, constituind forme atipice ale
infracţiunii, imperfecte sau derivate. Aprecierea lor, în ce priveşte
încadrarea juridică şi sancţionarea se face prin raportare la normele care"
incriminează infracţiunea consumată. Toate reglementările privitoare la
infracţiune şi pedeapsă au incidenţă şi în cazul tentativei precum şi a
actelor de pregătire (participaţia, pluralitatea de infracţiuni, cauzele care
exclud caracterul penal al faptei, circumstanţele atenuante şi agravante,
suspendarea executării pedepsei sub cele două forme ale sale, executarea
pedepsei la locul de muncă, etc). In cazul în care infractorul parcurge
toate aceste faze, care au fost incriminate de legiuitor, el nu va răspunde
pentru un concurs de infracţiuni, ci numai pentru infracţiunea consumată
în care se absorb activităţile anterioare.
SECŢIUNEA a 11-a
Actele de pregătire
§ 1. Caracterizarea actelor de pregătire
180. Conceptul şi condiţiile actelor de pregătire; tezele privind

incriminarea lor. Infracţiunea pentru a ri săvîrşită în condiţii optime,
presupune o pregătire prealabilă, constînd în procurarea de instrumente,
confecţionarea lor, procurarea unor mijloace de transport, a unor
substanţe nocive, modificarea şi adaptarea instrumentelor ori
mecanismelor care vor servi la comiterea faptei, culegerea de informaţii,
date, privind locuî şi timpul săvîrşirii acesteia, etc.
Actele de pregătire pot fi definite ca fiind acele activităţi care
constau în procurarea sau adaptarea mijloacelor şi instrumentelor de
144
TITLUL III. Mracţiunea_
a infracţiunii, ori în crearea condiţiilor favorabile comiterii
Actele de pregătire trebuie să realizeze următoarele condiţii:

a) să fie efectuate în vederea comiterii unei infracţiuni;
b) să îmbrace o formă concretă capabilă să creeze condiţii
favorabile executării acţiunii ilicite;
c) activitatea efectuată să nu facă parte din elementul material al
infracţiunii întrucît s-ar încadra în acte de tentativă;
' d) să aibă la bază intenţia. Actele de pregătire relevă intenţia
directă, prin realizarea lor infractorul urmărind producerea rezultatului.
Actele de pregătire pot fi de natură 'morală - procurarea de
informaţii sau date privitoare la comiterea faptei - şi materială -
procurarea de instrumente şi alte obiecte, adaptarea şi modificarea lor
pentru a corespunde acţiunii infracţionale concepute. In general, actele de
pregătire sînt echivoce nerelevînd cu certitudine intenţia făptuitorului
(procurarea de informaţii, a unui rnijoc de transport, etc), în timp ce
actele de executare sînt univoce, relevînd intenţia de a săvîrşi infracţiunea
(îndreptarea araiei în direcţia victimei). Actele de pregătire nu fac parte
din elementul material al infracţiunii ci sînt exterioare lui. Numai actele
de executare, caracteristice tentativei, se înscriu în latura obiectivă a
faptei penale, în acţiunea ilicită. Sub aspectul valorii contributive, în
producerea rezultatului, actele de pregătire au valoarea unor condiţii care
favorizează producerea acestuia. Ele au un pericol social mai scăzut decît
actele de executare (tentativa) întrucît nu ameninţă direct obiectul
infracţiunii. Actele de pregătire cînd sînt înfăptuite de altă persoană, decît
cea care va executa nemijlocit infracţiune (autorul) constituie acte de
complicitate.
In literatura penală, punîndu-se problema incriminării actelor de
pregătire s-au conturat următoarele teze:
- teza neincriminării actelor de pregătire, potrivit căreia, legea
trebuie să sancţioneze numai infracţiunea incriminată sau începutul ei de
executare şi nu actele de pregătire, care nu se încadrează în' acţiunea
ilicită. Ele nu relevă scopul în vederea căruia au fost înfăptuite; atrag
N. Iliescu, Explicaţii teoretice..., vol.I, op.cit., p.132-134; Trib. Suprem, s.

P- dec. nr. 1466/1989, Dreptul, nr.9-12, 1990, p.247.
145
sancţiuni mai uşoare. Această teză este consacrată în cele mai multe
37
legislaţii .
- teza incriminării nelimitate a actelor de pregătire, în baza căreia
actele de pregătire trebuie incriminate la toate infracţiunile, indiferent de
gravitatea lor;
- teza incriminării limitate, potrivit căreia actele de- pregătire
trebuie sancţionate numai în cazul unor infracţiuni deosebit de grave (de o
gravitate sporită).
§ 2. Concepţia Codului penal român privind actele de pregătire
181 Incriminarea actelor de pregătire pe cale de excepţie.

Codul penal român a incriminat actele de pregătire în mod excepţional, în
cazul unor infracţiuni deosebit de grave, asimîlîndu-le cu tentativa. Actele
de pregătire nu sînt prevăzute şi definite în partea generală' a Codului
penal, ci în unele dispoziţii speciale, care incriminează anumite tipuri de
infracţiuni mai grave, unde s-a prevăzut şi sancţionarea actelor
preparatorii ia acele infracţiuni. Prevăzînd că se pedepsesc, legea a făcut o
caracterizare a activităţii ce constituie acte de pregătire, pentru a releva
trăsăturile lor şi a le deosebi de actele de executare38. Astfel, în Codul
penal actele de pregătire au fost incriminate la infracţiunile împotriva
statului, în art.173 alin. 2 care prevede că "Se consideră tentativă şi
producerea sau procurarea mijloacelor ori instrumentelor, precum şi
luarea de măsuri în vederea comiterii infracţiunilor prevăzute în art.156
(trădarea prin ajutarea inamicului), 157 (trădarea prin transmiterea de
secrete), art.159-165 (spionajul, atentatul care pune în pericol siguranţa
statului, atentatul contra unei colectivităţi, etc.) şi art.158 raportat la
infracţiunea de trădare prin ajutarea inamicului". Prin Decr. Lege nr. 112
din 30 martie 1990 s-a modificat reglementarea cuprinsă în art.189 C.pen.
"lipsirea de libertate în mod nelegal", introducîndu-se un alineat nou -
alin. 3 - care prevede forma calificată a infracţiunii "Dacă pentru
eliberarea persoanei se cere ca statul, o persoană juridică, o organizaţie
5
• ' R. Garraud, Trăite îheoriqui et pratique du droiî penal francais, Paris, 19Î3,
r .48 şi urm., V. Manzini, Trattato di diriîtopenale italiano, voi.II, ed. 2-a, Torino, 1926,
p.720; P.Bouzat, J. Pinatel, op.cit., p.291.
-5° M. Zolyneak, Cu privire la actele pregătitoare în concepţia noului Cod penal,
Analele Ştiinţifice ale Univ. "Al. I. Cuza" Iaşi, tomul XVIII, 1972, p.7 şi urm.
146 .
ationala guvernamentală sau un grup de persoane să îndepliineasca

111
ă "u îndeplinească un act". Fapta calificată se pedepseşte cu
- h' oare de la 5 la 15 ani. Decretul lege amintit a incriminat în art.l89
Iţim si actele de pregătire la forma calificată amintită, stabilind că "Se
' ideră* tentativă şi producerea sau procurarea mijloacelor, a
° trumentelor sau luarea de măsuri în vederea comiterii faptei agravate".
A* tele de pregătire au mai fost incriminate şi în Codul aerian la
• fracţiunea de împiedicare a exploatării aeronavei (art.l07 alin. ultim)
precum şi în D e c r - n r - 4 4 3 d i n 1 9 7 2 P r i v i n d navigaţia civilă, la
infracţiunea de împiedicare a exploatării navei (art.123 al. ultim). Actele
de pregătire incriminate sînt asimilate cu tentativa în sensul că sub
aspectul pedepsei se vor aplica dispoziţiile art.21 C.pen., adică aceasta se
va stabili între jumătatea minimului şi jumătatea maximului prevăzute de
lege pentru infracţiunea consumată.
Fiind asimilate cu tentativa, în cazul desistării, adică a renunţării
de bună voie de a continua activitatea de pregătire începută, autorul va
beneficia de cauza de nepedepsire prevăzută în art.22 C.pen. Dacă autorul
a ajuns la consumarea infracţiunii, actele de pregătire, deşi incriminate (ca
fază), se absorb în infracţiunea consumată, făptuitorul urmînd a răspunde
pentru o singură infracţiune.
în cazul în care actele de pregătire sînt efectuate de către o altă
persoană decît autorul aceasta are calitatea de complice şi răspunde din
punct de vedere penal, cu condiţia ca autorul să săvîrşească fapta sau
măcar o tentativă pedepsibilă.
în legislaţia română se constată incriminarea ca infracţiuni
independente a unor anumite activităţi care au înfăţişarea unor acte de
pregătire, cum este cazul infracţiunii prevăzute în art.285 C.pen.
(deţinerea de instrumente în vederea falsificării de valori). Avînd statutul
de infracţiune independentă se subordonează regimului juridic al acesteia
Şi nu al actelor de pregătire incriminate ca fază în procesul săvîrşirii
faptei.
-
147
SECŢIUNEA a III-a
Tentativa
Subsecţiunea I
Definiţia, condiţiile şi conţinutul tentativei
§ 1. Definiţia tentativei
182. Definiţie; caracterizare. Tentativa este prevăzută în Codul

penal în titlul II din partea generală, Capitolul II, art.20-22. Potrivit legii
(art.20) "Tentativa constă în punerea în executare a hotărîrii de a săvîrşi
infracţiunea, executare care a fost întreruptă sau nu şi-a produs efectul.
Există tenatativa şi în cazul în care consumarea infracţiunii nu a fost
posibilă datorită insuficienţei sau defectuozitătii mijloacelor folosite, ori
datorită împrejurării că, în timpul cînd s-au săvîrşit actele de executare,
obiectul lipsea de la locul unde făptuitorul credea că se află". Tentativa
aparţine fazei executării; face parte din conţinutul infracţiunii, avmd ca
moment iniţial începerea executării acţiunii, iar ca moment final
întrenxperea acesteia sau realizarea sa integrală, fără a se produce
rezultatul. întrueît tentativa constă în punerea în executare a hotărîrii de a
săvîrşi o infracţiune, ea implică, sub aspect subiectiv, o hotărîre
infracţională, iar sub aspect obiectiv, efectuarea unor acte care fac parte
din elementul material al infracţiunii. De exemplu, o persoană avînd
intenţia de a comite un furt pătrunde, prin efracţie, în locuinţa alteia, dar
este surprinsă în timp ce voia să-şi însuşf scă anumite obiecte, sau avînd
intenţia de a ucide administrează victimei o substanţă nocivă ori îi aplică
mai multe lovituri cu un corp tăios în regiuni vitale, fără a surveni
moartea acesteia (tentativa la infracţiune de furt calificat, art.208, 209
lit.g şi la infracţiunea de omor, art.174 C.pen. comb. cu art.222 şi 20, 21
C.pen.). Fiind considerată infracţiune, în cazul incriminării, tentativa
trebuie să întrunească trăsăturile esenţiale prevăzute în art. 17 şi 18 C.pen.
Privită ca""infracţiune, deşi în formă atipica, trebuie să i se aplice "toate
reglementările prevăzute în Codul penal privitoare la infracţiune,
pedeapsă şi individualizarea ei (art. 17-51, art.53-71, art.72-89) etc. In ce
148
TTILVL III. Infracţiunea
iveşte încadrarea şi sancţionarea, tentativa rămîne dependentă de norma

de incriminare care prevede fapta consumată. Trebuie să se coreleze
textul care incriminează fapta şi tentativa din dispoziţia specială cu
dispoziţiile generale din art.20 şi 21 C.pen. (tentativa de furt se
încadrează în art.208 şi 222, combinat cu 20, 21 C.pen.).
§ 2. Condiţiile preexistente şi conţinutul tentativei
183. Obiectul şi subiectul tentativei. Obiectul tentativei este

acelaşi ca al faptei consumate - valoarea socială ocrotită de legea penală
-, cu deosebirea că în cazul faptei consumate acesta este vătămat în timp
ce în situaţia tentativei se creează un pericol direct pentru existenţa sa (în
cazul tentativei de omor viaţa persoanei este pusă în pericol). Subiectul
tentativei este persoana care a luat hotărîrea de a comite fapta şi care a
început înfăptuirea ei. Persoana trebuie să întrunească condiţiile generale
ale subiectului, iar dacă în conţinutul faptei legea prevede o trăsătură
specială - de exemplu calitatea de funcţionar, trebuie să o realizeze şi pe
aceasta. Tentativa este susceptibilă de a fi comisă în participaţie
(coautorat, instigare, complicitate).
184. Conţinutul tentativei. Este alcătuit din totalitatea

elementelor şi trăsăturilor necesare pentru ca fapta să constituie
infracţiune, raportate la conţinutul faptei tipice. în cazul acesteia din urmă
se întrunesc toate cerinţele obiective şi subiective, prevăzute în lege, în
timp ce în cazul tentativei, datorită întreruperii acţiunii sau înfăptuirii ei
totale fără a se produce rezultatul, conţinutul obiectiv al faptei nu se
realizează integral. Tentativa în procesul săvîrşirii faptei se situează între
actele de pregătire şi consumarea infracţiunii. în realizarea sa presupune
un moment iniţial, marcat prin începutul de executare, prin efectuarea
primului act şi un moment terminal constînd în întreruperea executării sau
efectuarea acesteia pînă la capăt, fără să se producă rezultatul. încadrarea
tentativei între aceste două limite impune delimitarea tentativei de actele
de pregătire şi de faza consumării.
149
în problema delimitării tentativei de actele de pregătire în

literatura penală s-au formulat mai multe teorii, cele mai cunoscute fiind
39
teoriile subiective, obiective, formale şi mixte .
a) în concepţia teoriilor subiective o anumită activitate constituie
act de executare numai dacă prin ea însăşi sau corelată cu unele
împrejurări pune în evidenţă intenţia făptuitorului de a săvîrşi
infracţiunea. Dacă ceea ce s-a efectuat nu relevă hotărîrea infracţională,
trebuie să se considere ca fiind o activitate de pregătire. Pătrunderea într-
o locuinţă, prin distrugerea dispozitivelor de închidere (efracţia),
constituie un act de executare, întrucît relevă intenţia infracţiunii de furt.
în această concepţie trebuie considerate ca acte de executare şi luarea
modelului unei încuietori în vederea confecţionării unei chei, fără nici o
justificare (deci cu scopul de a pătrunde într-o locuinţă în vederea
săvîrşirii unui furt).
b) Potrivit teoriilor obiective o anumită activitate se consideră act
de executare ori pregătire după poziţia sa în procesul de înfăptuire a
infracţiunii. Dacă actul este îndreptat spre obiectul infracţiunii şi dacă are
aptitudinea să ducă singur, fără o nouă intervenţie, la realizarea scopului
propus, constituie act de executare. Dacă făptuitorul trebuie, ulterior, să
înfăptuiască o nouă activitate nu poate fi considerat decît un act de
pregătire. îndreptarea făptuitorului cu un corp tăios asupra victimei
constituie act de executare; luarea modelului unei chei, care în lumina
teoriilor subiective constituie un act de executare, în această concepţie
constituie un act de pregătire.
c) Teoriile formale operează cu criteriul acţiunii tipice indicată în
norma de incriminare, prin verbum regens. Dacă activitatea realizată se
integrează în acţiunea care formează elementul material al infracţiunii,
constituie un act de executare. Dacă activitatea este exterioară acţiunii
ilicite, reprezintă doar un simplu act de pregătire. Surprinderea unei
persoane în timpul sustragerii unui bun ce aparţine altuia constituie un act
de executare, încadrat în acţiunea de "luare" specifică furtului. Luarea
unui model de cheie, plasîndu-se în afara acţiunii incriminate, reprezintă
o pregătire în vederea sustragerii.
Aceste teorii, privite separat, punînd la baza delimitării un singur
criteriu, prezintă unele insuficienţe, iar folosirea în exclusivitate a uneia
39
V. Dongoroz, op.cit., p.262-267; R. Merle, A. Vita, op.cit., p.580-582;
P.Bouzat, J. Pinaîel, op.cit., p.292-295; V. Papadopol, Codul penal comentat..., op. cit.,
p.110-113.
150
alteia poate duce la soluţii greşite. Concepţia subiectivă extinde prea

saU
. g f e r a actelor de executare, incluzînd în categoria lor activităţi tipice
fflU
regătire. Teoriile formale oferă un criteriu corect de apreciere a
tvitătii, dar restrînge sfera actelor de executare, lăsînd în afara lor
a
°tiuni care au acest caracter, deşi nu se încadrează în acţiunea tipică.
Sore exemplu pătrunderea unei persoane în timpul nopţii într-o locuinţă
u intenţia de a sustrage trebuie considerată ca tentativă de furt, deşi nu se
începuse acţiunea de luare specifică acestei infracţiuni. în literatura
nenală, şi practica judiciară s-a subliniat că este necesar să se combine
criteriul care stă la baza teoriilor formale cu cel care fundamentează
teoriile obiective. în acest fel, sfera actelor de executare devine mai
cuprinzătoare, incluzîndu-se în categoria lor şi acele activităţi care se
plasează în timp înainte de începutul acţiunii tipice sau concomitent cu
aceasta (spre exemplu imobilizarea victimei de către o persoană pentru ca
o alta să-i' aplice lovitura mortală) şi care, în raport cu poziţia lor în
procesul de înfăptuire a faptei, prin legătura şi importanţa lor în
ansamblul în care se integrează, echivalează cu executarea propriu-zisă.
Se consideră acte de executare (tentativă) toate actele care se
încadrează în acţiunea constitutivă a infracţiunii, precum şi acele acte
care, fără a face parte din acţiunea ilicită, sînt legate nemijlocit de
aceasta, fiind îndreptate împotriva obiectului infracţiunii. Legea penală în
art.20 a prevăzut că "Tentativa constă în punerea în executare a
hotărîrii..." ceea ce înseamnă începutul înfăptuirii acesteia prin acţiunea
tipică şi prin alte acţiuni angajate direct în săvîrşirea faptei (surprinderea
unei persoane într-o încăpere cu intenţia de a fura, deschiderea unei nişe
într-un zid al unei magazii unde sînt depozitate bunuri, surprinderea unei
persoane într-un autoturism cu un set de chei de contact, etc).
185. Elementul material al tentativei (latura obiectivă). în

structura tentativei se reuneşte elementul material şi moral, caracterizate
prin anumite trăsături, specifice tipului de infracţiune rămasă în stadiul
tentativei (trăsături privitoare la locul, timpul, modul şi mijloacele de
săvîrşire a faptei, la scopul şi mobilul comiterii ei).
Elementul material (latura obiectivă) cuprinde următoarele
componente obligatorii:
A. acţiunea;
B. rezultatul sau urmarea;
C. raportul de cauzalitate dintre acţiune şi urmare.
151
A. Elementului material al tentativei trebuie să i se atribuie un

anumit sens, înţelegîndu-se realizarea unui act sau a unor acte ce se
înscriu .în acţiunea tipică, cît şi înfăptuirea unui act exterior ei, dar care
este legat direct de fapta incriminată. Elementul material al tentativei se
realizează potrivit gradaţiilor indicate în art.20 C.pen. şi anume cînd s-a
efectuat numai un început de executare a faptei şi aceasta a fost
întreruptă, sau executarea s-a realizat integral însă nu s-a produs
rezultatul periculos. Limita superioară a tentativei este momentul cînd s-a
întrerupt acţiunea, care a fost oprită în desfăşurarea ei (persoana se
îndreaptă cu un corp tăios asupra victimei, dar acţiunea este întreruptă)
sau cînd s-a realizat total fără să se producă urmarea (s-au aplicat lovituri
apte a produce moartea, dar rezultatul a fost evitat). In funcţie de aceste
momente tentativa poate fi întreruptă sau neterminată, ori terminată sau
perfectă. Tentativa se raportează la forma de bază sau tip a infracţiunii.
Dacă legea a incriminat, la acel tip de infracţiune, şi anumite forme
calificate, tentativa se va raporta la acestea, dacă se constată existenţa
vreunei agravante pînă în momentul întreruperii sau neproducerii
rezultatului (de exemplu tentativa de omor asupra a două persoane,
art.176 lit.b; tentativa de furt prin efracţie, art.209 lit.g), întreruperea
executării sau neproducerea rezultatului se poate datora unor cauze
diferite:
- sub aspectul momentului în care intervin, acestea pot fi survenite
(surprinderea în momentul realizării acţiunii de furt) sau preexistente
(cantitatea de otravă administrată victimei este insuficientă a produce
moartea);
- sub aspectul naturii lor, pot fi neînsufleţite (declanşarea unor
forţe ale naturii - pioaie sau fulgere) sau însufleţite, umane sau inumane;
- sub aspectul poziţiei psihice a făptuitorului, cauzele pot fi
independente de voinţa sa (descoperire? în timpul săvîrşirii faptei),
situaţiile cele mai frecvente şi dependente de voinţa sa (desistarea -
renunţarea de bună voie - şi împiedicarea producerii rezultatului).
B. Rezultatul sau urmarea. în cazul infracţiunii consumate urmarea
este bine individualizată şi diferită de la o infracţiune la alta - moartea
persoanei, la infracţiunea de omor, paguba produsă prin înşelăciune, la
infracţiunea cu aceeaşi denumire; în cazul tentativei urmarea constă într-
un pericol direct pentru obiectul infracţiunii. Deosebirea dintre urmarea
tentativei şi a faptei consumate duce la diferenţierea gradului de pericol
social al celor două activităţi incriminate, reflectat în pedeapsă.
152
C. Raportul de cauzalitate. Se stabileşte între acţiunea ilicită şi

ericolul creat pentru valoarea socială ocrotită penal.
186. Elementul moral al tentativei (latura subiectivă).

Elementul moral al tentativei, care constă în intenţie, este acelaşi ca şi al
infracţiunii consumate, cu precizarea că în cazul din urmă este realizată
integral, pe cînd în situaţia tentativei numai parţial, datorită neproducerii
rezultatului. Intenţia poate fi simplă, calificată, spontană, premeditată în
funcţie de împrejurările în care se formează şi de conţinutul infracţiunii
proiectate. Dacă legea caracterizează intenţia şi printr-un anumit mobil
sau scop, asemenea cerinţe subiective trebuie constatate şi în analiza
elementului subiectiv al tentativei. De regulă tentativa se comite cu
intenţie directă. Literatura şi practica admite şi posibilitatea tentativei în
cazul intenţiei indirecte cu referire specială la infracţiunea de omor
(art.174 C.pen.)40. Argumentul care se invocă, în fundamentarea acestei
teze, priveşte conţinutul subiectiv al faptei care se formează înainte de
executarea sa şi care rămîne acelaşi în toată perioada desfăşurării ei. Dacă
activitatea nu duce la consumarea faptei, ci rămîne în stadiul de tentativă,
forma de intenţie este aceeaşi, cu conţinutul avut anterior executării (de
exemplu lovituri puternice aplicate victimei cu picioarele, în regiuni
vitale ale corpului i-au cauzat multiple fracturi costale, peumotorax ce i-
au periclitat viaţa, constituie tentativă de omor cu intenţie indirectă; dacă
s-ar fi produs moartea victimei se realiza un omor cu intenţie indirectă).
In literatură într-o altă modalitate de tratare a materiei, s-au
41
considerat necesare următoarele condiţii pentru existenţa tentativei :
a) să existe hotărîrea de a săvîrşi o anumită infracţiune;
b) hotărîrea să fie pusă în executare prin efectuarea unor acte
propriu-zise;
c) acţiunea de săvîrşire a faptei să fie întreruptă sau să nu-şi
producă efectul.
I. Tanoviceanu, V. Dongoroz, op.cit., p.441; V. Papadopol, Codul

comentat..., op.cit., p.117. George Antoniu, Tentativa, Editura societăţii Tempus,
Bucureşti, 1995, p. 113-H115, 117.
C Bulai, op.cit., vol.I, p.167, C. Mitrache, op.cit., p. 179, 180.
153
§ 3. Infracţiunile la care nu este posibilă tentativa
Î87. Datorită elementului subiectiv.

a) Tentativa este exclusă prin definiţie în cazul faptelor de culpă,
întrucît ea presupune o hotărîre infracţională care a fost pusă în executare.
In cazul culpei cu prevedere făptuitorul nu urmăreşte şi nici nu acceptă
producerea rezultatului, ci speră că nu se va produce, iar în situaţia culpei
simple, fără prevedere, rezultatul nu este prevăzut.
b) Tentativa nu este posibilă nici în cazul faptelor
praeterintenţionate (cu intenţia depăşită). Aceste infracţiuni sub aspect
obiectiv se caracterizează prin producerea şi a unui rezultat mai grav decît
cel urmărit sau acceptat de făptuitor care i se atribuie acestuia pe bază de
culpă (de exemplu, infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de
moarte, art. Î83 C.pen.). în structura elementului subiectiv al acestor
infracţiuni se reuneşte intenţia şi culpa; intenţia în raport cu infracţiunea
iniţială - vătămarea integrităţii corporale - şi culpa care caracterizează
rezultatul mai grav produs - moartea victimei. Dacă tentativa este
posibilă în cazul faptelor intenţionate nu se poate susţine existenţa sa şi în
cazul faptelor praeterintenţionate42. După cum tentativa nu este posibilă la
infracţiunile din culpă nu este posibilă nici la aceste infracţiuni a căror
existenţă este condiţionată de producerea efectivă a rezultatului mai grav,
care are la bază culpă, în lipsa căreia făptuitorul răspunde pentru fapta
iniţială.
In literatură s-a exprimat punctul de vedere potrivit căruia
tentativa nu este posibilă la infracţiunile realizate cu intenţie indirectă.
Opinia dominantă în literatură şi practică apreciază că elementul subiectiv
al tentativei poate consta şi în intenţie indirectă (a se vedea "Elementul
moral al tentativei").
S-a mai exprimat şi ideea, cu care nu sîntem de acord, că tentativa
nu este posibilă nici la infracţiunile săvîrşite spontan (impetii animo)
caracterizate printr-o hotărîre de a săvîrşi fapta, născută spontan,
determinată de o situaţie apărută neaşteptat (de exemplu, o hotărîre
1
spontană de a săvîrşi infracţiunea de furt sau de omor). După părerea
noastră odată apărută hotărîrea de a săvîrşi fapta şi pusă în executare
aceasta poate fi întreruptă sau realizată integral, fără să se producă
42
G. Antoniu, C. Bulai, op.cit., p.59.
154
uitatul, singura calificare posibilă fiind aceea a tentativei (executarea

^ a faptei poate fi întreruptă de un factor exterior).
188. Datorită elementului obiectiv.

a) Tentativa nu este posibilă în cazul infracţiunilor de execuţie
romptă, care nu sînt susceptibile de o dezvoltare progresivă, cum sînt
infracţiunile realizate prin vorbe (verbis), unde cu rostirea primului cuvînt
injurios fapta se consumă (de exemplu la ultraj, art.239 alin. 1 C.pen.).
b) De asemenea, nu este posibilă la infracţiunile omisive,
caracterizate prin neîndeplinirea. unei obligaţii impuse de lege
(nedenunţarea, art. 170 C.pen.).
c) Nu este posibilă nici în cazul infracţiunilor de obicei
caracterizate prin repetarea aceleiaşi activităţi pînă învederează un obicei,
o practică. Sâvîrşirea unei singure acţiuni nu are relevanţă penală; dacă
activitatea s-a repetat de un număr de ori care să indice obişnuinţa se
realizează infracţiunea în formă tipică (de exemplu, practicarea
cerşitoriei, art.329, a prostituţiei, art.328 C.pen., etc).
Subsecţiunea a ii-a
Formele tentativei
189. Criteriile după care se constituie formele tentativei. Din-

reglementarea cuprinsă în art.20 C.pen. rezultă că tentativa se poate
prezenta sub mai multe forme, care se pot constitui pe baza următoarelor
criterii:
a) gradul de realizare al executării;
b) cauzele datorită cărora nu se poate ajunge la consumarea
infracţiunii*».
§ 1. Formele tentativei după gradul de realizare a executării
După acest prim criteriu tentativa se prezintă sub următoarele

forme:
43
V. Papadopol, Codul penal comentat..., op.cit., p.117.
155
A. Tentativa întreruptă, neterminată sau imperfectă (denumită în

literatură şi incompletă sau faptă încercată);
B. Tentativa fără efect, terminată sau perfectă (denumită şi
completă sau fără rezultat).
190. A. Tentativa întreruptă, neterminată sau imperfectă.

Această formă este prevăzută în art.20 al.l C.pen. şi se caracterizează prin
începerea executării activităţii infracţionale, executare care a fost
întreruptă în desfăşurarea sa. (de exemplu o persoană îndreaptă arma
asupra victimei, pătrunde într-o locuinţă cu intenţia de a sustrage şi în
timpul executării începute este împiedicată să continue acţiunea). Cauzele
de întrerupere pot fi variate ca natură; pot fi independente de autor (cele
mai frecvente) sau dependente de voinţa sa, ca în cazul desistării, ele
oprind desfăşurarea activităţii începute. Tentativa întreruptă este posibilă
atît la infracţiunile formale (evadarea) cît şi la cele materiale (omorul)44.
191. B. Tentativa fără efect, terminată sau perfectă. Se

caracterizează prin executarea integrală a acţiunii, fără a se produce
rezultatul specific infracţiunii pusă în executare. în desfăşurarea activităţii
nu au intervenit piedici care să întrerupă executarea începută şi nici
desistarea autorului45. (De exemplu o persoană realizează integral
acţiunea de ucidere - aruncarea unei pietre voluminoase asupra capului
victimei, aplicarea unor lovituri de cuţit în regiuni vitale ale corpului care
nu au dus la moartea victimei datorită ajutorului medical acordat de
urgenţă). Această modalitate a tentativei este posibilă numai la
infracţiunile materiale 46 . La infracţiunile formale nu este posibilă întrucât,
în cazul lor, odată cu executarea acţiunii în întregime, fapta se consumă.
Şi în cazul tentativei terminate cauzele datorită cărora urmarea nu se
produce pot fi de natură diferită, independente sau dependente de voinţa
făptuitorului. Tentativa fără efect este prevăzută în art.20 al.l C.pen.
44
Trib. Jud. Constanţa, Sent. pen. nr. 104/1992, Dreptul, nr.5-6,.1993, p.143.
45
Trib. Suprem, s. p.dec. nr. 1125/1989, Dreptul, nr.9-12, 1990, p.249; George
Antoniu, op. cit., p. 167.
4
^ Nicolae Olteanu, Urmarea specifică - criteriu de delimitare între infracţiunea
consumată de delapidare şi tentativa perfectă la această infracţiune. Dreptul, nr.2-3,
1991, p.31.
156
1Q2 Tentativa proprie. în cazul formelor tentativei după gradul

I are a executării nu se ajunge la consumarea infracţiunii datorită
rea
ûze ce survin după începutul executării, care conduc la
erea acţiunii sau neproducerea rezultatului. în raport cu mijloacele
l şi cu obiectul material al infracţiunii există toate condiţiile pentru
e ajunge la consumarea faptei; mijloacele sînt potrivite sub aspectul
a Sseacitătii de a produce rezultatul şi obiectul material se află la locul avut
ca Pyedere de făptuitor (aplicarea de lovituri apte a duce la moartea
în' -timei, descărcarea unui foc de armă asupra victimei, administrarea unei
ubstante otrăvitoare în cantitate suficientă, etc). Cauzele datorită cărora
ezultatul nu se produce nu privesc mijloacele de săvîrşire a faptei nici
prezenta obiectului ia locul comiterii ei (mijloacele sînt suficiente iar
obiectul se află la locul comiterii faptei). Tentativa întreruptă sau fără
efect, realizată în condiţiile de mai sus, este denumită în literatură,
tentativă proprie, existînd toate condiţiile necesare pentru consumarea
faptei. Dacă nu ar fi intervenit împrejurările care au dus la întreruperea
executării sau la împiedicarea producerii rezultatului s-ar fi ajuns la
consumarea infracţiunii. Tentativa întreruptă sau fără efect (proprie)
reprezintă modalităţile cele mai frecvente în practica judiciară.
§ 2. Formele tentativei după cauzele datorită cărora nu se poate ajunge

la consumarea infracţiunii
193, Tentativa improprie - relativ improprie. în unele cazuri nu

se poate ajunge la consumarea infracţiunii datorită insuficienţei sau
defectuozităţii mijloacelor folosite de făptuitor, ori datorită împrejurării
că obiectul material lipseşte de la locul unde făptuitorul credea că se află.
Mijloacele insuficiente sau defecte au această stare, de regulă, înainte de
începutul executării activităţii materiale. Cauzele neproducerii
rezultatului sînt, deci, preexistente, nu survenite ca în cazul tentativei
proprii. Tentativa relativ improprie este prevăzută în Codul penal, în
ait.20 al. 2. Consumarea infracţiunii nu este posibilă în cazul tentativei
relativ improprii datorită următoarelor împrejurări:
a) insuficienţei sau defeetoozităţii mijloacelor folosite. Mijlocul
insuficient, sub aspectul naturii sale, are aptitudinea de a produce o
•Hiumită urmare, însă fiind dozat insuficient eficienţa sa a fost anulată în
r
aport cu rezultatul urmărit (de exemplu administrarea unei cantităţi de
157
otravă insuficientă în vederea uciderii victimei). Mijlocul defectuos este

acela care are un defect datorită căruia funcţionarea sa este anulată
(folosirea unor instrumente, mecanism sau a unei arme defecte).
b) lipsei obiectului în timpul executării de la locul unde făptuitorul
credea că se află. In această ipoteză consumarea infracţiunii nu este
posibilă deoarece lipseşte obiectul infracţiunii. Acesta există în
materialitatea sa însă făptuitorul presupune greşit că el se află într-un
anumit loc, spre care îşi dirijează acţiunea, el aflîndu-se, însă, în acel timp
în altă parte (făptuitorul trage un foc de armă într-o încăpere unde crede
că se află persoana vizată, care în acel timp se află în altă parte).
Tentativa improprie constînd, de regulă, în executarea integrală a acţiunii,
se aseamănă sub aspectul actelor efectuate cu tentativa fără efect. Dacă
mijloacele ar fi fost suficiente ori total adecvate şi obiectul ar fi fost
prezent la locul comiterii, nu ar fi existat nici un impediment în
producerea rezultatului 47 .
194. Tentativa absolut improprie (executarea fără caracter

penal). Tentativa absolut improprie, absolut imposibilă sau absurdă
constituie o activitate fără caracter penal, deoarece este lovită de o
incapacitate absolută de a produce un rezultat periculos, datorită
următoarelor cauze:
- mijloacelor folosite de făptuitor; acestea sînt inapte, improprii,
care în orice condiţii nu au aptitudinea de a produce rezultatul dorit (de
exemplu folosirea, în vederea uciderii, a unei substanţe total inofensive);
- obiectului material; acesta este inexistent (spre exemplu
descărcarea armei asupra unui cadavru, acţiunea de ucidere a noului
născut de către mamă, însă acesta a fost expulzat mort);
- modului absurd cum a fost concepută executarea faptei; (de
exemplu expedierea unei substanţe otrăvitoare unei persoane avizînd-o
asupra efectului ei; o tentativă de în< tăciune prin prezentarea drept
cîştigător a unui bilet "loto" ale cărui cifre sînt falsificate cu evidenţă).
Codul penal face referire la tentativa absolut improprie în art.20 al.
3 prevăzînd că "Nu constituie tentativă atunci cînd imposbilitatea de
consumare a infracţiunii este datorită modului cum a fost concepută
executarea".
i
47
N. Iliescu, Explicaţii teoretice..., Vol.I, op.cit., p.156.
158
Tentativa absolut improprie nu trebuie confundată cu infracţiunea

îtă putativă, fapta ce are caracter infracţional numai în mintea
'""Titorului, în realitate fapta fiind lipsită de semnificaţie penală datorită
"mprejurări pe care nu le-a cunoscut (de exemplu făptuitorul are
+;c sa
intenţia «s suauug
sustragă un bun al altuia însă dinêroare sustrage
o un bun al său
dinţat altei persoane, ori un bun care n fusese lăsat prin testament,
împrejurare necunoscută lui).
Incriminarea şi sancţionarea tentativei
§ 1. Incriminarea tentativei
195. Opinii în literatură privind incriminarea tentativei. In

privinţa incriminării, a considerării de către legiuitor a tentativei ca
infracţiune, s-au exprimat următoarele opinii:
a) opinia incriminării nelimitate a tentativei, potrivit căreia
tentativa trebuie incriminată la toate infracţiunile indiferent de gravitatea
lor;
b) opinia incriminării limitate, care susţine incriminarea tentativei
numai în cazurile grave, teză dominantă în literatură şi reflectată în cele
mai multe legislaţii penale.
196. Concepţia codului în vigoare privind incriminarea

tentativei. Codul penal român consacră concepţia incriminării limitate a
tentativei, care rezultă din art.21 al. 1, potrivit căruia "Tentativa se
pedepseşte numai cînd legea prevede în mod expres aceasta", precum şi •
in unele dispoziţii speciale care indică pedepsirea tentativei la unele
racţmni (art.173, 1 7 4 ' 1 7 5 e t c - ) - C a t e h n i c ă legislativă s e folosesc două
modalităţi de incriminare:
fart n ~ i n c r i m m a r e a şi pedepsirea în textul care consacră fapta tip
K n A 1 4
«mor, art.269 alin. ultim evadarea, etc);
g
. 7 P r e v e derea unui articol comun, la sfirşitul unui capitol sau
Wiel n i > ° a r e i n d i c ă s a n cţionarea tentativei la o grupă de infracţiuni sau la
enumerate limitativ (art.173 aîin.l, incriminarea tentativei la
159
1
infracţiunile împotriva statului; art.222, incriminarea tentativei la unele

infracţiuni contra patrimoniului, etc).
§ 2. Sancţionarea tentativei
197. Tezele privind sancţionarea tentativei. în doctrină s-au

conturat două sisteme privind sancţionarea tentativei:
a) sistemul parificării care preconizează sancţionarea tentativei în
aceleaşi limite de pedeapsă prevăzute pentru fapta consumată;
b) sistemul diversificării, care presupune pentru tentativă o
pedeapsă diferită, ca gravitate, mai redusă (sau atenuată) în raport cu
pedeapsa faptei consumate.
198. Sistemul adoptat de Codul penai român. Legislaţia în

vigoare a adoptat sistemul diversificării, consacrat în art.21, care prevede
că: "Tentativa se sancţionează cu o pedeapsă cuprinsă între jumătatea
minimului şi jumătatea maximului prevăzute de lege pentru infracţiunea
consumată, fără ca minimul să fie mai mic decît minimul general al
pedepsei. în cazul cînd pedeapsa prevăzută este detenţiunea pe viaţă, se
aplică pedeapsa închisorii de la 10 la 25 de ani". în stabilirea pedepsei
pentru tentativă se are ca bază pedeapsa stabilită de lege pentru forma tip
sau calificată, după caz.
- Dispoziţia citată are în vedere pedepsele principale - închisoarea
sau amenda.
- Sistemul consacrat de lege se aplică tuturor formelor tentativei,
proprie, improprie, întreruptă, perfectă.
- Prin aplicarea coeficientului de reducere a minimului special
acesta nu poate fi mai mic decît minimul general.
- Cînd pentru o infracţiune legea prevede pedepse alternative -
închisoarea sau amenda - se va alege de către instanţă una din cele două
pedepse potrivit criteriilor din art.72 C.pen. de individualizare a pedepsei,
după care va opera reducerea prevăzută în art.21 C.pen.
- în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa
detenţiunii pe viaţă pentru tentativă se aplică pedeapsa închisorii de la 10
la 25 de arii. _
- Limitele de reducere privesc numai pedepsele principale nu şi
cele complimentare (şi nici măsurile educative).
160
TTHUL III. Infracţiunea
_ Pe iîngă pedeapsa principală a tentativei.se pot aplica şi pedepse

om
plimentare (art.64, 65 C.pen., etc.) precum şi măsuri de siguranţă
rart-111» 112 C.pen.) dacă sînt realizate condiţiile legii.
Subsecţiunea a IV-a
Desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului
§ 1. Preliminarii
199. Justificarea reglementării. Desistarea şi împiedicarea

producerii rezultatului constituie cauze de nepedepsire a tentativei, fiind
prevăzute în ari.22 C.pen., potrivit căruia "Este apărat de pedeapsă
făptuitorul care s-a desistat ori a împiedicat mai înainte de descoperirea
faptei, producerea rezultatului". Instituind aceste cauze de nepedepsire
legiuitorul a vrut să stimuleze pe cei ce se află în cursul înfăptuirii
infracţiunii de a întrerupe activitatea sau de a împiedica producerea
rezultatului, acordîndu-Ie impunitatea. Desistarea şi împiedicarea
producerii rezultatului trebuie să intervină în cursul executării, a
tentativei, considerent pentru care au fost consacrate în Cap. II destinat
acestei materii.
§ 2. Desistarea
200. Definiţi© şi condiţii. Desistarea este prevăzută în art.22 al. 1

Şi constă în renunţarea făptuitorului de a duce pînă la capăt executarea
începută, deşi exista posibilitatea reală de a o continua, iar făptuitorul era
conştient de aceasta 48 (de exemplu o persoană pătrunde într-o încăpere cu
scopul de a-şi însuşi anumite bunuri şi abandonează executarea începută),
desistarea este posibilă numai în situaţia cînd activitatea infracţională
este realizată de o singură perosană. în cazul participaţiei operează
împiedicarea săvîrşirii iapte£ prevăzută în art.30 Cpen,
Condiţii:
Gh.Maîeuţ, Unele consideraţii asupra tentativei urmate de desistare, Dreptul,

1
" 2 ' 1 9 90, p.80 şi urm.; N. Giurgiu, op.cit., vol.I, p.200.
161
a) Desistarea trebuie să fie voluntară, să se întemeieze pe voinţa

liberă a făptuitorului, indiferent de mobilul ce 1-a condus la întreruperea
acţiunii infracţionale (teama, frica de a nu fi descoperit, revenirea asupra
hotărîrii luate, mila faţă de victimă, etc). Nu există desistare, în sensul
legii penale, cînd executarea a fost întreruptă datorită unei cauze externe,
care s-a impus voinţei făptuitorului (a fost descoperit; s-au defectat
49
instrumentele de distrugere a încuietorilor, etc.) . Dacă există dubiu
asupra caracterului voluntar al desistării, în sensul că ea poate fi atribuită
unor cauze externe, dar şi unor cauze ce ţin de persoana făptuitorului,
îndoiala va profita inculpatului (in dubio pro reo), aplicîndu-se art.22
C.pen.
b) Să existe un început de executare a faptei de la care făptuitorul
s-a desistat mai înainte ca executarea să se fi terminat. Forma de tentativă
care se realizează este tentativa întreruptă. Dacă executarea a fost dusă
pînă la capăt, nu mai poate avea loc desistarea, ci împiedicarea producerii
rezultatului, cu condiţia ca infracţiunea să fie materială.' în situaţia
infracţiunilor formale, realizarea integrală a acţiunii echivalează cu
consumarea faptei. Desistarea este posibilă atît în cazul infracţiunilor
formale (evadarea) cît şi a celor materiale (omorul). în cazul infracţiunilor
continui dacă desistarea intervine după consumarea faptei sau epuizarea
ei, art.22 nu mai operează. Dacă s-a proiectat o infracţiune continuată
desistarea, pentru a opera, trebuie să intervină pe parcursul executării
primului act din suita celor plănuite de infractor. Dacă renunţarea
voluntară intervine după efectuarea primului act sau a mai multor acte
făptuitorul va răspunde pentru o infracţiune în formă simplă sau
continuată după caz.
§ 3. împiedicarea producerii rezultatului
201. Definiţie şi condiţii. împiedicarea producerii rezultatului

constă în atitudinea făptuitorului, care a executat în întregime acţiunea
infracţională, de a împiedica de bună voie şi înainte de descoperirea
faptei, producerea rezultatului (de exemplu o persoană după ce a
administrat o substanţă otrăvitoare victimei, cu intenţia de a o ucide, îi
administrează un antidot pentru a împiedica producerea rezultatului).
49
G. Antoniu, C. Bulai, op.cit., p.82,83; George Antoniu, op.cit., p.236 şi urm.
162
TITLULUI. Infracţiunea
T niedicarea producerii rezultatului intervine tot în faza tentativei, însă a

ntativei perfecte, după terminarea executării şi înainte de producerea
zultatului. Mobilul poate fi diferit ca şi în cazul desistării.
Condiţii:
a) împiedicarea producerii rezultatului presupune o manifestare de
voinţă a făptuitorului prin care acesta, după realizarea integrală a acţiunii,
eîntîmpină s u r V enirea urmării periculoase determinate de aceasta,
împiedicarea producerii rezultatului trebuie să aibă la bază voinţa liberă a
făptuitorului, fără a interveni o cauză externă - de exemplu descoperirea
activităţii efectuate - care să-1 oblige la un asemenea comportament.
b) împiedicarea să se fi produs înainte de descoperirea faptei.
Fapta se consideră descoperită cînd organele în drept sau alte persoane, în
afară de cele implicate în săvîrşirea faptei - victima sau ceilalţi
participanţi - au luat cunoştinţă de comiterea ei 50 . Dacă există o
coincidenţă în timp între împiedicarea rezultatului din voinţa făptuitorului
şi o acţiune de descoperire necunoscută de acesta, va opera cauza din
art,22 C.pen.
c) în timpul activităţii efectuate de făptuitor rezultatul să nu se fi
produs, iar acesta să împiedice efectiv producerea lui. Intervenţia
persoanei care încearcă să împiedice producerea rezultatului trebuie să
aibă loc după realizarea integrală a acţiunii şi înainte de consumarea ei.
Dacă făptuitorul nu reuşeşte să împiedice producerea urmării şi aceasta
survine prin consumarea faptei, el răspunde pentru fapta consumată, cu
recunoaşterea circumstanţei atenuante prevăzute în art.74 lit.b C.pen.'
("stăruinţa depusă de infractor psntru a înlătura rezultatul infracţiunii").
Această cauză de nepedepsire este legată de tentativa perfectă şi poate
interveni numai în cazul infracţiunilor materiale (infracţiunea de omor) la
care latura obiectivă se întregeşte prin producerea urmării prevăzute de
| e ge, nu şi în cazul infracţiunilor formale, unde odată cu realizarea
mtegrală a acţiunii fapta se consumă; în cazul lor este posibilă numai
desistarea. -
• •••"• . >.' .;.î ,,•*' /.•.. ,
' • . •
50v
Papadopol, Codul comentat..., Partea generală, op.cit., p.136.
163
§ 4. Efecte juridice
202. Desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului - cauze

de nepedepsire. Sub aspectul naturii juridice desistarea şi împiedicarea
rezultatului sînt cauze personale de nepedepsire a făptuitorului, care, aşa
cum prevede art.22 al. 1 C.pen. acesta este apărat de pedeapsă. Cauzele de
nepedepsire din art.22 C.pen. sînt cauze generale, aplicîndu-se în toate
situaţiile de tentativă incriminată de lege. în cazul coautoratului, pentru a
se înlătura răspunderea penală trebuie ca toţi autorii să renunţe la
activitatea începută. Pentru materia participaţiei, împiedicarea producerii
rezultatului este prevăzută în art.30 C.pen. (a se vedea materia
participaţiei).
203. Cazul cînd făptuitorul răspunde (sancţionarea actelor de

executare calificate). Art.22 alin.2 C.pen. prevede că "Dacă actele
îndeplinite pînă în momentul desistării sau împiedicării producerii
rezultatului constituie o altă infracţiune, se aplică pedeapsa pentru acea
infracţiune". Rezultă, că, dacă activitatea efectuată pînă în momentul
desistării sau împiedicării rezultatului realizează conţinutul unei
infracţiuni independente, autorul este exonerat de răspunderea penală
pentru tentativa Ia infracţiunea a cărei executare a început, urmînd să
răspundă pentru infracţiunea de sine stătătoare înfăptuită (dacă autorul a
început efectuarea unui furt prin efracţie şi după distrugerea dispozitivelor
de închidere pătrunde în locuinţa victimei, moment în care renunţă de a
continua activitatea de sustragere, va fi apărat de răspundere pentru
tentativa la infracţiunea de furt calificat (art.208, 209 lit.i, art.22 C.pen.)
însă va răspunde pentru infracţiunea de distrugere (ârt.217 C.pen.) şi
violarea de domiciliu (art.192 C.pen.). Cele două infracţiuni sînt absorbite
legal în infracţiunea complexă de furt prin efracţie. Faptele absorbite îşi
pierd autonomia infracţională, cînd tentativa se pedepseşte - atunci cînd
nu a intervenit desistarea - sau cînd se ajunge la consumarea infracţiunii-
Activităţile susceptibile de o calificare distinctă, ca cele menţionate
(distrugerea etc.) sînt denumite în literatură acte de executare calificată51.
5 1
N . Iliescu, Explicaţii teoretice..., vol.I, op.cit., p.174; V. Papadopol, Codul
penal comentat..., op.cit., p. 137.
164
SECŢIUNEA a IV-a
Infracţiunea consumată
§ 1. Faza consumării
204. Caracterizare. Momentul consumării diferitelor categorii

de infracţiuni. Faza consumării este ultima etapă din dezvoltarea
infracţiunii, cînd se produce rezultatul periculos. Fapta ajunsă în faza
consumării constituie infracţiunea consumată, în forma sa tipică, moment
în care se realizează integral conţinutul său obiectiv şi subiectiv. Codul
penal nu cuprinde în partea generală o reglementare privitoare la
consumarea infracţiunii. în normele speciale, prin descrierea diferitelor
tipuri de infracţiuni, se stabileşte implicit momentul consumării lor.
Infracţiunea consumată atrage în mod obligatoriu răspunderea penală, în
afară de situaţiile cînd intervin cauzele care o înlătură (titlul VII - partea
generală - amnistia, prescripţia, etc.) sau unele cauze de nepedepsire
(art.260 alin.2 - retragerea mărturiei mincinoase, etc).
Datorită diferitelor particularităţi pe care le prezintă infracţiunile,
în mod special legate de elementul obiectiv, momentul consumării diferă
de ia o categorie ia alta.
- Infracţiunile formale se consumă în momentul înfăptuirii
activităţii materiale (arestarea nelegală art.266, evadarea art.269, bigamia
art.303 C.pen., etc).
- Infracţiunile materiale se consumă nu după realizarea acţiunii ci
în momentul producerii urmării prevăzute de lege (omorul art.174,
52
înşelăciunea art.215 C.pen.) .
- Infracţiunile omisive se consumă odată cu neîndeplinirea
obligaţiei impusă de lege (nedenunţarea, art.170 C.pen.).
- Infracţiunile de execuţie promptă se consumă în momentul
efectuării primului act de executare (insulta prin vorbe art.205 C.pen.).
- Infracţiunile complexe, în conţinutul cărora legiuitorul a reunit
două fapte penale, se consumă în momentul realizării lor integrale
l iihăria, art.211 C.pen. eare reuneşte furtul şi lovirea sau ameninţarea).
5 2
C S. J., s. p.dec. nr. 1143/1992, Dreptul, nr.2, 1993, p.79.
165
- în cazul incriminării ca infracţiuni de sine stătătoare a un

activităţi de pregătire sau tentativă a unei infracţiuni, asemenea activitv
se consumă odată cu efectuarea acestor acte (de exemplu deţinerea H
instrumente în vedrea falsificării de valori, art.285 C.pen. sau atentatul
care pune în pericol siguranţa statului, art. 160 C.pen.).
205. Epuizarea. Infracţiunea fapt epuizat. Sînt cazuri cînd

infracţiunea se prelungeşte în timp după momentul consumării, fie prin
continuarea activităţii, după ce infracţiunea se consideră consumată, fie
datorită amplificării urmării iniţiale. în aceste situaţii se distinge
momentul epuizării care este deosebit şi ulterior de cel al consumării. Se
poate vorbi de epuizare în cazul infracţiunilor: continui, continuate
progresive şi de obicei.
- Infracţiunile continui (lipsirea de libertate în mod ilegal art. 189
C.pen., deţinerea fără drept a unei arme art.279 C.pen.) se caracterizează
sub aspect obiectiv printr-o anumită durată în timp a activităţii
infracţionale, necesară pentru existenţa lor, după trecerea căreia se
consideră consumate. Acţiunea poate continua peste durata necesară
existenţei lor, epuizîndu-se prin intervenţia unei forţe contrare care îi
pune capăt (descoperirea celui ce deţine arma). La această dată fapta se
epuizează.
- Infracţiunea continuată constă în săvîrşirea, la diferite intervale
de timp, a mai multor acţiuni sau inacţiuni care, fiecare în parte,
realizează conţinutul aceleiaşi infracţiuni, comise toate în baza aceleiaşi
rezoluţii infracţionale (un furt în formă continuată). Momentul epuizării
este al comiterii ultimei acţiuni.
- Infracţiunea progresivă se caracterizează prin producerea unei
noi urmări, după ce s-a realizat faptul iniţial, ce se distanţează în timp de
acesta şi care duce la o infracţiune mai gra^ă în care se absoarbe fapta cu
care a debutat făptuitorul (infractorul a comis o lovire sau vătămare
corporală, care au cauzat moartea victimei, realizîndu-se fapta de loviri
sau vătămări cauzatoare de moarte, prevăzută în art. 183 C.pen.)-
53
Momentul epuizării este al producerii urmării mai grave .
- Infracţiunea de obicei se caracterizează prin repetarea acţiunilor
de un număr de ori care să indice obişnuinţa, îndeletnicirea făptuitorului-
După realizarea unui număr de acţiuni necesar pentru existenţa faptei,
53
C. Mitrache, op.cit., p.I89.
166
TITLUL III. fnfiacţiwtea_
torul continuă săvîrşirea acţiunilor; ultima acţiune comisă constituie

^ tul său de epuizare (practicarea cerşetoriei art.326 C.pen., a
ii art.328 C.pen., etc).
Ârt. 122 C.pen. referitor la termenele de prescripţie a răspunderii
le face referire ia momentul epuizării infracţiunilor continui şi
^ntinuate, moment de cînd începe să curgă termenul de prescripţie.
în cazul acestor categorii de infracţiuni, care durează, interesează
centul epuizării în legătură cu aplicarea legii penale în timp, amnistia,
tierea p r e c u m şi în legătură cu data de la care începe să curgă termenul
AC -irescripţie. Pentru a se aplica legea mai favorabilă fapta trebuie să se
uizeze s u ţj [ e g e a veche; pentru a beneficia de amnistie sau graţiere fapta
trebuie să se epuizeze înainte de apariţia actelor de clemenţă; termenul de
prescripţie a răspunderii penale curge de la data epuizării.
Pentru alte instituţii ale dreptului penal interesează data
consumării acestor infracţiuni, a întrunirii elementelor constitutive
necesare pentru realizarea lor. Se are în vedere întreruperea unor termene,
care curg în favoarea infractorului, prin săvîrşîrea unor infracţiuni şi
anume termenul de încercare al suspendării condiţionate, termenul de
reabilitare şi prescripţie. De asemenea interesează în cazul liberării
condiţionate, a executării pedepsei la locul de muncă, cînd se revocă toate
aceste instituţii, datorită săvîrşirii unei noi infracţiuni în cursul lor. De
îndată ce s-a realizat infracţiunea, instituţiile amintite se revocă întrucît s-
a comis o infracţiune în cursul termenelor prevăzute de lege. Nu
interesează că fapta s-a epuizat după expirarea termenelor legale (de
exemplu a expirat termenul de încercare ai suspendării condiţionate, s-a
scurs termenul de prescripţie a răspunderii penale, a expirat restul de timp
ce intră în calcului pedepsei în cazul liberării condiţionate, etc). Dacă^s-
ar lua în considerare data epuizării, faptele ar fi considerate săvîrşite după
expirarea termenelor şi nu ar mai acţiona revocarea acestor instituţii, care
condiţionează săvîrşirea unor noi infracţiuni în cursul termenelor
prevăzute de lege, creîndu-se infractorului o situaţie mai favorabilă decît
aceluia care a săvîrşit o infracţiune ce nu durează în timp, în cursul
acestor termene (de exemplu o infracţiune de furt care nu este
54
continuată) .
54
Plen. Trib. Suprem, dec. de îndrumare nr.2/1987, C. D., 1987, p.12 şi urm.;
M. Zolyneak, Aspecte ale coautoratului şi complicităţii în literatura şi practica judiciară
Penală, Dreptul, nr.1-2, 1990, p.69.
167
Dreptpeml Partea generatei
CAPITOLUL III
PARTICIPAŢIA
•
SECŢIUNEA I
Participaţia: definiţie, condiţii, tratament sancţionator
Subsecţiunea I
Definiţia şi condiţiile participaţiei

• ¥
§ 1. Formele pluralităţii de făptuitori
206. Pluralitatea ocazională. O infracţiune poate fi săvîrşită, în

general, de către o singură persoană. Practica, a învederat, însă, că la
comiterea unei fapte penale pot coopera mai multe persoane, care aduc o
contribuţie de natură diferită, -morală sau materială, identică sau
eterogenă, contribuţii ce se întrepătrund, concurînd la săvîrşirea faptei.
Această pluralitate de făptuitori este denumită în literatura penală
pluralitate ocazională sau întîmplătoare, înîrucît nu este legată de natura
infracţiunii, de condiţiile ei de existenţă, fapta putînd fi comisă de către o
singură persoană.
207, Pluralitatea naturală şi constituită. Pe lîngă pluralitatea

ocazională, teoria dreptului penal şi legislaţia penală rnai cunosc şi
pluralitatea naturală de făptuitori, impusă de specificul acţiunii
incriminate, care nu poate fi săvîrşită decît de două sau mai multe
persoane împreună (faptele incriminate de art.203 C.pen., incestul, ari..303
C.pen., bigamia, art.322 C.pen., încăierarea, etc;). Be asemenea se
cunoaşte şi pluralitatea constituită, care există în acele cazuri cînd legea a
incriminat ea infracţiuni de sine stătătoare înţelegerea sau constituirea
unei asociaţii sau grupări în vederea săvîrşirii de infracţiuni; în acest sens,
168
TITLUL III. Mfractumea
a incriminat complotul (art. 167) şi asocierea pentru săvîrşirea

(ar.,323).
8 2. Definiţia particîpaţiei
208. Sediul materiei. Pluralitatea ocazională este cunoscută în

literatură şi legislaţie sub denumirea de participaţie. Ea este posibilă, în
general, la orice infracţiune, chiar şi îa faptele ce presupun pluralitatea
naturală sau constituită de făptuitori.
' Sediul legal al particîpaţiei se găseşte în partea generală a Codului
penal, în titlul II privitor la "Infracţiune", ca o instituţie legată de aceasta,
în Cap. III, art.23-31 inclusiv.
209. Definiţia partîcipaţieî. Deşi capitolul afectat materiei ce se
examinează este intitulat "Participaţia", legiuitorul nu consacră o definiţie
a acesteia, ci precizează, în art.23 C.pen., poziţia participanţilor în raport
cu fapta săvîrşită, prevăzînd că: "Participanţi sînt persoanele care
contribuie la săvîrşirea unei fapte prevăzute de legea penală în calitate de
autori, instigatori sau complici".
în reglementarea anterioară, participaţia era condiţionată de
săvîrşirea de către autor a unei infracţiuni, de împrejurarea ca acesta să fi
acţionat cu vinovăţie şi fapta săvîrşită să fi fost în raport cu el o
infracţiune55. Rezultă, deci, că participaţia există numai în situaţia în care
atît instigatorul (sau complicele), cîi şi autorul ar fi acţionat cu intenţie.
Se consacra, deci, în vechiul cod, numai participaţia proprie.
Codul în vigoare a lărgit cadrul participaţiei, prin introducerea
particîpaţiei improprii considerînd că există partîcipaţie chiar şi în cazul
cmd autorul acţionează fără vinovăţie (de exemplu o persoană determină
un iresponsabil să comită un furt). într-o atare situaţie, participaţia
•subzistă, cu menţiunea că fapta săvîrşită de autor constituie doar o faptă
prevăzută de legea penală şi nu o infracţiune, ceea ce are drept consecinţă
lipsa răspunderii penale a acestuia. Instigatorul (sau complicele) care a
acţionat cu intenţie răspunde pentru contribuţia adusă în calitatea avută,
tară a se transforma în autor mediat al acelei fapte, aşa cum era considerat
sub regimul vechiului cod. Această formă de participaţie este consacrată
I
V. Papadopol, Condiţiile generale ale particîpaţiei, R.R.D. nr.5, 1970, p.41,
v
- Dongoroz, Explicaţii teoretice..., vol.I, op.cit., p.238.
169
în actualul Cod penal, în art.31, sub denumirea marginală de "participare

improprie".
Avînd în vedere actuala reglementare, se poate defini participaţi
ca fiind cooperarea la săvîrşirea unei fapte prevăzute de legea penală a
unui număr de persoane superior celui cert de lege, în baza unei voinţe
comune dintre care cel puţin una a acţionat cu intenţie. în definiţia dată
ca şi în toate textele de lege ce reglementează participaţia, legiuitorul nu
operează cu categoria de "infracţiune", ci cu aceea de "faptă prevăzută de
legea penală", pentru a cuprinde în sfera sa nu numai participaţia proprie
ci şi forma improprie. Se poate contura şi o definiţie a participaţiei
proprii, care, de altfel, este forma tipică şi frecvent întîlnită în practică, ce
constă în cooperarea la săvîrşirea unei infracţiuni a unui număr de
persoane mai mare decît cel impus de lege, dintre care atît autorul, cît şi
ceilalţi participanţi acţionează cu intenţie.
§ 3. Condiţiile participaţiei
Pentru existenţa participaţiei, se cer întrunite următoarele condiţii:

A. Săvîrşirea unei fapte prevăzute de legea penală.
B. Cooperarea mai multor persoane la săvîrşirea faptei.
C. Cel puţin unul dintre participanţi să acţioneze cu intenţie.
210. A. Săvîrşirea unei fapte prevăzute de legea penală.

Prin definiţie, participaţia presupune săvîrşirea unei fapte
prevăzute de legea penală, în care se absorb contribuţiile participanţilor şi
care constituie temeiul răspunderii penale a acestora. Fapta se răsfrînge
asupra tuturor participanţilor prin încadrarea sa juridică, formele de
participaţie raportîndu-se, în vederea sancţionării, la textul de lege ce
incriminează fapta săvîrşită. Sînt posibile, totuşi, unele diferenţieri în
cazul infracţiunilor ce prevăd pe lîngă forma de bază sau tip a infracţiunii
şi unele forme calificate (art.208 şi 209 C.pen., art.174, 175, 176 C.pen.),
în sensul că unii participanţi - spre exemplu, coautorii - pot răspunde
pentru forma calificată, deoarece, săvîrşind nemijocit fapta, au prevăzut
toate condiţiile de comitere, deci şi circumstanţele de calificare (furtul
săvîrşit în timpul nopţii, prin efracţie - art.209 lit.e şi i -, omorul săvîrşit
prin cruzimi - art.176 lit.a etc), iar alţii - spre exemplu, instigatorul sau
170
r ele - pentru forma de bază, dacă nu au cunoscut, nici prevăzut

C
°rrufflStanţele agravante.
Cerinţa săvîrşirii unei fapte prevăzute de legea penală se realizează
- aceasta îmbracă forma consumată (tipică), fie că se află în faza
tativei (forma atipică), cu condiţia prevederii saie în legea penală.-
1
Din condiţia examinată, rezultă că instigarea şi complicitatea ia o
faptă neprevăzută de legea penală nu pot fi considerate ca forme de
articipaţie^datorită inexistenţei categoriei ce le atribuie caracter penal.
Dacă o anumită activitate de determinare sau înlesnire la săvîrşirea unei
fapte-neprevăzută de legea penală prezintă acel grad de pericol social care
face necesară intervenţia legii penale, pentru a putea fi sancţionată,
legiuitorul a trebuit să o incrimineze ca infracţiune de sine stătătoare,
cadrul partieipaţiei neputînd acoperi legal o asemenea situaţie. Aşa cum.
se explică de ce legiuitorul a incriminat ca infracţiune distinct%
determinarea sau înlesnirea la sinucidere (art.179 C.pen.). Deşi făptuitorul
realizează o activitate de determinare sau înlesnire (instigare sau
complicitate), fiind raportată la o faptă neprevăzută de legea penală
(sinuciderea nu este incriminată ca infracţiune), ea nu constituie formă de
participaţie în sensul art.25 şi 26 C.pen., şi, ca atare, nu poate intra în
sfera de incidenţă a acestor reglementări.
211. B. Cooperarea mai multor persoane la săvîrşirea faptei

Participaţia prin concepţie presupune o pluralitate de făptuitori
care cooperează la săvîrşirea faptei. Aceştia devin participanţi numai prin
activitatea efectuată care se integrează mtfapta comisă.
Cooperarea trebuie să se încadreze în una din formele de
participaţie consacrată de lege. Aceasta poate consta într-o activitate de
determinare la săvîrşirea unei fapte prevăzută de lege (instigare), de
săvîrşire nemijlocită a faptei (autoraî, coautorat) sau de ajutor sau
înlesnire în orice mod la comiterea acesteia (complicitate). Codul penal
român nu a consacrat şi forma de participaţie efectuată de organizatori.
Poziţia de cvasiorganizator o are instigatorul, iar cînd nu se poate
desprinde în activitatea sa acest aspect, organizarea revine autorului.
Activitatea participantului poate să contribuie la formarea laturii
subiective a infracţiunii sau la consolidarea acesteia ori-sa constea în. acte
ce
se-înscriu în latura oiîiectrvărîaptersau1âră:a~5e mcadrartnrac'ţiuneâ
1
'cită contribuie la realizarea ei. După cum sprijină un element sau altul
al
faptei — latura subiectivă sau obiectivă - contribuţia poate fi de natură
171
I
morală (instigare) sau materială (complicitate materială) de unde şi

denumirea de participaţie morală (instigare) şi materială (complicitatea
materială).
Actele de participaţie, indiferent de natura lor, întnicît contribuie
într-un fel sau altul Sa săvîrşirea faptei, trebuie să intervină înainte de
comiterea faptei sau pe parcursul desfăşurării ei pînă în momentul
consumării sau epuizării. După cum actul de participaţie se plasează
înainte de începutul executării faptei sau în timpul comiterii sale,
participatia poate fi anterioară şi concomitentă. Decurge din structura
instituţiei analizate că nu există participaţie posterioară. Dacă ajutorul
acordat după săvîrşirea faptei a fost prestat în baza unei promisiuni ce a
fost dată înainte sau în timpul săvirşirii acesteia, activitatea se va încadra
în forma de participaţie a complicităţii, determinantă în asemenea
calificare fiind promisiunea făcută şi nu momentul cînd a fost efectuată,
moment care este posterior comiterii faptei. Dacă ajutorul a fost dat
autorului după consumarea faptei, fără o înţelegere prealabilă cu acesta
(înainte sau în timpul săvîrşirii infracţiunii) se realizează infracţiunile de
sine stătătoare de tăinuire (art.221 C.pen.) şi favorizare a infractorului
(art.264 C.pen.).
Contribuţiile pot fi identice (omogene) cînd toţi participanţii
efectuează acte asemănătoare, ce se completează unele pe altele şi se
înscriu în latura obiectivă a faptei, situaţie ce configurează coautoratul,
sau eterogene, cînd activităţile efectuate sînt diferite ca mod de realizare
şi constau în acte de instigare, autorat şi complicitate - participaţie
omogenă şi eterogenă (sau complexă). De asemenea, contribuţia mai
poate fi determinabilă, cînd se poate stabili felul său şi încadra în una din
formele de participaţie conturate de lege. şi indeterminabilă, cînd, datorită
condiţiilor de săvîrşire a faptei, nu se poate aprecia care dintre făptuitori
au acţionat în calitate de instigatori, de coautori sau de complici 56 (aşa
numita complicitate corespectivă).
Participatia mai poate fi spontană cînd contribuţia este data
spontan, în timpul executării faptei, fără o înţelegere prealabilă între
participanţi (un complice se alătură spontan autorului care sâvîrşeşte un
furt), şi preordinată cînd există o înţelegere prealabilă un "concert
fraudulos" între cei care cooperează. Dacă toate persoanele au acţionat cu
aceeaşi formă de vinovăţie participatia este proprie sau perfectă, iar dacă
L. Dineu, A. Dineu, Participatia penală indeterminabilă, R.R.D., nr.7, 1988,

p.29 şi urm.
172
rticipanţi au acţionat cu vinovăţie - intenţie - (instigatorul sau

unU
* r ^ i ^ iar aitii fără vinovăţie sau din culpă (autorul) participaţia
comP llC '' .' c *~
t
improprie sau imperfecta.
Participaţia sub formele sale de manifestare este posibilă, în
ral la toate infracţiunile cu unele excepţii (la unele infracţiuni nu
ge
pOsibil coautoratul - spre exemplu infracţiunile de viol, practicare a
prostituţiei, etc).
212. C. Să existe o voinţă comună în săvîrşirea faptei. în cazul
participaţiei toate persoanele voiesc să coopereze la săvîrşirea faptei, îşi
aduc aportul în baza unei voinţe comune, fără de care nu se poate concepe
participaţia57. în lipsa voinţei comune activitatea persoanelor care au
contribuit la săvîrşirea faptei trebuie apreciate ca activităţi distincte, sub o
calificare distinctă. Cînd toate persoanele contribuie la săvîrşirea faptei cu
intenţie şi prin existenţa acesteia fapta constituie o infracţiune în raport cu
autorul, participaţia este denumită proprie (de exemplu instigatorul
determină la săvîrşirea unui furt pe autor, care acţionează cu intenţie, iar o
altă persoană, complice cu intenţie, procură instrumentele necesare în
vederea efectuării furtului prin efracţie, art.209 lit.i). în cazul în care
instigatorul sau complicele acţionează cu intenţie, iar autorul săvîrşeşte
fapta din culpă sau fără vinovăţie se realizează forma de participaţie
denumită improprie (de exemplu o persoană determină un minor care nu
răspunde penal să corniţă un furt; instigatorul acţionează cu intenţie iar
autorul fără vinovăţie - art.31 alin.2 C.pen.). Participaţia presupune o
legătură subiectivă între participanţi, care constă în voinţa participantului
de a-şi uni contribuţia sa de activitatea autorului în vederea săvîrşirii
58
faptei . Această legătură se poate manifesta sub forma unei înţelegeri
exprese între participanţi, a acelui concert fraudulos (pactum sceleris) sau
a unei înţelegeri tacite, cînd fără o comunicare expresă se stabileşte un
acord tacit de cooperare. în ambele ipoteze legătura subiectivă este
bilaterală, fiecare participant dîndu-şi seama că îşi uneşte aportul cu al
celuilalt în săvîrşirea faptei. Legătura poate fi şi unilaterală - cazuri mai
rare - cînd comunicarea se face de la instigator şi complice către autor. în
acest caz instigatorul şi complicele efectuează un act de contribuţie la
avirştrea-faptei, fără^car autorui ^ă-şi.dea seama că a-fost- instigat sau
C. Bulai, op.cit., p.189; C. Mitrache, op.cit., p.237.

V. Papadopol, Codul penal comentat..., op.cit., p.148.
l
173
ajutat în realizarea acesteia. Legătura unilaterală este caracteristică

participaţiei improprii (se determină un iresponsabil la săvîrşirea uni'
furt), dar poate exista şi în cazul participaţiei proprii (de exemplu
persoană, cu intenţie, lasă deschisă uşa unui depozit ştiind că o alt
intenţionează să comită un furt, care se săvîrşeşte).
§ 4. Concepţia unităţii de faptă în materia participaţiei şi consecinţele

ce decurg din aceasta
213. Concepţia unităţii de faptă. Asupra naturii juridice a

participaţiei, în literatura penală s-au conturat două opinii, şi anume aceea
a "unităţii infracţionale", pe de o parte, şi a "autonomiei participaţiei" sau
a "complicităţii delict distinct", pe de altă parte.
în concepţia autonomiei participaţiei, formulată în literatura penală
străină, se susţin că actele de cooperare ale participanţilor reprezintă fapte
cu semnificaţie juridică proprie, constituind tot atîtea infracţiuni distincte,
dar conexe, cîte persoane au contribuit la producerea rezultatului59.
Cea de-a doua teză, a unităţii infracţionale, consacrată în legislaţia
noastră penală şi în cele mai multe coduri penale, consideră că activităţile
participanţilor nu au individualitate juridică distinctă, ci se integrează în
fapta unică, ce atribuie semnificaţie penală tuturor actelor de participaţie.
întreaga reglementare a materiei susţine concepţia unităţii de faptă, care
reprezintă elementul de legătură dintre participanţi. Actele de participaţie
nu pot fi privite ca entităţi autonome, întrucîî ele sînt dependente din toate
punctele de vedere (momentul de comitere, încadrarea juridică, etc.) de
60
săvîrşirea faptei . în lipsa comiterii acesteia de către autor, actele de
cooperare, nu sînt apreciate ca forme de participaţie, ci pot constitui
infracţiuni de sine stătătoare, dacă prin ele însele realizează conţinutul
unor infracţiuni distincte, sau fapte penale sui-generis, ca în cazul
instigării neurmate de executare, sancţionată expres de lege în art.29
C.pen., ipoteza I.
59 F. Gramatica, De la participation dans le systeme de defence sociale, Revue

internaţionale de defense sociale, 1953, p.14.
60
M. Zolyneak, op.cit,, în R.R.D., nr.10, 1971, p.80 şi urm.
174
214 Consecinţele ce decurg din concepţia unităţii de faptă.

n'n teza unităţii infracţionale consacrată de lege decurg
.mătoarele consecinţe:
) Data comiterii faptei de către autor se răsfrînge asupra tuturor
nantilor, independent de momentul în care au fost efectuate
p a r t i c ^ ^ i n s t jg a torului şi complicelui. Aceasta va fi luată în
C n
° derare în ce priveşte aplicarea legii penale în timp, în sensul că, dacă
C
°tivitătile instigatorului şi complicelui au fost săvîrşite sub imperiul legii
a
°chi iar autorul a comis fapte sub legea nouă, răspunderea penală a
tuturor participanţilor se va stabili în baza legii noi, contribuţiile
instigatorului şi complicelui neavînd vocaţie la aplicarea principiului
mitior lex 6i . De asemenea, dacă activităţile instigatorului şi complicelui s-
au situat anterior apariţiei legii de amnistie ori graţiere, iar autorul a
săvîrşit infracţiunea ulterior acestei date, nu vor putea beneficia de
clemenţa acordată de stat. în considerarea aceleiaşi idei, termenul de
prescripţie este unic pentru toţi participanţii, urmînd a se calcula de la
data săvîrşirii faptei.
b) Participaţia, presupunînd o singură faptă, în situaţia în care
intervin unele cauze care acţionează asupra faptei (in rem), ce duc la
înlăturarea răspunderii penale, se răsfrîng • asupra tuturor participanţilor
(de exemplu intervenţia unei legi de amnistie sau de dezincriminare).
c) De asemenea, constatarea că fapta este inexistentă sau că nu este
prevăzută de legea penală operează asupra tuturor participanţilor.
d) Plîngerea prealabilă făcută numai cu privire la unul dintre •
participanţi se repercutează asupra tuturor, după cum întreruperea cursului
termenului de prescripţie faţă de unul dintre ei produce aceleaşi efecte şi
asupra celorlalţi.
e) încadrarea juridică a faptei se răsfrînge asupra tuturor
participanţilor, cu posibilitatea diferenţierii în ce priveşte reţinerea
conţinutului de bază pentru unii participanţi şi agravat pentru alţii, după
cum au cunoscut sau nu circumstanţele reale în contextul cărora s-a comis
a
Pta (art.28 C.pen.). Diferenţierea de încadrare se impune şi în cazul
Participaţiei improprii (art.31 C.pen.)62.
j .. .. ^ Zolyneak, Concepţia unităţii de infracţiune în materia articipaţiei şi

Pucaţule ei in cazul succesiunii în timp a legilor penale, R.R.D., nr.10, 1971, p.88-91.
' A se vedea "Participaţia improprie", Secţiunea a VUI-a.
175
Tratamentul sancţionator al participaţiei
§ 1. Sistemul de sancţionare al participanţilor
215. Sistemul diversificării şi sistemul parificării.

In problema sancţionării participanţilor, în literatura şi legislaţia
penală s-au conturat două sisteme, cu efecte diferite asupra răspunderii
penale a acestora, şi anume sistemul diversificării şi al parificării63.
în primul sistem, al diversificării, pornindu-se de la importanţa
contribuţiilor în procesul săvîrşirii faptei, de la o ierarhizare în abstract a
acestora, în contribuţii principale şi secundare (contribuţia instigatorului
şi a autorului se încadrează în sfera celor principale, iar a complicelui în
categoria celor secundare), s-a susţinut că sancţiunile participanţilor
trebuie să fie diferenţiate prin lege, în afară de operaţiunea de
individualizare judecătorească realizată de instanţă, în funcţie de aportul
şi eficienţa lor în comiterea faptei. Atribuindu-se un rol mai important
activităţii instigatorului şi autorului în raport cu cel al complicelui, s-a
considerat că pedeapsa aplicabilă acestora trebuie să fie egală - cea
prevăzută de lege pentru autor -, iar a complicelui mai uşoară, sub
aspectul naturii sau a limitelor prevăzute de lege, aplicîndu-i-se un
coeficient de diminuare faţă de a primilor, determinat de caracterul
contribuţiei care apare ca secundară sau accesorie64.
S-au formulat unele critici împotriva acestui sistem printre care şi
aceea că se întemeiază pe o bază formală, pe o apreciere prestabilită a
importanţei contribuţiei participanţilor şi nu pe o verificare şi analiză în
concret a aportului lor.
Codul în vigoare a consacrat în art.27, sistemul parificării, potrivit
căruia instigatorul şi complicele se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de
lege pentru autor (aceleaşi limite de pedeapsă pentru toţi participanţii)-
Legea a mai prevăzut că la stabilirea pedepsei se ţine seama de contribuţia
fiecărui participant - coautorat, instigare, complicitate - precum şi de
63 V. Dongoroz, Explicaţii teoretice..., voi I., op.cit., p.210 şi urm.; V.

Papadopol, Codul penal comentat... Partea generală, op.cit., p. 193 şi urm.
64 Codul penal anterior (ca şi cel din 1864) a consacrat sistemul diversificării.
176
^g individualizare din art.72 C.pen. (dispoziţiile generale,

de pedeapsă din partea specială, gradul de pericol al faptei
g o a n a
j n f r a c torului, împrejurările care agravează sau atenuează
p e n ală). Paritatea legală se îmbină cu diversificarea
ă în funcţie de toate împrejurările care particularizează
Persoana unui participant.
Stabilirea pedepsei prevăzută în art,27 C.pen. în cazul
rticipanţilor se referă la participaţia proprie. Pentru forma improprie s-a
êvăzut un regim distinct de sancţionare, după cum instigatorul sau
P
omplicele acţionează cu intenţie, iar autorul din culpă sau fără vinovăţie
(a se vedea dezvoltarea participaţiei improprii cu cele două ipoteze).
1
în stabilirea pedepsei pe lîngă examinarea configuraţiei şi
importanţei aportului participantului, un rol considerabil îl au
circumstanţele şi cauzele personale atenuante (de exemplu provocarea,
depăşirea limitelor legitimei apărări art.73 şi art.74 C.pen.) şi agravante
(recidiva, circumstanţele prevăzute în art.75 şi alte cauze agravante), care
conduc la o evidentă diferenţiere a pedepsei.
Sancţionarea participanţilor nu este condiţionată de pedepsirea
autorului care, în anumite cazuri, nu poate fi supus răspunderii penale (nu
a fost descoperit, a decedat etc); răspunderea penală este personală şi
independentă. In cazul tentativei limitele de sancţionare sînt acelea aşa
cum au fost reduse potrivit art.21 alin.2 C.pen (jumătatea minimului şi
maximului special). Dacă norma de incriminare prevede pedepse
alternative - închisoarea sau amenda - unor participanţi li se poate aplica
un gen de pedeapsă - închisoare - şi altora altă specie -amenda - în
funcţie de gravitatea contribuţiei fiecărui participant.
Sancţionarea infractorilor minori se face prin aplicarea de măsuri
educative sau pedepse - închisoare ori amendă, ale căror limite se reduc
la jumătate, fără ca minimul pedepsei închisorii să depăşească 5 ani (a se
vedea "Sancţionarea participanţilor"; "Instigarea neurmată de executare";
Circumstanţele personale şi reale"; "Participaţia improprie" şi
"împiedicarea săvîrşirii faptei de către participant").
8 2. Participaţia - cauză de agravare a pedepsei pentru participanţi
216. Participaţia - circumstanţă agravantă generală. Fapta

săvîrşită în participaţie prezintă un coeficient sporit de gravitate în raport
177
cu fapta săvîrşită de o singură persoană, condiţiile de realizare fiind mai

favorabile atît sub aspectul executării materiale a faptei, cît şi a stării
psihice a făptuitorului, reducerea timpului de săvîrşire, distribuirea
rolurilor în timpul executării, înfrîngerea sau anihilarea rezistenţei
victimei, înlăturarea urmelor infracţiunii; se creează un climat psihic
adecvat caracterizat prin curajul şi stimularea în executarea hotărîrii.
Legiuitorul a atribuit caracter de circumstanţă agravantă generală
împrejurării ce constă în "săvîrşirea faptei de trei sau mai multe persoane
împreună" (art.75 lit.a C.pen.).
Agravanta legală presupune realizarea următoarelor condiţii în
mod cumulativ.
a) O primă condiţie se referă la săvîrşirea faptei de cel puţin trei
participanţi. Nu interesează dacă au acţionat în calitate de coautori sau
autori şi complici, legiuitorul desemnînd calităţile acestora prin termenul
general de participanţi. De asemenea, nu interesează dacă unii dintre ei au
acţionat cu intenţie iar alţii fără vinovăţie, aflîndu-se sub imperiul erorii
de fapt, a iresponsabilităţii sau a stării de minoritate, deoarece temeiurile
care au condus la înserarea acestei agravante subzistă chiar în aceste
condiţii, agravanta răsfrîngîndu-se numai asupra celor ce au acţionat cu
vinovăţie. Participaţia în codul în vigoare poate să se manifeste atît sub
formă proprie, cît şi improprie, ambele forme intrînd deci sub incidenţa
art.75 lit.a C.pen.
b) A doua cerinţă ce se desprinde din agravanta generală se referă
la împrejurarea ca persoanele să săvîrşească fapta împreună. Această
condiţie presupune realizarea unor acţiuni conjugate de către coautori sau
de autori şi complici de regulă în timpul şi la locul săvîrşirii faptei,
intrucît numai în acest context se realizează avantajul material şi psihic la
cooperării. Rezultă că nu orice faptă comisă în participaţie de trei sau mai
multe persoane cade sub incidenţa acestei reglementări. Dacă la săvîrşirea
ei au participat trei persoane - instigator, complice şi autor -, dar primii
doi au prestat activităţi anterioare, nu se consideră că au săvîrşiî fapta
împreună, în spiritul dispoziţiei din art.75 lit.a, agravanta neavînd
aplicabilitate faţă de niciunul.
217. Participaţia - circumstanţă de agravare specială. în

anumite cazuri, în normele speciale, în dispoziţiile incriminatoare ce
consacră formele calificate ale unor infracţiuni, legiuitorul a prevăzut ca
circumstanţe agravante speciale, cu efecte circumscrise numai la acele
178
tipuri de infracţiuni, "săvîrşirea faptei de două sau mai multe persoane
împreună" (furt art.209 Ht.a, lipsirea de libertate în mod nelegal art.189
alin. 2 C.pen., etc). Şi această dispoziţie presupune realizarea a două
condiţii şi anume săvîrşirea faptei de cel puţin două persoane, iar acestea
să comită fapta împreună. Cînd o infracţiune pentru care legea a prevăzut
o asemenea agravantă s-a comis în condiţiile ei (dar s-a comis de către trei
persoane), se va reţine numai forma calificată cu tratamentul
corespunzător stabilit de lege, fără a se mai da efect şi dispoziţiei din
partea generală, întrucît una şi aceeaşi împrejurare nu poate avea un dublu
efect agravant, specialul primind asupra generalului.
• SECŢIUNEA a Ii-a
Coautoratul
Subsecţiunea I
Definiţia şi condiţiile coautoratului
§ 1. Definiţia şi caracterizarea generală a coautoratului
218. Definiţia autorului Codul penal nu defineşte coautoratul,

însă în art.24 defineşte pe autor ca fiind "persoana care săvîrşeşte în mod
nemijlocit fapta prevăzută de legea penală". Activitatea autorului se
caracterizează, deci, prin aceea că execută direct, nemijlocit fapta,
acţiunea sa integrîndu-se în latura obiectivă a infracţiunii.
219. Definiţia coautoratului, O faptă poate fi, însă, săvîrşită

nemijlocit de două sau mai multe persoane. Aceste persoane care au
contribuit nemijlocit la-săvîrşirea faptei sînt coautori, întrucît activităţile
lor, care au la bază o voinţă comună, au dus la realizarea faptei, s-au
completat unele pe altele, toate contribuind . direct la producerea
rezultatului—Boraind—4e_la- 4ef4niţia—auterutei-şi -de te concepţia
participaţiei în general, se poate defini coautoratul ca fiind situaţia în care
două sau mai multe persoane contribuie nemijlocit la săvîrşirea unei fapte
179
prevăzute de legea penală, în baza unei voinţe comune, a unei legături

subiective65.
§ 2. Condiţiile coautoratului
Coauîoratul, ca formă a participaţiei, presupune următoarele

condiţii:
220. A. Săvîrşirea unei fapte prevăzute de legea penală. De
esenţa participaţiei, deci şi a coautoratului ca una din formele sale, este
săvîrşirea unei fapte la care îşi aduc contribuţia direct nemijlocit,
coautorii. Condiţia săvîrşirii faptei se realizează în cazul faptei
consumate, precum şi a tentativei pedepsibile.
221. B. Cooperarea din partea coautorilor. Această condiţie se

referă la specificul activităţii înfăptuite de coautori, care nu este de
determinare sau înlesnire la săvîrşirea faptei, ci de realizare nemijlocită a
acesteia, de efectuare a actelor de executare ce vor conduce la producerea
rezultatului periculos66. Pentru a putea delimita coautoratul de forma de
participaţie a complicităţii, trebuie să se stabilească sensul formulării de
"savîrşire nemijlocită a faptei", pentru a determina ce acte se includ în
cuprinsul său, după care se va putea aprecia dacă activitatea unui
participant este de coautorat sau de complicitate67.
a) Se includ, în primul rînd, actele care se înscriu în acţiunea
tipică, descrisă în norma incriminatoare, acte ce se integrează în latura
obiectivă a infracţiunii. Făcînd parte din acţiunea tipică, asemenea acte,
de regulă, sînt identice sau similare. Astfel vor fi apreciate ca acte de
coautorat, în cazul furtului, actele de sustragere a bunurilor aparţinînd
altei persoane68, sau de coautoraî, în cazul infracţiunii de omor, acţiunile
persoanelor care aplică lovituri puternice, în regiuni vitale ale corpului, cu
obiecte tăioase sau contondente. în cazul coautoratului, participanţii
realizează unul sau parte din actele de executare. Nu se cere ca un
participant să acopere prin activitatea sa întreaga latură obiectivă a
65
M. Basarab, op.cit,, vol.I, p.247; C. Mitrache, op.cit., p.238.
66
Trib. Jud. Constanţa, dec. pen. nr.32/1990, Dreptul, nr.9-12, 1990, p.248.
V. Papadopol, Codul penal comentat.... Partea generală, op.cit., p.159 şi
urm.
68
Trib. Suprem, s. p.dec. nr. 1127/1989, Dreptul, nr.6, 1990, p.77.
180
TUL UI. UL
infracţiunii. Cînd fapta este comisă de o-singură persoană -autor - acesta

realizează exclusiv toate actele acţiunii tipice, realizează printr-o
activitate ce-i aparţine exclusiv, întreaga latură obiectivă a faptei.
Coautoratul presupune, dimpotrivă, acte efectuate de toţi participanţii,
acte ce se completează reciproc, toate integrîndu-se în activitatea
materială care trebuie privită în unitatea şi indivizibilitatea ei. Dacă în
cazul infracţiunii de omor, realizată prin acţiunile similare şi
concomitente ale mai multor persoane, se constată că numai acţiunea
uneia a dus la rezultatul mortal, nu trebuie să se tragă concluzia că
persoana respectivă este autor al faptei, iar ceilalţi complici69. într-o atare
situaţie, toate actele efectuate se completează reciproc, alcătuind
împreună activitatea unică, indivizibilă de ucidere, care trebuie apreciată
în ansamblu, ea constituind cauza producerii urmării dăunătoare.
Acţiunile celor care, prin ele însele, nu au dus la producerea rezultatului
dăunător nu pot fi considerate ca acte de complicitate, întrucît, ,atît sub
aspect subiectiv, cît şi obiectiv, ele depăşesc forma de participaţie a
complicităţii (art.26" C.pen.), iar o altă încadrare juridică nu li se poate
acorda, reprezentînd acte de cooperare la săvîrşirea unei singure fapte.
b) Dacă, de regulă, acţiunile coautorilor sînt identice sau similare,
deoarece fac parte din acţiunea ilicită, sînt situaţii cînd acţiunile lor pot să
fie total diferite, ca mod de realizare, cum este în cazul infracţiunilor
complexe. Astfel, de exemplu, în cazul infracţiunii de tîlhărie, un coautor
poate iovi sau ameninţa pe posesorul unui lucru mobil, în timp ce celălalt
realizează acţiunea de luare a lucrului aflat în posesia sau detenţia sa.
Deşi acţiunile sînt diferite, constituie acte de coautorat, întrucît se
integrează în latura obiectivă a infracţiunii de tîlhărie, structurată complex
70
prin reunirea de către legiuitor a două infracţiuni distincte, eterogene
(furt şi violenţă sau ameninţare).
• c) In cazul actelor de executare, trebuie inclusă şi categoria acelora
care, fără a face parte din acţiunea tipică, incriminată de lege, contribuie
într-o măsură determinantă ia realizarea ei, fiind, în anumite condiţii,
indispensabile săvîrşirii acesteia. în acest sens, instanţa supremă a decis
în mod constant că este coautor la infracţiunea de omor şi persoana care
imobilizează victima pentru ca celălalt coautor să-i aplice lovitura
69
G. Antoniu, C. Bulai, op.cit. y p.84,85.
70
Trib. Suprem, s. p.dec. nr.92/1986, R.R.D., nr.6, 1987, p.177.; G. Antoniu,
C. Bulai, Practica judiciara în materie penala, vol.I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1988,
p. 84-94.
181
mortală, dacă fără această activitate suprimarea nu ar fi fost posibilă. Deşi

imobilizarea victimei nu reprezintă o activitate de ucidere, în condiţiile
date, avînd un rol determinant şi fiind indispensabilă producerii
rezultatului, trebuie asimilată cu actul de executare propriu-zis71. Trebuie
subliniat că o asemenea acţiune se încadrează în sfera coautoratului, nu în
orice condiţii, ci numai dacă în împrejurările date a avut un caracter
indispensabil în înfăptuirea acţiunii tipice, care nu s-ar fi putut realiza
fără intervenţia sa, în caz contrar urmînd a fi apreciată ca act de
complicitate.
De regulă, contribuţiile coautorilor sînt simultane, caz în care
actele de executare se efectuează concomitent (acţiunea de ucidere sau
sustragere în acelaşi timp). Ele pot fi succesive, cînd actele de executare
se efectuează succesiv, încadrîndu-se în complexul activităţii prin care se
realizează fapta penală (acte succesive de falsificare de monedă). In cazul
infracţiunilor continui şi continuate, actele de coatorat pot interveni pe tot
parcursul desfăşurării activităţii incriminate pînă în momentul epuizării 72 .
222. C. Voinţa comună a coautorilor. Coautoratul presupune o

voinţă comună din partea coautorilor, potrivit căreia fiecare dintre ei
voieşte să-şi unească contribuţia cu a celorlalţi în vederea realizării uneia
şi aceleiaşi infracţiuni. Există, aşadar, coautorat numai în cazul în care
activităţile infracţionale sînt coordonate material şi intelectual 73 .
Intenţia coautorului presupune reprezentarea acestuia că activitatea
sa se alătură de a celuilalt coautor, în vederea realizării unei anumite
fapte, unită cu voinţa de a coopera la înfăptuirea sa. Aceasta constituie
legătura subiectivă necesară în materia participaţiei. între coautori se
poate stabili o înţelegere expresă sau tacită, anterioară săvîrşirii faptei ori
concomitentă cu comiterea acesteia.
223. Coautoratul în cazul infracţiunilor proprii. Coautoratul

este posibil la aceste infracţiuni numai în condiţiile în care toţi
participanţii au calitatea cerută de lege şi contribuie în mod nemijlocit la
V. Papadopol, Codul penal comentat.... Partea generală, op.cit., p.160, 161;

N. Giurgiu, op.cit., vol.I, p.260.
72
Trib. Suprem, s. p.dec. nr.423/1982, R.R.D., nr.3, 1983, p.74.
7
^ M. Basarab, op.cit., p.103.
182
74
săvîrşirea faptei . Participantul care nu are calitatea impusă de lege, chiar
dacă efectuează alături de un altul o activitate ce face parte din latura
obiectivă a infracţiunii, nu poate fi decît complice. Spre exemplu, un
gestionar şăvîrşeşte nemijlocit fapta de delapidare alături de o altă
persoană care nu are calitatea de gestionar; acesta din urmă este complice.
Condiţia impusă de lege trebuie să fie realizată în momentul săvîrşirii
faptei; întrunirea ulterior a calităţii cerute nu schimbă poziţia persoanei,
nu o transformă în coautor, după cum pierderea la o dată ulterioară a
calităţii speciale, care a existat însă în momentul comiterii faptei, nu-i
înlătură calitatea de coautor.
Instigarea sau complicitatea în cazul infracţiunilor proprii poate fi
realizată de orice persoană, nefiind necesară calitatea specială cerută de
lege.
224. Coautoratul în cazul infracţiunilor omisive. Infracţiunile

omisive sînt, în general, infracţiuni cu subiect exclusiv unic, întrucît
obligaţia "de a face", impusă de lege, este, de regulă, personală. Cînd o
astfel de obligaţie priveşte mai multe persoane, neîndeplinirea ei de către
acestea generează mai multe infracţiuni distincte, în funcţie de numărul
persoanelor care nu şi-au îndeplinit obligaţia prevăzuta de lege. (De
exemplu, lăsarea fără ajutor a unei persoane aflată în pericol - art.315
C.pen. —, nedenunţarea — art.170 C.pen., omisiunea de a încunoştinţa
organele judiciare - art.265 C.pen., etc.)75. Literatura consideră că atunci
cînd obligaţia este impusă unui organ colectiv, încălcarea obligaţiei
constituie fapta incriminată săvîrşită în coautorat de cei care au încălcat
obligaţia impusă.
225. Infracţiuni cu autor exclusiv unic. Anumite infracţiuni, prin

specificul acţiunii incriminate, nu sînt susceptibile de coautorat, chiar
dacă sînt compatibile cu celelalte forme de participaţie. Se are în vedere
mărturia mincinoasă (art.260 C.pen.), portul nelegal de decoraţii sau
semne distinctive (art.241 C.pen.), dezertarea (art.332* C.pen.),
vagabondajul (art.327 C.pen.), prostituţia (art.328 C.pen.), violul (art.197
C.pen.), etc. Cînd se săvîrşesc fapte asemănătoare în aceleaşi condiţii de
74 M. Basarab, Participară la infracţiunile cu subiect special, Studia

Universitatis Babeş-Bolyai, Cluj, 1965, p.143.
7
^ V. Dongoroz, Explicaţii teoretice..., vol.I, op.cit., p.194; V. Papadopol,
Codul penal comentat... Partea generală, op.cit., p.164.
183
loc şi timp de mai multe persoane - mărturie mincinoasă, prostituţie etc. -

, fiecare făptuitor este considerat ca autor al unei fapte distincte, cu
excluderea ideii de coautorat.
226. Coautoratul în cazul infracţiunilor praeterintenţionate.

Infracţiunile praeterintenţionate, cum sînt lovirile sau vătămările
cauzatoare de moarte (art.183 C. pen.) sau tîlhăria care a dus la moartea
victimei (art.211 al. 3 C.pen.), se caracterizează printr-o formă mixtă de
vinovăţie, intenţia cu care se săvîrşeşte fapta iniţială şi culpa pe care se
grefează rezultatul mai grav (moartea) care s-a produs. Literatura şi"
practica sînt unanime în acceptarea ideii coautoratului la infracţiunile
praeterintenţionate şi a răspunderii coautorilor pentru faptele cu rezultat
mai grav. Analiza procesului subiectiv al coautorilor relevă intenţia în ce
priveşte realizarea faptei iniţiale, coautorii urmărind, de regulă,
producerea rezultatului şi culpa în privinţa urmării mai grave. în raport cu
fiecare participant, trebuie să se verifice existenţa culpei, în sensul că
acesta nu a prevăzut rezultatul mai grav, dâr în condiţiile în care a
acţionat trebuia şi putea să-1 prevadă sau a prevăzut rezultatul, dar a
sperat că nu se va produce,- contînd pe anumite împrejurări de natură a-1
preveni. Un argument de text în sprijinul acestei susţineri îl constituie
art.28 alin. 2 C.pen. referitor la circumstanţele reale - moartea constituind
o astfel de circumstanţă -, care, aşa cum prevede textul, se răsfrîng asupra
tuturor participanţilor, în măsura în care le-au cunoscut sau prevăzut.
227. Coautoratui din cuipă. Problema compatibilităţii

coautorului cu infracţiunile din culpă (ucidere din culpă * art.178 C.pen.
-, distrugere din culpă - art.219 C.pen.) a fost rezolvată diferit în
literatura şi practica penală.
într-o opinie susţinută în literatură76, se consideră că nu este
posibil coautoratui la faptele din culpă deşi la producerea rezultatului
culpos s-a ajuns prin acţiunile a două sau mai multe persoane, întraeîi nu
există voinţa de a coopera la producerea acestui rezultat, nu există o
coordonare din punct de vedere material şi intelectual în vederea apariţiei
76
V. Papadopoi, Codul penai comentat... Partea generală, op.cit., p.164; V.
Papadopol, op.cit., R.R.D., nr.5, 1970, p.45, 46; M. Basarab, Drept penal, Partea
generala. Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1983, p.104; Măria Ioana Michinici,
Despre posibilitatea reţinerii coautoratului în cazul săvîrşirii unor infracţiuni din culpă,
Analele ştiinţifice ale Universităţii "Al. I. Cuza" Iaşi, Ştiinţe Juridice, 1994/1995/1996.
184
TITLUL III. Infracţiunea _
sale (de exemplu o ucidere din culpa săvîrşită ca urmare a unor acţiuni
realizate de două persoane). f
Există o identitate sub aspectul activităţii efectuate şi a poziţiei

psihice, însă lipseşte legătura subiectivă ce coastă în conştiinţa
participantului că îşi uneşte efortul cu al celuilalt în vederea săvîrşirii
unei infracţiuni. Fiecare persoană va răspunde ca autor distinct al faptei
din cuipă.
într-o altă opinie, s-a susţinut posibilitatea coautoratului la faptele
din culpă77. în acest sens, s-a considerat că atunci cînd, datorită efectuării
unor acţiuni din culpă, simultan sau succesiv, de către două sau mai multe
persoane, s-a produs un rezultat ce întregeşte conţinutul unei infracţiuni
din culpă, toate aceste persoane vor fi coautori ai faptei din culpă, întrucît
contribuţia fiecăreia a concurat nemijlocit la producerea rezultatului,
înscriindu-se în antecedenţa cauzală a acestuia. S-a mai considerat că nu
se poate nega existenţa coautoratului cînd făptuitorii acţionează din culpă,
întrucît se constata o voinţă comună a mai multor persoane de a coopera
la săvîrşirea unei fapte şi că, faţă de unitatea acţiunii şi a rezultatului
produs, nu se poate vorbi de o pluralitate de infracţiuni, ci de o singură
infracţiune săvîrşită în cooperare, deci de coautorat. Acest punct de
vedere a fost promovat în unele instanţe de judecată în cazul uciderii din
cuipă, cînd, prin acţiunile neglijente sau imprudente a două persoane de
conducere a unui autoturism, s-a ajuns la moartea unei persoane.
Rezolvarea prin lege a unei asemenea situaţii ar fi de natură să unifice
controversa născută, mai ales că în prezent, datorită dezvoltării fără'
precedent a tehnicii, săvîrşirea din culpă a unor fapte în care sînt
implicate direct acţiunile mai multor persoane capătă o mare frecvenţă,
77
V. Dongoroz, Explicaţii teoretice..., vol.I, op.cit., p.194, 203, 215, 237, 242;
V. Dongoroz, op.cit., p.493, 494; L Tanoviceanu, V. Dongoroz, op.cit., p.514; C. Bulai,
op.cit., p, 1-81; C. Filişteanu, Coautomtul în cazul infracţiunilor din culpă, S...C. J, nr.l,
1989, p.61 şi urm.; A. Dineu, I. Molcuţ, Din nou despre infracţiunile din culpă săvîrşite
în coautorat, S. C. J., nr.2, 1989, p.145 şi urm.,; M. Zolyneak, Aspecte ale coautoratului
şi complicaţii în literatura şi practica judiciară penală, Dreptul nr.1-2, 1990, p.61 şi
urm.; R. Merle, A. Vitu, op.cit., p.631, 632; P.Pradel, Droit penal, Ed. Cujas, Paris,
1974, p.392, 393; Decocq, Droit penal general, Paris, p.241.
185
SECŢIUNEA a IH-a
Instigarea
T
Subsecţiuîiea I
Definiţia şi condiţiile instigării
§ 1. Definiţia şi caracterizarea instigării
228. Definiţie. Codul penal defineşte instigatorul prin

caracterizarea activităţii desfăşurate în procesul săvîrşirii faptei, în art.25
C.pen. în baza reglementării cuprinse în textul citat, se poate defini
instigarea, ca formă a participaţiei morale, ca fiind situaţia în care o
persoană, cu intenţie, determină o alta să săvîrşească o faptă prevăzută de
legea penală.
229. Caracterizare. Instigarea devine relevantă penal numai în

măsura în care activitatea de determinare efectuată de instigator priveşte o
faptă prevăzută de legea penală.
Instigatorul prin activitatea efectuată, face să nască în mintea
instigatului hotărîrea de a săvîrşi fapta prevăzută de legea penală; prin
această activitate, se contribuie, aşadar, la formarea laturii subiective a
infracţiunii. Datorită conţinutului psihic, moral al instigării, cel care
efectuează această activitate (instigatorul) mai poartă denumirea de autor
moral, iar cel ce execută activitatea la care a fost determinat - instigatul -
mai este denumit autor material. Instigarea este posibilă, în general, la
orice infracţiune, pentru că aceasta presupune existenţa unei hotărîri
infracţionale ce poate fi luată de autorul însuşi sau poate fi transmisă
acestuia de către instigator. Este posibilă şi la faptele de culpă, caz în care
instigarea îmbracă forma improprie reglementată de art.31 C.pen., ipoteza
I.
186
r-
§ 2, Condiţiile instigării
230. A. Realizarea unei activităţi de determinare din partea

instigatorului. Activitatea de determinare începe, de regulă, printr-un
îndemn adresat de instigator altei persoane şi se întregeşte prin
determinarea efectivă a acesteia la săvîrşirea faptei avută în vedere de
instigator, prin luarea hptărîrii de a comite fapta. îndemnul se poate
manifesta sub formă orală sau scrisă. Pentru acceptarea hotărîrii,
instigatorul poate folosi diferite mijloace, în funcţie de condiţia psihică a
celui instigat, de starea în- care se atlă în momentul instigării, de
raporturile sale cu instigatorul etc. Pentru transmiterea hotărîrii, uneori
este suficient să se folosească anumite argumente, să se incite un anumit
fond psihic cunoscut de instigator, după cum, în alte situaţii, pentru
captarea voinţei instigatului se impune folosirea unor daruri, crearea de
avantaje sau situaţii convenabile, folosindu-se chiar ameninţarea sau
constrîngerea. în prima ipoteză, instigarea este simplă, iar a doua, datorită
mijloacelor folosite, este calificată. Hotărîrea poate fi transmisă
instigatului direct prin indicarea explicită a faptei pe care să o comită
autorul, caz în care instigarea este directă, sau, fără a se manifesta în acest
fel, se creează o anumită stare de spirit instigatului, prin incitarea unor
sentimente de răzbunare, lăcomie, gelozie etc, care-1 conduc la luarea
hotărîrii, situaţie în care instigarea este indirectă78. Determinarea se poate
face şi faţă de o persoană care acţionează fără vinovăţie - iresponsabil,
rainor care nu răspunde penal -, caz la care instigarea îmbracă forma
improprie (art.31 C.pen., ipoteza a II-a). Activitatea desfăşurată de
instigator să fi avut ca efect luarea hotărîrii de către instigat, condiţie
impusă de art.25 C.pen. Rezultă că nu există instigare în cazul aşa numitei
"instigări aparente", cînd cel asupra căruia s-a efectuat determinarea nu a
luat hotărîrea de a comite fapta sau a lăsat doar impresia că fost
determinat (şi ulterior anunţă victima sau oganele competente).
Instigarea se poate efectua de o singură persoană sau de două
persoane, la aceeaşi faptă, concomitent sau succesiv. în cazul din urmă, se
realizează o coinstigare, participanţii fiind cei doi instigatori şi autorul
care au cooperat la săvîrşirea aceleiaşi fapte. Coinstigarea nu trebuie
confundată cu concursul de instigări, care există în "situaţia în care două
V. Papadopol, Codul penal comentat... Partea generală, op.cit., p.172.

187
Drept penat. Partea generală
persoane determină pe alta Ia comiterea aceleiaşi fapte, fiecare acţionînd

separat, fără o înţelegere şi cooperare între ei.
231. B. Activitatea de determinare să fi intervenit înainte ca

persoana faţă de care se desfăşoară să fi hiat hotărlrea de a săvîrşi
fapta. Instigarea pesupune, prin definiţie, să nu existe o determinare
anterioară sau o autodeterminare. Cel care desfăşoară o activitate de
determinare la comiterea unei fapte faţă de o persoană care anterior luase
hotănrea de a o comite nu are calitatea de instigator. Dacă activitatea sa
are doar rolul de a întări hotărîrea infracţională a celuilalt, se va
transforma în complicitate morală.
232, C. Activitatea de determinare să se efectueze cu intenţie.

Din moment ce instigarea presupune luarea unei hotărîri de către
instigator, pe care acesta o transferă altei persoane, prin concepţie ea
implică intenţia din partea instigatorului. Acesta are reprezentarea faptei
pe care o va comite autorul, precum şi a împrejurării că prin activitatea sa
îl determină la comiterea acesteia, reprezentare unită cu voinţa de a
contribui la săvîrşirea faptei. Intenţia instigatorului presupune existenţa
acelei legături subiective între participanţi, legătură care de cele mai
multe ori îmbracă forma bilaterală, caracterizată printr-o comunicare
directă cu autorul, care are reprezentarea actului de determinare la
comiterea faptei. în cazuri mai rare, legătura subiectivă se poate manifesta
şi sub formă unilaterală, de la instigator către instigat, cînd acesta din
urmă nu îşi dă seama că fost instigat. O asemenea legătură este
caracteristică instigării improprii, cînd se exclude un acord de conştiinţă
şi voinţă bilateral între cei doi participanţi, întrucît autorul acţionează din
culpă sau fără vinovăţie 79 .
Instigarea fiind o formă de participaţie care se savîrşeşte numai cu
intenţie, nu şi din culpă, pune problema dacă este posibilă la infracţiunle
80
praeterintenţionate . Răspunderea istigatorului pentru asemenea fapte se
rezolvă în baza art.28 alin. 2 C.pen., referitor ia circumstanţele reale şi la
modul cum se răsfrîng asupra participanţilor. Rezultatul, mai grav în
cazul infracţiunilor praeterintenţionate, ce constă în moartea victimei -
70
Poate exista şi în cazul instigării proprii, cînd îmbracă forma instigării
indirecte.
80
Trib. Suprem, s. d. dec. nr.250/1898, R.R.D., nr.9-12, 1989, p.145.
188
TITLUL IO. Infracţiunea
art.197 alin. 2 lit.d şi alin. ultim, art.183 81 - reprezintă o împrejurare reală

care se răsfrînge şi asupra instigatorului în măsura în care a cunoscut-o
sau a avut posibilitatea să o cunoască.
233. D. Instigarea să fie urmată de executare, Participaţia este

condiţionată de săvîrşirea faptei de către autor, la care au cooperat şi alte
persoane, în calităţi diferite. Instigarea implică cu necesitate, deci, ca
autorul să fi dat curs instigării, fie prin săvîrşirea faptei în formă
consumată, sau a unei tentative pedepsibile (ari 144 C.pen.). Din această
condiţie constitutivă a instigării, rezultă că nu se realizează instigarea ca
formă de participaţie în situaţia în care instigatul, care luat hotărîrea de a
săvîrşi fapta, nu a pus-o în executare sau a efectuat ..doar un act de
pregătire, care în legislaţia noastră penală, de regulă, nu este incriminat,
ori a început executarea faptei, care a rămas în stadiul tentativei, pe care
legea nu o incriminează. Cînd instigatorul se află în una din aceste
situaţii, se realizează instigarea fără rezultat sau neurmată de executare,
care nu mai constituie un act de participaţie, ci o activitate cu semnificaţie
penală proprie, în condiţiile în care legea o consacră ca atare (art.29,
alini, ipoteza I).
Instigarea ca formă de participaţie nu trebuie confundată cu
anumite forme de "instigare", de îndemn, incriminate ca infracţiuni de
sine stătătoare, dar care se pot transforma în acte de participare, cînd, în
urma acţiunii de instigare, o persoană a dat curs acesteia, săvîrşind fapta
la care a fost instigat (art.324, C.pen., instigarea publică şi apologia
infracţiunilor).
;i... i . • :
Instigarea neurmată de executare
§ 1. Ipotezele instigării neurmate de executare.
234. Actele de instigare neurmate de executarea faptei.

Instigarea neurmată tle executarercare-este regtementatărîrrart.2^C.pen.,
81
Trib. Suprem, s. p.dec. nr.2355/1984, R.R.D., n r . l l , 1985, p.75; G.
Antoniu, C. Bulai, op.cit., p.97.
189
cuprinde, în concepţia legii, doua situaţii deosebite ca natura juridică,

cărora legiuitorul le-a atribuit acelaşi tratament sancţionator.
Axestea sînt:
1. Actele de instigare neurmate de executarea faptei;
2, Actele de instigare urmate de desistarea autorului ori de
împiedicarea producerii rezultatului.
Prima situaţie individualizează ipoteza cînd instigarea a avut efect
pozitiv, în sensul că activitatea de determinare desfăşurată de instigator a
condus la luarea hotărîrii de a săvîrşi fapta de către instigat. Deşi a luat
hotărîrea, instigatul, din diferite motive, nu a mai pus-o în executare sau a
început săvîrşirea faptei, dar aceasta a rămas în faza tentativei pe care
legea însă nu a incriminat-o, în aceste situaţii, instigarea nu apare ca act
de participaţie82, întrucît nu s-a săvîrşit o faptă prevăzută de legea penală,
condiţie indispensabilă a participaţiei. Instigarea neuraiată de executare
are, însă, semnificaţie penală proprie prin voinţa legii - art.29 C.pen, -,
instigatorul urmînd a răspunde în temeiul acestor reglementări nu ca
participant, ci ca autor al unei fapte distincte de aceea la care a instigat.
Se sancţionează cu o pedeapsă cuprinsă între minimul special al
pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea la care s-a instigat şi
minimul general. Dacă pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe
viaţă se aplică pedeapsa închisorii de la 2 la 10 ani.
235. Actek de instigare urmate de desistarea autorului sau

împiedicarea producerii rezultatului. Cea de-a doua situaţiei se
caracterizează prin punerea în executare a hotărîrii luată de instigat, prin
săvîrşirea unei tentative (imperfecte sau perfecte) incriminată de lege, de
Ia care ulterior instigatul se desistă sau împiedică producerea rezultatului.
Intr-o atare situaţie, autorul, potrivit art.22 C.pen., nu se pedepseşte, cu
toate că ceea ce s-a efectuat pînă în momentul desistării sau împiedicării
producerii rezultatului constituie o faptă penală. Fiind realizată condiţia
existenţei unei fapte prevăzute de legea penală, instigarea trebuie
apreciată, sub aspectul naturii juridice, ca un act de participaţie.
Desistarea sau împiedicarea rezultatului efectuată de autor nu profită şi
instigatorului, constituind o cauză de nepedepsire cu caracter personal. în
acest caz, pedeapsa aplicabilă instigatorului este aceeaşi ca în prima
ipoteză, Cuprinsă între minimul special al faptei la care s-a instigat şi
oz
H. Diaconescu, V. Papadopol II, Despre incidenţa dispoziţiilor de amnistie şi
graţiere cu privire la instigarea neurmată de executare, R.R.D., nr.7, 1986, p.32 şi urm.
190
TITLUL UI infracţiunea
minimul general. Dacă pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe

viaţă se aplică închisoarea de ia 2 la 10 ani. Deşi cele două situaţii
prezentate au o natură juridică diferită, legiuitorul ie-a creat acelaşi
tratament juridic.
Instigarea neurmată de executare precum şi instigarea urmată de
desistarea autorului nu se pedepsesc dacă infracţiunea la care s-a instigat
este sancţionată cu o pedeapsă de 2 ani sau mai mică. Dacă actele de
executare efectuate pînă în momentul desistării sau împiedicării constituie
o altă faptă prevăzută de legea penală, instigatorului, ca şi autorului, i se
va aplica pedeapsa prevăzută pentru aceea infracţiune.
SECŢIUNEA a IV-a
Complicitatea
Subsecţiunea I
Definiţia şi condiţiile complicităţii
§ 1. Definiţia şi caracterizarea generală a complicităţii
236, Definiţia complicităţii. Legea caracterizează persoana

complicelui sub aspectul activităţii efectuate în art.26 C.pen.
Potrivit acestui text, se poate defini complicitatea ca fiind acea
formă de participaţie ce constă în înlesnirea sau ajutarea cu intenţie, în
orice mod, ia săvîrşirea unei fapte prevăzute de legea penală, precum şi în
promisiunea, dată înainte sau în timpul săvîrşirii faptei, de a tăinui
lucrurile provenite din comiterea ei sau de a favoriza pe făptuitor.
237. Caracterizarea complicităţii. Prin această formă de

participaţie se creează autorului condiţii favorabile în vederea săvîrşirii
faptei. Complicele cooperează la săvîrşirea acesteia prin activităţi
indirecte de natură a sprijini latura obiectivă sau subiectivă, ceea ce
atribuie contribuţiei sale, în general, caracter de participaţie accesorie,
secundară. Contribuţia sa nu este determinantă, nu este nemijlocită, nu
constituie o activitate de săvîrşire directă a faptei. Chiar dacă intervine în
191
cursul executării acesteia - complicitate materială concomitentă, -îşi

păstrează caracterul de contribuţie indireactă, care înlesneşte doar
comiterea faptei (persoana care mmînează autorului anumite instrumente
în vederea efectuării efracţiei, care aşteaptă cu un mijloc de transport în
timpul efectuării furtului de către autor). Activitatea complicelui constînd
în general, în crearea condiţiilor săvîrşirii faptei, are loc, de regulă
înainte de punerea sa în executare, situîndu-se în faza de pregătire a
executării sau poate fi efectuată în timpul săvîrşirii acesteia.
Complicitatea, presupunînd un ajutor de natură materială sau
morală, este posibilă, în general, la toate infracţiunile, chiar la acelea la
care nu sînt posibile unele forme de participaţie, cum ar fi coautoratul;
este posibilă şi la infracţiunile cu subiect special, fără a se cere şi
complicelui calitatea prevăzută de lege, care este impusă numai autorului.
§ 2. Condiţiile complicităţii
238. A. Săvîrşirea unei fapte prevăzute de legea penală.

Complicitatea, ca şi' celelalte forme de participaţie, impune
condiţia săvîrşirii unei fapte prevăzute de legea penală, întrucît numai
prin comiterea acesteia devine o activitate relevantă penal.
Condiţia săvîrşirii faptei se realizează nu numai în cazul comiterii
unei fapte în formă consumată, ci şi în formă de tentativă pedepsibilă.
239. B. Efectuarea unei contribuţii din partea complicelui.

Complicitatea presupune efectuarea unei activităţi de înlesnire sau
ajutor la săvîrşirea faptei, aşa cum prevede art.26 C.pen. Activitatea
trebuie să se manifeste în una din formele concrete schematizate legal în
art.26 C.pen., simpla intenţie de a contribui la săvîrşirea faptei
nemanifestată într-o activitate de cooperare nefiind suficientă pentru
realizarea complicităţii. Actele de complicitate, spre deosebire de cele de
coautorat, nu realizează ele însele fapta, nu reprezintă o contribuţie
83
indispensabilă în procesul comiterii ei .
Contribuţia complicelui nu se înscrie în acţiunea tipică a faptei
săvîrşite, ci este exterioară acesteia.
83
Trib. Suprem, s. p.dec. nr. 11279/1989, Dreptul, nr.6, 1990, p.77.
192
Din conceptul complicităţii, rezultă că activitatea complicelui

buie să fi servit efectiv la săvîrşirea faptei de către autor. Nu există
mplicitate dacă activitatea efectuată a fost improprie săvîrşirii faptei, ca
• ţn Cazul în care autorul nu s-a folosit de ajutorul acordat, în ultimul caz,
trebuie să se analizeze dacă ajutorai prestat nu a reprezentat un sprijin
moral, cînd se va putea reţine complicitatea sub formă morală.
Există complicitate şi atunci cînd o persoană ajută la săvîrşirea
unui act de complicitate, întrucît se contribuie cu intenţie la săvîrşirea
unei fapte penale; această formă este cunoscută sub denumirea de
complicitate la 'complicitate. Legătura nu este directă între terţul
intervenit şi autor, ci între acesta şi complicele iniţial.
Cînd, după realizarea unui act de complicitate, participantul
sâvîrşeşte şi o acţiune de coautorat, se reţine numai această ultimă formă
de participaţie. Contribuţia complicelui poate sprijini latura subiectivă
(complicitate morală) sau latura obiectivă (complicitate materială), poate
interveni înainte de săvîrşirea faptei (complicitate anterioară) sau în
timpul comiterii ei (complicitate concomitentă), poate îmbrăca o varietate
de aspecte prin care se înlesneşte săvîrşirea faptei (pentru contribuţia
complicelui a se vedea "Formele complicităţii" - morală, materială,
anterioară, concomitentă, nemijlocită, mijlocită, etc).
240, C. Contribuţia să fie efectuată cu intenţie,

Această condiţie este prevăzută în mod expres în art.26 C.pen. şi
constă în reprezentarea de către complice a acţiunii pe care o comite
autorul şi a urmărilor ei, precum şi a împrejurării că actul de complicitate
contribuie la săvîrşirea faptei, unită cu voinţa de a coopera la realizarea
acesteia.
Dacă şi autorul săvîrşeşte fapta cu intenţie, participaţia este
proprie; cînd o comite din culpă sau fără vinovăţie, se realizează
participaţia improprie (complicitate improprie) 84 .
Intenţia complicelui implică o anumită legătură subiectivă între
acesta şi autor. Această legătură poate fi bilaterală şi se poate manifesta
sub forma unei înţelegeri exprese sau tacite, prealabile ori concomitente
sau unilaterale, ce se stabileşte întotdeauna de la complice la autor, care
nu-şi dă seama că este ajutat în săvîrşirea faptei de către complice. Ultima
formă de legătură este caracteristică complicităţii improprii, fiind
84
A se vedea "Participaţia improprie" 193
posibilă, cu frecvenţă mult mai scăzută, şi în cazul celei proprii (ol

persoană, fără ştirea autorului, pune ia îndemîna acestuia un dispozitiv o
substanţă, un obiect de care are nevoie în săvîrşirea faptei sau lasă
deschisă uşa unui imobil pentru a pătrunde înăuntru, în scopul de a
sustrage anumite bunuri etc).
Din condiţia examinată, rezultă că nu există complicitate din
culpă. Dacă o persoană, prin conduita sa culpoasă, ajută pe alta la
săvîrşirea unei fapte intenţionate, nu răspunde în calitate de complice
răspunderea sa putînd fi angajată pentru o faptă de culpă, dacă activitatea
efectuată realizează conţinutul unei infracţiuni incriminată cu forma de
vinovăţie a culpei. Intracît nu este posibilă complicitatea din culpă, se
pune problema compatibilităţii acesteia cu infracţiunile praeterinten-
ţionate şi a răspunderii complicelui pentru aceste forme de infracţiuni (de
exemplu, faptele de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, violul care
a dus la moartea victimei etc). Literatura şi practica rezolvă această
problemă în baza art.28 al. 2 C.pen., asimilînd rezultatul mai grav care se
produce (moartea victimei) cu o circumstanţă reală care se răsfrînge
asupra participanţilor, în măsura în care au prevăzut-o sau cunoscut-o.
Deci complicele răspunde pentru fapta praeterintenţionată dacă a prevăzut
posibilitatea producerii rezultatului periculos.
Complicitatea este posibilă şi la infracţiunea continuată85. în
ipoteza cea mai simplă, complicele poate coopera la toate acţiunile
autorului în baza unei rezoluţii unice, cînd va răspunde pentru
complicitate la infracţiunea continuată, privită în integralitatea ei, ca şi
autorul. Complicele, poate, însă, coopera numai la o parte din acţiunile
comise de autor, situaţie în care răspunderea penală se va stabili tot în
baza reglementării infracţiunii continuate (art.42 C.pen.), însă în
individualizarea pedepsei se va lua în considerare împrejurarea că a
contribuit numai la o parte din acţiunile ce se integrează în infracţiunea
continuată.
85
194
TfflML III. Infracţiunea
Subsecţianea a II-a
Formele complicităţii
Contribuţia prin care se ajută sau înlesneşte săvîrşirea unei fapte

revăzute de legea penală poate prezenta variate forme, în funcţie de
P
a t u r a acesteia, de momentul în care intervine şi de alte criterii în baza
cărora poate fi calificată.
§ 1. Complicitatea morală şî materială
După cum contribuţia complicelui sprijină realizarea laturii

subiective (a elementului moral) sau a laturii obiective (a elementului
material) a faptei prevăzută de legea penală, complicitatea poate fi morală
(imaterială) şi materială (fizică).
241. Complicitatea morală. Complicitatea de natură morală

contribuie la întărirea sau întreţinerea hotărîrii infracţionale, la creearea
unei anumite stări psihice necesară în vederea săvîrşirii faptei.
Complicitatea morală se poate prezenta sub următoarele aspecte:
a) întărirea sau întreţinerea hotărîrii de a săvîrşi fapta de către
autor86, Sînt situaţii în care, deşi persoana a luat hotărîrea de a săvîrşi
infracţiunea, ezită să o pună în executare, datorită unor îndoieli sau temeri
ce stăruie în psihicul acesteia, care fac ca hotărîrea să nu fie fermă şi să
nu poată fi realizată. Dacă o persoană intervine şi înlătură asemenea
îndoieli prin încurajări sau prin invocarea unor argumente care
consolidează hotărîrea, dîndu-i vigoarea necesară de a fi pusă în
executare, aceasta compare în calitate de complice moral. Adeseori,
ezitările se datoresc împrejurării că persoana, după comiterea faptei, nu va
putea ascunde bunurile ce provin din săvîrşirea acesteia, nu va putea
asigura profitul urmărit ori nu va putea să-şi asigure scăparea, prin
sustragere de la urmărire. Promisiunea făcută unei astfel de persoane de a
tăinui bunurile ori de-a-1 favoriza în vederea eludării urmării constituie o
modalitate a complicităţii morale, prin care se contribuie la întărirea
V. Papadopol, Codul penal comentat... Partea generala, op.cit., p.183.

fyrepîpenat. Partea generală
hotărîrii-infracţionale87. Această modalitate este prevăzută expres în art.26

C.pen.. partea a doua a alineatului. Legea prevede că nu interesează dacă
promisiunea a fost îndeplinită, deoarece hotărîtor în sprijinul complicelui
a fost întărirea hotărîrii infracţionale şi realizarea ei prin comiterea faptei.
Cînd ajutorul nu a fost promis înainte sau în timpul săvîrşirii faptei, ci
este prestat posterior comiterii acesteia, activitatea constituie fie
infracţiunea de tăinuire de bunuri (art.221 C.pen.), fie de favorizare a
infractorului (art.264 C.pen.), după caz.
în alte cazuri, complicele desfăşoară o activitate de natură a
întreţine hotărîrea luată, pînă în momentul executării, cînd ar exista
posibilitatea scăderii tensiunii necesare pentru a fi pusă în aplicare,
întreţinerea se poate face prin incitarea continuă a unor sentimente, prin
evocarea unor stări sau situaţii ce i-au determinat pe autor la luarea
hotărîrii, a căror reamintire îl impulsionează la executarea faptei,
b) O anumită activitate desfăşurată cu intenţia de a instiga la
săvîrşirea unor fapte se transformă în act de complicitate morală, dacă
autorul luase singur hotărîrea de a săvîrşi infracţiunea, iar activitatea
persoanei respective contribuie la întărirea sau menţinerea hotărîrii luate
de către autor.
c) Asistenţa în timpul executării faptei constituie şi ea o formă de
complicitate morală, întrucît prezenţa unei persoane în timpul săvîrşirii
faptei la locul comiterii acesteia reprezintă un stimulent şi o încurajare a
autorului, asigurarea liniştii şi calmului necesar pentru realizarea acţiunii,
reprezintă un sprijin moral efectiv88. Pentru realizarea acestei forme,
autorul trebuie să aibă cunoştinţă în mod obligatoriu de prezenţa
complicelui şi posibilitatea intervenţiei sale în vederea înlăturării unor
eventuale dificultăţi. Uneori, asistenţa în timpul săvîrşirii faptei (cînd
complicele stă de pază, sau aşteaptă cu un autovehicul) poate să apară şi
ca un act de complicitate materială, ajutînd Ia realizarea laturii obiective,
dacă hotărîrea autorului este fermă şi dacă din acest punct de vedere nu se
sprijină pe actul de asistenţă al celuilalt.
d) în literatura penală, se consideră, în general, ca acte de
complicitate morală darea de sfaturi89, informaţii, instrucţiuni ori
procurarea de date cu privire la timpul şi locul săvîrşirii faptei, la
87
G. Amoniu, C. Bulai, op.cit., p.103.
88
89
196
r TITLUL III. Infracţiunea
folosirea mijloacelor de comitere a acesteia ori la mînuirea instrumentelor

necesare comiterii ei. Considerăm că asemenea activităţi reprezintă o
formă de complicitate morală numai în măsura în care întăresc hotărîrea
infracţională prin indicaţiile date ori sînt de natură a înlătura îndoielile şi
ezitările autorului şi a face astfel hotărîrea executabilă.
e) Instigarea la complicitate sau complicitatea Ia instigare.
Instigarea la complicitate există în situaţia în care o persoană determină
pe alta să efectueze o activitate de complicitate, iar contribuţia acestuia
din urmă a ajutat ia comiterea faptei de către autor (de exemplu, x
determină pe y, care deţine o substanţă nocivă, de a i-o procura lui z, în
vederea comiterii unei infracţiuni de omor). Instigarea la complicitate se
deosebeşte de instigarea propriu-zisă întrucît în prima situaţie se instigă la
săvîrşirea unui act de ajutor şi activitatea se încadrează în complicitate,
iar în a doua situaţie se instigă ia săvîrşirea faptei penale. Complicitatea la
instigare există în situaţia în care ajutorul complicelui a folosit
instigatorului, sprijinind activitatea de determinare a instigatorului către
instigat (de exemplu, o persoană procură o sumă de.bani instigatorului sau
alte mijloace necesare acestuia pentru determinarea autorului).
242. Complicitatea materială. Constituie forma de complicitate

care înlesneşte sau ajută la săvîrşirea faptei privită sub aspectul
materialităţii ei, la înfăptuirea laturii obiective a infracţiunii. Aceasta se
poate realiza în diferite moduri. Astfel, poate consta în procurarea
mijloacelor necesare săvîrşirii faptei şi punerii lor la dispoziţia autorului.
Gama acestora este foarte variată şi poate consta în instrumente, arme,
substanţe, mijloace de transport, sume de bani, locuinţe etc. Se mai- poate
realiza prin pregătirea mijloacelor, adică adaptarea sau modificarea lor
pentru a fi adecvate săvîrşirii faptei. în sfîrşit, mai poate consta într-un
ajutor acordat în timpul săvîrşirii acţiunii, reprezentînd acte mediate,
indirecte, ce susţin săvîrşirea faptei, fără a se integra în conţinutul său
(darea unor instrumente în vederea săvîrşirii efracţiei pentru a se putea
pătrunde în locuinţă; darea de instrumente sau mijloace necesare
înfăptuirii omorului etc).
Complicitatea materială (concomitentă) trebuie delimitată de
coautorat în căzui complicităţii actele, de regulă, sînt exterioare
elementului material (procurare de instrumente, .mijloace de transport
etc), în timp ce în situaţia coautoratului actele se încadrează în elementul
material (se are în vedere situaţia tipică de coautorat). Ca o formă de
197
complicitate materială poate fi şi complicitatea la complicitate care constă

în ajutorul dat de o persoană altui complice pe care acesta îl oferă
autorului în săvîrşirea faptei (de exemplu, o persoană procură unui
complice anumite substanţe sau dispezitive, necesare săvîrşirii faptei, pe
care acesta le furnizează autorului).
§ 2. Complicitatea anterioară sau concomitentă

•
în funcţie de momentul în care se realizează activitatea de

înlesnire, complicitatea poate fi anterioară şi concomitentă. Actele de
complicitate trebuie să intervină fie înainte de se fi trecut la săvîrşirea
faptei, fie în timpul executării ei, excluzîndu-se posibilitatea realizării lor
după consumarea faptei.
243, Complicitatea anterioară. Se plasează în timp înainte de

momentul începerii executării faptei. Poate îmbrăca fie forma
complicităţii morale, fie a celei materiale. Anumite forme ale
complicităţii nu pot fi decît anterioare săvîrşirii faptei, cum este întărirea
hotărîrii infracţionale prin diferite mijloace, complicitatea la instigare,
precum şi ipoteza prevăzută în art.26 C.pen., partea a doua a alineatului
(întărirea hotărîrii infracţionale prin promisiuni de tăinuire sau
favorizare).
244. Complicitatea concomitentă. Această formă se plasează în

timp din momentul începerii executării pînă în momentul consumării
faptei. Poate fi, la rîndul său, materială sau morală. în cazul infracţiunilor
care, sub aspect material, se caracterizează prin durată în timp
(infracţiunile continuate, continui), actul de complictate poate interveni în
toată perioada de executare, pînă la epuizarea lor.
Prin definiţie, nu există complicitate posterioară, întrucît şi
aceasta, ca orice formă de participaţie, implică cooperarea la săvîrşirea
unei fapte prevăzute de legea penală. Chiar în ipoteza promisiunilor de
ajutor, în căzu! în care cel ce a promis îşi păstrează promisiunea prin
ajutorul acordat după comiterea faptei, ceea ce a avut importanţă în
constituirea ca act de complicitatea a acestei activităţi a fost promisiunea
însăşi, realizarea ei fiind o continuare a unui act ce trebuie plasat în timp
înainte sau pe parcursul săvîrşirii activităţii infracţionale. Că interesează
198
acest aspect, rezultă chiar din lege, care prevede că există complicitate,
"chiar dacă după săvîrşirea faptei promisiunea nu este îndeplinită". în
cazul realizării promisiunii, aşa cum s-a menţionat mai sus, participantul
va răspunde numai pentru complicitate raportată la fapta săvîrşită, fără a
se reţine alături de aceasta şi tăinuirea de bunuri sau favorizarea
făptuitorului.
§ 3. Complicitatea proprie şi improprie
245. Caracterizare. în funcţie de poziţia psihică a autorului faţă

de fapta comisă, complicitatea poate fi proprie şi improprie. Forma
propriei, cea mai frecventă, se realizează cînd autorul acţionează -cu
intenţie, ca şi complicele, iar cea improprie, cînd complicele înlesneşte
sau ajută cu intenţie la săvîrşirea unei fapte pe care autorul o comite din
culpă sau fără vinovăţie (a se vedea "Participaţia improprie").
246. Aîte feluri de complicitate. Literatura mai distinge

complicitatea nemijlocită sau mijlocită. Complicitatea nemijlocită constă
într-un ajutor direct dat autorului, iar cea mijlocită într-un sprijin indirect,
acordat prin intermediul unui alt complice sau chiar a instigatorului.
Complicitatea mijlocită poate lua forma complicităţii la instigare,
complicităţii la complicate şi instigării la complicitate (a se vedea
dezvoltarea de rnai sus). De asemenea, se mai face vorbire de complicitate
prin acţiune (comisivă) şi prin inacţiune (omisivă). Complicitatea prin
acţiune, forma cea mai des întîlnită, constă în realizarea unor acte de
ajutor, în timp ce complictatea prin inacţiune constă în neîndeplinirea de
către complice a unor acte ce cădeau' în atribuţia sa şi prin aceasta
înlesneşte săvîrşîrea faptei (neinchiderea. unui depozit de către portar cu
intenţia de a înlesni comiterea unui furt). Complicitatea prin inacţiune nu
trebuie confundată cu aşa-numita "complicitate negativă" ce constă în
faptul că o persoană care a luat cunoştinţă de săvîrşirea unei infracţiuni nu
o aduce la cunoştinţa organelor competente sau care asistînd la săvîrşirea
unei infracţiuni nu intervine pentru a împiedica consumarea ei 90 , Această
atitudine nu se încadrează în conceptul de complicitate. Nedenunţarea
90
C. Bulai, op.cit., vol.I, p.199.
F
199
unor infracţiuni sînt fapte penale de sine stătătoare - prevăzute în art.170

262 C.pen. - cu conţinuturi determinate de lege.
§ 4. Formele (modalităţile) complicităţii prevăzute în art.26 C.pen.

(forme normative)
Aspectele complicităţii raportate la reglementarea din art.26

C.pen., care defineşte pe complice, pot fi grupate în două modalităţi:
a) complicitatea prin înlesnire sau darea de ajutor la săvîrşirea
faptei prevăzute de legea penală;
b) complicitatea prin promisiunea de tăinuire a bunurilor ce provin
din săvîrşirea faptei sau de favorizare a făptuitorului, dată înainte sau în
timpul săvîrşirii faptei.
a) în prima modalitate se distinge complicitatea prin înlesnire
care, de regulă, este anterioară săvîrşirii faptei (procurare de instrumente,
sume de bani, de informaţii, darea de sfaturi) şi poate fi, la rîndul său,
materială sau morală. Cealaltă alternativă a acestei modalităţi constă în
darea de ajutor, care are loc în timpul săvîrşirii faptei (darea de
instrumente în vederea efectuării efracţiei pentru săvîrşirea furtului
(art.209 lit.i), stimularea autorului în timpul comiterii faptei prin vorbe,
prin incitarea sentimentului de răzbunare în cazul omorului, art.174
C.pen. şi care. de asemenea, poate fi de natură morală sau materială.
b) Această modalitate normativă este prevăzută în acelaşi text de
lege (art.26 C.pen.) şi constă în promisiunea dată autorului de a tăinui
bunurile ce provin din sâvîrşîrea faptei sau a favoriza pe făptuitor, chiar
dacă după comiterea acesteia promisiunea nu mai este realizată. Aceasta
este o formă de complicitate morală, care sub aspectul momentului în care
intervine poate fi anterioară sau concomitentă (a se vedea dezvoltarea de
mai sus privind formele complicităţii unde sînt tratate pe larg aceste
aspecte).
200
SECŢIUNEA a V-a
Sancţionarea participanţilor
ş 1. Sancţionarea diferitelor categorii de participanţi
247. Sancţionarea coautorilor., Pedeapsa coautorilor este, în

general puţin diferită, ei fiind autorii faptei, contribuind nemijlocit la
sâvîrsirea acesteia. La aplicarea pedepsei, se va ţine seama de contribuţia
fiecărui coautor, de actele efectuate de fiecare dintre ei şi de importanţa
lor în producerea urmărilor (unul aplică violenţa, altul ia bunul mobil, în
cazul tîlhăriei; toţi acţionează în vederea uciderii, dar numai acţiunea
unuia, datorită intensităţii ei, a dus la moartea victimei etc.).In cazul
infracţiunii continuate, interesează dacă participanţii au cooperat la toate
acţiunile săvîrşite sau numai ia parte din eîe. Pedeapsa coautorilor poate
să cunoască, însă, o diferenţiere destul de marcată în funcţie de influenţa
circumstanţelor reale şi personale. De regulă, cele reale vor influenţa
răspunderea penală a tuturor coautorilor, întrucît, ei, săvîrşind nemijlocit
fapta, iau cunoştinţă inevitabil de ele (a se vedea "Circumstanţele
personale şi reale).
248. Sancţionarea instigatorului. Sub aspect normativ, pedeapsa

aplicabilă instigatorului este aceeaşi ca a autorului, art.27 C.pen. In
practică instanţa de judecată poate ajunge îa o pedeapsă diferită în "funcţie
de contribuţia instigatorului, de mijloacele folosite în activitatea de
determinare,' de starea psihică a instigatului, de raporturile instigatorului
cu cel instigat, precum şi de criteriile de individualizare prevăzute în
art.72 C.pen. în urma unei astfel de evaluări, se poate ajunge chiar la
stabilirea unei pedepse mai mari pentru instigator decît aceea aplicată
autorului (instigatorul este un major, iar instigatul un minor care răspunde
penal; instigatorul profită de o stare specială în care se află cel instigat,
stare favorabilă luării unei hotărîri infracţionale). Pedeapsa se mai
diferenţiază si în funcţie de circumstanţele personale şi reale.
249. Sancţionarea complicelui. Deşi Codul penal a consacrat

criteriul legal al parificării, ca şi în cazul celorlalţi participanţi, pedeapsa
complicelui va putea fi diferenţiată în funcţie de contribuţia sa reală la
201
săvîrşirea. faptei, de eficienţa acesteia, de măsura în care a sprijinit în

săvîrşirea ei. De regulă, contribuţia complicelui reprezintă un aport de
mai mică importanţă în comparaţie cu prestaţia instigatorului sau
autorului. Cu toate acestea, sînt situaţii cînd actul complicelui reprezintă
o contribuţie deosebit de utilă, împrejurare care trebuie apreciată cu
ocazia individualizării pedepsei (procurarea unei substanţe care nu se află
în comerţ, a modelului unui dispozitiv de închidere de la o casa de bani
etc).
în cazul infracţiunilor proprii, cînd un participant care a contribuit
în mod nemijlocit la săvîrşirea faptei nu poate fi sancţionat în calitate de
coautor, deoarece nu realizează condiţia impusă de lege, ci în calitate de
complice, pedeapsa se va aprecia potrivit contribuţiei sale reale, deşi i se
acordă o altă calificare juridică decît cea determinată de cooperarea
efectivă (complicitate şi nu coautorat).
Regimul de sancţionare a complicelui este acelaşi şi în cazul
formelor speciale de complicitate, denumită complicitate mijlocită, cum
este instigarea la complicitate, complicitatea la instigare, sau
complicitatea la complicitate
în cazul complicităţii prin promisiunea de a ascunde lucrurile
provenite din săvîrşirea faptei sau de a favoriza pe făptuitor, complicele
va fi sancţionat chiar dacă promisiunea nu s-a realizat. Dacă promisiunea
a fost îndeplinită i se aplică numai pedeapsa pentru complicitate.
Pedeapsa complicelui, ca şi a celorlalţi participanţi, poate "fi
diferenţiată şi în funcţie de existenţa circumstanţelor personale şi reale (în
completarea acestei probleme a se vedea "Tratamentul sancţionator al
participaţiei", subsecţiunea a II-a).
SECŢIUNEA a Vi-a
Circumstanţele personale şi reale
§ 1. Caracterizarea generală
250. Concept şi categorii. Faptele prevăzute de legea penală se

săvîrşesc în contextul unor împrejurări, stări sau situaţii care privesc fie
fapta, fie pe făptuitor şi care, prin incidenţa lor, atribuie faptei sau
făptuitorului un grad de pericol social mai ridicat sau mai scăzut
202
a furtului prin efracţie - art,250 lit.î, a omorului prin mijloace

(Si ? ^ pericol viaţa mai multor persoane - art.175 lit.e sau prin
caf
j _ art.176 lit.a, săvîrşirea faptei de către o persoană în stare de
etc
vfvăă - ))- împrejurările în prezenţa căreia se comite fapta sînt
c U t e m legislaţia sub denumirea de circumstanţe reaîe, iar cele care
l
c U t e m legislaţia sub denumirea de circumstanţe reaîe, iar cele care
cun . j i ează persoana făptuitorului, sub
sub denumirea
denumirea de
de circumstanţe
circumstanţe
.. uuj a ar ri ZZează persoana făptuitorului,
a î i i i i b l d ă i l
P o n a i e . în materia participaţiei se pune problema dacă circumstanţele
P sonale sau reale, l care agravează
agravează sau
sau atenuează
atenuează răspunderea
răspunderea penală,
e
penală
? fluenţează răspunderea tuturor participanţilor sau numai a unora dintre
ei.
s 2. Circumstanţele personale
251. Categorii şi efecte juridice. Circumstanţele personale, care

rezidă în persoana fiecărui făptuitor, se pot referi fie la poziţia psihică a
făptuitorului, existentă în momentul săvîrşirii faptei şi reflectată în ea, fie
la situaţii sau stări ce caracterizează persoana acestuia. Astfel, se
încadrează în prima categorie scopul urmărit de făptuitor, mobilul ce 1-a
determinat la săvîrşirea faptei, renunţarea de bună voie la continuarea
acţiunii începute ori împiedicarea producerii rezultatului, iar în a doua,
anumite raporturi faţă de victimă, cum ar fi calitatea de rudă, de colocatar,
starea de antecedenţă penală şi alte date personale ca situaţia familială,
reputaţia etc.
Potrivit art.28 aiin.l C.pen., "Circumstanţele privitoare la persoana
unui participant nu se resfrîng asupra celorlalţi". Rezultă, deci, că aceste
împrejurări, indiferent de efectul lor, influenţează numai răspunderea
penală a participantului în persoana căruia subzistă, fără a comunica
asupra celorlalţi şi fără a influenţa răspunderea lor penală. Circumstanţele
personale pot fi agravante ori atenuante, cînd răspunderea penală se
Modifică în sensul agravării sau atenuării. Sînt circumstanţe (cauze)
agravante, recidiva, beţia preordinată etc, care agrayează răspunderea
Penală a recidivistului ori a celui în stare de beţie anume provocată în
vederea săvîrşirii faptei. Starea de provocare, lipsa antecedentelor penale,
beţia completă voluntară, regretul manifestat după comiterea faptei etc.
sînt circumstanţe atenuante, care modifică numai răspunderea penală a
Participantului în persoana căruia se întrunesc. Există unele circumstanţe,
care se referă la făptuitor dar care sînt prevăzute ca trăsături constitutive
203
Drept pe/ml. Partea generala
ale infracţiunii şi se răsfrâng, astfel asupra tuturor participanţilor care au

săvîrşit acea faptă. Spre exemplu, infracţiunea de delapidare implică,
pentru auîor, calitatea de funcţionar care gestionează anumite bunuri-
fapta comisă de acel funcţionar este calificată delapidare, calificare care
se răsfrînge asupra tuturor participanţilor la această faptă. Asemenea
calitate se obiectivează în conţinutul infracţiunii producînd efectele
circumstanţelor reale.
§ 3. Circumstanţele reale
252. Categorii şi efecte juridice. Circumstanţele reale sînt acele

situaţii sau împrejurări în care se comite fapta şi care se referă la timpul,
modul şi mijloacele de săvîrşire a ei. împrejurările reale pot constitui
circumstanţe speciale de agravare, care califică numai conţinutul unor
infracţiuni (art.209 prevede furtul calificat, circumstanţele de calificare
referindu-se la timpul comiterii - furtul în timpul nopţii, locul comiterii -
furtul comis în loc public sau într-un mijloc de transport în comun -
modul comiterii - furt prin efracţie) sau generale, prevăzute în art.75
C.pen. (de exemplu, săvîrşirea infracţiunii prin acte de cruzime sau prin
metode ori mijloace care prezintă pericol public - art.75 lit.b -; săvîrşirea
infracţiunii de către o persoană care a profitat de situaţia prilejuită de o
calamitate - art.75 lit.f, etc.) Circumstanţele reale sînt, în general,
cunoscute de coautori, deoarece ei, săvîrşind nemijlocit fapta, au
reprezentarea tuturor împrejurărilor de comitere, a celor prevăzute
anterior, precum şi a acelora ce survin în timpul săvîrşirii faptei91
(coautorii au început un furt fără efracţie, dar, încăperea fiind închisă, a
fost necesară distrugerea dispozitivelor de închidere (furt calificat, art.209
iit.i); au hotărît să ucidă o persoană, dar, datorită condiţiilor neprevăzute
anterior au ucis două persoane, împrejurare ce atribuie omorului un
caracter deosebit de grav - art.l 76, lit.b C.pen,), Ele se răsfrîng, deci, fără
rezervă asupra coautorilor.
Circumstanţele reale influenţează şi răspunderea celorlalţi
participanţi - instigator, complice -, în măsura în care au fost prevăzute
ca fâcînd parte din condiţiile stabilite de săvîrşire sau de eventualitatea
survenirii lor. Chiar dacă nu au fost prevăzute de Ia început, dar
91
Trib. Suprem 7 dec. nr.8/1987. R.R.D, nr.4, a988, p.78.
204
r- molicele şi instigatorul asistă în timpul săvîrşirii faptei, acestea se
° percutează şi asupra lor, prin cunoaşterea ulterioară şi adeziunea tacită
u
expresă manifestată în ace! moment.
Problema este mai delicată, în cazul acestor participanţi, cînd nu
A
nt de faţă la locul comiterii faptei şi survin noi împrejurări neavute în
vedere de ei, care agravează răspunderea penală, prin calificarea faptei
sau schimbarea tipului de infracţiune în raport cu cel ia care au înţeles să
coopereze. Astfel, este posibil ca ei să fi contribuit la săvîrşirea unui omor
simplu, iar autorii sau coautorii să fi comis un omor "prin cruzimi", care
transformă forma simplă în omor deosebit de grav, prevăzut în art.176
Ht.a C.pen, sau ei au înţeles să coopereze la săvîrşirea unui furt, iar în
momentul săvîrşirii acestuia autorul să fi întrebuinţat violenţa, care
schimbă tipul de infracţiune proiectat, în tîlhărie. în toate aceste cazuri,
instigatorul şi complicele vor răspunde pentru infracţiunea avută de ei în
vedere, fără răsfrîngerea circumstanţelor agravante reale.
Problema răspunderii participanţilor în cazul infracţiunilor
praeterintenţionate se rezolvă tot în temeiul art.28 alin.2 C.pen. Urmarea
mai gravă care se produce (violul, care are ca urmare moartea victimei -
art.179 alin.3) constituie o circumstanţă reală, ce se răsfrînge asupra
tuturor participanţilor, care, dat fiind condiţiile de săvîrşire a faptei, au
cunoscut-o sau au avut posibilitatea să o prevadă.
SECŢIUNEA a VÎI-a
împiedicarea săvîrşirii faptei de către participant
• . • • •
§ 1. Noţiune şi condiţii
253. Noţiune. Constituie o cauză de nepedepsire a participanţilor,

prevăzută în art.30 C.pen., ce constă în împiedicarea consumării faptei,
intervenită în cursul executării şi înainte de descoperirea ei.
254. Condiţii. A. Autorul să fi început executarea acţiunii. Se

impune condiţia unui început de executare a faptei, întrucît în lipsa
existenţei unor acte de executare nu poate fi concepută participaţia şi nici
răspunderea penală a participanţilor, care să fie înlăturată prin instituirea
unei cauze legale de nepedepsire.
205
255. B. Acţiunea de împiedicare realizată de un participant să

fi avut ca rezultat împiedicarea consumării, faptei.
Făptuitorul ce revine asupra hotărîrii de a contribui la săvîrşirea
infracţiunii trebuie să se manifeste activ pentru a beneficia de cauza de
impunitate, prin împiedicarea efectivă a celorlalţi participanţi de a
continua execuţia începută şi de a preîntîmpina, astfeî, producerea
rezultatului. Activitatea de împiedicare se poate realiza fie direct, prin
distrugerea materialelor indispensabile sâvîrşirii faptei, care nu mai pot fi
procurate, prin salvarea victimei şi acordarea unei asistenţe de natură a
preveni producerea urmării, fie indirect, prin denunţarea făcută organului
competent în timp util, în funcţie de natura faptei, de modalităţile de
realizare, de gradul de înfăptuire a hotărîrii infracţionale, ce implică o
anumită posibilitate concretă de intervenţie pentru a salva obiectul pus în
pericol.
Dacă nu a reuşit să împiedice producerea rezultatului, el va fi
sancţionat pentru fapta săvîrşită alături de ceilalţi participanţi, cu luarea în
considerare, la stabilirea pedepsei, a efortului depus în vederea
împiedicării producerii rezultatului.
\ 256. C. împiedicarea să aibă Ioc înainte de descoperirea faptei.

în art.30 C.pen. se prevede în mod expres că participantul trebuie să
intervină înainte ca fapta să fi fost descoperită de organele competente sau
de orice altă persoană, deoarece intervenţia făptuitorului în aceste condiţii
nu ar mai fi de bună voie, ci impusă din afară. Dacă în aceste condiţii,
participantul înlesneşte descoperirea şi arestarea celorlalţi participanţi, va
răspunde pentru fapta comisă, cu posibilitatea reţinerii circumstanţei
92
atenuante prevăzute în art.74 lit.c C. pen .
§ 2. Efecte juridice
257. Cauză de impunitate. Potrivit art.30 C.pen., participantul nu

se pedepseşte dacă în cursul executării faptei a împiedicat consumarea ei.
Prin împiedicarea producerii rezultatului, fapta a rămas în stadiul
Tentativei, deci participantul nu se pedepseşte pentru tentativa la acea
"2 v. Dongoroz, Explicaţii teoretice..., vol.I, op.cit., p.232.

206
faptă (a se vedea şi art.22 alin, 2 C.pen.). Daca actele săvîrşite pînă în

momentul împiedicării constituie altă faptă prevăzută de legea penală,
participantului i se aplică pedeapsa pentru această faptă.
împiedicarea săvîrşirii faptei constituie o circumstanţă personală,
de aceea ea nu influenţează răspunderea penală a celorlalţi participanţi.
Aceşti vor răspunde pentru tentativa la fapta pusă în executare, dacă este
pedepsibilă. în cazul în care legea nu o incriminează, instigatorul va putea
fi tras la răspundere penală în baza art.29 C.pen.
SECŢIUNEA s* VOI-a
Participaţia Improprie
§ 1. Preliminarii
258. Caracterizare. Participaţia improprie este reglementată

pentru prima dată în legislaţia noastră penală în Codul penai - art.31 -,
ceea ce a impus lărgirea sferei participaţiei şi condiţionarea existenţei sale
de "săvîrşirea unei fapte prevăzute de legea penală" şi nu a "infracţiunii".
S-a observat din cele ce preced că, în cazul participaţiei proprii,
toţi participanţii care desfăşoară o activitate din cele configurate în art.24,
25, 26 C.pen. acţionează cu intenţie. în cazul celei improprii, instigatorul
şi complicele acţionează cu intenţie, iar autorul din culpă sau fără
vinovăţie93.
§ 2. Modalităţii participaţiei improprii
în textul citat, legea reglementează două modalităţi ale

participaţiei improprii:
1. Instigarea şi complicitatea cu intenţie la săvîrşirea unei fapte
comisă de autor din culpă;
93
V. Papadopol, Participaţia improprie, R.R.D., nr.3, 1971, p.37, 38. G.
Antoniu, Autor mediat sau participaţie improprie, Revista de drept penal, nr.2, 1995,
p.40.
207
DreglpefiaL Partea generală
2. Instigarea şi complicitatea cu intenţie la săvîrşirea unei fapte

comisă de autor tară vinovăţie.
259.A. Instigarea şl complicitatea cu intenţie Ia săvîrşirea unei
fapte comisă de autor din culpă. Prima modalitate este prevăzută în
art.3I, alin. 1, modalitate care constă în determinarea, înlesnirea sau
ajutarea, în orice mod, cu intenţie, la săvîrşirea din culpă, de către o altă
persoană, a unei fapte prevăzute de legea penală. Utilizîndu-se
terminologia de determinare. înlesnire, ajutare, legea a stabilit poziţia
juridică a făptuitorilor în procesul de săvîrşire a faptei, ei rărnînînd
instigatori sau complici, după felul activităţii realizate, chiar dacă autorul*
acţionează din culpă sau Iară vinovăţie.
în cazul primei modalităţi, participantul care desfăşoară o
activitate de determinare sau înlesnire ia săvîrşîrea unei fapte prevăzute
de legea penală, prevede rezultatul activităţii autorului, pe care-1
urmăreşte sau acceptă, acţionînd întotdeauna cu intenţie. Cel ce execută
nemijlocit fapta nu prevede rezultatul activităţii efectuate, deşi, în
condiţiile date trebuia şi putea să-1 prevadă, dacă depunea un spor de
atenţie, ele diligentă. Această modalitate consacrată de lege este posibilă
la faptele pe care legea le incriminează cu forma de vinovăţie a intenţiei şi
culpei. De exemplu, o persoană determină cu intenţie la săvîrşirea unei
omucideri pe care persoana determinată o comite din culpă. Sau o
persoană determină cu intenţie o alta Ia comiterea unei distrugeri pe care
cel determinat o comite din culpă. Astfel, se poate imagina situaţia că o
persoană sâ determine o alta, care nu are pregătirea necesară, să pună în
funcţie o instalaţie cu intenţia de a o distruge; persoana determinată.
acţionînd din imprudenţă sau neglijenţă, încearcă să o pună în funcţie,
producînd distrugerea ei, datorită necunoaşterii mecanismului de
funcţionare: instigatorul a acţionat cu intenţie în raport cu fapta de
distrugere care s-a produs, iar autorul din culpă. In ipoteza acestei forme
de participaţie improprie, fapta săvîrşită de autor este infracţiune deoarece
este incriminată nu numai cu intenţie ci şi cu forma de vinovăţie a culpei
Toţi făptuitorii sînt infractori, întrucît au acţionat cu vinovăţie, deşi
formele cu care şi-au desfăşurat activităţile sînt deosebite, împrejurare ce
se va râsfrînge asupra încadrării juridice şi răspunderii penale. Instigatorul
şi complicele care desfăşoară activitatea cu intenţie vor fi sancţionaţi cu
pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta intenţionată (în exemplul de mai
sus, instigatorul, la fapta de omor sau de distragere, se sancţionează cu
pedeapsa prevăzută în art.174 sau 217 C.pen, care incriminează faptele în
208
TfflLULffl. hdmcjumm
£ intenţionată). Autorul, acţionîîid din culpă, va fi sancţionai cu

leapşa prevăzută pentru fapta săvîrşită din culpă (în exemplul de mai
pentru ucidere - art.178 C.pen - sau distrugere — art.219 C.pen. -- din
ulpa)- Dacă legea nu incriminează fapta comisă de autor cu forma de
vinovăţie a culpei, acesta nu răspunde. ,
260. B. Instigare şi complicitate cu intenţie la săvîrşirea unei

fapte comisă de autor fără vinovăţie. A doua modalitate este prevăzută
în art.31 alin.2 C.pen., şi constă în determinarea, înlesnirea sau ajutarea
cu intenţie la săvîrşirea unei fapte prevăzute de legea penală de către o
persoană care o săvîrşeşte fâră vinovăţie. Instigatorul şi complicele care
desfăşoară activitatea de determinare sau înlesnire a săvîrşirii faptei cu
intenţie au reprezentarea activităţii autorului şi a urmărilor acesteia
precum şi a împrejurării că prin activitatea * lor contribuie la săvîrşirea
unei fapte prevăzute de legea penală pe care o comite altă persoană. Cel
ce săvîrşeşte nemijlocit fapta -- autorul - acţtanînd fără vinovăţie datorită
iresponsabilităţii, minorităţii sub 14 ani (sau dintre 14 şi Î6 ani, cînd
minorul acţionează fără discernământ)94,, erorii de fapt (cauzele cele mai
frecvente), nu prevede rezultatul dorit datorită condiţiei psihice în care se
află. De exemplu, o persoană determină pe un iresponsabil sau un minor
care acţionează fără discemămînd să săvîrşească o vătămare corporală sau
un furt sau determină pe o persoană care se află în stare de eroare de fapt
cu privire la apartenenţa unui bun să ia. acel bun şi să-1 dea celui ce-1
pretinde sau să pună în circulaţie o monedă falsificată, asigurmd-o de
valabilitatea ei etc. - •
înainte de reglementarea actuală, această ultimă ipoteză a fost
adeseori rezolvată în literatura şi practica penală apelîndu-se la ideea
wtoruluî mediat sau de la distanţă, potrivit căreia, mtrucît cel ce a săvîrşit
f
<*pta a acţionat liră vinovăţie, dispărea ideea de participaţie,
tranformîndu-se în autor al faptei - de la distanţă - cel ce a determinat la
95
omiterea ei . Teza autorului mediat a fost considerată artificială, forţată,
îai ales în situaţia iiifraeţraralor proprii cînd instigatorul nu are calitatea
cerută de lege şi în consecinţă nu se poate transforma în autor ăi faptei (de
e Piteşti, seet. ţ*n. ur.5M9/î98?s ca mm, î ^ . Che&ru 1TI Poenam

* R.D., nr.l, 1989, p.48 şi urm.
' V. Papadopol, Codul penal comentat..., Partea generala, op.dt., p.214;
^ross and Jones, Introduction to criminal law, Londra, 1964, p.103; G. Williams,
Criminal law, the general part, Londra, 1961, p.350.
209
Drepî penal. Partea generală
exemplu o femeie determină un iresponsabil să comită un viol; acesta din

urmă nu răspirade penal urmînd a se transforma în autor a! violului femeia
care a acţionat cu intenţie sau, o persoană determină un iresponsabil să
aibă raport sexual cu sora sa; întrucît acesta nu răspunde va fi considerat
ca autor mediat al incestului persoana care nu are nici o legătură de
rudenie cu cealaltă persoană, soluţie care nu poate fi acceptată).
în ceea ce priveşte răspunderea penală, instigatorul şi complicele
care au acţionat cu intenţie se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege
pentru fapta săvîrşită cu intenţie, iar autorul nu este supus răspunderii
penale, deoarece â comis fapta fără vinovăţie.
Dispoziţiile cuprinse în art.28-30 C.pen. care se referă Ia
circumstanţele personale şi reale şi influenţa lor asupra participanţilor,
instigarea neurmată de executare şi împiedicarea săvîrşirii faptei se aplică
şi în cazul participaţiei improprii.
210
CAPITOLUL ÎV
' UNITATEA DE INFRACŢIUNE

• •
SECŢIUNEA I
Unitatea naturală
8 1 Felurile unităţii naturale
262. Conceptul de unitate infracţională. Unitatea infracţională

poate definită ca fiind acea activitate infracţională formată dintr-o singură
acţiune sau inacţiune sau din mai multe acţiuni, ce decurg din natura
faptei sau din voinţa legiuitorului, săvîrşite de către o persoană în baza
unui proces subiectiv unic, care întruneşte. conţinutul unei singure
infracţiuni. Unitatea infracţională se poate prezenta sub forma unităţii
naturale şi legale.
263. Noţiunea unităţii naturale. Unitatea naturală este

consacrarea juridică a entităţii naturale şi este alcătuită, în general, dintr-o.
singură acţiune sau inacţiune ce produce un rezultat periculos, comisă în
baza uneia din formele de vinovăţie prevăzute de lege.
264. Felurile unităţii naturale. Această formă de unitate

96
infracţională se prezintă sub forma infracţiunii simple şi continue .
a. Infracţiunea simplă. Este acea fonnă a infracţiunii caracterizată
sub aspect obiectiv printr-o acţiune sau inacţiune care produce un rezultat
periculos (lovirea, furtul, insulta, falsul etc). Se poate realiza printr-un
singur act sau mai multe acte de succesiune imediată. Repetarea actelor
nu schimbă felul unităţii naturale în unitate legală sub forma infracţiunii
O/C " — — ™~ ~ " ' ' "'"""" . - - • • • ' ~~"
DORI Pavel, Caractere specifice ale formelor de unitate infracţională, R.R.D.,

w
-l0, 1980, p.21; V. Papadopol, Doru Pavel, Formele unităţii infracţionale în dreptul
Penal român, Casa de editură şi presă "Şansa", Bucureşti, 1992; Trib. Suprem s.p.dec.
nr-2361/1984, V. Papadopol, St. Daneş, Repertoriu ...pe anii 1981-1985, op.cit., p.148.
T11
L
continuate, întrucît acestea nu se repetă Ia diferite intervale de timp (A

exemplu vătămarea corporală realizată prin mai multe acţiuni), ci într
succesiune .neîntreruptă.
b. Infracţiunea continuă. Se caracterizează prin aceea că elementul
material, care poate consta într-o acţiune sau inacţiune, se prelungeşte în
timp prin natura sa, pînă ce intervine o forţă contrară care îi pune capăt
(momentul epuizării); lipsirea de libertate în mod ilegal art.189 C.pen
furtul de curent electric art.208 C.pen., portul ilegal de decoraţii art.34i
C.pen. etc. Literatura de specialitate face distincţie între infracţiunile
continui permanente şi succesive. Cele permanente se caracterizează
printr-ja activitate continuă în sensul strict al cuvîntului, care nu cunoaşte
momente de întrerupere (deţinerea în mod ilegal a unei arme, art.279
C.pen.). Infracţiunile continui succesive implică anumite întreruperi în
activitatea efectuată, determinate de natura acesteia (portul nelegal de
decoraţii sau semne distinctive, art.242 C.pen.). Determinarea caracterului
continuu al acţiunii decurge din verhum regens care indică o activitate de
durată. Codul penal în art.122 face referire la infracţiunea continuă,
stabilind data de săvîrşire, ca fiind aceea a întreruperii acţiunii sau
inacţiunii, care marchează momentul său de epuizare. Acţiunea sfe
întrerupe datorită voinţei făptuitorului sau intervenţiei unui organ al
statului. Infracţiunea continuă cunoaşte un moment al consumării şi unul
al epuizării. Momentul consumării marchează realizarea infracţiunii prin
trecerea unui timp, a unei durate necesare pentru existenţa ei (de ex. furtul
de energie electrică, privarea de libertate în mod nelegal); momentul
epuizării este ulterior celui al consumării (poate să treacă săptămîiii sau
luni de zile de la consumare) şi coincide, de regulă cu descoperirea
infracţiunii (descoperirea de către organele abilitate a furtului de energie,
a deţinerii pe nedrept a unei arme). De momentul epuizării se leagă unele
consecinţe juridice privind prescripţia, amnistia, graţierea, aplicarea legii
în timp (prescripţia curge dm momentul epuizării; amnistia şi graţierea
operează dacă momentul epuizării este anterior apariţiei lor; iegea rnai
favorabilă se aplică în cazul în care momentul epuizării a avut Ioc sub
legea veche; dacă fapta se epuizează sub legea nouă se aplică dispoziţiile
sale).
c. Infracţiunea deviată. Ceea ce particularizează această infracţiune
este împrejurarea că făptuitorul îşi îndreaptă acţiunea (de exemplu, de
ucidere) împotriva unei persoane însă aceasta deviază asupra altei
persoane pe care o lezează produeîndu-i o vătămare corporală - de
212 •
mplu - (aberratio ictus). Prin infracţiune deviată literatura mai
^semnează şi situaţia cînd infractorul vrea să săvîrşească o infracţiune
C
* potriva unei persoane (ucidere) dar fiind în eroare asupra identităţii ei,
fapta se consumă, lezînd altă persoană, decît aceea avută în vedere de
făptuitor (error in personam). Dacă în ultima situaţie cînd din eroare
făptuitorul ucide o altă persoană decîî cea vizată se realizează o singură
infracţiune, în cazul acţiunii deviate cînd făptuitorul îndreaptă arma
asupra lui x cu intenţia de ucidere, dar acţiunea deviază, asupra lui y
căruia i se produce o vătămare corporală, datorită complexului de
elemente subiective şi obiective, în mod corect, s-a susţinut în literatura
de specialitate că se realizează un concurs de infracţiuni format din
tentativa de omor - cu intenţie directă - şi infracţiunea de vătămare
corporală comisă cu intenţie indirectă sau din culpă, în funcţie de
împrejurările de comitere, de prevederea făptuitorului şi de poziţia sa faţă
de urmările, acţiunii sale.
SECŢIUNEA a Ii-a
Unitatea legală
Subsecţîunea I
Infracţiunea continuată
§ 1. Definiţie şi condiţii
265. Definiţia,. legală. Codul penai defineşte această formă de

unitate infracţională legală în art.41 alin.2 potrivit căruia "infracţiunea
este continuată cînd o persoană săvîrşeşte la diferite intervale de timp, dar
in realizarea aceleiaşi rezoluţii, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare
în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni". Spre exemplu există
infracţiunea de delapidare (art.223, în proiectul Legu-de modificare a
Codului penal în art.215l)-eontHH»tă--e^-s^«-^«steis--s«me-fflaî-i-de'bâni-
in mod repetat, la diferite intervale de timp din gestiune; dacă s-au sustras
sume de bani în mod repetat de factorul poştal (prin falsificarea
mandatelor poştale); sau dacă gestionarul a sustras repetat din materialele
213
====
^»i I I
pe care le avea în gestiune. De asemenea, constituie o infractiun
continuată de furt calificat, sustragerea repetată în timpul nopţii i
diferite intervale de timp, prin escaladare, a diferitelor bunuri ce apa'rţin
persoanei vătămate, sau unor persoane vătămate diferite; sau sustragerea
într-o perioadă de timp, în mod repetat, a unor piese de la vehiculele
aflate în garajul unităţii; sustragerea repetată a uaor bunuri din vagoanele
C.F.R. la diferite intervale de timp; ori sustragerea de curent electric o
perioadă de timp cu anumite întreniperi (infracţiune continuă şi în acelaşi
timp continuată).
§ 2. Condiţii de existenţă
266. Săvîrşirea mai multor acţiuni (inacţiuni), la' diferite

intervale de timp, care prezintă fiecare în parte conţinutul aceleiaşi
infracţiuni.
a. Condiţia minimă este săvîrşirea a cel puţin două acţiuni; acestea
să fie săvîrşite succesiv, la diferite intervale de timp, fără ca distanţele ce
se intercalează între acţiuni să fie de o durată prea mare, întracît s-ar nega
ideea unităţii rezoluţiei infracţionale şi ar duce la realizarea concursului
de infracţiuni07. Intervalele de timp, care separă acţiunile, fac să se
deosebească infracţiunea continuată de infracţiunea simplă alcătuită din
mai multe acţiuni de imediată succesiune, săvîrşite cu aceeaşi ocazie
(furtul mai multor obiecte dintr-o locuinţă şi transportarea lor în afara
imobilului).
b. Acţiunile (inacţiunile) să realizeze conţinutul aceleiaşi
infracţiuni, să vatăme acelaşi obiect juridic (infracţiunea de furt,
delapidare etc). Prin infracţiunea continuată se vatămă de regulă aceiaşi
masă de bunuri, dar acţiunile ce se înscriu în aceeaşi unitate legală pot să
fie îndreptate şi asupra unor grupuri de obiecte diferite, aparţinînd chiar
unor persoane deosebite, cu condiţia ca autorul să fi avut reprezentarea lor
în ansamblu. Există infracţiune continuată de delapidare (art.2151) cînd
gestionam! care funcţionează la două magazine ale aceleiaşi societăţi
comerciale sustrage bunuri aflate în gestiunea sa. în cazul infracţiunilor
cu conţinuturi alternative, infracţiunea continuată se realizează chiar dacă
acţiunile se manifestă sub modalităţi diferite prevăzute de lege (în cazul
97 ionel Mureşan, II Ioan Petcu, în legătură cu delimitarea dintre unitatea

infracţională naturală si infracţiunea continuată, R.R.D.,nr.lO, 1970, p. 114 şi urni.
214
TITLUL UI. Infracţiunea
delapidării, art.215 1 acţiunile pot să se manifeste sub forma însuşirii,

folosirii sau traficării de bunuri). Cînd legiuitorul a încriminat pe lîngă
forma de bază sau tip şi anumite forme agravate, unele acţiuni pot să
corespundă formei de bază, iar altele, conţinutului calificat, răspunderea
penală fiind stabilită, potrivit sancţiunii prevăzută pentru forma mai
gravă98 (de exemplu, unele acţiuni de sustragere se încadrează în
conţinutul de bază (art.208) iar altele în conţinutul calificat (art.209 lit.i)
întrucît au fost săvîrşite prin efracţie, prin distrugerea dispozitivelor de
închidere). De asemenea unitatea infracţională subzistă în situaţia în care
unele acţiuni comise- au ajuns în faza consumării, iar altele s-au oprit în
faza tentativei incriminate de lege, pedeapsa stabilindu-se în raport cu
sancţiunea faptei consumate" (de exemplu făptuitorul a săvîrşit mai multe
acţiuni de furt în formă consumată, iar ultima sub forma tentativei, fiind
surprins în timp ce realiza o nouă acţiune de sustragere).
267. B. Acţiunile (inacţiunile) să fie săvîrşite în baza aceleiaşi

rezoluţii infracţionale. Această cerinţă a legii constituie factorul care
uneşte pluralitatea de acţiuni într-o unitate infracţională100, în lipsa căreia
acţiunile rămîn entităţi juridice autonome, formînd un concurs real
omogen de infracţiuni. Rezoluţia trebuie să cuprindă întreaga activitate
desfăşurată de făptuitor, să fie prealabilă începerii activităţii şi să persiste
pe tot parcursul desfăşurării ei i 0 1 . Ca orice hotărîre infracţională, se
caracterizează prin existenţa factorilor intelectiv şi volitiv, făptuitorul
prevăzînd desfăşurarea activităţii prin acţiuni repetate, prevedere unită cu
voinţa realizării faptei eşalonat, în rate. Rezoluţia trebuie conturată în linii
generale, cu posibilitatea surveniri unor noi împrejurări, caracteristice
fiecărei acţiuni, care nu sînt de natură să anuleze unitatea factorului
subiectiv (în cazul furtului unele acţiuni sînt săvîrşite în timpul zilei,
apoi, altele în timpul nopţii sau prin efracţie, condiţiile noi de comitere
98
Trib. Suprem, s.p., decîr. 158/1988, R.R.D., nr.9, 1988, p.78; Trib.
Municip.Bucureşti, s. a Ii-a, p,4ec. nr.2394/1983, R.R.D., nr.9, Î988, p.78.
99
Trib. jud. Timiş, dec. pen. nr.292/1989, Dreptul, nr.9-12, Î990, p.245; G.
Antoniu, C. Bulai, op.cit., p.190, 191.
1 0 0
Trib. Supr., s. p.dec. nr.214/1986, R.R.D., nr.12, 1986, p.74; I. H.
Diaconescu, D. Ciuncan, Unele consideraţii asupra tentativei de înşelăciune în dauna
avutului public, R.R.D., nr.9, 1987, p.52 şi urm.
101 I. Fodor, Explicaţii teoretice..., vol.I, op.cit., p.284; C. Mitrache, op.cit.,
p.197.
215
—
apârînd ulterior; spre exemplu necesitatea folosirii efracţiei, adică a

distrugerii dispozitivelor de închidere). în anumite cazuri activitatea poate
fi concepută în cele mai mic detalii, fără ca rezoluţia infracţională să fie
redusă la acest mod de a concepe săvîrşirea faptei. Organele judiciare
trebuie să verifice dacă nu a intervenit o cauză pe parcursul activităţii de
natură a întrerupe rezoluţia infracţională, caz în care activitatea ce
urmează întreruperii trebuie considerată a fi săvîrşită în baza unei noi
rezoluţii, alcătuind o infracţiune independentă de prima şi concurentă cu
ea. Instanţa supremă printr-o decizie de îndrumare (nr. 1 din 31 ianuarie
1963)102, care are valoare orientativă şi în prezent, a statuat asupra unor
criterii de natură a sprijini ideea rezoluţiei unice, acestea fiind unitatea
obiectului material, unitatea de loc şi de persoană vătămată, în sensul că
acţiunile trebuie să se îndrepte asupra aceleiaşi mase de bunuri, să fie !
comise în acelaşi loc şi să vatăme aceeaşi persoană. La aceste criterii
practica juridică a adăugat şi alte elemente de natură a susţine unitatea de
rezoluţie infracţională, cum ar fi identitatea modului de săvîrşire a
acţiunilor, a procedeului sau manoperelor folosite, identitatea scopului
urmărit, similitudinea actelo'r de executare, neintervenirea unei piedici de
natură a determina luarea unei noi rezoluţii infracţionale etc.
268. C, Acţiunile (inacţiunile) să fie săvîrşite de aceeaşi

persoană. Infracţiunea continuată poate săvîrşită de o singură persoană,
care răspunde ca autor al ei, sau poate fi comisă în participaţie (coautorat,
complicitate). Participanţii pot opera la toate acţiunile în calităţi diferite,
coautori, complici sau numai la o parte dintre ele, aspect ce interesează la
individualitatea pedepsei, reţinîndu-li-se agravarea din art.42 C.pen., care
reglementează regimul de sancţionare al infracţiunii continuate, după cum
au cooperat ia toate acţiunile sau numai la parte dintre ele. Persoanele pot
să-şi schimbe poziţia în cursul săvîrşirii acţiunilor, în sensul că la unele
acte pot coopera în calitate de coautori şi la altele avînd rolul de
complice. Infracţiunea continuata poate fi săvîrşită şi de un infractor
minor. în această situaţie toate acţiunile pot fi comise în perioada
minorităţii sau unele în această etapă şi altele în perioada cînd a devenit
major, ceea ce atrage, în cazul din urmă,- răspunderea stabilită pentru
infractorii majori (limitele de pedeapsă au se reduc; condamnarea la
1 0 2
Culegere de Decizii ale Tribunalului Suprem, 1963, p.52.
216
TULULUI'.Infracţiunea
pedeapsa închisorii dacă este mai mare de 6 luni poate constitui termen al
recidivei; termenul de prescripţie a răspunderii penale nu se reduce etc).
269. Stabilirea datei cînd se consideră săvîrşîtă infracţiunea
continuată (epuizarea ei). Infracţiunea continuată cunoaşte pe lingă
momentul consumării şi un moment al epuizării, care este acela al
săvîrşirii ultimei acţiuni (art.122 alin. ultim C.pen. prevede că data de
săvîrşire a infracţiunii continuate este aceea a comiterii ultimei acţiuni).
Acţiunea, prelungită în timp, ia sfîrşit în acest moment, datorită voinţei
proprii a făptuitorului sau intervenţiei altor factori (descoperirea faptei de
către organele competente etc). Stabilirea datei de săvîrşire a infracţiunii
continuate, a epuizării, prezintă interes în legătură cu:
- aplicarea legii penale în timp, în sensul că, dacă ultima acţiune s-
a comis sub legea nouă se aplică aceasta, întrucît fapta se consideră
săvîrşită în timpul ei de acţiune; dacă fapta s-a epuizat sub legea veche,
are vocaţie Sa aplicarea legii mai favorabile;
- aplicarea amnistiei.şi graţierii; actele de clemenţă nu se aplică
dacă ultima acţiune este ulterioară apariţiei lor; fapta continuată
beneficiază de acestea în cazul în care data epuizării ei este anterioară
legilor de amnistie şi graţiere;
- prescripţia; aceasta curge de la data comiterii ultimei acţiuni;
- răspunderea penală pentru o faptă începută în timpul minorităţii
şi continuată după ce făptuitorul a devenit major; se aplică regimul juridic
al infractorilor majori.
Dacă pentru aceste situaţii prezintă interes momentul epuizării
infracţiunii continuate pentru alte instituţii ale dreptului penal interesează
data cînd se realizează infracţiunea, cînd sînt întrunite elementele
obiective şi subiective ale infracţiunii, adică atunci cînd s-a înfăptuit
prima acţiune întregită de urmarea specifică ei, cînd s-a conturat temeiul
răspunderii penale în sensul art.17 şi 17 alin.2 C.pen. Data întrunirii
elementelor infracţiunii, fără a interesa dacă aceasta a luat forma
infracţiunii continuate, prezintă interes pentru instituţia suspendării
executării pedepsei (sub cele două forme ale sale), pentru executarea
pedepsei la locul de muncă, pentru liberarea condiţionată, pentru graţierea
condiţionată, în genera! pentru toate instituţiile şi reglementările care
prevăd revocarea lor cînd se săvîrşeşte o nouă infracţiune în cursul unor
anumite termene care curg în favoarea infractorului (reabilitarea,
prescripţia).
Astfel:
217
- suspendarea condiţionată a executării pedepsei se revocă (art.83,

art.864 C.pen.) dacă cel condamnat a săvîrşit o nouă infracţiune în cursul
termenului de încercare;
- executarea pedepsei la locul de muncă se revocă dacă persoana a
săvîrşit o nouă infracţiune în timpul executării sau încetării executării
9 11
pedepsei (art.86 , 8 6 C.pen.).
- liberarea condiţionată se revocă dacă cel liberat săvîrşeşte o nouă
infracţiune în timpul liberării pînă la împlinirea duratei pedepsei (art.61
C.pen.);
- graţierea condiţionată se revocă dacă cel graţiat a săvîrşit o nouă
faptă în durata de 3 ani prevăzută în actul de graţiere.
Dacă cel condamnat a săvîrşit o nouă infracţiune în formă
continuată în cursul acestor termene, iar momentul epuizării s-ar situa
după expirarea termenelor prevăzute de lege, în situaţia în care s-ar da
efect momentului epuizării, instituţiile amintite nu ar mai fi revocate
întrucît infracţiunea apare ca fiind săvîrşită după expirarea termenelor
prevăzute de lege, care curg în favoarea condamnatului. în cazul în care s-
ar proceda în acest fel s-ar crea o situaţie mai uşoară persoanei care a
săvîrşit o infracţiune mai gravă — în formă continuată - (infracţiunea
continuată constituie o cauză de agravare a pedepsei, art.42 C.pen.) decît
celei ce a săvîrşit o infracţiune în formă simplă. De aceea pentru aceste
situaţii nu interesează momentul epuizării infracţiunii continuate, ci data
realizării primei acţiuni cu semnificaţie penală, situată în cursul
termenelor prevăzute de instituţiile respective. în ce priveşte revocarea
are importanţă săvîrşirea primei fapte, dar sancţionarea se va stabili
potrivit regimului juridic al infracţiunii continuate.
§ 3, Regimul de sancţionare al infracţiunii continuate
270, Cauză de agravare facultativă. Săvîrşirea mai multor

acţiuni conferă ansamblului faptic şi persoanei făptuitorului o gravitate
sporită, reflectată în regimul de sancţionare a infracţiunii continuate,
potrivit căruia această unitate legală constituie o cauză de agravare
facultativă a pedepsei. Codul penal în art.42 prevede că "Infracţiunea
continuată se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru
infracţiunea săvîrşită ia care se poate adăuga un spor potrivit dispoziţiilor
218
TTTLUL III. Infracţiunea
art.34 C.pen. Sporul este cel prevăzut pentru concursul de infracţiuni şi

este facultativ.
în stabilirea pedepsei pentru infracţiunea continuată se poate aplica
o pedeapsă pînă la maximul special sau un cuantum care să echivaleze cu
acesta. Dacă un asemenea cuntum nu este îndestulător se mai poate
adăuga un spor de pînă la 5 ani. în cazul în care s~a ales pedeapsa cu
amenda se poate aplica un cuantum pînă la maximul special al amenzii
sau echivalent cu acesta, iar dacă maximul special nu este suficient se mai
poate aplica un plus la jumătate din acel maxim.
Dacă după condamnarea definitivă pentru o infracţiune continuată
ulterior cel condamnat este judecat pentru alte acţiuni, care intră în
conţinutul aceleiaşi infracţiuni pedeapsa se recalculează pentru a se stabili
o sancţiune corespunzătoare, care nu poate fi mai uşoară decît cea
pronunţată anterior (art.43 C.pen.)
. • •
Subsecţiunea a H-a
•
Infracţiunea complexă
§ 1. Definiţia şi modalităţile infracţiunii complexe
271. Definiţia. Codul penal în vigoare a consacrat definiţia

infracţiunii în art.41 alin.3, potrivit căruia "Infracţiunea este complexă
cînd în conţinutul său intră, ca element sau ca circumstanţă agravantă, o
acţiune sau inacţiune care constituie, prin ea însăşi, o faptă prevăzută de
legea penală". în structura infracţiunii complexe legiuitorul include o altă
faptă penală care devine element constitutiv al conţinutului de bază al
unei infracţiuni sau element circumstanţial în conţinutul agravat, prin
această includere fapta integrată pierzîndu-şi autonomia infracţională.
Infracţiunea complexă se numeşte infracţiune absorbantă, iar cea inclusă
103
în conţinutul ei este denumită infracţiune absorbită (de exemplu în
conţinutul infracţiunii de tîlhărie, art.211 C.pen., se reunesc infracţiunile
de furt, art.208 C.pen. şi lovirea sau alte violenţe, art.180 C.pen. sau
ameninţarea, art.193 C.pen.). Reunirea infracţiunilor într-un singur
conţinut legal este impusă legiuitorului datorită legăturii de la mijloc la
v. Rămureanu, Codul penal comentat..., Partea generală, op.cit., p.313.

219
scop, între faptele reunite (lovirea - fapta mijloc - folosită în scopul luării
lucrului mobil, furtul - faptă scop - în cazul tîlhăriei) sau a unui raport de
la antecedenţă la consecinţă între faptele înglobate în sinteza legală, cu
gravitate sporită (în art.197 alin.3 C.pen. se prevede violul care a dus la
moartea victimei; violenţa implicată în.viol a antrenat un rezultat mai
grav constînd în moartea persoanei).
In aceste situaţii în structura infracţiunii complexe sînt reunite
două infracţiuni prevăzute, la rindul lor, distinct în lege dar care au fost
înglobate, prin voinţa legiuitorului, într-un conţinut unic. Dacă legea nu
le-ar fi reunit s-ar fi realizat un concurs de infracţiuni. în baza definiţiei
legale a infracţiunii complexe, literatura consideră că se realizează această
formă de infracţiune nu numai cînd se reunesc două fapte penale între
care există o legătură de la mijloc î.a scop, ca în cazul tîîhăriei, ci şi atunci
cînd unei fapte prevăzute de lege i se adaugă unele condiţii speciale care
fac să apară un nou tip de infracţiune cu caracter complex. Se pot cita
infracţiunile prevăzute în art.239 C.pen. ultrajul, în conţinutul căruia se
include insulta, calomnia sau ameninţarea; în art.250 alin.2, purtarea
abuzivă care include lovirea sau alte violenţe; legea oferă şi alte exemple.
272. Modalităţile infracţiunii complexe. Această unitate legală

se prezintă sub două forme:
a. Infracţiunea complexă - formă de bază sau tip; se caracterizează
prin includerea în conţinutul tip al faptei, ca element constitutiv, al unei
acţiuni care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală. Se
poate exemplifica această modalitate prin infracţiunea de tîlhărie art.211
C.pen. (în căzui acestei infracţiuni se alătură furtului fapta de violenţă,
art.180 C.pen sau ameninţare, art. 193 C.pen).
b. Infracţiunea complexă - formă calificată sau. 'agravată;
constituie o a doua modalitate a infracţiuni complexe- şi include în
conţinutul său calificat ca circumstanţă agravantă, o infracţiune
incriminată distinct de lege 104 . Spre exemplu, Codul penal incriminează în
art.209 îit.i furtul prin efracţie, care implică distrugerea: infracţiunea
complexă calificată include în conţinutul său furtul şi infracţiunea de
.distrugere (ari,217 Cpen), care. figurează--Ca ckţumstanţă agravantă a
furtului calificat, absorbită legal în conţinutul agravat al acestei
infracţiuni. Se mai pot cita şi alte infracţiuni avînd această structură:
1 0 4
C. Mitrache, op.cit., p.200, 201.
220
raportul sexual cu o minoră care a cauzat victimei o vătămare gravă,

art.198 ali.3; tîlhăria art.211 alin.2 şi 3 C.pen.; pirateria, art.212 alin.2 şi
3 C.pen., care au dus la vătămarea gravă sau moartea victimei, cu
precizarea că în situaţia acestora din urmă şi forma tip a infracţiunii este
complexă.
§ 2. Caracterizarea infracţiunii complexe
273. Obiect; subiect; elementul material şi moral; (latura

obiectivă şi subiectivă). Sub aspectul obiectului, acest tip de infracţiune
se caracterizează prin existenţa a două obiecte juridice (spre exemplu în
cazul tîlhăriei se lezează dreptul de proprietate pe de o parte, şi
integritatea corporală sau libertatea morală a persoanei, pe de altă parte).
Un obiect este principal, în baza căruia s-a încadrat infracţiunea complexă
într-o anumită grupă de infracţiuni, iar altul este secundar (tîlhăria este
cuprinsă în grupa infracţiunilor contra patrimoniului în baza obiectului
său principal ce constă în relaţia socială care asigură dreptul de
proprietate). în ce priveşte subiectul, acesta poate fi orice persoană; cînd
legea prevede o condiţie specială (subiect eircumstanţiat), aceasta trebuie
întrunită de către făptuitor. La infracţiunea complexă, în general, este
posibilă participaţia sub toate formele sale, în funcţie de tipul de
infracţiune complexă şi caracteristicile pe care le prezintă.
Elementul material este format din acţiunii:; reunite în structura1
infracţiunii complexe (luarea lucrului şi violenţa în cazul tîlhăriei, luarea
lucrului şi distrugerea în ipoteza furtului calificat prin efracţie). Latura
obiectivă poate prezenta anumite particularităţi, în funcţie de tipul
infracţiunii complexe şi de caracterizarea făcută de lege.
Elementul moral sau forma de vinovăţie, poate consta în intenţie,
care la rîndul său are o formă complexă, cum este în cazul tîlhăriei, sau
poate consta în praeterintenţie, ca în situaţia tîlhăriei care a cauzat
vătămarea gravă sau moartea victimei, sau a altor infracţiuni care au
produs aceleaşi consecinţe grave (art.198 al. 3 şi 4 Cod penal, raportul
sexual cu o minoră, art.197 al. 2 lit.g şi al. 3 C.pen. - violul, în ambele
situaţii cînd s-a cauzat o vătămare gravă sau moartea victimei; etc).
- Infracţiunea complexă este o unitate' legală; principiul legalităţii
incriminării nu admite complexitatea judiciară, adică o unitate complexă
creată de instanţele de judecată.
221
- Dacă nu există legătura de la mijloc la scop sau.de la antecedenţă

la consecinţă cerută de lege, între faptele reunite în structura infracţiunii
complexe, şe impune soluţia concursului real al infracţiunii.
- Infracţiunea complexă se consumă în momentul înfăptuirii
acţiunilor şi a producerii urmărilor periculoase; ea este susceptibilă de
tentativă, în funcţie de tipul de infracţiune incriminai şi de
particularităţile sale obiective şi subiective (de exemplu tentativa la
infracţiunea de tîlhărie, cînd făptuitorul a început realizarea acţiunii de
sustragere şi fiind surprins de victimă o loveşte fără a reuşi să-şi
însuşească bunul mobil).
- Infracţiunile absorbite - violenţa ari. 180 C.pen., distragerea
art.217 C.pen., nu pot forma obiectul unei cauze care înlătură răspunderea
penală sau executarea pedepsei (amnistie, graţiere), urmînd regimul
juridic al infracţiunii absorbante.
- Pedeapsa infracţiunii complexe este prevăzută în norma specială
care incriminează tipul de infracţiune respectivă fără să existe un regim
de agravare care să rezulte din dispoziţiile generale ale Codului penal. De
menţionat că pedeapsa stabilită de lege pentru acest tip de infracţiune este
mai gravă, avînd în vedere periculozitatea socială mult sporită datorită
reunirii a două infracţiuni şi a consecinţelor grave produse prin săvîrşirea
faptei complexe (tîlhăria în formă simplă se pedepseşte cu închisoare de
la 3 la 18 ani; violul calificat care a cauzat o vătămare gravă a integrităţii
corporale sau sănătăţii se sancţionează cu închisoare de ia 5 la 15 ani, iar
dacă a avut ca urmare moartea victimei cu închisoare de la 15 la 25 ani.
- Dacă se descoperă, după o condamnare definitivă, alte acţiuni
care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni complexe, pedeapsa se
recalculează (art.43 C.pen,).
Complexitatea avută în vedere mai sus este denumită complexitate
legală, întrucît legea include o faptă penală în conţinutul altei infracţiuni.
Se mai cunoaşte şi complexitatea naturală, cînd în mod natural o anumită
infracţiune se absoarbe în conţinutul alteia (de exemplu infracţiunea de
omor cuprinde în structura sa, în mod natural, fapta de vătămare
corporală).
222
Subsecţhmea a III-a
Infracţiunea de obicei
274. Noţiune; caracterizare. Infracţiunea de obicei este acea

formă de unitate infracţională, care constă în repetarea faptei pînă relevă o
obişnuinţă, o îndeletnicire din partea făptuitorului, repetare care atribuie
ansamblului de acţiuni gravitatea specifică infracţiunii. Legea consacră ca
infracţiuni de obicei: cerşetoria (art.326 C.pen). prostituţia (art.328
C.pen.), vagabondajul (art.327 C.pen.) şi altele. Infracţiunea de obicei se
compune din mai multe acţiuni, care luate separat, nu cad sub incidenţa
legii penale, dar devin pedepsibite de îndată ce sînt reluate şi evidenţiază
o deprindere, o îndeletnicire din partea celui care le-a săvîrşit; repetarea
reprezintă o trăsătură constitutivă a conţinutului unei asemenea
infracţiuni. Fapta se consumă, există ca infracţiune, în momentul în care
s-a repetat de un număr suficient pentru a releva îndeletnicirea105. în afară
de momentul consumării, la acest tip de infracţiune, se mai distinge şi un
moment al epuizării, marcat de săvîrşirea ultimei acţiuni. Acest moment
prezintă interes în legătură cu aplicarea legii penale în timp, în cazul
succesiunii legilor penale, în sensul că dacă ultima acţiune se comite sub
Segea noua, se aplică aceasta, chiar dacă este mai severă pentru infractor;
se aplică legea mai favorabilă dacă fapta s-a epuizat sub legea veche.
Momentul epuizării mai prezintă interes şi în legătură cu actele de
amnistie şi de graţiere, cu sublinierea că, dacă ultima acţiune se comite
ulterior apariţiei lor, făptuitorul nu beneficiază de aplicarea actelor de,
clemenţă. Acestea devin aplicabile numai dacă infracţiunile de obicei s-au
epuizat înainte de apariţia lor. Prezintă interes şi în legătură cu
prescripţia, termenul de prescripţie începînd să curgă din momentul
comiterii ultimei acţiuni. Infracţiunile de obicei nu sînt susceptibile de
tentativă.
105 y papadopol, Contribuţii la .studiul infracţiunii colective, R.R.D., nr.9,

1984, p.8 şi urm.; V. Papadopol, D. Pavel, Formele unităţii infracţionale în dreptul penal
român, Casa de Editură şi presă "Şansa", Bucureşri, 1992,p.276.
223
Siibseeţiunea a IV-a
Infracţiunea progresivă
275. Noţiune; caracterizare. Acest tip de unitate infracţională se-

caracterizează prin săvîrşirea unei acţiuni şi a producerii urmării specifice
ei, după care aceasta se amplifică, ajugîndu-se ia un rezultat mai grav, sau
se produce o altă urmare, care, de regulă, se distanţează în timp de
acţiunea comisă 106 . Dintre infracţiunile progresive prevăzute de lege se
pot aminti: vătămarea corporală (art.181 C.pen), vătămarea corporală
gravă (art.182 C.pen), loviri sau vătămări cauzatoare de moarte (art.183
C.pen); sînt infracţiuni progresive întrucît fapta iniţială de lovire (art.180)
poate produce un rezultat mai grav constînd în vătămarea corporală
prevăzută în art.181 sau 182 C.pen. sau moartea victimei (art.183). Sub
aspect subiectiv infracţiunile progresive sînt de regulă praeterintentionate,
în sensul că fapta iniţială se săvîrşeşte cu intenţie iar urmarea mai gravă,
care se produce, se impută făptuitorului pe 4>ază de culpă. Infracţiunea
progresivă se deosebeşte 'de alte infracţiuni cu durată în timp, ca
infracţiunea continuată, continuă şi de obicei, prin aceea că în cazul
acestora din urmă făptuitorul continuă să desfăşoare activitatea, prin
continuarea acţiunii sau repetarea acţiunilor, în timp ce în cazul
infracţiunii progresive activitatea infractorului ia sfîrşit prin comiterea
acţiunii iniţiale,
în cadrul infracţiunii progresive fapta iniţială şi urmările ei se
absorb în infracţiunea mai gravă care se produce. încadrarea juridică se
face potrivit tipului de infracţiune cu rezultat mai grav (spre exemplu
loviri cauzatoare de moarte, art.183 C.pen.). în cazul acestui tip de
infracţiune se determină un moment al săvîrşirii faptei iniţiale şi un
moment al epuizării, care este cel al producerii rezultatului mai grav. în
ce priveşte stabilirea datei de săvîrşire a acestei infracţiuni s-au formulat
două puncte de vedere: într-o opinie se consideră că dată de săvîrşire a
acestei infracţiuni este aceea a comiterii faptei iniţiale, punct de vedere
care este susţinut cu argumente puternice, întrucît din punctul de vedere al
făptuitorului acţiunea ia sfîrşit în acest moment, fără să se mai
prelungească în timp după această dată prin voinţa sa, ca în cazul
infracţiunilor continui, continuate şi de obicei; acest punct de vedere este
106 C. Mitrache, op.cit., p.202, 203.

224
susţinut de instanţa supremă într-o decizie de îndrumare 107 . într-o altă

opinie se consideră că data săvîrşirii infracţiunii progresive este aceea a
epuizării, a producerii rezultatului mai grav. Determinarea momentului de
săvîrşire a acestei infracţiuni prezintă interes întrucît de acest moment se
leagă o serie de consecinţe juridice, privind aplicarea legii penale în timp,
prescripţia, răspunderea minorilor infractori, cînd acţiunea iniţială s-a
comis în perioada minorităţii iar rezultatul mai grav s-a produs în
perioada cînd a devenit major şi altele.
De menţionat că dacă fapta iniţială se săvîrşeşte în cursul
termenului de încercare al suspendării condiţionate, a executării pedepsei
la locul de muncă, în perioada liberării condiţionate, toate aceste instituţii
se revocă, deşi urmarea mai gravă se produce după expirarea termenelor
sau duratei lor.
1 0 7
Decizia de îndrumare nr. 1/1987, R.R.D., nr.8, 1987, p.45, 46; Ştefan
Mateescu, Infracţiunea pr&gresivă. Momentul consumării. Studii de drept românesc, seria
nouă, 3-4, iulie-dec. 1991, Editura Academiei Române, p.190.
225
• - • " • "
CAPITOLUL V
PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI
SECŢIUNEA I
Consideraţii generale privind pluralitatea de infracţiuni
276. Noţiune. Legea a creat un cadru legal al materiei pluralităţii

de infracţiuni în Capitolul IV, art.32-40, care reglementează formele
acesteia şi sistemele lor de sancţionare. în lumina art.32 C.pen. se poate
defini pluralitatea de infracţiuni ca fiind situaţia în care o persoană a
săvîrşit două sau mai multe infracţiuni înainte de a fi fost condamnată
definitiv pentru vreuna dintre ele sau a săvîrşit o nouă infracţiune după ce
a fost condamnată definitiv pentru o alta comisă anterior. Pluralitatea de
infracţiuni este legată de instituţia infracţiunii prin structura sa, întrucît se
realizează prin săvîrşirea a două sau mai multe infracţiuni şi de cea a
pedepsei prin regimul de sancţionare stabilit pentru fiecare formă de
pluralitate în parte, căreia trebuie să i se asigure o justă sancţionare. In
cadrul pluralităţii de infracţiuni se stabileşte o legătură in personam,
faptele fiind săvîrşite de aceeaşi persoană.
277, Formele pluralităţii de infracţiuni. Din art.32 şi 40 C.pen.

rezultă că pluralitatea de infracţiuni se prezintă sub următoarele forme:
concursul de infracţiuni, recidiva şi forma consacrată în art.40, denumită
pluralitate intermediară.
O primă formă constituie concursul de infracţiuni care constă în
săvîrşirea a două sau mai multe infracţiuni. înainte ca făptuitorul să fi fost
condamnat definitiv pentru vreuna din ele.
Cea de-a doua formă, recidiva, se realizează cînd o persoană după
o condamnare definitivă la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni
săvîrşeşte din nou, o infracţiune cu intenţie pentru care legea prevede
pedeapsa închisorii mai mare de 1 an. Există recidivă şi în cazul în care
prima condamnare sau pedeapsa prevăzută pentru infracţiunea săvîrşită
ulterior condamnării anterioare priveşte detenţiunea pe viaţă.
Pluralitatea intermediară există atunci cînd^după o condamnare
definitivă cel condamnat săvîrşeşte din nou o infracţiune, înainte de
226
- .
JTHUL UI. Infracţiunea
începerea executării pedepsei, în timpul executării ei sau în stare de

evadare şi nu sînt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru recidivă.
Formele pluralităţii se aseamănă prin condiţia săvîrşirii a două sau
mai multe infracţiuni şi prin unicitatea subiectului, a infractorului. Ele se
deosebesc prin existenţa sau inexistenţa unei hotărîri definitive de
condamnare între faptele ce constituie pluralitatea de infracţiuni; în cazul
concursului de infracţiuni sînt comise înainte de a fi pronunţat o hotărîre
definitivă de condamnare pentru vreuna din ele; în situaţia recidivei şi a
pluralităţii intermediare faptele sînt separate printr-o condamnare
definitivă.
SECŢIUNEA a Ii-a
Concursul de infracţiuni
§ 1. Definiţia generală a concursului de infracţiuni şi condiţiile sale
278.A. Definiţie. Concursul de infracţiuni este reglementat de

art.33-36 C.pen. Potrivit art.33 C.pen., concursul de infracţiuni poate fi
definit ca fiind acea formă de pluralitate de infracţiuni caracterizată prin
săvîrşirea a două sau mai multe infracţiuni de aceeaşi persoană, înainte de
a fi condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele 1 0 8 . Se mai poate elabora
o formulare care să desemneze formele sub care se poate prezenta
concursul, consacrate în art.33 lit.a şi b C.pen. concursul real şi concursul
ideal. Concursul de infracţiuni poate fi definit ca fiind situaţia în care o
persoană săvîrşeşte două sau mai multe infracţiuni, prin acţiuni sau
inacţiuni diferite sau printr-o singură acţiune sau inacţiune, înainte de a fi
fost condamnată definitiv pentru vreuna din ele; (de exemplu, există
concurs de infracţiuni cînd o persoană a săvîrşit mai multe infracţiuni prin
acţiuni diferite: furt (art.208 C.pen.), înşelăciune (art.215 C.pen.), fals
(art.288 C.pen.), ultraj (art.239 C.pen.), vătămare corporală gravă (art.182
C.pen) etc; de asemenea, există concurs cînd o persoană a produs mai
multe infracţiuni ca urmar-e a săvîrşirii unei singure acţiuni, cum este în
cazul conducerii neregulamentare a unui autovehicul care a avut ca
1 0 8
I. Fodor, Explicaţii teoretice ..., vol.I, op.cit., p.260; V. Rămureanu, Codul
penal comentat, op.cit., p.222.
227
rezultat producerea unui accident, soldat cu moartea unei persoane şi

vătămarea gravă a alteia (uciderea din culpă, art.1.78 al.2 şi vătămare
corporală gravă din culpă, art. 184 C.pen.). Infracţiunile ce formează
concursul, ca formă a pluralităţii de infracţiuni, nu-şi pierd autonomia
infracţională ci rămîn mai departe cu individualitatea lor pînă la
executarea integrală a pedepsei globale pronunţate pentru întreg
concursul.
B. Condiţiile generale de existenţă a concursului de Infracţiuni.
Pentru existenţa şi sancţionarea concursului de infracţiuni se cer întrunite
următoarele condiţii:
279. 1. Săvîrşirea a două sau mai multe infracţiuni. Faptele

reunite în structura concursului pot fi toate infracţiuni consumate sau
unele pot să apară în forma tipică (consumată) iar altele în forma atipică,
în stare de tentativă incriminată (sau acte de pregătire incriminate prin
asimilare cu tentativa, de exemplu activitatea încriminată în art. 173 al.3
C.pen.). Se poate reuni într-un concurs de infracţiuni şi formele de
participaţie la săvîrşirea unei fapte prevăzute de legea penală cînd
infractorul a săvîrşit un act de coautorat în raport cu o anumită infracţiune
(furt - art.208), de instigare în raport cu alta (delapidarea - art.215 ! ) şi de
complicitate în comiterea unei alte infracţiuni (înşelăciune - art.215). Prin
săvîrşirea unei infracţiuni, potrivit art. 144 C.pen. se înţelege săvîrşirea
oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune
consumată sau ca tentativă precum şi participarea la comiterea acestora ca
autor, instigator sau complice.
Concursul se caracterizează prin posibilitatea de asociere
nelimitată a faptelor penale, fără să intereseze numărul şi gravitatea
acestora. Sub aspectul formelor de vinovăţie, faptele consumate pot fi
intenţionate (furt art.208, tîlhărie art.211, ultraj art.239), din culpă
(ucidere din culpă, art. 178 al.2 C.pen., neglijenţă în serviciu, art.249
C.pen.) sau praeterintenţionate (loviri cauzatoare de moarte, art. 183
C.pen., violul care a cauzat o vătămare corporală gravă, art. 197 al.2 lit.d.
C.pen) sau concursul poate fi alcătuit dintr-o combinaţie de fapte cu
forme de vinovăţie digerite 109 . Ca mod de manifestare a conduitei, faptele
pot fi comisive (delapidarea art.215 1 C.pen., falsul art.288 C.pen.) şi
omisive (omisiunea sesizării organelor judiciare, art.263 C.pen.,
1 0 9
G. Amoniu, C. Bulai, op.cit., p.1.18, 119.
228
* in —
abandonul de familie art.3O5 C.pen.). Concursul poate ii alcătuit din

infracţiuni simple, complexe, continue, continuate, de obicei şi
progresive. De regulă, faptele se săvîrşesc succesiv, la diferite intervale
de timp dar se pot comite şi simultan (lovirea şi insulta în acelaşi timp).
Faptele concurente pot avea sediul în partea specială a Codului penal sau
în legile speciale cu dispoziţii penale; pot fi comise în ţară sau unele în
ţară iar altele în străinătate. Sub aspectul naturii lor, infracţiunile pot fi de
aceeaşi natură, caz în care concursul este denumit omogen (mai multe
infracţiuni de furt) sau de natură diferită avînd denumirea de concurs
eterogen (fals, delapidare, luare de mită). Concursul omogen trebuie
delimitat de infracţiunea continuată, criteriul de delimitare fiind
elementul subiectiv; în cazul infracţiuni continuate există o singură
rezoluţie infracţională, care reuneşte acţiunile repetate săvîrşite la
intervale diferite de timp într-o entitate unică, în timp ce în cazul
concursului de infracţiuni există atîtea hotărîri infracţionale cîte fapte s-au
realizat.
Pentru existenţa concursului nu se cere o legătură între fapte, in
rem. O asemenea legătură poate totuşi exista, concursul luînd denumirea,
în acest caz, de concurs cu conexitate. Conexitatea poate fi cronologică
(toate faptele au fost săvîrşite în acelaşi timp), topografică (infracţiunile
au fost săvîrşite în acelaşi ioc - legătură de spaţiu), etiologică (o
infracţiune a constituit mijlocul în vederea comiterii alteia - o infracţiune
de fals săvîrşită în vederea comiterii unei fapte de înşelăciune) şi
consecvenţională (o infracţiune a fost comisă pentru a ascunde o alta"
săvîrşită anterior - un fals săvîrşit pentru a acoperi o delapidare). •
2791. 2) Săvîrşirea infracţiunilor de către aceeaşi persoană.

Concursul impune condiţia ca toate faptele să fie săvîrşite de acelaşi
făptuitor. Acesta poate fi autor al tuturor infracţiunilor sau poate avea
roluri diferite - coautor, instigator, complice în raport cu faptele ce-i sînt
imputabile (instigator la omor, complice ia tîlhărie şi coautor la furt).
Formele de parîicipaţie eterogene sînt posibile în cazul concursului real.
în cazul concursului ideal datorită împrejurării că pluralitatea de
infracţiuni rezultă ca urmare a săvîrşirii unei singure acţiuni, făptuitorul,
de regulă, apare ca autor al infracţiunilor generate de acţiunea unică
(infractorul a descărcat un foc de armă care a avut ca rezultat moartea"
unei persoane art.174 C.peri. şi vătămarea gravă a alteia - art.182 C.pen.,
229
infractorul este autor al celor două fapte săvîrşite cu intenţie; ultima poate
fi săvîrşită şi cu intenţie indirectă sau din culpă - art.184 C.pen.).
280. 3) Săvîrşirea infracţiunilor înainte de a se fi pronunţat o

hotărîre definitivă de condamnare pentru vreuna dintre ele. Prin
această condiţie concursul se deosebeşte de recidivă şi de pluralitatea
intermediară. Dacă faptele au fost săvîrşite înainte de o condamnare
definitivă, indiferent de momentul urmăririi lor, ele se află în concurs.
Cînd se constată că o nouă infracţiune • s-a comis după o condamnare
definitivă, pronunţată pentru o alta comisă anterior, se aplică regulile
recidivei, sau ale pluralităţii intermediare, după caz. S-ar putea ca o
infracţiune să se descopere după ce a intervenit o hotărîre definitivă de
condamnare, dar momentul săvîrşirii se plasează înainte de această daîă.
Pentru existenţa concursului' de infracţiuni interesează data săvîrşirii
faptelor, şi nu a descoperirii şi urmăririi lor; deşi fapta a fost descoperită
după pronunţarea hotărîrii definitive de condamnare, pentru o altă
infracţiune, fiind săvîrşită înainte de această condamnare rămîne
concurentă cu aceea pentru care s-a pronunţat condamnarea.
281. 4) Infracţiunile sau cel puţin două dintre ele să poată fi

supuse judecăţii şi să fie susceptibile de condamnare. Această condiţie
presupune ca infractorul să fie trimis în judecată pentru cel puţin două
infracţiuni, iar instanţa, constatînd vinovăţia lui să-1 condamne pentru
ambele infracţiuni concurente, aplincîndu-i sistemul de sancţionare al
concursului. Trebuie să nu intervină anumite cauze care înlătură
răspunderea penală şi care elimină infracţiunile din concurs. Dacă au
existat trei infracţiuni concurente, iar pentru două au intervenit unele
cauze prevăzute în titlul VII din Codul penai, partea generală, ca amnistia,
împăcarea părţilor, ori alte cauze similare se va reţine spre sancţionare o
singură infracţiune, fără a se mai pune problema tratamentului juridic al
concursului. Dintre cauzele legale care pot să înlăture unele infracţiuni
din concurs se pot aminti:
- Cauzele generale care înlătură răspunderea penală din titlul VII
ai Codului penal, partea generală (amnistie art.119, prescripţia art.121,
lipsa plîngerii prealabile art. 131, împăcarea părţilor art.132 etc).
- Cauzele generale de nepedepsire, ca desistarea şi împiedicarea
rezultatului art.22 C.pen., împiedicarea săvîrşirii faptei în cazul
participaţiei, art.30 C.pen.
230
- Cauzele speciale de nepedepsire ca denunţarea mituitorului,

art.255 al.3 C.pen., retragerea mărturiei mincinoase, art.260 al.2 C.pen. şi
altele.
§ 2. Formele concursului de infracţiuni
282. Preliminarii. Codul în vigoare, ca şi cel anterior,

reglementează în art.33 concursul de infracţiuni, sub aspectul a două
forme sub care se prezintă: concursul real sau material şi concursul ideal
sau formal, forme consacrate în literele a) - concursul real - şi b) -
concursul ideal - ale textului citat. Intre aceste două forme nu există o
deosebire de esenţă, ci doar privitoare la modul cum iau naştere.
Concursul real apare ca urmare a săvîrşirii a două sau mai multe.
acţiuni, care dau naştere infracţiunilor concurente, iar concursul ideal se
constituie prin săvîrşirea unei singure acţiuni (inacţiuni), care datorită
împrejurărilor în care are loc şi urmărilor produse, generează mai multe
infracţiuni110.
283. A. Concursul real (sau prin mai multe acţiuni); definiţie,

caracterizare 1 1 1 . Este prevăzut în art.33 lit.a) şi poate fi definit ca fiind
situaţia în care o persoană săvîrşeşte două sau mai multe infracţiuni, prin
acţiuni sau inacţiuni diferite, înainte de a fi fost condamnată definitiv
pentru vreuna dintre ele.
Concursul real este forma cea mai frecventă a concursului. De
regulă infracţiunile se comit succesiv la diferite intervale de timp (un furt
art.2O8, o tîlhărie art.211, un ultraj art.239), şi în locuri diferite, fără să fie
exclusă posibilitatea săvîrşirii lor în acelaşi loc şi chiar în acelaşi timp (de
exemplu o persoană săvîrşeşte o infracţiune de lovire sau alte violenţe
(art. 180) şi o infracţiune de insultă (art.205) în acelaşi timp). Infracţiunile
reunite în concurs real pot fi comisive, omisive, fapte consumate (tipice)
sau unele sub forma tentativei (atipice), după cum activităţile pot să
reprezinte diferite forme de participaţie (coautorat, instigare, complicitate
HO M. Zolyneak, Formele concursului de infracţiuni în legislaţie şi literatură.

Examen de drept comparat; Analele Univeristăţii "Al. I. Cuza" Iaşi, 1973, p.59 şi urm.
IU M. Zolyneak, Concursul de infracţiuni în dreptul penal român, teză de
doctorat, Iaşi, 1970, p.60 şi urm.
231
raportate ia infracţiuni distincte - (coautorat ia tîlhărie, complicitate la

furt şi instigare la omor).
Pentru existenţa concursului reai nu se cere vreo legătură între
faptele comise, o legătură in rem. Totuşi o asemenea Legătură poate să
existe, concursul luînd denumirea de concurs cu conexitate, (conexitate
topografică, cronologică, etiologică, consecvenţională - a se vedea
"Condiţiile generale de existenţă aîe concursului"). între faptele în
concurs real se contată adesea, o legătură de la mijloc la scop sau de la
antecedenţă la consecinţă.
Legătura de la mijloc la scop există atunci cînd o faptă a fost'
comisă în vederea săvîrşirii aîteia. De exemplu s-a săvîrşit o infracţiune
de fals pentru a se comite apoi o delapidare (art.215 ! ) sau o înşelăciune
(art,215). Legătura de la antecedenţă la consecinţă se constată cînd o faptă
a fost săvîrşită pentru a acoperi o alta comisă anterior. De exemplu se
săvîrşeşte o infracţiune de fals pentru a acoperi o delapidare comisă
înainte; după săvîrşirea unui vioi, datorită strigătelor victimei, se comite
un omor asupra acesteia pentru a nu se descoperi fapta de vioi. Cînd
legătura este de- la mijloc la scop, forma de pluralitate este denumită
concurs sau conexitate etiologică, iar cînd legătura este de la antecedenţă
la consecinţă se numeşte concurs de conexitate consecvenţională. Această
modalitate a concursului a fost consacrată în actualul cod penal în art.33
liî.a) partea a doua a alineatului, care prevede că "Există concurs chiar
dacă una dintre infracţiuni a fost comisă pentru săvîrşirea sau ascunderea
aitei infracţiuni". Această reglementare a fost impusă de practica judiciară
întrucît în temeiul Codului anterior din 1937 republicat în 1948, instanţele
de judecată în asemenea situaţii, au dat soluţii diferite, unele adoptînd
teza concursului de infracţiuni iar altele promovînd teza unităţii 1
infracţionale, prin absorbţia infracţiunii de mijloc în infracţiunea scop
(falsul absorbit în delapidare). Concursul de conexitate mai poartă
denumirea de concurs caracterizat (sau calificat).
Soluţia corectă era şi este a concursului de infracţiuni, ceea ce a
determinat prevederea expresă a acestei soluţii în Codul penal, în art.33
iit.a). De regulă concursul de conexitate etiologică este eterogen, alcătuit
din infracţiuni de natură diferită; faptele se comit succesiv; sub aspectul
formei de vinovăţie sînt întotdeauna intenţionate. La concursul
consecvenţional faptele pot fi intenţionate, sau prima poate fi din culpă şi
a doua intenţionată (s-a comis o infracţiune din culpă - neglijenţă în
232
TITLUL III. Infracţiunea^
serviciu, art.249 C.pen. - şi apoi o alta intenţionată, cu scopul de a o

acoperi, de exemplu un fals material în înscrisuri oficiale, art.288 C.pen.).
284. B. Concursul ideaî (sau printr-o singură acţiune).

Definiţie, caracterizare. Această formă de concurs este prevăzută în
art.33 lit.b) şi se realizează "cînd o acţiune (inacţiune) săvîrşită de aceeaşi
persoană, datorită împrejurărilor în care a avut loc şi urmărilor pe care le-
a produs întruneşte elementele mai multor infracţiuni". Astfel, există
concursul ideal în cazul în care x voind să ucidă pe y declanşează un foc
de armă într-un loc în care se circulă, activitate care duce la moartea lui y
şi la vătămarea corporală a unei alte persoane z. Concursul ideal există şi
atunci cînd o persoană conducînd neregulamentar au autovehicul,, se
angajează într-o depăşire producînd un accident care se soldează, cu
moartea unei persoane şi vătămarea gravă a alteia (uciderea din culpă,
art.178 al.2 şi vătămarea corporală din culpă, art.184 al.3 C.pen.).
Concurs ideal există şi în cazul în care o persoană conduce un autovehicul
pe drumurile publice în stare de ebrietate, fără a avea carnet de conducere.
Caracteristic concursului ideal sau formal, cum mai este denumit, este, că
pluralitatea de infracţiuni se constituie ca urmare a săvîrşirii unei singure
acţiuni, care se manifestă cu aptitudine cauzală diferită, în conţinuturile
infracţiunilor produse, integrîndu-se ca element material în faptele
apărute. în cazurile date există o activitate unică de declanşare a focului
armei şi de conducere a autovehiculului în mod neregulamentar. Pentru ca
acţiunea să genereze mai multe infracţiuni trebuie să fie comisă în
anumite împrejurări şi să producă mai multe urmări, ca în exemplele de
mai sus.
•— Această formă de concurs este mai puţin frecventă în practică
(apare, în special, în sfera circulaţiei pe drumurile publice, securitatea şi
protecţia muncii etc.)
- Numărul infracţiunilor care pot să apară, ca urmare a săvîrşirii
unei singure acţiuni (inacţiuni) este mei mic decît al celor din cadrul
concursului real; amplitudinea sa este mai redusă decît a celui din urmă
(în cazul concursului ideal se pot reuni două-trei infracţiuni în timp ce în
cazul concursului real numărul de fapte care se pot reuni este mult mai
mare (5-10-15-20; de exemplu 20 de furturi sau furturi împreună cu
tîlhării etc.)
- Concursul ideal poate fi, la rîndul său, eterogen şi omogen
(infracţiuni de natură diferită sau de aceeaşi natură). De exemplu s-a
233
comis o infracţiune de viol, ari Î97 şi s-a transmis o boală venerică

victimei de către infractor care ştia că suferă de o astfel de boală; se mai
realizează prin aceeaşi acţiune şi infracţiunea de contaminare venerică
art.309 (concurs ideal eterogen). Prin aceeaşi acţiune se pot comite două
infracţiuni de aceeaşi natură; de exemplu, acţiunea de conducere
neregulamentară a unui autovehicul a dus Ia două infracţiuni de vătămare
corporală din culpă, art.184 alin.3 C.pen,
- în structura concursului ideal se pot reuni fapte consumate şi
activităţi în faza tentativei (de exemplu se realizează o acţiune de ucidere
a unei persoane, dar urmarea - moartea - este împiedicată însă se produce
şi vătămarea corporală gravă a altei persoane (tentativă de omor şi o
infracţiune consumată de vătămare corporală)
- Sub aspect subiectiv infracţiunile pot fi toate intenţionate, ori
toate din culpă sau unele intenţionate şi altele din culpa.
- Faptele apar de regulă simultan datorită acţiunii unice care le
produce.
în literatura penală străină şi română mai veche s-a susţinut şi
opinia potrivit căreia în cazul aşa numitului concurs ideal nu există o
pluralitate de infracţiuni, ci o unitate infracţională112 care violează mai
multe dispoziţii ale legii penale, împrejurare care creează o aparenţă de
pluralitate de infracţiuni. Un asemenea punct de vedere nu mai este
susţinut în prezent în literatura română datorită formulării clare a textului
art.33 lit.b) - care pune în evidenţă pluralitatea de infracţiuni şi în
ipoteza concursului denumit, în mod convenţional, ideal. în altă opinie
formulată în literatura penală străină şi dominantă în literatura penală
română 1 ' 3 , chiar anterioară Codului penal din 1968, s-a susţinut că în
cazul concursului ideal pluralitatea de infracţiuni este tot aşa de reală ca şi
în cazul concursului numit real.
285. Deosebirea concursului ideal de concursul de texte sau

legi penale. Concursul ideal nu trebuie confundat cu concursul de texte
sau legi penale. în practica legislativă este posibil ca o faptă să fie
incriminată prin texte de lege diferite, dintre care unul prevăzut în partea
H2 i. Tanoviceanu, Curs de drept penal, vol.I, Bucureşti 1912, p,676; P.Bouzat,

J. Pinatel, op.cit., p.725 şi unn.; G. Ştefani, G. Levasseur, B. Bouloc, op.cit., p.461 şi
urm.
112 I. Tanoviceanu, V, Dongoroz, op.cit., p.283 şi urm; V. Dongoroz, op.cit.,
p.332-333; Codul penal adnotat, voi.II, Bucureşti, p.249 comentariul lui Traian Pop.
234
specială a Codului penal, iar altul într-o lege specială cu dispoziţii penale
(extrapenaiă). în această situaţie dacă sînt îndeplinite condiţiile de
incriminare din legea specială (extrapenaiă) se aplică textul din această
lege şi nu dispoziţia din Codul penal cu acelaşi obiect de reglementare,
dar cu un cîmp mai larg de acţiune. în cazul concursului de legi sau texte
penale se constată existenţa unei singure infracţiuni şi a unei pluralităţi de
legi (texte) penale în concurs, care se rezolvă prin aplicarea dispoziţiei
speciale care înlătură incidenţa cele generale. In cazul concursului ideal se
creează doar aparenţa de unitate infracţională, datorită unităţii de acţiune,
în realitate realizîndu-se mai multe infracţiuni.
SECŢIUNEA a Hl-a
Sancţionarea concursului de infracţiuni
§ 1. Sisteme de sancţionare concepute în literatură şi consacrate în

legislaţie. Pluralitate de sisteme
286. Prezentare succintă. Tratamentul sancţionar al concursului

pune problema pedepsei ce urmează a se aplica infractorului care a comis
mai multe infracţiuni şi care vădeşte de regulă, o persistenţă infracţională
şi deci o periculozitate socială sporită. în literatură s-au elaborat
următoarele sisteme de sancţionare, reflectate în legislaţiile penale.
a) Sistemul cumulului aritmetic. Acest sistem propune cumularea,
totalizarea pedepselor aplicate infracţiunilor concurente şi obligarea
condamnatului la executarea cuantumului rezultat în urma operaţiunii de
adunare (quot delicta tot poenae).
Sistemul a fost criticat întrucît, în ce priveşte pedeapsa închisorii,
se poate ajunge la un cuantum care să depăşească durata probabilă a vieţii
uni om. Prin aplicarea iui se desfiinţează maximul general al diferitelor
114
feluri de pedepse şi se anulează funcţia de reeducare a pedepsei .
b) Sistemul absorbţiei sau al pedepsei cele raaî grele. Potrivii
acestuia, dintre -pedepsele stabilite de instanţă infractorul o va sxetfuta pe
cea mai grea, în care se absorb' pedepsele mai uşoare (major poena
I. Tanoviceanu, op.cit., p.679-680; V. Manzini, op.cit., p.91.

235
absorbet minorem). Critica ce i s-a adus acestui sistem a fost aceea că se

acordă o primă de încurajare infractorului care a comis o infracţiune mai
gravă de a săvîrşi alte fapte mai uşoare ale căror pedepse se vor absorbi în
I
pedeapsa primei fapte sancţionate mai sever.
c) Sistemul cumulului juridic, în concepţia acestui sistem, dintre
pedepsele stabilite de instanţă, pentru infracţiunile concurente, se aplică,
în vederea executării, pedeapsa cea mai gravă, la care se poate adăuga un
spor (major poena absorbet minorem cum asperitatae); sporul poate fi
obligator sau facultativ, fix sau variabil.
Codul în vigoare a consacrat acelaşi sistem de sancţionare, un
sistem suplu cu posibilităţi de diferenţiere a pedepsei, pentru ambele
forme ale concursului de infracţiuni, în art.34, 35 C.pen.
- Pentru pedepsele principale a consacrat în art.34 sistemul
cumulului juridic, adică ai aplicării pedepsei celei mai grave, cu
posibilitatea aplicării unui spor, care funcţionează atît în cazul pedepselor
ce constau în închisoare, cît şi a acelor cu amenda său cînd sancţiunile, în
căzui concursului, sînt de natură diferită - privative de libertate şi
pecuniare; cînd s-au pronunţat două pedepse, una cu închisoarea şi alta cu
amenda, iar instanţa a dispus să se execute închisoarea la care a adăugat
amenda în totalitate, practic în această alternativă operează sistemul
cumulului aritmetic. Codul a consacrat sistemul absorbţiei cînd s-au
pronunţat mai multe pedepse cu închisoarea sau amenda alături de care s-
a pronunţat şi pedeapsa detenţiunii pe viaţă, aceasta din urmă absorbindu-
le pe celelalte.
- Pentru pedepsele complimentare şi măsurile de siguranţă (art.35)
s-a consacrat sistemul cumulului aritmetic, cînd pedepsele complimentare
şi măsurile de siguranţă sînt de natură diferită şi sistemul absorbţiei cînd
pedepsele complimentare sînt de aceeaşi natură.
§ 2. Reglementarea modului de aplicare a pedepsei principale în Codul

Penal
287. Cele două etape de individualizare a pedepsei. Sistemul'

sancţionator aplicabil pedepselor principale este prevăzut în art.34 C.pen.
şi constă în stabilirea, de către instanţă, a pedepselor pentru fiecare
infracţiune în parte, după care se dispune executarea celei mai grave, cu
posibilitatea aplicării unui spor, în anumite limite prevăzute de lege, sau a
236
r• TULUL III. Infracţiunea
aplicării în vederea executării, a detenţiunii pe viaţă, dacă s-a dispus

această pedeapsă perpetuă.
Primul moment de individualizare a pedepsei constă în stabilirea
pedepselor pentru fiecare infracţiune în parte, pentru a se cunoaşte care
este pedeapsa cea mai gravă, de la care se porneşte în vederea aplicării
sancţiunii pe care o va executa infractorul. Stabilirea acestor pedepse
distincte mai prezintă interes şi în cazul intervenţiei unei legi de graţiere,
care se aplică pedepselor infracţiunilor concurente, şi nu pedepsei globale,
rezultante 115 . După stabilirea pedepselor, ca prim moment de
individualizare, se continuă cu cel de-al doilea moment al individualizării
pedepsei, de data aceasta pentru concursul de infracţiuni, cînd se alege
pedeapsa cea mai gravă, la care se mai adăuga un spor, aceasta fiind
pedeapsa colectivă, globală sau rezultantă (dacă s-a adăugat sporul) a
concursului. în cazul în care printre pedepsele faptelor concurente s-a
aplicat şi detenţiunea pe viaţă, se dispune executarea acesteia.
288. Ipotezele şi soluţiile legale prevăzute de art.34 C.pen.

a). Prima ipoteză se referă la stabilirea detenţiunii pe viaţă pentru
o faptă şi a uneia sau mai multor pedepse cu închisoarea ori cu amenda,
pentru alte infracţiuni concurente cu aceasta. într-un astfel de caz se
aplică, în vederea executării, pedeapsa cea mai gravă, adică detenţiunea
pe viaţă, operînd sistemul absorbţiei. Numai pentru acest caz de aplicare a
pedepsei principale legea a stabilit sistemul absorbţiei - pedepsele mai
uşoare absorbindu-se în pedeapsa cea mai gravă —, în celelalte ipoteze
funcţionînd sistemul cumulului juridic cu spor facultativ şi variabil, care
se bazează pe sistemul absorbţiei, dar prevede posibilitatea aplicării unui
spor de pedeapsă în anumite limite.
b). Cea de-a doua ipoteză priveşte situaţia cînd instanţa a stabilit
pedepse cu închisoarea pentru toate infracţiunile concurente. în acest caz
se aplică, în vederea executării, pedeapsa cea mai mare, iar dacă nu este
suficientă se mai poate adăuga un spor în două trepte: pînă la maximul ei
special, iar dacă acesta nu este îndestulător, se mai poate adăuga, la acest
maxim un spor de pînă la 5 ani.
c). A treia ipoteză are în vedere situaţia cînd instanţa a aplicat
numai pedepse cu amenda. în acest caz, se aplică amenda cea mai mare,
care poate fi sporită pînă la maximul ei special, iar dacă acest maxim nu
V. Rămureanu, Codulpenal comentat..., op.cit., p.222 şi urm.

237
Dreptpenal. Partea generală
este îndestulător, se mai poate adăuga un spor de pînă la o jumătate din

ace! maxim.
d). A patra ipoteză se referă îa aplicarea de pedepse de natură
diferită şi anume pentru o infracţiune închisoarea şi pentru alta amenda,
în acest sens se aplică pedeapsa închisorii, la care se poate adăuga amenda
în totul sau în parte (operează în fapt sistemul absorbţiei, al cumulului
juridic şi ai cumulului aritmetic, în funcţie de împrejurările cauzei).
e). Ultima situaţie are în vedere cazul cînd instanţa a aplicat mai
multe pedepse cu închisoarea şi rnai multe pedepse cu amenda. Se
stabileşte pedeapsa închisorii după regulile prevăzute cînd s-au aplicat
numai astfel de pedepse privative de libertate, art.34 lit.b) la care se poate
adăuga amenda aplicată, potrivit dispoziţiilor art.34 lît.c pentru ipoteza
cînd s-au aplicat numai amenzi.
Pedeapsa aplicată după regulile arătate nu trebuie să depăşească
totalul pedepselor stabilite pentru infracţiunile concurente. Această limită
este impusă de art.34 alin. ultim din Codul penal. Dacă prin adăugarea
sporului se ajunge la totalul pedepselor, soluţia este legală. în cazul
aplicării concomitente a. dispoziţiilor privitoare la circumstanţele
agravante, recidivă şi concurs de infracţiuni, pedeapsa astfel
individualizată nu poate depăşi 25 de ani dacă maximul special pentru
fiecare infracţiune este de 10 ani sau mai mic şi 30 de ani dacă maximul
special, pentru ce! puţin una din infracţiuni este mai mare de 10 ani.
§ 3. Reglementarea modului de aplicare a pedepselor complementare.
289. Ipotezele consacrate de art.35 C.pen.

a). Cînd pentru vreuna dintre infracţiunile concurente s~a aplicat o
pedeapsă complimentară (de exemplu interzicerea unor drepturi, a
dreptului de a alege şi de a fi ales, art.64 lît.a) acesta se va aplica pe lingă
pedeapsa închisorii, pedeapsa colectivă (globală) a concursului.
fa) Cînd s-au stabilit mai multe pedepse complimentare de natură
diferită sau de aceeaşi natură, dar cu conţinut diferit, se aplică toate
alături de pedeapsa închisorii (pentru o infracţiune s-a aplicat interzicerea
dreptului de a alege pe o anumită durată art.64 lit.a). iar pentru alta
degradarea militară; pentru o infracţiune interzicerea dreptului de a alege,
iar pentru aita interzicerea drepturilor părinteşti art.64 lit.a) şi d) pe o
durată stabilită de organul de judecată).
238
c) Cînd instanţa a aplicat mai multe pedepse de aceeaşi natură şi

cu acelaşi conţinut, se aplică pedeapsa cea mai grea; operează absorbţia
(s-a aplicat interzicerea dreptului de a alege şi du a fi ales pentru trei
infracţiuni în cuantumuii diferite de 2,4 şi 5 ani; se dispune executarea
duratei de 5 ani).
§ 4. Reglementarea modului de aplicare a măsurilor de siguranţă şi

educative
290, Cadrul legal de aplicare a măsurilor de siguranţă. Legea

prevede în art.35 alin.5 că măsurile de siguranţă de natură deosebită,
aplicate în cazul infracţiunilor concurente, se cumulează; de exemplu se
cumulează obligarea la tratament medical, pronunţată pentru infracţiunea
de contaminare venerică, art,309 C.pen cu măsura confiscării speciale
pronunţată pentru infracţiunea de deţinere pe nedrept a unei arme, art.279
C.pen.; se cumulează pentru că sînt deosebite ca natură şi au finalităţi
diferite, fiecare preîntîmpinînd, într-o anumită direcţie, săvîrşirea unor
noi infracţiuni.
291. Aplicarea măsurilor educative. Codul penal în materia

concursului nu cuprinde o dispoziţie privitoare la modul de aplicare a
măsurilor educative, în cazul'unui concurs de infracţiuni, săvîrşit de un
infractor minor, cînd instanţa s-a oprit la această categorie de sancţiuni.
- într-un astfel de caz nu se dispune cîte o măsură educativă,
pentru fiecare infracţiune în parte (de exemplu nu se aplică măsura
libertăţii supravegheate pentru o infracţiune şi măsura internării într-un
centru de reeducare pentru alta), ci una singură, pentru toate faptele
concurente, care să corespundă pericolului global al ansamblului faptic şi
nevoilor de îndreptare a infractorului minor (de exemplu, aplicarea
măsurii internării într-un,centru de reeducare). Este opinia literaturii şi a
practicii judiciare, a instanţei supreme, în această problemă.
- Dacă instanţa se orientează spre aplicarea de pedepse, acestea se
vor individualiza potrivit art.109 alin.l şi art.72 C.pen., după care va
urma contopirea în conformitate eu art.34 C.pen.
- Este posibil ca un infractor să fie judecat pentru un concurs de
infracţiuni alcătuit dintr-o serie de fapte penale comise în timpul
minorităţii iar altele săvîrşite în perioada majoratului. întrucît unele
239
infracţiuni au fost comise avînd condiţia juridică a majorului şi aceluiaşi

infractor nu i se pot aplica atît măsuri educative cît şi pedepse în acelaşi
timp, instanţa se va orienta către aplicarea de pedepse - închisoare,
amendă -, care vor fi individualizate diferit, parte în conformitate cu
regimul de sancţionare a infractorilor minori (art. 109) şi parte potrivit
regimului juridic al infractorilor majori, după care se va recurge la
aplicarea pedepsei rezultante, în baza art.34 C.pen.
- Dacă infracţiunile au fost comise în timpul minorităţii, dar
persoana este judecată în perioada majoratului, avînd în vedere
reglementarea măsurilor educative, art. 102-108 C.pen., potrivit cărora
acestea se aplică minorului, urmează ca unui asemenea infractor să i se
aplice numai pedepse, reduse în baza art. 109 C.pen., datorită vîrstei avută
la data săvîrşirii faptelor.
- In situaţia în care o persoană a fost condamnată la măsuri
educative pentru infracţiuni săvîrşite în timpul minorităţii şi la pedepse
pentru unele infracţiuni săvîrşite în timpul majoratului (prin hotărîri
separate), pentru fapte, concurente, se va aplica, în vederea executării,
pedeapsa cea mai gravă, la care se aplica un spor în conformitate cu art.34
C.pen. avînd în vedere întreg ansamblul de fapte 116 .
§ 5. Contopirea pedepselor
292. Ipotezele prevăzute de art.36 C.pen. în practică este posibil

ca infracţiunile, deşi concurente, să fie judecate în faţa unor instanţe
diferite sau chiar în faţa aceleiaşi instanţe, asupra cărora s-au pronunţat
hotărîri distincte de condamnare. Operaţiunea prin care se face aplicarea
dispoziţiilor privitoare la sancţionarea concursului de infracţiuni, în cazul
unor condamnări separate pentru infracţiunile concurente, poartă
denumirea, consacrată de lege, de "contopire a pedepselor". Această
reglementare este prevăzută în art.36 C.pen., care distinge două situaţii.
a) Prima situaţie există atunci cînd după o condamnare definitivă
pronunţată pentru o infracţiune concurentă, infractorul este judecat pentru
alta sau alte fapte concurente cu aceea pentru care s-a pronunţat hotărîrea
1 1 6
1 Mihai Petrovici, II Vasile Pătulea, Tratamentul sancţionator aplicabil
pluralităţii de infracţiuni în ipoteza cînd una sau unele din infracţiuni au fost comise în
timpul minorităţii iar altele după împlinirea vîrstei de 18 ani, Dreptul, nr.3, 1990, p.26;
N. Giurgiu, op.cit., p.313.
240
r JŢTLUL HI. Infracţiune^
definitiva. Se vor stabili în acest caz pedepse şi pentru aceste din urmă
infracţiuni, după care se va aplica regimul de sancţionare expus mai sus.
b) A doua ipoteză constă în aceea că toate infracţiunile au fost
judecate separat şi pentru fiecare s-a pronunţat cîte o hotărire definitivă de
condamnare, în această situaţie instanţa va trebui să se preocupe numai de
apiicarea pedepsei globale pentru concursul de infracţiuni, în condiţiile
li7
a r t.34şi35C.pen.
în cazul unui concurs de infracţiuni format de exemplu din 7

infracţiuni judecate de instanţe diferite - 3 de către o instanţă şi 4 de către
alta - contopirea nu se face între, cele două rezultate stabilite de către
instanţele care au judecat cele două grupuri de fapte, ci între pedepsele
aplicate pentru toate infracţiunile concurente, privite în individualitatea
iot, dispunîndu-se executarea pedepsei celei mai grave cu adăugarea
sporului prevăzut de lege. In nici un caz sporul aplicat nu poate fi mai mic
decît cel iniţial stabilit de organele de judecată.
292 1 . Computarea pedepselor. Dacă infractorul a executat în
totul sau în parte pedeapsa aplicată prin hotărîrea anterioară, cînd faptele
au fost judecate separat, fără să se cunoască existenţa concursului, ceea ce
s-a executat se scade din durata pedepsei aplicate concursului de
infracţiuni. Acest procedeu este cunoscut sub denumirea de "computarea
pedepselor" (art.36 alin.3 C.pen). Spre exemplu, infractorul a executat jo
pedeapsă de doi arii după care este judecat pentru alte infracţiuni
concurente cu prima infracţiune stabilindu-se o pedeapsă globală de 5 ani
(la pedeapsa cea mai gravă s-a adăugat un spor); din acsastă pedeapsă se'
va deduce cuantumul executat - 2 ani —, urmînd ca cel condamnat să
execute restul de trei ani.
293. Aplicarea legii de graţiere şi amnistie după stabilirea

pedepsei rezultante.
După stabilirea pedepsei rezultante poate să apară o lege de
amnistie sau graţiere care se aplică în raport cu fiecare infracţiune şi
pedeapsă în parte; pedepsele rezultante (globale) se descontopesc şi se
repun în individualitatea lor. Prin recunoaşterea actelor de clemenţă rămîn
mai puţine infracţiuni şi pedepse, ceea ce duce la micşorarea sporului sau
chiar \a înlăturarea lui. Sporul se înlătură în mod obligator dacă a rămas
numai o singură infracţiune.
H7 i M. Petro viei, II F. Predescu, Discuţii în legătură cu individualizarea "post

judicium" a pedepselor, R.R.D.,nr.7, 1989, p.43 şi urm.
241
SECŢIUNEA a IV-a
Recidiva
Subsecţiunea I
Definiţia şi condiţiile recidivei
§ 1. Definiţie
294. Recidiva - formă a pluralităţii de infracţiuni. Recidiva este

prevăzută în Codul penal în art.37-39; se deosebeşte de concursul de
infracţiuni pentru că o nouă infracţiune se săvîrşeşte după o condamnare
definitivă, ceea ce creează prezumţia unei periculozităţi sociale sporite a
făptuitorului.
Reglementarea recidivei a fost modificată prin Legea nr.6/1973
care prin condiţiile restrictive impuse a limitat sfera sa de acţiune. Prin
introducerea pedepsei detenţiunii pe viaţă, în definirea recidivei trebuie să
se ţină seama şi de această modificare a legislaţiei.
Definiţie, Există recidivă cînd după o condamnare definitivă la
pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau la pedeapsa închisorii mai mare de 6
luni, ori după cel puţin trei condamnări sub 6 luni sau de 6 luni, care au
fost sau nu executate 118 , condamnatul săvîrşeşte din nou o infracţiune, cu
intenţie, pentru care iegea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 1 an.
Recidiva prezintă o anumită structură, fiind alcătuită din doi termeni.
Primul termen îl constituie o condamnare definitivă la pedeapsa
închisorii; al doilea termen este format din infracţiunea săvîrşită ulterior
condamnării definitive care trebuie să realizeze anumite condiţii
prevăzute de lege.
Se are în vedere în special executarea închisorii pe timp limitat.

242
§ 2. Condiţiile de existenţă ale recidivei
295. A, Existenţa unei condamnări definitive. O primă condiţie

pentru realizarea recidivei o constituie existenţa unei condamnări la
pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni sau cel puţin trei condamnări pînă
la 6 luni sau de 6 luni, pronunţate pentru infracţiuni intenţionate, care
formează primul său termen. Primul termen îl poate constitui şi o
condamnare ia pedeapsa detenţiunii pe viaţă. Hotărîrea de condamnare .
trebuie să aibă caracter definitiv. O hotărîre de condamnare la pedeapsa-
închisorii de 6 luni sau sub 6 luni, ori.la pedeapsa cu amenda nu poate
genera recidiva. Condamnarea trebuie să privească o faptă intenţionată,
119
dar poate să aibă ca obiect şi o faptă praeterînîenţionată ; ea poate fi
pronunţată pentru o faptă consumată sau o tentativă pedepsibilă ori pentru
jna din 'formele de participaţie prevăzute de lege (coautorat, instigare,
complicitate). De asemenea, condamnarea definitivă poate să privească o
singură infracţiune sau im concurs de infracţiuni, caz în. care pedeapsa
rezultantă trebuie să fie mai mare de 6 luni.
Situaţii speciale privind primul termen ai recidivei- şi realizarea
acestei forme de pluralitate infracţională:
- O pedeapsă faţă de care s-a dispus suspendarea condiţionată a
executării (în forma simplă sau sub supraveghere) poate constitui prim
termen al recidivei atunci cînd în cursul termenului de încercare al
suspendării, condiţionate cel condamnat săvîrşeşte o nouă infracţiune
intenţionată, dacă sînt realizate condiţiile art.37 C.pen. 120 în acest caz, aşa
cum prevede art.83 şi 8 6 4 C.pen. are loc revocarea suspendării executării
pedepsei şi cumularea pedepselor celor două infracţiuni. Forma de
recidivă care se realizează este postcondamnatorie cu tratamentul
prevăzut în art.83 C.pen. - cumulul aritmetic al pedepselor - derogator de
la cel stabilit în materia recidivei, art.39, ce constă în contopirea
pedepselor cu posibilitatea adăugării unui spor de pînă la 7 ani.
1 1 9
M. Zolyneak, Unele aspecte teoretice şi practice ale rejMveî, R.R.D., nr.6,
1983, p.10, 11; A.'Cocainâ, Recidiva în drepMMMl român, Ed,Lumina_Lex^Bji'cureşti^
1992, p.22. ,
1 2 0
Gh. Dărîngă, Codul penal comentat..., op.cit., p.270; I P.Baciu, II G.
Antoniu, Starea de recidivă în cazul sdvîrşirii unei infracţiuni în timpul suspendării
condiţionate a executării pedepsei, R.R.D., ne.3, 1973, p.88 şi urm.
24.5
- Săvîrşirea unei noi infracţiuni, în durata termenului de încercare
al graţierii condiţionate, antrenează, de asemenea, starea de recidivă dacă
sînt îndeplinite condiţiile legii 121 . Graţierea condiţionată, în acest caz, se
revocă; pedeapsa iniţial graţiată se cumulează integral cu pedeapsa
pronunţată pentru cea de-a doua infracţiune; forma de recidivă care se
realizează este postcondamnatorie.
- Recidiva se realizează şi în situaţia în care se comite o nouă
infracţiune în timpul liberării condiţionate, prevăzute în art.59 C.pen.,
cînd se poate revoca liberarea condiţionată 122 , urmînd a se contopi restul
de pedeapsă care a mai rămas de executat, cu pedeapsa pronunţată pentru
cea de-a doua infracţiune, la care se poate adăuga un spor de pînă la 5 ani.
Şi în acest caz recidiva îmbracă modalitatea postcondamnatorie, cu
regimul de sancţionare prevăzut în art.6î C.pen. din cadrul reglementării
liberării condiţionate 123 .
- Condiţiile recidivei sînt realizate şi în cazul săvîrşirii unei noi
infracţiuni după rămînerea definitivă a unei hotărîri de condamnare prin
care s-a dispus executarea pedepsei la locul de muncă, atunci cînd cel
condamnat săvîrşeşte din nou o infracţiune înainte de începerea executării
pedepsei sau în timpul executării ei (art.S6^). în acest caz executarea
pedepsei la locul de muncă se revocă şi se aplică pedeapsa potrivit art.39
alin.l privind sancţionarea recidivei postcondamnatorii. Dacă o nouă
infracţiune se săvîrşeşte după executarea pedepsei la locul de muncă şi
sînt realizate condiţiile art.37 C.pen. (privitor la termenii recidivei) se
realizează recidiva postexecutorie.
296. B. Săvîrşirea unei noi infracţiuni. Starea de recidivă

presupune ca după condamnarea definitivă, care a fost sau nu executată,
făptuitorul să săvîrşească o nouă infracţiune ce formează al doilea termen
al său. A doua infracţiune poate să constea într-o faptă consumată, o
tentativă pedepsibilă sau într-un act de participaţie la o faptă prevăzută de
legea penală. Prin Legea nr.6/1973, care a modificat materia recidivei, s-a
1 2 1
Trib. Sup., s.p.dec. nr.896/I983, R.R.D., nr.7, 1984, p.70.
*22 L. Biro, Starea de recidivă în cazul infracţiunilor săvîrşite în timpul liberării
condiţionate, R.R.D., nr.2, 1971, p.92 şi urm.; Trib. Jud. Braşov, dec. pen. nr.449/1993,
Dreptul, nr.l, 1994, p.115.
Vasile Pătulea, Regimul, sancţionator al recidivei în cazul revocării
concomitente a graţierii condiţionate şi a liberării condiţionate privind pedepse pronunţate
pentru infracţiuni concurente, Dreptul, nr.6, 1991, p.51.
244
impus condiţia ca infracţiunea săvîrşită după condamnarea definitivă să

fie o faptă intenţionată (poate fi şi praeterintenţionată), iar legea să
prevadă pentru ea pedeapsa închisorii mai mare de 1 an. Pentru al 2-lea
termen al recidivei nu interesează pedeapsa pronunţată de instanţă ci
aceea prevăzută în norma de incriminare. Cel de-a doilea termen poate să
constea dintr-o singură infracţiune sau din mai multe infracţiuni
concurente, fiecare infracţiune concurentă constituind al 2-lea termen al
recidivei.
297. C. Condamnarea anterioară şi noua infracţiune să

privească acelaşi făptuitor. Cei doi termeni ai recidivei trebuie să fie
realizaţi de acelaşi făptuitor. Săvîrşirea unei noi infracţiuni după o
condamnare definitivă sau, în cazul recidivei postexecutorii, după
executarea pedepsei, relevă o periculozitate socială sporită din partea
celui condamnat.
Se exclud din categoria subiecţilor recidivişti minorii, care au
suferit o condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni,
pronunţată pentru o infracţiune săvîrşită în perioada minorităţii, după care
săvîrşesc din nou o infracţiune, în perioada minorităţii sau după ce au
devenit majori; forma de pluralitate realizată nu se încadrează în recidivă.
§ 3. Condamnări care nu atrag starea de recidivă
298. Cazurile prevăzute de lege (art.38 Cpen.)-

Codul penal prevede o serie de cazuri cînd, deşi s-au pronunţat
hotărîri definitive de condamnare care realizează condiţiile prevăzute de
lege pentru a constitui primul termen al recidivei, sub aspectul duratei
pedepsei şi al formei de vinovăţie a infracţiunii, acestea, prin voinţa legii,
nu generează starea de recidivă, în ipoteza săvîrşirii unei noi infracţiuni în
viitor. Astfel, art.38 C.pea, prevede că la stabilirea stării de recidivă nu se
ţine seama de hotărîrile de condamnare privitoare la:
a) infracţiunile săvîrşite în timpul minorităţii. Deşi există o
hoiărîre de condamnare Ia pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni pentru o
infracţiune comisă în timpul minorităţii, dacă făptuitorul săvîrşeşte din
nou o infracţiune în aceeaşi perioadă sau după ce a devenit major nu se
reţine starea de recidivă. Legiuitorul a voit să ocrotească pe făptuitorul
245
care a săvîrşit o infracţiune în timpul minorităţii, în sensul înlăturării

consecinţelor negative ce decurg din condamnarea suferită;
b) infracţiunile săvîrşite din culpă. Prin Legea nr.6/1973 s-a
modificat reglementarea recidivei impunîndu-se condiţia ca atît primul
termen cit şi cel de al 2-lea să constea în infracţiuni intenţionate, care
relevă persistenţa infracţională a făptuitorului; deci o condamnare la
pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni pronunţată pentru infracţiunea din
culpă nu poate genera starea de recidivă;
c) infracţiunile amnistiate. Amnistia (art.119 C.pen.) înlătură
răspunderea penală şi celelalte consecinţe ale condamnării. Una din
consecinţele condamnării o constituie posibilitatea de a da naştere stării
de recidivă, în cazul săvîrşirii unei noi infracţiuni, consecinţă înlăturată
prin amnistia infracţiunii ce a format obiectul condamnării;
d) faptele care nu mai sînt prevăzute în legea penală 124 . Prin
dezincriminarea unor fapte se încetează toate consecinţele penale ale
hotărîrilor de condamnare privitoare la aceste fapte (art.12 C.pen.). Una
din consecinţe ar fi fost şi aceea că ar fi generat starea de recidivă, în
cazul săvîrşirii, unei noi infracţiuni. Legea de dezincriminare înlătură
această consecinţă iar dacă făptuitorul săvîrşeşte o nouă infracţiune nu se
reţine recidiva.
e) la stabilirea stării de recidivă nu se ţine seama de condamnările
pentru care a intervenit reabilitarea sau s-a împlinit termenul de
125
reabilitare . Se disting două situaţii:
1) condamnări pentru care a intervenit reabilitarea; această situaţie
priveşte atît reabilitarea de drept (art.133, 86, 86^, 62 alin.5 C.pen.) cît şi
reabilitarea judecătorească; (art.333 - reabilitarea de drept, art.86, 86^
reabilitarea de drept în cazul suspendării executării pedepsei în formă
simplă şi sub supraveghere, art.62 alin.5 - reabilitarea în cazul executării
pedepsei într-o închisoare militară).
2) condamnări pentru care s-a împlinit termenul de reabilitare. Se
are în vedere reabilitarea judecătorească (în cazul reabilitării de drept
odată cu împlinirea termenului prevăzut de lege şi respectarea condiţiilor
impuse operează reabilitarea), fiind suficient pentru înlăturarea stării de
recidivă să se împlinit termenele prevăzute de lege, fără ca fostul
1 2 4
Trib. Jud. Constanţa, dec. pen. nr.280/1993, Dreptul, nr.l, 1994, p.115.
125 Gheorghiţă Mateuţ, Efectele reabilitării asupra recidivei, Dreptul, nr.4,
1993, p.40.
246
TULUL IILJhfmcfiwţea____
condamnat să fi pus în mişcare procedura reabilitării şi aceasta să fi fost

acordată pe cale de hotărîre judecătorească.
Termenele de reabilitare sînt prevăzute în art.135 C.pen. şi sînt de
4, 5 şi 7 ani, în funcţie de durata condamnării la care se adaugă jumătate
din durata pedepsei pronunţate de instanţă.
Subsecţîunea a Ii-a
Formele (modalităţile) recidivei
§ 1. Formele recidivei în literatură şi legislaţie
299. A. Recidiva postcondamnatorie şi postexecutorie. Recidiva

postcondamnatorie (denumită în literatura veche şi formală sau fictivă)
există atunci cînd cea de-a doua infracţiune se săvîrşeşte înainte de
executarea primei condamnări, în timpul executării acesteia ori în stare de
evadare. Recidiva postexecutorie (denumită în literatura veche şi reală) se
realizează cînd a doua infracţiune se săvîrşeşte după executarea primei
condamnări, după graţierea sau prescripţia executării pedepsei cuprinsă în
aceasta. Recidiva postexecutorie pune în evidenţă o periculozitate socială
sporită a persoanei.
300. B. Recidiva mare şi recidiva mică. Recidiva mare se

caracterizează prin aceea că primul termen este alcătuit dintr-o
condamnare la pedeapsa închisorii care trebuie să depăşească o anumită
limită prevăzută de lege (spre exemplu mai mare de 6 luni). Recidiva
mică există în cazul în care primul tennen este alcătuit dintr-un număr de
condamnări, indicat de lege (3 condamnări), privitoare la pedeapsa
închisorii sub limita de la care începe recidiva mare (sub 6 luni sau de 6
luni). Spre exemplu recidiva mică există atunci cînd după 3 condamnări
definitive la pedeapsa închisorii de 6 luni sau sub 6 luni cel condamnat
săvîrşeşte o nouă infracţiune.
301. C. Recidiva temporară şi perpetuă (permanentă). Recidiva

temporară impune ca noua infracţiune să se comită într-un anumit interval
de timp de la pronunţarea sau executarea primei condamnări. Ceea ce
caracterizează recidiva perpetuă sau permanentă este, că, cea de a doua
247
infracţiune se poate comite oricînd, la un inteval oricît de mare de la

prima condamnare.
302. Recidiva cu efect unic şi progresiv. Recidiva cu efect unic

există cînd repetarea recidivei nu agravează legal răspunderea penală a
făptuitorului. Oricît s-ar repeta starea de recidivă, făptuitorul va fi
sancţionat în aceleaşi limite legale de pedeapsă (de exemplu chiar în
situaţia de multirecidivist, în cazul recidivei postexecutorii legea prevede
că se poate aplica o pedeapsă pînă la maximul special şi dacă nu este
suficient se mai poate aplica un spor pînă la 10 ani. Recidiva cu efect
progresiv se caracterizează prin prevederea în lege a unui regim ce constă
în agravarea pedepsei cu fiecare nouă recidivă sau în caz de repetare a
stării de recidivă.
302 \ Recidiva cu regim sancţionator uniform şi cu regim de

sancţionare diferenţiat. Recidiva cu regim sancţionator uniform
presupune acelaşi regim de sancţionare pentru toate formele (modalităţile)
recidivei, iar cu regim sancţionator diferenţiat, implică un regim de
sancţionare diferit pentru formele recidivei (o sancţionare diferită a
recidivei postcondamnatorii şi postexecutorii).
303. Recidiva generală şi specială. Recidiva generală nu cere o

asemănare între infracţiunile reunite în persoana aceluiaşi făptuitor, ele
fiind de natură diferită (o condamnare pentru o infracţiune de furt după
care se săvîrşeşte o faptă de vătămare corporală gravă). Recidiva specială
impune cerinţa ca cei doi termeni să fie de acelaşi gen, de aceeaşi natură
(infracţiuni patrimoniale etc).
304. Recidiva teritorială (naţională) şi internaţională. Recidiva

este teritorială (naţională) cînd prima condamnare trebuie să fie
pronunţată de o instanţă naţională (de instanţa română) şi este
internaţională cînd poate constitui termen al său şi o condamnare
pronunţată în străinătate (de o instanţă străină).
305. Recidiva absolută şi relativă. Recidiva este absolută cînd

pentru existenţa sa nu se impune o anumită gravitate primei condamnări şi
relativă cînd pedeapsa primei condamnări trebuie să fie de o anumită
248
gravitate126 (prima condamnare să privească pedeapsa închisorii mai mare

de 6 luni).
§ 2. Formele (modalităţile) recidivei în Codul penal român
306. A. Recidiva postcondamnatorie (recidiva mare). Această

formă de recidivă este consacrată în art.37 lit.a) C.pen. Potrivit acestui
text există recidivă postcondamnatorie cînd după rămînerea definitivă a
unei hotărîri de condamnare la pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau la
pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, cel condamnat săvîrşeşte din nou
o infracţiune cu intenţie, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii
mai mare de 1 an, înainte de începerea executării pedepsei, în timpul
executării sau în stare de evadare.
Condiţii:
a) Să existe o hotărîre de condamnare definitivă la pedeapsa
detenţiunii pe viaţă sau la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni. O
hotărîre de condamnare privind o pedeapsă cu închisoarea dq 6 luni sau
amendă nu poate constitui prim termen al recidivei. Dacă în cazul unei
condamnări la pedeapsa amenzii aceasta nu a fost transformată în
închisoare, datorită neplăţii cu rea credinţă (art.63l), iar durata închisorii
este mai mare de 6 luni, această condamnare poate constitui prim termen
al recidivei dacă se realizează şi celelalte condiţii prevăzute de lege
(art.37). Pedeapsa poate fi aplicată pentru o singură infracţiune sau pentru
un concurs de infracţiuni, caz în care pedeapsa rezultantă trebuie să fie
mai mare de 6 luni. întrucît pedeapsa trebuie să fie mai mare de 6 luni se
realizează recidiva mare.
- Prim termen al recidivei postcondamnatorîi îi constituie şi
condamnarea cu suspendarea executării pedepsei, sub ambele forme,
condamnarea pentru care s-a dispus liberarea condiţionată, condamnarea
cu executarea pedepsei la locul de muncă, precum şi aceea care a
beneficiat de graţierea condiţionată, în cazul săvîrşirii unei noi infracţiuni
în cursul termenelor specifice acestor instituţii, dacă sînt întrunite
condiţiile legii privitoare la recidivă (a se vedea "Condiţiile de existenţă
ale recidivei" unde s-a tratat mai amplu acest aspect).
1 2 6
C. Mitrache, op.cit., p.217-219.
- Infracţiunea pentru care s-a pronunţat condamnarea să fie

intenţionată sau praeterintenţlonată,
- Pentru hotărîrea definitivă de condamnare la pedeapsa închisorii
mai mare de 6 luni să nu fie incidenţă vreuna din cauzele prevăzute în
art.38 C.pen. care înlătură starea de recidivă.
Poate constitui prim termen al recidivei şi o hotărîre de
condamnare pronunţată în străinătate, pentru o faptă prevăzută şi de legea
română, dacă hotărîrea de condamnare a fost recunoscută potrivit
dispoziţiilor legii - art.519 C.pr.pen. Este cazul recidivei internaţionale
prevăzută în art.37 alin.3 C.pen.
, b) Să se săvîrşească o nouă infracţiune intenţionată, pentru care
legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de î an. Se are în vedere
pedeapsa prevăzută de lege, nu aceea pronunţată de instanţă, ca în cazul
primului termen. Dacă pedeapsa este de 1 an sau mai mică nu se reţine
recidiva. Se pot comite mai multe infracţiuni în concurs, ulterior
condamnării definitive, caz în care trebuie să se verifice starea de recidivă
în raport cu fiecare infracţiune concurentă în parte, care trebuie privită ca
al 2-lea termen al recidivei 127 .
Infracţiunea trebuie'să se săvîrşească în următoarele momente pînă
la executarea completă a pedepsei sau pînă la data cînd se consideră
executată.
b 1 ) înainte de începerea executării cînd pedeapsa nu a fost pusă în
executare sau cînd condamnatul s-a sustras de la executare, ori a obţinut
amînarea executării pedepsei potrivit art.453 C.pr.pen. Amînarea
executării pedepsei se poate obţine:
- cînd condamnatul suferă de o boală care îl pune în
imposibilitatea de a executa pedeapsa;
- condamnata este gravidă sau are un copil mai mic de 1 an;
- executarea imediată a pedepsei ar avea consecinţe grave pentru
condamnat, familie sau unitatea unde lucrează.
b 2 ) în timpul executării (făptuitorul se află în executarea propriu-
zisă sau a obţinut întreruperea executării, ori se află în stare de liberare
condiţionată, de executare a pedepsei la locul de muncă, de încetare a
executării pedepsei la locul de muncă ori în alte situaţii similare, ca
perioada termenului de încercare a graţierii condiţionate ori a suspendării
1 2 7
M. Zolyneak, op.cit., RRD, nr.6/1983, p.10,11; A. Cocaină, Recidiva în
dreptul penal român, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1992, p.50 şi urm.
250
executării pedepsei sub cele două forme; ultimele nu reprezintă perioada
de executare propriu-zisă dar se asimilează cu aceasta).
b 3 ) în stare de evadare, adică în cazul în care făptuitorul a evadat
şi în stare de evadare săvîrşeşte o nouă infracţiune. Evadarea constituie ea
însăşi o infracţiune, prevăzută de art.269 C.pen 128 .
c) Condamnarea anterioară şi noua infracţiune să privească acelaşi
făptuitor.
307. B. Recidiva postexecutorie (recidiva mare). Constituie a

doua formă legală a recidivei - art.37 lit.b - denumită şi recidiva după
executare, care există cînd, după executarea unei pedepse cu închisoarea
mai mare de 6 luni, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori
după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei, cel
condamnat săvîrşeşte din nou o infracţiune cu intenţie, pentru care legea
prevede pedeapsa închisorii mai mare de 1 an (sau a detenţiunii pe viaţă).
Ceea ce caracterizează această formă este faptul că primul termen constă
într-o condamnare executată sau considerată ca executată. Pedeapsa se
consideră executată în cazul în care a intervenit graţierea (totală sau a
restului de pedeapsă) ori s-a împlinit termenul de prescripţie a executării
pedepsei.
Condiţii:
a) Să existe o condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de 6
luni. Avînd în vedere cuantumul pedepsei, forma care se conturează este
recidiva mare. Toate problemele privind primul termen sînt tratate în
paragrafele destinate condiţiilor generale ale recidivei (a se vedea
dezvoltarea de mai sus). Hotărîrea de condamnare să nu fie din acelea de
care nu se ţine seama la stabilirea stării de recidivă, aşa cum prevede
art.38 C.pen. (să nu se fi pronunţat pentru o infracţiune săvîrşită în timpul
minorităţii, o infracţiune din culpă, o infracţiune pentru care a intervenit
amnistia sau dezincriminarea; de asemenea, să nu fi intervenit reabilitarea
sau să nu se fi împlinit termenul de reabilitare).
Pedeapsa care constituie obiectul primei condamnări trebuie să fie
executată, graţiată sau prescrisă, după care cel condamnat să săvîrşescă o
nouă infracţiune. în cazul recidivei postexecutorii, cea de-a doua
infracţiune se poate comite după executarea primei pedepse ce formează
1 2 8
Trib. Jud. Tulcea, dec.pen.nr.44/1989, Note; I. I. Mihăescu, S. Munteanu,
II. I.poenaru, Dreptul, nr.1-2, 1990, p.108 ş urm.; C.Bulai, op.cit., p.229 ş urm.; C.
Mitrache, op, cit., p .220,221.
251
obiectul primei condamnări. Dacă pentru această condamnare s-a dispus

liberarea condiţionată, după ce condamnatul a executat cuantumul de
pedeapsă prevăzut de lege, a doua infracţiune trebuie să se săvîrşească
după împlinirea duratei care a mai rămas de executat, întrucît numai
atunci pedeapsa se consideră executată. Intr-o altă alternativă, dacă faţă
de pedeapsa primei condamnări a intervenit graţierea condiţionată, care
impune condiţia ca cel ce a beneficiat de graţiere să nu comită o nouă
infracţiune timp de 3 ani, a doua infracţiune trebuie să se săvîrşească la
expirarea termenului de 3 ani prevăzut de legea de graţiere. De asemenea,
dacă instanţa a dispus, faţă de prima condamnare, executarea pedepsei la
locul de muncă, a doua infracţiune trebuie să se săvîrşească după
expirarea duratei pedepsei faţă de care s-a aplicat această instituţie; dacă
după executarea a cel puţin două treimi din durata pedepsei s-a dispus
încetarea executării pedepsei, a doua infracţiune trebuie să se săvîrşească
după împlinirea duratei integrale a pedepsei, aşa cum a fost stabilită de
instanţă. Săvîrşirea unei noi infracţiuni înainte de expirarea duratei
termenelor corespunzătoare instituţiilor amintite, face să se realizeze
recidiva postcondamnatorie.
Recidiva postexecutorie mai există atunci cînd a doua infracţiune
se comite după graţierea primei pedepse - după graţierea totală sau a
restului de pedeapsă (se are în vedere graţierea necondiţionată).
Se mai realizează atunci cînd fapta se comite după împlinirea
termenului de prescripţie a executării pedepsei.
b) A doua condiţie a recidivei constă în săvîrşirea unei noi
infracţiuni intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai
mare de 1 an (a se vedea aspectele privind al doilea termen al recidivei
tratate în rîndurile ce preced).
c) Ultima condiţie impune ca atît prima condamnare cît şi a doua
infracţiune să privească acelaşi făptuitor.
308. C. Recidiva mică (postcondamnatorie şi postexecutorîe).

Codul penal consacră această formă în art.37 lit.c în baza acestui text
există recidiva mică atunci cînd după condamnarea la cel puţin trei
pedepse cu închisoare pînă la 6 luni sau de 6 luni sau după executarea,
după graţierea totală a restului de pedeapsă ori după prescrierea executării
a cel puţin 3 asemenea pedepse, cel condamnat săvîrşeşte din nou o
infracţiune, cu intenţie, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai
mare de 1 an (de exemplu condamnatul a executat 5 luni închisoare pentru
252
•
o
vire, 6 luni pentru violare de domiciliu, 4 luni pentru insultă, după care
savîrşeşte un furt).
Condiţii:
a) - Să existe cel puţin 3 condamnări definitive la pedeapsa
închisorii sub 6 luni sau de 6 luni. Primul termen nu mai este alcătuit
dintr-o singură condamnare, ca în cazul celorlalte forme, ci din cei puţin 3
condamnări, fiind un termen plural. Cele trei condamnări sub 6 luni, pot
să reprezinte, la rîndul lor rezultante ale unor pluralităţi sub forma
concursului. Infracţiunile pentru care s-au pronunţat condamnările să fie
fapte intenţionate (sau praeterintenţionate). Dacă cele 3 condamnări nu su
fost executate, mica recidivă este postcondamnatorie, iar dacă pedepsele
s-au executat ori s-au stins în alt mod (graţiere, prescripţie) recidiva mică
este postexeciitorie.
- Să nu existe vreunul dintre cazurile prevăzute în art.38 C.pen.
potrivit căruia condamnările nu mai atrag starea de recidivă.
b) - Să se săvîrşească o nouă infracţiune intenţionată (sau
praeterintenţionată) pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai
mare de 1 an,
c) - Ultima condiţie impune ca atît prima condamnare cît şi a doua
infracţiune să privească acelaşi făptuitor.
Recidiva mică este teritorială întrucît condamnările trebuie să fie
pronunţate de instanţele române. Recidiva mare poate fi şi internaţională,
în sensul că la stabilirea stării de recidivă se poate ţine seama şi de o
condamnare pronunţată în străinătate mai mare de 6 luni. în legislaţia în
vigoare, spre deosebire de cea anterioară, recidiva mică este generală, în
sensul că nu se cere o asemănare între termenii recidivei. Codul penal
anterior a consacrat recidiva mică specială; infracţiunile trebuiau să fie de
aceeaşi natură (de exemplu toate împotriva patrimoniului).
309. D. Recidiva internaţională. Recidiva teritorială este forma

obişnuită de recidivă, căreia îi este caracteristică împrejurarea că prima
condamnare este pronunţată de o instanţă naţională. Codul penal consacră
şi recidiva internaţională, în art,37 al.ultim, caracterizată prin aceea că
prima condamnare este pronunţată de o instanţă străină. Astfel, textul
prevede câ "Pentru stabilirea stării de recidivă în cazurile prevăzute în
alin.l lit. a) şi b) şi alin.2 se poate ţine' seama şi de o hotărîre de
condamnare pronunţată în străinătate, pentru o faptă prevăzută şi de legea
253
română, dacă hotărîrea de condamnare a fost recunoscută potrivit legii".

Recidiva internaţională este admisă în următoarele condiţii:
- hotărîrea de condamnare pronunţată de instanţa străină trebuie să
privească o faptă prevăzută şi de legea penală română;
- hotărîrea de condamnare trebuie recunoscută de o instanţă
română (art.519, alin.2, C.pr.pen.) 129 ;
- recidiva internaţională este admisă numai pentru marea recidivă
(postcondamnatorie sau postexecutorie), deci condamnarea pronunţată în
străinătate să aibă ca obiect o pedeapsă cu închisoarea mai mare de 6 luni
sau pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
- recidiva internaţională are caracter facultativ. Legea, în art.37,
alin.ultim, prevede că "pentru stabilirea stării de recidivă... se poate ţine
seama şi de condamnarea pronunţată în străinătate".
Tratamentul juridic al recidivei
§ 1. Natura juridică a recidivei
310. Cauză de agravare facultativă a pedepsei. Săvîrşirea unei

noi infracţiuni în condiţiile existenţei unei condamnări definitive sau a
executării unei pedepse, pronunţate pentru o faptă anterioară, învederează
un pericol social mai ridicat din partea făptuitorului, ceea ce a determinat
ca legea să adopte un tratament juridic adecvat acestuia. Recidiva
constituie o cauză personală de agravare a pedepsei, o cauză facultativă.
Caracterul facultativ al agravării rezultă din dispoziţiile privitoare ia
sancţionarea recidivei, care stabilesc că se poate aplica pentru
infracţiunea comisă în stare de recidivă, o pedeapsă pînă la maximul
special şi dacă nu este îndestulător se mai poate aplica un spor stabilit de
lege. Codul consacră un regim juridic diferenţiat pentru recidiva
postcondamnatorie şi postexecutorie, fiind mai sever în cazul acesteia din
urmă.
*~" G.Antoniu, C. Bulai, op.cit., p.147.

254
§ 2. Pedeapsa în cazul recidivei mari postcondamnatoriL • -
311. Sistemul de sancţionare. Codul peni, în art.39, al.l, prevede

că în cazul recidivei postcondamnatorii pedeapsa pentru infracţiunea
săvîrşită ulterior şi pedeapsa pentra infracţiunea anterioară -se contopesc,'.
pedeapsa mai uşoară absorbindu-se în cea mai gravă, potrivit art.34 şi 35
C.pen., care privesc regimul de sancţionare al concursului; la pedeapsa
cea mai grea se poate aplica un spor pînă Ia maximul special, iar dacă
acesta nu este îndestulător se mai poate adăuga un spor de pînă la 5 ani. In
proiectul de. lege de modificare a Codului penal sporul este de pînă la 7
ani.
Avînd în vedere că cea de a doua infracţiune se comite înainte de
executarea primei condamnări, în timpul executării ei sau în stare de
evadare, rezultă anumite particularităţi în sistemul de sancţionare',
determinate de cele trei ipoteze posibile.
a) în prima ipoteză condamnatul săvîrşeşte a doua infracţiune
înainte de executarea primei condamnări; în acest caz se aplică pedeapsa
şi pentru aceasta, se dispune executarea celei mai grave, care va fi sporită
în. felul arătat mai sus (mai întîi pînă la maximul special şi dacă acesta nu
este suficient se mai poate adăuga un spor de pînâ îa 7 ani).
b) în a doua situaţie condamnatul săvîrşeşte infracţiunea în timpul
executării pedepsei. Contopirea se face, în acest caz, între pedeapsa ce a
mai rămas de executat şi cea aplicată pentru infracţiunea săvîrşită ulterior,
dispunîndu-se executarea cuantumului mai mare, cu posibilitatea sporirii
în condiţiile arătate (de exemplu o persoană a fost condamnată la 5 ani
din care a executat 4 ani, după care a săvîrşit o nouă infracţiune pentru
:
care instanţa i a aplicat 3 ani; contopirea se face între un an, restul de
pedeapsă şi 3 ani, urmînd să execute 3 ani, la care poate adăuga sporul
permis de lege). Determinarea duratei pedepsei care a mai rămas de
executat din prima condamnare se socoteşte de la dala comiterii
infracţiunii ulterioare şi nu de la data. pronunţării hotărîrii de condamnare
pentru aceasta.
c) în a treia ipoteză condamnatul săvîrşeşte o nouă infracţiune în
stare de evadare. Evadarea este incriminată în art.269 C.pen. Pedeapsa
aplicată pentru evadare se cumulează cu pedeapsa care se execută, potrivit
art.269 alin.3 C.pen. şi 39 alin.3 C.pen. (cu restul ce a mai rămas de
executat). Această rezultantă se contopeşte cu pedeapsa stabilită pentru
255
Prep! penal. Partea generală
:
infracţiunea comisă în stare de evadare, dispunîndu-se executarea

cuantumului celui mai ridicat, care poate fi al celor două pedepse
cumulate sau. al sancţiunii stabilite pentru infracţiunea comisă în stare de
evadare, cuantum ce poate fi sporit în limitele prevăzute în art.39 alin a
30
C.pen.' (de exemplu, o persoană a fost condamnată pentru furt la o
pedeapsă de 3 ani; după ce a executat 2 ani evadează şi corniţe o
infracţiune de înşelăciune; pentru infracţiunea de evadare i s-a dat o
pedeapsă de 2 ani. iar pentru înşelăciune 4 ani; ce a mai rămas de executat
din prima pedeapsă - 1 a n - se cumulează cu pedeapsa pentru evadare de
2 ani obţinîndu-se o pedeapsă de 3 ani care se contopeşte cu pedeapsa de"
4 ani dispunîndu-se executarea acesteia, care poate fi sporită în condiţiile
cunoscute).
Al doilea termen al recidivei postcondamnatorii poate fi şi un
concurs de infracţiuni. în acest caz instanţa trebuie să stabilîlească mai
întîi pedeapsa pentru fiecare infracţiune concurentă ţinînd seama că este
în stare de recidivă şi apoi să aplice dispoziţiile referitoare la concursul de
infracţiuni (art.34, 35 C.pen.) în vederea stabilirii rezultantei pe care o va
executa infractorul131.
In cazul revocării suspendării condiţionate a executării pedepsei, a
graţierii condiţionate şi a liberării condiţionate, datorită săvîrşirii unei noi
infracţiuni în cursul termenelor prevăzute de lege şi a realizării recidivei
postcondamnatorii prin îndeplinirea condiţiilor prevăzute în art.37 C.pen.,
se derogă de la regimul comun de sancţionare a recidivei postcon-
damnatorii prevăzut în art.39 C.pen. şi se aplică, în cazul revocării
suspendării condiţionate şi a graţierii condiţionate cumularea pedepselor
(art.33), iar în cazul liberării condiţionate contopirea pedepselor cu
posibilitatea aplicării unui spor de pînă ia 5 ani (art.61).
§ 3. Pedeapsa în cazul recidivei mari postexecutorii.
312. Sistemul de sancţionare. în cazul acestei forme a recidivei

pedeapsa din prima condamnare a fost executată, de reguiă sau s-a stins
prin graţiere sau prescripţie. Pentru noua infracţiune săvîrşită în stare de
'30 Gh. Mateuţ, Sancţionarea recidivei postcondamnatorii, Dreptul, nr.5-6,

1994, p. 123, î Ion Mihăiiesca, Sorin Munteanu, II Julian Poenaru, Note, Dreptul, nr. 1-2,
1990, p.108.
1 3 1
G. Antoniu, C. Bulai, op.cil., p.178, 179.
256
recidivă, aşa cum prevede art.39 alin.4 C.pen. se poate aplica o pedeapsă
pînă la maximul special iar dacă acesta nu este îndestulător, în cazul
închisorii, se mai poate adăuga un spor de pînă la 10 ani. Dacă pentru
infracţiunea săvîrşită legea prevede ca pedeapsa alternativă cu
închisoarea, amenda, iar instanţa dispune aplicarea ei, va stabili un
cuantum pînă la maximul special, iar dacă nu este îndestulător se mai
poate adăuga un spor de cel mult două treimi din maximul special. Sporul
nu se mai aplică dacă pentru infracţiunea comisă în stare de recidivă s-a
dispus detenţiunea pe viaţă.
în cazul recidivei postexecutorii cel de-al doilea termen poate să
constea dintr-un concurs de infracţiuni; se procedează mai întîi la
aplicarea dispoziţiilor recidivei postexecutorii, pentru fiecare infracţiune
concurentă în parte, după care se aplică regimul de sancţionare al
concursului, în vederea stabilirii pedepsei rezultante.
§ 4. Pedeapsa în cazul recidivei mici
313. Recidiva mică şi formele sale - după condamnare şi după

executare. în funcţie de forma recidivei mici se va aplica regimul de
sancţionare prevăzut în art.39 alin.l pentru recidiva mică post-
condamnatorie şi cel prevăzut în art.39 alin.4 pentru recidiva mică
32
postexecutorie' .
314. Descoperirea ulterioară a stării de recidivă. în art.39 alin.6

C.pen. se prevede recalcularea pedepsei cînd o persoană a fost
condamnată definitiv şi se descoperă ulterior starea de recidivă. Potrivit
textului de lege citat, dacă după rămînerea definitivă a hotărîrii de
condamnare şi mai înainte ca pedeapsa să fi fost executată sau considerată
ca executată (graţiere, prescripţie) se descoperă că cel condamnat se află
în stare de recidivă, instanţa aplică dispoziţiile de sancţionare ale
recidivei postcondamnatorii sau postexecutorii, după caz.
Recalcularea pedepsei este posibilă numai dacă starea de recidivă a
fost descoperită mai înainte ca pedeapsa să fi fost executată sau stinsă în
alt mod; dacă starea de recidivă se descoperă ulterior executării pedepsei
dispoziţiile de recalculare din art.39 alin.6 devin inoperante. Dispoziţiile
1 "-O
Gheorghe Mateuţ, Unele consideraţii cu privire la sancţionarea recidivei
mici, Dreptul, nr.8, 1993, p.44 şi urm.
257
privind recalcularea pedepsei, ca urmare a descoperirii ulterioare a stării

de recidivă sînt aplicabile şi în cazul comutării pedepsei detenţiunii pe
viaţă în'pedeapsa închisorii (art.39 alin.7 C.pen.).
Dacă vin în concurs circumstanţele agravante generale - una din
cele prevăzute în art.75 C.pen. şi starea de recidivă, potrivit art.80 alin.l
C.pen., care stabileşte ordinea de aplicare a acestora, se va ţine seama,
mai întîi, la stabilirea pedepsei, de circumstanţele agravante şi apoi de
starea de recidivă.
în cazul în care există concurs între circumstanţele atenuante şi
starea de recidivă, pedeapsa se fixează între limita minimă la care se
poate ajunge potrivit art.76 C.pen., care prevede modul de reducere a
pedepsei şi maximul special al infracţiunii, iar dacă nu este îndestulătoare
se mai poate adăuga sporul prevăzut de art.39 C.pen. i33
SECŢIUNEA a IV-a
Pluralitatea intermediară
315. Noţiune. Caracterizare. Potrivit art.40 C.pen. pluralitatea

intermediară se realizează cînd după o condamnare definitivă cel
condamnat săvîrşeşte din nou o infracţiune, înainte de începerea
executării pedepsei, în timpul executării ei sau în stare de evadare şi au
sînt întrunite condiţiile legii pentru starea de recidivă. în această situaţie
nu există concurs de infracţiuni întrucît se comite o nouă infracţiune după
o condamnare definitivă. Nu există nici stare de recidivă deoarece nu sînt
realizate condiţiile prevăzute de lege privind termenii recidivei,
referitoare la forma de vinovăţie a faptelor precum şi la natura şi
cuantumul pedepselor faptelor săvîrşite. De exemplu: după o condamnare
definitivă la pedeapsa închisorii sub 6 luni sau de 6 luni se comite o nouă
infracţiune înainte de executare, în timpul executării sau în stare de
evadare; sau condamnarea anterioară mai mare de 6 luni priveşte o
infracţiune din culpă; după o condamnare mai mare de 6 luni pentru o
faptă intenţionată se comite o infracţiune din culpă sau tot una
1 3 3
G.Antoniu, Cu privire la reglementarea cauzelor de agravare şi atenuare a
pedepsei, RRD, nr.4, 1970, p.47 şi urm.; I. Soroceanu, D. Pavel, Contribuţii la studiul
individualizăm judiciare a pedepsei în cazul concursului între cauzele de agravare şi
atenuare, RRD, nr.7, 1970, p.100 şi urm.
258 '
intenţionată pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mică de 1

an; sînt posibile şi alte situaţii cînd nu sînt întrunite condiţiile recidivei
postcondamnatorii.
Pedeapsa în cazul pluralităţii intermediare. în privinţa

sancţionării pluralităţii intermediare legea prevede că se aplică regulile
concursului de infracţiuni, art.34 şi 35 C.pen. (pedepse principale,
complimentare, măsuri de siguranţă) 134 ; contopirea pedepselor cu
posibilitatea aplicării unui spor (a se vedea aplicarea pedepsei în cazul
concursului de infracţiuni).
Nefiind încadrată în sfera recidivei, această formă de pluralitate
beneficiază, de regulă, de aplicarea actelor de amnistie şi graţiere de la
care sînt, în principiu, excluşi cei în stare de recidivă.
i-34 ]yţ_ petrovici, Unele aspecte ale necorelării dispoziţiilor legale referitoare la
pluralitatea intermediară şi cele privind recidiva, Dreptul, nr.9-12, 1990, p.156 şi urm.
259
CAPITOLUL VI
CAUZELE CARE EXCLUD CARACTERUL
PENAL AL FAPTEI
SECŢIUNEA I
Generalităţi
317. Natura juridică a cauzelor prevăzute în art.44-51 C.pen.

Cauzele care exclud caracterul penal al faptei sînt prevăzute în titlul II,
Cap.V, art.44-5i C.pen. şi constau în anumite stări, situaţii sau
împrejurări a căror existenţă în timpul săvîrşirii faptei fac imposibilă
realizarea uneia din trăsăturile esenţiale ale infracţiunii şi anume
vinovăţia ducînd la excluderea caracterului penal al faptei. Aceste cauze
sînt: iegitima apărare, starea de necesitate, constrîngerea fizică şi morală,
cazul fortuit, iresponsabilitatea, beţia, minoritatea făptuitorului şi eroarea
de fapt. Prin intervenţia acestor cauze se exclude vinovăţia întrucît fapta
este săvîrşită sub imperiul unei stări speciale de constrîngere, ca în cazul
legitimei apărări, a stării de necesitate, a constrîngerii fizice sau morale,
cînd se înlătură libertatea de hotărîre şi acţiune, premise ale vinovăţiei;
ori este săvîrşită sub influenţa eroririi adică a necunoaşterii împrejurărilor
de care depinde caracterul penal al faptei - eroarea de fapt -, ceea ce
înseamnă că făptuitorul nu a acţionat cu vinovăţie, lipsind elementul
intelectiv şi volitiv. Aceste elemente lipsesc şi în cazul iresponsabilităţii,
fapta săvîrşită sub imperiul acestei stări fiind doar prevăzută de legea
135
penală şi nu o infracţiune .
în literatură unii autori includ aceste cauze în titlul privitor la
"Infractor şi responsabilitatea penală". Astfel, legitima apărare şi starea
de necesitate sînt incluse în paragraful privitor la responsabilitatea penală
şi cauzele obiective ale lipsei de responsabilitate (fapte justificative).
Celelalte cauze ca: iresponsabilitatea, constrîngerea fizică şi morală,
eroarea sînt cuprinse în paragraful privitor la responsabilitatea penală şi
1 3 5
C. Bulai, op.cit., p.236; C. Mitrache, op.cit., p.100, 101; M. Basarab,
op.cit., voi.II, p.372.
260
cauzele subiective ale lipsei de responsabilitate (cauze de neimputabili-

tate) 136 .
într-un alt punct de vedere aceste cauze se împart în "cauze de
neimputabilitate explicită" în sfera cărora se includ eroarea, cazul fortuit,
constrîngerea fizică şi "cauze de neimputabilitate implicită" din categoria
cărora fac parte constrîngerea morală, starea de necesitate şi legitima
apărare 137 .
318. Deosebirea de cauzele care înlătură răspunderea penală.

Acestea sînt prevăzute în titlul VII, art.119 şi urm. C.pen. dintre care se
pot aminti: amnistia, lipsa plîngerii prealabile, prescripţia şi altele. în
cazul acestora infracţiunea, ca temei al răspunderii penale există, cu toate
trăsăturile prevăzute de art.17 C.pen. însă răspunderea penală este
înlăturată de lege prin intervenţia lor, în timp ce în situaţia cauzelor care
exclud caracterul penal al faptei infracţiunea nu se realizează.
SECŢIUNEA a H-a
Legitima apărare
§ 1. Definiţia şi condiţiile legitimei apărări
319. Definiţia legitimei apărări. Legitima apărare este prevăzută

în art.44 C.pen. în aliniatul 2 se prevede că "Este în legitimă apărare acela
care săvîrşeşte fapta pentru a înlătura un atac material direct, imediat şi
injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes obştesc,
şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori
interesul obştesc". Alineatul următor stabileşte că "Este, de asemenea, în
legitimă apărare şi acela care din cauza tulburării sau temerii a depăşit
limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu
împrejurările în care s-a produs atacul".
136 G. Ştefani, G. Levasseur, B. Bouloc, op.cit., p.268 şi urm; N. Giurgiu,

op.cit., vol.I, p.333; Rodica-Mihaela Stănoiu, loan Griga, Tiberiu Dianu, Drept penal,
Partea generală, Ed. Hyperion, Bucureşti, 1992, p.137 şi urm.
137 v. Dongoroz, op.cit., p.419 şi urm.
261
1
I
în baza textului citat, această cauză care înlătură caracterul penal
al faptei constă în apărarea determinată de nevoia de înlătura un atac
material, direct, imediat şi injust, îndreptat împotriva unei persoane, a
drepturilor sale, ori împotriva unui interes public, care pune în pericol
grav valorile indicate, apărare care se realizează prin săvîrşirea unei fapte
prevăzute de legea penală, proporţională cu gravitatea pericolului şi cu
împrejurările în care s-a produs atacul (de exemplu o persoană este
atacată în timpul nopţii de o alta cu un corp tăios, iar ea se apără săvîrşind
o vătămare corporală).
320. Condiţiile legitimei apărări. Din reglementarea legitimei

apărări rezultă că această instituţie presupune două laturi şi anume, atacul
şi apărarea. Legea instituie anumite condiţii atît pentru atac, cît şi pentru
apărare, în lipsa cărora legitima apărare devine inexistentă 138 .
321. Atacuî şi condiţiile sale. Legitima apărare presupune în

primul rînd un atac, o acţiune agresivă care justifică apărarea prin
mijlocirea căreia se înlătură atacul.
Prin atac se înţelege o acţiune săvîrşită cu intenţia de a vătăma
valorile sociale prevăzute la art.44 alin.2 C.pen. adică persoana, drepturile
acesteia ori interesul public 139 . Există atac în sensul legii penale cînd o
persoană se îndreaptă asupra alteia cu intenţia de a o vătăma sau ucide,
acţionînd cu un corp tăios, dur, cu armă sau prin alte mijloace apte a
produce rezultatul urmărit.
Potrivit legii - art.44 alin.2 - atacul trebuie să îndeplinească
a) să fie material, direct, imediat şi injust;
b) să fie îndreptat împotriva unei persoane, a drepturilor acesteia
ori împotriva unui interes public;
c) să pună în pericol grav valorile arătate (persoane şi drepturile ei,
interesul public).
322.a. Atacul să fie un material, direct, imediat şi injust.

a ). Atac material. O primă caracteristică a atacului este aceea de a
fi material. Atacul este material cînd se realizează prin fapte de natură să
!38 V. Ionescu, Legitima apărare şi starea de necesitate, Editura ştiinţifică,

Bucureşti, 1972, p.50 şi urm.
!39 v. Dongoroz, Explicaţii teoretice ..., vol.I, op.cit., p.350.
262
provoace modificări materiale, fizice asupra valorilor împotriva cărora se

îndreaptă (de exemplu ridicarea armei pentru a ucide). De regulă atacul se
produce prin folosirea forţei fizice sau a acesteia asociată cu anumite
obiecte contondente, tăioase, substanţe inflamabile ori a altor mijloace
apte a produce urmarea dorită de făptuitor. Atacul trebuie să constea într-
o manifestare concretă din partea agresorului. Atacul săvîrşit prin violenţe
verbale (insulta, calomnia) sau prin ameninţări nu constituie un atac
material în sensul art.44 C.pen. împotriva lui se poate invoca în apărare
circumstanţa atenuantă a provocării, dacă sînt îndeplinite condiţiile
prevăzute de -dispoziţia legală care o consacră (art.73 litera b). Nu-
constituie atac în sensul legii penale acţiunea agresivă săvîrşită de un,
iresponsabil sau un minor care nu răspunde penal; fapta comisă pentru a
înlătura o asemenea acţiune poate beneficia de starea de necesitate (art.45
C.pen.).
2
a ). Atac direct. Atacul este direct cînd prin el se creează, un
pericol ce ameninţă direct valorile ce pot îorma obiectul legitimei apărări.
Atacul este direct în primul rînd cînd între acţiunea agresorului şi victimă
există un contact fizic nemijlocit, de exemplu cînd agresorul se'îndreaptă
împotriva victimei cu un corp tăios pe care îl poate aplica direct asupra
corpului acestuia. Dar, atacul este direct, în sensul legii penale, şi în cazul
în care, sub aspect fizic, nu există un contact nemijlocit cu valoarea pusă
în pericol, însă în felul în care se acţionează, aceasta este direct
ameninţată. O astfel de situaţie există atunci cînd o persoană voind să
ucidă pe alta, ce se află într-o cabină suspendată la o anumită înălţime,*
încearcă să taie cablul care susţine cabina. în ambele situaţii atacul este
direct întrucît s-a creat un pericol care ameninţă viaţa victimei.
a3). Atac imediat. Caracterul imediat al atacului fixează în timp
desfăşurarea acestuia, încadrîndu-1 într-un anumit interval, în care poate
interveni o apărare legitimă. Prin atac imediat se înţelege atît atacul
iminent cît şi atacul actual.
Atacul iminent constă în actul de agresiune care este pe punctul de
a se produce, care ameninţă cu realizarea lui, existînd certitudinea
înfăptuirii sale 140 . Se poate vorbi de un atac iminent în cazul în care
agresorul îndreaptă mîna spre buzunar pentru a scoate arma sau cuţitul şi
a lovi. Atacul iminent nu trebuie confundat cu atacul eventual, adică cu
actul de agresiune posibil a se produce în viitor. împotriva unui astfel de
1 4 0
G.Antoniu, C. Bulai, op.cit., p.216, 219.
263
atac nu se poate invoca legitima apărare întrucît nu s-a creat starea de

iminenţă a atacului. Atacul eventual poate fi preîntîmpinat prin luarea
unor măsuri de precauţie care să nu constea în fapte prevăzute de legea
141
penală .
Atacul este actual cînd se află în curs de desfăşurare, în evoluţia
sa, pînă în momentul consumării. Deci, atacul actual se încadrează din
momentul începerii sale, înaintea căruia poate fi iminent, şi pînă în
momentul consumării. în tot acest interval apărarea poate interveni pentru
142
a respinge atacul . Dacă atacul s-a consumat nu se mai poate invoca
legitima apărare, întrucît nu sînt întrunite condiţiile legii în ce priveşte
desfăşurarea în timp a atacului, cînd valoarea este supusă pericolului de a
fi lezată.
Dacă agresorul a fost dezarmat şi trîntit la pămînt dar continuă să
atace victima, se poate considera că atacul este în plină desfăşurare, că
este un atac imediat care justifică apărarea din partea celui atacat.
Aşa cum s-a precizat mai sus un atac consumat nu mai justifică un
act de apărare. în acest sens s-a decis în practica judiciară că nu există
legitimă apărare dacă agresorul, după ce a lovit victima, s-a retras din faţa
acesteia, după care victima i-a aplic"at o lovitură, sau cînd agresorul a fost
dezarmat şi a încercat să se salveze prin fugă, iar cel ce fusese atacat 1-a
urmărit şi i-a aplicat o lovitură mortală. Acţiunea care se produce după
consumarea atacului are la rîndul său caracterul unui act de agresiune şi
nu a unei apărări legitime.
a4). Atac injust. Prin atac injust se înţelege acea comportare, acea,
acţiune care nu are un temei legal, care nu se îndeplineşte pe baza unui
drept şi în condiţiile legii.
Un anumit act care poate fi considerat sub aspectul caracteristicilor
sale exterioare ca un atac, este just cînd legea permite efectuarea sa, cum
ar fi în cazul unor anumite competiţii sportive (box, lupte), sau a
îndeplinirii unor anumite activităţi de către organele judiciare dintre care
se poate aminti executarea mandatului de arestare etc.
în literatura juridică s-a pus problema dacă se poate invoca
iegitima apărare in respingerea unui atac injust ce provine din partea unui
organ oficial care îşi exercită în mod abuziv atribuţiile de serviciu.
Răspunsul este afirmativ întrucît conduita funcţionarului în aceste condiţii
1 4 1
Trib. Suprem, s.p.dec.nr.354/l981, R.R.D., nr.12, 1981, p.108.
1 4 2
D. Clocotici, Unele probleme privind legitima apărare, R.R.D., nr.3/1978,
p.36, 37; C. Mitrache, op.cit., p. 178.
264
poate avea aspectul unui atac în sensul legii penale care să justifice
acţiunea de apărare a celui atacat.
în unele cazuri apărarea unei persoane aflate în stare de legitimă
apărare, prin caracterul ei excesiv, disproporţionat poate să se transforme
faţă de agresorul iniţial într-un atac injust care să genereze faţă de acesta
o stare de legitimă apărare, sub imperiul căreia să reacţioneze în vederea
apărării sale prin săvîrşirea unei fapte prevăzute de legea penală.
323. b. Atacul să fie îndreptat împotriva unei persoane, a

drepturilor sale ori împotriva interesului obştesc. Atacul, ca primă
latură a legitimei apărări, trebuie să fie îndreptat împotriva valorilor
prevăzute de lege. Astfel, se poate îndrepta împotriva persoanei, fiind de
natură a-i vătăma viaţa, integritatea corporală, sănătatea, libertatea şi alte
valori cărora legea ie conferă protecţie. Poate realiza apărarea atît
persoana împotriva căreia s-a îndreptat atacul cît şi o altă persoană
prezentă la locul săvîrşirii atacului care efectuează acte de apărare în
favoarea celui atacat. Obiect al atacului îi pot constitui şi drepturile
persoanei, altele decît cele referitoare la existenţa sa fizică şi morală,
adică acele drepturi recunoscute şi apărate de lege (ca dreptul de
proprietate, dreptul la inviolabilitatea domiciliului, dreptul de posesie
etc; este în legitimă apărare persoana care cauzează o suferinţă - lovire -
celui ce a încercat să sustragă un bun de valoare).
Reglementarea în vigoare prevede expres că obiect al atacului
poate fi şi interesul public, înţelegîndu-se prin aceasta nu numai avutul
public, ci orice interese ale colectivităţii care ar putea să fie lezate printr-o
acţiune agresivă, în sfera cărora se includ siguranţa statului, capacitatea
de apărare a ţării, bunul mers al organizaţiilor de stat, a regiilor autonome,
a societăţilor cu capital de stat sau privat etc.
împotriva unui atac de natură a vătăma interesul public poate
interveni orice persoană, indiferent dacă are sau nu o obligaţie de serviciu
în legătură cu interesul pus în pericol.
324. c. Atacul să pună în pericol grav persoana, drepturile sale

ori Interesul obştesc. Atacul caracterizat în felul de mai sus pentru a da
naştere stării de legitimă apărare trebuie să creeze un pericol grav pentru
o persoană atacată, pentru drepturile sale ori pentru interesul public.
Instituind această condiţie legea a pornit de la ideea că numai un pericol
grav creează celui ce se apără o stare specială de constrîngere sub
265
Drept pena!. Partea generală
imperiul căreia reacţionează. Aeţiomnd în aceste condiţii cel ce se apără

este lipsit de posibilitatea de a-şi determina în mod liber voinţa, ceea ce
exclude vinovăţia faţă de fapta săvîrşită143.
Caracterul grav al pericolului rezultă din urmările grave pe care le-
ar putea produce dacă nu s-ar interveni, urmări care ar putea consta în
pierderea vieţii, vătămarea corporală 144 , distragerea unui bun, sustragerea
unui document. Gravitatea pericolului trebuie apreciată în raport de
situaţiile concrete, în anumite cazuri gravitatea acestuia fiind dată nu
numai de valoarea atacată ci şi de condiţiile de loc şi de timp în care s-a
produs atacul şi de toate circumstanţele cauzei prin a căror intervenţie se
poate spori (intensitatea) gravitatea sa.
325, B. Apărarea şi condiţiile sale. Legitima apărare aşa cum

rezultă şi din denumirea sa, presupune o reacţiune, un act de apărare
împotriva agresiunii injuste. Prin apărare se înţelege, deci. actul prin cei
atacat sau persoana care îi vine în ajutor încearcă să înlăture atacul cu
caracteristicile prevăzute de lege. Apărarea, 1» rîndul ei, trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
a. să se realizeze prin săvîrşirea unei fapte prevăzute de legea
penală şi sa fie necesară pentru a înlătura atacul;
• b. fapta să fie proporţională cu gravitatea pericolului şi cu
împrejurările în care s-a-produs atacul;
326. a. Să se realizeze prin săvîrşirea unei fapte prevăzute de

legea penală şi să fie necesară pentru a înlătura atacul. Pentru a se
pune problema legitimei apărări, se cere, deci, ca apărarea prin care se
înlătură atacul să se realizeze prin săvîrşirea unei fapte prevăzute de legea
145
penală (faptă de vătămare a integrităţii corporale, omor etc). Această
faptă poate fi consumată sau rămasă în faza tentativei pedepsibiie. Fapta
prin care se înlătură atacul poate fi săvîrşită atît de persoana împotriva
căreia s-a îndreptat atacul cît şi de altă persoană care a venit în ajutorul
celui atacat, dacă sînt realizate condiţiile legii. Nu se cere din partea
interyenientului, a celui venit în ajutorul celui atacat, să aibă anumite
* 4 3 V. Dongoroz, Explicaţii teoretice..., vol.I, op.cit., p.354; Gh. Dărîngă,

Codul penal comentat... Partea generală, op.cit., p.333
1 4 4
Tribunalul Suprem, S. P., dec.nr.91/1989, R.R.D , nr.9-12, 1989, p.145.
1 4 5
V. Dongoroz, Explicaţii teoretice..., vol.I, p.354. 355; C. Mitrache, op cit.,
p.105, 106.
266
TITLUL IU. Infracţiunea
legături de rudenie sau afecţiune cu acesta. Pentru ca fapta să fie

considerată în stare de legitimă apărare trebuie să intervină în anumite
limite de timp Şi anume, din momentul în care atacul este iminent şi pînă
în momentul consumării sale, să fie deci necesară 146 . O acţiune de apărare
în afara acestor limite nu poate fi justificată şi nu i se poate înlătura
caracterul penal al faptei prin invocarea legitimei apărări, întrucît cel care
a efectuat apărarea nu s-a aflat în stare de legitimă apărare, stare descrisă
şi limitată de lege în art.44 alin.2. O. acţiune înfăptuită după consumarea
atacului poate beneficia de atenuanta provocării dacă sînt realizate
condiţiile prevăzute în art.73 lit.b C.pen.
327. b) Fapta să fie proporţională cu gravitatea pericolului şi

cu împrejurările în care s-a produs atacul. Pentru ca apărarea să. fie
legitimă trebuie să existe un raport de proporţionalitate între fapta
săvîrşită în apărare şi atacul care a determinat-o, deci să existe o oarecare
echivalenţă între cele două laturi 147 . Un atac manifestat sub forma unei
vătămări nu justifică o reacţie energică care ar duce la uciderea
agresorului, de asemenea, nu există proporţionalitate cînd pentru a
respinge un atac îndreptat împotriva unui bun material se suprimă viaţa
celui ce a atacat 148 . Proporţionalitatea dintre atac şi apărare nu înseamnă o
echivalenţă matematică între laturile legitimei apărări. Chiar dispoziţiile
legii - art.44 alin.3 - cer ca fapta să fie proporţională cu gravitatea
pericolului şi cu împrejurările în care s~a produs atacul. în stabilirea
proporţiei dintre atac şi apărare trebuie să se ia în considerare şi
împrejurările în care s-a produs atacul şi nu numai evaluarea raportului
dintre atac şi apărare în sine, deoarece unele dintre acestea pot să
sporească gravitatea pericolului, ceea ce justifică o apărare mai intensă,
cu mijloace mai energice din partea celui atacat (de exemplu atacul s-a
produs în timpul nopţii, într-un loc izolat, asupra unei persoane bolnave,
al unei femei gravide etc).
1 4 6
Trib. Suprem, s.p.dec, nr.1056/1981, R.R.D., nr.2, 1981, p.68; Trib.
Suprem, s.p.dec.nr.474/1981, R.R.D., nr.12, 1981, p.108.
1 4 7
Trib. Suprem, s.p.dec.nr. 1234/1984, R.R.D., nr.7, 1985, p.75; Trib.
Suprem, s.p.dec.nr.880/1981, R.R.D., nr.l, 1982, p.64; Tribunalul Suprem
s.p.dec.nr. 1563/1988, R.R.D,, 1989, p.77.
1 4 8
Tribunalul jud. Dolj, dec.pen.nr.947/1980, R.R.D., nr.8, 1981, p.53, cu
Note; î Sever Ciocoiu, ÎI V. Pătulea.
267
Nu se pot stabili criterii apriorice în raport de care să se aprecieze
proporţionaiitalea dintre atac şi apărare. Numai după săvîrşirea faptei -
ex. post - în funcţie de toate împrejurările cauzei, se poate constata dacă
apărarea a fost proporţională cu atacul. La aprecierea proporţionalităţii
organele judiciare vor lua în considerare toate împrejurările obiective şi
subiective a săvîrşirii faptelor, intensitatea atacului, obiectul spre care s-a
îndreptat, mijloacele folosite de agresor şi modul lor de folosire, forţa şi
posibilităţile agresorului şi ale celui ce se apără (vîrsta, starea sănătăţii,
sexul), numărul agresorilor şi a celor ce se apără (se poate ca alături de
cel ce se apără să intervină o altă persoană), timpul şi locul în care s-a
149
desfăşurat atacul şi actul defensiv .
Apărarea este legitimă şi atunci cînd cel atacat s-ar fi putut salva
prin fugă, prin implorarea milei agresorului, alarmă sau alte posibilităţi
precum şi atunci cînd s-ar fi putut aştepta la atacul înfăptuit.
§ 2. Excesul de apărare
328. Excesul justificat. Sînt situaţii cînd cel atacat sau persoana
care a intervenit în ajutorul acestuia reacţionează mai puternic, apărarea
fiind disproporţionată faţă de gravitatea pericolului şi de împrejurările în
care a avut ioc atacul. Dacă acest exces de apărare se datoreşte tulburării
sau temerii creată de starea de legitimă apărare, în aceste .condiţii el este
asimilat cu legitima apărare, producînd toate consecinţele pe care legea le
leagă de această cauză. Excesul de apărare în condiţiile arătate este
denumit în literatură exces justificat, fiind consacrat în art.44 alin.3
C.pen. Potrivit textului citat "Este de asemenea în legitimă apărare şi
acela care din cauza tulburării sau temerii a depăşit limitele unei apărări
proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a
produs atacul".
Excesul justificat presupune existenţa următoarelor condiţii:
a) Să existe o stare de legitimă apărare adică înfăptuirea unui atac
cu toate condiţiile prevăzute de lege şi a unei apărări determinate de actul
de agresiune. Nu se poate admite excesul de apărare în situaţia în care
actul de apărare a început înainte să devină iminent sau cînd s-a continuat
149 Tribunalul Suprem, s.p.dec.nr. 1536/1986, nr.4, 1989, p.78; Trib. Suprem,
s.p.dec.nr.2791/1983, R.R.D., nr.9, 1984, p.78; Trib. Suprem, s.p.dec.nr. 111/1984 Jw
Repertoriu... pe anii 1981-1985, op.cit., p. 178.
268
şi după consumarea atacului, cînd nu mai era necesară înlăturării

acestuia150, Nefiind întrunite condiţiile stării de legitimă apărare nu se
ooate vorbi nici de depăşirea limitelor legitimei apărări, adică de
depăşirea unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu
împrejurările în care s-a produs atacul.
b) Excesul justificat mai presupune, o apărare mai intensă,
excesivă în raport cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a
produs atacul. Apărarea este excesivă cînd cel împotriva căruia s-a
îndreptat atacul acţionează cu mijloace mai energice decît agresorul.
c) în sfîrşit, legea mai impune condiţia ca apărarea dispro-
porţionată să se datoreze tulburării sau temerii în care s-a aflat cel atacat
sau' cel ce a intervenit în apărare, stare determinată de agresiunea
declanşată. De multe ori cel ce săvîrşeşte fapta poate depăşi limitele unei
apărări proporţionale datorită împrejurării că nu poate să-şi dea seama,
datorită emoţiei şi tulburării în care se află, de limitele acceptabile ale
apărării sale. Pentru a stabili dacă, într-adevăr, făptuitorul s-a aflat într-o
stare specială psihică - tulburare sau temere - instanţa va trebui să
examineze împrejurările în care s-a produs atacul precum şi condiţia
psiho-fizică a celui atacat 151 .
Excesul justificat fiind asimilat cu legitima apărare, înlătură
caracterul penal al faptei prin lipsa vinovăţiei. Cînd depăşirea limitelor
legitimei apărări nu se datoreşte tulburării sau temerii, excesul de apărare
este denumit scuzabil şi constituie circumstanţă atenuantă obligatorie,
prevăzută în art.73 lit.a C.pen.
329. Excesul scuzabil. Există atunci cînd apărarea dispro-

porţionată nu a fost determinată de starea de tulburare sau temere ci de un
sentiment de revoltă, indignare sau mînie. Excesul acuzabil constituie o
circumstanţă atenuantă obligatorie fiind denumită de lege - art.73 lit.a -
depăşirea limitelor legitimei apărări, (a se vedea circumstanţele atenu-
ante) 152 .
r
1 5 0
Trib. Suprem, s.p.dec.nr. 1234/1984, R.R.D., nr,7, 1985, p.75; Trib.
Suprem, s.p.dec.nr 281/1989, Dreptul, nr.3, 1990, p.72.
L. Biro, Consideraţii referitoare la depăşirea limitelor legitimei apărări, în
R.R.D., nr.3/1970, p.110 şi urm.
1 5 2
M. Basarab, op.cit., p.381, 382.
269
§ 3, Efectele legitimei apărări
Legitima apărare are ca efect înlăturarea caracterului penal al

faptei săvîrşite în vederea înlăturării atacului. O astfel de faptă deşi este
prevăzută de legea penală nu constituie infracţiune în condiţiile date,
întrucît îi lipseşte o trăsătură esenţială a acesteia şi anume vinovăţia.
Făptuitorul acţionînd sub imperiul nevoii de a se apăra, efectuînd apărarea
sub presiunea constrîngerii exercitată de atac este lipsit 'de posibilitatea de
a-şi determina în mod liber voinţa. Lipsind libertatea de voinţă lipseşte şi
vinovăţia ca trăsătură ce caracterizează infracţiunea.
Legitima apărare înlăturînd vinovăţia produce efecte in personam,
adică numai în privinţa persoanei pare a comis fapta în stare de legitimă
apărare, care se afla sub imperiul stării speciale create de atac. Dacă la
înlăturarea atacului au participat şi alte persoane, va trebui să se verifice
condiţiile cerute de lege în raport cu fiecare intervenient şi numai în
măsura în care acestea se realizează să se dea efectul prevăzut de lege.
§ 4. Conexiunea legitimei apărări cu alte cauza care exclud caracterul

penal al faptei
Legitima apărare poate să se afle în concurs cu starea de

necesitate, spre exemplu atunci cînd pentru a se apăra, persoana împotriva
căreia s-a îndreptat atacul, • a tras un foc de armă care a vătămat grav
integritatea corporală a altei persoane sau a pătruns cu forţa în locuinţa
altuia; va exista legitimă apărare în raport cu riposta dată agresorului şi
stare de necesitate faţă de vătămarea corporală produsă persoanei
nevinovate sau cu violarea de domiciliu sau distragerea realizată prin
forţarea uşii în vederea pătrunderii în locuinţa străină. Legitima apărare
poate veni în concurs şi cu eroarea de fapt cînd cel atacat respinge atacul
vătămînd din eroare o altă persoană decît pe agresor sau cînd înfăptuieşte
o apărare excesivă fiind în eroare asupra intensităţii atacului 153 .
1
^ V. Dongoroz în Explicaţii teoretice ..., vol.I, op.cit, p.359; C. Bulai, op.cit.,

p.247. . • '
270
SECŢIUNEA a IH-a
Starea de necesitate
§ 1. Definiţia şi condiţiile stării de necesitate
330. Definiţia stării de necesitate. Viaţa a demonstrat că pot

exista situaţii cînd anumite valori sociale, pe care legea le ocroteşte, sînt
puse în pericol, iar salvarea acestora este posibilă numai prin săvîrşirea
unei fapte prevăzute de legea penală. Următoarele exemple pot ilustra
astfel de situaţii: izbucnind un incendiu în locuinţa unei persoane în care
se află un copil, tatăl acestuia sau o persoană străină, care avea cunoştinţă
de existenţa copilului în încăperea incendiată, distruge intrarea
apartamentului vecin sau un perete al acestuia pentru a pătrunde în
locuinţă şi a salva viaţa copilului; o persoană găsind o alta accidentată
grav în timpul nopţii pe o stradă mai puţin circulată se foloseşte de un
autovehicul parcat în faţa unui imobil pentru a o transporta la spital în
vederea salvării sale. Atît distrugerea cît şi luarea autovehiculului sînt
fapte prevăzute de legea penală (art.217 şi 208 C.pen.), care au fost
sâvîrşite în vederea salvării valorilor umane pe care legea le proteguieşte.
Deşi prevăzute de legea penală, faptele comise nu constituie infracţiuni
întrucît au fost săvîrşite în stare de necesitate, înlăturîndu-se prin
sâvîrşirea lor pericolul ce ameninţa viaţa celor două persoane.
Potrivit art.45 C.pen.: "Este în stare de necesitate acela care
săvîrşeşte fapta pentru a salva de la un pericol iminent şi care nu putea fi
înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau
un bun important al său ori al altuia sau un interes public". în baza
prevederii legale se poate defini starea de necesitate ca fiind situaţia în
care se află o persoană care, pentru a salva de la un pericol iminent viaţa,
integritatea corporală sau sănătatea sa, ori a altei persoane-, un buh
important al său ori al altuia, ori un interes public săvîrşeşte o faptă
prevăzută de legea penală neavînd alt mijloc de înlăturare a pericolului, O
asemenea cauză figurează şi în alte legislaţii străine 154 .
1D4
A se vedea C.pen. rus, art.14; C.pen. cehoslovac, art.14; C.pen. ungar,
art.26; C.pen. bulgar, art.13; C.pen. italian, art.54; C.pen. spaniol, art.57; C.pen.
francez, nu cuprinde o reglementare similară, însă doctrina şi jurisprudenţa admit efectul
271
Drepţpeiwl. Partea generală
§ 2. Condiţiile stării de necesitate
Starea de necesitate implică, ia rîndul său, două laturi:

1. pericolul şi
2. salvarea de la pericol.
Aceste laturi trebuie să realizeze, fiecare, în parte, anumite condiţii
prevăzute în art,45 C.pen.
331.. Â. Pericolul şl condiţiile saîe. Starea de necesitate presupune

mai întîi ivirea pericolului care determină actul de salvare. Prin pericol se
înţelege o primejdie pentru valorile prevăzute şi apărate de lege. Pericolul
poate proveni de la un fenomen al naturii cum ar fi un cutremur, _
inundaţie, surpare ori alunecare de teren, sau se poate datora unei energii
umane - o comportare imprudentă care provoacă un incendiu -, ori
apariţiei unei fiinţe periculoase, sau unor energii animate inumane
(animale periculoase), sursa pericolului putînd consta şi în altă
împrejurare.
Pericolul oricare ar fi sursa sa, trebuie să îndeplinească
a) să fie iminent şi
b) să ameninţe valorile indicate limitativ în art.45 alin.2 C.pen.
332. a. Pericolul să fie iminent, O primă condiţie pe'care trebuie

să o realizeze pericolul, este aceea de a fi iminent, adică să ameninţe cu
producerea sa, să fie în imediata apropiere a înfăptuirii sale, fără a mai fi
posibil a se lua măsuri de preîntâmpinare a lui. Dacă legea impune
condiţia ca pericolul să fie iminent, cu atît mai mult acesta se realizează
cînd pericolul a devenit actual, cînd a început desfăşurarea sa, cînd s-a m
produs efectiv, cu condiţia să nu fi adus încă atingere valorilor ocrotite de
lege, întrucît afetul de salvare nu ar mai avea obiect, nu ar mai fi necesar.
Dacă pericolul a trecut nu mai poate exista stare de necesitate care să
justifice actul de salvare. De asemenea un pericol care se va produce în
viitor nu conferă caracter de necesitate unei fapte care s-ar comite în
vederea prevenirii sale. împotriva acestuia se pot lua măsuri de prevenire
prin mijloace licite.
justificativ al stării de necesitate. A se vedea G. Ştefani, G. Levasseur, op.cit., p.356 şi

urm.
272
TULUL UI. Infracţiunea
Pericolul trebuie sa fie real şi vădit. O simplă bănuială sau

impresie a declanşării unui pericol nu poate justifica actul de salvare.
333. b. Pericolul sa ameninţe anumite valori pe care legea le

Indică limitativ în .art.45 alin.2 C.pea. ÎB ordinea prevăzută de lege,
pericolul trebuie să ameninţe viaţa, integritate corporală ori sănătatea unei
persoane - a persoanei proprii sau a alteia. Cînd se apără aceste valori
aparţinînd altei persoane, legea nu cere ca cel ce salvează valorile să fie
rudă cu cel ameninţat de pericol sau să se afle în anumite raporturi cu
acesta (de afecţiune, de prietenie etc).
- Legea mai prevede printre valorile ce pot fi salvate de la pericol
şi "un bun important" al făptuitorului sau al altuia. Prin bun important se
înţelege un bun în sensul cel mai larg al cuvîntului, care prin natura,
destinaţia, valoarea sa artistică, ştiinţifică sau istorică impune şi justifică
acţiunea de salvare de la pericol (spre exemplu salvarea locuinţei proprii
de la un incendiu, a unei clădiri publice, uzine, a unor instalaţii de valoare
în procesul economic, a unei opere de artă, piese rare de muzeu,
documente istorice etc).
- Obiect al actului de salvare poate fi şi interesul public avînd
acelaşi sens ca şi în cazul legitimei apărări.
e) Pericolul sâ fi fost Inevitabil. Prin această condiţie se înţelege
că pericolul nu a putut fs înlăturat decît prin săvîrşirea faptei prevăzute de
legea penală. Această condiţie trebuie examinată în contextul stării de
necesitate, a săvîrşirii faptei şi a posibilităţilor de apreciere a persoanei
ameninţate de pericol, aflată într-o stare specială de constrîngere
155
psihică.
334. B. Actul de salvare şi condiţiile sale. A doua latură a stării

de necesitate o constituie actul de salvare a valorilor ameninţate prin
pericolul caracterizat mai sus, care la rindul său trebuie să îndeplinească
mai multe condiţii:
a) să se realizeze prin săvîrşirea unei fapte prevăzute de legea
penală;
b) să fi constituit singurul mijloc de înlăturare a pericolului şi să fi
fost necesară pentru înlăturarea lui;
1 5 5
273
c) prin săvîrşirea faptei să nu se cauzeze urmări vădit mai grave

decîî acelea care s-ar fi produs, dacă pericolul nu era înlăturat.
335. a). Să se realizeze prin săvîrşirea unei fapte prevăzute de

legea penaiă. Starea de necesitate presupune ca salvarea de la pericol a
valorilor menţionate să se realizeze prin săvîrşirea unei fapte prevăzută de
legea penală. Faptele prevăzute de legea penală, necesare pentru salvarea
valorilor de la pericol, nu sînt limitate numai la anumite categorii cum ar
fi distrugerea, însuşirea unui bun, vătămarea corporală etc..., ci acela care
se află supus pericolului sau o altă persoană care a venit în ajutorul
celeilalte poate săvîrşi orice faptă, natura sa fiind determinată de valoarea
salvată şi de împrejurările în care a avut loc operaţiunea de salvare. De
asemenea, este ireîevant dacă fapta prevăzută de legea penală a fost
săvîrşită de cel ce se afla în pericol sau de o persoană care a intervenit în
ajutorul alteia aflată în pericol.
336. b). Săvîrşirea faptei să fi constituit singura! mijloc de

înlăturare a pericolului, "să î! fost necesară pentru înlăturarea Iui.
Această condiţie rezultă expres din art.45 alin.2 C.pen. care prevede că
pericolul iminent "nu putea fi înlăturat altfel" decît prin săvîrşirea acelei
fapte. Numai în cazul în care săvîrşirea faptei prevăzută de legea penală a
constituit unica posibilitate de salvare de la pericol, se poate spune că
fapta a fost necesară, că a existat o stare de necesitate. Cerinţa legii la
care ne referim trebuie examinată în raport cu condiţia psihică a
făptuitorului existentă în momentul săyîrşirii faptei, în sensul că trebuie
să se constate că aceasta a considerat, în condiţiile date, că pericolul nu
putea fi înlăturat prin alte mijloace, chiar dacă în fapt existau şi alte
posibilităţi de înlăturare a lui, pe care, datorită tulburării sale psihice,
creată de starea specială în care s-a aflat, nu le-a prevăzut. Dacă
făptuitorul şi-a dat seama că pericolul putea fi înlăturat şi prin alte
mijloace şi nu le-a folosit, ci a ales calea săvîrşirii faptei prevăzute de
legea penală, nu va putea invoca starea de necesitate.
337. c), Priîî săvîrşirea faptei să nu se cauzeze urmări vădit

mai grave decîî acelea care s-ar fi produs dacă pericolul nu era
înlăturat» Dacă se produc astfel de urmări - mai grave - iar făptuitorul nu
şi-a dat seama datorită stării psihice în care s-a aflat, înseamnă că a
acţionat fără vinovăţie, operînd cauza legală a stării de necesitate. în cazul
274
în care şi-a dat seama că pricinuieşte urmări vădit mai grave decît acelea
care s-ar fi putut produce, aşa cum prevede art.45 alin.3 C.pen., persoana
nu mai este în stare de necesitate. în acest caz beneficiază de circumstanţa
atenuantă obligatorie prevăzută în art.73 litera a) C.pen., denumită
depăşirea limitelor stării de necesitate.
§ 3. Efectele stării de necesitate
Starea de necesitate înlătură caracterul penal al faptei deoarece

fapta comisă în condiţiile cunoscute nu apare ca fiind săvîrşită cu
vinovăţie. Lipsa vinovăţiei rezultă din împrejurarea că a comis-o sub
imperiul constrmgerii speciale în care s-a aflat datorită ameninţării
pericolului grav ce ameninţa valorile prevăzute de lege. Dacă acţiunea de
salvare a fost realizată de mai multe persoane condiţiile stării de
necesitate vor trebui examinate în raport cu fiecare în parte 1 5 6 .
§ 4. Conexiunea stării de necesitate cu alte cauze care exclud caracterul

penal al faptei.
Starea de necesitate poate fi corelată cu legitima apărare cînd o

persoană aflată în stare de legitimă apărare reacţionează împotriva
agresorului lezîndu-l, iar apoi atacul continuînd să fie iminent sau actual
se salvează pătrunzînd cu forţa în locuinţa altei persoane (violare de
domiciliu) sau luînd un autovehicul parcat în apropiere pentru a scăpa de
urmărirea agresorului (furt de folosinţă a autovehiculului). Starea de
necesitate poate veni în concurs şi cu eroarea de fapt, de exemplu în
situaţia cînd cel ce vrea să se salveze săvîrşeşte o faptă prevăzută de legea
penală deşi existau şi alte posibilităţi de salvare a valorii, asupra cărora a
fost în eroare.
1 5 6
V. Dongoroz, Explicaţii teoretice..., vol.I, op.cit., p.371.
275
SECŢIUNEA a IV-a
Construigerea fizică şi constrângerea'morală.
§ 1. Constrîngerea fizică
338. Definiţia constrîngerii fizice. Codul penal în vigoare a

consacrat constrîngerea fizică în ari.46 alin.l, potrivit căraia "Nu
constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, săvîrşită din cauza
unei constrîngeri fizice căreia făptuitorul nu i-a putut rezista".
în baza acestei prevederi legale se poate defini constrîngerea fizică
ca fiind situaţia în care o persoană săvîrşeşte o faptă prevăzută de legea
penală sub imperiul unei energii străine exercitate asupra sa (a fizicului
.său), căreia nu i-a putut rezista. Spre exemplu, falsul în acte publice este
săvîrşit sub imperiul constrîngerii fizice cîrid mîna celui care a comis
falsul a fost condusă de rhîna altei persoane mai puternice căreia
făptuitorul ni i-a putut rezista.
339. Condiţiile constrîngerii fizice.

A. Să existe o acţiune de constrîngere exercitată asupra fizicului
persoanei;
B. Persoana constrînsă să nu fi avut posibilitatea de a rezista
acţiunii de constrîngere;
C. Să săvîrşească o faptă prevăzută de legea penală.
340. A. Să existe o acţiune de constrîngere exercitată asupra

fizicului persoanei, O primă condiţie impune intervenţia unei energii
străine care acţionează direct asupra celui constrîns, însă asupra fizicului
său, nu a voinţei sale, întrucît pentru situaţia din urmă se poate invoca
constrîngerea morală. Energia trebuie să acţioneze în momentul săvîrşirii
faptei. Sub puterea energiei de care este stăpînit trebuie să înfăptuiască o
acţiune, deşi legea o interzice, sau să rm îndeplinească un act, la
efectuarea căruia este obligat prin lege. Energfe care îl determină să
acţioneze poate fi neanimată (o.forţă a naturii) sau animată, caz îrr care
poate fi de natură umană (privarea de libertate a unei persoane pusă în
imposibilitatea de a denunţa o infracţiune din cele prevăzute în art.262
C.pen., la care este obligat prin lege) sau inumană.
276
Se află în stare de constrîngere fizică funcţionarul ce asigură

circulaţia pe căile ferate, care fiind imobilizat nu poate lăsa bariera la
pasaj în timpul trecerii trenului, iar prin circulaţia liberă a vehiculelor se
produce un accident soldat cu pagube materiale şi victime omeneşti. De
asemenea, se află în aceeaşi situaţie gardianul imobilizat de un grup de
condamnaţi care evadează.
Pentru faptele produse nu poate răspunde nici funcţionarul de la
căile ferate, nici gardianul, care deşi au avut reprezentarea consecinţelor
ce se pot produce, au fost lipsite de libertatea de a acţiona în vederea
zădărnicirii lor, datorită imobilizării în care s-au aflat.
341. B. Persoana constrînsă să nu fi avut posibilitatea de a

rezista acţiunii de constrîngere. Pentru existenţa constrîngerii fizice nu
este suficient să se execute o acţiune de constrîngere asupra fizicului unei
persoane, ci se mai cere ca aceasta să fi fost în situaţia de a nu fi putut
rezista energiei străine exercitate asupra sa. Făptuitorul nu se poate opune
forţei străine care acţionează asupra sa, cînd aceasta este evident
superioară forţei proprii şi posibilităţilor ce le are la îndemînă pentru a o
contracara, astfel că i se anulează total posibilitatea de a acţiona. Pentru a
se constata că persoana a avut posibilitatea de a se opune şi rezista forţei
străine va trebui să se ia în considerare intensitatea acesteia, persoana
făptuitorului, condiţia sa fizică precum şi toate împrejurările concrete ale
situaţiei date.
342. C. Să săvîrşească o faptă prevăzută de legea penală.

Numai în cazul săvîrşirii unei fapte prevăzute de legea penală se pune
problema înlăturării caracterului său penal, operaţiune care are loc în baza
cauzei legale ce se examinează. Nu interesează încadrarea juridică a
faptei, natura şi gravitatea acesteia fiind dterminată de condiţiile concrete
în care a avut loc acţiunea de constrîngere.
Faptele care se comit sub imperiu! constrîngerii fizice sînt, în
general, fapte de inacţiune întrucît persoana constrînsă avea obligaţia
legală de a face ceva, obligaţie ce nu poate fi îndeplinită datorită
constrîngerii fizice (de exemplu, nedenunţarea unei fapte datorită privării
de libertate). Se poate comite însă şi o faptă de acţiune în cazul săvîrşirii
unui fals în acte oficiale sau a unei fapte de omucidere la care cel ce le-a
comis a fost constfîns fizic.
277
Constrîngerea fizică se deosebeşte de cazul fortuit, prin aceea că în

prima situaţie făptuitorul prevede intervenţia energiei străine şi urmările
ce se pot produce prin acţiunea sa, pe cînd în situaţia cazului fortuit
persoana nu prevede împrejurarea care intervine şi care conduce la
producerea unei urmări păgubitoare 157 .
343. Efectele constrângerii fizice. O faptă comisă sub imperiul

constrîgerii fizice nu este infracţiune întrucît îi lipseşte trăsătura esenţială
a vinovăţiei. Fapta comisă nu poate fi imputată făptuitorului întrucît ea nu
reprezintă expresia voinţei sale libere. Această cauză legală produce"
efecte in personam, numai asupra persoanelor efectiv constrînse. în
situaţia în care constrmgerea s-a realizat de o persoană care a acţionat cu
vinovăţie, aceasta va răspunde pentru fapta comisă.
343^-. Conexiunea constrângerii'fizice cu aite cauze care exclud .

caracterul penal aî faptei. Constrîngerea fizică poate veni în concurs cu
eroarea de fapt, de exemplu în cazul în care o persoană fiind supusă unei
constrângerii fizice săvîrşeşte o faptă prevăzută de legea penală
considerînd, datorită erorii în care se află, că energia fizică îndreptată
asupra sa este irezistibilă (avînd în vedere condiţiile de loc, de timp
etc.) 158 . Poate veni în concurs şi cu constrîngerea morală cînd pe lîngă
determinarea fizică exercitată asupra persoanei se înfăptuieşte şi o
ameninţare cu producerea unui.rău, a unui pericol grav, care nu putea fi
înlăturat decît prin săvîrşirea faptei prevăzută de legea penală.
Constrmgerea fizică poate fi un concurs şi cu legitima apărare sau starea
de necesitate dacă într-un moment de discontinuitate a presiunii fizice
persoana realizează o vătămare asupra celui care a exercitat constrîngerea
sau săvîrşeşte o acţiune de salvare în condiţiile stării de necesitate.
Constrîngerea fizică poate veni în concurs şi cu alte cauze de aceiaşi
natură, ca iresponsabilitatea sau minoritatea.
^7 v. Dongoroz, Explicaţii teoretice .... vol.I, op.cit., p.376; Gh. Dărîngâ,

Codul penal comentat, Partea generală, op.cit., p.351.
1 5 8
C. Bulai, op.cit., vol.I, p.254.
278
§ 2. Constrîngerea morală
344. Definiţia constrîngerii morale. Această cauză este

consacrată în art.46 alin2 C.pen. care prevede că "Nu constituie fapta
prevăzută de legea penală, săvîrşite din cauza unei constrîngeri morale,
exercitată prin ameninţarea cu un pericol grav pentru persoana
făptuitorului ori a altuia, şi care nu poate fi înlăturat în alt mod".
Potrivit acestei dispoziţii se poate defini constrîngerea morală ca
fiind situaţia in care o persoană săvîrşeşte o faptă prevăzută de legea
penală sub imperiul unei ameninţări cu un pericol grav pentru ea sau
pentru o altă persoană, care nu poate fi înlăturat în alt mod.
Se află în situaţia constrîngerii morale, spre exemplu, gardianul
care ameninţat cu un pistol permite evadarea unui condamnat; gestionarul
care fiind ameninţat cu uciderea ar pune la dispoziţia celui ce ameninţă
same de bani sau alte bunuri pe care ie gestionează. în acest caz
constrîngerea nu este exercitată, ca în cazul constrîngerii fizice, asupra
energiei fizice a persoanei ci a psihicului său, prin acte de ameninţare cu
un pericol grav - uciderea - care-i anulează voinţa. -Ameninţarea nu
trebuie să ducă la alterarea facultăţilor psihice, întrucît într-un astfel de
caz se poate invoca iresponsabilitatea. Pentru a înlătura pericolul de care
este ameninţată, persoana săvîrşeşte fapta ce i se impune - înlesnirea
evadării, delapidarea - întrucît acesta nu poate fi înlăturata în alt mod.
Voinţa persoanei, în comiterea faptei, nu este liberă, ci determinată,
dirijată de cel ce exercită ameninţarea. Fapta comisă este lipsită de
vinovăţie, deoarece persoana nu a avut posibilitatea de a-şi determina şi
dirija liber voinţa.
345. Condiţiile constrîngerii morale. Pentru existenţa

constrîngerii morale se cer întrunite următoarele condiţii:
A. Să existe o acţiune de constrîngere prin ameninţare exercitată
asupra unei persoane;
B. Persoana ameninţată - făptuitorul sau altă persoană să fie
expusă unui pericol grav;
C. Pericolul să nu poată fi înlăturat decît prin săvîrşirea faptei
prevăzute de legea penală.
279
346. A. Să'existe o acţiune de constrîngere prin ameninţare

exercitată asupra unei persoane. Această condiţie se realizează atunci
cînd o persoană ameninţă pe alta cu producerea unui pericol grav,
ameninţare care crează în psihicul acesteia o temere puternică sub
imperiul căreia săvîrşeşte fapta prevăzută de legea penală. într-o atare
situaţie persoana nu are posibilitatea de a-şi determina liber voinţa, ci
aceasta se formează sub puterea constrîngerii exercitate asupra sa.
Ameninţarea provine de la o persoană care urmăreşte realizarea faptei
prin intermediul celui ameninţat. Acesta are de ales între alternativa •9
săvîrşirii faptei sau. producerea răului cu care este ameninţat, el sau altă
persoană 159 .
Ameninţarea trebuie să fie serioasă, în sensul că îi formează celui
ameninţat convingerea că, dacă nu săvîrşeşte fapta, răul cu care este
ameninţat, ei sau o altă persoană, se va produce.
347. B. Persoana ameninţată - făptuitorul - sau altă persoană

să fie expusă unui pericol grav. Legea impune condiţia ca persoana să
fie expusă unui pericol grav, întrucît numai în această situaţie poate fi
vorba de constrîngere psihică şi de anihilarea libertăţii de voinţă a celui
ameninţat. Pericolul poate privi atît pe făptuitor, cît şi pe oricare altă 1
persoană, fără să intereseze legăturile acesteia cu făptuitorul. Viaţa
demonstrează că cel ce exercită constrîngerea, ameninţă direct pe
făptuitor sau o rudă a acestuia - copil, părinte etc. - întrucît în asemenea
condiţii tulburarea creată este deosebit de intensă, ceea ce dă certitudinea
că cel ameninţat va săvîrşi fapta prevăzută de legea penală. O asemenea
tulburare se poate produce şi cînd ameninţarea cu producerea unui rău
priveşte o persoană străină. Pericolul trebuie să vizeze viaţa persoanelor,
integritatea corporală, sănătatea şi alte valon aparţinînd persoanei, cărora
legea penală le asigură protecţia sa. Pericolul trebuie să fie actual sau
iminent, pe cale de a se înfăptui, existînd certitudinea producerii sale. în
cazul în care se ameninţă cu un pericol posibil a se produce în viitor, iar
persoana avea şi alte posibilităţi de a-1 înlătura nu va putea invoca
constrîngerea morală pentru a se înlătura caracterul penal ai faptei
săvîrşite (spre exemplu o scrisoare primită ce cuprinde ameninţarea CUJTO
pericol grav, sau un telefon în acelaşi sens nu justifică săvîrşirea faptei
prevăzute de legea penală).
1 5 9
V. Dqrîgoroz, op.cit., p.377.
280
JITLUL III. Infracfiunea_
• 348. C. Pericolul să nu $ oată fi înlăturat decît prin săvîrşirea

faptei prevăzute de legea penală. Cel ameninţat trebuie să sâvîrşească o
faptă prevăzută de legea penală, iar săvîrşirea faptei să fi constituit
singura cale posibilă de a se înlătura pericolul. Legea este severă prin
condiţia impusă, severitate explicabilă prin aceea că în urma ameninţării
se săvîrşeşte o faptă prevăzută de legea penală, care produce o lezare a
anumitor valori sociale, împrejurare care impune condiţia ca săvîrşirea
faptei să fi constituit unica posibilitate de înlăturare a pericolului 160 .
Fapta săvîrşită de cel ameninţat constituie infracţiune dacă se
dovedeşte că a avut şi alte mijloace de înlăturare a pericolului, de
existenţa cărora a fost conştient, pe care însă nu le-a folosit (a avut
posibilitatea să fugă, să dea alarmă, să încunoştiinţeze autorităţile etc),
349. Efectele constrîngerii morale. Constrîngerea morală înlătură

caracterul penal al faptei căreia îi lipseşte trăsătura esenţială a vinovăţiei.
Fapta nu este imputabilă făptuitorului. Va răspunde în calitate de
instigator, cel ce a exercitat constrîngerea, în baza art.31, alin.2, care
consacră participaţia improprie. Se realizează ipoteza a doua a
participaţiei improprii cînd instigatorul acţionează cu intenţie (cel ce a
ameninţat apare ca instigator în raport cu fapta săvîrşită), iar autorul fără
vinovăţie. Constrîngerea morală produce efecte in personam.
349^. Conexiunea constrîngerii morale cu alte cauze care

exclud caracterul penal al faptei.
Constrîngerea morală poate exista în concurs cu legitima apărare
sau starea de necesitate cînd, în prima situaţie, făptuitorul săvîrşeşte o
faptă prevăzută de legea penală (vătămare) împotriva celui ce a realizat
ameninţarea şi în a doua - starea de necesitate - se sustrage de la
ameninţarea cu pericolul grav, săvîrşind o faptă împotriva altei persoane
decît a celui care exercită constrîngerea (se refugiază prin forţă în locuinţa
altei persoane - violare de domiciliu şi eventual - distrugere) 161 .
Contrîngerea morală poate fi în concurs şi cu eroarea de fapt cînd
1 6 0
Trib. Suprem, s.p.dec.nr.3834/1971, R.R.D., nr.10, 1972, p.1978; Judec.
Tg. Mureş, st.p.nr.2427/1970, R.R.D., nr.9, 1978, p.146, cu note; I I. Mureşan, II V.
Papadopol; Trib. Suprem, s.p.dec.nr.2052/1976, Repertoriu... pe anii 1976-1980, op.cit.,
p.78.
1 6 1
C. Bulai, op.cit., p.254.
281
persoana ameninţată săvîrşeşte o faptă prevăzută.de legea penală, dar

pericolul putea fi înlăturat şi în alt mod decît prin săvîrşirea faptei,
împrejurare asupra căreia făptuitorul a fost în eroare datorită tulburării
psihice în care s-a aflat.
SECŢIUNEA a V-a
Cazul fortuit
§ /. Definiţia şi condiţiile cazului fortuit
350. A. Definiţia cazului fortuit. Reglementarea privitoare la

cazul fortuit consacrată în art.47 C.pen. stabileşte că "Nu constituie
infracţiune fapta prevăzută de legea penală, al cărei rezultat este
consecinţa unei împrejurări care nu putea fi prevăzută".
Aşa cum rezultă din dispoziţiile în vigoare, există caz fortuit cînd
acţiunea unei persoane a produs un rezultat pe care persoana nu 1-a
concejmt şi urmărit, rezultat care este consecinţa unei împrejurări ce nu
putea fi prevăzută şi care s~a suprapus peste acţiunea făptuitorului,
întrucît persoana nu a putut prevedea intervenţia energiei străine
suprapuse peste activitatea sa, care a produs urmarea, rezultă că acesteia
i-a lipsit prevederea, factorul intelectiv şi, pe cale de consecinţă,
vinovăţia. Imposibilitatea de a prevedea apariţia împrejurării care a
determinat producerea rezultatului are un caracter obiectiv, în sensul că
apariţia acesteia nu ar fi putut să fie prevăzută de nici o persoană, oricît
de diligentă ar fi fost.
Dacă intervenţia împrejurării care a produs rezultatul nu a fost
prevăzută datorită unor cauze subiective, neprevederea este imputabilă
făptuitorului, caz în care nu se înlătură răspunderea penală. Răspunderea
se va rezolva în lumina prevederilor art. 19 C.pen., care reglementează
formele vinovăţiei. Astfel, dacă făptuitorul nu a prevăzut rezultatul
acţiunii sale dar trebuia şi putea să-1 prevadă, răspunde pe baza culpei,
forma cuplă fără prevedere.
Literatura juridică ilustrează cazul fortuit prin următoarele
exemple devenite clasice: o femeie îşi lasă copilul la umbra unei
construcţii, a unui zid în timpul desfăşurării muncilor agricole, care
datorită unui cutremur se dărîma şi ucide copilul (forţe ale naturii); o
persoană pe un timp absolut calm şi liniştit dă foc unor uscături, care din
282
TUIUL III. Infracţiunea
cauza unei furtuni neprevăzute produce un incendiu ce duce la distrugerea

unor case şi produse agricole (Dacă cel ce a dat foc uscăturilor avea
posibilitatea să prevadă apariţia furtunii - în funcţie de condiţiile de timp
în care a acţionat - va răspunde pentru distrugerea din culpă) 162 ; un
tractorist, în timpul aratului, atinge un obuz aflat în pămînt din timpul
războiului care produce o explozie ce se soldează cu vătămarea gravă a
unui muncitor agricol 163 .
împrejurările fortuite îşi pot avea izvorul în fenomene ale naturii -
alunecări de teren, cutremure, furtuni - care deşi cunoscute, în general, nu-
pot fi prevăzute sub aspectul datei producerii lor. Sursa lor poate constitui
şi tehnicizarea activităţilor umane, ca, producerea unui scurt circuit,
blocarea unui motor, defectarea unui mecanism etc. 1 6 4 . în anumite cazuri
şi conduita imprudentă a unei persoane se poate transforma într-o
împrejurare neprevăzută pentru cel ce invocă cazul fortuit, cum ar fi
apariţia neaşteptată, pe un drum public, a unei persoane în faţa unui
autovehicul, datorită căreia persoana virează la stînga, blocînd circulaţia
vehicolului care venea în sens contrar ceea ce duce la accidentarea unor
călători.
între împrejurarea fortuită şi rezultatul acţiunii făptuitorului
trebuie să existe o legătură de cauzalitate, în lipsa căreia împrejurarea
fortuită este lipsită de relevanţă, în ce priveşte stabilirea caracterului
penal al faptei.
351. B. Condiţiile cazului fortuit. Pentru existenţa cazului fortuit

trebuie să se constate îndeplinirea următoarelor condiţii:
a), rezultatul acţiunii (sau inacţiunii) săvîrşite de o persoană să fie
consecinţa unei împrejurări străine de conştiinţa şi voinţa făptuitorului;
b). făptuitorul să fi fost în imposibilitatea de a prevedea survenirea
împrejurării care a dus la producerea rezultatului;
c). acţiunea (inacţiunea) care a determinat rezultatul neaşteptat să
fie o faptă prevăzută de legea penală.
a). Rezultatul acţiunii săvîrşite de o persoană să fie consecinţa unei
împrejurări străine de conştiinţa şi voinţa făptuitorului. Prin rezultatul
faptei - acţiune, inacţiune - săvîrşite de o persoană se înţelege urmarea
1 6 2
Gh. Dărîngă, Codul penal comentat..., Partea generală, op.cit., p.357.
163 v. Dongoroz, Explicaţii teoretice..., vol.I, op.cit., p.387.
1 6 4
283
Drept penai Partea generakl_
fizică provocată de aceasta. Acest rezultat trebuie să fie consecinţa miei

împrejurări străine de conştiinţa şi voinţa făptuitorului, neprevăzută de
acesta. între rezultat şi împrejurarea neprevăzută să existe o legătură de
cauzalitate.
b). Făptuitorul să fi fost în imposibilitate de a prevedea survenirea
împrejurării care a dus la producerea rezultatului. Pentru existenţa cazului
fortuit este necesar ca împrejurarea ce a dus la producerea rezultatului
neaşteptat să nu fi putut fi prevăzută de făptuitor, acesta să fi fost în
imposibilitatea de a o prevedea. Imposibilitatea de prevedere trebuie să
aibă un caracter obiectiv, în sensul că intervenţia ei să nu fi putut fi
165
prevăzută, în aceleaşi condiţii de nici o altă persoană .
c). Acţiunea ce a determinat rezultatul neaşteptat să constituie o
faptă prevăzută de legea penală. întrucît numai în această situaţie se pune
problema înlăturării caracterului penal al faptei.
§ 2. Efectele juridice
Fapta săvîrşită în condiţiile cazului fortuit nu constituie infracţiune

întrucît îi lipseşte vinovăţia, făptuitorul fiind în imposibilitatea de a
prevedea survenirea împrejurării care suprapusă peste acţiunea sa a
condus la apariţia urmării periculoase.
Cazul fortuit produce efecte in rem, faţă de toţi cei care au
desfăşurat activitatea ce a condus la apariţia rezultatului, deoarece, aşa
cum s-a menţionat, împrejurarea care a survenit nu putea fi prevăzută de
nici o persoană care ar fi acţionat în acele condiţii, neprevederea avînd
caracter obiectiv.
§ 3. Conexiunea cazului fortuit cu alte cauze care exclud caracterul

penal al faptei
Cazul fortuit se poate corela cu starea de necesitate determinată de

o împrejurare fortuită - cutremur, inundaţie - care impune celui ameninţat
de pericol necesitatea de a se salva prin săvîrşîrea unei fapte prevăzută de
1 6 5
Trib. Suprem, s.p.dec.nr. 1023/1980, R.R.D., nr.4, Î981, p. 116; Trib.
Suprem, s.p.dec.nr.140/1981, Repertoriu ... pe anii 1980-1985, op.cit., p.71; G.
Antoniu, C. Bulai, op.cit., p.220, 221.
284
'
legea penală (distragere, fort de autovehicul etc.)- De asemenea, poate

intra în concurs şi cu starea de iresponsabilitate atunci cîad datorită
împrejurării neprevăzute - cutremur - persoana îşi pierde raţiunea, întrînd
într-o stare de şoc datorită căreia nu mai are corecta reprezentare a
acţiunilor sale, nici puterea de a le dirija şi comite o faptă prevăzută de
166
legea penală .
SECŢIUNEA a Vi-a
Iresponsabilitatea
§ 1. Definiţia, şi condiţiile iresponsabilităţii
352. A. Definiţia iresponsabilităţii. Articolul 48 C.pen. care

consacră această cauză ce înlătură caracterul penal al faptei stabileşte că
"Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală dacă
făptuitorul, în momentul săvîrşirii faptei, fie din cauza aiienaţiei mintale,
fie din alte cauze, nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile
sale, ori nu putea fi stăpîn pe ele" 1 6 7 .
Iresponsabilitatea este o stare de incapacitate psihică datorită
căreia persoana sub aspect intelectiv nu îşi poate da seama de sensul şi
valoarea acţiunilor pe care le săvîrşeşte, ori sub aspect volitiv nu poate să-
şi dirijeze voinţa în raport cu acţiunile pe care le înfăptuieşte.
Cauzele incapacităţii psihice pot fi numeroase: anomalii ce nu
permit dezvoltarea facultăţilor psihice (idioţenie, cretinism), maladii ale
sistemului nervos (dezechilibru mintal), fenomene fiziologice (somn
hipnotic, natural), tulburări provocate prin intoxicare (alcool, stupefiante,
narcotice etc.) ! 6 8 . Incapacitatea psihică poate fi congenitală sau survenită;
166 Y, Dongoroz, Explicaţii teoretice..., vol.I, op.cit., p.388.

1 6 7
Iresponsabilitatea este consacrată şi în alte legislaţii penale. A se vedea
C.pen. ras, art.il; C.pen. cehoslovac, art.12 (prevede şi iresponsabilitatea redusă); C.pen
ungar, art.21 (prevede şi alienaţia mintală redusă care atrage atenuarea pedepsei).
1 6 8
V. Dongoroz, op cit., p.393; G. Dânescu, E. Tomorung, Probleme juridice
în psihiatrie. Editura medicală, Bucureşti, 1973, p.194; Tribunalul Suprem,
s.p.dec.nr. 1813/1983, C D . . 1983, p.203.
285
poate fi permanentă, de durată sau trecătoare, intermitentă (cu pauze de

luciditate).
Iresponsabilitatea psiho-fizică pentru a fi constatată reclamă
169
intervenţia persoanelor de specialitate , care vor stabili dacă în
momentul săvîrşirii faptei făptuitorul avea capacitatea de a înţelege şi a
voi, dacă avea aptitudinea de a-şi da seama de valoarea acţiunii sale, de
urmările acesteia şi de a o putea stăpîni. Medicii psihiatri se pronunţă
numai asupra problemei responsabilităţii, nu a răspunderii juridice penale
care este de competenţa organelor judiciare.
353. B. Condiţiile iresponsabilităţii. Pentru ca iresponsabilitatea

să înlăture caracterul penal al faptei se cer întrunite următoarele condiţii:
a), să existe starea de incapacitate psihică datorită căreia
făptuitorul să nu-şi poată da seama de acţiunile (inacţiunile) sale sau să nu
le poată stăpîni;
b). incapacitatea să fi existat în momentul săvîrşirii faptei;
c). starea de incapacitate să se datorească alienaţiei mintale sau
altor cauze;
d). făptuitorul să fi săvîrşit o faptă prevăzută ele legea penală;
- a). Prima condiţie cere să se constate starea de incapacitate
psihică, adică acea stare datorită căreia persoana nu poate să-şi dea seama
de semnificaţia faptei sale, de caracterul ei antisocial, ori nu poate să-şi
stăpînească acţiunile sale. In cazul iresponsabilităţii, persoanei îi lipseşte
fie factorul intelectiv, de reprezentare, fie factorul volitiv, de voinţă sau
amîndouă aceste facultăţi psihice (în caz de alienaţie mintală). Persoanei
îi lipseşte factorul intelectiv cînd nu-şi poate da seama de acţiunile sale,
nu înţelege sensul lor antisocial şi aptitudinea lor cauzală. Persoanei îi
lipseşte factorul volitiv, cînd nu poate stăpîni şi dirija acţiunile sale.
- b). Incapacitatea psihică trebuie să existe în momentul săvîrşirii
faptei, în timpul cînd se efectuează acţiunea prevăzută de legea penală.
Deci condiţia psihică a făptuitorului trebuie examinată în raport cu
momentul săvîrşirii acţiunii şi nu al producerii rezultatului (în cazul
faptelor progresive în raport cu fapta iniţială), ori cu momentul
descoperirii făptuitorului. Dacă la începutul efectuării acţiunii persoana se
află în stare de inconştienţă, dar îşi recapătă capacitatea psihică pe
parcursul înfăptuirii acesteia (cînd maladia este intermitentă cu momente
*69 x r jb. Munic. Bucureşti, s.II-a, p.dec.nr.673/1985, Repertoriu... pe anii

1981-1985, op.cit., p.250.
286
r- TITLUL UI. Infracţiunea
de invazie şi retragere) şi în această nouă stare înţelege să continue

savîrşirea faptei, nu se înlătură răspunderea penală. De asemenea,
făptuitorul răspunde dacă se constată că şi-a provocat o astfel de stare
170
pentru a beneficia de cauza care înlătură caracterul penal al faptei .
Din condiţia potrivit căreia incapacitatea trebuie să existe în
momentul săvîrşirii faptei, rezultă că persoana nu va răspunde penal chiar
dacă ulterior îşi redobîndeşte capacitatea, dacă încetează starea de
iresponsabilitate.
- c). Starea de incapacitate psihică să provină, aşa cum prevede
legea, din alienaţie mintală sau din altă cauză. Legea foloseşte această
exprimare cuprinzătoare întrucît incapacitatea poate să provină dintr-o
maladie psihică - situaţie frecventă - sau din alte cauze, care ca şi
alienaţi a mintală creează stări anormale, de incapacitate psihică datorită
cărora făptuitorul este pus în imposibilitatea de a-şi da seama de acţiunile
sale, ori de a le putea stăpîni (somn hipnotic, somnambulism, criză de
epilepsie etc). Dacă făptuitorul nu are reprezentarea acţiunilor sale din
cauza insuficientei dezvoltări psihice legate de vîrstă, caracterul penal al
faptei se va înlătura pe baza reglementării cuprinse în art.50 C.pen.
privitoare la minoritatea făptuitorului.
- d). Făptuitorul să fi săvîrşit sub imperiul acestei stări o faptă
prevăzută de legea penală, în lipsa căreia nu se mai pune problema
înlăturării caracterului penal al faptei.
§ 2. Efectele iresponsabilităţii
Responsabilitatea constituie o premisă a vinovăţiei ca trăsătură

esenţială a infracţiunii. Lipsind responsabilitatea fapta săvîrşită nu
întruneşte trăsătura vinovăţiei, ceea ce duce la înlăturarea caracterului
penal al faptei. Iresponsabilitatea este o stare personală. Dacă
iresponsabilul care a săvîrşit fapta a fost determinat de altă persoană cu
intenţie, se realizează participaţia improprie, ipoteza a 2-a, consacrată în
art.31 C.pen.
Gh. Dărîngă, Codul penal comentat... Partea generală, op.cit., p.362.

287
împotriva unul iresponsabil care a săvîrşit o faptă prevăzută de

legea penală se poate lua măsura de siguranţă a internării medicale sau a
obligării la tratament medical (art.l 13, 114 C.pen.) m .
Dacă în momentul săvîrşirii faptei persoana era responsabilă,
starea de iresponsabilitate apărînd ulterior, va răspunde penal, însă
urmărirea penală şi judecata este condiţionată de redobîndirea
responsabilităţii.
în cazul în care iresponsabilitatea nu este totală, ci parţială -
discernămînt redus - (debili mintali, intoxicaţie cronică cu alcool) şi se
săvîrşesc fapte penale (furturi, violuri), făptuitorii vor răspunde pentru
infracţiunile comise, aceste stări fiinsd reţinute ca circumstanţe atenuante
antrenînd reducerea pedepsei.
§ 3. Conexiunea cit alte cauze cate exclud caracterul penal al faptei
Starea de iresponsabilitate poate ^/eni în concurs cu legitima

apărare, cu starea de necesitate, cu constrîngerea fizică şi morală cînd
datorită actului de agresiune, a pericolului, a constrîngerii fizice, a
ameninţării din cadrul constrîngerii morale persoana, normală din punct
.de vedere psihic, intră într-o stare de şoc datorită căreia se produc grave
modificări psihice ce echivalează cu starea de iresponsabilitate sub
imperiul căreia persoana săvîrşeşte o faptă prevăzută de legea penală.
SECŢIUNEA a Vil-a
Beţia
§ 1. Definiţia şi condiţiile beţiei accidentale complete
354, A. Definiţia beţiei accidentale complete. Codul penal în

vigoare prevede printre cauzele care înlătură caracterul penal al faptei şi
beţia sub formă accidentală şi completă. Astfel art.49 alin.l prevede că
"Nu constituie infracţiune prevăzută de legea penală, dacă făptuitorul, în
momentul săvîrşirri faptei, ~ se găsea, datorită nirfor^ Împrejurări
1 7 1
Trib.Suprem, s.pen.dec.nr.224/1973, R.R.D., nr,6, 1973, p.164.
288
independente de voinţa sa, în stare de beţie completă produsă de alcool

sau de alte substanţe".
Beţia este o stare anormală în care se găseşte o persoană datorită
intoxicaţiei cu alcool sau alte substanţe ebriante sau narcotice,
stupefiante, ducând pînă la cvasiparalizarea energiei sale fizice şi
tulburarea facultăţilor psihice. Forma de beţie frecvent întîlnită este cea
produsă cu alcool, numită "beţie caldă". Se mai cunoaşte aşa-numita
"beţie rece" care se produce prin consumarea substanţelor stupefiante, ca
morfina, cocaina, heroina, opiu, haşiş sau alte droguri (L.S.D.).
Beţia poate fi de mai multe feluri: după gradul de intoxicare este
incompletă şi completă; după poziţia persoanei faţă de consumarea
substanţei ebriante poate involuntară (fortuită) şi voluntară.
- Beţia incompletă există atunci cînd datorită intoxicării cu alcool
sau alte substanţe ebriante persoana se află într-o stare de excitabilitate
care este în afara normalului, manifestată prin diminuarea capacităţii
psihofizice sau prin sporirea agresivităţii. Această formă de beţie deşi
antrenează unele modificări ale stării psihofizice normale a persoanei nu
alterează capacitatea de înţelegere, de reprezentare a acţiunilor sale şi nici
voinţa sa. Totuşi, ea poate avea o influenţă asupra comportamentului
persoanei, cu efecte negative în planul relaţiilor sociale sau a exercitării
unor profesiuni, cum ar fi aceea de conducere a autovehicolelor pe
drumurile publice. De aceea legiuitorul a constituit o circumstanţă
agravantă în cazul uciderii din culpă de către conducătorul de autovehicul
care se află în stare de ebrietate sau care are o îmbibaţie alcoolică ce
depăşeşte limita legală (l% 0 alcool în sînge, art.178 alin.3 C.pen.,
pedeapsa de la 5 Ia 15 ani).
- Beţia completă se caracterizează prin cvasiparalizarea energiei
fizice şi întunecarea facultăţilor psihice, cînd persoanei îi lipseşte
capacitatea de a înţelege şi a voi.
- Beţia involuntară, accidentală sau fortuită există atunci cînd
persoana a ajuns în această stare datorită unor împrejurări neprevăzute,
independent de voinţa sa (de exemplu persoanei i s-a administrat, fără
voinţa sa, o substanţă toxică prin injectare, ori pe cale bucală, sau a
inhalat vapori de alcool aflat în preajma unei instalaţii de distilare a
alcoolului etc).
- Beţia este voluntara cînd persoană a voit să consume o cantitate
de alcool sau altă substanţă ebrianţă, indiferent dacă a vrut sau nu să se
îmbete. Actul de voinţă are în vedere consumul substanţei ebriante (dar
289
„.,
Dreprpenal. Partea generală
implicit şi armările posibile ale stării de intoxicare cu asemenea

substanţă). Beţia voluntară, potrivit Codului penal, constituie o
circumstanţă atenuantă sau agravantă, după caz (art.49 alin.2); constituie
o circumstanţă atenuantă generală - art.74 alin. ultim -; o circumstanţă
agravantă generală legală— art.75 lit.e) -- beţia preordinată; o circumstanţă
specială prevăzută în conţinutul calificat al unor fapte - uciderea din
culpă, art.178 alin,3, părăsirea postului şi prezenţa la serviciu în stare de
ebritate, art.275 C.pen.
în sfera cauzelor care exclud caracterul penal al faptei interesează
beţia accidentală completă, cînd făptuitorul a ajuns în această stare"
independent de voinţa sa, iar ingerarea alcoolului sau a altor substanţe
ebriante a dus la paralizarea energiei fizice a celui intoxicat şi la
întunecarea facultăţilor mintale. Persoana aflată în acest stadiu de
ebrietate nu mai este stăpînă pe mişcările sale şi nu mai are reprezentarea
acţiunilor săvîrşite. Neavînd capacitatea de a înţelege şi a voi, persoana
acţionează fără vinovăţie, iar fapta nu-i mai este imputabilă.
*t .
355. B. Condiţiile beţiei accidentale. Pentru aplicarea

reglementării din art.49 alin.l C.pen. cu efectele cunoscute, se cer
întrunite următoarele condiţii;
- a) făptuitorul să se afle în timpul săvîrşirii faptei sub puterea
beţiei;
- b) starea de beţie să fi fost accidentală şi completă;
- c) fapta comisă să fie prevăzută de legea penală.
- a). Făptuitorul să se afle în stare de beţie în momentul săvîrşirii
faptei. Starea de beţie poate fi provocată de alcool sau orice alt ebriant.
Starea de beţie trebuie să existe în momentul comiterii faptei, întrucît în
acel moment făptuitorul trebuie să aibă reprezentarea acţiunilor sale şi
puterea de a le dirija. Din condiţia impusă rezultă că nu interesează dacă
făptuitorul s-a aflat în stare de beţie anterior comiterii faptei, stare care a
dispărut în momentul săvîrşirii acesteia. Dacă săvîrşirea faptei durează un
oarecare interval de timp, starea de beţie trebuie să se menţină în întreaga
perioadă de săvîrşire. în cazul în care făptuitorul îşi revine pe parcursul
desfăşurării activităţii şi continuă săvîrşirea ei în noua stare, răspunderea
penală nu este înlăturată.
- b). Starea de beţie să fi fost accidentală şi completă.,Beţia este
accidentală cînd făptuitorul a ajuns în această stare independent de voinţa
sa, fără să fi prevăzut o asemenea situaţie (i s-a administrat o băutură în
290
care s-a introdus o substanţă toxică etc). Pentru a înlătura caracterul

penal al faptei beţia trebuie să fie completă, întrucît numai în această
forma se întunecă facultăţile mmtale ale persoanei şi se paralizează
energia sa fizică. Datorită tulburărilor psihice produse, persoana este
lipsită de capacitatea de înţelegere şi de dirijare a voinţei, ceea ce face ca
fapta comisă să fie lipsită de vinovăţie. Persoana în această stare poate
comite unele fapte prevăzute de legea penală manifestate sub formă de
acţiune (ultraj contra bunelor moravuri art.321 C.pen.) sau de inacţiune
(neîndeplinirea unei obligaţii impuse de lege care a dus la degradarea
unor instalaţii, mijloace de transport, pierdere de vieţi omeneşti etc).
- c). O ultimă condiţie cerută pentru toate cauzele care înlătură
caracterul penal al faptei este aceea ca fapta să fie prevăzută de legea
penală, cu acelaşi motivare expusă în analiza cauzelor de mai sus.
§ 2. Efectele beţiei accidentale complete

•
Aşa cum s-a menţionat mai sus această formă de beţie înlătură
caracterul penal al faptei săvîrşite sub imperiul ei, prin absenţa trăsăturii
esenţiale a vinovăţiei. în situaţia în care persoana aflată în stare de beţie a
săvîrşit fapta fiind dirijată de o alta care intenţiona să comită acea faptă,
vor avea aplicaţie dispoziţiile dm art.31 C.pen. ipoteza a II-a privitoare la
instigarea sau complicitatea improprie, cînd instigatorul sau complicele
acţionează cu intenţie, iar autorul fără vinovăţie.
§ 3. Conexiunea beţiei accidentale complete cu alte cauze care exclud

caracterul penal ai faptei
Starea de beţie în forma analizată poate veni în concurs cu eroarea

de fapt, de exemplu, în situaţia în care făptuitorul a consumat o băutură
fără să ştie că duce !a starea de beţie completă, sub imperiul căreia a
săvîrşit o faptă prevăzută de legea penală; poate intra în concurs cu
constrîngerea fizică atunci cînd persoana a fost constrînsă să ingereze
substanţa ebriantăln.
372 v. Dongoroz, Explicaţii teoretice .... vol.I, op.cit., p.404; C. Bulai, op.cit.,
p.262.
291
SECŢIUNEA a VIII-a
Minoritatea făptuitorului
§ 1. Caracterizarea şi condiţiile, minorităţii
356. Â, Caracterizarea minorităţii. Starea de minoritate a

făptuitorului constituie o cauză de înlăturare a caracterului penal-al faptei
dacă sînt realizate condiţiile prevăzute în art.50 C.pen. Potrivit acestei
reglementări "Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de iegea penală
sâvîrşitâ de un minor care la data comiterii acesteia nu îndeplinea
condiţiile legale pentru a răspunde penai''*.
Vîrsta de la care începe răspunderea penală a minorului şi limitele
acesteia este reglementată în titlul V "Minoritatea", art.99 şi urm., C.pen.
Legea, în art.99, prevede cătminorul care nu a împlinit vîrsta de 14 ani nu
răspunde penal. Ce! care are vîrsta între 14 şi 16 ani răspunde penai,
iraniai dacă se dovedeşte că a săvîrşit fapta cu discernămint. In continuare
iegea stabileşte că minorul care a împlinit vîrsta de 16 ani răspunde penal.
Determinarea limitelor de la care începe răspunderea penală a
minorilor s-a făcut ţînîndu-se seama de dezvoltarea capacităţii psiho-
fizice a acestora, de aptitudinea de a înţelege semnificaţia socială a
faptelor, care este strîns legată de împlinirea unor anumite limite de
vîrsta.
în concepţia legii s-a considerat că minorii pînă la vîrsta de 14 ani
datorită insuficientei dezvoltări a capacităţii psiho-fizice nu pot fi supuşi
răspunderii penale; legea instituie o prezumţie absoiută de
neresponsabilitate. După împlinirea vîrstei de 14 ani, odată cu dezvoltarea
capacităţii psihice a minorului, se instituie o răspundere penală
condiţionată de dovedirea discernărnmtului, prin discernămînt
înţelegîndu-se capacitatea minorului de a înţelege şi de a-şi manifesta
voinţa în raport cu fapta concretă săvîrşită. După împlinirea vîrstei de 16
ani legea îl consideră pe minor responsabil în sensul unei capacîtăfi
depline generale de a-şi dă seama de faptele comise şi de a le putea
stăpîni.
Minoritatea în condiţiile prevăzute de art.50 C.pen. constituie o
cauză care înlătură caracterul penal al faptei, întrucît minorul pînă la
vîrsta de 14 ani sau între limitele de la 14 la 16 ani care a lucrat fără
292
discernămînt, fiind lipsit de aptitudinea de a înţeiege şi a voi nu putea

acţiona cu vinovăţie, şi deci fapta deşi este prevăzută de legea penală nu
constituie infracţiune.
357. B. Condiţiile minorităţii. Pentru a opera cauza legală

consacrată în art.50 C.pen. se cer întrunite următoarele condiţii:
a) Să se săvîrşească o faptă prevăzută de legea penală (furt,
vătămare corporală, loviri cauzatoare de moarte etc);
b) Făptuitorul să fie un minor, care în momentul săvîrşirii faptei nu
îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde penal. Se au în vedere
minorii sub limita de 14 ani şi cei aflaţi între 14 şi 16 ani care au săvîrşit
fapta fără discernămînt. Pentru această categorie intermediară de minori
trebuie să se dovedească de către organele competente că în momentul
săvîrşirii faptei au fost lipsiţi de discernămînt, adică nu şi-au dat seama de
consecinţele periculoase ale faptei săvîrşite.
Faţă de minorii care au săvîrşit faptele prevăzute de legea penală
dar nu îndeplinesc condiţiile legale pentru a răspunde penal, se pot lua, în
vederea reeducării lor, măsuri pe cale administrativă de către comisiile
instituite prin lege cu această competenţă.
§ 2. Efectele juridice
Minoritatea în condiţiile prevăzute de art.50 C.pen. constituie, aşa'

cum s-a menţionat, o cauză care înlătură caracterul penal al faptei prin
lipsa vinovăţiei.
Minoritatea fiind o stare personală va produce efectele prevăzute
de lege numai faţă de minorul sau minorii aflaţi în această stare, fără a
influenţa răspunderea celorlalţi participanţi. Cînd minorul care nu
răspunde penal a fost determinat la săvîrşirea unei fapte prevăzute de
legea penală, de către o persoană care răspunde penal se realizează
condiţiile participaţiei improprii - ipoteza a ii-a (art,31 C.pen.) urmînd a
răspunde pentru fapta săvîrşită cel ce a instigat la comiterea ei.
Cooperarea majorului cu minorul care nu răspunde penal la săvîrşirea
unei fapte prevăzute de legea penală, constituie o circumstanţă generală
de agravare a răspunderii penale pentru major (art.75 lit.c C.pen.).
Intrucît aprecierea condiţiei responsabilităţii minorului se face în
raport cu momentul săvîrşirii acţiunii, trebuie să se sublinieze că în cazul
293
infracţiunilor progresive (loviri cauzatoare de moarte art.183 C.pen.) dacă

fapta iniţială a fost săvîrşită în perioada cînd minorul nu răspundea penal,
iar urmarea mai gravă s-a produs după împlinirea vîrstei de la care începe
răspunderea penală, acesta nu va răspunde pentru fapta progresivă,
deoarece urmarea mai gravă este efectul acţiunii anterioare care a fost
săvîrşită în condiţiile unei stări caracterizată prin lipsă de
173
responsabilitate . în cazul infracţiunilor continuate, continui şi de obicei
dacă acestea au început în etapa în care minorul nu răspunde penal, dar
săvîrşirea lor a continuat şi după atingerea limitei de vîrstă de la care
minorul răspunde, acesta va fi supus sancţiunii avîndu-se în vedere numai
activitatea realizată după împlinirea limitei de vîrstă de la care începe
răspunderea penală.
§ 3. Conexiunea stării de minoritate cu alte cauze care exclud

caracterul penal al faptei.
Minoritatea poate veni în concurs cu legitima apărare, starea de

necesitate, constrîngerea fizică sau morală etc. cînd făptuitorul aflat în
stare de minoritate. în accepţiunea examinată mai sus s-a aflat sub
imperiul vreuneia din cauzele enunţate şi a sâvîrşit o faptă prevăzută de
legea penală.
SECŢIUNEA a IX-a
Eroarea
§ 1. Eroarea de fapt; definiţie; condiţii
358, Preliminarii în dreptul penal prin eroare se înţelege

necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a unei împrejurări în care
acţionează făptuitorul, sau a unor dispoziţii ale legii penale.
1 7 3
A se vedea doc. de îndrumare a Plen. T.S. nr.9/16.121972, în C D . 1972,
p.58.
294
în funcţie de aspectul material, de fapt sau juridic, asupra căruia

persoana este în eroare, aceasta poate fi eroare de fapt şi eroare de drept.
Prin eroare de fapt se înţelege necunoaşterea sau cunoaşterea
greşită a împrejurărilor în care se săvîrşeşte o faptă prevăzută de legea
penală. în desfăşurarea unei anumite activităţi făptuitorul îşi reprezintă
greşit anumite situaţii, împrejurări în funcţie de care se formează
atitudinea sa psihică, reprezentarea şi voinţa de a acţiona - existînd o
neconcordanţă între realitatea obiectivă şi imaginea persoanei asupra
acelei realităţi 174 . Dacă persoana ar fi avut reprezentarea exactă a realităţii
nu ar fi acţionat în acel sens. Voinţa iui de a acţiona s-a format avînd o
imagine greşită a împrejurărilor în care şi-a desfăşurat activitatea.
Acţionînd în aceste condiţii din punct de vedere obiectiv făptuitorul
săvîrşeşte o faptă prevăzută de legea penală, însă sub aspect subiectiv,
datorită necunoaşterii împrejurărilor reale de săvîrşire a faptei, nu comite
fapta cu vinovăţie lipsindu-i elementul intelectiv şi pe cale de consecinţă
şi cel volitiv care s-a format pe o reprezentare greşită a realităţii.
Eroarea de drept constă în necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a
legii penale.
359. A. Caracterizarea erorii de fapt. în codul penal eroarea de

fapt constituie o cauză de înlăturare al caracterului penal al faptei,
consacrată în art.51 C.pen. Legea stabileşte în textul citat că "Nu
constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, cînd făptuitorul, în
momentul săvîrşirii acesteia nu cunoştea existenţa unei stări, situaţii sau
împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei".
în alin.2 se prevede că "nu constituie circumstanţă agravantă
împrejurarea pe care infractorul nu a cunoscut-o în momentul săvîrşirii
infracţiunii".
Din dispoziţiile art.SÎ, alin.l şi 2 C.pen. rezultă că eroarea de fapt
poate să se refere:
- la o împrejurare, stare sau situaţie de fapt de care depinde
caracterul penal al faptei, caz în care fapta nu constituie infracţiune, sau
- la o circumstanţă agravantă a infracţiunii, situaţie în care fapta
constituie infracţiune însă forma simplă şi nu agravată.
1 7 4
Gh. Darîngă, Codul penal comentat... Partea generală, op.cit., p.371.
295
360, B. Condiţiile erorii de fapt. Pentru ca eroarea de fapt să
înlăture caracterul penal al faptei, trebuie să se îndeplinească următoarele
condiţii:
a. Să se săvîrşească o faptă prevăzută de legea penală.
b. Făptuitorul în momentul săvîrşirii ei să nu fi cunoscut anumite
stări, situaţii sau împrjurări.
c. Stările, situaţiile sau împrejurările, care nu au fost cunoscute, să
fie dintre acelea care condiţionează caracterul penal al faptei.
a. în ce priveşte prima condiţie, se cere săvîrşirea unei fapte
prvăzute de legea penală, întrucît eroarea de fapt este o cauză care înlătură
b. Făptuitorul sâ nu fi cunoscut în timpul săvîrşirii faptei anumite
stări, situaţii sau împrejurări relevante penal, de existenţa cărora depinde
Legea enumerând în art.51 alin.l aspectele asupra cărora persoana
este în eroare, în ignoranţă şi anume - stare, situaţie, împrejurare -*-,
înseamnă că a atribuit fiecărui aspect un anumit sens pe care literatura a
încercat să-1 contureze 175 .
Prin stare s-a subliniat că se înţelege situaţia în care se află o
persoană, un bun, sau orice altă entitate, felul în care aceasta se prezintă
(starea unui bun, valoarea de întrebuinţare, aptitudinea unei substanţe sau
arme sau alt obiect de a produce o urinare periculoasă, starea civilă a unei
persoane).
în cazul infracţiunii de seducţie prevăzută de art.199 C.pen.,
persoana de sex feminin căruia făptuitorul îi face promisiuni de căsătorie,
în scopul de a avea cu ea raport sexual, trebuie să fie mai mică de 18 ani.
în cazul în care făptuitorul a fost în eroare cu privire la această stare,
crezînd după aparenţa persoanei că aceasta a depăşit vîrsta de 18 ani, nu
va răspunde penal pentru infracţiunea de seducţie. De asemenea, dacă o
persoană este în eroare cu privire la calitatea unei bancnote crezînd că
este valabilă, însă în realitate era falsă şi o pune în circulaţie nu va
răspunde pentru infracţiunea de punere în circulaţie a monedei falsificate
(falsificarea de monede, ari.282 alin.2 C.pen.). în acelaşi sens, dacă o
persoană deţine o substanţă stupefiantă, fără să cunoască calitatea sa, nu
va răspunde pentru traficul de stupefiante prevăzut în arî.312 C.pen.
175 v. Dongoroz, Explicaţii teoretice ..., vol.I, op.cit., p.418-419; Gh. Darîngă,
Codul penal comentat, Partea generală şi op.cit., p.375.
296
Prin situaţie se înţelege poziţia pe care o are un bun, o persoană

sau o altă valoare în realitatea vieţii (de exemplu bun ce aparţine avutului
public, bun ce provine dintr-o infracţiune, persoană căsătorită, rudă în
linie directă etc). Astfel datorită identităţii a două obiecte persoana ia un
lucru din posesia alteia crezînd că este al său, fiind în eroare cu privire la
situaţia bunului, la apartenenţa sa, fapta săvîrşită nu constituie infracţiune
de furt; în acelaşi sens, în cazul în care o persoană primeşte un bun
neştiind că provine din săvîrşirea unui furt sau delapidări nu se face
vinovată de infracţiunea de tăinuire de bunuri (art.221 C.pen.) întrucît a
fost. în eroare asupra provenienţei bunului, a situaţiei sale. Dacă o
persoană încheie o căsătorie cu o alta căsătorită, situaţie pe care nu a
cunoscut-o în momentul încheierii căsătoriei, nu răspunde pentru
infracţiunea de bigamie (art.303 C.pen.) fiind în eroare asupra acestei
situaţii de care depinde caracterul penal al faptei.
în sfîrşit, prin împrejurare se înţelege o circumstanţă în care se
poate săvîrşi o faptă care este relevantă penai, în sensul că atribuie
caracter infracţional acelei fapte (spre exemplu fapta săvîrşită în public
sau în condiţii de publicitate). Calomnia există cînd o persoană afirmă în
public o faptă determinată privitoare la, o persoană, care dacă ar fi
adevărată, ar expune acea persoană la o sancţiune penală ... etc. în cazul
cînd o persoană a făcut afirmaţia, iar datorită locului unde s-a pronunţat
(un laborator) a crezut că nu este auzită de nimeni, fiind în eroare cu
privire la condiţia publicităţii nu va răspunde pentru infracţiunea de
calomnie prevăzută în art.206 C.pen.
c). Starea, situaţia sau împrejurarea a cărei existenţă nu a fost
cunoscută de făptuitor să condiţioneze caracterul penal al faptei". Aceste
aspecte condiţionează caracteml infracţional al faptei cînd constituie o
trăsătură ce face parte din conţinutul său. Pentru existenţa infracţiunii de
furt se cere ca lucrul să fie luat din posesia sau detenţia altuia; pentru
infracţiunea de tăinuire de bunuri legea impune cerinţa ca bunul tăinuit să
provină din săvîrşirea unei fapte prevăzute de legea penală; pentru
infracţiunea de punere în circulaţie a monedei falsificate se cere ca
aceasta să fie falsă. De asemenea, infracţiunea de înşelăciune la
măsurătoare - art.269 C.pen. cuprinde condiţia ca instrumentul de
măsurat să fie inexact; infracţiunea de calomnie impune cerinţa ca
afirmaţia sau imputarea să aibă loc în public. Toate aceste stări şi situaţii
fac parte din coniinucul infracţiunilor amintite. In vede. i înlăturării
caracterului penal al faptei trebuie să se constate că persoana a fost în
297
eroare cu privire la apartenenţa bunului (nu a ştiut că este al altuia), că nu

a cunoscut că provine din săvîrşirea unei fapte prevăzute de legea penală,
că a fost în eroare cu privire la caracterul fals al monedei sau al
instrumentului de măsurat, că nu ştia că persoana cu care a contractat
căsătoria era căsătorită, că înscrisul de care s-a folosit este fals (în cazul
uzului de fals art.291 C.pen.) etc.
Eroarea în care se află o persoană pentru a înlătura caracterul penal
al faptei trebuie să subziste pe tot parcursul desfăşurării acţiunii 176 . Dacă
persoana a fost în eroare la începutul realizării acesteia, dar pe parcurs
capătă reprezentarea exactă a realităţii şi totuşi continuă să înfăptuiască'
acţiunea, va răspunde penal întrucît fapta sa realizează trăsăturile
esenţiale ale infracţiunii.
Eroarea nu trebuie confundată cu îndoiala. In cazul îndoielii
făptuitorul este conştient că nu poate sa-şi reprezinte exact realitatea şi
trebuie să se abţină de la săvîrşirea oricărei acţiuni, în caz contrar fiind
obligat a suporta consecinţele ce decurg din săvîrşirea faptei. In situaţia în
care se îndttieşte asupra apartenenţei bunului sau»a provenienţei acestuia
ori a situaţiei civile a unei persoane, înseamnă că în reprezentarea sa intră
şi posibilitatea ca bunul să aparţină altuia, sau să provină din săvîrşirea
unei fapte prevăzute de legea penală, după cum în cazul bigamiei intră în
reprezentarea sa şi adevărata stare civilă a persoanei. Fiind în îndoială
asupra acestor stări şi situaţii cu posibilitatea reprezentării adevăratei
realităţi, dacă săvîrşeşte acţiunea în aceste condiţii va răspunde pentru
infracţiunea de furt, de tăinuire de bunuri ori de bigamie, după caz 1 7 7 .
361. C, Eroarea privitoare Ia circumstanţele agravante.

Aliniatul II al art.51 C.pen. prevede că "nu constituie circumstanţă
agravantă împrejurarea pe care infractorul nu a cunoscut-o în momentul
săvîrşirii infracţiunii".
Eroarea de fapt poate purta, deci şi asupra unei circumstanţe
agravante. Dacă în momentul săvîrşirii faptei persoana a fost în eroare
asupra circumstanţei agravante, eroarea înlătură răspunderea penală
pentru forma calificată a faptei, urmînd ca aceasta să răspundă pentru
infracţiunea în formă simpla. In cazul erorii asupra unei circumstanţe
agravante fapta îşi păstrează caracterul penal, constituind infracţiune,
1 7 6
Tribunalul Suprem, s.p.dec.nr.311/1975, c.d., 1975, p.397.
1 7 7
Tribunalul Suprem, c.7, dec.nr.31/1975, R.R.D., nr.7, 1976, p.48.
298
influenţa erorii constînd în aceea că se încadrează în conţinutul de bază şi
nu în conţinutul agravat. Aşa fiind, făptuitorul nu va răspunde pentru
fapta efectiv comisă în împrejurările care o circumstanţiază (califică), ci
pentru fonna simplă a infracţiunii. Astfel, dacă făptuitorul a intenţionat să
ucidă o persoană şi în momentul săvîrşirii faptei, datorită condiţiilor de
timp sau loc, a ucis o rudă apropiată, nu va răspunde pentru omorul
calificat (art.175 lit.c C.pen.) deoarece persoana nu a cunoscut această
împrejurare.. Fapta rămîne infracţiune, însă în forma simplă, întrucît în
prevederea sa a intrat acţiunea de ucidere cu consecinţele acesteia, unită
cu dorinţa producerii urmărilor periculoase. întrucît eroarea înlătură
circumstanţa agravantă făptuitorul urmează să răspundă pentru
infracţiunea în forma simplă (art.174 C.pen.) 178 .
Pentru identitate de raţiune trebuie să se menţioneze că eroarea
înlătură nu numai circumstanţele agravante speciale, ci şi pe cele generale
dacă nu au fost cunoscute de făptuitor în momentul săvîrşirii faptei (art.75
C.pen.: săvîrşirea infracţiunii de către un infractor major dacă a fost
comisă cu un minor (lit.c); săvîrşirea infracţiunii de către o persoană care
a profitat de situaţia prilejuită de o calamitate (lit.f) etc).
în cele de mai sus s-a analizat situaţia cînd eroarea înlătură
caracterul penal al faptelor (sau agravantele), săvîrşite cu intenţie.
362. D. Eroarea şi faptele de culpă. Art.51 âlin.3 C.pen.

reglementează şi situaţia în care eroarea înlătură caracterul penal al faptei
săvîrşite din culpă. Legea prevede că se înlătură caracterul penal "numai
dacă necunoaşterea stării, situaţiei sau împrejurării respective nu este ea
însăşi rezultatul culpei".
Pentru a opera eroarea în caz?al faptelor din culpă, trebuie
îndeplinite următoarele condiţii:
a). Fapta săvîrşită din culpă să fie incriminată de legea penală.
Dintre faptele de culpă prevăzute în codul penal se pot aminti: vătămarea
corporală .din culpă (art.184 C.pen,), distragerea din culpă (art.219
C.pen.), uciderea din culpă (art.178 C.pen) ş.a.
b). Eroarea asupra stării, situaţiei sau împrejurării de care depinde
caracterul penal al faptei să nu se datorească culpei făptuitorului. în
general, în cazul faptelor dm culpă persoana se află în eroare asupra unor
împrejurări în care îşi desfăşoară activitatea, însă aceasta este imputabilă
1 7 8
Tribunalul Suprem, s.p.dec.nr.471/1988, R.R.D., n r . l l , 1988, p.178.
299
făptuitorului, datorîndu-se culpei sale. Astfel, spre exemplu, în cazul în

care un conducător auto porneşte în cursă fără a verifica starea tehnică a
maşinii, iar la coborîrea unei pante autovehiculul nu poate fi frînat
datorită unei defecţiuni la sistemul de frînare, ceea ce duce la provocarea
unui accident, făptuitorul a fost în eroare (necunoaştere) cu privire la o
anumită stare, însă aceasta se datoreşte culpei sale, întrucît avea obligaţia
elementară de-verificare a maşinii înainte de a porni la drum. în această
situaţie dacă se produce moartea unei persoane el va răspunde pentru
uciderea din culpă, eroarea în care s-a aflat neavînd ca efect înlăturarea
caracterului penal al faptei, întrucît s-a datorat culpei sale.
Eroarea înlătură caracterul penal al faptei cînd nu poate fi imputată
făptuitorului, cînd nu i se datoreşte culpei proprii. Astfel, dacă un
conducător auto după ce a scos autovehiculul de la revizie, fiind asigurat
că s-a efectuat controlul tehnic la care era obligat, porneşte în cursă, iar în
timpul mersului se rupe bara de direcţie, ceea ce are ca urmare producerea
unui accident soldat cu moartea unei persoane, nu răspunde pentru
uciderea din culpă produsă. Răspunderea sa este înlăturată deoarece nu i
se poate imputa vreo culpă, în producerea morţii victimei; el a preluat
maşina avînd siguranţa că s-a efectuat controlul, care în realitate nu se
făcuse în mod corespunzător.
363. E. Situaţii cînd eroarea nu înlătură caracterul penal al

faptei. Practica relevă o serie de cazuri cînd persoana se află în eroare,
însă aceasta priveşte anumite stări, situaţii, sau împrejurări de care nu
depinde caracterul penal al faptei, celelalte de a căror existenţă se
condiţionează infracţiunea, fiind cunoscute făptuitorului. Acestea sînt
împrejurări neesenţiale, nerelevante penal, astfel că, deşi persoana se află
în eroare asupra lor, nu înlătură caracterul penal al faptei comise, urmînd
a răspunde pentru fapta săvîrşită.
în acest sens menţionăm că nu înlătură caracterul penal al faptei
eroarea care poartă asupra identităţii persoanei - error in persona - sau al
obiectului material al infracţiunii. Dacă o persoană a vrut să ucidă pe x,
dar, dat fiind condiţiile de comitere a faptei a ucis pe y, va răspunde
pentru infracţiunea de omor, întrucît a avut reprezentarea tuturor
condiţiilor necesare pentru existenţa infracţiunii; 'de asemenea va
răspunde pentru infracţiunea de furt în cazul în care a vrut să sustragă
lucrul unei persoane, dat fiind în eroare asupra identităţii obiectului
material a sustras lucrul alteia. O astfel de eroare este neesenţială, ea nu
300
cade asupra unor împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei, ci

a unor împrejurări nesemnificative, ceea ce face să nu se înlăture
răspunderea penală. Legea ocroteşte în egală măsură viaţa lui x sau a lui y,
179
obiectul material al unei persoane sau al alteia .
§ 2. Efectele juridice ale erorii de fapt
După cum eroarea poartă asupra unei împrejurări constitutive a

infracţiunii sau a unei circumstanţe agravante, produce următoarele
efecte:
- dacă priveşte o împrejurare, situaţie ori stare de care depinde
caracterul penal al faptei, fapta nu constituie infracţiune, şi deci se
înlătură total răspunderea penală;
- dacă priveşte o circumstanţă agravantă, fapta rămîne infracţiune,
mlăturîndu-se răspunderea pentru forma agravată a infracţiunii, cu
reţinerea răspunderii pentru forma simplă a faptei penale.
§ 3. Conexiunea erorii de fapt cu alte cauze care exclud caracterul

penal al faptei
Eroarea de fapt poate intra în concurs cu legitima apărare în

situaţia în care atacul a fost iminent şi actual, iar persoana a realizat
apărarea în aceste limite de timp, după care s-a consumat însă cel ce s-a
apărat a continuat apărarea ulterior consumării fiind în eroare asupra
caracterului consumat al atacului; poate intra în concurs cu starea de
necesitate cînd cel ce se salvează a fost în eroare asupra urmărilor care s-
au produs prin atacul de salvare, urmări, mai grave decît acelea care ar fi
apărut dacă nu s-ar fi înfăptuit actul de salvare sau a fost în eroare crezînd
că nu există alte mijloace de salvare a bunurilor de la pericol etc; poate fi
în concurs şi cu alte cauze care au aceeaşi natură juridică.
1 7 9
Trib. Suprem, s.p.dec.nr.1721/1981, R.R.D. nr.4/1982, pag.70.
301
§ 4. Eroarea de drept
364. Noţiune şi efecte juridice. Prin eroare de drept se înţelege

necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legii penale. Dacă în cazul erorii
de fapt persoana nu cunoaşte o împrejurare de fapt în care îşi desfăşoară
activitatea, în situaţia erorii de drept persoana are reprezentarea tuturor
împrejurărilor faptei sale, fiind însă în ignoranţă cu privire la aspectul său
juridic-penal, neştiind că este incriminată de legea penală.
Codul penal în art.51 alin.4 consacră că "necunoaşterea sau
cunoaşterea greşită a legii penale nu înlătură, caracterul penal al faptei"
(nemo censetur legem ignorrare).
Dacă necunoaşterea legii penale nu înlătură caracterul penal al
faptei, necunoaşterea unei legi extra-penaîe (civile, administrative) se
converteşte într-o eroare de fapt producînd toate consecinţele acesteia. De
altfel, legea prevede expres că necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a
"legii penale" nu înlătură caracterul penal al faptei. Pe cafe de consecinţă
cunoaşterea greşită sau necunoaşterea unei legi ce nu are caracter penal
este asimilată cu eroarea de fapt producînd aceleaşi efecte juridice.
SECŢIUNEA a X-a
Fapta prevăzată de legea penală care nu prezintă

pericolul social al unei infracţiuni
§ 1. Instituţia juridică a "faptei prevăzute de legea penală care nu

prezintă pericolul social al unei infracţiuni"
365. Concept, caracterizare, natură juridică, sancţionare. Prin

Legea nr.6/1973 s-a introdus art.18^ C.pen., cu nota marginală "Faptă
care nu prezintă pericol social al unei infracţiuni". Textul prevede că "Nu
constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea
minimă adusă uneia din valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei.
concret, fiind lipsită. în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de
pericol social ai unei infracţiuni". Este posibil ca o faptă incriminată de
legea penală (spre exemplu, furtul, art.208 C.pen.) analizată în concret,
datorită împrejurărilor obiective şi subiective care o caracterizează, a
302
r TULUL III. Infracţiunea
conţinutului concret, să nu prezinte gradul de pericol social, avut în

vedere de legiuitor la incriminarea acestui tip de infracţiune, să nu
corespundă conceptului de infracţiune prevăzut în art. 17. şi 18 C.pen. şi,
pe cale de consecinţă, să nu fie necesară aplicarea unei pedepse. Prin
textul introdus, - art. 18* C.pen. - legiuitorul a creat un instrument legal
în temeiul căruia fapta deşi prevăzută de legea penală nu constituie
infracţiune şi nu atrage consecinţele legale ale acesteia, urrnînd ca
organele de judecată să aplice o sancţiune cu caracter administrativ, aşa
cum prevede art. 18* alin.3 C.pen. Odată cu introducerea acestei dispoziţii
în Codul penal, s-a pus problema naturii juridice a instituţiei nou
apărute180.
a) Astfel, s-a ridicat întrebarea dacă această reglementare nu
prezintă o dezincriminare pe cale judiciară. Această calificare a fost
respinsă, cu motivarea că organele judiciare nu au competenţa de a
dezincrimina unele fapte, această putere avînd-o numai legiuitorul. Prin
incriminare legiuitorul introduce un text de lege, care prevede condiţiile
generale pentru ca o anumită faptă să fie infracţiune, iar prin
dezincriminare, competenţă de asemenea exclusivă a legiuitorului, se
înlătură din lege textul care a prevăzut o infracţiune, care a înserat
conceptul unei infracţiuni.
b) S-a mai pus problema dacă reglementarea în discuţie nu creează
o categorie specială de contravenţii. Răspunsul a fost negativ şi cu privire
la această alternativă, întrucît contravenţiile sînt prevăzute în acte
normative emise de organele competente şi care au de regulă un conţinut
diferit de al infracţiunilor, în timp ce faptele care pot cădea sub incidenţa
art. 18* C.pen., sînt prevăzute de legea penală, dar nu realizează trăsătura
esenţială a* infracţiunii privitoare la pericolul social de o anumită
intensitate
c) O altă opinie formulată este aceea potrivit căreia art. 18*
C.pen., ar fi o cauză care înlătură caracterul penal al faptei, ca acelea
prevăzute în art.44-51 C.pen., cu rezerva că legea a creat pentru asemenea
cauze un capitol distinct - V - (art.44-51 C.pen.) unde ar fi trebuit să se
insereze şi acest text însă ei a fost introdus în cap.I "Dispoziţii generale".
Tot un argument care face să se deosebească situaţiile din art.44-51
C.pen. de cea inserată în art.18* C.pen., este şi acela că î$i cazul art.18*
C.pen., organele judiciare aplică o sancţiune extrapenală, faptei vădit
D.Pavel, Codul penal comentat..., voi.II, op.cit., p.561 şi urm., C.

Mitrache, op.cit., p.126, 127. •
303
lipsită de importanţă, în timp ce în cazul recunoaşterii vreuneia din

cauzele prevăzute în art,44 şi următoarele (legitimă apărare, constrîngerea
fizică şi morală etc.) nu se aplică făptuitorului nici o sancţiune penală
d) S-a mai considerat că instituţia prevăzută în art.18^ C.pen., ar fi
asemănătoare cu instituţia înlocuirii răspunderii penale consacrată în titlul
IV, art.90, 91, 98 C.pen. S-a obiectat şi împotriva acestei opinii că în
cazul înlocuirii răspunderii penale faptele au caracter penal, dar se
înlocuieşte răspunderea penală cu o sancţiune cu caracter administrativ,
ce sînt determinate de art.91 C.pen., în timp ce art.18^ G.pen. se referă la
orice fapte prevăzute de legea penală, cu pericol social sub limita minimă
avută în vedere de legiuitor cu prilejul incriminării lor, fapte care nu sînt
infracţiuni, tocmai datorită pericolului social inexistent, pericol definit în
art.18 C.pen.
e) Opinia dominantă în literatura penală este aceea că art.l8l
C.pen. consacră o instituţie juridică nouă, cu caracteristici proprii, care se
deosebeşte de celelalte instituţii, deşi se poate asemăna în anumite
aspecte, instituţie prin care se înlătură trăsătura esenţială a pericolului
social al faptei; textul cere ca fapta să fie vădit lipsită de importanţă, ceea
ce o situează sub limita inferioară a pericolului social al faptei
incriminate.
Legea prevăzînd că fapta nu constituie infracţiune datorită lipsei
gradului de pericol social, a văditei lipse de importanţă şi a minimei
atingeri aduse valorilor sociale apărate de normele penale, a indicat o
serie de criterii, în baza cărora se poate evalua, dacă fapta supusă
aprecierii de către organele judiciare, are o periculozitate socială sub
limita legală. Astfel, art.18^ C.pen. a prevăzut că la stabilirea în concret a
gradului de pericol social se ţine seama de:
- modul şi mijloacele de săvîrşire a faptei;
- de scopul urmărit de făptuitor;
- de împrejurările în care a fost comisă fapta;
- de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce;
- de persoana şi conduita făptuitorului.
Dacă în baza acestor elemente de evaluare, organele judiciare -
procurorul sau instanţa de judecată - constată că fapta este'vădit lipsită de
importanţă şi nu prezintă pericolul social necesar existenţei infracţiunii,
aplică o sancţiune cu caracter administrativ prevăzută în art.91 C.pen. şi
anume: a) mustrarea; b) mustrarea cu avertisment; c) amenda de la
304
100.000 la 1.000.000 lei. Sancţiunea >se poate aplica de procuror în cursul

urmăririi penale sau de către instanţa de judecată în cursul judecăţii.
Reglementarea prevăzută de art.18* C.pen. nu a fost ferită de unele
critici. Astfel, pe drept cuvînt s-a subliniat în literatură 181 că prin această
dispoziţie se aduce atingere principiului separaţiei puterilor în stat,
deoarece dacă legiuitorul a considerat că o faptă constituie infracţiune şi
incriminarea este un atribut exclusiv al său nu se poate lăsa la latitudinea
organelor judiciare să aprecieze dacă o faptă constituie sau nu infracţiune.
Pe de altă parte, subiectivismul organelor judiciare în aprecierea pe care o
fac, poate duce la soluţii inechitabile, în situaţii similare, în sensul că, în
optica unor organe judiciare fapta poate fi considerată că nu constituie
infracţiune, în timp ce în aprecierea altora se poate constata că realizează
toate condiţiile cerute de lege pentru a avea caracter penal. Instituţia
aduce atingere şi principiului legalităţii incriminării prin restrîngerea
aplicării legii de către organele judiciare, care se pronunţă că anumite
fapte, deşi incriminate de lege, nu constituie infracţiuni, fiind astfel
înlăturate din sfera coerciţiei legii penale.
1 8 1
C. Bulai, op.cit., vol.I, p.274; G. Antoniu, op.ciî., R.D.P., nr.2, 1996,
P-13.
305
TITLUL IV
RĂSPUNDEREA PENALA
CAPITOLUL î
CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND

RĂSPUNDEREA PENALĂ
SECŢIUNEA i
Răspunderea penală - instituţie fundamentală a dreptului penal
§ 1. Noţiunea şi caracteristicile răspunderii penale
366. Definiţia răspunderii penaie. In general, în doctrina penală,

autorii formulează o definiţie restrînsă a răspunderii penale, limitînd-o la
o latură a ei, prin care se înţelege obligaţia persoanei care a săvîrşit o
infracţiune de a suporta consecinţele faptei sale, adică aplicarea şi
executarea sancţiunii prevăzute de lege, în condiţiile stabilite de aceasta.
Răspunderea penală se realizează prin intermediu! raportului juridic penal
de conflict, al cărui conţinut constă în dreptul statului de a trage la
răspundere penală pe infractor şi obligaţia acestuia de a suporta
sancţiunea corespunzătoare faptei săvîrşite.
Avînd în vedere complexitatea răspunderii penale, aceasta poate fi
definită ca fiind dreptul statului de a trage la răspundere penală pe
infractor, de a-i aplica sancţiunea prevăzută de lege şi a recurge la forţa sa
de constrîngere în vederea executării ei, precum şi obligaţia infractorului
de a suporta consecinţele faptei sale şi anume aplicarea şi executarea
pedepsei, în vederea asigurării respectării legii. în această accepţiune
307
gf penal. Partea
.răspunderea penală1 se identifică cu conţinutul raportului juridic de

constrîngere care constă în dreptul statului, ca subiect al raportului juridic
penal de conflict, de a aplica pedeapsa celui ce a săvîrşit o infracţiune şi
a-1 supune executării acesteia, şi obligaţia făptuitorului, la rîndul său
subiect ai raportului juridic de constrîngere, de a suporta aplicarea şi
executarea sancţiunii penale 2 .
367. Cadru! iegaL Răspunderea penală este o instituţie

fundamentală a dreptului penai, alături de infracţiune şi pedeapsă. Ca
instituţie, cuprinde un ansamblu de dispoziţii privitoare la modul cum ia'
naştere, la realizarea dreptului statului de a trage la răspundere penală şi a
obligaţiei infractorului de a răspunde penai., precum şi la înlăturarea
răspunderii penale, prin incidenţa unor cauze prevăzute de lege (amnistie,
prescripţie etc). Codul penal cuprinde dispoziţii exprese privitoare la
răspunderea penală în ari, 1.7 alin.2, care consacră principiul potrivit căraia
"infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale"; în art.90, 91, 98 3 ,
care prevăd înlocuirea răspunderii penale cu răspunderea care atrage o
sancţiune cu caracter administrativ, precum şi în art.119 amnistia, 120
graţierea, 121-124, 128, 129 prescripţia, 131, 132 lipsa plîngerii
prealabile şi împăcarea părţilor, cauze care înlătură răspunderea penaiă.
368. Caracteristicile răspunderii penale.

• a) Existenţa unei infracţiuni. Răspunderea penală presupune cu
necesitate existenţa unei infracţiuni, care reprezintă elementul ce
generează raportul juridic penal, fapta constitutivă a răspunderii penale.
In momentul sâvîrşirii faptei se naşte răspunderea penală, fără să se
condiţioneze existenţa acesteia de identificarea infractorului sau chiar de
descoperirea infracţiunii. Nerespectarea interdicţiilor impuse de normele
- juridice penale prin săvîrşirea infracţiunilor, implică dreptul de a aplica
pedeapsa de către stat ceiui ce a săvîrşit infracţiunea şi obligaţia acestuia
de a suporta consecinţele faptei sale, Dreptul statului de a pedepsi apare
1
Mioara Kelry Gr.iu, Naţiunea şi temeiul răspunderii penale. Dreptul, nr. 10-11,
1994, p. 74,
"~"%-C.'"Miirache, op.cit., p.254; C. Bulai, op.ciî., voi.ÎI, p.34; R. M. Stânom,
~op.cit., p.116; N. Giurgiu, op.ciî., voi.ll, p\I2 (uri sens âiâî restrâns al răspunderii
penale).
3 Art. 92-97 sînt abrogate prin Legea nr. 104 din 22 septembrie 1992, publicata
în Monitorul Oficial al României, nr. 244 din 1 octombrie 1992.
308
TITLUL. TV. Răspunderea penală
în momentul săvîrşirii infracţiunii, chiar dacă infractorul nu a fost

descoperit şi tot în acest moment apare şi obligaţia infractorului de a
răspunde penal. Urmărirea penală începe in rem, tară a se cunoaşte
persoana infractorului. Intervenţia unei legi de amnistie stinge
răspunderea juridică penală, chiar dacă făptuitorul nu a fost descoperit,
amnistia constitutind o cauză care înlătură răspunderea penală. De
asemenea, prescripţia - cauză cu acelaşi caracter - curge de la data
săvîrşirii infracţiunii, aşa cum prevede art.122 alin.ultim C.pen., dată la
care s-a născut răspunderea penală. Infracţiunea ca faptă ce generează
răspunderea penală trebuie luată în accepţiunea art.144 C.pen., care
precizează că prin aceasta se înţelege fapta consumată, tentativa precum şi
participarea la săvîrşirea faptei ca autor, instigator sau complice,
Răspunderea penală nu poate interveni dacă se constată că făptuitorul a
luat doar hotărîrea de a săvîrşi infracţiunea, ci hotărîrea trebuie să se
manifeste în fapta incriminată de legea penală. Constatarea că persoana a
săvîrşit o faptă prevăzută de legea penală, căreia îi lipseşte vinovăţia, nu
poate atrage răspunderea penală, întrucît aceasta implică existenţa unui
temei obiectiv - fapta - şi a unui temei subiectiv - vinovăţia -
manifestată sub formă de intenţie sau culpă.
b) Subiectele răspunderii penale. Din definiţia răspunderii penale
s-a observat că subiectele acesteia sînt statul şi infractorul, care apar şi ca
subiecte ale raportului juridic penal. Statul reprezintă subiectul denumit
activ, care exercită constrângerea sa pentru aplicarea şi asigurarea
realizării sancţiunii juridice, iar infractorul, care este denumit subiect
pasiv (în cadrul raportului juridic penal), trebuie să suporte consecinţele
faptei penale, adică aplicarea şi executarea sancţiunii. Statul, ca titular al
dreptului de a pedepsi, va trebui să-şi exercite acest drept nu în mod
arbitrar, ci în condiţiile şi limitele prevăzute de lege. Dreptul de a trage la
răspundere este exercitat de către stat prin organele judiciare, ceea ce nu
trebuie să ducă la concluzia că legătura juridică apare între aceste organe
şi infractor. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu de către
organele competente. Chiar în cazul în care acţiunea penală se pune în
mişcare ia plîngerea prealabilă a persoanei vătămate, în cazul unor
anumite infracţiuni cum sînt insulta, calomnia, ameninţarea, violarea
secretului corespondenţei etc, fapte care lezează anumite atribute ale
persoanei, în căderea căreia s-a lăsat pornirea procesului penal la
plîngerea sa prealabilă, răspunderea penală se stabileşte tot între stat şi
infractor, statul fiind singurul în drept de a pedepsi. Partea vătămată are
309
dreptul să ceară pedepsirea infractorului, însă odată formulată plsugerea
prealabilă, cel îndreptăţit a trage la răspunderea penală şi a aplica
pedeapsa este tot statul.
Celălalt subiect al răspunderii penale este infractorul, persoana
fizică care trebuie să îndeplinească condiţiile cerute de lege şi anume
limita de vîrstă, responsabilitatea şi libertatea de hotărîre şi acţiune. în
cazul infracţiunilor proprii, autorul infracţiunii trebuie să îndeplinească şi
condiţia specială prevăzută în conţinutul de bază al infracţiunii (de
exemplu la luarea de mită subiectul trebuie sa fie funcţionar etc). în sfera
subiecţilor răspunderii penale se includ, în cazul participaţi ei, toţi cei care
au contribuit la săvîrşirea faptei în calitate de autor, instigator sau
complice.
c) Conţinutul răspunderii penale. Este identic cu conţinutul
raportului juridic penal de conflict şi constă în dreptul statului de a aplica
pedeapsa şi a dispune executarea ei şi obligaţia corelativă a infractorului
de a suporta consecinţele faptei sale, prevăzute de lege.. Realizarea
dreptului statului, ca subiect cu autoritate este întărită de posibilitatea de a
recurge la forţa de constrângere ,în toată perioada desfăşurării raportului
juridic penal Statul, pe lingă dreptul de a aplica sancţiunea.infractorului,
are şi obligaţia de o aplica în limitele şi condiţiile prevăzute de lege, iar
infractorul pe îîngă obligaţia de a se supune aplicării şi executării
sancţiunii are şi dreptul de a cere sancţionarea sa potrivit dispoziţiilor
legale, care reglementează răspunderea penală.
d) Obiectul răspunderii penale. Obiectul răspunderii penale este
acelaşi cu al raportului juridic penal de conflict şi anume sancţiunile
penale - pedepsele principale, complimentare şi măsurile educative. Prin
realizarea obiectului răspunderii penale - a pedepselor şi măsurilor
educative - se urmăreşte reeducarea infractorilor, avînd ca finalitate
reîncadrarea lor în societate, asigurarea unei conduite viitoare conformă
cu normele juridice în vigoare, care disciplinează viaţa de relaţie.
310
TITLUL IV. Răspunderea penală
SECŢIUNEA a II-a
Principiile privitoare la răspunderea penală
§ 1. Preliminarii
4
Principiile dreptului penal, aşa cum s-a arătat , se pot grupa în
jurul celor- trei instituţii fundamentale ale dreptului penal şi anume
infracţiunea, răspunderea penală şi sancţiunile de drept penal. Principiile
generale care fundamentează dreptul penal se răsfrîng şi asupra instituţiei
răspunderii penale datorită conexiunii celor trei instituţii şi a tuturor
reglementărilor cu caracter penal. Unele principii privitoare la
răspunderea penală au un caracter mai general, ele referindu-se şi la
celelalte instituţii fundamentale, iar altele au un caracter mai restrîns,
privind în special răspunderea penală.
§ 2. Sumară prezentare a principiilor
369. Legalitatea răspunderii penale. în dezvoltarea principiilor

fundamentale ale dreptului penal s-a arătat că în sfera acestora se înscrie
cu precădere principiul legalităţii incriminării, a pedepsei şi a celorlalte,
sancţiuni de drept penal. Răspunderea penală, ca instituţie fundamentală a
dreptului penal, este guvernată şi ea de principiul legalităţii5, în sensul "că
drepturile şi obligaţiile ce constituie conţinutul răspunderii penale se
întemeiază pe lege, care stabileşte cadrul legal în baza căruia se realizează
răspunderea penală. Infracţiunea, care constituie temeiul răspunderii
penale este prevăzută de lege, în baza principiului legalităţii incriminării;
sancţiunile de drept penal ce trebuie aplicate şi care constituie obiectul
răspunderii penale, sînt, de asemenea, prevăzute de lege în baza
principiului legalităţii pedepsei. Aplicarea şi executarea sancţiunilor se
face în conformitate cu legea; Codul penal şi Legea privind executarea
4
M. Zolyneak, Dreptul penal, Partea generală, voi." î, Editura Fundaţiei
"Chemarea" Iaşi, 1992, p. 36-60.
5
C. Bulai, op. cit., voi. II, p.39 şi urm.; C. Mitrache, op.cit., p.254-256; N.
Giurgiu, opxit., voi.II, p.16.
311
pedepscior6 stabilesc în dispoziţiile lor toate condiţiile de aplicare şi
executare a sancţiunilor.
370, Infracţiunea, unicul teniei a! răspunderii penale. Potrivit

acestui principiu, consacrat în ari 17 alin.2 C.pen., numai infracţiunea
generează răspunderea penală. Infracţiunea, ca temei al răspunderii
penale, reprezintă un fenomen complex, în structura căruia se reunesc
elemente de natură materială (fapta ce prezintă pericol s o c i a l - temeiul
obiectiv al răspunderii penale) şi morală (vinovăţia - temeiul subiectiv al
răspunderii penale); în lipsa acestora, infracţiunea, şi, deci, răspunderea
penală, nu există, Răspunderea penală nu poate interveni dacă se constată
numai existenţa vinovăţiei, a hotărîrii infracţionale nemanifestată într-o
faptă, sau existenţa unei fapte căreia îi lipseşte vinovăţia, datorită
incidenţei vreuneia clin cauzele prevăzute în art.44 şi urm. din Codul
penal (legitima apărare) etc. Pînă ia dovedirea vinovăţiei persoanei,
constatată pe calea unei hotărîri judecătoreşti definitive, persoana se
prezumă a fi nevinovată;, operează prezumţia deâevinavăţie ca o garanţie
a libertăţii persoanei. Prin săvîrşirea unei infracţiuni ca temei al
răspunderii penale, se înţelege, în sensul art.144 C.pen., fapta consumată,
tentativa incriminată, precum şi cooperarea la săvîrşirea faptei, în una din
formele de particîpaţie -'coautoratul, instigarea sau complicitatea7.
371, Caracterul personal a! răspunderii penate. Răspunderea

penală este personală, întrucît trebuie să suporte consecinţele ce decurg
din fapta săvîrşită numai persoana care a încălcat prescripţiile cuprinse în
norme; numai în raport cu aceasta trebuie să acţioneze sancţiunea cu
funcţiile sale, în vederea corectării conduitei în viitor. Nu se poate admite
răspunderea penală pentru fapta altuia, după cum nu se admite nici
răspunderea penală colectivă, adică răspunderea pentru săvîrşirea unei
infracţiuni de către o persoană, a unui grup de persoane legate de infractor
prin raporturi de rudenie, apartenenţa la o colectivitate religioasă sau. de
altă natură. Răspunderea penală nu poate fi transferată altei persoane nici
în timpul vieţii infractorului3 nici după moartea sa. Principiul, fără a fi
prevăzut expres în lege, rezultă dm art.2 şi 72 C.pen.
° Legea nr. 23/1969.

Pentru dezvoltarea mai amplă a acestui principiu, a se vedea, Principiile
fundamentale, Titlul I.
312
TULULIV. Răspundereapenala
372. Unicitatea răspunderii penale. Acest principiu implică

ideea că săvîrşirea unei infracţiuni atrage o singură dată răspunderea
penală pentru fapta comisă, prin aplicarea unei singure pedepse principale
şi complimentare, dacă este cazul, sau a unei singure măsuri educative.
Nu este posibil ca infractorul să fie tras de mai multe ori la răspundere
penală pentru aceeaşi faptă. Odată cu executarea pedepsei sau a altei
sancţiuni, aplicate făptuitorului, răspunderea penală s-a stins fără a mai
putea fi invocată din nou în temeiul aceleiaşi infracţiuni. Chiar în cazul în
care o persoană a săvîrşit o infracţiune în străinătate, incriminată şi de
legea română şi a executat pedeapsa pentru acea faptă în ţara străină,
durata care s-a executat se va deduce din pedeapsa stabilită de instanţa
română, în cazul în care aceasta a pronunţat o pedeapsă mai aspră, urmînd
a se executa restul de pedeapsă ce a mai rămas pînă la concurenţa limitei
aplicate în ţară.
373. Inevitabilitatea răspunderii penale. Acest principiu relevă

ideea că săvîrşirea unei infracţiuni atrage cu necesitate răspunderea
penală. Această răspundere juridică trebuie să intervină pentru
sancţionarea celui vinovat, pentru restabilirea ordinii publice tulburate şi
asigurarea sentimentului de linişte şi siguranţă a grupului social. în
dreptul procesual penal s-a stabilit principiul oficialităţii acţiunii penale,
potrivit căreia organele competente acţionează obligatoriu din oficiu
pentru tragerea ia răspunderea penală a infractorului fără a exista
posibilitatea de a renunţa la acţiunea penală. De regulă, în procesul penal,
acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu cu excepţia «unui număr
redus de infracţiuni, cînd este necesară plîngerea prealabilă a persoanei
vătămate pentru declanşarea procesului penal. Dacă răspunderea penală
este inevitabilă trebuie să se menţioneze că există anumite cazuri de
înlăturare a răspunderii penale cînd ' făptuitorul este exonerat de
răspunderea penală deşi temeiul acesteia - infracţiunea - există. Aceste
cauze sînt prevăzute în titlul VII al părţii generale a codului ca, amnistia
art.119 C.pen., prescripţia art.121 C.pen., lipsa plîngerii prealabile şi
împăcarea părţilor art.131 C.pen. Acestora li se alătură, avînd o natură
juridică asemănătoare, desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului
art.22 C.pen., împiedicarea săvîrşirii faptei art.30 C.pen. Cu acelaşi efect
se pot aminti şi unele cauze speciale de nepedepsire ca cele prevăzute în
313
generala
art.260 alin,2 - retragerea mărturiei mincinoase, art.255 alin.3, denunţarea

din partea mituitorului etc.
374. Individualizarea răspunderii penale. Este o altă regulă care

funcţionează în stabilirea- răspunderii penale, prin care se înţelege
aprecierea răspunderii în funcţie de fapta săvîrşită, de conţinutul concret
al acesteia, de urmările produse, de mobilul şi scopul săvîrşirii, de toate
circumstanţele şi cauzele de agravare, de circumstanţele atenuante, de
forma tipică sau atipică a. infracţiunii, de gradul de participare la
săvîrşirsa faptei, individualizare care se face potrivit dispoziţiilor legale,
375, Prescripţia răspunderii praaîe. Potrivit acestui principiu se

înlătură răspunderea penală, prin trecerea unui anumit interval prevăzut-
de lege, de ia data săvîrşirii infracţiunii sau a hotărîrii definitive de
condamnare, iară ca infractorul sau condamnatul să fi fost supus
răspunderii penale, sau executării pedepsei stabilite în hotărîrea definitivă
pronunţată. Prescripţia răspunderii penale este prevăzută în art.122 C.pen.
şi a executării pedepsei în ait.1,25 C. pen8.. (a se vedea "Cauzele care
înlătură răspunderea penală" şi "Cauzele care înlătură executarea
pedepselor"). '
8
C. Bulai, op. cit., voi. II, p. 39 şi urm., C. Mitrache, op. cit., p. 282-284.
314
TULUL IV. Răspunderea penala
CAPITOLUL II
ÎNLOCUIREA RĂSPUNDERII PENALE
SECŢIUNEA I
Consideraţii generale
§ 1. Instituţia înlocuirii răspunderii penale; justificare
367. Cadrul legal; noţiune; caracterizare. Săvîrşirea unei

infracţiuni atrage cu necesitate răspunderea penală şi aplicarea
sancţiunilor stabilite de legea penală, cu excepţia cazurilor cînd legea
prevede înlăturarea răspunderii penale, ca în situaţia amnistiei, lipsei
pîîngerii prealabile, a prescripţiei şi a altor cauze prevăzute în titlul VII al
Codului penal, precum şi în situaţia existenţei unor cauze de nepedepsire
generale (desistarea şi împiedicare producerii rezultatului art.22 C.pen.,
împiedicarea săvîrşirii faptei de către participant art.30 C.pen.) sau
speciale (retragerea mărturiei mincinoase art.260 C.pen. şi altele). în
cazul faptelor care prezintă o gravitate redusă este posibilă înlocuirea,
răspunderii penale cu o răspundere mai uşoară, extrapenală, pentru a se
stabili o concordanţă între răspunderea făptuitorului şi gravitatea faptei, şi
a se realiza o diversificare a constrîngerii, ca mijloc de realizare a ordinii
publice, şi de aici o mai mare eficienţă a mijloacelor politicii penale de
combatere a infracţionalităţii.
Codul penal din 1968 a introdus instituţia "înlocuirii răspunderii
penale" în titlul IV, art.90-98 care au prevăzut formele de înlocuire a
răspunderii penale, condiţiile specifice fiecărei forme, precum şi
sancţiunile aplicabile în urma înlocuirii răspunderii penale, cînd
pedeapsa, datorită gravităţii reduse a faptei trebuie înlăturată9. Cadrul
legal al înlocuirii răspunderii penale, aşa cum a fost prevăzut la data
intrării în vigoare a Codului penal, a fost modificat prin Legea nr.
104/1992 pentru modificarea şi completarea Codului penal, a Codului de
în prezent art. 92 - 97 C. pen. sînt abrogate.

315
![—•
Drepi penal. Partea generală
procedură penală şi a altor legi precum şi pentru abrogarea Legii nr.

59/1968 (privitoare ia Comisiile de judecată) şi a Decr, nr. 218/1977,
ultimele modificări intervenind prin Legea nr. 140/1996, Textele rămase în
vigoare în urma acestor modificări sînt art.90, 91 şi 98 C.pen,, fiind
consacrată o singură formă de înlocuire a răspunderii penale şi anume
înlocuirea răspunderii penale cu o răspundere care atrage o sancţiune cu
caracter administrativ (art.90 prevede condiţiile pe care trebuie să îe
realizeze faptele săvîrşiîe şi făptuitorul pentru a se putea înlocui
răspunderea penală; în art.91 se prevăd sancţiunile cu caracter
administrativ care pot fi aplicate prin înlocuirea răspunderii penale; art.98'
stabileşte condiţiile de înlocuire a răspunderii penale în caz de pluralitate
de infractori sau de infracţiuni).
înlocuirea răspunderii penale poate fi definită ca fiind instituţia
juridică, în baza căreia organele competente, - instanţa de judecată -
dispune înlocuirea răspunderii penale, în condiţii limitativ prevăzute de
lege, pentru unele infracţiuni de o gravitate redusă, cu o altă formă de
răspundere juridică ce atrage o sancţiune cu caracter administrativ,
înlocuirea răspunderii penale nu trebuie confundată cu situaţiile prevăzute
de lege de înlăturare a răspunderii penale, ca amnistia art.119 C.pen.,
prescripţia art.121 C.pen., şi urm., lipsa plîngerii prealabile şi împăcarea
părţilor art. 131, 132 C.pen. nici cu aşa-numitele cauze care exclud
caracterul penal al faptei prevăzute în art.44 şi urm. C.pen. ca legitima
apărare, starea de necesitate, constrîngerea fizică şi morală, cazul fortuit,
eroarea de fapt şi altele. în situaţia cauzelor care înlătură răspunderea
penală, temeiul răspunderii, infracţiunea, există, însă răspunderea penală
este înlăturată prin voinţa legiuitorului care a instituit anumite cauze care
duc la înlăturarea ei.
In cealaltă ipoteză, a cauzelor care exclud caracterul penal al
faptei, prin incidenţa vreuneia din aceste cauze, infracţiunea nu se
realizează datorită lipsei vinovăţiei ceea ce duce la inexistenţa temeiului
răspunderii penale. Faţă de aceste două situaţii, în cazul înlocuirii
răspunderii penale temeiul acesteia, infracţiunea, există, însă datorită
gravităţii sale reduse răspunderea penală este înlocuită cu o altă formă de
răspundere juridică ce are ca obiect o sancţiune nepenaiă, administrativă.
Instituţia înlocuirii răspunderii penale are un caracter facultativ, ea
putîndu-se aplica, aşa cum prevăd art.90, 91, 98 C.pen în cazul
infracţiunilor de gravitate scăzută, pedeapsa prevăzută de lege fiind cel
mult 1 an închisoare sau amendă sau în cazul altor infracţiuni, limitative
316
TITLUL IV. Răspunderea penala
prevăzute de lege (art.90 lit.a) ca furtul, abuzul de încredere, înşelăciunea

etc, dacă valoarea pagubei produse nu depăşeşte anumite limite şi a fost
integral reparată pînă la pronunţarea hotărîrii. Pentru aplicarea instituţiei
legea mai prevede o serie de condiţii privitoare la persoana făptuitorului
şi anume ca acesta să nu mai fi fost anterior condamnat, din atitudinea sa
după săvîrşirea faptei să rezulte regretul său faţă de fapta comisă şi să
existe suficiente date că făptuitorul poate fi îndreptat fără aplicarea unei
pedepse.
SECŢIUNEA a l l - a
Reglementarea instituţiei înlocuirii răspunderii penale în

Codul penal român
§ 1. înlocuirea răspunderii penale cu o răspundere care atrage o

sancţiune cu caracter administrativ; condiţii
377. Condiţiile prevăzute de lege pentru a se putea dispune

înlocuirea răspunderii penale. Codul penal, în art.90 (conform ultimelor
modificări), prevede o. serie de condiţii necesare pentru a putea dispune
caracter administrativ. Aceste condiţii se referă la o categorie de
infracţiuni, pentru care se poate înlocui răspunderea penală, determinate
prin prevederea felului sancţiunii şi a limitei sale maxime, în care trebuie
să se încadreze pedeapsa prevăzută de lege a faptei faţă de care urmează a
se dispune înlocuirea răspunderii penale, pe de o parte, iar, pe de altă parte, la
o altă categorie de fapte penale indicate limitativ prin denumirea lor, dacă
valoarea pagubei produsă de acestea nu depăşeşte o anumită limită stabilită
de lege. Pe lîngă condiţiile privitoare la faptă, cadrul legal al instituţiei
prevede şi anumite condiţii pe care trebuie să le realizeze persoana
infractorului.
317
Dreptpetw.l. Partea generală
A. Condiţii privitoare la faptă
Codul penal, în art.90, prevede că instanţa de judecată poate dispune

caracter administrativ pentru următoarele categorii de fapte:
a) O primă categorie o constituie infracţiunile sancţionate de lege cu
pedeapsa închisorii de cel mult un an sau amendă. Această primă categorie de
fapte este determinată prin indicarea maximului special al pedepsei - de cele
mult un an - sau amenda, îrs care trebuie să se încadreze sancţiunile faptelor
săvîrşite, fapte prevăzute în normele speciale ale Codului penal sau în oricare
altă sursă normativă (legi speciale cu dispoziţii penale etc). Faptele nu sînt
individualizate prin denumirea lor, puţind beneficia de această instituţie toate
infracţiunile sub condiţia încadrării pedepselor lor în limitele prevăzute în
art.90 C.pen.
b). O altă categorie de fapte care pot beneficia de înlocuirea
răspunderii penale este nominalizată expres în lege -- art.90 lit.a; acestea sînt:
furtul simplu (art.208), abuzul de încredere (art.213), înşelăciunea în formă
simplă (art.215,. alin. 1), delapidarea în formă simplă (art.2151 alin.l),
distrugerea în formă simplă (art.217, alin.l), distrugerea din culpă în formă
simplă (art.219, alin.l), dacă valoarea pagubei nu depăşeşte 100,000 lei,
precum şi infracţiunea de neglijenţă în serviciu (art.249), dacă valoarea
pagubei nu depăşeşte 500.000 lei.
c). Legea mai prevede o condiţie privitoare la faptă, în art.90 alin.l
lit.b, cumulativă cu condiţiile de mai sus, care au în vedere limita de pedeapsă
în care trebuie' să se încadreze sancţiunea faptei săvîrşite sau, în cazul
infracţiunilor nominalizate, cuantumul prejudiciului produs şi anume ca
fapta, în conţinutul ei concret şi în împrejurările în care a fost săvîrşită, să
prezinte un grad de pericol social redus şi să nu fi produs urmări grave. Se are
în vedere, deci, pericolul social concret al faptei, care trebuie evaluat avînd în
.vedere condiţiile concrete de săvîrşire, ce se raportează la modul comiterii
faptei, la mijloacele, timpul sau locul săvîrşirii acţiunii ilicite, urmările pe
care le-a produs, precum şi o serie de împrejurări privitoare la elementul
subiectiv al infracţiunii, şi anume forma de vinovăţie, mobilul şi scopul
comiterii faptei, în cazul infracţiunilor intenţionate.
d) O altă condiţie referitoare la faptă, inserată în art.90 lit.c, impune ca '•'•
paguba pricinuită prin infracţiune să fi fost reparată integral pînă la
pronunţarea hotărîrii. Această condiţie priveşte în primul rînd infracţiunile
318
TULUL IV. Răspunderea penală
patrimoniale enumerate de lege în art.90 lit.a - furt, abuz de încredere etc. -,

precum şi alte fapte penale care pot produce pagube (neglijenţa în serviciu,
art.249 C.pen). Repararea pagubei se face prin restabilirea situaţiei anterioare
sau despăgubirea prin echivalent etc. şi trebuie să aibă loc înainte de
pronunţarea hotărîrii instanţei de judecată.
B. Condiţii privitoare la persoana infractorului
Pe lîngă condiţiile privitoare la faptă (obiective), cadrul legal al

instituţiei care se examinează prevede şi unele condiţii referitoare la persoana
infractorului (subiective).
a) Legea permite înlocuirea răspunderii penale cu o răspundere care
atrage aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ, dacă din atitudinea
făptuitorului, după săvîrşirea infracţiunii, rezultă că regretă fapta comisă
(art.90 lit.d). Se observă că această condiţie privitoare la persoană are în
vedere conduita sa ulterioară săvîrşirii faptei nu priveşte mobilul, scopul ca
cerinţe ale elementului subiectiv al infracţiunii), constînd într-o atitudine
manifestată în diferite moduri, din care să rezulte cu certitudine că regretă
fapta comisă. Manifestarea regretului faţă de fapta săvîrşită poate să se refere
la atitudinea de căinţă faţă de victimă, la eforturile depuse pentru a înlătura
rezultatul infracţiunii, la stăruinţa pentru a acoperi paguba pricinuită, la
atitudinea sa faţă de organele judiciare, constînd în recunoaşterea faptei,
colaborarea cu acestea în vederea descoperirii altor participanţi etc.
b) O altă condiţie privitoare la persoană - art.90 lit.e - este aceea
potrivit căreia din analiza întreprinsă rezultă suficiente date că făptuitorul
poate fi îndreptat fără a i se aplica o pedeapsă. Instanţa de judecată care
examinează cauza va putea dispune înlocuirea răspunderii penale numai dacă,
din analiza complexă a personalităţii făptuitorului, va constata că sînt
suficiente temeiuri că persoana se poate îndrepta prin aplicarea unei sancţiuni
cu caracter administrativ, fără să fie necesară aplicarea unei pedepse cu toate
rigorile implicate în mecanismul şi funcţionarea sa.
c) Ultima condiţie privitoare la persoana infractorului priveşte starea
sa de antecedenţă, legea precizînd că nu se poate dispune înlocuirea
răspunderii penale dacă făptuitorul a mai fost anterior condamnat sau i s-au
mai aplicat de două ori sancţiuni cu caracter administrativ. Condamnarea se
consideră inexistentă în situaţiile prevăzute de art.38 C.pen.
- In general, măsura înlocuirii răspunderii penale se poate dispune
faţă de făptuitorul care nu a suferit condamnări anterioare. Cei care au avut
319
condamnări anterioare, dar acestea intră în vreunul din cazurile prevăzute în
art.38 C.pen. (infracţiuni săvîrşite în timpul minorităţii, infracţiuni săvîrşite
din culpă, infracţiuni amnistiate, dezincriminate, condamnări pentru care a
intervenit reabilitarea sau în privinţa cărora s-a împlinit termenul de
reabilitare), pot beneficia de înlocuirea răspunderii penale.
- Dacă făptuitorul a fost anterior condamnat şi condamnarea nu
beneficiază de vreunul din cazurile prevăzute în art.38 C.pen., nu se poate
dispune înlocuirea răspunderii penale.
- De asemenea, instituţia nu se poate dispune dacă faţă de făptuitor s-
au mai aplicat de două ori sancţiuni cu caracter administrativ. într-o asemenea
situaţie, legea nu permite aplicarea instituţiei, întrucît în conduita
făptuitorului se constată o repetare a acţiunilor ilicite, o repetare a faptelor
penale faţă de care s-au mai aplicat sancţiuni cu caracter administrativ,
întrucît în Codul penal, pe lîngă sancţiunile cu caracter administrativ
prevăzute în cadru! legal al înlocuirii răspunderii penale -- art.91 -, care pot fi
aplicate în cazul înlocuirii răspunderii penale,*se mai pot aplica sancţiuni cu
caracter administrativ în situaţia, prevăzută de art.18^, a săvîrşirii unei fapte
care nu prezintă gradul de "pericol social al unei infracţiuni, literatura a
considerat că în reglementarea art.90 alin. ultim, referitoare la neadraiterea
înlocuirii răspunderii penale situaţiilor în care s-au mai aplicat de două ori
sancţiuni cu caracter administrativ, se include atît ipoteza aplicării de
sancţiuni administrative în cazul instituţiei înlocuirii răspunderii penale, cît şi
aceea a aplicării de sancţiuni administrative în temeiul art.18^, cînd faptei îi
lipseşte pericolul social al infracţiunii, ceea ce duce !a excluderea caracterului
infracţional al faptei10.
:
§ 2„ înlocuirea răspunderii penale în caz de plantate de infractori sau de
infracţiuni
377*. înlocuirea răspunderii penale în caz de pluralitate ele

infractori
A. Cadrul legal al instituţiei în discuţie prevede, în art.98 aiin.î,
posibilitatea înlocuirii răspunderii penale cu o răspundere care atrage
aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ- şi în cazul participaţiei -
coautorat, instigare, complicitate -, înlocuirea răspunderii penale putînd opera
N. Giurgiu, op.cii., voi.II, p.30.

320
TITLULIV. Răspunderea £enala_
numai pentru acei făptuitori faţă de care sînt îndeplinite condiţiile legii, adică
cele prevăzute în art.90şi 98 C.pen. Instanţa de judecată va examina mai întîi
realizarea dispoziţiilor referitoare la faptă - art.90 -, şi anume: limita
pedepsei prevăzute în lege, categoria infracţiunilor şi valoarea pagubei
produse (lit.a), gravitatea redusă a faptei şi neproducerea unei urmări grave
(lit.b), repararea integrală a pagubei pînă la pronunţarea hotărîrii. Urmează,
apoi, examinarea persoanei fiecărui participant în lumina dispoziţiilor art.9O
lit.d) şi e), şi anume: atitudinea de regret a făptuitorului privind săvîrşirea
faptei şi datele în baza cărora de poate aprecia că persoana se va îndrepta fără
aplicarea unei pedepse, elemente subiective care pot duce la o diferenţiere a
situaţiei şi la soluţii diferite în ceea ce priveşte înlocuirea răspunderii penale.
Un" element cu pondere însemnată în ce priveşte aplicabilitatea sau
neaplicabilitatea reglementării înlocuirii răspunderii penale participanţilor îl
constituie condiţia inserată în art.90, alin.ultim, referitoare la antecedentele
infractorului, în sensul, că unii participanţi pot fi infractori primari sau
infractori cu antecedente penale, faţă de care operează dispoziţiile art.38
C.pen. şi care, din acest punct de vedere pot beneficia de instituţia înlocuirii
răspunderii penale, iar alţii pot fi infractori care au condamnări anterioare ce
nu se încadrează în cazurile prevăzute de art.38 C.pen. şi faţă de care nu se
poate dispune înlocuirea răspunderii penale. Diferenţieri pot să existe şi în ce
priveşte cealaltă cerinţă şi anume să nu se mai fi aplicat persoanei în cauză
anterior, de două ori, sancţiuni cu caracter administrativ, în sensul că,
verifîcîndu-se conduita anterioară a participanţilor, se poate desprinde un
răspuns negativ pentru unii şi pozitiv pentru alţii, iar de aici, soluţii diferite de
sancţionare.
377^. înlocuirea răspunderii în cazul concursului de infracţiuni

B. înlocuirea răspunderii penale poate fi dispusă şi în cazul
concursului de infracţiuni, dacă, pentru fiecare infracţiune aflată în concurs,
sînt îndeplinite condiţiile de înlocuire a răspunderii penale. Deci, în situaţia
pluralităţii de infracţiuni sub forma concursului, instituţia se poate dispune
cînd toate faptele concurente se încadrează în dispoziţiile art.90 C.pen. sub
aspectul limitei de pedeapsă prevăzute de lege sau a cuantumului pagubei
cauzate în situaţia celei de-a doua categorii de infracţiuni, fapte care trebuie
să prezinte un pericol social redus, iar paguba pricinuită să fi fost reparată
pînă la pronunţarea hotărîrii. De asemenea, trebuie să se constate şi întrunirea
condiţiilor referitoare la persoana infractorului. înlocuirea răspunderii penale
trebuie să privească ansamblul faptelor penale. Nu se poate dispune
321
Drept penal. Partea generala _
înlocuirea răspunderii penale numai în raport cu o infracţiune concurentă

care, sub aspectul faptei, ar întruni condiţiile legii, iar faţă de alte infracţiuni
concurente să se dispună aplicarea regimului de sancţionare în baza art.34
C.pen.
§ 3. Organul competent de a dispune înlocuirea răspunderii penale
Potrivit art.90, alin.l C.pen numai instanţa de judecată poate dispune

caracter administrativ dacă sunt întrunite condiţiile cerute de lege.
Prin Legea nr. 104/1992 s-a prevăzut - în art.90 - că înlocuirea
răspunderii penale cade în sarcina instanţei de judecată şi, corespunzător
art.91 cînd dispune înlocuirea răspunderii penale instanţa aplică una din
11
sancţiunile cu caracter administrativ cuprinse în norma respectivă .
în literatura juridică, pe drept cuvînt se subliniază că înlocuirea
răspunderii penale presupune .stabilirea fermă a existenţei prealabile a
acesteia şi substituirea ei, (Iaca sînt întrunite condiţiile legale, cu o altă
răspundere şi cu un alt sistem de sancţiuni. A evalua şi emite o asemenea
judecată de valoare asupra faptei săvîrşite şi a responsabilităţii făptuitorului
reprezintă în realitate un act de justiţie, care echivalează cu pronunţarea unei
adevărate soluţii în cauză şi deci un act procesual care poate emana numai de
la o instanţă12.
§ 4. Sancţiunile cu caracter administrativ aplicabile
Dacă instanţa de judecată apreciază că sînt îndeplinite condiţiile

pentru înlocuirea răspunderii penale, aplică una din sancţiunile cu caracter
administrativ prevăzute în art.91 C.pen., şi anume:
a) mustrarea
b) mustrarea cu avertisment
c) amenda de la 100.000 la 1.000,000 lei.
1' Legea nr. 141/1996 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură

penală a abogaî expres art.247 cu privire la punerea în executare a ordonanţei prin care s-a
aplicat o sancţiune cu caracter administrativ.
12 N. Volonciu, Tratat de procedura penală, Partea specială, vol.II, Paidea,
Bucureşti, 1996, p.87.
322
TULUL IV. Răspunderea penala
Sancţiunile sînt de natură morală şi pecuniară şi se supun regulilor

dreptului administrativ şi nu disciplinării penale. Alegerea sancţiunii se face
în funcţie de fiecare caz în parte, operînd un proces de individualizare a ei,
potrivit tuturor condiţiilor privitoare la fapta şi ia persoana făptuitorului13.
13
323
TITLUL V
t -
SANCŢIUNILE ÎN DREPTUL PENAL
CAPITOLUL I
CONSIDERAŢII GENERALE ASUPRA SANCŢIUNILOR ÎN

DREPTUL PENAL
SECŢIUNEA î
Categoriile de sancţiuni şi caracteristicile lor
§ 1. Sancţiunile ca instituţie a dreptului penal
378, Concept. Ca instituţie a dreptului penal, alături de infracţiune

şi răspundere penală, sancţiunile de drept penal reprezintă un ansamblu de
reglementări care stabilesc categoriile de sancţiuni, felurile lor, durata sau
limitele în care se încadrează, condiţiile de aplicare, de individualizare,
precum şi modalităţile de executare a lor. Sancţiunile de drept penal sînt
guvernate de principiile legalităţii, individualizării şi personalităţii.
Definindu-le, se poate spune că ele sînt măsuri de constrîngere, reeducare
şi prevenire, prevăzute de lege, care se aplică în cazul săvîrşirii faptelor
penale, în vederea sancţionării şi îndreptării celor vinovaţi, a restabilirii
ordinii încălcate şi a prevenirii săvîrşirii de noi infracţiuni. Răspunderea
penală se concretizează în sancţiunea penală aplicată de instanţa de
judecată; natura şi cuantumul sancţiunii, condiţiile de executare a
acesteia, precum şi consecinţele ce decurg din aplicarea ei pun în evidenţă
gravitatea faptei săvîrşite.
Prevederea sancţiunilor în legea penală, elementul de constrîngere
implicat în structura lor asigură legii penale, pe lîngă acţiunea de
constrîngere, şi o puternică acţiune de prevenire a săvîrşirii infracţiunilor,
325
prin efectul de inhibiţie pe care-1 exercită asupra acelora ce ar înclina să

comită fapte penale.
§ 2. Categoriile de sancţiuni de drept penal
379. Categoriile consacrate de lege. Cadru) general al

sancţiunilor de drept penal este format din trei categorii: pedepse, măsuri
educative, şi măsuri de siguranţă. Pedepsele constituie categoria
principală de sancţiuni de drept penai, care se aplică, de către instanţele
de judecată, în cazul săvîrşirii infracţiunilor, constituind sancţiunile cele
mai severe; ele realizează o funcţie de constrmgere, de intimidare şi
reeducare, care se manifestă diferit în funcţie de natura şi categoria
pedepsei (închisoare, amendă); au ponderea cea mai mare în legislaţia
penală; prin obiectul asupra căruia se îndreaptă, sînt privative de libertate
(închisoare), privative de drepturi (interzicerea unor drepturi), privative
de bunuri (amenda); au un scop utilitar în sensul că prin aplicarea lor se
urmăreşte prevenirea săvîrşirii unor noi infracţiuni din partea celor
sancţionaţi şi a altor persoane cu înclinaţii similare (prevenţiune generală
şi specială).
Măsurile educative sînt sancţiunile de drept penal care se aplică
infractorilor minori în cazul comiterii de infracţiuni; au o puternică
funcţie educativă, deosebindu-se de pedepse prin factorii antrenaţi în
funcţionalitatea lor, prin condiţiile de executare şi prin consecinţele ce
decurg din acestea. Măsurile educative., pe lingă latura educativă, se
caracterizează şi printr-o latură sancţionatoare, cu elemente de
constrîngere, deosebite de cele implicate în funcţionalitatea pedepsei, ce
se manifestă mai puternic în structura unora dintre ele (a celor privative
de libertate).
Măsurile de siguranţă sînt sancţiuni de drept penal care au ca scop
înlăturarea unei stări de pericol şi prevenirea săvîrşirii de noi infracţiuni.
Starea de pericol rezultă din anumite maladii de care este afectat
făptuitorul, din inaptitudinea sau incapacitatea în exercitarea unei profesii
sau activităţi, din deţinerea unor anumite obiecte, substanţe sau din
prezenţa sa în anumite localităţi unde a săvîrşit infracţiunea, ori din alte
stări sau situaţii prevăzute de lege. Măsurile de siguranţă nu se aplică, de
regulă, în mod de sine stătător, ca celelalte sancţiuni de mai sus, care sînt
autonome, independente, ci pe lîngă o pedeapsă. Unele măsuri de
326
TITLUL V; Sancţiunile în dreptul penal.
siguranţă, ca internarea medicală, se poî aplica şi singure, cînd se constată

ca fapta nu este infracţiune, întrucît îi lipseşte trăsătura vinovăţiei (de
1
exemplu săvîrşirea unui omor de către un alienat) . ,
380. Cadrul legal. Reprezintă ansamblul reglementărilor care

stabilesc categoriile de sancţiuni, felurile lor, precum şi condiţiile de
aplicare şi executare a acestora. în codul penal, aceste reglementări sînt
cuprinse în titlul III "Pedepsele", capitolul I "Dispoziţii generale" (art.52
C.pen.); capitolul II "Categoriile şi limitele generale ale pedepselor
(art.53 C.pen..); capitolul III "Pedepsele principale" (art.56-63 C.pen.);
capitolul IV "Pedepsele complementare şi accesorii" (art.64-67, 71
C.pen.); capitolul V "Individualizarea pedepselor" (art.72-89 C.pen.).
Măsurile educative sînt prevăzute în titlul V "Minoritatea" (art. 101-108
C.pen.). Ultima categorie de sancţiuni, măsurile de siguranţă, sînt
prevăzute în titlul VI, cu aceeaşi titulatură. Prin Decretul Lege nr. 6, din 7
ianuarie 1990, s-a abolit pedeapsa cu moartea, care a fost prevăzută în
Codul penal la adoptarea lui, în art.54-55; decretul amintit a înlocuit
această pedeapsă cu detenţiunea pe viaţă.
în cazul pedepselor, pe lîngă cadrul legal din partea generală a
Codului, care indică felul pedepselor şi limitele lor generale, acestea mai
sînt prevăzute şi în normele speciale, în partea lor de sancţionare, în care
se indică specia pedepsei şi limitele sale speciale.
§ 3, Caracterizarea sancţiunilor de drept penal
381. Generalităţi. Sancţiunile de drept penal reprezintă

sancţiunile cele mai grave, în raport cu cele specifice altor ramuri de
drept, atît prin condiţiile de executare, cît şi prin consecinţele ce decurg
din aplicarea lor (decăderile şi interdicţiile ce rezultă din condamnare se
înlătură pe calea reabilitării). în funcţie de categoria de sancţiuni
prevăzute de lege (pedepse, măsuri educative sau de siguranţă), în
realizarea acestora domină fie factorul de constrîngere, fie de educare sau
de prevenire a săvîrşirii de infracţiuni. Ele se aplică, de către instanţele de
1
Pe lîngă sancţiunile de drept penal, Codul penal în -vigoare prevede şi
posibilitatea apilcării unor sancţiuni cu caracter administrativ (art.91), în cazul înlocuirii
răspunderii penale sau a sancţionării faptelor ce nu prezintă gradul de pericol social al unei
infracţiuni (art. 18 1 , alin.ultim).
327
judecată, după constatarea existenţei temeiului răspunderii penale, a

infracţiunii. Sancţiunile de drept penal se aplică în mod obligator în cazul
săvîrşirii infracţiunilor în afara cazurilor cînd prin lege se înlătură
aplicarea lor, cum este situaţia cauzelor care înlătură răspunderea penală
(aministia, arî.iî9 C.pen. prescripţia răspunderii penale, art.12] Cpen.;
împăcarea părţilor, art.132 C.pen. etc.) sau a cauzelor de nepedepsire,
generaie şi speciale (desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului,
art.22 C.pen,; nepedepsirea în cazul mărturiei mincinoase, art.260, alin.2
C.pen. etc). Sancţiunile de drept penal sînt inevitabile, acţiunea penală
fiind exercitată, de regulă, din oficiu de către organele judiciare, spre
deosebire de sancţiunile extrapenale, care pot fi înlăturate prin voinţa
persoanei lezate (de exemplu, o sancţiune civilă reparatorie). înlăturarea
sancţiunii de drept penal este posibilă numai cînd legea permite. Aceste
sancţiuni (penale) sînt revocabile dacă se constată că au fost aplicate din
eroare de către organele judiciare, Trebuie să se mai menţioneze că sînt
personale. în sensul că se aplică numai acelora care au săvîrşit infracţiuni,
întrucît acele persoane trebuie reeducate prin aplicarea sancţiunilor şi faţă
de ele trebuie să se realizeze scopul prevenţiei speciale.
328
CAPITOLUL II
PEDEPSELE
SECŢIUNEA I
Definiţia şi caracterizarea pedepsei.

Funcţiile şi scopurile sale.
§ 1. Definiţie şi caracterizare
382. Definiţie. Pedeapsa 2 este o măsură de constrîngere şi un

mijloc de reeducare a condamnatului, ce se aplică de către instanţele de
judecată, în scopul prevenirii săvîrşirii de noi infracţiuni. Această
definiţie este consacrată de art.52 C.pen. într-o formulare asemănătoare,
se mai poate defini pedeapsa ca fiind o sancţiune prevăzută de lege care
se aplică de către instanţa de judecată celui ce a săvîrşit o infracţiune, prin
care se realizează o acţiune de constrîngere, intimidare şi reeducare; prin
aplicarea sa se urmăreşte prevenirea săvîrşirii de noi infracţiuni şi
readaptarea socială a condamnatului.
383. Caracterizare. Din conceptul pedepsei consacrat în legislaţia

penală română şi străină, din analiza diferitelor tipuri de pedepse se pot
pune în evidenţă următoarele trăsături ale acestei categorii juridice.
a) Pedeapsa are un caracter legal - cerinţă a principiului legalităţii
pedepsei care impune condiţia ca ea să fie prevăzută de lege, ca natură şi
durată. Instanţele de judecată aplioă numai pedepsele prevăzute de lege, în
2
Conceptul «pedeapsă» este denumit în latină prin cuvîntul poena, ae, cu
sensurile: 1. "despăgubire", "pedeapsă ca ispăşire a unei crime"; 2. (figurat) "chin",
"suferinţă". Din aceeiaşi familie lexicală făcea parte şi vb. punio, -ire "a pedepsi", "a
răzbuna". Cuvîntul latinesc poena este împrumutat din limba greacă: gr. no lin] (şi
varianta notra), cu sensul "ispăşire", "răscumpărare", "expiaţiune", "răzbunare".
Cuvîntul românesc pedeapsă este atestat în textele vechi româneşti prin jurul
anului 1500, dar el circula, cu siguranţă, şi mai înainte, poate chiar înainte de sec. al XIII-
lea. Etimonul este grecesc vb. paideyo, cu sensul: 1. "a creşte", "a educa", 2. "a
pedepsi".
329
limitele stabilite de aceasta. Modificarea pedepsei prin depăşirea
maximului special sau coborîrea sub minimul speclai m cazul
recunoaşterii cauzelor sau circumstanţelor agravante on atenuante, se face
n u m i în condiţiile legii. înlocuirea unui tip de pedeapsa cu altul se poate
face numai cînd legea prevede aceasta (art.76 ht.e C.pen.)
b) Pedeapsa are un caracter determinat, fie ca se are în vedere
pedeapsa stabilită de lege sau aceea aplicată de-instanţă. Pedeapsa
prevăzută de lege este relativ determinată, încadrata * ^» ^
minime şi maxime (generale şi speciale). Sanc-ţiunea stabilita de instanţa
este absolut determinată, în funcţie de gravitatea faptei, împrejurările de
comitere a ei şi persoana infractorului. Caracterul determinat al pedepsei
reflectat în mai toate codurile penale, se opune Sistemului sentinţelor
indeterminate, preconizat în literatură şi reflectat in unele^ legisla i
penale, potrivit căruia infractorul este condamnat la pedeapsa închisorii
fkră a se fixa limitele acesteia3. indeterminarea este absoluta cînd
hotărîrea de condamnare nu cuprinde nici o precizare asupra duratei
pedepsei, şi relativă, cînd se fixează un minim şi un maxim, întinderea ei
urmînd a fi fixată de către organele de executare. Sistemul poate fi greu
acceptat în privinţa pedepsei închisorii; el este promovat m ce priveşte
unele măsuri de siguranţă ce implică un tratament medical sau unele
măsuri educative, care nu au un caracter represiv, ci de educare.
c) Pedeapsa este o sancţiune cu caracter public, ce se aplica de
anumite organe ale statului şi anume de instanţele de judecată stabilite de
lege care stabilesc vinovăţia celui trimis în judecată, aplica pedeapsa şi
dispun executarea ei. Din caracterul statal, decurge şi caracterul inevitabil
ai pedepsei întrucît acţiunea penală .este pusă în mişcare, de regula, mn
iniţiativa organelor .competente. După aplicarea sancţiunii de către
instanţele de judecată, punerea ei în executare se face dm oficiu de către
organele puterii publice. , .
d) Pedeapsa are un caracter personal, aplicîndu-se numai celor ce
au comis infracţiunea sau care au contribuit la săvîrşirea ei în calitate de
participanţi. Redeapsa este personală deoarece numai infractorul trebuie
să suporte toate consecinţele ce decurg din săvîrşsrea faptei; acţiunea ele
constrîngere, intimidare şi reeducare trebuie să se răsfrîngă direct asupra
lui.
3
P.Bouzat, J. Pinatel, op.cit., p.409.
330
TITLUL V; Sancţiunile în drepjul_penai.
e) Pedeapsa are un caracter aflictiv întrucît creează o suferinţă de

natură morală, fizică, materială celui condamnat. Ea este o măsură de
constrîngere, aşa cum rezultă din definiţia dată de lege, în arî.52 C.pen.;
constrîngerea este de esenţa pedepsei. Orice pedeapsă are un caracter
aflictiv, intensitatea suferinţei pe care o provoacă depinzînd de categoria
din care face parte, de durată şi condiţiile ei de executare. Caracterul
aflictiv este mai puternic în cazul pedepselor privative de libertate
(închisoare), reievîndu-se, însă, şi în cazul pedepselor privative de
drepturi (suferinţa fiind mai mult de natură morală), precum şi a celor
pecuniare,'care provoacă celui condamnat privaţiuni de natură materială.
f) Pedeapsa pune în evidenţă şi un caracter moralizator, de
îndreptare a condamnatului. Prin aplicarea pedepsei se urmăreşte
reeducarea infractorului, refacerea sa morală, în vederea reinserţiei
sociale. în cazul pedepsei închisorii, realizarea acestui caracter depinde de
organizarea regimului de executare, de complexul de acţiuni educative
realizate în perioada detenţiei,
g) Pedeapsa mai are şi un caracter reprobator, ce rezultă din
dezaprobarea publică faţă de cel condamnat pentru fapta săvîrşită, din
oprobiul societăţii pentru infractor. Pedeapsa înseamnă un blam oficial
dat celui condamnat de către organele de judecată. Intensitatea reprobării
este în funcţie de durata pedepsei privative de libertate, care reflectă
gravitatea faptei comise, precum şi din modul său de executare. Pedepsele
executate în regim penitenciar vădesc un caracter reprobator mai
accentuat decît cele executate în regim de libertate, unde caracterul
reprobator se atenuează. Echilibrarea caracterului reprobator al pedepsei
cu posibilitatea de reinserţie cvasitotală a fostului condamnat în societate
constituie una din cele mai importante probleme de politică penală. în
toate statele se promovează o concepţie de politică penală pentru a se
înlocui pedepsele privative de libertate de scurtă durată, care marchează
individul prin izolarea de societate, cu alte substitutîve neprivative de
libertate4. Decăderile şi interdicţiile ce decurg din condamnare care pun şi
ele în evidenţă caracterul reprobator al pedepsei, sînt înlăturate prin
instituţia reabilitării.
h) Pedeapsa are şi un caracter uman, trăsătură ce relevă umanismul
dreptului penal, care se afirmă din ce în ce mai puternic începînd cu epoca
modernă. Diversitatea pedepselor, scara lor amplă, în funcţie de gravitatea
G. Ştefani, G. Levasseur, B. Bouloc, op.cit., p.430.

331
faptelor, condiţiile variate de executare (unele se execută în condiţii de

semilibertate sau de libertate totală), instituţia suspendării condiţionate a
executării pedepsei, a liberării condiţionate, a executării la locul de
muncă şi a altora de individualizare a executării sancţiunii, reflectă
concepţia umanistă ce stă la baza instituirii şi aplicării pedepselor. La
aceasta se mai adaugă promovarea concepţiei politicii penale de a se
înlocui pedepsele privative de libertate de scurtă durată, aplicabile
faptelor mai puţin grave cu alte substitutive neprivaiive de libertate.
§ 2. Funcţiile pedepsei
384. Funcţ'a de constrîngere. Din definirea pedepsei, rezultă că

aceasta îndeplineşte anumite funcţii. Prin funcţie a pedepsei, se înţelege
calea, mijlocul prin care se realizează scopul ei, şi anume prevenirea
săvîrşirii de infracţiuni. D primă funcţie a pedepsei, ce decurge din natura
sa de sancţiune accentuat coercitivă, este cea de constrîngere. Această
funcţie constă într-un regim sever de coerciţie, într-o serie de privaţiuni şi
restricţii implicate în pedeapsă care privesc libertatea persoanei,
patrimoniul sau alte drepturi ale sale, ceea ce provoacă condamnatului o
puternică suferinţă. Constrmgerea se realizează în cazul tuturor
categoriilor de pedepse, modalitatea şi intensitatea sa fiind deosebită de la
o categorie la alta, în funcţie de felul acestora şi de condiţiile de
executare. Mai puternic se manifestă această funcţie în cazul pedepsei
închisorii, ce presupune izolarea condamnatului de societate, de familie,
cu impunerea, totodată, a unor restricţii de ordin fizic, moral şi chiar
material. Ea apare şi în cazul amenzii, care impune o privaţiune ce se
răsfrînge asupra situaţiei materiale a condamnatului. Funcţia de
constrîngere se manifestă şi în cazul pedepselor complimentare. Pedeapsa,
prin constrmgerea pe care o implică, acţionează asupra comportamentului
uman, asupra conştiinţei persoanei, a proceselor sale psihice, ceea ce
x duce, în final, la o modificare a conduitei în societate.
Legea prevede (art.52, ai in. 2 C.pen.) că executarea pedepsei nu

trebuie să cauzeze suferinţe fizice, şi nici să înjosească persoana
condamnatului.
332
TUL UI V; Sancţiunile in dreptul penal.
385, Funcţia de intimidare. Literatura penală română şi străină5

consideră că pedeapsa mai are şi o funcţie de intimadare, ce constă în
teama creată infractorului sau persoanelor, în general, de constrîngerea
implicată în pedeapsă, de privaţiunile şi restricţiile ei, precum şi de
consecinţele care decurg din aceasta. Funcţia de intimidare se realizează
chiar în momentul intrării în vigoare a legii penale, care prevede
consecinţele ce decurg din săvîrşirea faptelor interzise, consecinţe
exprimate în pedepsele stabilite, ce ameninţă cu aplicarea lor în cazul
încălcării dispoziţiilor legii penale 6 . Această funcţie intră mai puternic în
acţiune în momentul aplicării pedepsei infractorului, care trebuie să
'răspundă penal. în acest caz, funcţia de intimidare acţionează direct
asupra celui condamnat, care trebuie reeducat, şi, indirect, difuz, asupra
colectivităţii, prin ameninţarea cu aplicarea pedepsei în cazul în care
membrii acesteia vor intra sub incidenţa legii penale, prin săvîrşirea
faptelor interzise. Prin funcţia de intimidare, se realizează scopurile
pedepsei de prevenţiune specială şi generală. Funcţia de intimidare este
strîns legată de funcţia de constrîngere, indiferent de forma în care se
manifestă, care-1 lipseşte pe cel condamnat de libertatea de mişcare sau îl
privează de anumite drepturi sau bunuri. Pedeapsa, cu toată încărcătura sa
morală, materială sau fizică este de natură să creeze o teamă celui ce ar fi
tentat să comită infracţiunea, în perioada antedelictuală, şi, mai mult,
celui ce a săvîrşit o infracţiune, în momentul condamnării şi executării
pedepsei, în etapa postdelictuală.
386. Funcţia de reeducare. Pedeapsa constituie nu numai o

măsură de constrîngere, ci şi un mijloc de reeducare a condamnatului.
Prin pedeapsa aplicată, se urmăreşte reeducarea lui şi reintegrarea sa în
viaţa socială, ca element util, cu o comportare conformă exigenţelor
regulilor de convieţuire socială. Penaliştii moderni consideră funcţia de
îndreptare a condamnatului ca o funcţie esenţială a pedepsei. Primul
Congres al Naţiunilor Unite a votat o rezoluţie care relevă necesitatea
reeducării condamnaţilor şi reinserţia în societate, prin aplicarea
pedepselor privative de libertate. Criminologii şi penologii consideră că
tratamentul penitenciar trebuie organizat în vederea eficienţei funcţiei de
St. Daneş, V. Papadopol, Individuaizarea judiciară a pedepselor, Editura

Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985, p.46, 47; R. Merle, A. Vitu, op.cit., p.768;
P.Bouzat, J. Pinatel, op.cit., p.387 şi urm.
" St. Daneş, V. Papadopol, op.cit., p.46.
333
Drept penai. Partea generală
reeducare şi că realizarea acesteia depinde în mod strict de tratamentul

penitenciar aplicat. Pe plan naţional şi în diferite organisme internaţionale
se fac eforturi pentru a se găsi anumite substitutive, anumite măsuri de
natură de a înlocui pedepsele privative de libertate de scurtă durată sau de
a se transforma radical regimul executării lor (în Franţa, s-a reglementat
suspendarea .condiţionată cu supunerea ia încercare, sistemul muncii în
aer liber - plasarea în exterior, deţinerea în stabilimente deschise —,
sistemul semîlibertăţii etc.) 7 .
Codul penal român prevede (art.52 alin.2) că prin executarea
pedepsei se urmăreşte formarea unei atitudini corecte faţă de muncă, faţă
de ordinea de drept şi faţa de regulile de convieţuire socială. Funcţia de
reeducare acţionează chiar din momentul condamnării, dar se realizează
în toată plenitudinea sa în perioada executării pedepsei cînd condamnatul
este supus unui ansamblu de măsuri de natură a influenţa pozitiv
conştiinţa, caracterul şi deprinderile sale, în aşa fel încît în viitor să
respecte din convingere normele ce reglementează viaţa de relaţie.
Funcţia de reeducare este asigurată, în condiţiile reglementării
noastre penale, nu numai prin cadrul legal de aplicare a pedepselor, ci şi
prin acela privind executarea lor. Astfel, dispoziţiile privind executarea
pedepselor, în special a pedepsei cu. închisoarea (art.56-62 C.pen.), şi
Legea privind executarea pedepselor prevăd că reeducarea condamnatului
se realizează prin prestarea unei munci utile la locul de deţinere, prin X
calificarea şi recalificarea într-o meserie, desfăşurarea unor activităţi
cultural-educative, stimularea şi recompensarea celor ce au dat dovezi
temeinice de îndreptare. Amplul şi complexul proces de reeducare a
condamnatului trebuie să conducă la. formarea unei noi atitudini, care să
asigure deplina sa reinserţie socială după executarea pedepsei.
In literatura penală, se menţionează şi alte funcţii ale pedepsei, şi
8
anume cele de exemplaritate şi de eliminare . Funcţia de exemplaritate
constă în 'influenţa exercitată de pedeapsa aplicată condamnatului de către
instanţa de judecată asupra altor |3ersoane- care ar înclina să comită
infracţiuni, dar, cunoscînd consecinţele produse de acestea şi fermitatea
aplicării pedepselor, se abţin de la săvîrşirea lor. Cealaltă funcţie este de
eliminare definitivă sau temporară a condamnatului din societate, dup«
durata pedepsei privative de libertate aplicată. Eliminarea definitivă are
T
' St. Daneş, V. Papadopol, op.cit., p.44.
8
C. Bulai, op.cit., voi.II, p.17; C. Mitrache, op.cit., p.144.
334
TULUL V; Sancţiunile în dreptul penal.
loc în cazul detenţiunii pe viaţă (a pedepsei privative de libertate pe

viaţă), iar eliminarea temporară în situaţia închisorii pe timp limitat, în
ambele cazuri, prin executarea pedepsei închisorii în regim penitenciar,
condamnaţii sînt izolaţi de societate, sînt înlăturaţi din cadrul ei, sînt
neutralizaţi din punct de vedere social, evitîndu-se astfel, pericolul
9
comiterii altor infracţiuni de către aceştia . De asemenea, se mai
menţionează funcţia de reintegrare a ordinii juridice în raport cu victima
şi cu grupul social, în sensul că prin aplicarea pedepsei se dă satisfacţie
victimei, care a fost direct lezată prin săvîrşirea infracţiunii, dar şi
colectivităţii, care i se satisface sentimentul de justiţie şi i se asigură
liniştea, prin intervenţia organelor statului care restabilesc ordinea
încălcată.
§ 3. Scopurile pedepsei
387. Prevenţiunea specială. Definind pedeapsa în art.52 C.pen.,

legiuitorul a prevăzut în acelaşi text că scopul său este prevenirea
săvîrşirii de noi infracţiuni. Prin aplicarea şi executarea pedepsei, se
urmăreşte un anumit scop, o anumită finalitate, care constă atît în
prevenţiunea specială, cît şi în prevenţiunea generală10.
Prevenţiunea specială reprezintă scopul imediat al pedepsei şi
constă în aceea că prin executarea ei se urmăreşte ca făptuitorul să nu mai
comită alte infracţiuni în viitor; priveşte aşadar persoana făptuitorului şi
conduita viitoare a acestuia. Intre prevenţiunea specială şi funcţiile de
constrîngere, intimidare şi reeducare ale pedepsei există o strînsă legătură,
în sensul că, prin intermediul acestor funcţii, care acţionează pe toată
perioada de executare a pedepsei, se urmăreşte asigurarea scopului său, a
prevenirii reiterării pe calea săvîrşirii de noi infracţiuni, a celui ce a
executat pedeapsa.
388. PrevenţiuDea generală. Constituie a doua finalitate a

pedepsei, prin care se realizează obţinerea unui anumit comportament, ce
constă în respectarea legii penale de către un cerc mai larg de persoane, şi
anume de acelea care ar înclina să comită fapte penale, faţă de persoanele
9 V. Dongoroz, op.cit., p.585; C. Mitrache, op.cit., p.144.

10
335
cu o criminalitate latentă. Aplicarea şi executarea pedepsei are rezonanţă

în grupul social, prin exercitarea unei acţiuni de inhibiţie, de abţinere de
la săvîrşirea de infracţiuni, cunoscîndu-se consecinţele severe ce decurg
cu necesitate din comiterea acestora. Acţiunea de prevenţiune generală a
pedepsei se realizează în două momente: în primul rînd, odată cu
publicarea unei legi penale, care prevede sistemul de pedepse, în partea
generală, şi pedepsele corespunzătoare fiecărei infracţiuni, în partea
specială (antedelictum), şi, în al doilea rînd, odată cu intrarea în acţiune a
legii penale, prin aplicarea acesteia unui caz concret, cînd pedeapsa
aplicată, în afară de acţiunea de prevenire exercitată asupra infractorului
în cauză, acţionează asupra colectivităţii, în mod difuz, dar cu eficienţă
scontată de legiuitor (post delictum). Pentru realizarea prevenţiei
generale, este necesar ca legea penală să fie cît mai bine cunoscută, iar
reacţia represivă a statului, în cazul săvîrşirii infracţiunilor, să fie promptă
şi sigură, în sensul că cei ce ar intenţiona să încalce legea să fie convinşi
că organele în drept vor interveni imediat cu aplicarea ei. .
389. Readaptarea socială, Literatura penală mai distinge un scop,

şi anume acela al readaptării condamnatului la viaţa socială11, strîns
legată de scopul prevenţiei speciale şi de funcţia de reeducare a pedepsei,
ceea ce relevă caracterul uman al acesteia. Regimul penitenciar, de
executare a pedepselor, a fost şi este conceput pe sistemele cele mai
eficace în vederea realizării acestui scop. Şcoala penitenciară a atras
atenţia asupra personalităţii infractorului şi a necesităţii individualizării
pedepsei, a diferitelor modalităţi de executare - în regim penitenciar, de
semilibertate, sau de libertate totală - în funcţie de posibilităţile sale de
îndreptare. Munca ştiinţifică de cercetare a readaptării condamnaţilor a
devenit mai eficace pe măsură ce progresele criminologiei au permis să se
cunoască mai bine factorii delincventei şi să se pătrundă mai adînc
psihologia diferitelor categorii de infractori12. Doctrina noii apărări
sociale susţine, la rîndul său, necesitatea unei protecţii sociale cît mai
eficace, pentru a readapta în cele mai bune condiţii pe cei condamnaţi.
In concepţia legislaţiei noastre penale, condiţiile de aplicare şi
executare a pedepselor converg către aceeaşi finalitate. Diversificarea
pedepselor potrivit gravităţii faptelor, reglementarea regimului de
11
G. Ştefani, G. Levasseur, B. Bouloc, op.cit., p.342 şi urm.
12
G. Ştefani, G. Levasseur, B. Buloc, op.cit., p.342.
336
executare a pedepsei închisorii, diferitele modalităţi de individualizare a

executării ei, ca suspendarea condiţionată a executării pedepsei sub
ambele forme, executarea pedepsei la locul de muncă, liberarea
condiţionată şi altele, au avut în vedere readaptarea condamnatului la
viaţa socială normală.,
SECŢIUNEA a Il-a
Sistemul pedepselor în Codul penal;

categoriile şi felurile de pedepse
§ 1. Generalităţi privind categoriile de pedepse
390. Criterii de clasificare a pedepselor. Pedepsele prevăzute în

legislaţiile penale, în diferite sisteme de drept penal, pot fi clasificate
după mai multe criterii 13 :
1. După obiectul asupra căruia cade pedeapsa, se disting mai multe
genuri de pedepse, după cum urmează:
a) pedepsele corporale, care lovesc persoana în atributele sale
fizice (viaţa, integritatea corporală), ce se concretizează în acte de natură
să lezeze aceste atribute. în sfera pedepselor corporale se poate include
pedeapsa cu moartea, care mai există, în prezent, în unele legislaţii
penale. în ţara noastră, pedeapsa capitală a fost abolită prin Decretul lege
nr. 6, din 7 ianuarie 1990, şi înlocuită cu detenţiunea pe viaţă. în istoricul
dreptului penal, în categoria pedepselor corporale, se mai includeau:
bătaia (biciuirea), mutilarea, tăierea braţului, în cazul paricidului, a
limbii, a urechii, scoaterea ochilor, castrarea şi altele;
b) pedepsele privative de libertate, care constau în scoaterea
condamnatului din viaţa socială, prin izolarea sa, pentru totdeauna sau pe
timp limitat, în funcţie de durata pedepsei, şi internarea în penitenciare
(închisori);
V. Dongoroz, op.cit., p.589 şi urm.

337
Oreptpenal. Partea generală
c) pedepsele restrictive de libertate, care se caracterizează prin

anumite îngrădiri impuse celui condamnat, cum ar fi interzicerea de a
părăsi localitatea, deportarea şi altele;
d) pedepsele pecuniare, care aduc atingere patrimoniului
condamnatului, din sfera cărora fac parte pedeapsa amenzii şi confiscarea
averii, ce poate fi totală sau parţială (în Codul penai român pedeapsa
confiscării averii a fost. înlăturată);
e) pedepsele privative sau restrictive de drepturi, care constau în •
pierderea unor drepturi sau- restrîngerea exerciţiului lor, pe o anumită
durată (interzicerea dreptului de a alege şi de a fi ales, de a ocupa o
funcţie implicând exerciţiul, autorităţii de stat, interzicerea drepturilor
părinteşti,, degradarea militară etc);
f) pedepsele morale, care constau în dezaprobarea publică a
infractorului, dia categoria cărora fac parte: mustrarea (în Codul pena! din
1937, mustrarea era o pedeapsă care se aplica infractorilor minori),
publicarea şi afişarea hotărîrii de condamnare (ca pedeapsă
complementară) şi altele. i
2. După cum pedepsele pot fi aplicate de sine stătător sau aplicarea \

lor se face pe lîngă alte pedepse, deci, după caracterul lor independent sau
dependent de alte sancţiuni, acestea pot fi. principale şi secundare
(alăturate).
a) Pedepsele principale sînt acele sancţiuni care se- aplică de sine
stătător, independent. Oricărei infracţiuni trebuie să i se' aplice o pedeapM
şi anume aceea prevăzută de lege, în limitele stabilite de aceasta (de
exemplu, închisoarea este o pedeapsă principală).
b) Pedepsele secundare (alăturate) sînt acele sancţiuni care se
aplică sau funcţionează pe lîngă o pedeapsă principală. Pedepsele
secundare, ia rîndul lor, se împart în pedepse complimentare şi pedepse
accesorii. Pedepsele complimentare se aplică pe lîngă pedeapsa
• principală, în anumite condiţii stabilite de lege (de regulă, -pe lingă
pedeapsa privativă de libertate) şi se execută distinct de aceasta. Pedeapsa
complimentară trebuie stabilită de instanţă în hotărîrea de condamnare (de
exemplu, pedeapsa complimentară a interzicerii unor drepturi, trebuie
determinată „sub aspectul conţinutului ei, adică a drepturilor care se
interzic, şi a .duratei sale; ea se* execută dup.â. ce a luat sfîrşiî pedeapsa .
închisorii). Pedeapsa accesorie coristă, la rîndul ei, în Interzicerea unor
drepturi, dar ea decurge de drept din pedeapsa închisorii, prin voinţa legii
338
TTTLUL V; Sancţiunile în dreptul penal.
(ope legis), şi durează toată perioada pedepsei principale privative de

libertate.
3. în legislaţiile penale străine, pedepsele se mai împart în
pedepse criminale, corecţionale şi poliţieneşti, care permit o clasificare a
infracţiunilor în crime, delicte şi contravenţii, după specia de pedeapsă
prevăzută de lege fiecărei categorii de infracţiuni. Codul penal din 1937 a
cunoscut şi el această divizare a pedepselor la data intrării sale în
vigoare, iar din anul 1954, cînd au fost eliminate contravenţiile din
legislaţia penală, au rămas numai categoriile de pedepse criminale şi
corecţionale. în categoria pedepselor criminale, aplicabile crimelor, erau
prevăzute munca silnică pe viaţă, munca silnică pe timp limitat, de la 5 la
25 ani, şi temniţa grea, de la 3 la 20 ani; (ca măsură excepţională era
prevăzută şi pedeapsa cu moartea). în cadrul pedepselor corecţionale,
aplicabile delictelor, se includeau închisoarea corecţională, de la 1 lună la
12 ani, şi amenda, iar în sfera pedepselor poliţieneşti, destinate
contravenţiilor, erau prevăzute închisoarea poliţienească şi amenda.
4. După natura infracţiunilor săvîrşite, după calificarea lor ca fiind
drept comun sau politice, pedepsele se împart şi ele în două categorii, şi
anume: pedepsele de drept comun, destinate infracţiunilor ordinare,
obişnuite, şi pedepse politice, aplicabile infracţiunilor politice. Codul
penal din 1937 a cunoscut această dualitate a pedepselor: de drept comun
şi politice. Astfel, erau pedepse de drept comun munca silnică pe viaţă,
munca silnică pe timp limitat de la 5 ia 25 ani, temniţa grea de la 3 la 20
ani, închisoarea corecţională de la 1 lună la 12 ani şi amenda. în categoria"
pedepselor politice se includeau detenţiunea grea pe viaţă, dentenţiunea
grea pe timp limitat de la 5 la 25 ani, detenţiunea riguroasă de la 3 la 20
ani şi detenţiunea simplă de la 1 lună la 12 ani. Legislaţia străină cunoaşte
şi în prezent această divizare a pedepselor, cu implicaţii în regimul lor de
executare, precum şi în alte planuri ale dreptului penal material şi
procedural. După specia de pedeapsă prevăzută în normele speciale, se
poate aprecia dacă o faptă este infracţiune de drept comun sau politică.
Codul penal român în vigoare nu mai consacră această divizare a
pedepselor.
'
§ 2. Sistemul pedepselor şi cadrul său general în Codul penal român
391. Sistemul pedepselor. Reprezintă ansamblul pedepselor

consacrate în Codul penal într-un cadra general, în care sînt orînduite,
după anumite criterii, categoriile de pedepse, felurile acestora şi limitele
lor generale. Acest cadru este consacrat în art.53 C.pen., care include:
pedepsele principale, complimentare şi accesorii.
1. Pedepsele principale sînt:
a. detenţiunea pe viaţă;
b. închisoarea de la 15 zile la 30 ani;
c. amenda de la 100.000 la 50.000.000 lei;
2. Pedepsele complementare sînt:
a. interzicerea unor drepturi de la 1 la 10 ani;
14
b. degradarea militară .
3. Pedeapsa accesorie este interzicerea unor drepturi anume
prevăzute de lege.
La data intrării în vigoare a Codului penal, se prevăzuse, ca
măsură excepţională, şi pedeapsa cu moartea, însă, datorită caracterului
său de măsură excepţională, nu a fost inserată în cadrul general al
pedepselor din art.53 C.pen., ci într-un text distinct (art.54 C.pen.) ca
sediu legal al său. Pedeapsa capitală a fost abolită prin Decretul lege nr.6,
din ianuarie 1990, şi înlocuită cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
Cadmi general cuprinde categoriile de pedepse şi limitele generale
ale acestora, ce nu pot fi depăşite în cazul aplicării cauzelor sau
circumstanţelor de agravare sau de atenuare, care permit numai depăşirea
limitelor speciale. Pedepsele din normele speciale, care reflectă gradul de
pericol social abstract al fiecărui tip de infracţiune, trebuie să corespundă
celor prevăzute în cadmi general şi să se încadreze în limitele generale
stabilite de acest cadru 15 .
14
Pedeapsa confiscării averii a fost abrogată implicit prin Constituţia României,
în baza art.41 pct. 7; şi expres prin L. nr. 140/1996 publicată în Monitorul Oficial al
României, nr.285 don 14 noiembrie 1996.
—*-? Codul penal anterior, ta art.22,' a prevăzut armatoarele pedepsepentru cmnete
de drept comun: munca silnică pe viaţă, munca silnică pe timp mărginit de la 5 la 25 ani şi
temniţa grea de la 3 Ia 20 ani. Pentru crime în materie politică a prevăzut: detenţiunea grea
de la 5 la 25 de ani şi detenţiunea riguroasă de la 3 la 20 de ani. Pentru delictele de drept
comun, a consacrat închisoarea corecţională de la 1 lună la 12 ani şi amenda de la 50 la
340
§ 3. Categoriile şi felurile pedepselor
392. Categoriile pedepselor. în cadrul legal, sînt prevăzute trei

categorii de pedepse: principale, complimentare şi accesorii.
Pedepsele principale reprezintă sancţiunile ce se aplică ca urmare a
săvârşirii unei infracţiuni, figurând ca unice pedepse pentru faptele
comise, fără ca aplicarea lor să depindă de o altă sancţiune; ele au un
caracter independent, de sine stătător. Unei infracţiuni i se aplică o
singură pedeapsă principală. Dacă în normele speciale sînt prevăzute două
pedepse principale, acestea nu se aplică cumulativ, ci alternativ.
Un gen de pedeapsă principală poate fi substituit altuia numai în
condiţiile legii (de exemplu, pedeapsa închisorii poate fi înlocuită cu
amenda, dacă se reţin circumstanţele atenuante în condiţiile art.78 lit.e,
C.pen.).
Pe lângă pedepsele principale, Codul penal consacră şi pedepse
secundare, ce se alătură primelor. Acestea, la rîndul lor sînt de două
feluri: complimentare şi accesorii.
Pedepsele complementare sînt acele pedepse care se aplică
obligator sau facultativ pe lîngă pedepsele principale. Ele nu pot fi
aplicate de sine stătător, ca unice pedepse, în cazul comiterii faptelor
penale. Pedepsele complimentare sînt prevăzute în partea generală a
Codului penal, care stabileşte felul lor, condiţiile de aplicare şi executare,
iar unele dintre ele apar şi în dispoziţiile speciale, în partea lor
sancţionatoare. Pedepsele complimentare nu se aplică în cazul sancţiunii
ce constă în amendă. în unele cazuri, se pot aplica cumulativ două
pedepse complimentare. Aceste pedepse, deşi depind de existenţa unei
pedepse principale, devin autonome în momentul aplicării în ce priveşte
executarea şi condiţiile de stingere.
Pedeapsa accesorie decurge de drept (ope legis) din pedeapsa
principală a închisorii. Constă în interzicerea tuturor drepturilor prevăzute
în art.64 C.pen., care formează conţinutul pedepsei complimentare a
"interzicerii unor drepturi" şi durează, de regulă, din momentul
pronunţării hotărîrii definitive de condamnare pînă la terminarea
executării pedepsei, pînă la graţierea pedepsei ori pînă la împlinirea
2.000 lei, iar pentru delictele politice, detenţiunea simpla de Ia 1 lună la 12 ani şi amenda
de la 50 la 2.000 lei.
341
termenului de prescripţie a executării. Se execută concomitent cu

pedeapsa principală.
393. Felurile pedepselor. Actualul Cod penal consacră trei feluri

de pedepse principale: detenţiunea pe viaţă, închisoarea în limitele
generale de la 15 zile la 30 de ani, şi amendă de la 100.000 la 50.000.000
lei. Natura lor este privată de libertate şi pecuniară.
Categoria pedepselor complementare include, la rîndul său,
interzicerea unor drepturi şi degradarea militară. Pedeapsa accesorie (nu
este diversificată) are conţinutul, limitele şi condiţiile de executare
prevăzute în paragraful anterior.
SECŢIUNEA a Hl-a
Pedepse principale ,
§ 1. Detenţiunea pe viaţă
. A. Cadrul legal. Caracterizare. Detenţiunea pe viaţă este o

pedeapsă privativă de libertate, perpetuă, nelimitată în timp. Această
pedeapsă a fost introdusă în legislaţia noastră penală prin Decretul-lege
nr. 6 din 7 ianuarie 1990, care a abolit pedeapsa cu moartea, iar în locul ei
a introdus pedeapsa privativă de libertate nelimitată în timp, care nu are
denumirea de închisoare (pe viaţă), terminologie folosită în Coul penal
pentru pedeapsa privativă de libertate pe timp limitat, ci denumirea
specială de detenţiune pe viaţă. în partea specială a Codului penal şi în
alte dispoziţii speciale, detenţiunea pe viaţă figurează în locul pedepsei
capitale, alternativ cu închisoarea pe timp limitat. Astfel, în titlul I al
părţii speciale a Codului penal privitor la infracţiunile contra siguranţei
statului, detenţiunea pe viaţă, care a înlocuit pedeapsa cu moartea, este
prevăzută în cazul infracţiunii de trădare (art.155 C.pen.), trădare prin
ajutarea inamicului (art.156 C.pen.), trădarea prin transmiterea de secrete
(art.157 C.pen.), acţiuni duşmănoase contra statului (art.158 C.pen.),
spionaj (art, 159 Cpen.), atentatul care pune în pericol siguranţa statului
(art.160 C.pen.), atentatul contra unei colectivităţi (art. 161 C.pen.), actele
de diversiune (art. 163 C.pen.), subminarea economiei, forma agravată
342
TITLUL V; Sancţiunile in dreptul penai.
(art.165 alin.2) şi complotul (art.167 C.pen.)- De asemenea, în titlul II

referitor la infracţiunile contra persoanei este prevăzută în cazul omorului
deosebit de grav (art.176 C.pen.). Mai apare alternativ cu închisoarea în
cazul infracţiunilor contra capacităţii de apărare (titlul X), cum ar fi
capitularea (art.338 C.pen.), părăsirea cîmpului de luptă (art.339 C.pen.),
în cazul unor infracţiuni contra păcii şi omenirii (titlul XI), dintre care se
poate aminti genocidul (art.357 C.pen.), precum şi în cazul altor
infracţiuni prevăzute de Codul penal sau în alte surse normative
(împiedicarea exploatării aeronavei, art. 107- din Codul aerian).
De la data adoptării decretului-lege amintit, toate dispoziţiile
privind pedeapsa cu moartea din Codul penal, din Codul de procedură
penală şi din alte acte normative sînt considerate că se referă la pedeapsa
detenţiunii pe viaţă. Pedepsele cu moartea aplicate prin hotăriri râmase
definitive, dar neexecutate, se înlocuiesc cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
Prin decretul-lege menţionat, se abrogă expres art.54, 55, 120 alin.4 şi
130 din Codul penal, precum şi prevederile din Legea de executare a
pedepselor referitoare la executarea pedepsei cu moartea.
Detenţiunea pe viaţă este prevăzută în Codul penal, partea
generală, în următoarele texte: art.54 - regimul detenţiunii pe viaţă; art.55
- neaplicarea pedepsei detenţiunii pe viaţă; art.55' - liberarea
condiţionată în cazul pedepsei detenţiunii pe viaţă; 55 2 - calculul
pedepsei în caz de comutare sau înlocuire a pedepsei detenţiunii pe viaţă
cu pedeapsa închisorii. Detenţiunea pe viaţă este prevăzută în Codul
penal, partea generală, cu următoarele texte: art.54 -regimul detenţiunii
pe viaţă; art.55 - neaplicarea pedepsei detenţiunii pe viaţă; art.55' -
liberarea condiţionată în cazul pedepsei detenţiunii pe viaţă; art.55- -
calculul pedepsei în caz de comutare sau înlocuire a pedepsei detenţiunii
pe viaţă cu pedeapsa închisorii. Detenţiunea pe viaţă se execută în
penitenciare anume destinate pentru aceasta sau în secţii speciale ale
celorlalte penitenciare. . Regimul executării acestei pedepse este
reglementat în Legea pentru executarea pedepselor.
B. Neaplicarea pedepsei detenţiunii pe viaţă. Pedeapsa
detenţiunii pe viaţă nu se aplică aceluia care, la data pronunţării hotărârii
de condamnare a împlinit vîrsta de 60 de ani. în acest caz, în locul
pedepsei detenţiunii pe viaţă, se aplică pedeapsa închisorii pe timp de 25
de ani şi pedeapsa interzicerii unor drepturi pe durata ei maximă. In cazul
în care cel condamnat la pedeapsa detenţiunii pe viaţă a împlinit 60 de ani
în timpul executării pedepsei, detenţiunea pe viaţă se înlocuieşte cu
343
închisoarea pe timp de 25 de ani. Această pedeapsă nu poate fi aplicată

nici infractorului minor (art.109 alin.2) căruia i se aplică închisoarea între
1
5 şi 20 de ani ! 6 . în cazul comutării sau înlocuirii detenţiunii pe viaţă cu

pedeapsa închisorii, perioada de detenţie executată se consideră parte
executată din pedeapsa închisorii. •
C, Liberarea condiţionată în cazuî detenţiunii pe viaţă. Cel
condamnat la pedeapsa detenţiunii pe viaţă poate fi şi el liberat
condiţionat după executarea efectivă a 20 de ani de detenţiune, dacă este
stăruitor în muncă, disciplinat şi dă dovezi temeinice de îndreptare,
ţinîndu-se seama şi de antecedentele sale penale. Pentru dispunerea"
liberării condiţionate în acest caz special se cer întrunite următoarele
condiţii:
- executarea efectivă a unei anumite durate şi anume 20 de ani de
detenţie;
- condamnatul să fi fost stăruitor în muncă;
- să fi fost disciplinat;
- să fi dat dovezi temeinice de îndreptare;
- să se ţină seama şi de antecedentele penale ale condamnatului.
Condamnatul trecut "de vîrsta de 60 ani pentru bărbaţi şi 55 de ani
pentru femei poate fi liberat condiţionat după executarea efectivă a î 5 ani
de detenţiune, dacă sînt îndeplinite şi celelalte condiţii amintite.
Liberarea condiţionată şi în această situaţie specială are un caracter
facultativ, în sensul că dispunerea sa este lăsată la latitudinea instanţei de
judecată chiar dacă se constată întrunirea cerinţelor legii.
D. Efectele liberării condiţionate. Pedeapsa detenţiunii pe viaţă
se consideră executată dacă în decurs de 10 ani de la liberare condamnatul
nu a săvîrşit din nou o infracţiune. în ipoteza săvîrşirii unei noi fapte
penale în acest interval de timp se vor aplica dispoziţiile art.61 C.pen. din
cadrul legal al instituţiei liberării condiţionate care reglementează
revocarea liberării condiţionate în cazul săvîrşirii unei noi infracţiuni cu
prevederea tratamentului corespunzător i7 . (A se vedea "Liberarea
condiţionată").
16
17
N. Giurgiu, op.cit., voi.II, p.102.
344
§ 2. închisoarea
395. închisoarea în Codul penal român. Noţiune;

caracterizare; regimul de executare şi de deţinere. Pedeapsa închisorii
constă în privarea de libertate 18 a condamnatului, prin izolarea acestuia de
societate şi internarea în locuri de deţinere denumite penitenciare, pe
durata stabilită de instanţă în hotărîrea de condamnare. Potrivit Codului
penal, pedeapsa închisorii se aplică pe timp limitat de la 15 zile la 30 de
ani (art.53, pct.l, lit.b C. penal). Se are în vedere pedeapsa privativă de
libertate denumită închisoare, care funcţionează pe timp limitat, şi nu
cealaltă pedeapsă privativă de libertate, denumită detenţiune pe viaţă, care
este nelimitată ca durată. Prin condiţiile de executare, această sancţiune
relevă caracterul său de constrîngere, ce rezultă din izolarea
condamnatului de societate şi supunerea acestuia unui regim de viaţă
sever, dar uman, caracter care este dublat de cel de reeducare, ce se
realizează prin obligarea la muncă a condamnatului şi organizarea unui
amplu program de acţiuni cultural-educative la locul de deţinere.
Regimul de executare al pedepsei închisorii este reglementat de
dispoziţiile Codului penal (art.56-58 C.pen.), precum şi de Legea privind
executarea pedepselor nr.23/1969. Aşa cum prevede art.56 C.pen.,
regimul executării pedepsei închisorii se întemeiază pe obligarea
condamnatului de a presta o muncă utilă, dacă este apt pentru muncă.
Munca are rolul de disciplinare a vieţii condamnatului, de orientare a sa
către o activitate constructivă care să-1 pregătească pentru deplina
reintegrare în societate, odată cu eliberarea din penitenciar. La atingerea
unei anumite vîrste (60 de ani pentru bărbaţi şi 55 de ani pentru femei),
condamnaţii nu mai au obligaţia de a munci în timpul executării pedepsei;
pot fi admişi la muncă numai la solicitarea lor. Regimul de executare a
pedepsei închisorii implică respectarea disciplinei muncii şi a ordinii
interioare a locurilor de deţinere.
18 Cu excepţia pedepsei închisorii, executată la locul de muncă (art.86' C.pen.)

sau a condamnării cu suspendarea executării pedepsei (art.81, 86* C.pen.). în afară de
Codul penal, închisoarea mai este prevăzută şi în Legea nr.6/1991 privind sancţionarea
faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice,
precum şi în Decr. nr.329/1966 privind sancţionarea unor contravenţii la regulile de
călătorie cu trenul, care însă au caracter administrativ şi nu penal.
345
Pentru a stimula îndreptarea condamnaţilor, dispoziţiile în materie

prevăd recompensarea acestora prin diferite modalităţi, cum ar fi
suplimentarea drepturilor ia pachete, vizite, corespondenţă, ridicarea
măsurilor disciplinare în cazul în care au fost aplicate, învoirea pe timp de
5 zile din penitenciar, executarea muncii fără pază în afara penitenciarului
a celor ce s-au evidenţiat, acordarea liberării condiţionate, la care se
adaugă şi alte mijloace prevăzute de legea de executare a pedepselor.
Femeile condamnate la pedeapsa închisorii execută pedeapsa
separat de condamnaţii bărbaţi, fiind supuse unui regim de muncă
corespunzător capacităţii şi aptitudinilor specifice lor.
Infractorii minori condamnaţi la pedeapsa închisorii execută
pedeapsa separat de condamnaţii majori sau în îocuri de deţinere speciale
cu asigurarea posibilităţii de a continua învăţămîntul general-obligatoriu
şi de a dobîndi o pregătire profesională în funcţie de aptitudinile lor,
395 1 . Regimul de muncă. S-a me#ţionat că regimul executării

pedepsei închisorii se întemeiază pe obligaţia condamnaţilor de a presta o
muncă utilă dacă sunt apţi pentru aceasta.
Munca condamnaţilor este retribuită, cu excepţia muncilor cu
caracter gospodăresc necesare locurilor de deţinere. Condamnaţii se
bucură de anumite drepturi pe care le au cei ce muncesc, cu unele
restricţii impuse de natura sancţiunii pe care o execută şi de împrejurarea
că au statutul de condamnaţi, aflaţi în executarea unei pedepse. Normele,
timpul de muncă şi retribuţia muncii condamnaţilor sînt stabilite prin
legea de executare a pedepselor 19 . Această lege prevede că munca prestată
de condamnaţi este remunerată potrivit normelor şi tarifelor de retribuire
stabilite în ramura de activitate în care aceştia sînt folosiţi. Retribuţia nu
revine în întregime condamnaţilor. Legea prevede că o cotă de 10% din
retribuţie revine lor, iar cealaltă parte se face venit la stat. în cazul unor
sume cuvenite condamnatiilui pentru invenţii, inovaţii şi raţionalizări,
create în timpul deţinerii, o rată de 50% îi revine acestuia, iar diferenţa se
face venit la stat. Cotele cuvenite condamnaţilor se consemnează la
C.E.C., din care 1/3 se pune la dispoziţia condamnatului pentru a o folosi
în timpul executării, iar 2/3 se înmînează la-punere^ înjibertate.
19
Legea nr.23/1969, art.7 şi 8.
346
,_ . ^_ ._
Pedeapsa închisorii ia sfîrşit odată cu împlinirea duratei stabiiite

de instanţă, cu graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori cu împlinirea
termenului de prescripţie a executării pedepsei.
Punerea în executare a pedepsei închisorii se face aşa cum prevede
art.420 şi urm, C.pr.pen. prin emiterea mandatului de executare de către
instanţa de executare. Executarea pedepsei închisorii poate fi amînată
(art.453 şi 454 C.pr.pen.):
- cînd cel condamnat suferă de o boală care îl pune în
imposibilitatea de a executa pedeapsa;
- cînd condamnata este gravidă sau are copil mai mic de 1 an;
- cînd- din cauza unor împrejurări speciale executarea imediată a
pedepsei ar avea consecinţe grave pentru condamnat20, familia sau
unitatea în care lucrează.
Executarea pedepsei închisorii poate fi întreruptă pentru aceleaşi
situaţii arătate mai sus (art.453 C.pr.pen.) la cererea persoanelor
interesate.
§ 3. Amenda
396. Noţiune şi caracterizare. Amenda constituie, la rîndul său, o

altă pedeapsă principală, ce constă din suma de bani pe care condamnatul
este obligat să o plătească statului, în cuantumul stabilit în hotărîrea de
condamnare. Sediul legal al pedepsei/amenzii este art.63 C.pen. Sub
aspectul naturii sale, este o pedeapsă pecuniară, prin executarea căreia se
ajunge la diminuarea patrimoniului condamnatului, aspect ce relevă
caracterul coercitiv al acestei sancţiuni, sensibil redus în raport cu cel ai
pedepsei închisorii. Amenda în raport cu pedeapsa privativă de libertate,
este mai blîndă, prin aceea că nu dislocă individul din mediu! social, de la
locul de muncă, din familie., evită contactul cu alţi condamnaţi şi este
'emisibilă. In codul în vigoare, amenda funcţionează numai ca pedeapsă
principală, în timp ce în codul anterior, figura şi în categoria pedepselor
complimentare. In dispoziţiile speciale, este prevăzută alternativ cu
pedeapsa închisorii.
La data intrării în vigoare a Codului penal, amenda figura ca
pedeapsă principală, alternînd cu închisoarea la un număr deosebit de
t
20
Trib. Munic. Bucureşti, s.II pen., dec. nr.523/1993, Notă, Sever Gabriel,
Bomboş şi Doru Bâzan, nr.12, 1993, p.84.
347
redus de infracţiuni, cu grad scăzut de pericol social. Prin modificarea

adusă Codului penal prin Legea nr. 6/1973 această pedeapsă s-a extins la
aproape toate infracţiunile prevăzute cu pedeapsa închisorii pînă la 2 ani
(fiind alternativă cu aceasta).
396 1 . Limitele amenzii. Limitele pedepsei cu amenda suit

prevăzute în dispoziţiile din partea generală a Codului penal; în art.53 sînt
indicate limitele generale de la 100.000 la 50.000.000 de lei, iar în art.63
C.pen., alin.2 şi 3, sînt indicate limitele pentru infracţiunile cărora
legiuitorul le-a stabilit şi pedeapsa amenzii, acestea fixîndu-se
proporţional cu gravitatea pedepsei închisorii, ce alternează cu amenda.
Astfel, legea stabileşte că, în cazul în care infracţiunea se pedepseşte
numai cu amendă, fără a se preciza limitele, minimul special este de
150.000 lei, iar maximul este de 10.000.000 lei; cînd legea prevede
pedeapsa amenzii fără a-i arăta limitele alternativ cu închisoarea de cel
mult 1 an, minimul special este de 250.000 lei şi maximul special de
15.000.000 de lei, iar cînd .maximul special este mai mare de un an,
minimul special este de 350.000 lei şi maximul special este de 30.000.000
Iei. Limitele fixate prin dispoziţiile speciale nu coincid cu cele generale,
pentru a se permite agravarea sau atenuarea pedepsei în cazul reţinerii
circumstanţelor agravante sau atenuante. în caz de aplicare a cauzelor de
atenuare sau de agravare a pedepselor, amenda nu.poate să depăşească
limitele generale prevăzute în art.53 pct.l lit.c. C. penal.
Amenda ca sancţiune penală se deosebeşte de amenda
administrativă, care este o sancţiune ce se aplică contravenienţilor sau de
amenda judiciară, ca sancţiune cu caracter procesual, care se aplică unor
abateri săvîrşite în cursul'procesuîui penal, ori de amenda fiscală, etc.
397. Individualizarea amenzii. La stabilirea amenzii, instanţa se

orientează după criteriile generale de individualizare a pedepsei prevăzute
în art.72 C.pen. Instanţa trebuie să ia în considerare şi starea materială a
condamnatului (veniturile acestuia, persoanele de întreţinere, greutăţile
materiale), pentru ca amenda să reprezinte într-adevăr o sancţiune cu efect
aflictiv asupra sa. Legea prevede în art.63 alin.5 că stabilirea pedepsei
trebuie să se facă în aşa fel încît să nu-1 pună, însă, pe infractor în situaţia
de a nu-şi putea îndeplini îîîdafoririTe pffvlf6¥ryiărinlre~ţînerei7^;r"eşterea,
învăţătura şi pregătilba profesională a persoanelor faţă de care are aceste
obligaţii legale.
348
" TULUL V; Sancţiunile in dreptul_£enal._
398. Executarea amenzii. Persoana condamnată la pedeapsa

amenzii este obligată să depună recipisa de plată integrală a amenzii la
instanţa de executare, în termen de trei luni de la rămînerea definitivă a
hotărîrii. Cînd cel condamnat se află în imposibilitatea de a achita integral
amenda în termenul prevăzut de lege, instanţa de executare, la cererea
condamnatului, poate dispune eşalonarea plăţii amenzii pe cel mult doi
ani, în rate lunare.
Dacă, în raport de cuantumul amenzii şi de veniturile celui
condamnat, amenda nu poate fi achitată în întregime în termen de 2 ani,
executarea acesteia se face şi asupra altor bunuri ale condamnatului de
către organul financiar al localităţii unde domiciliază condamnatul.
399. înlocuirea amenzii. Prin Legea nr. 6/1973, s-a inserat

dispoziţia - art.63 2 - potrivit căreia, dacă persoana condamnatului avînd
posibilitatea de a plăti amenda se sustrage cu rea credinţă de la executarea
ei, instanţa poate înlocui această pedeapsă cu închisoarea, în limitele
stabilite pentru infracţiunea săvîrşită. La individualizarea acesteia se va
ţine seama de partea din amendă care a fost achitată, dacă a avut loc
executarea parţială a amenzii 21 .
400. Pedeapsa cu moartea. Generalităţi. Codul penal din 1969,

la data intrării sale în vigoare, a prevăzut pedeapsa cu moartea, ca o
măsură excepţională, pentru infracţiuni deosebit de grave, în art.54
C.pen., care a fost înlăturată prin Decretui-iege nr. 6/1990.
Codul penal din 1864, apărut sub influenţa ideilor beccariene nu a
prevăzut pedeapsa cu moartea. De asemenea, nu a fost prevăzută nici în
Codul penal din 1937, dar, a fost introdusă în acest cod în anul 1938.
Codul penal din 1937 a fost republicat în anul 1948, menţinînd pedeapsa
cu moartea ca măsură excepţională. Această pedeapsă a fost menţinută şi
în Codul penal din 1969, prevăzîndu-se anumite cazuri de neaplicare a ei
(în cazul unei femei gravide sau avînd un copil în vîrstă pînă îa 3 ani),
precum şi de înlocuire a ei în cazul cînd fusese aplicată.
18
C. Bulai, op.cit., vol.II, p.24; C. Mitrache, op.cit., p.151.
349
SECŢIUNEA a IV~a
Pedepseie secundare
§ 1. Pedepsele complementare
401. Categoriile prevăzute în prezent în Codul penai. Din

cadrul legal general, a rezultat existenţa a două categorii de pedepse
complimentare; interzicerea unor drepturi şi degradarea militară. La data
intrării în vigoare, Codul penal a prevăzut şi pedeapsa complimentară a
confiscării averii, în art.68, 695 70, pedeapsă de natură patrimonială.
Dispoziţiile privitoare la această pedeapsă au fost abrogate implicit prin
Constituţia din decembrie 1991, care a prevăzut în art.41 pct. 7 că:
"Averea dobîndită licit nu poate fi confiscată". In Legea de modificare a
Codului penal nr. 140/1996 se prevede expres că art.68, 69, 70 din Codul
penal, privitoare Ia pedeapsa complementară a confiscării averii, se
abrogă. Pedepsele complimentare îşi au sediul legal în art.64-67 C.pen.,
care reglementează categoriile de pedepse complementare, caracterul lor,
efectele pe care le produc, precum şi condiţiile de aplicare şi executare.
Dispoziţiile referitoare la aceste pedepse secundare mai sînt cuprinse şi în
reglementarea destinată concursului de infracţiuni, recidivei,
circumstanţelor atenuante, cauzelor care înlătură răspunderea penală
(amnistie, graţiere), care stabilesc condiţiile acestor pedepse în cazul
modificării pedepselor principale, în sensul agravării sau atenuării ori a
stingerii lor prin intervenţia actelor de clemenţă sau a prescripţiei
executării pedepsei.
§ 2. Interzicerea unor drepturi
402, Noţiune; conţinutul pedepsei (art.64, 65, 66 C. pen.)>

Interzicerea unor drepturi este o pedeapsă restrictivă de drepturi, constînd
în interzicerea pe timp determinat a exerciţiului unor drepturi prevăzute
de lege, fără a se pierde definitiv capacitatea de a le exercita. Drepturile
ce se suspendă, care formează conţinutul acestei pedepse complimentare,
sînt limitativ indicate în art.64 C.pen., fiind de natură politică,
cetăţenească şi civilă. Limitele acestei pedepse sînt de la 1 an la 10 ani.
350
TITLUL V; Sancţiunile in dreptul penai.
Textul de lege citat prevede posibilitatea interzicerii unuia sau

unora din următoarele drepturi:
a) dreptul de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în
funcţii elective (art.64 lit.a, C.pen.). Se au în vedere drepturile electorale
prevăzute în Constituţie, în legile privind alegerile locale şi anume
dreptul de a participa şi a candida în alegerile parlamentare şi în organele
administraţiei publice locale, precum şi de a participa ia alegerile pentru
ocuparea unor funcţii publice elective;
b) dreptul de a ocupa o funcţie implicînd exerciţiul autorităţii de
stat (art.64 lit.b, C.pen.); se interzice dreptul de a ocupa funcţii ce
presupun exercitarea efectivă a autorităţii de stat. Textul se referă la
funcţii din cadrul organelor puterii executive sau judecătoreşti ce nu pot fi
ocupate de persoanele condamnate (funcţia de ministru, prefect,
judecător, procuror etc). Se au în vedere funcţiile din cadrul puterii
executive sau judecătoreşti care au competenţa de a da dispoziţii şi a
controla îndeplinirea lor. Interzicerea acestui drept nu se poate pronunţa
decît pe lîngă interzicerea dreptului prevăzut Ia litera a)5 afară de cazul
cînd legea dispune altfel;
c) dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie de
natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvîrşirea
infracţiunii (art.64 lit.c, C.pen.). Aplicarea pedepsei complimentare cu
acest conţinut întregeşte regimul de sancţionare al faptei săvîrşite,
interzicînd tocmai exercitarea funcţiei sau profesiei care i-a înlesnit
condamnatului săvîrşirea infracţiunii, funcţie pe care a exercitat-o
incorect sau abuziv (de exemplu profesorul care a săvîrşit infracţiunea de
seducţie, viol; prefectul sau procurorul care a săvîrşit infracţiunea de luare
de mită etc).
d) drepturile părinteşti (art.64 lit.d, C.pen.). Această pedeapsă
constă în suspendarea drepturilor părinteşti pe durata stabilită de instanţă
şi se aplică infractorilor care au copii minori în cazul săvîrşirîi unor
infracţiuni care îi lipsesc de autoritatea morală implicată în calitatea de
părinte sau îi fac nedemni de exercitarea drepturilor părinteşti (se poate
pronunţa de exemplu în cazul incestului - art.203 C.pen. -, violului faţă
de propria fiică - art.197 C.pen. -, rele tratamente aplicate minorului
(art.306 C.pen.), etc;
e) dreptul de a fi tutore sau curator (art.64 lit.e, C.pen.). O astfel
de pedeapsă se aplică, de asemenea, în cazul săvîrşirii unor infracţiuni
prin care se creează o incompatibilitate a celui ce a comis fapta cu
351
calitatea de tutore sau curator pe care ar exercita-o infractorul. Prin fapta

săvîrşită infractorul s-a dovedit a fi nedemn de a exercita anumite
însărcinări a căror realizare, de altfel, ar prejudicia interesele minorului
(de exemplu în cazul săvîrşirii infracţiunii de rele tratamente aplicate
minorului - art.306 C.pen., a raportului sexual cu o minoră - art. 198
C.pen., a relaţiilor între persoane de acelaşi sex - art.200 C.pen., etc).
Codul familiei prevede dreptul de a fi tutore în art. 113-141, iar curator în
art. 152-157. *
Pronunţînd pedeapsa interzicerii unor drepturi, instanţa trebuie să
indice în hotărîrea de condamnare care dintre drepturile prevăzute în
art.64 C.pen. se interzic şi pe ce durată (de la 1,1a ÎO ani) 22 .
403. Condiţii de aplicare. Această pedeapsă complimentară poate

fi aplicată dacă pedeapsa principală constă în închisoare a cărei durată
stabilită de instanţă este de cel puţin 2 ani. Rezultă că ea nu se aplică în
situaţia pronunţării pedepsei cu închisoarea inferioară limitei de 2 ani,
nici" în cazul amenzii 23 . *
în cazul unui concurs de infracţiuni, pedeapsa complimentară se
aplică numai în cazul cînd una dintre pedepsele stabilite pentru
infracţiunile concurente este de cel puţin 2 ani şi nu în ipoteza cînd la
acest cuantum s-a ajuns prin aplicarea sporului permis de lege, care
reprezintă pedeapsa globală a concursului24.
Pedeapsa interzicerii unor drepturi funcţionează ca pedeapsă
obligatorie şi facultativă. Interzicerea unor drepturi este obligatorie cînd
este prevăzută în norma de incriminare alături de pedeapsa principală (de
exemplu la infracţiunea de omor - art. î74, 175, 176 C.pen., la
infracţiunile contra siguranţei statului - art. 155, 157 (trădare) şi altele. Şi
în cazul obligativităţii ei se cere condiţia ca pedeapsa principală aplicată
să fie închisoarea de cel puţin 2 ani. Deşi este prevăzută în norma specială
şi are caracter obligator, ea poate fi înlăturată în cazul reţinerii de
circumstanţe atenuante (art.76, alin. ultim C.pen.)
Pedeapsa interzicerii unor drepturi este facultativă £înd nu este
prevăzută în dispoziţiile speciale, aplicarea sa fiind lăsată la latitudinea
instanţei de judecată. în art.65 C.pen, se indică anumite criterii după care
22
Trib. Suprem, s.p., dec. nr.2209/1979, C D . 1979, p.335; C. Bulai, op.cit.
23
C.S.J., s.p.dec. nr.2405/1992, Dreptul, nr.7, 1993, p.100.
24
C. Bulai, op.cit., voi.II, p.26; C. Miîrache, op.cit., p.153.
352
TULUL V- Sancţiunile în dreptul penal.
trebuie să se orienteze instanţa pentru a decide dacă este sau nu cazul să o

aplice, criterii care se referă la natura şi gravitatea infracţiunii, la
împrejurările cauzei şi la persoana infractorului.
404. Executarea pedepsei. Pedeapsa interzicerii unor drepturi se

execută după executarea închisorii, după graţierea totală sau a restului de
pedeapsă ori după prescripţia executării pedepsei. în cazul liberării
condiţionate, pedeapsa nu se execută din momentul liberării, întrucît
închisoarea nu ia sfîrşit în acest moment, ci se execută la data împlinirii
pedepsei privative de libertate; pînă în acel moment a funcţionat pedeapsa
accesorie.
§ 3. Degradarea militară
405. Noţiune. Conţinut şi condiţii de aplicare (art.67 C.pen.).

Degradarea militară este o pedeapsă complimentară (privativă de
drepturi), care se aplică infractorilor militari şi rezervişti, constînd în
pierderea gradului militar şi a dreptului de a purta uniforma militară. Dacă
în cazul pedepsei complimentare a interzicerii unor drepturi se suspendă
sau se restrînge exerciţiul unor drepturi, pe o anumită perioadă, în cazul
degradării militare drepturile menţionate se pierd, fiind o pedeapsă
privativă de drepturi. Pedeapsa degradării militare este prevăzută numai
în partea generală a Codului per«al - art.53 şi 67. După modul său de*
aplicare, este obligatorie şi facultativă, în funcţie de gravitatea faptei
săvîrşite, reflectată în pedeapsă. Are caracter obligator, cînd pedeapsa
stabilită este închisoarea mai mare de 10 ani sau detenţiune pe viaţă şi
facultativ, cînd infracţiunea săvîrşită este intenţionată, iar pedeapsa
principală stabilită este de cel puţin 5 ani şi cel mult de 10 ani.
405*. Executarea pedepsei. Degradarea militară se execută în
momentul rămînerii definitive a hotărîrii de condamnare. Dacă prima
pedeapsă complimentară este limitată ca durată în timp, la expirarea
căreia condamnatul îşi recapătă drepturile interzise, degradarea militară
produce efect perpetuu; gradul militar şi dreptul de a purta uniforma
militară se pierd definitiv, neputînd fi recăpătate nici pe calea
reabilitării25. Art.133 alin.2 C.pen. prevede că reabilitarea nu are ca
25
D. Popescu, Codul penal comentat..., op.cit., p.417; M. Basarab, op.cit.,
p.66; C. Bulai, op.cit., voi.II, p.27, 28.
353
urmare rechemarea în cadrele permanentele ale armatei sau redarea

gradului militar pierdut.
§ 4. Pedepsele accesorii
406. Noţiune; conţinut; caracterizare (art.71 C.pen). Pedeapsa

accesorie este o pedeapsă privativă de drepturi, ce decurge de drept din
pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau din pedeapsa închisorii şi constă în
interzicerea tuturor drepturilor prevăzute în art.64 C.pen. (pedeapsa
complimentară a interzicerii unor drepturi), din momentul în care
hotărîrea de condamnare a rămas definitivă şi pînă la terminarea
executării pedepsei, pînă la graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori
pînă la împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei. Această
pedeapsă este prevăzută în arî.71 C.pen.
Pedeapsa accesorie prezintă următoarele caracteristici: .
- Constă în interzicerea tuturor drepturilor prevăzute în art.64
C.pen. Se interzice exercitarea tuturor acestor drepturi întrucît persoana
fiind condamnată la pedeapsa închisorii nu poate avea în perioada
condamnării dreptul de a alege şi de a fi ales, dreptul de a ocupa o funcţie
publică ce implică exerciţiul autorităţii de stat şi celelalte drepturi pe care
!e-a avut înainte., existînd o incompatibilitate între situaţia sa de
condamnat ia privaţiunea de libertate şi menţinerea drepturilor şi
calităţilor pe care le avea înainte de condamnare.
- Pedeapsa accesorie durează din momentul pronunţării hotărîrii
definitive de condamnare şi pînă la terminarea executării pedepsei, pînă la
graţierea totală sau a restului de pedeapsă, ori pînă la împlinirea
termenului de prescripţie a executării pedepsei. Decurgînd din pedeapsa
închisorii însoţeşte această pedeapsă, oricît ar fi durata sa de redusă (5
luni, 8 luni, eîc), spre deosebire de pedeapsa complimentară a interzicerii
unor drepturi, care se pronunţă numai dacă pedeapsa închisorii este de cel
puţin 2 ani.
In cazul dispunerii liberării condiţionate pedeapsa accesorie
continuă să funcţioneze pînă la împlinirea duratei pedepsei închisorii
pronunţată de instanţă. Ea însoţeşte şi pedeapsa închisorii executată la
locul de muncă pînă la stingerea acesteia. în acest caz, întrucît
condamnatul execută pedeapsa în regim de libertate, legea a prevăzut că
interzicerea drepturilor părinteşti şi a dreptului de a fi tutore sau curator
354
să nu fie obligatorie, ci lăsată la aprecierea instanţei (art.71 alin.3 C.pen.).

în afară de această excepţie art.86^ alin.2, din cadrul legal al executării
pedepsei la locul de muncă, mai instituie o alta, ce rezultă din prevederea
potrivit căreia "pe durata executării pedepsei condamnatului i se interzice
dreptul electoral de a fi ales", de unde se deduce că acestuia nu i se
interzice dreptul de a alege 26 . întrucît această pedeapsă decurge din
pedeapsa privativă de libertate, ea nu trebuie anume pronunţată şi aplicată
de instanţă, totuşi organul de judecată trebuie să menţioneze în
dispozitivul hotărîrii (art.357 alin.3 C.pr.pen.) prin care se pronunţă
condamnarea că persoana condamnată este lipsită de drepturile arătate în
art.71 C.pen. pe perioada menţionată. Pedeapsa accesorie poate, uneori să
dureze mai mult decît durata închisorii, întrucît ea curge din momentul
pronunţării hotărîrii definitive de condamnare, care se pune în executare
ulterior hotărîrii definitive. Durata pedepsei accesorii este mai mare şi în
cazul prescripţiei executării pedepsei.
26
355
CAPITOLUL III
Sancţiunile aplicabile infractorilor minori.

Măsuri educative şi pedepse .
SECŢIUNEA I
Regimul specia! de sancţionare a infractorilor minori
407. Limitele de vîrstă ale răspunderii penale a minorilor.

Cercetările criminologice, şi de psihologie pedagogică au dus la concluzia
necesităţii ridicării limitei de vîrstă de la care minorul poate răspunde
penal, aspect reflectat în toate legislaţiile penale, pentru a ocroti pe
minorii ce săvîrşesc fapte prevăzute de legea penală şi a-i scoate din
cîmpul coerciţiei severe a acesteia, urmînd a se interveni, în vederea
îndreptării lor, prin mijloace educative obişnuite. în Codul Penal din
1937, răspunderea penală a minorului a fost fixată la vîrsta de 15 ani
împliniţi, iar între limitele de la 13 ani la 15 ani 2 7 minorul răspundea
numai dacă se constata că a acţionat cu discernămînt. Codul Penal din
1968 a ridicat limitele de vîrstă de la care minorul poate-răspunde penal.
Astfel, potrivit art.99 C.pen., minorul care nu a împlinit 14 ani nu
răspunde penal. Este o prezumţie legală absolută (juris et de jure) de
incapacitate penală, care nu permite a se face dovada contrară. între 14 şi
16 ani minorul răspunde numai dacă se dovedeşte că a acţionat cu
discernămînt. Se observă existenţa unei capacităţi penale condiţionată de
.constatarea discernămîntului, adică a aptitudinii minorului de a înţelege şi I
voi raportată la fapta concretă săvîrşită28. Minorul care a împlinit vîrsta de
"27 Codul penal din 1864 prevedea că minorii pînă la 8 ani sînt apăraţi de
pedeapsă; cei între & şi 1-5 ani puteau --fi sancţionaţi dacă Ie constata că avi acţionat cu
discernămînt; minorii între 15 şi 20 ani răspundeau penal, răspunderea fiind condiţionată
de împlinirea vîrstei de 15 ani.
M, Zolyneak, Drept penal, voi.ÎI..., op.cit., p.
356
16 ani răspunde penal, existînd deci de la această vîrstă prezumţia legală

absolută de capacitate penală. Femeia îşi păstrează condiţia juridică a
minorului, aplicîndu-se reglementarea prevăzută de Codul penal
consacrată minorităţii, chiar în situaţia în care se căsătoreşte înainte de
împlinirea vîrstei de 18 ani, la atingerea limitei de 16 ani (art.4 alin.l
C fam.) sau chiar de 15 ani (art.4 alin.2 C.fam.) cînd dobîndeşte
capacitatea deplină de exercitare a drepturilor sale civile ca şi majoratul29,
în raport cu legea penală, în ipoteza săvîrşirii unei infracţiuni sînt
aplicabile dispoziţiile răspunderii penale a minorului.
- Pentru aplicarea legii penale cu toate consecinţele ce decurg din
aceasta, interesează limita de vîrstă pe care a avut-o minorul la data
săvîrşirii faptei şi nu aceea pe care a atins-o la data descoperirii sau
judecării acesteia. în cazul infracţiunilor continui, continuate şi de obicei,
regimul juridic al minorului se aplică numai dacă momentul epuizării
acestor fapte a avut loc tot în perioada minorităţii, în caz contrar regimul
de sancţionare fiind subordonat aceluia privitor la răspunderea penală a
infractorilor majori.
408. Natura juridică a stării de minoritate. Reglementarea

regimului juridic al infractorilor minori este cuprinsă într-o diviziune
separată a Codului penal, titlul V, intitulat "Minoritatea", art.90-110. Din
întreaga reglementare, din sistemul sancţionator instituit precum şi din
alte dispoziţii ale Codului penal, referitoare la răspunderea penală a
minorilor, incluse în alte capitole ale legii penale, se poate aprecia că
minoritatea constituie o cauză de diferenţiere a răspunderii penale a
minorilor (de diferenţiere a sancţiunilor de drept penal) în raport cu
răspunderea infractorilor majori, natură juridică ce se răsfrînge cu efecte
benefice în toate reglementările penale, ceea ce conferă un statut juridic
deosebit al acestei categorii de infractori, avînd ca finalitate ocrotirea lor,
reeducarea în condiţii optime şi readaptarea la viaţa socială normală.
Cauza de diferenţiere a răspunderii penale, se reflectă în regimul special
de sancţionare al infractorilor minori, deosebit de a celor majori, alcătuit
din măsuri educative, ce se aplică cu prioritate în sancţionarea
infracţiunilor săvîrşite de ei şi pedepse, care au o aplicabilitate secundară,
intervenind numai atunci cînd măsurile educative nu asigură o sancţionare
corespunzătoare gravităţii faptei comise şi nu corespund necesităţii de
V. Rămureanu, Codul penal comentat..., Partea generală, op.cit., p.523.

357
îndreptare a infractorului. Regimul în această alcătuire exista la data

intrării în vigoare a Codului penal, la 1 ianuarie Î969 ca ulterior, prin
Decretul nr.218/1977, să se modifice şi să constea numai în măsuri
educative, iar în prezent, în urma modificării Codului penal prin Legea
nr. 104/1992, să se revină la regimul juridic existent la data apariţiei
codului. Acest regim de sancţionare se deosebeşte de cel aplicabil
infractorilor majori, în primul rînd prin natura sancţiunilor prevăzute în
cod ce se aplică minorilor, care au primit denumirea de măsuri educative,
cu rol preponderent sau exclusiv educativ, ce au prioritate în sancţionarea
lor. Dacă se apreciază că măsura educativă nu este suficientă pentru
îndreptarea minorului se aplică pedeapsa închisorii sau amenzii* însă
limitele minime şi maxime speciale se reduc la jumătate, acestea devenind
limitele legale de sancţionare a minorilor. Statutul special se deosebeşte şi
în ce priveşte regimul de executare al, pedepsei închisorii aplicată
minorului, care se execută separat de infractorii majori, în condiţiile
speciale, adecvate nevoilor specifice de educare a acestei categorii de
infractori. Anumite instituţii de individualizare a executării pedepsei, ca
suspendarea condiţionată şi liberarea condiţionată prevăd condiţii rnai
favorabile în cazul aplicării lor minorilor, în raport cu condiţiile de
aplicare faţă de infractorii majori, în sensul că, în cazul liberării
condiţionate durata pedepsei ce trebuie executată, din cuantumul stabilit
de instanţa de judacată, de care depinde acordarea liberării condiţionate,
alături de alte condiţii prevăzute de lege, este mai redusă în cazul
minorilor în raport cu infractorii majori (art.60 alin.4 C.pen.), iar în cazul
suspendării condiţionate termenul de încercare prevăzut de lege este mai
redus, în cazul pedepsei închisorii, fiind cuprins între 6 luni şi 2 ani,
durata fiind lăsată la aprecierea instanţei (art.110 C.pen.), iar în cazul
amenzii durata termenului de încercare este de 6 luni. Codul penal a
prevăzut un regim special favorabil minorilor, şi în cazul altor instituţii
ale dreptului penal. De menţionat în acest sens art.38 iit.a, C.pen., din
materia recidivei, care prevede că o condamnare la pedeapsa închisorii
mai mare de 6 luni, pentru o infracţiune săvîrşită în timpul minorităţii, nu
atrage starea de recidivă în situaţia săvîrşirii unei noi infracţiuni
intenţionate în viitor. De asemenea, codul.prevede condiţii avantajoase şi
în cadrul altor materii cum este a prescripţiei, în sensul că termenele de
prescripţie a răspunderii penale şi a executării pedepsei se reduc la
jumătate pentru cei căreia data săvîrşirii infracţiunii erau minori (art.129
C.pen.).
358
§ 2. Regimul de sancţionare a infractorilor minori în legislaţia în

vigoare
409. Regim mixt de sancţionare. Datorită condiţiei biopsihice a

minorilor, precum şi necesităţii realizării unui proces eficient de educare,
de asigurare a instruirii şcolare şi a dobîndirii unei profesii sau meserii,
legea penală a instituit, aşa cum s-a menţionat, un regim special de
sancţionare pentru aceştia, un regim mixt, constînd în măsuri educative şi
pedepse. Măsurile educative sînt sancţiuni de drept penal care se aplică de
sine stătător, în cazul săvîrşirii unor infracţiuni de către făptuitorii minori,
avîhd o funcţie preponderent sau în exclusivitate educativă. Pedepsele sînt
şi ele sancţiuni de drept penal, ce se aplică şi ele de sine stătător, dar care
au o funcţie de constrîngere, intimidare şi reeducare. Ambele categorii de
sancţiuni urmăresc prevenirea săvîrşirii de noi infracţiuni în viitor.
Aplicarea unei categorii de sancţiuni exclude aplicabilitatea celeilalte.
Regimul de sancţionare este unic pentru toate categoriile de minori care
răspund penal, respectiv pentru cei între 16-18 ani şi 14-16 ani. Dînd
preponderenţă măsurilor educative, Codul penal, în art.100 alin.2, prevede
că pedeapsa se aplică numai dacă se apreciază că luarea unei măsuri
educative, datorită gravităţii faptei şi persoanei făptuitorului, nu este
suficientă pentru îndreptarea acestuia.
410. Criteriile de individualizare a sancţiunilor. Sancţiunile de

drept penal sînt guvernate de principiul de bază al individualizării, care
impune cerinţa alegerii şi adaptării lor ca natură şi durată încît acestea să
corespundă gravităţii faptei săvîrşite, împrejurărilor în care a avut loc
30
precum şi persoanei făptuitorului . Pentru aplicarea sancţiunilor
infractorilor minori s-au prevăzut criterii speciale de alegere şi
individualizare a acestora, în cadrul legal al minorităţii - art.100 C.pen. -,
deosebite, în parte, de criteriile generale de individualizare a pedepsei
prevăzute în art.72 C.pen. Criteriile prevăzute în art.100 C.pen., care se
referă atît la fapta săvîrşitâ cît şi la persoana minorului, sînt următoarele:
- gradul de pericol social al faptei săvîrşite, adică tipul infracţiunii
comise, gradul său concret de pericol social corelat cu împrejurările de
comitere a faptei (agravante sau atenuante);
V. Dongoroz, Explicaţii teoretice..., voi.II, op.cit., p.243.

359
- starea fizică a minorului, înţelegîndu-se prin aceasta condiţia sa

fizică, starea sănătăţii, dacă prezintă sau nu o stare de debilitate fizică etc.
- dezvoltarea intelectuală şi morală, respectiv nivelul intelectual şi

moral, care poate fi mai ridicat sau mai scăzut, în funcţie de gradul de
instruire a minorului, de mediul în care a evoluat, de influenţele la care a
fost supus, de unele deficienţe de care este afectat;
- comportarea minorului, avîndu-se în vedere conduita acestuia în
familie, şcoală, societate, reputaţia sa; se va lua în considerare şi
comportarea după săvîrşirea infracţiunii, prezentarea în faţa autorităţii,
comportarea în timpul procesului, elemente caracterizante pentru
persoana minorului;
- condiţiile în care a crescut şi a trăit, înţelegîndu-se condiţiile
materiale şi morale ale familiei în care s-a dezvoltat minorul - familie
organizată sau dezorganizată -, mediul ambiant, relaţiile sale cu diferite
categorii de persoane care au marcat favorabil sau defavorabil persoana
minorului, condiţii proprii sau improprii m»i educaţii sănătoase;
- alte elemente de natură să caracterizeze persoana minorului,
vîrsta mai apropiată sau mai îndepărtată de aceea a majoratului, dacă a
mai săvîrşit vreo faptă prevăzută de legea penală sau alte abateri de la
•normele de convieţuire socială.
Se pot avea în vedere, în măsura în care nu sînt incluse în criteriile
speciale prevăzute mai sus, şi criteriile de individualizare prevăzute în
art.72 C.pen.; spre exemplu, necesitatea luării în considerare a
dispoziţiilor generale, ca tentativa, participaţia, concursul de infracţiuni
etc. Cînd din categoriile de sancţiuni s-a ales pedeapsa, la
individualizarea ei, ca natură şi durată, se iau în considerare criteriile de
individualizare din art.72 C.pen. ce privesc stabilirea pedepsei.
§ 3. Măsurile educative prevăzute în Codul penal
411. Preliminarii. Codul penal prevede în art. 101 următoarele

măsuri educative: mustrarea, libertatea supravegheată, internarea într-un'
centru de reeducare şi internarea într-un institut medical-educativ,
prezentate într-o scară ierarhică în ordinea gravităţii lor. în funcţionarea
acestora sînt antrenaţi o serie de factori educaţionali, ca familia, unele
instituţii legal însărcinate cu supravegherea minorilor, şcoala; una din ele
360
are caracter privativ de libertate (internarea în centrul de reeducare), iar

ultima măsură are un caracter mixt, medical-educativ31.
412. A. Mustrarea. Noţiune; caracterizare (art.102). Aşa cum

prevede art.102 C.pen., mustrarea este o măsură educativă ce constă în
dojenirea minorului, în arătarea pericolului social al faptei săvîrşite, a
consecinţelor acesteia, în sfătuirea minorului de a-şi corecta conduita în
viitor şi a da dovadă de îndreptare, punîndu-i-se în vedere că dacă
săvîrşeşte din nou o infracţiune i se va aplica o măsură mai aspră sau i se
va aplica o- pedeapsă. Fiind măsura educativă cea mai puţin severă,
mustrarea se aplică în cazul faptelor de o gravitate scăzută, avînd în
vedere şi comportarea anterioară a minorului. Mustrarea se aplică de către
instanţa de judecată, executîndu-se imediat după pronunţarea sa, în
prezenţa minorului. Lipsa minorului de la judecată face imposibilă
aplicarea şi executarea măsurii, întrucît nu s-ar realiza finalitatea urmărită
de lege, eficienţa sa fiind condiţionată de contactul nemijlocit al
minorului cu organul de judecată în vederea admonestării sale.
413. B. Libertatea supravegheată. Noţiune; caracterizare

(art.103). Această măsură prevăzută în art.103 C.pen., constă în lăsarea
minorului în libertate pe timp de un an, sub supravegherea deosebită a
unor factori educaţionali capabili să asigure îndreptarea minorului. Legea
instituie o ordine de preferinţă a acestora, prevăzînd că minorul se
încredinţează în primul rînd părinţilor sau persoanei ce 1-a înfiat ori
tutorelui său. Aceste categorii de persoane nu pot refuza supravegherea
minorului, avînd obligaţia legală de a-şi asuma această răspundere. Dacă
aceştia nu pot asigura supravegherea minorului în condiţii satisfăcătoare
(părinţii sînt decăzuţi din puterea părintească sau se află într-o stare de
decădere morală - alcoolici, familie dezorganizată), se va dispune
încredinţarea minorului unor persoane de încredere, de preferinţă unei
rude mai apropiate (în sensul art.149 C.pen.) la cererea acesteia. Rezultă
că această categorie de persoane nu sînt legalmente obligate a-şi lua
sarcina supravegherii minorului, ci li se poate încredinţa de către instanţă
această sarcină la cererea lor sau manifestîndu-şi acceptarea la cererea
31
în Codul penal din 1936 categoria de sancţiuni la care ne referim purta
denumirea de măsuri de siguranţă; acestea erau libertatea supravegheată şi reeducarea
morală (art. 144).
361
instanţei32. Dacă o astfel de posibilitate nu există, se va încredinţa

minorul spre supraveghere unei instituţii legal însărcinate cu
supravegherea minorilor.
Persoanele sau instituţiile cărora le-a fost încredinţat minorul au
obligaţia de a supraveghea îndeaproape (deci o supraveghere specială
avînd în vedere că se exercită asupra unui infractor) comportarea
minorului în scopul îndreptării sale. De asemenea, aceşti factori
educaţionali au obligaţia să înştiinţeze de îndată instanţa pentru a se lua
măsurile corespunzătoare dacă minorul se sustrage de la supravegherea
exercitată asupra sa, dacă are purtări fele, adică o comportare ce nu
corespunde regulilor de convieţuire socială sau dacă săvîrşeşte din nou o
faptă prevăzută de legea penală. Legea de modificare a Codului penal
nr. 140/1996 a introdus un alineat nou care prevede că instanţa poate să
impună minorului respectarea uneia sau mai multor din următoarele
obligaţii:
a) să nu frecventeze anumite locuri stabilite;
b) să nu intre în legătură cu anumite persoane;
c) să presteze o activitate neremunerată într-o instituţie de interes
public fixată de instanţă, cu o durată între 50 şi 200 de ore, de maximum
3 ore pe zi, după programul de şcoală, în zilele nelucrătoare şi în vacanţă.
Odată cu punerea în executare a măsurii, instanţa avertizează
minorul asupra consecinţelor ce decurg din nerespectarea obligaţiilor
impuse în perioada termenului de încercare a măsurii luate. întrucît
minorul este angajat în procesul de învăţămînt sau este încadrat într-o
unitate în care munceşte, instanţa ia legătura cu şcoala sau cu unitatea
unde lucrează ori cu instituţia la care prestează activitatea stabilită de
instanţă pentru ca şi aceste instituţii să supravegheze îndeaproape
comportarea minorului, asigurîndu-se astfel o colaborare din partea
tuturor factorilor antrenaţi în reeducarea lui. Măsura durează timp de un
an de zile, perioadă care curge de la punerea sa în executare. Dacă în
timpul acestei perioade minorul a avut o conduită corespunzătoare, la
expirarea duratei măsura educativă se consideră executată.
414. Revocarea măsurii educative a libertăţii supravegheate şi

înlocuirea ei. Libertatea supravegheată se revocă, aşa cum prevede
art.103 alin.4 C.pen., dacă în cursul termenului de un an minorul se
32
V. Rămureanu, Codul penal comentat..., Partea generala, op.cit., p.541.
362
sustrage de la supraveghere sau are purtări rele, adică o conduită contrară

celei impuse sau săvîrşeşte o faptă prevăzută de legea penală (care nu este
infracţiune întrucît îi lipseşte vinovăţia). Revocîndu-se această măsură, se
aplică următoarea măsură educativă în ordinea gravităţii şi anume
internarea într-un centru de reeducare. în cazul în care fapta săvîrşită este
o infracţiune, se aplică măsura educativă a internării în centrul de
reeducare, dacă sînt realizate cerinţele legii în ce priveşte condiţiile de
aplicare şi executare sau, în funcţie de gravitatea faptei şi imposibilitatea
aplicării măsurii amintite, se aplică o pedeapsă. Termenul de un an curge
de la data punerii în executare a libertăţii supravegheate.
Deoarece măsura se aplică minorului pe timp de un an, acesta la
data aplicării măsurii, trebuie să nu fi depăşit vîrsta de 17 ani, în caz
contrar măsura neputîndu-se aplica 33 .
415. G. Internarea într-un centru de reeducare; Noţiune;

Caracterizare (art.104). în ordinea prevăzută de lege - art.104 -,
internarea într-un centru de reeducare constituie măsura educativă cea mai
severă, care are caracter privativ de libertate şi se aplică în situaţia cînd
celelalte măsuri educative, datorită gravităţii faptei şi persoanei
făptuitorului nu pot asigura îndreptarea acestuia. în perioada internării se
creează minorului posibilitatea de a continua pregătirea şcolară precum şi
dobîndirea unei profesiuni, pentru ca în momentul externării să-şi poată
asigura existenţa din muncă, să se reinsereze util în societate şi să se
prevină săvîrşirea de noi infracţiuni. Aşa cum rezultă din reglementarea
cuprinsă în art.105 şi 106 C.pen., la data aplicării măsurii, făptuitorul
trebuie să fie minor, în caz contrar urmînd a se recurge la aplicarea de
pedepse. Măsura internării se ia pe timp nedeterminat, însă nu poate dura,
de regulă, decît pînă la împlinirea vîrstei de 18 ani. Dacă menţinerea în
centrul de reeducare este necesară şi după împlinirea acestei vîrste, în
interesul făptuitorului, în vederea continuării procesului de învăţămînt sau
a pregătirii profesionale, legea permite prelungirea măsurii cu o durată de
34
cel mult 2 ani .
416. Liberarea minorului înainte de a deveni major (art.107).

Ca orice sancţiune privativă de libertate şi măsurii internării i se asociază
33
Dec. de îndrumare a Plen. Trib. Suprem, nr.l din 13 februarie 1971, C. D.
1971, p.29.
34
Trib. Suprem, s.p., dec. nr.553/1973, R.R.D. nr. 12/1974, p.75.
363
o instituţie complementară, denumită liberarea minorului înainte de a

deveni major, ce constă în liberarea acestuia înainte de împlinirea vîrstei
de 18 ani, dacă a executat cel puţin un an din sancţiunea internării, pe de
o parte, şi a dat dovezi temeinice de îndreptare,, stăruinţă în realizarea
procesului instructiv-educativ precum şi în însuşirea pregătirii
profesionale, pe de altă parte, condiţii impuse de regulă tuturor
instituţiilor privitoare la individualizarea executării sancţiunilor de drept
penal (liberarea condiţionată, încetarea executării pedepsei la locul de
muncă). Liberarea are un caracter condiţionat, depinzînd de conduita
făptuitorului în perioada liberării; dacă a avut o conduită bună şi a"
împlinit vîrsta de 18 ani, liberarea devine definitivă şi măsura internării
încetează; dacă, dimpotrivă, în perioada liberării minorului acesta are o
purtare necorespunzătoare, instanţa poate să dispună revocarea liberării,
care în acest caz, este facultativă. în situaţia în care minorul săvîrşeşte din
nou o infracţiune, în timpul internării sau în perioada liberării înainte de a
deveni major, pentru care instanţa consideră, avînd în vedere gravitatea
faptei şi persoana făptuitorului, că trebuie să se aplice o pedeapsă, revocă
internarea şi implicit liberarea, ca măsură complimentară, dispunînd
aplicarea unei pedepse în condiţiile legii. Dacă nu se impune aplicarea
unei pedepse, se revocă liberarea şi se menţine măsura internării.
417. D. Internarea într-un institut medical-educativ (art.îO5

C.pen.). Caracterizare. Această măsură, caracterizată prin restrîngerea
libertăţii, are un caracter mixt, medical-educativ, şi se ia, aşa cum prevede
art.105 C.pen., faţă de minorul care, datorită stării sale fizice sau psihice,
adică unor deficienţe sau maladii, are nevoie de un tratament medical şi
de un regim special de educaţie adecvat maladiilor de care suferă. Măsura
se ia pe o durată nedeterminată, neputîndu-se stabili aprioric perioada
necesară îngrijirii medicale, dar nu poate dura, în principiu, decît pînă la
împlinirea vîrstei de 18 ani. Dacă a dispărut cauza ce a impus internarea
în institutul medical-educativ, măsura internării trebuie să fie ridicată de
.îndată. în cazul în care se impune menţinerea internării, în vederea *
definitivării procesului instructiv-educativ sau pregătirii profesionale,
legea prevede că se poate lua faţă de acest minor măsura internării în
centrul de reeducare. Şi în cazul acestei măsuri educative cu caracter
.mixt, dacă starea minorului impune prelungirea internării-în institutul
medical-educativ, măsura poate fi prelungită după ajungerea la majorat,
cu cel mult încă doi ani. Dacă în perioada internării în institutul medical-
364
TITLUL V: Sancţiunile în dreptul penal.
educativ, minorul săvîrşeşte din nou o infracţiune, pentru care se

apreciază că este cazul să i se aplice pedeapsa închisorii, instanţa revocă
internarea şi dispune aplicarea închisorii.
S 4. Pedepsele aplicabile minorilor infractori
418. Caracterizare. La data intrării în vigoare a Codului penal,

regimul de sancţionare a minorilor prevedea şi posibilitatea aplicării de
pedepse, acestea fiind închisoarea, sau amenda (art.109 C.pen.). Limitele
speciale "ale acestora se reduceau cu 1/3.
Regimul de sancţionare a funcţionat pînă la apariţia Decretului
nr.218/1977, care a prevăzut aplicarea numai de măsuri educative. Toate
dispoziţiile din Codul penal care prevedeau aplicarea de pedepse precum
şi dispoziţiile referitoare la instituţiile de individualizare a executării
acestora, în cazul minorilor, au fost abrogate implicit prin decretul
amintit. Perioada de aplicare a Decretului nr.218/1977, a arătat
insuficienţa cadrului legal în acţiunea de prevenire şi combatere a
infracţionaiităţii minorilor, ceea ce a determinat să se facă propuneri în
literatura penală de perfecţionare a acestuia, pe de o parte, prin lărgirea
sferei măsurilor educative, iar, pe de altă parte, prin reintroducerea
pedepsei închisorii, ca o măsură excepţională, pentru fapte mai grave
săvîrşite de minori, faţă de care măsurile, educative ar fi insuficiente, cu
limite mai reduse decît cele aplicabile infractorilor majori. Prin "Legea nr.*
104/1992 pentru modificarea şi completarea Codului penal, a Codului de
procedură penală şi a altor legi, precum şi pentru abrogarea Legii, nr.
59/1968 şi a Decretului nr. 218/1977" s-a revenit la regimul de
sancţionare al minorilor infractori existent în Codul penal la data intrării
sale în vigoare.
Singura dispoziţie din Legea nr. 104/1992, care a modificat art.109
alin. 1 privitor la pedepsele pentru minori, se referă la limitele acestora, în
sensul că la data intrării în vigoare a Codului limitele pedepselor se
reduceau cu 1/3, iar în baza modificării aduse prin Legea nr. 104/1992 se
reduc la jumătate. Examinarea care se face are în vedere reglementarea
iniţială din Codul penal cu modificarea amintită.
419. Pedeapsa închisorii. Una din pedepsele'prevăzute de lege la

care poate recurge instanţa este închisoarea, singura pedeapsă privativă de
365
Drept penal. Partea generala '
libertate care se poate aplica. Limitele pedepsei închisorii se reduc la

jumătate: în urma reducerii minimul nu poate depăşi 5 ani. Pedeapsa
detenţiunii pe viaţă nu se poate aplica minorilor infractori. Dacă pentru
infracţiunea săvîrşită de minor legea prevede detenţiunea pe viaţă,
alternativ cu pedeapsa închisorii pe timp limitat, iar instanţa a ales, în
.baza art.72 alin.2 C.peri., detenţiunea pe viaţă, aşa cum prevede art.109
alin.2 C.pen., în locul ei se aplică pedeapsa închisorii de la 5 la 20 ani.
Reducerea la jumătate a limitelor speciale ale pedepsei închisorii operează
atît în cazul infracţiunilor în formă simplă, cît şi calificată, precum şi în
cazul tentativei. Dacă pentru infracţiunea săvîrşită de minorul infractor se
constată existenţa unor cauze sau circumstanţe agravante ori atenuante,
acestea îşi produc efectele prevăzute de lege (depăşirea maximului sau
coborîrea sub minim) în raport cu limitele reduse potrivit stării de
minoritate. în cazul în care minorul a săvîrşit un concurs de infracţiuni,
iar instanţa a aplicat pentru toate faptele pedepse constînd în închisoare
sau amendă, se aplică reglementarea din art.34 C.pen. Nu se poate aplica
pentru o infracţiune concurentă o măsură educativă şi pentru alta
pedeapsa închisorii; instanţa trebuie să se fixeze la un gen de sancţiuni -
pedepse sau măsuri educative. în cazul alegerii măsurilor educative se
aplică una singură pentru toate infracţiunile concurente.
Executarea pedepsei se face după reguli speciale: condamnaţii
minori execută pedeapsa separat de condamnaţii majori în locuri speciale
de deţinere. Codul penal în art.57 alin.3 prevede că minorilor li se asigură
posibilitatea de a continua învăţămîntul general obligatoriu şi de a
dobîndi o pregătire profesională potrivit aptitudinilor lor.
420. Amenda. A doua pedeapsă care se poate aplica minorilor

infractori este amenda, ale cărei limite prevăzute de lege se reduc la
jumătate. Pedeapsa amenzii se aplică în condiţiile prevăzute de lege,
atunci, cînd aceasta este alternativă cu pedeapsa închisorii, iar instanţa
potrivit art.72 C.pen., a ales amenda.
Infractorilor minori nu li se pot aplica pedepsele complimentare -
interzicerea unor drepturi, degradarea militară (art.109 alin.3 C.pen.).
Pentru a ocroti persoana minorului şi a o feri de consecinţele ce decurg
din condamnare, legea a inserat prevederea - art.109 alin.4 C.pen. -
potrivit căreia condamnările pentru faptele săvîrşite în timpul minorităţii
nu atrag incapacităţile şi decăderile ce decurg de regulă din acestea. De
asemenea, art.38 lit.a, C.pen., prevedea că la stabilirea stării de recidivă
366
nu se ţine seama de o condamnare privitoare la o infracţiune săvîrşită în

timpul minorităţii. Dacă o persoană este condamnată definitiv la o
pedeapsă cu închisoarea mai mare de 6 luni, pentru o infracţiune
intenţionată, săvîrşită în timpul minorităţii, iar, ulterior după împlinirea
vîrstei de 18 ani săvîrşeşte din nou o infracţiune intenţionată, ce poate
constitui al doilea termen al recidivei, nu se reţine recidiva şi deci nu se
agravează pedeapsa potrivit acestei cauze legale agravante. Condamnarea
definitivă constituie, însă, un antecedent penal, care nu poate fi neglijat de
instanţă în individualizarea pedepsei pentru a doua infracţiune.
420*. Incidenţa instituţiilor de individualizare a executării

pedepsei. Instituţiile privitoare la individualizarea executării pedepsei
sînt aplicabile şi infractorilor minori, în condiţii mai avantajoase decît în
cazul infractorilor majori.
a) Suspendarea condiţionată a executării pedepsei în cazul
Infractorului minor. Această instituţie de individualizare a executării
pedepsei se poate dispune şi în cazul infractorului minor, condiţiile
speciale mai favorabile de aplicare fiind prevăzute în titlul V destinat
minorităţii, art.110 C.pen. Potrivit acestor dispoziţii termenul de încercare
este mai redus în raport cu cel al infractorilor majori, fiind alcătuit din
durata pedepsei închisorii la care se adaugă un interval de timp de la 6
luni la 2 ani stabilit de instanţă. în cazul pedepsei ce constă în amendă
termenul de încercare este de 6 luni.
Dispoziţiile din art.110 se coroborează cu cele din art.81-86
C.pen., sediul legal al instituţiei suspendării condiţionate a executării
pedepsei.
a 1 ) Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere sau sub
control. Prin Legea nr. 140/1996 s-a introdus în Codul penal un text nou,
art.110, cu nota marginală "Suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere sau sub control". Potrivit dispoziţiilor acestui text odată cu
suspendarea condiţionată a executării pedepsei închisorii aplicate
minorului în condiţiile art.110, instanţa poate dispune, pe durata
termenului de încercare, dar pînă la împlinirea vîrstei de 18 ani,
încredinţarea supravegherii minorului unei persoane sau instituţii din cele
arătate în art. 103 alin.3, putînd stabili totodată, pentru minor una sau mai
multe obligaţii din cele prevăzute în art. 103 alin.3 şi anume: a) să nu
frecventeze anumite locuri publice; b) să nu intre în legătură cu anumite
persoane; c) să presteze o activitate neremunerată într-o instituţie de
367
interes public cu o durată între 50 şi 200 ore, de maximum 3 ore pe zi,

după programul de şcoală, în zilele nelucrătoare şi în vacanţă. După
împlinirea vîrstei de 18 ani, instanţa poate dispune respectarea de către
r
cel ce a săvîrşit fapta a măsurilor de supraveghere ori a obligaţiilor
prevăzute în art.863 C.pen din cadrul suspendării executării sub
supraveghere.
Sustragerea minorului de la îndeplinirea obligaţiilor prevăzute în
art.103 alin.3 poate atrage revocarea suspendării condiţionate. în cazul
neîndeplinirii măsurilor de supraveghere ori a obligaţiilor stabilite de
instanţă potrivit art.863 se aplică în mod corespunzător dispoziţiilor
art.864 alin.2, adică revocarea suspendării executării pedepsei cu
executarea în întregime a pedepsei sau poate prelungi termenul de
încercare cu cel mult 3 ani.
Legea prevede că dispoziţiile privind suspendarea executării
pedepsei sub supraveghere sau sub control se aplică în mod corespunzător
şi în caz de liberare condiţionată a minorului.
b) Liberarea condiţionată. Cuantumul de pedeapsă care trebuie
executat pentru, acordarea libertăţii condiţionate este mai redus în cazul
infractorilor minori decît a celor majori. Legea prevede în art.60 alin.2 că
cei condamnaţi în timpul minorităţii cînd ajung la vîrsta de 18 ani pot fi
liberaţi condiţionat după executarea unei treimi din durata pedepsei în
cazul închisorii care nu depăşeşte 10 ani şi a unei jumătăţi dacă
închisoarea este mai mare de 10 ani dacă îndeplinesc şi celelalte condiţii
prevăzute în art.59 alin.l. în cazul infracţiunilor din culpă pot fi liberaţi
condiţionat dacă au executat o pătrime când pedeapsa închisorii nu
depăşeşte 10 ani şi o treime în cazul închisorii mai mari de 10 ani.
368
CAPITOLUL IV
Măsurile de siguranţă
SECŢIUNEA I
•- Consideraţii generale
§ 1. Noţiunea măsurilor de siguranţă. Generalităţi
421. Noţiune; finalitate. Pe lîngă pedepse ca sancţiuni penale

aplicabile în cazul săvîrşirii infracţiunilor, legislaţia penală modernă a
consacrat şi alte sancţiuni de drept penal denumite măsuri de siguranţă,
care se aplică faptelor prevăzute de legea penală (post delictum), în
scopul înlăturării unei stări de pericol şi a preîntîmpinării săvîrşirii altor
infracţiuni. Săvîrşirea unei fapte penale atrage cu necesitate aplicarea unei
pedepse. în situaţia în care cel ce a săvîrşit infracţiunea prezintă şi o stare
de pericol social care 1-a condus la săvîrşirea acesteia (alcoolism,
incapacitatea sau nepregătirea profesională), alături de pedeapsă se aplică
şi o măsură de siguranţă, în scop profilactic, pentru a preveni săvîrşirea
altor fapte penale. Dacă în cazul pedepsei se pune în evidenţă în primul
rînd caracterul de constrîngere al acestei sancţiuni, prin natura sa,
condiţiile de executare şi consecinţele ce decurg din aplicarea ei, în cazul
măsurilor de siguranţă se relevă în primul rînd caracterul lor de prevenire
a infracţionalităţii. Fundamentul măsurilor de siguranţă nu este
culpabilitatea făptuitorului, ca în pazul' pedepselor, care se aplică în
scopul reeducării lui, ci starea de pericol pe care acesta o prezintă. Ele
sînt lipsite, în general, de caracterul aflictiv, nu provoacă făptuitorului o
stare de suferinţă, de constrîngere, aspecte implicate în pedeapsă.
De menţionat, că unele măsuri de siguranţă, ca interdicţia de a
exercita o profesie, meserie sau altă ocupaţie, interdicţia de a se afla în
anumite localităţi, confiscarea specială şi artele impun unele restricţii şf
privaţiuni, fără ca prin aceste caracteristici să apară caracterul represiv, ca
element dominant şi caracterizant, aşa cum se relevă în cazul pedepsei.
369
§ 2. Caracterizarea măsurilor de siguranţă
422. Trăsături; deosebirea de pedepse. Măsurile de siguranţă se

iau în cazul săvîrşirii faptelor prevăzute de legea penală, aplicîndu-se pe
lîngă o pedeapsă, dacă fapta are caracter infracţional sau singure, de sine
stătător, dacă aceasta este doar o faptă prevăzută de legea penală şi nu o
infracţiune, întrucît îi lipseşte trăsătura vinovăţiei, prin incidenţa, de
regulă, a iresponsabilităţii, art.48 C.pen. Aşa cum prevede legea, măsurile
de siguranţă se iau în vederea înlăturării unei stări de pericol pe care b
prezintă cel ce a săvîrşit fapta, stare de pericol care se poate datora unei
maladii (alienaţie mintală), alcoolism, insuficientei pregătiri profesionale,
incapacităţii în exercitarea unei profesii sau meserii, unor condiţii de
mediu, ce reprezintă un climat favorabil săvîrşirii faptelor periculoase şi
altor împrejurări care constituie premise ale săvîrşirii de fapte antisociale.
Măsurile de siguranţă sînt guvernate de principiul legalităţii ca şi
pedepsele (art.2 C.pen.). Organele judiciare nu pot aplica decît măsurile
de siguranţă prevăzute de lege, în condiţiile stabilite de aceasta. Temeiul
aplicării măsurilor de siguranţă îl constituie săvîrşirea unei fapte
prevăzute de legea penală: ele nu se aplică antedelictum, ci postdelictum.
Măsurile de siguranţă sînt, ca şi pedepsele, dominate de principiul
personalităţii, luîndu-se faţă de persoanele ce prezintă o stare de pericol.
Datorită cauzelor ce le impun şi finalităţii în vederea cărora se iau,
măsurile de siguranţă au un regim cu totul deosebit de al pedepselor,
deosebindu-se de acestea sub aspectul naturii lor, a condiţiilor de
executare, al stingerii precum şi al efectelor unor instituţii ale dreptului
penal, care, de regulă nu se răsfrîng şi asupra lor (de exemplu amnistia
care nu produce efecte asupra măsurilor de siguranţă). în ce priveşte
durata celor două categorii de sancţiuni, trebuie subliniat că pedeapsa are
o durată determinată, stabilită de instanţa de judecată în procesul de
individualizare a ei, ce reprezintă măsura gravităţii faptei săvîrşite, în
timp ce unele măsuri de siguranţă, destinate a neutraliza starea de pericol
a persoanei făptuitorului, sînt indeterminabile, dar încetează odată cu
dispariţia pericolului, moment care nu poate fi cunoscut de instanţă la
data dispunerii măsurii (de exemplu internarea medicală, obligarea la
tratament medical). Pentru alte măsuri de siguranţă, cum este interzicerea
de a se afla în anumite localităţi, legea stabileşte durata de aplicare.
370
TITLUL V; Sancţiunile in dreptul penal.
Fiind o categorie de sancţiuni deosebite de pedepse, determinate

de o stare de pericol şi avînd ca scop prevenirea de noi fapte în viitor,
anumite instituţii şi reglementări care au ca efect suspendarea executării
pedepsei sau stingerea acesteia nu funcţionează în cazul măsurilor de
siguranţă. Astfel, suspendarea condiţionată este o instituţie care se aplică
1
numai pedepselor (art.81 şi 86 C.pen.) nu şi măsurilor de siguranţă;
amnistia şi graţierea nu produc efecte asupra măsurilor de siguranţă
(art.119 alin.ultim şi art.120 alin.ultim C.pen.); prescripţia executării
operează numai asupra pedepselor, nu şi a măsurilor de siguranţă (art.126
alin.ultim C.pen.); reabilitarea nu are efect asupra măsurilor de siguranţă
cu excepţia aceleia prevăzută în art.112 lit.d - interzicerea de a se afla în
anumite localităţi (art.133 alin.3 C.pen.).
§ 3. Cadrul general al măsurilor de siguranţă; categorii de măsuri
423. Cadrul general. Măsurile de siguranţă sînt prevăzute în

Codul penal, în partea generală, titlul VI în art. 111—118, care indică
limitativ categoriile acestora. Legea prevede următoarele măsuri de
siguranţă: obligarea la tratament medical, internarea medicală,
interzicerea de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie, o meserie
ori o altă ocupaţie; interzicerea de a se afla în anumite localităţi;
expulzarea străinilor şi confiscarea specială.
De regulă, se dispune luarea unei singure măsuri de siguranţă,
individualizată după specificul cauzelor care o impun. în unele situaţii se
poate dispune luarea a două măsuri de siguranţă în aceeaşi cauză. Cînd o
măsură de siguranţă nu este eficientă se poate înlocui cu o alta, cu aport
funcţionai mărit (obligarea la tratament medical se înlocuieşte cu
internarea medicală). în cazul concursului de infracţiuni măsurile de
siguranţă de natură diferită se cumulează, ca şi cale de aceeaşi natură dar
cu obiect diferit (confiscarea specială în cazul luării de mită şi a deţinerii
pe nedrept a unei arme).
424. Categoriile măsurilor de siguranţă. După obiectul asupra

căruia cad, măsurile de siguranţă se pot clasifica în mai multe categorii:
a) măsuri de siguranţă privative de libertate - internarea medicală;
b) măsuri de siguranţă restrictive de libertate - interzicerea de a se
afla în anumite localităţi;
371
c) măsuri de siguranţă restrictive de drepturi - interzicerea de a

ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie;
d) măsuri de siguranţă cu caracter patrimonial - confiscarea
specială;
într-o altă clasificare se mai pot distinge următoarele categorii de
măsuri de siguranţă:
a) măsuri de siguranţă cu caracter medical;
b) măsuri de siguranţă restrictive de drepturi;
c) măsuri de siguranţă cu caracter patrimonial.
SECŢIUNEA a H-a
Măsuri de siguranţă cu caracter medical
§ 1. Obligarea la tratament medical
425. Noţiune; caracterizare; regim juridic. Măsura de siguranţă

a obligării la tratament medical este prevăzută în art.113 C.pen. şi constă
în obligarea făptuitorului de a se prezenta la tratament medical pînă la
însănătoşire, dacă din cauza unei boli ori a intoxicării cronice prin alcool,
stupefiante sau alte asemenea substanţe, prezintă pericol pentru societate.
Măsura se poate dispune atunci cînd făptuitorul prezintă pericol pentru
societate prin săvîrşirea unei fapte prevăzute de legea penală, datorită
unei boli sau intoxicării cronice prin alcool sau stupefiante, legiuitorul
indicînd exemplificativ substanţele care pot genera intoxicarea cronică a
unei persoane. Organele judiciare şi de specialitate se vor pronunţa dacă
maladia de care suferă făptuitorul sau intoxicarea cu diferiţi ebrianţi
prezintă pericol social şi dacă se impune luarea măsurii.
Caracterul sancţionar al acestei măsuri de siguranţă constă în
obligarea persoanei, pe cale judecătorească, de a se supune unui tratament
medical, în condiţiile stabilite, pînă la însănătoşire 35 . Cînd persoana nu-şi
îndeplineşte obligaţia de a se prezenta regulat la tratamentul medical, se
dispune internarea medicală (art.113 alin.2 C.pen.). în situaţia în care
35
Trib. Suprem, s.p., dec. nr. 1547/1989, Dreptul, nr.9-12, 1990, p.248.
372
persoana a fost condamnată pentru infracţiunea săvîrşită la pedeapsa

închisorii, sau a detenţiunii pe viaţă, tratamentul se efectuează în timpul
executării pedepsei. Stabilirea locului şi modului în care va fi adusă la
îndeplinire această măsură de siguranţă este de competenţa administraţiei
locului de deţinere căreia instanţa de executare este obligată a-i comunica
o copie de pe dispozitivul hotărîrii şi o copie de pe raportul medico-
legal36. Dacă în timpul executării pedepsei a intervenit vindecarea
condamnatului, măsura încetează, iar dacă tratamentul medical necesită a
fi continuat, măsura durează şi după executarea pedepsei. Măsura
obligării la tratament medical poate fi luată în mod provizoriu şi în cursul
urmăririi penale sau a judecăţii, dacă starea făptuitorului o impune,
devenind definitivă prin hotărîrea instanţei 37 dacă aceasta constată temeiul
legal necesar dispunerii ei.
Dacă fapta nu este prevăzută de legea penală sau nu a fost săvîrşită
de inculpat, măsura încetează, urmînd a se sesiza organele administrative
pentru luarea măsurilor necesare.
§ 2. Internarea medicală
426. Noţiune; caracterizare; regim juridic. Măsura este

prevăzută în art.114 C.pen. care stabileşte că, atunci cînd făptuitorul este
bolnav mintal ori toxicoman şi se află într-o stare care prezintă pericol
social pentru societate, se poate lua măsura internării într-un institut
medical de specialitate, pînă ia însănătoşire. Starea de boală sau
toxicomania de care este afectat făptuitorul reprezintă o alterare .gravă a
capacităţii psiho-fizice datorită căreia, de cele mai multe ori, acesta nu^îşi
poate da seama de acţiunile sale sau nu le poate stăpîni (art.48 C.pen.
iresponsabilitatea). Instanţa supremă a decis că schizofrenia paranoică
care a dus la inexistenţa discernămîntului poate constitui temei pentru
luarea măsurii de siguranţă prevăzute în art.114 C.pen. dacă inculpatul
36
Ibidem; Trib. Suprem, s.p., dec. nr.3334/1974, R.R.D., nr.5, 1975, p.69.
37
V. Dongoroz, Explicaţii teoretice..., voi.II, op.cit., p.293; Gh. Dărîngă,
Codul penal comentat..., Partea generală, op.cit., p.585; C. Mitrache, op.cit.,
p. 164.165.
373
Drept penal. Parteagenerală
prezintă pericol pentru societate38. De asemenea, a considerat că faţă -de

inculpatul bolnav de epilepsie CQ-prezintă pericol.social (maladia de care
suferă are consecinţe asupra capacităţii de frînare a acţiunilor sale
comportamentale,-exprimate clinic printr-o încărcătură afectivă puternică
şi tendinţă spre acte agresive) este indicat a se lua măsura de siguranţă a
39
internării medicale şi nu aceea a obligării la tratament medical .
Caracterul sancţionator al acestei, măsuri constă în internarea •
medicală în mod obligatoriu, deci în privarea de libertate impusă de
organele judiciare, într-un institut medical unde va fi supus unui tratament
adecvat. Dacă nu se supune de bunăvoie, se pot folosi mijloace de
• 1
constrîngere pentru executarea măsurii de siguranţă .ce se examinează.
Măsura, se ia pe timp nedeterminat, diirînd pîaa la însănătoşire; dacă se
constată o sensibilă ameliorare, poate fi înlocuită cu obligarea ia
tratament medical. Internarea medicală se poate lua în mod provizoriu40 şi
în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, urmînd a se definitiva prin
hotărîrea instanţei de judecată.
SECŢIUNEA a Hl-a
Măsuri de siguranţă restrictive de drepturi şi de libertate
§ 1, Interzicerea unei funcţii sau profesii
427. şNoţiune; caracterizare; regim juridic. • Interzicerea unei

funcţii- sau profesii este prevăzută în art.115 C.pen. şi se poate dispune
luarea sa cînd făptuitorul a săvîrşlt o faptă prevăzută de legea penală
datorită incapacităţii, nepregătiţii sau a^tor cauze care îl fac impropriu
pentru ocuparea unei anumite funcţii ori pentru exercitarea unei profesii,
38 Trib. Suprem, s.p., dec. nr. 1724/1977, V. Papadopol, M. Popovici,

Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1976-1980, Editi 1 "
ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1982, p.210.
"39 L. MargucK&j, regimul juridic ai i. itmdrii medicale, Dreptul, nr.9-12, 1990,
p.164 şi urm.
40
Judec. Baia Mare, sent. pen. nr.731/1989, Notă, I. Pop, Dreptul, nr.5, 1990,
p.65.
374
TITLUL V: Sancţiunile in dreptul penal.
meserii sau altei ocupaţii. Şi această măsură de siguranţă se ia cînd cel ce

a săvîrşit fapta prezintă pericol social, datorită incapacităţii sau
nepregătirii în activitatea efectuată, care a avut ca urmare săvîrşirea unei
fapte penale, existînd pericolul săvîrşirii de noi fapte în viitor.
Inaptitudinea persoanei care a săvîrşit infracţiunea, în exercitarea
activităţii desfăşurate se poate datora: incapacităţii psiho-fizice de care
este afectată, ce poate consta în diminuarea vederii, auzului ori în alte
infirmităţi care o fac improprie pentru exercitarea activităţii respective;
nepregătirii adică lipsei de instruirea necesară în efectuarea acelei
activităţi (medic, farmacist); "alte cauze" la care se mai referă legea
reprezintă o formulare generală care poate include lipsă de pricepere,
neîndemînare, temeritate şi alte stări care fac ca persoana să exercite
activitatea, meseria sau ocupaţia în condiţiile necorespunzătoare
(conducător auto, mecanic, etc).
Caracterul sancţionator al acestei măsuri de siguranţă constă în
interzicerea pe cale judecătorească a dreptului persoanei de a ocupa
anumite funcţii sau de a exercita o profesie sau ocupaţie pentru care era
abilitată acea persoană (retragerea autorizaţiei de a exercita o profesie,
ridicarea permisului de a efectua anumite lucrări etc).
Măsura de siguranţă a interzicerii unei funcţii sau profesii se ia pe
timp nedeterminat. Legea prevede că după trecerea unui termen de cel
puţin un an de la luarea măsurii, aceasta poate fi revocată la cerere
(cererea celui îndreptăţit sau a procurorului), dacă se constată că
temeiurile care au impus luarea ei au încetat. Dacă cererea de revocare'
este respinsă, cînd instanţa constată că temeiurile care au impus-o mai
persistă, se poate face o nouă cerere după trecerea unui interval de încă un
an de la data respingerii cererii anterioare (art.l 15 alin.2 C.pen.). Prin
revocarea măsurii de siguranţă, persoana reintră în drepturile anterioare
privind exercitarea funcţiei sau profesiei interzise.
§ 2. Interzicerea de a se afla în anumite localităţi

a interzicerii de a se afla în anumite localităţi (art.l 16 C.pen.) se pronunţă
cînd instanţa constată că prezenţa condamnatului în localitatea unde a
săvîrşit infracţiunea sau în alte localităţi constituie un pericol grav pentru
375
societate41, indicîndu-se în hotărîrea de condamnare localităţile unde

prezenţa acestuia este interzisă. Pericolul grav al prezenţei făptuitorului
într-o anumită localitate poate rezulta din natura şi gravitatea faptei
savîrşite precum şi din stările conflictuale născute în urma comiterii
faptei, dintr-o anumită ambianţă socială şi relaţiile stabilite cu anumite
categorii de persoane a căror conduită este necorespunzătoare, din
specificul unor centre aglomerate care creează condiţii favorabile
comiterii faptelor penale, precum şi din alte împrejurări care corelate cu
persoana făptuitorului pot genera noi fapte penale 42 . Măsura nu vizează
numai interzicerea de a domicilia într-o anumită localitate, ci chiar de a se
afla pentru o perioadă oricît de scurtă într-o localitate, datorită pericolului
grav pe care-1 prezintă prezenţa făptuitorului în acel loc.
Pentru luarea acestei măsuri se cer întrunite următoarele condiţii:
a) fapta săvîrşită să fie o infracţiune şi nu o "faptă prevăzută de
legea penală" ca în cazul altor măsuri de siguranţă (de exemplu internarea
medicală); textul prevede că măsura se ia faţă de persoana "condamnată la
pedeapsa închisorii";
b) instanţa să pronunţe pedeapsa închisorii; aceasta să fie de cel.
puţin un an, caz în care se cere ca anterior persoana să mai fi fost
condamnată pentru alte infracţiuni sau cînd pedeapsa este mai mare de 5
ani nu se mai cere ca persoana să fi fost condamnată anterior43. Din
practica judiciară rezultă că această măsură se ia, de regulă, în cazul unor
anumite categorii de infracţiuni, dintre care cele mai frecvente srht
furturile, tîlhăriile, infracţiunile de omor etc. în cazul infracţiunilor de
furt, tîlhărie, ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice,
cerşetorie, prostituţie, viol, perversiune sexuală, măsura de siguranţă
poate fi luată oricare ar fi pedeapsa aplicată, durata sau cuantumul ei şi
chiar dacă făptuitorul nu a mai fost condamnat anterior pentru alte
infracţiuni (art.116 alin.4 C.pen.).
c) prezenţa infractorului în localitatea unde a săvîrşit infracţiunea
sau în alte localităţi prezintă pericol grav pentru societate, existînd
temerea că se vor comite noi infracţiuni în viitor.
41
Trib. jud. Timiş, dec.pen. nr.363/1989, Dreptul, nr.3, 1990, p.72. •
42
V. Dongoroz, Explicaţii teoretice..., vol.I, op.cit., p.303; Gh Dărîngă, Codul
penal comentat..., Partea generală, op.cit., p.595; C. Bulai, op.cit., voi.II, p.159; C.
Mitrache, op.cit., p.168.
43
Trib. Suprem, s.p., dec. nr.978/1989, Dreptul, nr.1-2, 1990, p.141.
376 •
r TULUL V; Sancţiunile în dreptul penal.
Măsura se ia pe timp limitat, legea prevăzînd durata maximă la 5

ani. Dacă pericolul social subzistă, durata interdicţiei se poate prelungi,
iară a se depăşi durata stabilită iniţial de instanţa de judecată. Măsura de
siguranţă poate fi revocată la cerere sau din oficiu, înainte de expirarea
duratei pronunţată, după trecerea unui termen de cel puţin un an şi numai
dacă temeiurile care au impus luarea ei au încetat. Dacă cererea de
revocare a fost respinsă o nouă cerere se va putea face după trecerea unui
termen de cel puţin un an de la data respingerii cererii anterioare. Măsura
se execută după ce pedeapsa închisorii a luat sfîrşit sau s-a dispus
liberarea condiţionată44.
§ 3. Expulzarea

a expulzării este prevăzut în art.117 C.pen. şi constă în interzicerea
cetăţeanului străin sau a străinului care nu domiciliază în ţară, de a mai
rămâne pe teritoriul ţării noastre în cazul în care a comis o infracţiune,
datorită pericolului social pe care îl prezintă prezenţa sa în ţară. Pentru
luarea măsurii expulzării se cer întrunite următoarele condiţii:
a) Să se săvîrşească o infracţiune de către un cetăţean străin care
nu are domiciliul în ţară: condiţia privitoare la calitatea persoanei trebuie
să existe în momentul judecării infracţiunii. Infracţiunea poate fi săvîrşită
în ţară sau în străinătate.
b) Să se constate starea de pericol pe care o prezintă infractorul
străin. Starea de pericol poate rezulta din natura şi gravitatea infracţiunii
săvîrşite (infracţiuni împotriva statului, trafic de valori, stupefiante etc.)
care poate crea prezumţia că străinul va mai săvîrşi şi alte fapte în viitor.
c) Cînd se ia măsura, instanţa trebuie să determine statul al cărui
cetăţean este infractorul sau ţara unde îşi are domiciliul persoana fără
cetăţenie (alte state pot refuza primirea unui expulzat). în cazul în care
expulzarea însoţeşte pedeapsa închisorii, aducerea la îndeplinire a
expulzării are loc după executarea pedepsei.
Persoanele prevăzute în art.117 C.pen., nu vor putea fi expulzate
dacă există motive serioase de a se crede că riscă să fie supuse la tortură
44
Trib. Munic. Bucureşti, s.l.p., decpen. nr.2291/1976, V. Papadopol, M
Popovici, Repertoriu..., pe anii 1976-1980, op.cit., p.212.
377
în statul în care «rmează să fie expulzate. Această dispoziţie a fost

introdusă în legislaţia română prin Legea nr. 20 din 20 octombrie 199045.
SECŢIUNEA a IV-a
Măsuri de siguranţă cu caracter patrimonial
§ 1. Confiscarea specială
430.'Noţiune; caracterizare; regim juridic. Confiscarea specială

este o măsură de siguranţă prevăzută de art.118 C.pen., care constă în
trecerea silită şi gratuită în patrimoniul statului a unor bunuri aparţinînd
persoanei care a săvîrşit o faptă penală$ bucuri prevăzute expres de lege, a
căror deţiaere 'prezintă pericol social, dat fiind natura lor (arme, substanţe
explozibile, stupefiante), destinaţia ce li se poate da (instrumente de
spargere, materiale pentru falsificarea de monede ) sau provenienţa lor
ilicită (monede falsificate), Caracterul saacţionator al acestei măsuri
constă în trecerea în, mod obligatoriu a bunurilor din patrimoniul
persoanei care a săvîrşit fapta în patrimoniul statului.
Dispoziţiile legale privitoare ia confiscarea specială se găsesc în
partea generală a Codului penal.în art.118 - sediul de bază al materiei -,
în partea specială a codului în art.254 alin.2 (luarea de mită), art.255
alin.4 (darea de mită), art.256 alin.2 (primirea de foloase necuvenite),
ari.257 alin.2 (traficul de influenţi) precum şi în unele legi speciale.
Prevederile din partea generală referitoare ia confiscarea - art.118 - se
aplică şi în cazul infracţiunilor prevăzute în legi speciale în temeiul
art.362 C.pen. potrivit căruia dispoziţiile din partea generală a codului se
aplici şi faptelor sancţionate prin legi speciale, afară de cazul cînd acestea
dispun altfel46.
Toate celelalte măsuri de siguranţă analizate în rîndurile ce
precedă priveau persoana ce prezintă o anumită periculozitate socială;
măsura de siguranţă a confiscării speciale se referă la anumite lucruri,
45
Monitorul Oficial, nr. 112 din 20 octombrie 1990.
4*> V. Papadopoî, Confiscarea specială în practica judiciara, R.R.D., nr.5, 1983,
p.32.
378
TULUL V: Sancţiunile în dreptul penal.
deci la periculozitatea socială ce decurge din deţinerea lor. Măsura de

siguranţă se realizează momentan, prin actul confiscării, fără a se pune
problema unei durate în timp ca în cazul altor măsuri de siguranţă
(obligarea la tratament medical, interzicerea de a se afla în anumite
localităţi etc). De asemenea, nu se pune nici problema revocării ei.
Luarea măsurii confiscării este condiţionată de starea de pericol creată
prin deţinerea bunurilor ce formează obiectul confiscării, în absenţa căreia
măsura de siguranţă nu se poate dispune. Confiscarea specială nu poate fi
pronunţată decît dacă s-a săvîrşit o faptă prevăzută de legea penală
(art.118 lit.a, lit.e) sau o infracţiune (art.118 lit.b, c, d). Aplicarea măsurii
nu este împiedicată de intervenirea unei cauze care înlătură răspunderea
penală, cum este, spre exemplu amnistia. De asemenea, incidenţa unor
cauze de nepedepsire prevăzute în dispoziţiile speciale nu înlătură
aplicarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale47. Dezincriminarea
înlătură însă măsura de siguranţă a confiscării, în baza art.12 C.pen.
In art.118 C.pen. se prevăd următoarele categorii de bunuri
(enumerare limitativă) ce sînt supuse confiscării:
a) Lucrurile produse prin fapta prevăzută în legea penală. Legea
are în vedere acele lucruri care se realizează, prin înfăptuirea acţiunii
încriminate în dispoziţia specială (monede falsificate, cecuri falsificate,
mijloace de plată străine falsificate, băuturi falsificate, arme confecţionate
ilicit etc). Fapta prin care se produc acele obiecte poate fi o infracţiune
sau o faptă prevăzută de legea penală (cînd persoana acţionează fără
vinovăţie de exemplu - eroare de fapt). Sînt considerate ca fiind produse
prin savîrşirea faptei prevăzute de legea penală şi bunurile care au căpătat
caracter ilicit prin savîrşirea faptei (de exemplu, lucruri introduse în ţară
prin contrabandă). Lucrurile dobîndite prin savîrşirea unor infracţiuni ca
delapidarea, furtul, înşelăciunea etc, nefiind produse prin savîrşirea
faptei, ci luate fraudulos, nu se confiscă, ele se restituie celor în drept
48
(persoanelor păgubite) .
b) Lucrurile care au servit sau care au fost destinate să servească la
savîrşirea infracţiunii, dacă sînt ale infractorului. Legea are în vedere în
primul rînd lucrurile ce au servit la savîrşirea infracţiunii, mijloacele de
47
V. Papadopol, op.cit., p.39.
48
V. Dongoroz, Explicaţii teoretice..., Vol.II, op.cit., p.320; Gh. Dărîngă,
Codul penal comentat..., Partea generala, op.cit., p.602.
17Q
care infractorul s-a folosit efectiv la săvîrşirea faptei49. Instanţele de

judecată au pronunţat măsura confiscării asupra următoarelor bunuri, în
ipoteza avută în vedere: un autoturism folosit pentru săvîrşirea
infracţiunii de contrabandă50, un vehicul care a fost indispensabil
săvîrşirii unei infracţiuni, fără de care comiterea faptei nu era posibilă
datorită greutăţii valorilor sustrase (1700 kg. cositor) 51 , arma de vînătoare
cu care s-a săvîrşit infracţiunea prevăzută de legea privind economia
.vinarului şi vînătoarea52, în al doilea rînd legea prevede confiscarea
lucrurilor destinate să servească la săvîrşirea unei infracţiuni, adică
lucrurile produse, adaptate, procurate, transformate etc. pentru a fi-
folosite la săvîrşirea unei fapte penale. Pentru a se dispune măsura de
siguranţă în condiţiile art.118 lit.b, C.pen, este necesar ca bunul să fi
servit, să fi fost folosit în mod real, efectiv, la săvîrşirea infracţiunii.
Curtea Supremă a considerat că sustragerea unei cantităţi de benzină de
către inculpat, transportată în afara unităţii de unde a sustras-o, pe care
ulterior a încercat să o transporte mai departe cu autoturismul său,
moment în care a fost surprins de către organele de pază ale unităţii, nu
trebuie să ducă la confiscarea autovehiculului, proprietatea sa, întrucît
infracţiunea de furt s-a consumat în momentul luării benzinei din rezervor
şi scoaterii acesteia din unitate. Activitatea de transportare, ulterioară
furtului, nu face parte din latura obiectivă a infracţiunii comise şi deci nu
se poate considera că autoturismul a servit la săvîrşirea infracţiunii53.
Dacă după săvîrşirea faptei penale intervine o cauza care duce la încetarea
procesului penal, nu se exclude confiscarea specială a lucrurilor ce au
54
servit la comiterea infracţiunii . Lucrurile care au servit sau au fost
49
Trib. Suprem, s.p., dec. nr.1782/1988, R.R.D., nr.8, 1989, p.76; C.S.I.,
s.p., dec. nr. 1093/1990, Dreptul, nr.2-3, 1990, p,78.
50
Trib. Suprem, dec. nr. 16/1970, V. Papadopol, M. Popovici, Repertoriu... pe
anii 1969-1975, op.cit., p.95.
51 Trib. Suprem, Examen teoretic al practicii judiciare cu privire la aplicarea
măsurii de siguranţă a confiscării vehiculului care a servit la săvîrşirea unei infracţiuni,
R.R.D., nr.5, 1987, p.38-42; C.S.I., s.p., dec. nr.1093/1990, Dreptul, nr.2-3, 1990,
p.78.
52
Trib. Suprem, s.p., dec. nr.300/1975, C D . , 1975, p.313.
53
C.S.J., s.p., dec. nr.720/1990, Dreptul, nr.9-12, 1990, p.246. C.S.J., s.p.,
dec. nr.684/1990, Dreptul, nr.12, 1991, p.97.
54
Trib. Suprem, s.p., dec. nr.945/1980, V. Papadopol, M. Popovici, op.cit.,
p.73; C. Mitrache, op.cit., p.171.
380
TITLUL V- Sancţiunile în dreptul penal.
destinate să servească la săvîrşirea unei infracţiuni trebuie să prezinte o

stare de pericol adică să învedereze ideea că lăsarea lor la dispoziţia
infractorului creează pericolul săvîrşirii altor fapte penale.
c) Lucrurile care au fost date pentru a determina săvîrşirea
infracţiunii sau pentru a răsplăti pe infractor. într-o primă alternativă
legea aminteşte de lucruri date pentru a determina săvîrşirea unei
infracţiuni. Este vorba de sume de bani sau orice alte valori sau bunuri
date făptuitorului înainte de săvîrşirea unei infracţiuni. în a doua
alternativă legiuitorul se referă la lucruri date pentru a răsplăti pe
infractor, ca o recompensă pentru fapta săvîrşită. Cele din prima situaţie
sînt remise înainte de săvîrşirea infracţiunii, iar din ipoteza a doua, după
comiterea faptei. Bunurile se confiscă indiferent dacă fapta s-a consumat
sau a rămas în stadiu de tentativă. Codul în vigoare, în partea specială,
prevede confiscarea banilor şi a altor valori sau bunuri primite ca urmare
a săvîrşirii infracţiunilor de dare şi luare de mită, trafic de influenţă,
primire de foloase necuvenite, însă în baza art.118 lit.c, C.pen., se va
putea dispune această măsură de siguranţă în situaţia comiterii oricărei
alte infracţiuni. Lucrurile date sub presiunea unei constrîngeri nu se
confiscă.
d) Lucrurile dobîndite în mod vădit prin săvîrşirea infracţiunii,
dacă nu sînt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc
la despăgubirea acesteia. Se includ în această categorie bunurile furate,
delapidate, obţinute în urma înşelăciunii etc. precum şi sumele de bani
sau obiectele cumpărate cu acestea ca urmare a valorificării bunurilor
dobîndite prin săvîrşirea infracţiunii. Asemenea bunuri, de regulă, se
restituie persoanei vătămate, fie în urma constituirii sale ca parte civilă,
fie din oficiu, dacă este o organizaţie economică sau o persoană lipsită de
capacitate de exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu restrînsă. Dacă
aceasta rămîne necunoscută bunurile se confiscă55. Dacă bunul a fost
vîndut şi infractorul a realizat din vînzare o sumă mai mare decît aceea
cuvenită părţii civile, diferenţa se confiscă întrucît a fost dobîndită prin
săvîrşirea infracţiunii56. Dacă nu există parte civilă constituită şi nici una
Bulai, voi.II, op.cit., p.165; V. Papadopol, op.cit., p.45; Trib. Suprem,

s.p., dec. nr.1744/1980, R.R.D., m.b., 1981, p.85,
56
Trib. Suprem, s. mii., dec. nr.31/1978, C D . , 1978, p.362; Judec. Baia Mare,
sent. pen. nr.87/1989, Notă I. Alex. Paicu, II, C. Turianu, Dreptul, nr.8, 1990, p.69 şi
urm.
381
din situaţiile în care acţiunea civilă se exercită din oficiu, echivalentul în.
bani se va confisca în întregime.
Dacă infractorul a înstrăinat lucrurile unui dobînditor de rea
credinţă - care cunoaşte că provin din săvîrşirea unei infracţiuni -
lucrurile urmează să fie restituite părţii civile, fără ca terţul să poată
pretinde vreo despăgubire pentru lucrurile ce i-au fost luate; inculpatul
nefiind obligat să-1 despăgubească pe terţ, echivalentul în lei obţinut de
el, prin înstrăinarea lucrului, se va confisca în baza art. 118 lit.d, C.pen.,
fiind un lucru dobîndit prin infracţiune57. Dacă dobînditorul este de bună
credinţă, bunul, de regulă, nu se confiscă, dar infractorul va fi obligat să
plătească suma obţinută prin înstrăinarea bunului 58 . Dacă nu se cunoaşte
dobînditorul, infractorul trebuie să plătească contravaloarea bunurilor59.
e) Lucrurile deţinute în contra dispoziţiilor legale. Este vorba de
obiecte a căror deţinere nu este permisă de lege sau sînt deţinute în alte
condiţii decît cele legale. Astfel legea încriminează deţinerea de arme şi
muniţii (art.279 C.pen.), deţinerea de materii explozive sau radioactive
(art.280 C.pen.), etc. Deţinerea unor anumite lucrwri face şi obiectul unor
incriminări din legile speciale. Lucrurile sînt supuse confiscării indiferent
dacă fapta constituie infracţiune sau îi lipseşte trăsătura esenţială a
vinovăţiei, constituind doar o faptă prevăzută de legea penală 60 . Obiectele
se confiscă şi în situaţia în care nu aparţin făptuitorului, precum şi în
cazul decesului său.
în cazul participaţiei obligarea la plata contravalorii bunurilor
supuse confiscării se face în limitele bunurilor de care a beneficiat fiecare
participant, fără a se putea dispune obligarea tuturor participanţilor, în
solidar, la plata valorilor.
5' V. Papadopol, op.cit., p.47.

58
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.2209/1971, R.R.D., nr.12, 1971, p.151.
59 C. Bulai, op.cit., voi.II, p.165; C. Mitrache, op.cit., p.172; N. Giurgiu,
op.cit., vol.II, p.138; Trib. Suprem, s.p., dec. nr.68/1979, C D . , 1979, p.378.
60
C. Bulai, op.cit., vol.II, p.165.
382
CAPITOLUL V
Individualizarea pedepselor
SECŢIUNEA I
Consideraţii generale privind individualizarea pedepselor
§ 1. Noţiune
431. Noţiunea de individualizare a pedepsei. Pentru ca pedeapsa

să-şi realizeze funcţiile şi să-şi atingă scopurile trebuie să fie bine
adaptată, gravităţii infracţiunii, personalităţii infractorului precum şi
tuturor condiţiilor obiective şi subiective de săvîrşire a faptei.
Operaţiunea prin care pedeapsa este adaptată în raport cu gravitatea
abstractă a faptei, cu cea concretă, determinată de ansamblul
împrejurărilor şi datelor ce caracterizează conţinutul său, în raport cu
persoana infractorului precum şi adecvarea pedepsei pe parcursul
executării sale, în ce priveşte regimul de executare, poartă denumirea de
61
individualizare a pedepsei . Individualizarea pedepsei este un principiu
fundamental al dreptului penal, care orientează politica penală în acţiunea
de prevenire şi combatere a infracţionalităţii.
§ 2. Felurile individualizării
432. Individualizarea pedepsei în Codul penal român; sediul

legal. In Codul penal în vigoare, "Individualizarea pedepselor" este
consacrată în cap. V, titlul II al părţii generale, art.72-89„ în care s-au
inclus dispoziţiile privitoare la circumstanţele atenuante şi agravante,
suspendarea condiţionată a executării pedepsei sub cele două forme ale
61
Termenul de individualizare a pedepsei s-a generalizat după publicarea lucrării
lui R. Saleilles, L'individualisation de lapeine (apărută în 1898), Paris, ed. a Ii-a, 1909.
383
sale, executarea pedepsei la locul de muncă etc. Dispoziţii privind

individualizarea pedepselor s-au inclus şi în alte diviziuni ale Codului
penal (partea generală), care cuprind reglementarea unor materii ca
recidiva (art.39 C.pen.), pluralitatea intermediară (art.40 C.pen.),
concursul de infracţiuni (art.34, 35, 36, C.pen.), participaţia (art.27, 28,
31, C.pen.) ş.a.
433. Felurile individualizării. Procesul individualizării parcurge

trei etape (faze). Prima etapă are loc în momentul elaborării normelor
penale, denumită individualizarea legală, a doua în procesul aplicării
pedepsei de către instanţa de judecată, denumită individualizarea judiciară
sau judecătorească, iar a treia se realizează în faza executării denumită
individualizarea administrativă (execuţională)62.
434. Individualizarea legală. Este opera legiuitorului şi constă în

crearea unui regim de sancţionare, care să corespundă necesităţilor de
prevenire şi combatere a infracţionalităţii. Legiuitorul a creat, astfel,
cadrul general al pedepselor în art.53 Cpen., partea generală, cu
prevederea speciilor de pedeapsă şi a limitelor (minime şi maxime)
generale. Pe lîngă cadrul general, legiuitorul stabileşte cîte o pedeapsă
determinată ca natură şi durată în partea specială, pentru fiecare
infracţiune în parte, avînd în vedere gravitatea abstractă a faptei;
pedepsele din partea specială sînt relativ determinate, iar limitele speciale
trebuie să se încadreze în limitele minime şi maxime generale. Pentru
unele infracţiuni legiuitorul stabileşte pedepse alternative, cu posibilitatea
alegerii de către instanţă a uneia dintre ele, în funcţie de gravitatea
concretă a faptei. Legiuitorul a stabilit şi o serie de circumstanţe de
agravare şi atenuare a pedepselor. Astfel, a prevăzut unele cauze generale
de agravare a pedepsei, dintre care se pot aminti recidiva, infracţiunea
continuată, s-au stabilit circumstanţele generale agravante din art.75
C.pen., circumstanţele generale obligatorii atenuante prevăzute în art.73
C.pen. (provocarea, depăşirea limitelor legitimei apărări şi ale stării de
necesitate) sau facultative, atenuante, din art.74 C.pen. De asemenea a
62
I. Tanoviceanu, V. Dongoroz, op.cit., voi.III, p.106; V. Dongoroz, op.cit.,
P-671; D. Lucinescu, Codul comentat..., Partea generală, op.cit., p.426; M. Basarab,
op.cit., p.406-408; C. Bulai, op.cit., voi II, p.470 şi urm.; C Mitrache op.cit., p.281 şi
urm. Unii autori consideră că individualizarea legală nu este o individualizare propriu-zisă.
Şt. Daneş, V. Papadopol, op.cit., p.59.
384
stabilit anumite mijloace de individualizare judecătorească şi

administrativă a pedepsei, ca suspendaea condiţionată a executării
pedepsei, prevăzută tot în Cap, V, art.81-86 C.pen. şi 861-86 7 C.pen.;
executarea pedepsei la locul de muncă art.86^-86^ C.pen., înlocuirea
pedepsei amenzii cu închisoarea, art.63 1 C.pen., liberarea condiţionată,
art.59-61 C.pen. şi altele.
Individualizarea legală are în vedere nu numai pedepsele, ci şi
măsurile educative (şi măsurile de siguranţă).
435. Individualizarea judiciară (judecătorească). A doua etapă

a individu-alizării are loc în procesul stabilirii pedepsei de către instanţa
de judecată, denumită individualizare judecătorească. în acest moment,
instanţa stabileşte o pedeapsă principală absolut determinată şi, dacă este
cazul, şi o pedeapsă complimentară, sancţiuni ce trebuie să corespundă
faptei şi persoanei făptuitorului precum şi întregului complex al
condiţiilor de comitere. Acest fel de individualizare reprezintă
individualizarea propriu-zisă a răspunderii penale pentru fapta comisă de
un infractor determinat 63 . Individualizarea judecătorească ia sfîrşit prin
pronunţarea hotărîrii definitive, care devine executorie. Cînd anumite
stări, situaţii sau împrejurări de natură a modifica pedeapsa nu au fost
cunoscute de instanţă pînă la pronunţarea hotărîrii definitive de
condamnare, legea permite o individualizare post judicium, de fapt o
reindividualizare a pedepsei pentru a se da efect cauzelor de agravare sau
atenuare necunoscute (de exemplu, stabilirea stării de recidivă, existenţa
şi a altor acţiuni ce fac parte din infracţiunea continuată etc).
436. Individualizarea administrativă sau execuţională. Ultima

etapă care are loc în faza executării poartă denumirea de individualizare
administrativă sau execuţională. Şi în această etapă intervine legiuitorul,
prin stabilirea în Codul penal şi în Legea privind executarea pedepselor, a
unui complex de norme privitoare la executarea pedepsei închisorii, la
stabilirea executării pedepsei în funcţie de sex sau vîrsta condamnatului
ori potrivit altor criterii de natură a stabili un regim diferenţiat de
executare, adaptat tuturor categoriilor de condamnaţi. O instituţie
63 Tiberiu Dianu, încadrarea juridică a faptei şi individualizarea sancţiunii

penale, Dreptul, nr.1-2, 1990, p.73 şi urm.
385
importantă de individualizare a executării pedepsei închisorii, prevăzută

în Codul penal în art.59-61, este liberarea condiţionată64.
1
SECŢIUNEA a H-a
Individualizarea judecătorească a pedepsei
§ 1. Criteriile generale de individualizare judiciară I
437. Noţiune; sediul legal. în operaţiunea de stabilire a pedepsei,

instanţa de judecată trebuie să ţină seama de criteriile de individualizare
stabilite în art.72 C.pen. Acestea sînt orientări stabilite de lege, care
privesc faptele penale, împrejurările lor de comitere sau persoana
făptuitorului, avînd caracter general, aplicabile în toate cauzele, în
vederea stabilirii unei pedepse corespunzătoare gravităţii faptei şi
persoanei infractorului. în cazul • pedepselor alternative, orientările din
art.72 C.pen. ajută instanţa atît la alegerea uneia dintre pedepsele
prevăzute, cît şi la dozarea celei alese. Codul penal, în textul citat,
prevede următoarele criterii de individualizare:
a) dispoziţiile părţii generale;
b) limitele speciale ale pedepsei;
c) gradul de pericol social al faptei săvîrşite;
d) persoana infractorului;
e) împrejurările care agravează sau atenuează răspunderea penală,
a) Dispoziţiile părţii generale. în individualizarea pedepsei, în
baza acestui criteriu, instanţa trebuie să ţină seama de cadrul general al
pedepselor, de reglementările generale privitoare la instituţiile legate de
infracţiune aplicabile în cauză, cum sînt tentativa, participaţia, unitatea
infracţională legală, pluralitatea de infracţiuni; trebuie să ţină seama de
cauzele de diferenţiere a răspunderii penale (minoritatea), de
circumstanţele atenuante şi agravante, de cauzele de individualizare a
pedepsei, precum şi de celelalte reglementări cu caracter general.
64 |n problema individualizării, a se vedea, Şt. Daneş, Criterii de individualizare

judiciară a pedepselor în lumina jurisprudenţei Tribunalului Suprem, R.R.D., nr.2, 1989,
p.45 şi urm.
386 *
b) Limitele speciale ale pedepsei. Instanţa se va mai orienta şi

după limitele speciale ale pedepsei, prevăzute în norma de incriminare. în
funcţie de condiţiile concrete de comitere, organul de judecată trebuie să
stabilească un cuantum de pedeapsă în limitele fixate de lege. Limitele
speciale pot fi modificate numai în cazul recunoaşterii unor cauze ori
circumstanţe de agravare sau atenuare (de exemplu, recidiva,
circumstanţele agravante prevăzute în art.75 C.pen., circumstanţele
atenuante prevăzute în art.73 şi 74 C.pen.).
c) Gradul de pericol social al faptei. Acest criteriu are în vedere
conţinutul concret al faptei comise. In examinarea conţinutului obiectiv şi
a împrejurărilor legate de acesta, se va lua în considerare modul şi
mijloacele de realizare a acţiunii, condiţiile de timp şi de loc în care s-a
comis fapta, gravitatea urmărilor produse, forma tentativei, cuantumul
prejudiciului cauzat etc. Analizînd conţinutul subiectiv, instanţa va trebui
să constate forma de vinovăţie - intenţie sau culpă -, modalităţile sub
care se prezintă - intenţie directă sau indirectă, culpă cu prevedere sau
simplă - precum şi mobilul sau scopul infracţiunii, indiferent dacă acestea
din urmă sînt sau nu prevăzute în norma de incriminare.
d) Persoana infractorului. Instanţa va trebui să strîngă date
referitoare la situaţia socială a infractorului, la vîrsta, ocupaţia, gradul de
instruire, atitudinea în colectivul de muncă, familie, comportarea generală
în societate. Va trebui să aibă, de asemenea, în vedere dacă starea psiho-
fizieă este normală, adică dacă are o capacitate deplină de înţelegere şi
voinţă, ori dacă aceasta este alterată de o boală sau de alte cauze, fără să
fie înlăturată responsabilitatea. Se va mai lua în considerare
particularităţile psihice ale infractorului, temperamentul, impulsivitatea,
65
indiferenţa afectivă, egocentrismul, agresivitatea, labilitatea, etc.
Cunoaşterea mediului în care a trăit persoana, relaţiile cu ambianţa
socială, permite o reprezentare completă a persoanei infractorului. Se va
analiza şi starea de antecedenţă penală a infractorului, dacă este sau nu
recidivist, sau chiar dacă nu este în stare de recidivă interesează existenţa
unor antecedente penale (cînd condamnarea anterioară nu realizează
condiţiile pentru a fi termen al recidivei). Atitudinea după săvîrşirea
infracţiunii constînd în încercarea de a se sustrage sau nu de la urmărire,
recunoaşterea sau negarea faptei, colaborarea cu organele competente
pentru descoperirea celorlalţi participanţi, regretul pentru fapta săvîrşită,
Şt. Daneş, V. Papadopol, op.cit., p.103.

387
repararea pagubei pricinuite, ajutorul acordat victimei, sînt date relevante

în caracterizarea persoanei infractorului.
e) împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea.
Infracţiunea se poate comite în prezenţa unor anumite stări, situaţii sau
împrejurări, exterioare conţinutului legal al infracţiunii, privitoare fie la
persoana infractorului, fie la fapta comisă, de natură a atenua sau a agrava
pedeapsa.
Subsecţiunea I
Circumstanţele atenuante şi agravante
438. Clasificarea circumstanţelor. împrejurările în eare se pot

comite infracţiunile se pot grupa după diferite criterii.
a) Circumstanţe atenuante şi agravante. Cea mai importantă
grupare, consacrată şi în legislaţiile penale, este după criteriul efectului pe
care-1 produc asupra pedepsei, circumstanţele clasificîndu-se din acest
punct de vedere în atenuante şi agravante; primele conduc la coborîrea
pedepsei sub minimul special, iar secundele permit ridicarea pedepsei
pînă la maximul special sau chiar depăşirea acestuia în anumite limite
prevăzute de lege. La rîndul lor, acestea, după sfera de incidenţă, se
împart în circumstanţe generale şi speciale. Cele generale sînt prevăzute
în partea generală a Codului penal, producînd efecte asupra tuturor
situaţiilor, dacă se constată existenţa lor (de exemplu, circumstanţa
atenuantă a provocării sau circumstanţa agravantă a săvîrşirii faptei de 3
sau mai multe persoane împreună). Circumstanţele speciale sînt prevăzute
în partea specială a Codului penal şi au efect numai asupra infracţiunilor
în ale căror dispoziţii legale sînt prevăzute (circumstanţa atenuantă
prevăzută în art.260 alin.3 C.pen. - retragerea mărturiei mincinoase în
anumite condiţii). Aceeaşi împrejurare prevăzută ca circumstanţă
agravantă, atît în partea generală, cît şi în partea specială, nu poate fi
388
reţinută de două ori în aceeaşi cauză; în asemenea situaţie, se va reţine

întotdeauna numai circumstanţa specială66.
b) Circumstanţe legale şi judiciare. Unele circumstanţe agravante
sau atenuante sînt prevăzute expres de lege, care le atribuie acest caracter
şi. odată constatate, instanţele trebuie să le reţină şi să le dea efect în mod
obligatoriu; acestea sînt denumite în literatură circumstanţe legale (de
exemplu, circumstanţele atenuante prevăzute limitativ în art.73 C.pen. sau
cele agravante din art.75 C.pen.). Alte circumstanţe, prevăzute
exemplificativ de lege sau neprevăzute de aceasta, pot fi reţinute ca atare,
în funcţie de împrejurările de comitere a faptei, dar, odată reţinute, produc
aceleaşi efecte juridice ca şi circumstanţele legale; aceste circumstanţe
sînt denumite judiciare (de exemplu, cele prevăzute în art.74 C.pen.,
comportarea sinceră în cursul procesului etc).
c) Circumstanţe reale şi personale. După cum circumstanţele se
referă ia fapta sau la persoana făptuitorului, ele se clasifică în reale şi
personale (de exemplu, comiterea faptei prin acte de cruzime, art.75 lit.b,
este o circumstanţă reală; comiterea faptei în stare de puternică tulburare
determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, art.73 lit.b, sau
în starea de beţie completă ocazională, art.49, C.pen., sînt circumstanţe
personale). Art.28 C.pen., prevede că circumstanţele reale se răsfrîng
asupra participanţilor în măsura în care au fost cunoscute sau prevăzute;
circumstanţele personale, ţinînd de persoana făptuitorului, se răsfrîng
numai asupra acelora în persoana cărora se realizează67.
d) Circumstanţe anterioare, concomitente şi subsecvente. Această
clasificare se raportează la momentul săvîrşirii infracţiunii. Provocarea,
beţia sînt circumstanţe anterioare; săvîrşirea faptei de 3 sau mai multe
persoane ori prin mijloace ce creează pericol public sînt circumstanţe
concomitente; comportarea sinceră în cursul procesului, înlesnirea
descoperirii participanţilor, repararea pagubei pricinuite constituie
circumstanţe posterioare sau subsecvente.
în Codul penal, în partea generală, legiuitorul a afectat o secţiune
distinctă circumstanţelor atenuante şi agravante şi efectelor lor (art.73-79
C.pen.), în capitolul V, intitulat "Individualizarea pedepselor". Reţinerea
unei circumstanţe atenuante ori agravante într-o anumită cauză trebuie
indicată în hotărîrea de condamnare, pentru a se justifica cuantumul
66
67 A se vedea materia participau'ei, Titlul III, Capitolul III.
389
I Drept penal. Partea generală
pedepsei aplicate şi a se face posibilă verificarea legalităţii şi temeiniciei

hotărîrii, sub aspectul individualizării pedepsei.
§ 2. Circumstanţele atenuante generale
439. Categorii. Codul penal consacră două categorii de

circumstanţe atenuante. O primă categorie o constituie circumstanţele
atenuante obligatorii sau legale, prevăzute limitativ în art.73 C.pen., a
căror constatare de către instanţă impune reţinerea lor în mod obligatoriu,
cu producerea efectelor prevăzute de lege. A doua categorie o constituie
circumstanţele atenuante facultative sau judiciare, alcătuită din
împrejurări care pot constitui circumstanţe atenuante, dacă instanţa le
consideră ca atare. Sînt prevăzute exemplificativ în art.74 C.pen. Odată
reţinute de instanţă, produc aceleaşi efecte juridice ca şi circumstanţele
atenuante obligatorii.
A. Circumstanţele atenuante legale (obligatorii).
Potrivit art.73 C.pen., circumstanţele atenuante obligatorii sau

legale sînt:
a) depăşirea limitelor legitimei apărări (lit.a);
b) depăşirea limitelor stării de necesitate (lit.a);
c) provocarea (lit.b).
440. Depăşirea limitelor legitimei apărări. Din reglementarea

legitimei apărări prevăzută în art.44 C.pen., rezultă că fapta săvîrşită în
apărare trebuie să fie proporţională cu gravitatea pericolului şi cu
împrejurările în care s-a produs atacul. Este posibil ca apărarea să
depăşească limitele proporţionalităţii cerute de lege. Dacă excesul de
apărare se datorează tulburării sau temerii celui ce se apără, creată de
atac, aşa cum prevede art.44 alin.3, C.pen., acest exces este asimilat cu
legitima apărare, producînd toate efectele juridice ale acesteia (excesul
justificat). Dacă, dimpotrivă, depăşirea limitelor unei apărări
proporţionale nu se datorează stării de tulburare sau temere, excesul de
390
-
apărare are semnificaţia unei circumstanţe atenuante obligatorii (exces

scuzabil)68.
Această circumstanţă presupune realizarea următoarelor condiţii:
- fapta să fi fost săvîrşită în stare de legitimă apărare;
- fapta în apărare să fie disproporţionată în raport cu pericolul şi
împrejurările în care s-a produs atacul;
- depăşirea limitelor unei apărări proporţionale să nu se datoreze
unei stări de tulburare sau temere.
Această circumstanţă are caracter personal, de unde rezultă că, în
cazul participaţiei, nu influenţează răspunderea penală a celorlalţi
participanţi.
441. Depăşirea limitelor stării de necesitate. Se află în stare de*

necesitate persoana care săvîrşeşte o faptă prevăzută de legea penală în
condiţiile art.45 alin.2 C.pen. Dacă pentru salvarea de la pericolul iminent
a valorilor prevăzute de lege, făptuitorul săvîrşeşte o faptă care provoacă
urmări vădit mai grave decît cele ce s-ar fi produs dacă nu ar fi intervenit,
iar făptuitorul şi-a dat seama de disproporţia dintre acestea, fapta nu se
consideră săvîrşită în stare de necesitate, ci constituie o infracţiune (art.45
alin.3 C.pen.). Infractorul răspunde penal, cu reţinerea circumstanţei
atenuante a depăşirii limitelor stării de necesitate.
Şi această circumstanţă atenuantă presupune următoarele condiţii:
- fapta să fi fost săvîrşită pentru a înlătura un pericol, în condiţiile
art.45 C.pen.;
- fapta să fi cauzat urmări vădit mai grave decît cele ce ar fi
survenit dacă nu s-ar fi intervenit;
- făptuitorul să-şi fi dat seama de aceasta.
Depăşirea limitelor stării de necesitate constituie o circumstanţă
atenuantă întrucît făptuitorul a procedat la, săvîrşirea faptei, în condiţiile
existenţei unui pericol, care 1-a determinat la săvîrşirea acesteia, fără de
care comiterea faptei nu ar fi avut loc. Şi această atenuantă are caracter
personal.
442. c) Provocarea. în temeiul legii (art.73 lit.b, C.pen.), se poate

defini provocarea ca fiind atitudinea injustă a unei persoane ce se poate
manifesta prin violenţă, atingere gravă a demnităţii sau orice altă acţiune
68
Trib. jud. Sibiu, dec. cen. nr.660/1983, cu Note: I. B. Diamant, V. Luncean,
II. A. Stoicescu, III. G. Antoniu, R.R.D. nr.5, 1985, p.64 şi urm.
391
ilicită gravă, care determină la o altă o stare de puternică tulburare sau

emoţie, sub imperiul căreia aceasta din urmă reacţionează, săvîrşind o
infracţiune împotriva celei dintîi. Există stare de provocare în cazul în
care o persoană săvîrşeşte împotriva alteia o acţiune de calomnie, de
vătămare a integrităţii corporale, de viol sau o altă acţiune gravă, iar, după
comiterea faptei, cel lezat, afiîndu-se într-o puternică stare de tulburare,
de surescitare nervoasă, de mînie, indignare, în funcţie de natura faptei
comise, săvîrşeşte împotriva provocatorului o infracţiune care poate fi, la
rîndul său, o infracţiune împotriva persoanei, de vătămare corporală,
tentativă de omor etc, sau altă infracţiune.
Provocarea presupune, pe de o parte, existenţa unui act provocator,
iar, pe de altă parte, săvîrşirea unei infracţiuni denumită infracţiune
provocată. Atît actul provocator, cît şi infracţiunea provocată trebuie să
îndeplinească anumite condiţii prevăzute de lege.
443. A. Actul provocator. Potrivit art.73 lit.b, C.pen., actul

provocator se poate manifesta sub forma violenţei, a atingerii grave aduse,
demnităţii sau oricărei alte acţiuni ilicite grave.
a) O primă modalitate de manifestare a actului provocator o
constituie violenţa. Aceasta se poate manifesta sub forma actelor
prevăzute în art. 180-182 C.pen. (lovirea sau alte violenţe, vătămarea
corporală şi vătămarea corporală gravă); în art.183, 174-176 C.pen.
(loviri cauzatoare de moarte şi omor, cînd s-au săvîrşit împotriva altei
persoane); tîlhăria (art.211 C.pen.); ultrajul (art.239 alin.2 C.pen.);
purtarea abuzivă (art.250 alin.2 C.pen.) şi altele. în toate aceste cazuri,
violenţa se manifestă sub formă fizică (violenţa fizică).
In literatură, s-a pus problema dacă în categoria faptelor avute în
vedere de legiuitor, în această situaţie, se încadrează şi acelea ce implică
violenţa psihică, cum sînt infracţiunea de şantaj (art. 194 C.pen.),
ameninţarea (art. 193 C.pen.), etc.
Opinia dominantă este aceea că şi aceste fapte pot provoca o stare
de tulburare psihică sub imperiul căreia cel provocat poate să riposteze,
iar infracţiunea săvîrşită de acestea trebuie să beneficieze de atenuanta
69
legală a provocării .
b) A doua modalitate de manifestare a actului provocator o
constituie, în formularea legii, atingerea gravă adusă demnităţii. Actele de
69
Trib. Suprem, s.p., dec. nr.934/1980, R.R.D., nr.4, 1981, p.177.
392
provocare care se încadrează în categoria faptelor ce ating grav

demnitatea persoanei pot consta în acţiuni care realizează conţinutul
infracţiunilor de insultă (art.205 C.pen.), calomnie (art.206 C.pen.), ce se
înfăptuiesc prin cuvinte sau gesturi insultătoare sau prin afirmaţii
calomnioase, precum şi prin alte modalităţi faptice, de natură a atinge
grav demnitatea persoanei, cum sînt: infracţiunile de ultraj (art.239
C.pen.), purtare abuzivă (art.250 C.pen.), adulter (art.304 C.pen.), viol
(art.197 C.pen.) şi altele.
c) în sfîrşit, legiuitorul prevede că actul provocator se mai poate
manifesta prin orice altă acţiune ilicită gravă. în sfera categoriei de fapte
ilicite grave se pot include orice acţiuni cu semnificaţie penală, ca
sustragerea (art.208 C.pen.), distrugerea (art.217 C.pen.), înşelăciunea
(art.215 C.pen.), lipsirea de libertate în mod nelegal (art.189 C.pen.),
precum şi acţiunile ilicite extrapenale, prin a căror comitere se poate
produce o tulburare sau emoţie puternică persoanei care ripostează (de
exemplu, un fapt civil care produce un prejudiciu grav; faptul victimei de
a propune soţiei infractorului de a avea relaţii intime cu el, în timp ce
acesta lipsea de acasă, moment în care a intervenit infractorul70 etc).
S-a pus problema dacă acţiunile săvîrşite din culpă (distrugerea din
culpă, vătămarea din culpă) pot constitui acte provocatoare, iar faptele
(infracţiunile) generate de acestea pot beneficia de atenuanta provocării.
Opinia, dominantă în literatură şi practică este aceea că şi asemenea
acţiuni pot intra în categoria faptelor provocatoare, întrucît legea, prin
enumerarea faptelor ce pot genera starea de tulburare, nu impune vreo
restricţie din punct de vedere subiectiv al acestora (să fie săvîrşite numai
cu intenţie).
O condiţie esenţială impusă de lege este ca actul provocator, sub
orice formă s-ar manifesta, să creeze în psihicul celui provocat o stare de
puternică tulburare sau emoţie, sub imperiul căreia acesta să riposteze 71 .
Starea de tulburare a inculpatului trebuie să se determine în funcţie de
momentul şi condiţiile de săvîrşire a faptei, de particularităţile psihice ale
infractorului şi nu pe baza unor criterii obiective, pe temeiul cărora să se
decidă dacă inculpatul s-a găsit sau nu sub influenţa unei stări de
70
Trib. Suprem, s.p., dec. nr.1387/1984, R.R.D., nr.8, 1985, p.72, C,
Mitrache, op.cit., p,286.
71
Trib. Suprem, s.p., dec: nr.370/1989, R.R.D., nr.9-12, 1989, p.146; V.
Papadopol, M. Popovici, Repertoriu..., pe anii 1969-1975, op.cit., p.343; Trib. Suprem,
s.p., dec.nr.980/1985, R.R.D., nr.5, 1986, p.84.
393
tulburare72. Starea de tulburare poate să apară chiar dacă făptuitorul nu se

afla la locul săvîrşirii actului provocator, dar a aflat ulterior de acesta, în
cazul cînd riposta este dată de altă persoană decît cea lezată.
Actul provocator se deosebeşte de atacul ce constituie o latură a
legitimei apărări prin aceea că acesta, se realizează integral, se consumă,
după care are loc săvîrşirea infracţiunii provocate, în timp ce în cazul
legitimei apărări atacul ameninţă doar cu înfăptuirea, sau se află în curs
de desfăşurare, interval de timp în care trebuie să intervină apărarea,
pentru a fi legitimă73.
444. B. Infracţiunea provocată. Reprezintă a doua latură a stării

de provocare. Cel ce a fost provocat reacţionează prin săvîrşirea unei.
infracţiuni împotriva provocatorului, care se manifestă, în general, sub
forma infracţiunilor îndreptate împotriva vieţii sau a integrităţii corporale,
mai rar a proprietăţii (distrugerea). Legea nu impune vreo condiţie cu
privire la natura infracţiunii provocate. Infracţiunea provocată trebuie să
fie consecinţa actului provocator şi să se săvîrşească sub imperiul emoţiei
sau tulburării determinate, de acesta 74 . S-a menţionat că infracţiunea
trebuie să se îndrepte împotriva aceluia ce a săvîrşit actul provocator.
Cînd provocarea provine din partea unui grup, riposta se poate îndrepta
împotriva oricărei persoane din grupul provocator. Deşi fapta trebuie să se
îndrepte împotriva provocatorului, în cazul în care victima a ripqstat din
eroare asupra altei persoane decît agresorul, atenuanta provocării
operează, dacă sînt realizate condiţiile legii 75 . Infracţiunea nu trebuie să
76
fie consecinţa unei manifestări provocatoare a infractorului . Infracţiunea
provocată, de regulă, constituie o replică imediată a actului provocator,
aproape cvasisimultană cu acesta, dar ea poate fi săvîrşită şi la un
oarecare interval de timp de la comiterea actului provocator, cu condiţia
ca starea de tulburare să fi persistat în aşa fel încît, în momentul săvîrşirii
^2 v. Papadopol, Examen teoretic al practicii judiciare a Tribunalului Suprem,

R.R.D., nr.12, 1972, p. 124-128; Trib. Suprem, s.p., dee. nr.1185/1988, R.R.D., nr.3,
1989, p.76; Trib. Suprem, s.p., dec. nr.1339/1989, Dreptul, nr.8, 1990, p.86; Trib.
Suprem, s.p., dec. nr.853/1989, Dreptul, nr.6, 1990, p.78.
73
Trib. Jud. Constanţa, sent. pen. nr. 113/1992, Dreptul, nr.5-6, 1993, p.143.
74
75
V. Papadopol, op.cit., p. 126.
76
D. Lucinescu, Codul penal comentat..., Partea generala, op.cit., p.439.
394
TFILUL V; Sancţiunile în dreptul penal.
77
faptei, făptuitorul să se fi aflat sub imperiul acesteia . Dacă starea psihică
:specială nu mai subzistă, nu se mai poate reţine provocarea78.
De regulă, infracţiunea provocată este săvîrşită de victima actului
provocator. Riposta poate fi dată, însă, şi de o altă persoană, chiar dacă nu
este rudă cu cel lezat şi chiar dacă nu a fost prezentă la locul săvîrşirii
actului provocator, dacă, prin comiterea acestuia, s-a creat şi în psihicul
său starea de emoţie sau tulburare impusă de lege (de exemplu, poate
riposta soţul, o rudă apropiată sau o altă persoană, în cazul săvîrşirii unei
infracţiuni de vătămare sau viol, ori calomnie, de care au luat cunoştinţă
79
după săvîrşirea faptei, nefiind la locul comiterii) . Infracţiunea provocată
are la bază intenţia (directă sau indirectă), fiind o ripostă conştientă şi
80
voită din partea celui lezat sau a persoanei care ripostează în locul său .
în general, între actul provocator şi infracţiunea provocată nu
trebuie să existe o vădită disproporţionalitate, ci o oarecare echivalenţă,
fără ca aceasta să fie de esenţa instituţiei, întrucît cel ce ripostează se află
sub imperiul unei tulburări psihice care nu-i permite o riguroasă apreciere
între gravitatea actului de agresiune şi riposta sa 81 .
Provocarea este o circumstanţă personală. Cei ce au participat la
săvîrşirea infracţiunii provocate pot beneficia de atenuanta provocării,
dacă şi asupra lor actul provocator a creat starea de puternică tulburare
sufletească.
B. Circumstanţele atenuante judiciare (facultative).
445. Caracterizare. Codul penal mai consacră şi o altă categorie

de circumstanţe atenuante, denumite facultative sau judiciare, care. pot
constitui împrejurări atenuante, dacă instanţa le consideră ca atare.
Circumstanţele atenuante facultative reţinute de instanţă trebuie indicate
în hotărîrea de condamnare şi motivate. Dacă circumstanţele atenuante
obligatorii - legale - sînt prevăzute limitativ de lege, cele facultative -
judiciare - sînt indicate cu titlu exemplificativ în art.74 C.pen., instanţele
77
I. Tanoviceanu, V. Dongoroz, op.cit., voi.II, p.252; Şt. Daneş, V. Papadopol,
op.cit.,p.132.
78
79
Trib. Suprem, s.p., dec. nr.2223/1971, R.R.D., nr.l, 1973, p.157.
80
8
* Şt. Daneş, Consideraţii asupra circumstanţei atenuante a provocării, R.R.D.,
nr.5, 1984, p.30 şi urm.
395
de judecată avînd posibilitatea de a atribui acest caracter şi altor

împrejurări asemănătoare.
446. Categorii. Textul citat indică următoarele împrejurări ce pot

constitui circumstanţe atenuante:
a) Buna conduită a infractorului înainte de săvîrşirea infracţiunii.
Prin buna conduită se înţelege nu numai lipsa antecedentelor penale, ci şi
conduita sa la locul de muncă, în familie, în societate care vădeşte că
atitudinea sa în viaţa de relaţie a fost exemplară şi că săvîrşirea
infracţiunii constituie un accident cu totul întîmplător, nerepetabil, că nu
reflectă unele deprinderi antisociale.
b) Stăruinţa depusă de infractor pentru a înlătura rezultatul
infracţiunii sau a repara paguba pricinuită. Stăruinţa pentru a înlătura
rezultatul infracţiunii manifestată prin acte concrete care dovedesc
regretul sincer al infractorului pentru fapta comisă (pocăinţă activă, cum a
fost denumită în literatură) pune în evidenţă o periculozitate socială mai
redusă din partea sa şi deci posibilitatea aplicării unei pedepse atenuate,
în practica judiciară această circumstanţă se poate concretiza în asistenţa
medicală acordată după săvîrşirea infracţiunii de vătămare, în acoperirea
lipsei în gestiune de cel ce a săvîrşit o delapidare, în restituirea lucrurilor
în cazul infracţiunii de furt, etc.
c) Atitudinea infractorului după săvîrşirea infracţiunii, rezultînd
din prezentarea sa în faţa autorităţii, comportarea sinceră în timpul
procesului, înlesnirea descoperirii şi arestării participanţilor. Toate
acestea denotă că infractorul încearcă să-şi schimbe atitudinea, să revină
asupra conduitei sale, că încearcă să ajute organele judiciare în realizarea
actului de justiţie şi deci se justifică aplicarea unei pedepse în limite
reduse.
Pe lingă circumstanţele prevăzute de lege, instanţa poate reţine şi
alte împrejurări cărora să le atribuie caracter atenuant, cum ar fi nivelul
redus de instruire al infractorului, lipsa de experienţă în activitatea
prestată, numărul mare de copii avut în întreţinere, beţia completă
82
ocazională , mobilul sau scopul săvîrşirii infracţiunii, starea de bătrîneţe,
boală, graviditate etc. Legea a indicat circumstanţele atenuante facultative
doar cu titlu exemplificativ.
82 Trib. Suprem, s.p., dec. nr.1841/1987, R.R.D., nr.7, 1988, p.74.

396
C. Efectele circumstanţelor atenuante.
447. Atenuarea pedepsei. Regimul de atenuare a pedepsei este

unic pentru cele două categorii de circumstanţe - obligatorii (legale) şi
facultative (judiciare). Atenuarea constă în reducerea pedepsei sau în
schimbarea unei categorii mai grave cu alta mai uşoară.
Regula generală care se desprinde din art.76 C.pen., sediul legal al
efectelor circumstanţelor atenuante, este că, prin reţinerea acestora,
pedeapsa se coboară obligatoriu sub minimul special sau se poate înlocui
cu alt gen de pedeapsă.
Pedeapsa se reduce sau se schimbă după cum urmează:
a) cînd minimul special este de 10 ani sau mai mare, pedeapsa se
coboară sub minim, dar nu mai jos de 3 ani;
b) cînd minimul special este de 5 ani sau mai mare, pedeapsa se
coboară sub minim, dar nu mai jos de 1 an;
c) cînd minimul special este de 3 ani sau mai mare, pedeapsa se
coboară sub minim, dar nu mai jos de 3 luni;
d) cînd minimul special este de 1 an sau mai mare, pedeapsa se
coboară sub minim, pînă la minimul general;
e) cînd minimul special ai pedepsei închisorii este de 3 luni sau
mai mare, pedeapsa se coboară sub minim, pînă la minimul general sau se
aplică o amendă care nu poate fi mai mică de 300.000 lei, iar cînd
minimul special este sub 3 luni, se aplică o amendă care nu poate fi mai
mică de 200.000 lei;
f) cînd pedeapsa prevăzută de lege este amenda, aceasta se coboară
sub minimul ei special, putînd fi redusă pînă la 150.000 lei; în cazul cînd
minimul special este de 350.000 lei sau mai mare, ori pînă la minimul
general, cînd minimul special este de 350..000 lei. Reducerea sub minimul
special nu mai este obligatorie dacă o circumstanţă atenuantă vine în
concurs cu una agravantă. Recunoaşterea mai multor circumstanţe
atenuante impune stabilirea pedepsei în cadrul aceloraşi limite, faţă de
care a operat coeficientul de reducere stabilit de lege.
Cînd legea prevede pedepse alternative instanţa trebuie să aleagă
una dintre ele după care va opera reducerea potrivit dispoziţiilor în
materie. Reducerea este mai puţin sensibilă în cazul unor categorii mai
grave de infracţiuni indicate expres de lege cum sînt infracţiunile contra
siguranţei statutului, contra păcii şi omenirii, infracţiunile de omor,
infracţiunile săvîrşite cu intenţie care au avut ca urmare moartea unei
397
persoane sau infracţiunile prin care s-au produs consecinţe deosebit de
grave. în cazul acestora pedeapsa închisorii poate fi redusă cel mult pînă
la o treime din minimul special
Circumstanţele atenuante produc efecte şi asupra pedepselor
complimentare. Astfel, legea prevede că în cazul cînd există circumstanţe
atenuante, pedeapsa complimentară privativă de drepturi prevăzută de
lege pentru infracţiunea săvîrşiîă, poate fi înlăturată. Se au în vedere
cazurile cînd pedeapsa privativă de drepturi este obligatorie, adică atunci
cînd pedeapsa închisorii stabilită de instanţă este de cel puţin 2 ani
închisoare, în cazul interzicerii unor drepturi, iar aceasta este expres
prevăzută în normele de incriminare. Dacă instanţa aplică totuşi pedepsele
complimentare privative de drepturi, la stabilirea duratei acestora - a
interzicerii unor drepturi - se va ţine seama de existenţa circumstanţelor
atenuante. Cînd pedepsele complimentare privative de drepturi sînt
facultative, latitudinea instanţei în aplicarea lor va fi mai mult influenţată
în prezenţa circumstanţelor atenuante.
Cînd pentru infracţiunea săvîrşită legea prevede pedeapsa
detenţiunii pe viaţă, dacă există circumstanţe atenuante, se aplică
pedeapsa închisorii de la 10 la 25 de ani (art.77 C.pen.).
§ 3. Circumstanţe agravante
448. Caracterizare. Codul în vigoare, în art.75, consacră anumite

împrejurări cu caracter agravant care sporesc gravitatea faptei şi pericolul
făptuitorului, aspect ce trebuie să se reflecte în individualizarea pedepsei.
Circumstanţele agravante prevăzute în acest text devin obligatorii pentru
instanţa de judecată cînd constată existenţa lor. Ele poartă denumirea de
circumstanţe agravante legale (prevăzute expres şi limitativ de lege).
Alături de acestea, instanţa de judecată, aşa cum prevede art.75 alin.ultim
C.pen., poate reţine ca circumstanţe agravante şi alte împrejurări, care
imprimă faptei un caracter grav; acestea sînt denumite în literatură
circumstanţe agravante judecătoreşti (judiciare), fiind lăsate la latitudinea
instanţei în ce priveşte stabilirea şi recunoaşterea lor.
449. A. Circumstanţele agravante legale. Categorii. Codul

penal, în textul citat, prevede următoarele circumstanţe agravante:
398
a) Săvîrşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună.

Legiuitorul a conferit acestei împrejurări caracter de agravantă întrucît
participaţia în condiţiile cerute de acest text învederează un grad sporit de
pericol social prin cooperarea mai multor persoane la săvîrşirea faptei,
care conferă un plus de siguranţă acestora, le sporeşte curajul, asigură
înfrîngerea rezistenţei victimei, înlăturarea oricăror obstacole în drumul
săvîrşirii faptei, reduce timpul de acţiune, creînd în general condiţii mult
mai avantajoase decît în cazul comiterii faptei de către o singură
persoană. Această agravantă presupune două condiţii:
- Fapta să fie comisă de trei sau mai multe persoane. Agravanta se
realizează cînd toţi participanţii au acţionat cu vinovăţie, precum şi atunci
cînd unu! sau unii acţionează fără vinovăţie, fiind în stare de
iresponsabilitate, eroare de fapt sau sub limita de vîrstă pentru a fi subiect *
al infracţiunii. Legiuitorul nu foloseşte formularea de "infractori" ci de
"persoane", şi nici de "infracţiune" ci de "faptă". Agravanta include în
sfera sa atît participaţia proprie cît şi forma denumită improprie. Cei care
au acţionat fâră vinovăţie nu răspund penal.
- A doua condiţie impune ca fapta să fie săvîrşită împreună. Se
înţelege, de regulă, o conlucrare concomitentă, prezenţa făptuitorilor la
locul şi în timpul săvîrşirii faptei. Agravanta se referă la coautori dar şi la
complici, înţelegîndu-se cu deosebire complicitatea materială şi morală
concomitentă83.
Se poate realiza circumstanţa agravantă a săvîrşirii faptei împreună
şi atunci cînd făptuitorii nu se află toţi la locul comiterii faptei, dar
activitatea lor este concomitentă, iar aportul unui făptuitor, deşi este
efectuat la distanţă de locul comiterii faptei a fost necesar realizării ei (de
exemplu, infractorul imobilizează persoana vătămată sau pe cel ce ar fi
trebuit să împiedice săvîrşirea infracţiunii, pentru ca alt participant să
realizeze o acţiune de sustragere, distrugere, falsificare etc). Dacă fapta a
fost comisă de trei persoane împreună, dar, în afară de acestea, au mai
contribuit şi alte persoane în calitate de instigatori şi complici, care nu au
fost prezenţi în timpul săvîrşiriî faptei, agravanta se va răsfrînge şi asupra
lor, potrivit art.28 alin.2 C.pen., avînd sensul unei împrejurări reale care
<" D. Lucinescu, Codul penal comentat..., Partea generală, op.cit., p.452; T.

Ranga, Cu privire la infracţiunea de furt săvîrşită de două sau mai multe persoane
împreuna, R.R.D., nr.8, 1972, p.76; -V. Papadopol, Notd\& dec.pen. nr.794/1982 a Trib.
jud. Bacău, R.R.D., n r . l l , 1983, p.56; V. Pătulea, Notă, R.R.D., nr.9, 1981, p.56. N.
Giurgiu, op.cit., voi.II, p. 180.
399
se răsfrînge asupra tuturor participanţilor dacă au cunoscut-o sau

prevăzut-o.
b) Săvîrşirea infracţiunii prin acte de cruzime sau prin metode ori
mijloace care prezintă pericol public. Săvîrşirea infracţiunii prin acte de
cruzime, care supun victima la suferinţe şi chinuri, dovedeşte un pericol
deosebit din partea făptuitorului (de exemplu infracţiunea de vătămare
gravă săvîrşită prin cauzarea unor răni multiple, cu un fier înroşit,
aplicarea de numeroase lovituri de cuţit etc.) 84 . Săvîrşirea faptei prin
cruzime poate avea loc în cazul infracţiunii de omor sau vătămare gravă,
dar se poate concepe şi în cazul altor infracţiuni, în conţinutul cărora este
inclusă acţiunea de violenţă (spre exemplu, tîlhăria, violul). Codul penal,
în cazul omorului, prevede că săvîrşirea faptei prin cruzime constituie
omorul deosebit de grav (art.176 lit.a). în cazul acestei infracţiuni nu se
mai reţine agravanta generală. Săvîrşirea faptei prin acte de cruzime
constituie o circumstanţă reală, care în cazul participaţiei se răsfrînge
asupra tuturor participanţilor, dacă au cunoscut-o sau prevăzut-o.
O periculozitate socială sporită o dovedeşte şi săvîrşirea faptei prin
metode sau mijloace care prezintă pericol public. Această agravantă se
realizează cînd făptuitorul foloseşte anumite materiale inflamabile,
explozibile, asfixiate, substanţe toxice care pun în pericol viaţa sau
sănătatea unui număr indeterminat de persoane sau bunurile acestora (prin
declanşarea unui incendiu, a unei explozii). O asemenea împrejurare
circumstanţiază şi unele infracţiuni din partea specială a Codului, dintre
care menţionăm, distrugerea calificată (art.217 alin.4 C.pen.); în cazul
85
săvîrşirii acestor infracţiuni, nu se mai reţine şi agravanta generală .
c) Săvîrşirea infracţiunii de către un infractor major, dacă aceasta a
fost comisă împreună cu un minor. Şi această agravantă pune în evidenţă
un pericol social mai mare din partea infractorului major care a corupt şi a
antrenat în săvîrşirea infracţiunii un minor. Agravanta se realizează atît în
situaţia cînd minorul răspunde penal, cît şi atunci cînd acesta nu răspunde,
întrucît nu a împlinit vîrsta de 14 ani sau se află între 14-16 ani, dar a
acţionat fără discernămînt86. Pentru a opera această circumstanţă se cere
84
Trib. Suprem, s.p., dec. nr.1445/1983, C.D., 1983, p.227; O. Loghin, A.
Filipaş, Drept penal, Partea speciala, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1983,
p.41.
85
Trib. Suprem, dec. nr.257/1972, R.R.D., nr.9, 1972, p.173.
86
Trib. Suprem, s.p., dec. nr.93/1978, C D . , 1978, p.349; Trib. Suprem, s.p..
dec. nr.915/1980, C D . , 1980, p.254.
400
ca majorul să fi cunoscut starea de minoritate a făptuitorului. Dacă s-a

aflat în eroare cu privire la această împrejurare, agravanta nu se aplică.
Dacă a fost în îndoială, în sensul că în reprezentarea sa a intrat şi
alternativa posibilităţii ca participantul să fie minor, agravanta operează.
Agravanta se aplică atît în cazul participaţiei ocazionale cît şi în cazul
pluralităţii naturale de făptuitori (de exemplu, infracţiunea de relaţii
sexuale între persoane de acelaşi sex, art.200 C.pen.)87.
d) Săvîrşirea infracţiunii din motive josnice. Aprecierea unor
motive ca fiind josnice se face prin raportare la normele moralei, fiind în
totală contradicţie cu exigenţele lor. Astfel, pot fi caracterizate în acest fel
lăcomia, dorinţa de îmbogăţire în dauna altuia sau a intereselor statului, în
cazul infracţiunilor prin care s-au adus grave prejudicii (delapidare,
înşelăciune, infracţiuni împotriva siguranţei statului), răzbunarea,
urmărirea unui interes material etc 88 . Această circumstanţă are caracter
personal, iar în cazul participaţiei nu se răsfrînge cu efect agravant asupra
participanţilor.
e) Săvîrşirea infracţiunii în stare de beţie anume provocată în
vederea comiterii faptei. Din art.49 alin.2 C.pen., rezultă că beţia
voluntară completă poate constitui, după caz, o circumstanţă atenuantă
sau agravantă. Cînd făptuitorul şi-a provocat starea de beţie anume în
vederea comiterii faptei, pentru a acţiona cu mai mult curaj sau pentru a o
invoca în vederea micşorării pedepsei, beţia apare ca o circumstanţă
agravantă obligatorie. în această situaţie, infracţiunea se consideră
săvirşită cu premeditare, rezultată din provocarea stării de beţie în
scopurile menţionate. Literatura denumeşte această formă de beţie, beţie
preordinată.
f) Săvîrşirea infracţiunii de către o persoană care a profitat de
situaţia prilejuită de o calamitate. Legiuitorul a atribuit caracter de
agravantă acestei împrejurări întrucît cel ce săvîrşeşte o infracţiune
profitînd de tulburarea socială creată de un intendiu, cutremur, inundaţie,
surpare de teren, catastrofă de cale ferată etc, prezintă un pericol social
deosebit, ceea ce trebuie să atragă agravarea pedepsei. Această
circumstanţă are caracter real şi se aplică tuturor participanţilor, dacă au
cunoscut-o.
87
Trib. Suprem, s.p, dec. nr.915/1980, C D . , 1980, p.254; Şt. Daneş, V
Papadopol, op.cit., p. 155.
88
401
Unele din circumstanţele examinate au fost incluse de lege în

conţinutul calificat al unor infracţiuni ca elemente circumstanţiale. Astfel
circumstanţa de la litera a) (pluralitatea de făptuitori) a fost inclusă în
conţinutul calificat al infracţiunii de violare de domiciliu, art.192 alin.2 şi
a altora, cu menţiunea că în cazul agravantelor speciale numărul minim
este de două persoane. Agravanta de la litera b) acte de cruzime este
cuprinsă în forma agravantă a omului, art.176 lit.a, iar mijloacele ce
produc peVicol public în conţinutul calificat al infracţiunii de distrugere,
art.217 alin.4 C.pen. Săvîrşireâ infracţiunii de către un major împreună cu
un minor - prevăzută la litera c) - constituie o agravantă a infracţiunii de
relaţii sexuale între persoane de acelaşi sex, art.200 ajin.2 C.pen. Cînd o
circumstanţă generală din cele prevăzute în art.75 C.pen. vine în concurs
cu una specială, integrată în conţinutul calificat al unei fapte, nu se aplică
amîndouă, ci are prioritate dispoziţia specială, aplicîndu-se numai aceasta,
9
potrivit principiului lex specialis derogat legi generali* .
B. Circumstanţe agravante judiciare.
450. Noţiune. Caracterizare. Pe lîngă circumstanţele enumerate,

prevăzute expres în lege, care sînt obligatorii, instanţa mai poate reţine ca
împrejurări agravante şi alte stări sau situaţii care imprimă faptei un
caracter grav (art.75 alin.2 C.pen.). Acestea au un caracter facultativ, în
sensul că odată constatate, instanţa nu este obligată să le recunoască, ci le
poate reţine, dacă din toate împrejurările cauzei apreciază că au o pondere
însemnată în determinarea pericolului social al, faptei şi făptuitorului.
Legea nu exemplifică astfel de agravante aşa cum procedează în cazul
circumstanţelor atenuante judiciare. Dacă le-a recunoscut, instanţa trebuie
să motiveze în hotărîre reţinerea lor (art.79 C.pen.). Ca circumstanţe
agravante judiciare pot fi reţinute premeditarea, spre exemplu în cazul
infracţiunii de furt90, de tîlhărie 91 , viol şi altele 92 . De asemenea se poate
reţine ca agravantă săvîrşîrea infracţiunii asupra unui minor (spre
exemplu în infracţiuni de vătămare corporală gravă) etc.
——. ,
89
Trib. Suprem, s.p., dec. nr. 1777/1982, C D . , 1982, p.228.
"0 V. Pătulea, Condiţiile de reţinere a premeditării în cazul infracţiunii de furt, ca
o circumstanţă agravantă generală, R.R.D., nr.3, 1982, p.24 şi urm.
91
V. Pătulea, Notă la dos. pen. nr.237/1981, a Trib. jud. Prahova, R.R.D.,
nr.9, 1981,-p.57.
92
Trib. Suprem, s.p., dec. nr.673/1989, Dreptul, nr.3, 1990, p.72.
402
în cazul reţinerii, circumstanţele agravante judiciare produc

aceleaşi efecte juridice, sub aspectul agravării pedepsei, ca şi
circumstanţele obligatorii (legale).
451. Efectele circumstanţelor agravante. Din regimul

circumstanţelor agravante consacrat în art.78 C.pen. se desprinde ideea că
acestea au ca efect posibilitatea agravării pedepsei ("se poate aplica o
pedeapsă pînă la maximul special..."), agravarea fiind deci facultativă şi
nu obligatorie. în textul citat, legea prevede că în cazul în care există
circumstanţe agravante, se poate aplica o pedeapsă pînă la maximul
special (al închisorii sau amenzii). Dacă acesta nu este suficient, se mai
poate adăuga, în cazul închisorii, un spor de pînă la 5 ani, care nu poate
depăşi o treime din acel maxim. Deci, instanţa, în funcţie de agravanta
reţinută, poate aplica şi o pedeapsă inferioară maximului special; cînd
este necesară, o pedeapsă mai aspră, se aplică maximul special, la care se
mai poate adăuga şi sporuî în limitele legii. Cînd pedeapsa prevăzută de
lege este amenda, se poate aplica un spor de cei mult jumătate din
maximul special în cazul pedepselor alternative, instanţa va alege mai
întîi tipul de pedeapsă aplicabil, după care va proceda la agravarea
permisă de lege. Circumstanţele agravante produc efecte numai asupra
pedepselor principale fără a influenţa aplicarea pedepselor complimentare
obligatorii (dacă pentru acestea nu sînt îndeplinite condiţiile legii ele nu
pot fi aplicate deşi s-au reţinut circumstanţe agravante).
§ 4. Concursul între circumstanţele şi cauzele de agravare şi de

atenuare
452. Ordinea de aplicare. Săvîrşirea unei infracţiuni poate avea

loc în condiţiile unui concurs de circumstanţe agravante (se alătură şi
cauzele de agravare) şi circumstanţe atenuante. Dată fiind coexistenţa
acestora şi efectele diferite pe care le produc, legiuitorul, în art.80 C.pen.,
a indicat ordinea de aplicare a lor. Potrivit textului citat, pedeapsa se
stabileşte ţinîndu-se seama de circumstanţele agravante, de circumstanţele
atenuante şi de starea de recidivă. Legiuitorul a stabilit următoarea ordine
de prioritate: se aplică mai întîi circumstanţele agravante şi atenuante
mtrucît acestea sînt împrejurări ce înconjoară fapta comisă şi sînt strîns
legate de ea şi apoi se dă efect recidivei, ca împrejurare care nu este legată
403
de condiţiile obiective şi subiective de comitere a faptei, dar care trebuie

luată în considerare la individualizarea pedepsei întrucît se răsfrînge
direct asupra făptuitorului.
Dacă infracţiunea a fost săvîrşită în condiţiile unei circumstanţe
agravante şi atenuante, aşa cum prevede art.80 alin.2, C.pen., coborîrea
pedepsei sub minimul special nu mai este obligatorie, ca în ipoteza în care
există numai circumstanţa atenuantă. O asemenea regulă trebuie
promovată pentru identitate de raţiune, şi atunci cînd vine în concurs o
circumstanţă atenuantă şi starea de recidivă, care constituie o cauză
generală de agravare a pedepsei. în ce priveşte limitele de pedeapsă, între
care se poate aplica sancţiunea de către instanţă, în cazul concursului între
circumstanţele atenuante şi starea de recidivă, acestea sînt limitele, aşa
cum se reduc prin aplicarea circumstanţelor atenuante prevăzute în art.76
C.pen., ca limite minime, pe de o parte, şi maximul pedepsei pentru
infracţiunea săvîrşită, plus sporul prevăzut în art.39 alin.4 C.pen. şi ultim
(reglementarea recidivei), ca limite maxime, pe de altă parte.
în aceeaşi cauză pot veni în concurs mai multe reglementări al
căror cadru legal permit aplicarea unor sporuri 93 (în caz de circumstanţe
agravante, recidivă şi concurs de infracţiuni). Deoarece, prin aplicarea
concomitentă a sporurilor, s-ar putea ajunge la o pedeapsă în cuantum
ridicat, mai ales în cazul infracţiunilor grave, în art.80 alin.3 C.pen., s-au
impus anumite limite, care nu pot fi depăşite oricîte sporuri concurente ar
interveni. Potrivit textului citat, pedeapsa nu poate depăşi 25 de ani, dacă
maximul special pentru fiecare infracţiune este de 10 ani sau mai mic şi
30 de ani, dacă maximul special pentru cel puţin una dintre infracţiuni
este mai mare de 10 ani.
453. Precizări privind sistematizarea materiei. în unele lucrări

94
de Drept penal autorii au inserat în diviziunea destinată "Individualizării
judiciare a pedepselor" şi tratamentul juridic (stabilirea pedepsei) al unor
instituţii ale dreptului penal, pe care le-au încadrat în paragrafe intitulate
"Stări de atenuare a pedepsei" sau "Stări de agravare şi de modificare a
pedepsei". Astfel, s-a inclus în paragraful denumit "Stări de atenuare a
pedepsei" tentativa; în diviziunea intitulată "Stări de agravare şi
yj
Făptuitorul a comis două infracţiuni în stare de beţie preordinafă, o infracţiune
continuată, faptele fiind concurente şi comise în stare de recidivă postexecutorie.
94
C. Bulai, op.cit., voi.II, p.71 şi urm; C. Mitrache, op.cit., p.92.
494
modificare a pedepsei" s-au încadrat: concursul de infracţiuni,

infracţiunea continuată, starea de recidivă şi pluralitatea intermediară,
într-un paragraf separat s-a dezvoltat "Pedeapsa în caz de participaţie". în
prezenta lucrare, regimul de sancţionare al instituţiilor amintite şi efectele
pe care acestea le produc asupra pedepsei au fost incluse în dezvoltarea
fiecărei instituţii în parte: a tentativei, a concursului de infracţiuni, a
recidivei, a pluralităţii intermediare şi a participaţiei, pentru a se crea o
imagine integrală a reglementărilor examinate.
Individualizarea judecătorească a executării pedepsei
§ 1. Preliminarii
454. Instituţii de individualizare judecătorească a executării

pedepsei. Avînd în vedere gravitatea faptei şi condiţiile de comitere a
acesteia, pedeapsa aplicată, persoana infractorului şi posibilităţile sale de
reeducare, Codul penal a prevăzut anumite instituţii de individualizare
judecătorească a executării pedepsei, potrivit cărora instanţa după ce a
stabilit pedeapsa pentru infracţiunea săvîrşită, potrivit criteriilor de
individualizare prevăzute în art.72 C.pen., continuînd procesul de
individualizare a acesteia, cu privire la modul său de executare, alege una
dintre ele, care să reprezinte cea mai adecvată măsură nevoilor de
sancţionare a cazului soluţionat. în cadrul instituţiilor de individualizare
judecătorească a executării pedepsei se includ: suspendarea condiţionată a
executării pedepsei, art.81 şi urm. C.pen., suspendarea executării pedepsei
sub supraveghere, art.86^-86^ C.pen., executarea pedepsei la locul de
11
muncă, art.86^-86 C.pen. şi altele.
§ 2. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei
455. A. Concept. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei

constituie o modalitate de individualizare judiciară a executării pedepsei,
prin care instanţa, după ce a stabilit pedeapsa potrivit tuturor condiţiilor
405
Drept penal, Partea generala
de săvîrşire, continuînd operaţiunea de individualizare cu privire la

executarea sa, considerînd că făptuitorul se.poate reeduca fără executarea
efectivă a pedepsei, dispune suspendarea executării ei pe un anumit
termen prevăzut de lege, la expirarea căruia, dacă s-au respectat condiţiile
impuse de lege, condamnatul este reabilitat de drept95,
456. B. Natura juridică. Sub aspectul naturii juridice,

suspendarea condiţionată constituie un mijloc legai de individualizare
judecătorească a executării pedepsei; este prevăzută în Cap. V, intitulat
"Individualizarea pedepselor", titlul III al părţii generale a Codului penal,
art.81-86. Suspendarea condiţionată nu constituie o pedeapsă de sine
stătătoare, ci este o instituţie complementară de individualizare, care nu
priveşte individualizarea pedepsei sub aspectul naturii şi cuantumului său,
ci al modului'de executare.
Suspendarea condiţionată este prevăzută în cele mai multe
legislaţii penale.
457. Condiţii. Pentru aplicarea suspendării condiţionate a

executării pedepsei, legea, în art.81 C.pen., prevede întrunirea unor
condiţii, denumite obiective şi subiective, primele referindu-se la
condamnare, iar secundele la persoana condamnatului. îndeplinirea
condiţiilor prevăzute de lege nu atrage obligativitatea aplicării instituţiei,
ci acordarea ei rămîne la latitudinea instanţei de judecată.
.458. C. Condiţii privind condamnarea (obiective).

a) Natura .şi cuaiitaraml pedepselor, Condamnarea cu
suspendarea executării pedepsei se aplică ÎB. cazul infracţiunilor de o
gravitate mai scăzută, care se reflectă în pedeapsa aplicată de instanţă, şi
nu cea prevăzuta ds lege. în acest sens, art.81 lit.a, C.pen, prevede că,
pentru a se putea dispune suspendarea condiţionată, pedeapsa aplicată de
96
instanţă trebuie să fie de cel mult 3 ani închisoare sau amendă .
Cuantumul de 3 ani închisoare priveşte toate categoriile de infracţiuni faţă
de care se poate dispune suspendarea executării pedepsei. La cuantumul
de 3 ani se poate ajunge prin stabilirea pedepsei în limitele prevăzute în
"* V. Dongoroz, op.cit., p.175.

y
" Conform modificării a Codului penal prin Legea nr.lG4/î992; în această
materie uStimile modificări EU avut loc prin Legea nr. 140/19.96
norma incriminatorie sau prin recunoaşterea circumstanţelor atenuante şi,

deci, coborîrea pedepsei sub minimul special. Cînd pedeapsa aplicată
constă în amendă, nu interesează dacă la această sancţiune s-a ajuns prin
alegerea amenzii dintre cele două pedepse alternative, prevăzute în normă
sau prin înlocuirea închisorii cu amenda, ca efect ai recunoaşterii
circumstanţelor atenuante, în condiţiile art.76 lit.e, C.pen.
Suspendarea condiţionată se poate aplica şi în cazul concursului de
infracţiuni, dacă pedeapsa stabilită de instanţă este de cel mult 2 ani
închisoare şi sînt îndeplinite condiţiile legii, avîndu-se în vedere pedeapsa
globală aplicată ansamblului de fapte, cu sau fără spor97. Nu interesează
natura infracţiunilor reunite în structura concursului, ci, doar pedeapsa
globală care nu trebuie să depăşească 2 ani. în situaţia concursului nu se
poate dispune instituţia suspendării pentru pedeapsa uneia dintre
infracţiunile concurente, iar pentru celelalte pedepse executarea în regim
de detenţie. Asupra pedepsei globale trebuie să se aplice un unic regim de
executare. Condamnarea cu suspendarea în cazul concursului se poate
dispune şi atunci cînd instanţa a aplicat pedeapsa închisorii de 2 ani la
care a adăugat amenda, conform art.34 îit.d, C.pen. în acest caz, termenul
de încercare va fi determinat de pedeapsa închisorii' (2 ani plus durata
pedepsei a cărei executare s : a suspendat) 98 . Cînd pentru faptele
sancţionate cu pedepse de peste 2 ani a intervenit amnistia sau
dezincriminarea, cauze care înlătură definitiv respectivele fapte dintre
termenii concursului, se poate aplica instituţia suspendării. Instituţia nu se
poate aplica dacă pedeapsa mai mare de 2 ani, dintre pedepsele faptelor
concurente, a fost graţiată, întrucît graţierea nu înlătură ilicitul penal, nici
consecinţele condamnării.
In cazul participaţiei, răspunderea penală fiind personală, instanţa,
în funcţie de condiţiile obiective şi subiective, poate pronunţa
suspendarea condiţionată numai în raport cu pedeapsa unuia sau unora
dintre participanţi.
b) Infracţiunile pentru care nu poate fi dispusă instituţia
suspendării. Suspendarea condiţionată nu poate fi dispusă în cazul
infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii
^7 Judec. Galaţi, sent. pen. nr.514/1976, Note, I. R. Lupaşcu, II. G. Antoniu,

Dreptul, nr.9-12, 1990, p.200 şi urm.
"° M. Zolyneak, Unele' aspecte teoretice şi practice privind suspendarea
condiţionată a executării pedepsei, Analele ştiinţifice ale Universităţii "Al. I. Cuza" Iaşi,
tomul XXXV, 1989, p.52,53; Trib. Suprem, s.p., dec. nr.2854/1982, C D . , 1982, p.231.
407
mai mare de 12 ani, precum şi în cazul infracţiunilor de vătămare gravă,

viol şi tortură.
c) Repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune. O altă
condiţie privind condamnarea se referă la infracţiunile prin care s-a .
produs o pagubă, pentru care se poate pronunţa suspendarea dacă paguba
a fost reparată integral pînă la pronunţarea hotărîrii" sau plata
despăgubirii este garantată de o societate de asigurare.
în literatura penală şi practica judiciară s-a pus problema dacă
graţierea se aplică şi în cazul pedepsei faţă de care s-a dispus suspendarea
condiţionată a executării ei 1 0 0 . Dispoziţiile din cod privind graţierea -
art.120 alin.2 C.pen. - prevăd că aceasta se aplică şi pedepselor a căror
executare a fost suspendată condiţionat. Prin aplicarea graţierii se reduce
termenul de încercare al suspendării condiţionate* iar dacă sînt respectate
condiţiile impuse de lege se obţine mai repede reabilitarea de drept.
459. D. Condiţii privind persoana (subiective).

- a) Pentru acordarea suspendării legea impune condiţia ca
persoana să nu mai fi fost condamnată anterior la pedeapsa închisorii mai
mare de 6 luni 1 0 1 . Se admite posibilitatea acordării, chiar dacă persoana a
suferit o condamnare anterioară la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni
dar aceasta intră în vreunul din cazurile prevăzute în art.38 C.pen.
(condamnări pentru infracţiuni săvîrşite în timpul minorităţii, pentru
infracţiuni amnistiate, dezincrirninate, condamnări pentru fapte din culpă,-
precum şi condamnări în privinţa cărora a intervenit reabilitarea sau
pentru care s-a împlinit termenul de reabilitare). In situaţia în care
condamnarea anterioară a constat în amendă, instituţia suspendării se
poate aplica.
" Viorel Pasca, Suspendarea executării pedepsei şi repararea prejudiciului,

Dreptul, nr. 10-11, 1993, p.62.
100 M. Zolyneak, Ibidem; Dorin Clocotici, Efectele graţierii condiţionate asupra
pedepselor privative de libertate a căror executare a fost suspendată condiţionat, R.R.D.,
nr.6, 1982, p.62; N. Deaconu, Notă, R.R.D., nr.5, 1988, p.65; V, Pătulea, Notă,
R.R.D., nr.5, 1988, p.67, 68.
1 0 1
Condiţia de a nu mai fi suferit anterior o condamnare superioară limitei de 6
luni, a fost introdusă în cod prin Legea nr. 104/1992. înainte de această modificare Codul
penal în art.81 lit. b, a impus cerinţa ca persoana să nu fi fost condamnată anterior la
pedeapsa închisorii, oricît de mică ar fi fost această pedeapsă.
a. Situaţii speciale:
1) O situaţie specială este prevăzută în art.305 alin.4 C.pen., în
cazul abandonului de familie. Potrivit acestui text dacă inculpatul trimis
în judecată pentru infracţiunea de abandon de familie nu s-a împăcat cu
partea vătămată, dar şi-a îndeplinit obligaţiile, instanţa, în cazul în care
stabileşte vinovăţia, pronunţă împotriva inculpatului o condamnare cu
suspendarea executării pedepsei, chiar dacă nu sînt îndeplinite condiţiile
art.81 C.pen. Raţiunea acestui text derogator este de a-i crea
condamnatului posibilitatea de a-şi îndeplini obligaţia legală de
întreţinere, care nu ar mai putea fi realizată prin executarea pedepsei în
regim de detenţie102.
2) De asemenea, în cazul condamnării cu executarea pedepsei la
locul de muncă, dacă cel condamnat a pierdut total capacitatea de muncă,1*
instanţa revocă executarea pedepsei la locul de muneă şi dispune .
suspendarea condiţionată, chiar dacă nu sînt îndeplinite condiţiile legii
(art.81 sau 86 1 ) 1 0 3 .
3) în sfirşit o altă situaţie de excepţie este prevăzută în art.83
alin.3 C.pen. potrivit căruia dacă ulterior unei condamnări la pedeapsa
închisorii faţă de care s-a dispus suspendarea condiţionată, cel condamnat
săvîrşeşte, în perioada termenului de încercare, o infracţiune din culpă,
instanţa poate dispune suspendarea condiţionată şi faţă de pedeapsa
acestei fapte, deşi anterior fusese condamnat la pedeapsa închisorii cu
suspendarea executării şi nu expirase termenul de încercare pentru a
interveni reabilitarea de drept.
- b) A doua condiţie subiectivă privitoare la persoana
condamnatului priveşte posibilitatea instanţei de a aprecia că scopul
pedepsei poate fi atins chiar fără executarea acesteia. Pentru a-şi forma o
astfel de convingere, instanţa trebuie să efectueze o analiză completă a
personalităţii infractorului urmărind în acest sens comportarea sa în viaţa
socială, la locul de muncă, înainte şi după săvîrşirea infracţiunii, şi numai
în măsura în care se dovedeşte că săvîrşirea faptei se datoreşte unui
concurs accidental de împrejurări şi că, pentru îndreptarea sa, nu este
necesară executarea efectivă a pedepsei, se poate dispune suspendarea
acesteia. Instanţa este obligată să motiveze luarea măsurii suspendării
102 Alex. Paicu, Suspendarea condiţionată din oficiu a executării pedepsei,

Dreptul, nr. 10-11, 1993, p.65 şi urm.
1 0 3
409
indicînd temeiurile pe care se bazează în aplicarea sa (art.81 alin,ultim

C.pen,), asigurîndu-se astfel posibilitatea instanţei de control de a verifica
temeinicia hotărîrii prin care s-a dispus suspendarea. Dacă sînt îndeplinite
condiţiile legii, instanţa din oficiu sau la cererea condamnatului poate
dispune suspendarea condiţionată, care constituie o facultate a instanţei.
460. E. Termenul de încercare. Suspendarea condiţionată se

acordă pe o anumită durată prevăzută de lege, denumită termen de
încercare, în care cel condamnat trebuie să aibă o comportare corectă.
Obligaţia impusă de lege este de a nu săvîrşî o nouă infracţiune în
decursul termenului de încercare. în cazul comiterii unei noi fapte penale,
se revocă beneficiul suspendării, iar cel condamnat va fi supus la
executarea pedepsei stabilită pentru prima infracţiune, faţă de care a
operat revocarea, cumulată cu pedeapsa pronunţată pentru infracţiunea
săvîrşită în cursul termenului de încercare.
Termenul de încercare este alcătuit dintr-o durată fixă prevăzută de
lege, care este de 2 ani în cazul închisorii, la care se adaugă pedeapsa
pronunţată de instanţă, şi de 1 an, în cazul pedepsei ce constă în amendă.
Termenul de încercare se reduce dacă intervine graţierea totală sau
parţială a pedepsei aplicate (art. 120 alin.2 C.pen.). De asemenea, se
reduce şi în cazul în care intervine o lege mai biîndă, care diminuează
pedeapsa' 04 sau o înlocuieşte cu una mai uşoară (închisoare sau amendă).
Termenul de încercare se socoteşte de la data cînd hotărîrea prin care s-a
pronunţat suspendarea executării pedepsei a rămas definitivă.
461. F, Efectele provizorii ale suspendării condiţionate. Efectul

imediat, provizoriu, al acestei instituţii este suspendarea executării
pedepsei, care, deşi definitivă, nu este pusă în executare, ci se suspendă
executarea ei pe durata termenului de încercare (se suspendă executarea
închisorii şi achitarea amenzii). In eventualitatea în care au fost aplicate
pedepse complimentare, se suspendă şi executarea lor. In cazul în care la
data pronunţării condamnării cu suspendarea executării cel condamnat se
afla în stare de deţinere preventivă, trebuie pus imediat în libertate.
Suspendarea executării pedepsei nu atrage suspendarea executării
măsurilor de siguranţă, deoarece acestea nu au caracter coercitiv şi de
'04 xh, Savuscan, Stabilirea termenului de încercare în materia suspendării

condiţionate a executării pedepsei în caz de succesiune a legilor penale, R.R.D., nr.6,
1971, p.83; C. Mitrache, op.cit., p.296. •
410
reeducare, ci de prevenire a săvîrşirii de noi infracţiuni, de înlăturare a

unei stări de pericol. Ele trebuie menţinute cît timp durează starea de
pericol, în vederea înlăturării căreia au fost luate. Suspendarea
condiţionată nu are efect nici asupra obligaţiilor civile (art.83 alin.4
C pen.), c a r e a u c a S C O P repararea pagubelor cauzate persoanei vătămate
prin săvîrşirea infracţiunii; acestea se aduc la îndeplinire de îndată ce
hotărîrea devine executorie 105 . Măsura suspendării executării priveşte
numai latura penală a cauzei, nu şi cea civilă.
După pronunţarea hotărîrii, în cursul termenului de încercare,
persoana trebuie să-şi supravegheze conduita, să nu comită o nouă
infracţiune, pentru" ca efectele suspendării să devină definitive. în cazul
comiterii unei noi infracţiuni, beneficiul suspendării, de regulă, se revocă
cu prevederea unui tratament special pentru pluralitatea de infracţiuni
apărută. Condamnatul are obligaţia să-şi îndeplinească şi obligaţiile
civile. Legea nu impune în perioada termenului de încercare alte obligaţii
pentru această formă a suspendării, cum ar fi acelea de a nu părăsi
localitatea, de a se prezenta la anumite intervale de timp în faţa unor
organe ale autorităţii, de a se supune supravegherii unor persoane cu
atribuţii de asistenţă socială etc.
462. G. Revocarea suspendării condiţionate a executării

pedepsei. Revocarea susupendării condiţionate înseamnă retragerea
beneficiului instituţiei pentru cauze survenite după pronunţarea sa, fiind o
sancţiune pentru cel condamnat datorită nerespectării obligaţiilor impuse
în perioada termenului de încercare de a nu săvîrşi o nouă infracţiune şi
de a-şi îndeplini obligaţiile civile. Revocarea este de două feluri:
obligatorie şi facultativă.
a) Revocarea obligatorie. Este obligatorie în cazul în care cel
condamnat a săvîrşit în cursul termenului de încercare o infracţiune, fără
să intereseze dacă pentru ea s-a pronunţat hotărîrea de condamnare în
această perioadă sau după expirarea termenului de încercare. Legea
impune însă condiţia ca infracţiunea săvîrşită în cursul termenului de
încercare să fie descoperită în acest interval de timp. Dacă infracţiunea se
descoperă după expirarea termenului de încercare, revocarea nu mai are
loc. Interesează descoperirea infracţiunii în cursul termenului de
încercare; hotărîrea de condamnare pentru aceasta poate fi pronunţată sau
iOS i o n Dumitru, Condiţiile prevăzute în art.81 alin.3 C.pen. de aplicare a

suspendării condiţionate, Dreptul, nr.9, 1994, p.71; C. Bulai, op.cit., voi.II, p.97.
411
poate să rămînă definitivă după expirarea termenului de încercare. în

cazul în care pentru infracţiunea comisă în cursul termenului de încercare
a intervenit dezincriminarea, revocarea nu mai are loc. Săvîrşirea unei noi
infracţiuni în cursul termenului de încercare face să nască o pluralitate de
infracţiuni care poate îmbrăca forma recidivei postcondamnatorii sau a
pluralităţii intermediare. Dacă prima condamnare pentru care s-a dispus
suspendarea priveşte pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, pronunţată
pentru o infracţiune intenţionată, iar noua infracţiune este şi ea
intenţionată, iar pedeapsa prevăzută de lege este mai mare de 1 an,
pluralitatea care s-a realizat este recidiva postcondanmatorie, Dacă nu sînt
realizate condiţiile recidivei, ansamblul faptic îmbracă forma pluralităţii
intermediare. în ce priveşte tratamentul sancţionator, este de subliniat că
legea, în art.83 C.pen., instituie an regim juridic derogator de la sistemul
de sancţionare al recidivei postcondamnatorii (art.39 C.pen.) şi al
pluralităţii intermediare (art.40 C.pen.), insermd prevederea că pedeapsa
pentru prima infracţiune se cumulează cu pedeapsa aplicată infracţiunii
comise în cursul termenului de încercare (nu operează, deci, contopirea
lor). Legea, în art.83 alin.4 C.pen., prevede că nu se rnai aplică sporul
pentru recidivă.
Deşi, în general, săvîrşirea unei noi infracţiuni în cursul
termenului de încercare atrage revocarea suspendării, legea prevede o
situaţie de excepţie cînd săvîrşîrea infracţiunii nu atrage revocarea, şi
anume cînd fapta este o infracţiune din culpă. Legea a prevăzut că se
poate aplica şi pentru această faptă suspendarea condiţionată a executării
pedepsei. Prevăzînd această posibilitate, a inserat şi excepţia că revocarea
suspendării anterioare, în aceste condiţii, nu mai are loc.
în situaţia în care pedeapsa a cărei executare a fost suspendată este
graţiată total sau parţial, făptuitoral va executa numai pedeapsa pentru a
106
doua infracţiune sau aceasta cumulată cu restul de pedeapsă rămas în
urma graţierii, în cazul graţierii parţiale.
b) Revocarea facuîtativă. Aceasta are loc atunci cînd
condamnatul nu şi-a îndeplinit obligaţiile civile, stabilite în hotărîrea de
condamnare, pînă la expirarea termenului de încercare. într-o asemenea
situaţie, instanţa poate dispune revocarea suspendării cu excepţia cazului
cînd condamnatul dovedeşte că nu a avut posibilitatea de a le îndeplini.
Pentru a dispune revocarea, instanţa trebuie să stabilească că persoana a
1 0 6
Trib. jud. Galaţi, deC.pen. nr.423/1987, cu Note: I. N. Deaconu, II. V.
PătuJea, R.R.D., nr.5, 1988, p.63 şi urm.
412
avut posibilitatea de a-şi îndeplini obligaţiile civile (restituirea lucrului,

repunerea în situaţia anterioară, plata unei despăgubiri) dar s-a sustras cu
rea credinţă de la îndeplinirea acesteia. Prin revocarea suspendării,
condamnatul va fi obligat să execute pedeapsa.
463. H. Anularea suspendării condiţionate. Anularea

suspendării condiţionate a executării pedepsei constă în desfiinţarea
măsurii suspendării pentru cauze existente anterior luării măsurii, care
dacă ar fi fost cunoscute de instanţa de judecată, în momentul soluţionării
cauzei, ar fi exclus posibilitatea acordării ei. Astfel, art.85 C.pen. prevede
că dacă se descoperă că cel condamnat mai săvîrşise o infracţiune înainte
de pronunţarea hotărîrii prin care s-a dispus suspendarea, infracţiune care
este descoperită în cursul termenului de încercare, măsura suspendării se
anulează, aplicîndu-se, după caz, dispoziţiile privitoare la recidivă sau la
concursul de infracţiuni. O primă situaţie este aceea cînd se descoperă,
după ce s-a dispus suspendarea executării, o condamnare definitivă la
pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, pentru o infracţiune săvîrşită
anterior, condamnare ce nu se încadrează în dispoziţiile art.38 C.pen.,
care, dacă ar fi fost cunoscută, ar fi constituit un impediment legal în
acordarea suspendării. în acest caz, se anulează suspendarea şi se dispune,
după caz, aplicarea cadrului legal al recidivei sau cel al pluralităţii
intermediare.
A doua situaţie se realizează cînd, după pronunţarea hotărîrii prin
care s-a dispus suspendarea, se descoperă că cel condamnat mai săvîrşeşte
o infracţiune pentru care i s-a aplicat pedeapsa chiar după expirarea
termenului de încercare, concurentă cu prima infracţiune. Descoperirea
infracţiunii concurente atrage anularea suspendării şi aplicarea
dispoziţiilor concursului de infracţiuni. Şi în acest caz, potrivit art.85
alin.3 C.pen., se poate acorda suspendarea executării pedepsei, dacă
sancţiunea rezultantă a concursului, aplicată prin contopire, nu depăşeşte
2 ani. Termenul de încercare, curge de la rămînerea definitivă a hotărîrii
prin care s-a dispus anterior suspendarea condiţionată a executării
pedepsei. Pentru a opera anularea, în ambele situaţii, se cere ca
infracţiunea să fie descoperită înainte de expirarea termenului de
încercare.
464.1. Efectele definitive ale suspendării condiţionate. Aşa cum

prevede art.86 C.pen., dacă condamnatul nu a săvîrşit o nouă infracţiune
413
în cursul termenului de încercare şi nici nu s-a pronunţat revocarea acestei
măsuri, la expirarea termenului de încercare este reabilitat de drept.
Efectele definitive constau deci în reabilitarea ele drept a condamnatului,
modalitate distinctă a reabilitării de drept, în afară de aceea prevăzută în
art.134 C.pen. Prin reabilitarea de drept, ce operează ca efect al
suspendării condiţionate, se înlătură decăderile, interdicţiile şi
incapacităţile ce decurg din condamnare. Ea operează în virtutea legii
(ope legis).
464 1 . J. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei în

cazul minorilor. Instituţia suspendării condiţionate se poate aplica
minorilor infractori, textele care- prevăd posibilitatea aplicării ei fiind
înserate în Titlul V privitor la "Minoritate" art.110, 1101 (acesta din urmă
a fost introdus în Codul penal prin L.nr. 140/1996).
Condiţiile de aplicare a suspendării condiţionate a executării
pedepsei sînt aceleaşi, prevăzute în cadrai legal al instituţiei suspendării,
în art.81 şi urm. C.pen. cu unele prevederi speciale înserate în textele din
materia minorităţii, care dau un plus de eficienţă instituţiei faţă de această
categorie de infractori.
Astfel, art.l 10 C.pen. prevede că în caz de suspendare a executării
pedepsei aplicate minorului termenul de încercare se compune din durata
pedepsei închisorii la care se adaugă un interval de timp de la 6 luni la 2
ani, fixat de instanţă. Dacă pedeapsa aplicată este amenda termenul de
încercare este de 6 luni.
•Noul text introdus prin L.nr. 140/1996 cu nota marginală
"Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere sau sub control"
1
(art.l IO ) conţine următoarele prevederi speciale:
- a) odată cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei
închisorii aplicate minorului în condiţiile art.110, instanţa poate dispune,
pe durata termenului de încercare, dar pînă la împlinirea vîrstei de 18 ani,
încredinţarea supravegherii minorului unei persoane sau instituţii din cele
arătate în art.l03 C.pen., adică părinţilor minorului, celui ce 1-a înfiat sau
tutorelui, unei persoane de încredere, de preferinţă unei rude mai
apropiate la cererea acesteia, ori unei instituţii legal însărcinate cu
supravegeherea minorilor;
- b) instanţa poate stabili pentru minor una sau mai multe
obligaţii din cele prevăzute în art. 103 al.3, adică:
a1) să nu frecventeze anumite locuri stabilite;
414
b 1 ) să nu intre în legătură cu alte persoane;

c 1 ) să presteze o activitate neremunerată într-o instituţie de interes
public fixată de instanţă cu o durată între 50 şi 200 ore, de maxim 3 ore
pe zi, după programul de şcoală, în zilele nelucrătoare şi în vacanţă;
- c) după împlinirea vîrstei de 18 ani instanţa poate impune
respectarea de către acesta a măsurilor de supraveghere ori a obligaţilor
prevăzute în art.86 3 din cadrul suspendării executării pedepsei sub
supraveghere:
al) să se prezinte, la datele fixate, la judecătorul desemnat cu
supravegherea sau la alte organe stabilite de instanţă;.
bl) să anunţe în prealabil orice schimbare de domiciliu, reşedinţă
sau locuinţă şi orice deplasare ce depăşeşte 8 zile etc. (a se vedea
suspendarea executării pedepsei sub supraveghere).
Dispoziţiile art.81 alin.3 şi 4, 82 alin.3, 83, 84 şi 86 se aplică şi în
cazul cînd s-a dispus măsura suspendării pentru minori.
Sustragerea minorului de la îndeplinirea obligaţiilor prevăzute în
art.103 al.3 poate atrage revocarea suspendării condiţionate.
De asemenea, neîndeplinirea măsurilor de supraveghere şi a
obligaţiilor stabilite de instanţă potrivit art.863 C.pen. (din cadrul
suspendării executării sub supraveghere) poate duce la revocarea
suspendării executării pedepsei, dispunîndu-se executarea în întregime a
pedepsei sau poate duce la prelungirea termenului de încercare cu cel
mult 3 ani.
§ 3. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere
1. A. Noţiune. Caracterizare. Suspendarea executării pedepsei

sub supraveghere constituie o modalitate nouă de suspendare a executării
pedepsei, introdusă în Codul penal prin Legea nr.104/1992, cu sediul în
Cap. V, intitulat "Individualizarea pedepselor", secţiunea a IlI-a^,
art.86l-866. Această nouă formă a suspendării, constituie, la rîndul său, o
modalitate de individualizare a executării pedepsei, aplicată de instanţă,
daca sînt îndeplinite condiţiile legii, şi constă în suspendarea executării
pedepsei pe un anumit termen prevăzut de lege, perioadă în care
condamnatul este supus unoţ măsuri de supraveghere şi de respectare a
unor obligaţii; la expirarea termenului, dacă cel condamnat a respectat
415
condiţiile impuse de lege este reabilitat de drept 107 . Această modalitate a

suspendării executării pedepsei se caracterizează prin supunerea
condamnatului la anumite măsuri de supraveghere pe toată perioada
termenului de încercare, prin impunerea unor obligaţii, a căror
nerespectare poate atrage revocarea executării pedepsei închisorii, sau
poate atrage prelungirea termenului de încercare cu o anumită durată
stabilită de lege. Dacă cel condamnat a respectat măsurile de
supraveghere prevăzute de îege precum şi obligaţiile impuse de instanţă,
în toată perioada termenului de încercare, la expirarea acestuia cel
condamnat este reabilitat de drept.
2. Condiţii de aplicare a suspendării executării pedepsei sub

supraveghere. Condiţiile impuse de lege pentru această modalitate a
suspendării executării pedepsei sînt asemănătoare cu cele referitoare la
suspendarea executării pedepsei în formă simplă şi privesc atît
condamnarea (condiţii obiective) cit şi persoana condamnatului (condiţii
subiective).
3, B. Condiţii privind condamnarea (obiective).

a) Natura şi cuantumul pedepsei. Această modalitate a
suspendării executării pedepsei se poate dispune dacă pedeapsa aplicată
de instanţă este închisoarea de cel mult 4 ani (art.86^- iit.a). Legea nu mai
face referire la pedeapsa amenzii întrucît dacă s-ar aplica aceasta se poate
dispune suspendarea executării pedepsei în formă simplă. Instituţia se
poate aplica şi în cazul concursului de infracţiuni, dacă pedeapsa aplicată
de instanţă,, pentru întreg concursul (pedeapsa globală) este închisoarea de
cei mult 3 ani, plafon mai ridicat decît în cazul suspendării în forma
simplă, care este de 2 ani închisoare.
b) Infracţiunile pentru care nu poate fi dispusă suspendarea
executării sub supraveghere. Suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere nu poate fi dispusă în cazul infracţiunilor intenţionate
pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 12 ani, precum
şi în cazul infracţiunilor de vătămare corporală gravă, viol şi tortură.
c) A altă condiţie referitoare la condamnare priveşte situaţia
infracţiunilor prin care s-a produs o pagubă, pentra care instanţa poate
^ R, Merle, A. Vitu, op.cit., p.972 şi urm, G. Levasseur, B. Bouloc, op,cit.,

p.625 şi urm.; P.Bouzat, J. Pinatel, op.cit., p.798 şi urm; C. Bulai, op.cit., voi.II, p,99;
416
dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere numai dacă

paguba a fost integral reparată pînă la pronunţarea hotărîrii judecătoreşti
sau plata despăgubirii este garantată de o societate de asigurări.
4. C. Condiţii privitoare la persoană (subiective).
a) Pentru acordarea acestei forme de suspendare a executării

pedepsei legea prevede ca infractorul să nu mai fi fost condamnat anterior
la pedeapsa închisorii mai mare de 1 an (art.86l lit.b, C.pen.). Rezultă că
instituţia se poate aplica dacă persoana a fost condamnată anterior la
pedeapsa închisorii, însă aceasta a fost mai mică de un an sau echivalentă
cu acest cuantum ori a constat în amendă. Legea inserează aceeaşi
prevedere ca şi în cazul suspendării în formă simplă şi anume, că
instituţia se poate aplica în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai
mare de 1 an, în situaţiile în care condamnarea intră în vreunul din
cazurile prevăzute în art.38 C.pen.
b) A doua condiţie privitoare la persoana condamnatului priveşte
posibilitatea instanţei de a aprecia că scopul pedepsei poate fi atins chiar
fără executarea ei. Legea prevede în acest sens (art.86^ lit.c, C.pen.) că
instanţa trebuie să aprecieze, ţinînd seama de persoana condamnatului, de
comportamentul său după comiterea faptei, că pronunţarea condamnării
constituie un avertisment pentru acesta, şi, că, în viitor, chiar fără
executarea pedepsei, condamnatul nu va mai săvîrşi o altă infracţiune.
Dacă sînt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, aplicarea
măsurii suspendării executării sub supraveghere constituie o facultate a
instanţei, în sensul că aceasta o poate aplica, aşa cum prevede art.86^
C.pen., nefiind obligatorie pentru instanţa de judecată. Suspendarea
executării pedepsei trebuie motivată de cătr,e instanţă pentru a se verifica
justeţea luării ei de către instanţa superioară în grad. Potrivit art.399
C.pr.pen. modificat prin Legea nr. 104/1992 în cazul cînd s-a dispus
această măsură, preşedintele atrage atenţia celui condamnat asupra
dispoziţiilor a căror nerespectare are ca urmare revocarea suspendării. De
asemenea, preşedintele face cunoscut celui condamnat măsurile de
supraveghere la care este supus şi obligaţiile pe care trebuie să le
respecte. Dacă inculpatul nu este prezent şi instanţa apreciază că nu este
necesară chemarea lui, face o comunicare scrisă, în care i se atrage atenţia
în sensul de mai sus. Instanţa de executare aduce la cunoştinţa unităţii
unde condamnatul îşi desfăşoară activitatea măsura luată cu toate
417
Drept penal. Partea generată
obligaţiile dispuse precum şi a organului de poliţie din localitatea unde

domiciliază condamnatul.
5. D, Termenul de încercare. Acest termen în cazul suspendării

executării sub supraveghere se compune din cuantumul pedepsei
închisorii la care se adaugă un interval de timp, stabilit de instanţă între 2
şi 5 ani. Durata intervalului este lăsată la aprecierea instanţei în funcţie de
fapta săvîrşită şi persoana condamnatului de necesitatea unei perioade de
timp în care cel condamnat să fie supus unor măsuri de supraveghere şi
unor obligaţii prevăzute de lege. In cazul suspedării executării pedepsei
sub supraveghere cel condamnat este supus unui ansamblu de măsuri şi
obligaţii a căror nerespectare poate atrage revocarea suspendării şi
dispunerea executării efective a pedepsei închisorii sau prelungirea
termenului de încercare. Dacă intervine o lege de graţiere în cursul
termenului de încercare, graţiere care operează şi în cazul pedepselor faţă
de care s-a dispus suspendarea executării, acesta se reduce cu durata
pedepsei graţiate total, iar în cazul graţierii parţiale termenul de încercare
se reduce cu partea din pedeapsă care a fost graţiată. în situaţia în care
suspendarea executării pedepsei sub supraveghere este revocată sau
anulată, se execută numai partea din pedeapsă rămasă negraţiată. De
asemenea, termenul de încercare se reduce şi în cazul apariţiei unei legi
mai favorabile care reduce pedeapsa. Termenul de încercare se socoteşte
de la data cînd hotărîrea prin care s-a pronunţat suspendarea executării
pedepsei sub supraveghere a rămas definitivă.
6. E. Măsurile de supraveghere. Caracteristic acestei modalităţi a

suspendării executării pedepsei este supunerea celui condamnat unor
măsuri de supraveghere, în toată durata termenului de încercare. Astfel în
art.863 C.pen., legea prevede următoarele măsuri de supraveghere cărora
condamnatul trebuie să se supună:
a) condamnatul trebuie să se prezinte, la datele fixate, la
judecătorul desemnat cu supravegherea lui sau la alte organe stabilite de
instanţa de judecată;
b) să anunţe în prealabil, orice schimbare de domiciliu, de
reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi
întoarcerea;
c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;
418
TULUL V: Sancţiunile în dreptul penal.
d) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate

mijloacele lui de existenţă.
Datele prevăzute la literele b), c) şi d) se comunică persoanelor sau
organelor stabilite la litera a), adică judecătorului desemnat cu
supravegherea lui sau organelor stabilite de instanţă.
7. F. Obligaţiile condamnatului. Codul penal prevede în art.86^

alin.3 că instanţa poate să impună condamnatului şi respectarea uneia sau
a mai multor obligaţii din cele care urmează:
a) să desfăşoare o activitate sau să urmeze un curs de învăţămînt
ori de calificare;
b) să nu schimbe domiciliul sau reşedinţa avută ori să nu
depăşească limita teritorială stabilită, decît în condiţiile fixate de instanţă;
c) să nu frecventeze anumite locuri stabilite;
d) să nu intre în legătură cu anumite persoane;
e) să nu conducă nici un vehicul sau anumite vehicule;
f) să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire, în
special în scopul dezintoxicării.
Obligaţiile pe care instanţa le impune celui condamnat sînt în
funcţie de tipul infracţiunii săvîrşite, de starea psiho-fizică a
condamnatului, de anturajul său, de localurile pe care le frecventează, de
maladiile de care suferă, stări sau situaţii ce pot contribui la comiterea
altor fapte negative.
Supravegherea executării obligaţiilor stabilite de instanţă se face
de către judecătorul desemnat cu supravegherea condamnatului sau de
organele stabilite de instanţă. Aceste organe trebuie să sesizeze instanţa în
caz de neîndeplinire a obligaţiilor pentru a se lua măsurile prevăzute în
art.864 alin.2 C.pen. adică revocarea suspendării executării pedepsei şi
executarea efectivă a pedepsei închisorii sau prelungirea termenului de
108
încercare cu cel mult 3 ani .
8. G. Efectele provizorii ale suspendării executării pedepsei

sub supraveghere. Efectul imediat, provizoriu, al instituţiei în această
modalitate este acelaşi ca şi în cazul suspendării executării în formă
simplă şi anume suspendarea executării pedepsei închisorii, care, deşi
definitivă nu este pusă în executare, ci se suspendă executarea ei, pe
1 0 8
C. Bulai, op.cit., vol.II, p.102.
419
• ?
durata termenului de încercare, Suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere nu atrage, ca şi în cazul celeilalte forme, suspendarea
executării măsurilor de siguranţă, sau a executării obligaţiilor civile
prevăzute în hotărîrea de condamnare, care au drept scop repararea
pagubelor cauzate persoanei vătămate prin săvîrşirea infracţiunii.
9. H. Revocarea suspendării executării pedepsei sub

supraveghere. Revocarea suspendării executării pedepsei şi în această
situaţie, ca şi în cazul formei simple a suspendării, poante fi obligatorie şi
facultativă:
a) Revocarea obligatorie. Revocarea este obligatorie cînd cel
condamnat săvîrşeşte din nou o infracţiune pentru care s-a pronunţa!: o
condamnare definitivă chiar după expirarea termenului de încercare. în
acest caz instanţa revocă obligator suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere şi dispune executarea în întregime a pedepsei, care nu se
contopeşte cu pedeapsa aplicată pentru noua infracţiune (se dispune
cumulul aritmetic). Forma de pluralitate infracţională care se realizează
este recidiva posteondamnatorie, dacă sînt întrunite condiţiile ari.37 lit.a,
C.pen., iar dacă nu sînt' întrunite condiţiile recidivei, se realizează
pluralitatea intermediară, prevăzută în art.40 C.pen. In ambele situaţii se
derogă de la tratamentul sancţionator propriu, consacrat de lege pentru
recidiva posteondamnatorie şi pentru pluralitatea intermediară (art.39
alin.l şi 2 şi art.40 C.pen.) şi se dispune cumularea pedepselor.
Revocarea suspendării pedepsei nu are loc dacă infracţiunea
ulterioară a fost descoperită după expirarea termenului de încercare. De
asemenea, dacă infracţiunea ulterioară este săvîrşită din culpă, se poate
aplica suspendarea executării pedepsei sub supraveghere şi pentru
pedeapsa pronunţată acestei infracţiuni, chiar dacă infractorul a fost
condamnat anterior cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere,
caz în care nu mai are loc revocarea primei condamnări.
b) Revoearea facultativă. Revocarea suspendării executării
pedepsei sub supraveghere este facultativă atunci cînd condamnatul nu şi-
a îndeplinit obligaţiile civile stabilite în hotărîrea de condamnare, pînă la
expirarea termenului de încercare, afară de cazul cînd cel condamnat
dovedeşte că nu a avut posibilitatea de a le îndeplini. Dacă nu a avut
această posibilitate revocarea nu mai are loc.
Legea în art.86^ alin 2 C.pen. prevede o modalitate specifică de
revocare a acestei forme a suspendării executării pedepsei. în acest sens,
420
în textul citat, se prevede că dacă cel condamnat nu îndeplineşte măsurile

de supraveghere prevăzute de lege ori obligaţiile stabilite de instanţă,
aceasta poate să revoce suspendarea executării pedepsei şi să dispună fie
executarea în întregime a pedepsei, fie să prelungească termenul de
încercare cu cel mult 3 ani. Se lasă, deci, la aprecierea instanţei, în funcţie
de fiecare situaţie în parte, alegerea uneia din- cele două alternative. Dacă
dispune executarea în întregime a pedepsei, vor decurge toate
consecinţele din hotărîrea de condamnare pusă în executare sau executată,
în cealaltă alternativă, dacă instanţa prelungeşte termenul de încercare, la
expirarea acestuia, dacă s-au respectat condiţiile legii, cel condamnat va fi
reabilitat de drept.
10, I. Anularea suspendării executării pedepsei sub 4

supraveghere. Anularea suspendării pedepsei în această situaţie, are loc
în aceleaşi condiţii ca în cazul suspendării executării în formă simplă
(art.86^ C.pen.). Astfel, dacă se descoperă că cel condamnat mai săvîrşise
o infracţiune înainte de pronunţarea hotărîrii prin care s-a dispus
suspendarea sau pînă la rămînerea definitivă a acesteia, pentru care i s-a
aplicat pedeapsa închisorii chiar după expirarea termenului de încercare,
suspendarea executării pedepsei sub supraveghere se anulează, aplicîndu-
se, după caz, dispoziţiile privitoare la concursul de infracţiuni sau la
recidivă. în caz de concurs de infracţiuni, dacă pedeapsa globală nu
depăşeşte 3 ani instanţa poate dispune suspendarea executării pedepsei
sub supraveghere. în acest caz, termenul de încercare se calculează de la
data râmînerii definitive a hotărîrii prin care s-a pronunţat anterior
suspendarea condiţionată a executării pedepsei.
11. J. Efectele definitive ale suspendării executării pedepsei

sub supra-veghere. Efectele definitive.ale acestei forme de suspendare a
executării pedepsei sînt aceleaşi ca şi în cazul suspendării executării
pedepsei în formă simplă, fiind legate de împlinirea termenului de
încercare şi realizarea condiţiilor impuse de lege. Astfel, potrivit art.86^
C.pen., dacă cel condamnat nu a săvîrşit din nou o infracţiune înăuntrul
termenului de încercare şi nici nu s-a pronunţat revocarea suspendării
executării în baza art.864 (nu s-a săvîrşit o nouă infracţiune, s-au
îndeplinit obligaţiile civile, s-au respectat măsurile de supraveghere
421
precum şi obligaţiile condamnatului stabilite de instanţă) la expirarea

i09
termenului de încercare cel condamnat este reabilitat de drept .
§ 4. Executarea pedepsei închisorii Ia locul de muncă
465, Preliminarii. Necesitatea de a găsi noi mijloace de combatere

a infracţionalităţii, neprivative de libertate, se reflectă în gîndirea juridică
din cele mai multe ţări, precum şi în modificările legislative, intervenite
în acest plan, în diferite state. Această problemă a fost dezbătută în cadrul
unor foruri şi organisme internaţionale, dintre care se pot aminti: al VIII-
lea Congres al Societăţii internaţionale de apărare socială, care a avut loc
la Paris în anul 1971, al Xl-lea Congres al Asociaţiei Internaţionale de
drept penal, desfăşurat Ia Budapesta în 1974, Comitetul European pentru
probleme penale (C.E.P.C.) care a înscris în programul consiliului tema
măsurilor penale substituite pedepselor privative de libertate; referirea are
110
în vedere parte dintre acestea . înlocuirea mijloacelor tradiţionale de
sancţionare, în special a pedepselor privative de libertate de scurtă durată
cu alte substitutive, care constituie sancţiuni de sine stătătoare,
neprivative de libertate sau reprezintă modalităţi de executare a pedepsei
închisorii cu durată redusă, în regim de libertate sau semilibertate,, a fost
fundamentată pe o serie de cercetări criminologice, sociologice, de
penologie şi ştiinţă penitenciară, de statistică judiciară care au motivat
această acţiune a politicii penale 1 1 '. O astfel de orientare se reflectă şi în
10- Pentru toate aspectele asemănătoare cu cele ale suspendării executării

pedepsei în formă simplă, a se vedea dezvoltarea privitoare la aceasta, care este mai amplă
şi care pune în discuţie o serie de probleme teoretice şi practice.
HO Comite europeen pour Ies problemes criminels, Traiîement de courte durie
des delinquants adultes. Conseil de 1'Europe - Strasbourg 1974; Conseil de 1'Europe -
Affaîres criminologiques, Mesures penales de substitution aux peines privaîives de liberte,
Strasbourg 1976; XI Congres internaţional de droit penal Budapest 9-15 septembrie 1974,
Evolution des methodes et des moyens du droit penal, Raport general, prepare par
professeur Tibor Kiraly Section I, Revue internaţionale de droit penal, Nos.l et 2, 1974,
p.32-361.
IU P.Bouzat, J. Pinatel, op.cit., p.183 şi urm.; G. Ştefani, G. Levasseur, B.
Bouioc, op.cit., p.374 şi urm.; J.C. Soyer, Droit pănal etprocedurepenale, Paris, 1974,
p.186 şi urm.; J. Pradel, Droit penal, Ed. Cujas, Paris, 1974, p.547 şi urm.; R.
Sclinielck, G. Picca, Penologie et droit penitentiaire, Ed. Cujas, Paris, 1967, p.227; G.
Ştefani, G. Levasseur, R. Jambu-Merlin, Criminologie et science penitentiaire, Dalloz,
Paris, 1972, p.463, p.497.
422
gîndirea juridică penală din ţara noastră, care a fost transpusă în plan
legislativ prin introducerea în Codul penal a instituţiei executării
pedepsei la locul de muncă.
A. Concept şi natură juridică.

. •
465*. Concept. Sediul legal. Executarea pedepsei la locul de

muncă este o instituţie de individualizare judecătorească a pedepsei, cu
privire la modul său de executare, prin care instanţa ţinînd seama de
gravitatea faptei, de împrejurările în care a fost comisă, de conduita
profesională şi generală a făptuitorului, de posibilităţile lui de reeducare,
dacă apreciază că sînt suficiente temeiuri ca scopul pedepsei să fie atins
fără privare de libertate, poate dispune executarea pedepsei la locul de
muncă, prin prestarea unei activităţi pe timpul stabilit de instanţă, în
unitatea în care persoana îşi desfăşoară munca sau în altă unitate, cu
acordul scris al unităţii şi respectarea condiţiilor impuse de lege. Dacă
acestea au fost respectate la expirarea duratei stabilită de instanţa de
judecată pedeapsa se consideră executată.
Reglementarea privitoare la executarea pedepsei la locul de muncă
a fost introdusă în Codul penal, în baza Legii nr. 3/1976 cu denumirea de
"muncă corecţională", în Capitolul V intitulat "Individualizarea
pedepselor". Instituţia a fost modificată prin Decretul nr. 218/1977 care a
lărgit sfera sa de aplicare. Ulterior a intervenit o nouă modificare prin
Legea nr. 104/1992, care a înlocuit denumirea de "muncă corecţională" cu
aceea de "executare a pedepsei la locul de muncă" şi a operat o serie de
schimbări privind condiţiile ei de aplicare. Executarea pedepsei la locul
de muncă este consacrată în cod, în acelaşi capitol, secţiunea III^,
art.867-86*1, dispoziţii privitoare la aceasta existînd şi în Legea privind
executarea pedepselor precum şi în Codul de procedură penală,
modificate la rîndul lor, prin aceeaşi lege.
466. Natura juridică. Executarea pedepsei la locul de muncă în

concepţia Codului nostru penal nu reprezintă o pedeapsă de sine
stătătoare, un anumit gen de pedeapsă, întrucît nu figurează ca o categorie
distinctă de pedeapsă, în cadrul general prevăzut în art.53 C.pen., ci un
mijloc de individualizare a executării pedepsei închisorii 112 . Această
H2 C. Turianu, Reeducarea prin muncă, Ed. ştiinţifică şi enciclopedică,

Bucureşti, 1984, p. 19-25; D. Pavel, Codul penal comentat..., Partea specială, Voi. II, Ed.
• - • • - • • • - - • ' 4 2 3
caracterizare rezultă din înserarea instituţiei în Cap. V, Titlul III

"Pedeapsa", destinat individualizării pedepsei, alături de suspendarea
condiţionată cu cele două forme ale sale. După stabilirea pedepsei potrivit
criteriilor generale prevăzute în art.72 C.pen. instanţa, avînd în vedere
gravitatea faptei şi persoana făptuitorului, continuînd procesul de
individualizare cu privire la modul de executare al pedepsei închisorii,
dispune executarea acesteia nu în regim de detenţie, de privaţiune de
libertate, în penitenciar, ci în stare de totală libertate, într-o unitate unde
condamnatul prestează o muncă utilă 113 .
Lipsa detenţiei specifică închisorii executată în privaţiune de
libertate este compensată printr-o serie de limitări şi interziceri de
drepturi, de măsuri şi obligaţii care trebuie respectate, ce dau conţinut
elementului de constrîngere care caracterizează pedeapsa închisorii,
executată însă la locul de muncă. După împlinirea duratei pedepsei
aceasta apare ca un antecedent penal, producînd toate consecinţele
pedepsei închisorii stinse prin executare (poate figura ca prim termen al
recidivei, iar pentru a se înlătura consecinţele condamnării trebuie să
intervină reabilitarea etc).
B. Condiţii de aplicare
Legea impune anumite condiţii a căror realizare nu duce la

obligativitatea aplicării acestei instituţii, ci dispunerea ei rămîne la
latitudinea instanţei de judecată.
467. a) Condiţii privitoare la pedeapsă. Legea prevede

posibilitatea aplicării executării pedepsei la locul de muncă dacă pedeapsa
închisorii aplicată de instanţă nu depăşeşte limita de 5 ani. Interesează
pedeapsa aplicată de instanţă şi nu cea prevăzută de lege pentru fapta
savîrşită. De asemenea, interesează cuantumul de pedeapsă stabilit de
ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1977, p.598-599; I. Poenaru, Modificarea Codului

penal, op.cit., p.53-54; N. Iliescu, Munca corecţională în dreptul penal român, S.C.J.,
nr.6, 1973, p, 192 şi urm.
113 G. Antoniu, Pedeapsa cu executarea prin muncă. Concept şi semnificaţie
pentru politica penală actuală, S.C.J., nr.2, 1981, p.179; Didel Ghihamas, Unele
consecinţe ce pot apărea în cazul executării pedepsei la locul de muncă, Dreptul, nr.7,
1994, p.62.
424
instanţă şi nu cel care ar mai fi rămas de executat în urmă aplicării unei

legi de graţiere parţială, dacă aceasta ar fi intervenit.
Executarea pedepsei la locul de muncă se poate aplica şi în cazul
concursului de infracţiuni, cu condiţia ca pedeapsa globală, aplicată
concursului să fie de cel mult 3 ani. Dacă printre infracţiunile concurente
se află şi una dintre faptele exceptate de la posibilitatea aplicării
executării" la locul de muncă, chiar dacă s-a aplicat o pedeapsă globală de
pînă la 3 ani, instituţia nu se poate dispune. Nu se poate adopta soluţia, ca
în această situaţie, pentru unele infracţiuni concurente să se aplice
regimul de executare a pedepsei la locul de muncă, iar pentru cele
exceptate, cel a! privaţiunii de libertate.
Executare pedepsei la locul de muncă nu se poate aplica nici în
situaţia în care pedeapsa infracţiunii exceptate a fost graţiată total. De
asemenea, nu se poate aplica nici în situaţia în care printre infracţiunile
concurente s-a aplicat uneia o pedeapsă mai mare de 3 ani, faptă care nu
este exceptată de la dispoziţiile în materie, asupra căreia a operat
graţierea114.
Cînd instanţa a pronunţat asupra unei pedepse cu închisoarea,
executarea pedepsei la locul de muncă, nu poate dispune în acelaşi timp şi
instituţia suspendării condiţionate a executării pedepsei, în una din
formele sale; cele două instituţii se pot aplica alternativ şi nu cumulativ;
au condiţii proprii de aplicare şi efecte juridice diferite115.
468. b. Condiţii privitoare la natura şi gravitatea infracţiunii.

Executarea pedepsei la locul de muncă nu se poate dispune în cazul
infracţiunilor ce prezintă o anumită gravitate, chiar dacă pedeapsa aplicată
de instanţă ar fi de pînă la 5 ani închisoare. Codul penal în art.86^ alin.3 a
prevăzut că această instituţie nu poate fi dispusă în cazul infracţiunilor
intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 12
ani, precum şi în cazul infracţiunilor de vătămare corporală gravă (art.182
C.pen.), viol (art.197 C.pen.) şi tortură (art.267l C.pen.). Legea foloseşte
două criterii de exceptare a faptelor:
1 1 4
Dec. de îndrumare nr.l din 14 mai 1983, R.R.D., nr.9, 1983, p.35, 36,
H5 V. Papadopol, Unele aspecte ale executării pedepsei închisorii prin muncă,
fără privare de libertate, în lumina practicii judiciare, R.R.D., nr.l, 1981, p.20; C.
Turianu, op.cit., p. 179-181; M. Zolyneak, Unele probleme ale muncii corecţionale în
lumina practicii judiciare, Analele şt. ale Universităţii "Al. I. Cuza" Iaşi, tom. XXXIV,
1988, p.26, 27.
425
- 1) stabileşte limita pedepsei prevăzută de lege care trebuie să fie

mai mare de 12 ani (fapte intenţionate);
- 2) prevede o serie de fapte enumerate limitativ care sînt
exceptate: infracţiunile de vătămare corporală gravă, viol şi tortură.
în cazul infracţiunilor exceptate se au în vedere atît faptele
consumate cît şi tentativa la acestea precum şi formele de participaţie
prevăzute de lege 116 . în cazul concursului de infracţiuni dacă una dintre
faptele exceptate figurează în structura sa, executarea pedepsei la locul de
muncă nu se poate aplica, chiar dacă pedeapsa aplicată de instanţă este de
pînă Sa 3 ani.
469 c) Condiţii privind persoana. Pentru a se dispune această

instituţie trebuie să se constate, din analiza persoanei făptuitorului, că
acesta are aptitudinea de a se îndrepta prin prestarea unei munci, în regim
de libertate. Pentru a ajunge ia această concluzie instanţa trebuie să
verifice conduita infractorului înainte de săvîrşirea faptei, în cursul
procesului precum şi alte aspecte care privesc persoana acestuia. O
condiţie de esenţa instituţiei, care rezultă diî, toate dispoziţiile sale, este
ca cel condamnat să fie apt de muncă, întrucît executarea pedepsei
închisorii se face prin prestarea unei munci In unitatea unde lucrează cei
condamnat sau în altă unitate" 7 . Condiţia se desprinde din prevederile
art.86^ alin.4 C.pen., care prevede revocarea obligatorie a muncii
corecţionale, în caz de pierdere totală a capacităţii de muncă, urmînd a se
dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei., ori executarea
acesteia într-un loc de deţinere.
Executarea pedepsei la locul de muncă, aşa cum prevede art.86^
llt.b, C.pen., se poate aplica dacă cel în cauză nu a mai fost condamnat
anterior la pedeapsa închisorii mai mari de 1 an. Rezultă că instituţia se
poate aplica dacă persoana a suferit anterior o condamnare de un an sau
sub această limită. In aceleşi text de lege se prevede că executarea
pedepsei la locui de muncă se poate aplica şi celor ce au suferit o
condamnare mai mare de 1 an, dacă aceasta intră în vreunul din cazurile
prevăzute în art.38 C.pen. (fapte de culpă, dezincriminate, amnistiate,
comise în timpul minorităţii sau condamnări în privinţa cărora a intervenit
1 1 6
V. Papadopol, op.cit., p.9; Trib. Suprem, s.p., dec. nr.513/1979, C D . ,
1979, p.353.
353.
C Turianu, op.cit., p.33-37; Doru Pavel, Codul penal comentat..., op.it.,
o. 507.
426
r TITLUL V; Sancţiunile în dreptul penal.
reabilitarea sau s-a împlinit termenul de reabilitare). Executarea pedepsei

la locul de muncă se poate dispune şi în cazul infractorilor minori care au
împlinit vîrsta de 16 ani cărora li s-a aplicat pedeapsa închisorii. De la
această vîrstă persoanele fizice pot deveni subiecţi ai raporturilor juridice
de muncă.
în cazul în care cel condamnat la executarea pedepsei la locul de
muncă a devenit militar în termen în cursul judecăţii sau după rămînerea
definitivă a hotărîrii de condamnare, pedeapsa se execută la locul de
muncă, după trecerea în rezervă a acestuia.
Executarea pedepsei la locul de muncă nu se poate aplica celor
inapţi de muncă. Rezultă că nu se poate aplica pensionarilor de
invaliditate118. Bărbaţii şi femeile care au împlinit vîrsta pensionării pot
beneficia de aplicarea executării pedepsei la locul de muncă, la solicitarea
lor şi cu avizul medicului care să confirme capacitatea de muncă.
469 1 d) Acordul scris al unităţii în care condamnatul urmează

să presteze munca. Condiţia privitoare la acordul scris al unităţii în care
condamnatul urmează să presteze munca a fost introdusă în Codul penal
(art.867 al.l) prin Legea nr.104/1992. Justificîndu-se în literatură că prin
consacrarea în Constituţie a separaţiei puterilor în stat instanţa de judecată
nu mai poate impune hotărârile sale regiilor autonome, societăţilor
comerciale sau instituţiilor statului. Legea impune, deci, ca unitatea în
care lucrează condamnatul la data condamnării sau altă unitate care
acceptă ca acesta să presteze munca trebuie să-şi dea acordul scris ca
pedeapsa închisorii să poată fi pronunţată cu executarea la locul de muncă
De menţionat că această condiţie restrînge oarecum aplicarea
instituţiei, în sensul că, deşi sunt întrunite condiţiile privitoare la
pedeapsă, faptă şi persoană, instanţa o poate dispune numai dacă
societăţile comerciale, regiile autonome sau alt agent economic ori o
instituţie de stat şi-a dat acordul scris în vederea prestării muncii în cadrul
ei.
2
469 e) Aprecierea instanţei că sunt suficiente temeiuri ca
scopul pedepsei să fie atins fără privarea de libertate. Pe lîngă
condiţiile analizate mai sus, cerute de lege, instanţa trebuie să aprecieze,
H8 i, lacob, Condiţiile în care se poate executa prin muncă corecţională

pedeapsa privativă de libertate de către condamnaţii pensionari de gradul HI şi conţinutul
sancţionator al acestei pedepse, R.R.D., nr.4, 1982, p.37.
" ' 427
aşa cum prevede art.86 7 C.pen că ţinînd seama de gravitatea faptei, de

împrejurările în care a fost comisă, de conduita profesională şi generală a
făptuitorului şi de posibilitatea acestuia de reeducare, sînt suficiente
temeiuri ca scopul pedepsei să fie atins fără privare de libertate.
Elementele în baza cărora instanţa îşi poate forma această convingere
privesc gravitatea faptei, pericolul social concret, împrejurările obiective
şi subiective de comitere, adică circumstanţele exterioare conţinutului
infracţiunii care imprimă faptei o anumită gravitate, conduita profesională
a condamnatului, comportarea la locul de muncă, precum şi conduita sa
generală, în societate, în familie, antecedentele penale sau lipsa lor, la
care se adaugă posibilităţile lui de reeducare rezultate din analiza
complexă a personalităţii sale.
470. D. Locul de muncă. Potrivit art 86 7 C.pen. instanţa de

judecată poate dispune executarea pedepsei în unitatea în care
condamnatul îşi desfăşoară activitatea sau în altă unitate, în toate cazurile
cu acordul scris al unităţii.
471. E. Modul de executare al pedepsei închisorii la locul de

muncă. In cazul executării pedepsei la locul de muncă, deşi condamnatul
rămîrie în stare de libertate, funcţia de constrângere a pedepsei, conţinutul
său represiv, este pus în evidenţă de obligaţiile impuse, de limitările de
drepturi, de pierderea sau interzicerea lor pe toată perioada executării
pedepsei la locul de muncă, după cum urmează:
a) Pedeapsa se execută la locul de muncă în baza mandatului de
executare a pedepsei emis în baza hotărîrii definitive de condamnare. Pe
timpul executării pedepsei în unitatea în care cel condamnat îşi desfăşoară
activitatea, la data aplicării pedepsei, contractul de muncă se suspendă. în
cazul în care prin hotărîrea de condamnare s-a dispus ca pedeapsa să fie
executată într-o altă unitate decît aceea în care cel condamnat îşi
desfăşura activitatea, la data aplicării pedepsei, contractul de muncă
încheiat încetează. Pedeapsa se execută în temeiul mandatului de
executare a pedepsei, fără a se încheia un contract de muncă. Dacă cel
condamnat nu desfăşura o activitate la data aplicării pedepsei el va
executa pedeapsa într-o unitate în baza mandatului de executare a
pedepsei, tot fără a se încheia un contract de muncă. în toate cazurile se
cere acordul scris al unităţii unde se va presta munca.
428
TITLUL V; Sancţiunile în dreptul penal,
b) Pe toată durata executării pedepsei condamnatul este obligat să

îndeplinească toate îndatoririle ce revin la locul de muncă personalului
unităţii unde se prestează munca. Conform legislaţiei muncii condamnatul
are obligaţia de a presta munca potrivit programului stabilit cu respectarea
normelor tehnice aplicabile, obligaţia de a respecta regulamentul de
ordine interioară şi regulile de disciplină a muncii precum şi obligaţia de
a respecta regulile privind securitatea şi protecţia muncii.
Condamnatul are şi drepturile persoanei încadrate în muncă, cu
anumite limitări impuse de condiţia sa de condamnat, de. faptul că se află
în executarea unei pedepse, care trebuie să aibă o funcţie de constrîngere,
deşi se execută în libertate, Hmitări după cum urmează:
1) Din totalul veniturilor cuvenite, potrivit legii, pentru munca
prestată, cu excepţia sporurilor acordate pentru activitatea desfăşurată în
locuri de muncă cu condiţii vătămătoare sau periculoase, se reţine o cotă
de 15-40%, stabilită potrivit legii, în raport cu cuantumul veniturilor şi cu
îndatoririle condamnatului pentru întreţinerea altor persoane, care se
varsă la bugetul statului. în cazul condamnatului minor faţă de care s-a
aplicat executarea pedepsei îa locul de muncă, limitele reţinerii se reduc
ia jumătate 1 1 9 . în situaţia condamnaţilor care au, potrivit legii, persoane în
întreţinere cotele se reduc cu anumite procente.
Drepturile de asigurări sociale se stabilesc în procente legale
aplicate la venitul net cuvenit condamnatului după reţinerea cotei
prevăzute mai sus.
2) Durata executării pedepsei nu se consideră vechime în muncă.
3) Nu se poate schimba locui de muncă la cererea condamnatului,
decît prin hotărîrea instanţei de judecată,
4) Pe timpul executării pedepsei condamnatul nu poate fi
promovat.
5) Condamnatul nu poate ocupa funcţii de conducere, iar în raport
cu fapta săvîrşită nu poate ocupa foncţiicare implică exerciţiul autorităţii
de stat, funcţii înstructiv-edacative ori de gestiune.
c) Pe durata executării pedepsei condamnatului i se interzice
dreptul electoral de a fi aîes. Nu are loc o pierdere a drepturilor politice ci
o interzicere temporară a acestora.
1 1 9
Lagea de executare a pedepseîoi nr.23/1969, aşa cum a fost modificată prin
Legea nr. 104/1992, în art.304 stabileşte cotele care se reţin în raport cu venitul pînă la un
anumit cuantum (cotele sunt de 20%, 25%, 35% şi 40%
429
Drept penai. Partea generata
d) Pe timpul executării pedepsei la locui de muncă instanţa poate

dispune ca cel condamnat să respecte şi una sau mai multe din obligaţiile
prevăzute în art.86 3 C.pen. din cadrul legal al suspendării executării
pedepsei sub supraveghere, după cum urmează:
- să desfăşoare o activitate sau să urmeze un curs de învăţămînt ori
de calificare;
- să nu schimbe serviciul sau reşedinţa avută ori să nu depăşească
limita teritorială stabilită decît în condiţiile stabilite de instanţă;
- să nu frecventeze anumite locuri stabilite;
. - să nu intre în legătură cu anumite persoane;
- să nu conducă nici un vehicul sau anumite vehicule;
- să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire, în
special în scopul dezintoxicării.
474. E. Revocarea executării pedepsei la locul de muncă. Dacă

ulterior pronunţării hotărîrîî prin care s-a dispus executarea pedepsei la
locul de muncă, condamnatul nu-şi îndeplineşte obligaţiile prevăzute de
lege, executarea pedepsei la locul de muncă se revocă, şi pedeapsa
aplicată sau restul de pedeapsă rămas neexecutaî se execută în regim de
deţinere. Revocarea executării pedepsei la locul de muncă apare ca o
sancţiune a nerespectării condiţiilor impuse de lege pe durata executării
pedepsei în regim de libertate. Revocarea, aşa cum rezultă din art.869
C.pen este de două feluri: obligatorie şi facultativă.
1. Revocarea obligatorie are Ioc în următoarele cazuri:
a) săvîrşirea unei noi infracţiuni {intenţionate)
b) pierderea totală a capacităţii de muncă.
a) Săvîrşirea unei noi infracţiuni. Aşa cum prevede art. 86

C.pen. dacă după rămînerea definitivă a hotărîrii prin care s-a dispus
executarea pedepsei la locui de muncă, cel condamnat săvîrşeşte din nou
o infracţiune, înainte de începerea executării pedepsei sau în timpul
executării acesteia, instanţa revocă executarea pedepsei la locul de muncă.
Prin revocare, pedeapsa se va reconsidera pentru cele două fapte potrivit
regulilor recidivei (art.39 alin.l şi 2 C.pen.) sau ale pluralităţii
intermediare (art.40 C.pen.), dupâ caz. Dacă pedeapsa anterioară a fost
executată în parte - în cazul recidivei postcondamnatorii - contopirea se
face între pedeapsa ce a mai rămas de executat şi pedeapsa aplicată pentru
infracţiunea săvîrşită ulterior (art.39 aîin.2 C.pen.). în cazul pluralităţii
430 .
TULUL V; Sancţiunile in dreptul penal.
• rmediare contopirea se face între cele două pedepse, urraînd a se

jD J din rezultantă partea din pedeapsă executată, dacă cea de a doua
U C 6
• [fracţiune s-a săvîrşit după începerea executării primei pedepse,

pedeapsa astfel stabilită se execută într-un loc de deţinere (art.86 9 alin.5
- Dacă infracţiunea ulterioară este săvîrşită din culpă, instanţa

oate dispune şi pentru această infracţiune executarea pedepsei la locul de
muncă în acest caz revocarea nu mai are loc şi pedeapsa se aplică potrivit
regulilor pentru concursul de infracţiuni. Pedeapsa rezultantă se execută
la locul de muncă (art.8695 al.2).
b) Pierderea totală a capacităţii de muncă (art.869, al.4).
Aptitudinea de a munci constituie o condiţie esenţială în aplicarea
executării pedepsei la locul de muncă. De aceea iegea (art.869, al.4)'
prevede că, dacă cel condamnat nu mai poate presta munca din cauza
pierderii totale a capacităţii de muncă, instanţa revocă executarea
pedepsei la locui de muncă şi, ţinînd seama de împrejurările care au
determinat incapacitatea de muncă şi de dispoziţiile art.72 C.pen., dispune
suspendarea condiţionată a executării pedepsei, în formă simplă sau sub
supraveghere, chiar dacă nu sînt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege -
art.81 şi 86* - pentru aplicarea lor.
2. Revocarea facultativă are Ioc în următoarele cazuri (art.869
al.3):
a) sustragerea de ia prestarea activităţii;
b) neîndeplinirea corespunzătoare a îndatoririlor ce-i revin la locul
de muncă;
c) nerespectarea măsurilor de supraveghere sau a obligaţiilor
stabilite prin hotărîrea de condamnare.
d) revocarea este facultativă şi în cazul săvîrşirii unei infracţiuni
din culpă.
a) Sustragerea de la prestarea activităţii. Această situaţie se
realizează atunci cînd condamnatul nu se prezintă, în termenul prevăzut
5
de lege (art.30 din Legea nr.30/1969 privind executarea pedepselor
prevede un termen de 5 zile), la locui de muncă, cu rea credinţă. Dacă
persoana face dovada imposibilităţii prezentării la unitatea unde trebuie să
presteze muncă, datorită unor cauze justificative serioase şi independente
de voinţa sa, revocarea nu poa.te avea loc (persoana a fost bolnavă,
internată în spital, nu a primit mandatul de executare etc). Sustragerea de
!a prestarea activităţii poate avea loc şi atunci cînd condamnatul s-a
431
1
prezentat la locul de muncă, dar ulterior absentează de la locul de muncă,
refuză să presteze activitatea, invocă motive nejustificative etc.
b) Neîndepiinirea corespunzătoare a îndatoririlor ce-i revin la locul
de muncă. Astfel, pot fi considerate ca avînd acest caracter nerealizarea în
mod concret a normei de lucru, prestarea muncii fără nici o preocupare în
ce priveşte calitatea produsului, nefolosirea integrală a timpului de lucru,
comportarea nedisciplinată, întîrzieri repetate îa program şi alte asemenea
manifestări.
c) Nerespectarea măsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor
impuse de instanţă. Instanţa de judecată poate dispune ca cel condamnat
să respecte una sau mai multe măsuri de supraveghere sau obligaţii
prevăzute în cadrul suspendării executării pedepsei sub supraveghere,
indicate în art.863 Cpen. Dacă cel condamnat nu respectă obligaţiile
stabilite de instanţă, care au ca scop îndreptarea sa, aceasta poate să
revoce executarea pedepsei la locul de muncă. Deşi constată
nerespectarea lor instanţa are latitudinea, în funcţie de fiecare caz în parte,
să revoce sau nu executarea pedepsei la locul de muncă. Dacă dispune
revocarea, pedeapsa aplicată, sau după caz restul de pedeapsă ce a mai
rămas de executat, se execută într-un loc de deţinere.
d) Revocarea este facultativă şi în cazul în care condamnatul
săvîrşeşte o infracţiune din culpă după ce s-a dispus executarea pedepsei
la locul de muncă (fapta se comite înainte de începerea executării
pedepsei sau în timpul executării ei).
474. F. Anularea executării pedepsei Ia locul de muncă.

Anularea executării constă în desfiinţarea hotărîrii prin care s-a dispus
executarea pedepsei la locul de muncă, dacă măsura a fost luată fără
îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege în art.866 Cpen. Astfel, aşa
cum prevede art.86^0 Cpen. dacă cel condamnat mai săvîrşise o
infracţiune pînă ia rămînerea definitivă a hotărîrii şi aceasta se descoperă
mai înainte ca pedeapsa să fi fost executată la locul de muncă sau
considerată executată, instanţa, dacă nu sînt întrunite condiţiile prevăzute
în art.86^ Cpen., anulează executarea pedepsei la locul de muncă.
Anularea se dispune şi în cazul în care hotărîrea de condamnare pentru
infracţiunea descoperită ulterior se pronunţă după ce pedeapsa a fost
executată Ia locul de muncă sau considerată ca executată. Pedeapsa se
stabileşte, după caz, potrivit regulilor de la concursul de infracţiuni sau
recidivă. Pedeapsa astfel stabilită se execută într-un loc de deţinere.
432
r TITLUL V; Sancţiunile în dreptul penaL_
Dacă sînt îndeplinite condiţiile legii (sub aspectul cuantumului

edepsei sau al infracţiunilor comise) pedeapsa va fi reconsiderată şi
nstanţa va dispune executarea ei tot la locul de muncă.
475. G. încetarea executării pedepsei ia locui de muncă. în

reglementarea executării pedepsei la locul de muncă s-a prevăzut o
instituţie complimentară regimului de executare şi anume încetarea
executării pedepsei - art.86^ C.pen. -, constituind un stimulent pentru
cei ce execută pedeapsa la locui de muncă, prin existenţa posibilităţii ca
executarea acesteia să înceteze mai înainte de expirarea duratei pronunţată
de instanţă120. în acest sens legea prevede că, dacă cel condamnat a
executat o parte din durata pedepsei, a dat dovezi temeinice de îndreptare,
a avut o conduită bună, a fost disciplinat şi stăruitor în muncă, iti&|anţa
poate dispune încetarea executării pedepsei la locul de muncă la cererea
conducerii unităţii unde condamnatul îşi desfăşoară activitatea sau a
condamnatului.
Condiţii: a) Cel condamnat trebuie să fi executat cel puţin două
treimi din durata pedepsei aplicate, aşa cum prevede art,86^ C.pen.,
indiferent de cuantumul pedepsei stabilite.
b) Condamnatul trebuie să fi dat dovezi tememice de îndreptare, să
fi avut o bună conduită şi să fi fost stăruitor în muncă, aspecte ce relevă
reeducarea condamnatului şi atingerea scopurilor pedepsei.
c) încetarea poate fi dispusă la cererea conducerii unităţii, unde
condamnatul îşi desfăşoară activitatea sau la cererea condamnatului.
Măsura încetării se dispune de către judecătoria în a cărei rază teritorială
se află unitatea unde condamnatul execută pedeapsa.
Dacă în intervalul de timp de la încetarea executării pedepsei la
locui de muncă şi pînă la împlinirea duratei pedepsei, condamnatul nu a
săvîrşit din nou o infracţiune, pedeapsa se consideră executată. în situaţia
în care în acest interval condamnatul a comis din nou o infracţiune,
instanţa avînd în vedere gravitatea faptei şi condiţiile ei de comitere,
poate dispune fie menţinerea încetării executării pedepsei, fie revocarea
ei.
Pria săvîrşirea unei noi infracţiuni, apare pluralitatea de infracţiuni
sub forma recidivei posteondamnatorii (art.37 lit.a) sau a pluralităţii
1 2 0
C. Mitrache, op.cit., p.308; C. Bulai, op.cit., voi.îi, p.115.
433
intermediare (art.40 C.pen.). Dacă se revocă încetarea executării pedepsei

1 0
se aplică în mod corespunzător art.61 şi art 86 , C.pen.
- Dacă instanţa revocă încetarea execitării pedepsei, pedeapsa
stabilită pentru noua infracţiune se va contopi cu restul de pedeapsă
neexecutat putîndu-se aplica un spor de pînâ la 5 ani aşa cum prevede
art.61 C.pen, pedeapsa rezultată executîndu-se într-un loc de deţinere.
- Dacă instanţa nu revocă măsura încetării executării pedepsei,
noua infracţiune săvîrşită deşi ar putea da naştere unei recidive
postcondamnatorii, dacă sînt îndeplinite condiţiile legii, nu va atrage
regimul de sancţionare al acesteia ci regimul de sancţionare obişnuit
prevăzut de reglementarea în vigoare.
§ 5. Executarea pedepsei într-o închisoare militară
476. Noţiune, Constituie o modalitate de executare a pedepsei

închisorii de scurtă durată - prevăzută în art.62 <C.pen. - aplicată
militarilor în termen şi constă în executarea pedepsei nu într-un loc de
deţinere, ci într-o unitate militară disciplinară, în care se realizează
procesul de reeducare a condamnaţilor militari, pe baza unei discipline
severe şi a unui regim de muncă riguros reglementat. Condamnatul în
timpul executării pedepsei nu-şi pierde calitatea de militar în termen, însă
durata executării pedepsei nu se consideră stagiu militar, acesta
efectuîndu-se după executarea pedepsei 121 .
477. Condiţii. Pentru a se dispune această măsură se cer întrunite

1. Condamnatul să fie militar în termen, la data săvîrşirii
infracţiunii, a judecăţii ori să fi devenit militar în termen după rămînerea
definitivă a hotărîrii de condamnare. Dacă înainte de începerea executării
pedepsei într-o unitate militară disciplinară condamnatul a fost trecut în
rezervă, pedeapsa se execută într-un loc de deţinere (art.62 alin.ultim
C.pen.).
2. Pedeapsa aplicată să fie de cel mult 2 ani închisoare. Acest
cuantum poate sa reprezinte pedeapsa unei singure infracţiuni sau
pedeapsa rezultată (globală) a unei pluralităţi- de infracţiuni sub forma
121 0 Popescu, Codul penal comentat..., Partea generala, op.cit., p.407.

434
concursului. Nu interesează natura infracţiunii săvîrşite, aceasta poate fi o

nfracţiune împotriva capacităţii de apărare sau orice altă faptă penală.
3. Executarea pedepsei într-o închisoare militară să fie expres
prevăzută în lege (art.331 alin.2 C.pen. absenţa nejustificată), caz în care
aplicarea sa este obligatorie, sau cînd nu este prevăzută de lege poate fi
dispusă de instanţa de judecată, în funcţie de împrejurările cauzei şi
persoana condamnatului, situaţie în care aplicarea devine facultativă.
478. Efectele executării pedepsei în închisoarea militară. Legea

prevede că, dacă militarul condamnat a executat o jumătate din durata
pedepsei şi a dat dovezi temeinice de îndreptare, partea din durata
pedepsei ce a mai rămas de executat se reduce cu o treime, urmînd ca cel
condamnat să execute în continuare diferenţa ce a mai rămas de două
treimi- Dacă cel condamnat s-a evidenţiat în mod depsebit, reducerea
poate fi mai mare de o treime, putîndu-se înlătura în întregime restul de
pedeapsă122. Buna comportare a condamnatului militar atrage deci
reducerea pedepsei în raport cu durata stabilită de instanţă.
Dacă în timpul executării pedepsei cel condamnat devine inapt
serviciului militar, se dispune liberarea condiţionată (art.62 alin.3 C.pen.).
Măsura liberării condiţionate se dispune prin derogare de la reglementarea
materiei liberării cuprinsă în art.59 C.pen, (ce impune executarea efectivă
a unei părţi din durata pedepsei etc). Dacă în timpul liberării
condamnatul săvîrşeşte din nou o infracţiune se vor aplica dispoziţiile
art.6! C.pen. care prevăd fie menţinerea liberării, fie revocarea ei, după
caz.
După executarea pedepsei în închisoarea militară disciplinară,
după reducerea sau înlăturarea restului de pedeapsă, după graţierea totală
sau a restului de pedeapsă, ori împlinirea duratei pedepsei în cazul cînd
cel condamnat a fost liberat condiţionat, persoana este reabilitată de drept
(ope legis) fără a se impune trecerea unui anumit interval de timp.
Aceasta constituie o modalitate distinctă a reabilitării de drept faţă de cea
prevăzută în art. 134 C.pen. cuprinsă în cadrul legal al reabilitării.
478*. Revocarea executării pedepsei. Dacă în timpul executării

pedepsei militarul condamnat săvîrşeşte din nou o infracţiune, se revocă
executarea în închisoarea militară, iar instanţa care pronunţă condamnarea
1 2 2
M. Basarab, op.cit., p.199.
435
pentru această infracţiune face, după caz, aplicarea art.39 alin.l şi 2 sau a
art.40 C.pen. în prima situaţie fiind vorba de recidivă postcondamnatorie
se va contopi prima pedeapsă sau restul ce a mai rmas de executat cu
pedeapsa pronunţată pentru a doua infracţiune, se va dispune executarea
cuantumului celui mai ridicat la care se va putea adăuga sporul pentru
recidivă. în a doua situaţie se realizează pluralitatea intermediară, care se
sancţionează potrivit art.34 şi 35 C.pen. privind regimul sancţionaîor al
concursului de infracţiuni. Pedeapsa astfel stabilită se execută într-un loc
de deţinere (ari.62 alin.4 C.pen.).
§ 6. Executarea pedepsei amenzii
479, Caracterizare; înlocuirea amenzii CM pedeapsa închisorii..

în situaţia condamnării definitive la pedeapsa amenzii cel condamnat
trebuie să depună la instanţa de executare recipisa de plată integrală a
amenzii în termen de 3 luni de la rămînerea definitivă a hotărîrii de
condamnare.
Instanţa de executare poate eşalona plata amenzii în rate, la cererea
motivata a celui condamnat, pe cel mult 2 ani, dacă este salariat sau
pensionar, caz în care ratele se reţin la încunoştiinţarea instanţei de
judecată, de către cei care fac plăţile (art.425 C.pr.pen.)
Dacă în raport cu cuantumul amenzii şi veniturile celui condamnat
amenda nu poate fi achitată în întregime în termen de 2 ani, executarea
acesteia se face şi asupra altor bunuri ale condamnatului.
Neplata amenzii în termen de 3 luni ca şi neplata ratelor, cînd
amenda a fost eşalonată pe o perioadă de timp, atrage executarea silită a
hotărîrii de condamnare.
480. înlocuirea amenzii cu pedeapsa închisorii. Codul penal în

1
art.63 prevede că "Dacă cel condamnat se sustrage cu rea credinţă de la
executarea amenzii,, instanţa poate înlocui această pedeapsă cu pedeapsa
închisorii în limitele prevăzute pentru infracţiunea săvîrşită, ţinînd seama
de partea din amendă care a fost. achitată". Rezultă din acest text, că în
cazul în care instanţa a aplicat pedeapsa amenzii iar aceasta nu a fost
executată de către cel condamnat cu rea credinţă, are loc o înlocuire a
acestei pedepse cu închisoarea, decurgînd de aici toate consecinţele pe
436
care le implică pedeapsa închisorii, care agravează situaţia condamnatului

(în materia recidivei, a reabilitării etc.)
înlocuirea amenzii cu închisoarea reprezintă o modalitate de
reindividualizare a sancţiunii penale.
Se poate înlocui amenda cu pedeapsa închisorii în cazul
infracţiunilor la care închisoarea este alternativă cu amenda. în caz de
înlocuire a pedepsei amenzii cu închisoarea, limitele speciale ale pedepsei
închisorii sunt cele prevăzute de lege pentru infracţiunea săvîrşită. La
stabilirea pedepsei închisorii se va ţine seama şi de partea din pedeapsa
amenzii care a fost executată.
Când amenda a fost stabilită ca efect al circumstanţelor atenuante,
iar pedeapsa prevăzută de lege este amenda alternativă cu închisoarea, ori
numai închisoarea al cărei minim era de 3 luni sau mai mare, în acest caz
este posibilă înlocuirea pedepsei amenzii cu închisoarea, care va avea ca
limite speciale, potrivit art.76 lit.e teza î~a C.pen. minimul special al
pedepsei închisorii pentru infracţiunea săvîrşită şi minimul general a;
închisorii (15 zile).
Dacă amenda a fost stabilită ca efect al circumstanţelor atenuante,
iar pedeapsa pentru infracţiunea săvîrşită era închisoarea alternativ cu
amenda, ori numai închisoarea al cărei minim special era mai mic de 3
luni, înlocuirea nu mai este posibilă întrucît din moment ce s-au reţinut
circumstanţe atenuante prin hotărîrea de condamnare, acestea nu mai pot
fi înlăturate 123 .
Legea prevede că înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa
închisorii, are ioc numai în cazul în care cel condamnat are posibilitatea
de a o achita, dar cu rea credinţă nu se supune executării. Nu se va reţine
reaua credinţă în cazul în care cel condamnat nu achită amenda datorită
unor cauze obiective, care îl pun în imposibilitatea de a executa pedeapsa,
cum ar fi lipsa mijloacelor materiale necesare pentru acoperirea
amenzii124.
Individualizarea pedepsei închisorii care se substituie amenzii are
l°c în Urnitele prevăzute în norma de incnminare, fără ca legea să indice
vreun criteriu de care instanţa trebuie să ţină seama în aprecierea
cuantumului închisorii. Legea prevede doar că se va ţine seama, la
stabilirea duratei pedepsei închisorii, de partea din amendă care a fost
123 € Mitrache, op.cil., p,318.

124 Trib. Jud. Timiş, deC.pen. nr.995/1980, R.R.D., nr.12, 1981, p.109.
437
achitată. Rezultă că pedeapsa închisorii va fi mai mare cînd nu s-a achitat

nici o parte din pedeapsa amenzii şi că ea va fi mai mică, proporţional cu
reducerea amenzii, prin achitarea ei.
§ 7. Calculul pedepselor
481. Cadrul legal. Codul penal, în capitolul V "Individualizarea

pedepselor", secţiunea a IV-a, art.87-89, a prevăzut anumite dispoziţii
privitoare la calcularea duratei pedepsei închisorii, la computarea reţinerii
şi a arestării preventive din durata pedepsei pronunţată de instanţă,
precum şi la computarea privaţiunii de libertate executată în afara ţării.
482. Durata executării pedepsei închisorii. Potrivit art.87 C.pen.

durata executării pedepsei închisorii se socoteşte din ziua în care
condamnatul începe să execute hotărîrea definitivă de condamnare.
Executarea pedepsei închisorii începe în ziua ÎJÎ care condamnatul este
arestat, în vederea executării ei, şi durează pînă în ziua cînd este pus în
libertate, din locul de executare saii s-a împlinit durata pedepsei
pronunţată de instanţă, cînd s-au dispus unele instituţii de individualizare
a executării pedepsei, ca liberarea condiţionată, sau încetarea executării
pedepsei la locul de muncă. Ziua în care începe executarea pedepsei şi
ziua în care încetează se socotesc în durata executării. Se consideră că
intră în durata executării pedepsei şi timpul în care condamnatul, în cursul
executării pedepsei, se află bolnav în spital, afară de cazul cînd şi-a
provocat în mod voit boala, iar această împrejurare se constată în cursul
executării pedepsei.
în cazul în care executarea pedepsei închisorii, se face la locul de
muncă, în durata executării pedepsei nu intră timpul în care condamnatul
lipseşte de la locui de muncă (art.87 alin.4 C.pen.).
483. Computarea reţinerii şi arestării preventive. Computarea

înseamnă operaţiunea de scădere din durata pedepsei pronunţată de
instanţă, a perioadei în care condamnatul a. fost reţinut sau arestat
preventiv (măsuri privative de libertate), pentru o infracţiune ce a atras
condamnarea sau. pentru o altă infracţiune concurentă. în art.88 legea
prevede că timpul reţinerii sau al arestării preventive se scade din durata
pedepsei • închisorii pronunţate. Scăderea se face şi atunci cînd
438
condamnatul a fost urmărit sau judecat, în acelaşi timp ori în mod separat,
pentru mai multe infracţiuni concurente, chiar dacă a fost scos de sub
urmărire, s-a încetat urmărirea penală sau a fost achitat ori s-a încetat
procesul penal pentru o faptă care a determinat reţinerea sau arestarea
preventivă. Perioada privaţiunii de libertate şi în acest caz trebuie dedusă
din pedeapsa pronunţată pentru infracţiunea care a mai rămas, dacă iniţial
s-a avut în vedere un concurs alcătuit din două fapte, din care s-a eliminat
una, cea faţă de care s-a luat măsura reţinerii sau arestării preventive sau
deducerea se va face din pedeapsa rezultantă, în situaţia în care făptuitorul
a săvîrşit mai multe infracţiuni concurente, faţă de, care s-a aplicat o
pedeapsă globală.
Măsura reţinerii sau arestării preventive se poate lua şi împotriva
unui inculpat care a săvîrşit o infracţiune pentru care instanţa nu a aplicat
pedeapsa închisorii, ci a amenzii. Scăderea reţinerii sau arestării
preventive se face în acest caz într-un mod special şi anume prin
înlăturarea în totul sau în parte a executării amenzii (art.88 alin.3 C.pen.).
484. Computarea privaţiunii de libertate executată în afara

ţării. Codul penal în art.89 prevede că în situaţia infracţiunilor săvîrşite în
condiţiile art.4, 5 sau 6, partea din pedeapsă precum şi reţinerea şi
arestarea preventivă, executate în afara teritoriului ţării, se scad din durata
pedepsei aplicate pentru aceeaşi infracţiune de instanţele române. Legea
se referă la situaţiile cînd se săvîrşesc anumite infracţiuni în străinătate de
către un cetăţean român sau un străin domiciliat în România sau de către
un cetăţean străin care are domiciliul în străinătate şi se aplică legea
penală română potrivit principiilor personalităţii (art.4), realităţii (art.5) şi
universalităţii (art.6). în toate aceste cazuri dacă cei care au săvîrşit
infracţiuni au fost reţinuţi, arestaţi preventiv ori au executat pedeapsa în
străinătate, timpul cît au fost privaţi de libertate se va scade din pedeapsa
pronunţată de instanţa română, pentru infracţiunile săvîrşite în afara
teritoriului ţării noastre, pentru ca aceste persoane să nu fie supuse să
execute un plus de sancţiune pentru aceeaşi faptă asupra căreia s~au
pronunţat instanţele române, în cazul deţinerii sau arestării preventive
efectuată în străinătate, sau să nu execute două pedepse pentru aceeaşi
faptă în cazul cînd instanţa străină a pronunţat o condamnare şi aceasta a
fost executată în străinătate.
439
485. Computarea închisorii contravenţionale. în legislaţia în

vigoare pe lîngă pedeapsa închisorii, care este o sancţiune penală ce se
aplică infracţiunilor, mai există şi închisoarea contravenţională, care este
o sancţiune privativă de libertate, de natură administrativă, ce se aplică în
cazul contravenţiilor825. închisoarea contravenţională se compută din
pedeapsa închisorii în situaţia în care fapta săvîrşită de o persoană a fost
iniţial calificată contravenţie, pentru care s-a aplicat sancţiunea închisorii
contravenţionale, pe care a executat-o, iar ulterior se constată că aceeaşi
faptă constituie infracţiune, întrunind elementele constitutive ale unei
fapte penale, pentru care instanţa aplică pedeapsa închisorii. în acest caz
închisoarea contravenţională trebuie c.omputată din pedeapsa închisorii
pentni fapta calificată infracţiune întrucît este de principiu că o persoană
nu trebuie să execute două sancţiuni privative de libertate pentru aceeaşi
faptă'26.
§ 8. Liberarea condiţionată
A. Noţiune; Caracterizare generală
486. Noţiune. Liberarea condiţionată este o instituţie

complimentară regimului de executare a pedepsei închisorii şi constă în
liberarea celui condamnat, înainte de expirarea duratei închisorii
pronunţată de instanţă, după executarea unei părţi din durata pedepsei,
dacă a fost stăruitor în muncă, disciplinat şi a dat dovezi temeinice de
îndreptare, sub condiţia să nu săvîrşească din nou o infracţiune pînă la
împlinirea duratei pedepsei din a cărei executare a fost liberat. Dacă s-a
respectat condiţia de a nu săvîrşi o nouă infracţiune, în intervalul de timp
ce a mai rămas pînă la împlinirea duratei pedepsei pronunţată de instanţă,
liberarea devine definitivă. Dacă, dimpotrivă, condamnatul săvîrşeşte în
acest interval de timp o altă infracţiune, va trebui, de regulă, să execute şi
restul de pedeapsă din prima condamnare, care se va contopi cu pedeapsa
aplicată pentru cea de a doua infracţiune cu posibilitatea adăugării unui
spor.
125 Legea pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de conveţuire

socială, a ordinii şi liniştii publice (nr.61/1991).
1 2 6
C. Bulai, op.cit., p.118, 119; C. Mitrache, op.cit, p.310.
440
487. Caracterizare. Sediul legal al liberării condiţionate este

cuprins* în Codul penal Titlul III, Capitolul III, art.59-61, reglementare
întregită cu unele dispoziţii din Legea privind executarea pedepselor
precum şi Codul de procedură penală (art.450).
Liberarea condiţionată este o instituţie ce stimulează îndreptarea
celor condamnaţi, care ştiind că pot fi eliberaţi din penitenciar înainte de
executarea în întregime a pedepsei, vor depune toată stăruinţa, în perioada
detenţiei, pentru a face dovada reeducării lor. Pedeapsa nu se consideră
executată ia data liberării, ci la împlinirea duratei stabilită în hotărîrea de
condamnare. Ca natură juridică liberarea condiţionată apare ca o
modalitate de individualizare a pedepsei închisorii în etapa executării 127 şi
nu ca un mod de stingere a acesteia. Cel condamnat, deşi liberat, se
consideră în continuare în executarea pedepsei, într-un nou regim, acela
de libertate. Pedeapsa accesorie care a funcţionat în toată perioada
detenţiei continuă să-şi producă efectele şi în perioada liberării
condiţionate, pînă la expirarea duratei pedepsei închisorii. In ziua în care
s-a împlinit restul de timp din pedeapsa închisorii, liberarea condiţionată
se transformă în liberare definitivă. Din acest moment începe să curgă
termenul de reabilitare, să se execute pedeapsa interzicerii unor drepturi,
dacă a fost pronunţată, iar săvîrşirea unei noi infracţiuni, dacă sînt
realizate condiţiile legii, atrage starea de recidivă postexecutorie. Este o
instituţie de generală aplicare, la acordarea sa avînd vocaţie toţi
condamnaţii la pedeapsa închisorii, indiferent de natura şi gravitatea
faptei comise, de durata pedepsei ori de starea de antecedenţă penală a
condamnatului.
întrunirea condiţiilor prevăzute de lege nu obligă instanţa la
acordarea liberării, ci, aceasta are facultatea să o acorde sau să refuze
beneficiul instituţiei, în funcţie de împrejurările cauzei şi datele ce
caracterizează fapta sau pe făptuitor.
1 2 7
I. Fodor, Explicaţii teoretice..,, voi.II, op.cit., p.44; D. Popescu, Codul
penal comentat..., Partea generală, op.cit., p.398; M. Basarab, op.cit., p.331; Gr. Gr.
Theodoru, La liberation condiîionelle en droit penal roumain: Analele ştiinţifice ale
Universităţii "Âl.I.Cuza" Iaşi, 1973, p.27 şi urm.; D. Paveî, Notă la sent. pen. nr.9/1982
a jud. Suceava; consideră că liberarea condiţionată este o formă de înlăturare condiţionată
a executării pedepsei, R.R.D., nr.10, 1982, p.52; C, Mitrache, Unele consideraţii
teoretice şi practice privind liberarea condiţionată, "Analele Univ. Bucureşti", Drept,
1982, p.86, 87.
441
Drept penal Partea generala
B. Condiţiile liberării condiţionate
în vederea acordării liberării, legea prevede întrunirea

următoarelor condiţii:
488. 1. Executarea unei părţi din pedeapsa închisorii în regim

de detenţie. Liberarea poate fi acordată numai după ce s-a executat, în
regim de detenţie, o "anumită parte din pedeapsă, a cărei cîtime este în
28
funcţie de durata pedepsei închisorii care se execută' . Astfel, în cazul
închisorii ce nu depăşeşte 10 ani, trebuie să se execute cel puţin 2/3 din
durata pedepsei, iar în cazul pedepsei mai mari de 10 ani, cei puţin 3/4
din durata ei. In cazul formelor pluralităţii de infracţiuni, durata care
trebuie executată se apreciază în raport de pedeapsa rezultantă, pe care o
execută condamnatul sau de totalul pedepselor cînd acestea nu se
contopesc (de exemplu, în cazul săvîrşirii unei noi infracţiuni în timpul
termenului de încercare al suspendării condiţionate, sub ambele forme,
art.83, 86 4 C.pen.).
în vederea acordării liberării condiţionate, Codul penal (art.59
alin.2) şi Legea privind executarea pedepselor a creat o situaţie mai
avantajoasă celor, ce prestează o muncă utilă la îocul de deţinere,
considerînd ca executată, pe baza unor criterii normative stabilite de
lege129, o parte din pedeapsa închisorii, pe baza muncii prestate. în baza
acestor criterii, o parte din durata pedepsei se consideră executată, în
vederea acordării liberării condiţionate, deşi nu a fost efectiv executată. în
1 2 8
Trib. Munic. Bucureşti, s.II p., dec. nr.361/1980, Note, I. Cristina Turianu,
Corneliu Turianu, II. N. Ionescu, D. Ciuncan, R.R.D., nr.3, 1981, p.52 şi urm.
129 L e g e a nr.23/1969 privind executarea pedepselor, prevede în secţiunea
consacrată liberării condiţionate, câ pedeapsa ce poate fi considerată ca executată, pe baza
muncii prestate, în vederea acordării liberării condiţionate, se calculează astfel:
a) pentru depăşirea normei cu pînă îa 5%, 6 zile executate pentru 5 zile muncite;
pentru depăşirea normei cu peste 5% pînă la 10%, 5 zile executate pentru 4 zile muncite;
pentru depăşirea normei cu peste 10%, 4 zile executate pentru 3 zile muncite;
b) pentru muncile productive care nu pot norma, 6 zile executate pentru 5 zile
muncite;
c) pentru muncile gospodăreşti cu caracter permanent, necesare penitenciarului,
precum şi pentru supravegherea altor condamnaţi, 5 zile executate pentru 4 zile muncite;
d) pentru condamnaţii care au elaborat lucrări ştiinţifice, sau ale căror propuneri
de invenţii, inovaţii şi raţionalizări au fost însuşite de organele competente, ori care au
desfăşurat alte activităţi deosebite, 3 zile executate pentru 2 zile muncite, pe timpul afectat
acestor activităţi. ,
442
durata pedepsei ce trebuie executată, pentru acordarea liberării

condiţionate, se cuprinde, deci, o parte din durata pedepsei efectiv
executată şi o parte, considerată executată, pe baza muncii prestate.
Pentru a se lăsa neatinsă, în această situaţie, o durată necesară verificării
bunei comportări a condamnatului, Codul penal a prevăzut că liberarea
condiţionată poate fi acordată numai dacă s-a efectuat efectiv cel puţin
1/2 din durata pedepsei cînd aceasta nu depăşeşte 10 ani şi cel puţin 2/3
cînd pedeapsa este mai mare de 10 ani
Cînd condamnatul execută mai multe pedepse cu închisoarea care
nu se contopesc, fracţiunile de pedeapsă se socotesc în raport cu totalul
pedepselor.
a) Liberarea condiţionată în cazuri speciale. Condamnaţii
(art,60 C.pen.) care din cauza sănătăţii sau din alte cauze nu au fost
niciodată folosiţi la muncă ori nu mai sînt folosiţi pentru prestarea unei
munci, pot fi liberaţi condiţionat, după executarea fracţiunilor de
pedeapsă prevăzute de iege dacă dau dovezi temeinice de îndreptare şi de
disciplină.
Un regim mai favorabil s-a creat celor condamnaţi în timpul
minorităţii cînd ajung la vîrsta de 18 ani, precum şi condamnaţilor trecuţi
de o anumită limită de vîrstă - 55 de ani pentru femei şi 60 de ani pentru
bărbaţi - în sensul că pot fi liberaţi condiţionat dacă au executat 1/3 din
durata pedepsei ce nu depăşeşte 10 ani şi î/2 dacă este mai mare de 10 ani
în cazul liberării condiţionate a minorului se aplică dispoziţiile art. 1101
privitoare la "Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere sau sub
control". La calculul fracţiunii arătate se ţine seama de partea din durata
pedepsei considerată, potrivit legii, ca exectitată pe baza muncii prestate.
Dacă aceste persoane au fost condamnate pentru săvîrşirea unei
infracţiuni din culpă pot fi liberate condiţionat după executarea unei
pătrimi din durata pedepsei, în cazul închisorii care nu depăşeşte 10 ani,
sau a unei treimi, în cazul închisorii mai mari de 10 ani, dacă împlinesc şi
celelalte condiţii prevăzute în art.59 alin. 1 C.pen.
Instituţia liberării nu trebuie acordată automat, avîndu-se în vedere
executarea fracţiunilor de pedeapsă prevăzute de lege, ci numai dacă în
urma cercetării modului de comportare a condamnatului în timpul
executării pedepsei şi a antecedentelor sale penale, instanţa îşi face
443
Drept penal. Partea generata
convingerea că îndreptarea condamnatului este posibilă şi fără executarea

efectivă a întregii pedepse 130 .
b) Liberarea condiţionată în cazul infracţiunilor săvîrşite din
culpă. Prin Legea de modificare a Codului penal s-a introdus un nou
articol - 59* - care priveşte liberarea condiţionată în cazul infracţiunilor
săvîrşite din culpă. Astfel, se prevede că cel condamnat pentru o
infracţiune din culpă poate fi liberat condiţionat dacă a executat cel puţin
o jumătate din durata pedepsei închisorii care nu depăşeşte 10 ani sau cel
puţin două treimi, în cazul pedepsei mai mari de 10-ani, dacă sînt
îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute în art.59 alin.l C.pen.
Dispoziţiile art»59 alin.2 (luarea în calcul a pedepsei considerată executată
pe baza muncii prestate) se aplică în mod corespunzător, liberarea
condiţionată neputînd fi acordată înainte de executarea efectivă a cel puţin
o. treime din durata pedepsei ce nu depăşeşte 10 ani şi cel puţin o jumătate
cînd pedeapsa este mai mare de 10 ani.
Dacă pedeapsa ce se execută este rezultată din concursul între
infracţiuni săvîrşite din culpă şi infracţiuni intenţionate, se aplică art.59,
c) Liberarea condiţionată în cazul detenţiunii pe viaţă. Prin Lege"
de modificare şi completarea Codului penal nr. 140/1996 s-a mai introdus
un text nou - art.55^ --, nu în cadrul reglementării instituţiei liberării
condiţionate, ci a reglementării privitoare la pedeapsa detenţiunii pe viaţă,
care prevede posibilitatea acordării liberării condiţionate şi celui
condamnat la această pedeapsă, după executarea efectivă a 20 de ani de
detenţiune, dacă este stăruitor în muncă, disciplinat şi a dat dovezi
temeinice de îndreptare. Condamnatul trecut de vîrsta de 60 de ani, pentru
bărbaţi şi 55 de ani, pentru femei, poate fi liberat condiţionat după
executarea efectivă a 15 ani de detenţiune, dacă sînt. îndeplinite şi
celelalte condiţii ale legii,. Pedeapsa se consideră executată dacă în termen
de 10 ani de la liberare cel condamnat nu. a săvîrşit din nou o infracţiune.
Dacă în acest interval de timp cel liberat a comis din nou o infracţiune, se
aplică, în mod corespunzător dispoziţiile art.61 C.pen.
în cazul comutării sau înlocuirii pedepsei detenţiunii- pe viaţă cu
pedeapsa închisorii, perioada de detenţie executată se consideră ca parte
executată din pedeapsa închisorii.
130
Trib. Suprem, s.p., dec. nr. 170/1985, CD., Î985,i>.259.
f
444 ' '
489. 2. Stăruinţa în muncă şi disciplină în cursul executării

pedepsei. Liberarea condiţionată se acordă nu numai prin îndeplinirea
obligaţiei de a muncii, ci şi prin dovedirea stăruinţei în muncă, aceasta
rezultînd din felul în care condamnatul şi-a îndeplinit obligaţia de a
munci, din rezultatele obţinute în muncă, din eforturile depuse pentru
depăşirea normelor, din perfecţionarea cunoştinţelor profesionale, din
sporirea calităţii muncii etc. Stăruinţa în muncă presupune şi respectarea
disciplinei la locui executării pedepsei, adică supunerea faţă de
dispoziţiile regulamentului de ordine interioară, executarea ordinelor şi
sarcinilor date de personalul penitenciarului, comportarea cu grijă faţă de
bunurile ce fac parte din proprietatea publică. împrejurarea că cel
condamnat nu a fost sancţionat disciplinar, că i s-au acordat recompense,
reprezintă dovezi că a fost disciplinat şi că are capacitatea de a se
reintegra în viaţa socială' 31 .
490. 3. Dovezi temeinice de îndreptare din partea

condamnatului 1 3 2 . Prin îndeplinirea acestei condiţii se dovedeşte că
persoana condamnatului s-a schimbat radical, că s-a reeducat, că a operat
o transformare fundamentală în atitudinea sa faţă de valorile sociale.
Dovezile temeinice de îndreptare pot rezulta din comportarea constant
corectă la locul de deţinere, din îndeplinirea diferitelor saţcini
încredinţate, din participarea la activităţile cultural-educative desfăşurate
în rîndul condamnaţilor, din iniţierea şi susţinerea unor astfel de activităţi,
precum şi din obţinerea de recompense.
Legea prevede că la acordarea liberării condiţionate se ţine seama
şi de antecedentele penale ale condamnatului, împrejurare care nu poate fi
neglijată cînd se dispune asupra unei asemenea măsuri. Recidiviştii şi , în
general, cei cu antecedente penale nu sînt excluşi de la posibilitatea
acordării liberării condiţionate. In cazul* lor, instanţa va trebui să
examineze cu mai multă atenţie comportarea avută la locul de deţinere,
din care să rezulte că îndreptarea lor este reală şi că nu există pericolul
săvîrşirii unei noi infracţiuni.
Propunerea pentru acordarea liberării condiţionate o face comisia
de propuneri ce funcţionează în fiecare penitenciar, care este alcătuită din
preşedinte şi patru membri (un procuror, comandantul penitenciarului şi
1 3 1
Gr. Gr. Theodoru, op.cit., p.9.
1 3 2
Trib. Suprem, s.p., dec. nr. 170/1985, R.R.D., nr.l, 1986, p.76.
445
alţi membri din personalul penitenciarului). Comisia întocmeşte un proces

verbal prin care se constată că sînt întrunite condiţiile cerute pentru
liberarea condiţionată şi îl înaintează judecătoriei, în a cărei rază se află
penitenciarul, care are competenţa de a judeca şi a dispune asupra liberării
condiţionate. Dacă comisia constată că ce! condamnat nu întruneşte
condiţiile pentru a fi liberat, fixează un termen pentru reexaminarea
situaţiei lui, care nu poate fi mai mare de 1 an, punînd în vedere
condamnatului că se poate adresa direct instanţei, Cînd condamnatul se
adresează direct instanţei, solicitînd liberarea condiţionată, se ataşează
cererii de liberare şi procesul verbal al comisiei de propuneri.
C. Efectele liberării condiţionate
491. 1. Efectele imediate. Efectul imediat al măsurii este punerea

în libertate a celui condamnat, care este provizorie şi condiţionată, în
sensul că este dată pe un anumit termen, pînă îa îndeplinirea duratei
pronunţată de instanţă, iar menţinerea ei este condiţionată de obligaţia din
partea celui liberat de a np săvîrşi o nouă infracţiune, în tot acest interval
de timp. Pedeapsa nu se consideră stinsă îa data liberării, ci îşi continuă
cursul pînă la expirarea intervalului ce a mai rămas dm durata ei. în cazul
săvîrşirii unei noi infracţiuni şi a revocării liberării, condamnatul va fi
obligat Ia executarea restului de pedeapsă, fără a se deduce partea
petrecută în stare de libertate. Continuîndu-se pedeapsa principală. îşi
continuă cursul şi pedepsele accesorii care decurg din pedeapsa
principală.
492, 2, Efectele definitive. Se produc la expirarea intervalului de

timp ce a mai rărnas de executat, dacă se îndeplineşte condiţia de a nu se
săvîrşi o nouă infracţiune; starea de liberare condiţionată se transformă în
liberare definitiva (art.61).
-- Dm acest moment începe executarea pedepsei complementare în
cazul pronunţării sale.
•-- Tot din acest moment începe să curgă termenul de reabilitare.
- De asemenea începe executarea unor măsuri de siguranţă (dacă
s-au pronunţat) care succed executării pedepsei închisorii, cum sînt
interzicerea de a se afla în anumite localităţi (art. 116), interzicerea unei
funcţii sau profesii (art. 115) etc.
446
493. Consecinţele săvîrşirii unei noi infracţiuni în timpul

liberării. Revocarea liberării condiţionate. Dacă în perioada liberării
condamnatul comite din nou o infracţiune, instanţa, apreciind gravitatea
sa, poate dispune fie menţinerea liberării, fie revocarea ei.
Revocarea este de două feluri: facultativă şi obligatorie. Este
facultativă în cazul infracţiunilor de gravitate, în general redusă, situaţie
în care instanţa poate menţine în continuare liberarea condiţionată, fără a
o revoca. Menţinerea liberării condiţionate nu ridică nici o problemă cînd
pentru a doua infracţiune s-a pronunţat pedeapsa amenzii sau pedeapsa
închisorii pentru care s-a aplicat graţierea, ori asupra pedepsei închisorii
s-a dispus suspendarea condiţionată a executării ei, în una din cele două
forme, ori s-a aplicat instituţia executării pedepsei la locul de muncă. De
asemenea, menţinerea liberării este compatibilă cu aplicarea pedepsei
închisorii pentru a doua infracţiune, executabilă în regim de detenţie, dar
infracţiunea este judecată cu puţin timp înainte de îndeplinirea duratei
primei pedepse. Revocarea este obligatorie aşa cum prevede art.61 alin.2,
cînd fapta săvîrşită este o infracţiune contra siguranţei naţionale, o
infracţiune de omor, o infracţiune intenţionată care a avut ca urmare
moartea unei persoane sau o infracţiune contra păcii şi omenirii ori o
infracţiune prin care s-au produs consecinţe deosebit de grave. Prin
revocare, se va contopi pedeapsa stabilită pentru infracţiunea săvîrşită
ulterior, cu restul ce a mai rămas de executat din pedeapsa anterioară,
putîndu-se aplica un spor de pînă la 5 ani la pedeapsa cea mai mare. Prin
aplicarea sporului nu se poate depăşi totalul pedepselor supuse
contopirii 133 , sub acest aspect fiind aplicabile prevederile art.34 alin.3
C.pen. Rostui de pedeapsă ce a mai rămas de executat se calculează,
scăzîndu-se din pedeapsa pronunţată de instanţă ceea ce efectiv s-a
executat, fără a se ţine seama de cîtimea de pedeapsă considerată ca
executată pe baza muncii prestate care se adaugă la perioada executată
numai în vederea acordării liberării condiţionate.
Forma de pluralitate infracţională care se realizează este a
recidivei postcondamnatorii, dacă sînt întrunite condiţiile prevăzute în
art.37 C.pen., cu tratamentul sancţionator prevăzut în art.61 C.pen,' 34 , sau
a pluralităţii intermediare cu acelaşi tratament. Revocarea liberării
1 3 3
Trib. Suprem, s.p., dec, nr.234/1985, C.D., 1985, p.258.
134 L. Biro» Starea de recidivă în cazul infracţiunilor sâvîrşite în timpul liberării
condiţionate, R.R.D., nr.2, 1971, p.99.
447
condiţionate nu se mai aplică, dacă mai înainte de împlinirea duratei

pedepsei, infracţiunea pentru care s-a pronunţat condamnarea - din a cărei
executare infractorul fusese liberat'condiţionat - a fost amnistiată.
în cazul liberării condiţionate dispuse pentru pedeapsa detenţiunii
pe viaţă obligaţia de a nu săvîrşi o nouă infracţiune este legată de un
interval de 10 ani după data liberării. Dacă în acest interval de timp cel
liberat nu săvîrşeşte o nouă infracţiune la expirarea lui pedeapsa se
consideră a fi executată. Dacă în perioada menţionată va comite o nouă
infracţiune devin aplicabile dispoziţiile art.61 C.pen.
448
TITLUL VI
ÎNLĂTURAREA RĂSPUNDERII PENALE,

A EXECUTĂRII PEDEPSEI ŞI A
CONSECINŢELOR CONDAMNĂRII
CAPITOLUL I
CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA PENALĂ
SECŢIUNEA I
Caracterizare generală
§ 1. Preliminarii
494, Noţiune; categorii. Cauzele care înlătură răspunderea penală

sînt instituţii ale dreptului penal care au ca efect înlăturarea răspunderii
penale, deşi există temeiul acesteia şi anume infracţiunea. Ele sînt
prevăzute expres de lege, în partea generală, în titlul VII, în dispoziţiile
căruia s-au cuprins: amnistia, prescripţia, lipsa sau retragerea plîngerii
prealabile şi împăcarea părţilor. în afară de aceste cauze în Codul penal au
mai fost consacrate şi alte cauze generale, care înlătură răspunderea
penală, denumite cauze de nepedepsire, ca desistarea şi împiedicarea
procedurii rezultatului (art.22), împiedicarea producerii rezultatului de
către participant (art.30), sau cauze speciale, ca denunţarea de către un
participant a infracţiunii (art.172, alin. 1), denunţarea faptei de către
mituitor (art.255 alin.3), retragerea mărturiei mincinoase (art.260 alin.2)
etc. Cauzele care se examinează au fost impuse legiutorului de anumite
449
considerente ale politicii penale, în vederea asigurării, în condiţii mai

bune, a prevenirii şi combaterii infracţionalităţii. Cauzele care înlătură
răspunderea penală se deosebesc de cele care exclud caracterul penal al
faptei, întrucît, în situaţia dintîi, infracţiunea se realizează în toate
trăsăturile sale esenţiale generînd răspunderea penală, care se înlătură prin
incidenţa lor, în timp ce, în situaţia celorlalte, infracţiunea nu se
realizează prin lipsa unei trăsături esenţiale, de regulă a vinovăţiei şi, pe
cale de consecinţă, se exclude ab initio răspunderea penală, prin
inexistenţa temeiului ei. Unele cauze (prescripţia, lipsa şi retragerea
plîngerii prealabile, împăcarea părţilor) funcţionează pe baza
reglementărilor din Codul penal, iar altele (amnistia), în temeiul actelor
de clemenţă adoptate de autoritatea legiutoare (Parlament). Cauzele
enunţate pot interveni. după săvîrşirea infracţiunii, dar înainte de a se fi
pronunţat o condamnare definitivă (amnistia, prescripţia răspunderii
penale, împăcarea părţilor), ori după condamnare, însă înainte de
executarea pedepsei sau în timpul executării acesteia (amnistia,
prescripţia executării), sau după executarea pedepsei (amnistia). Unele
cauze au efecte mai întinse (amnistia), altele, efecte mai restrînse
(prescripţia răspunderii penale, care nu produce efecte asupra pedepselor
complimentare)1.
SECŢIUNEA a Ii-a
Amnistia
§ 1. Noţiune; obiect; efecte
495. Noţiune; natură juridică. Amnistia este un act de clemenţă

care se acordă prin lege de către Parlament (art.72, pct.3 lit.g, din
Constituţie), prin care se înlătură răspunderea penală sau consecinţele
condamnării, pentru infracţiunile ce se încadrează în dispoziţiile sale,
săvîrşite înainte de apariţia sa. Amnistia se acordă prin lege organică,
deoarece prin ea se înlătură răspunderea pentru unele infracţiuni
prevăzute de legislaţia penală în vigoare, restrîngînd, astfel, sfera de
1
I. Oancea, Explicaţii teoretice ..., Vol.II, 1970, op.cit., p.331.
450
.
TITLUL VI; înlăturarea răspunderii penale, a executării pedepsei şi a consecinţelor condamnării
incidenţă a acesteia. Prin amnistie nu se înlătură ilicitul penal, ci faptele

continuă să fie prevăzute în lege, urmînd a se sancţiona dacă ele nu cad
sub incidenţa actului de clemenţă. Ca natură juridică, amnistia este o
cauză legală care înlătură răspunderea penală şi consecinţele condamnării.
496. Obiectul amnistiei. Cum rezultă din dispoziţiile art.119

C.pen., sediul legal al amnistiei, şi din actele de clemenţă apărute,
amnistia operează, de regulă, asupra faptelor "in rem", înlăturînd
răspunderea penală generată de acestea, şi nu asupra persoanei
făptuitorului (in personam), ca graţierea. Aşa fiind în cazul participaţiei,
profită tuturor celor ce au cooperat la săvîrşirea faptei care formează
obiectul amnistiei, spre deosebire de graţiere, care, înlăturînd executarea
pedepsei, în totul sau în parte, se referă la persoana căreia i s-a aplicat
pedeapsa, operînd deci, asupra acesteia. în cazuri deosebite, amnistia
poate avea Jn vedere chiar persoana infractorului2, aşa cum au fost unele
legi care au amnistiat, de exemplu, infracţiunile săvîrşite de minori şi de
tineri în vîrstă de 18—21 de ani. Sfera infracţiunilor care beneficiază de
amnistie este determinată, în general, prin stabilirea unei limite maxime
de pedeapsă în care trebuie să se încadreze maximul special al faptelor
săvîrşite3, sau prin enumerarea categoriilor de infracţiuni care profită de
actul de clemenţă, ori prin identificarea lor în baza obiectului juridic
(infracţiuni silvice), a formei de vinovăţie (infracţiuni de culpă) sau a
altor criterii ce permit delimitarea sferei de acţiune. întrucît amnistia se
aplică faptei, se are în vedere forma consumată a acesteia, precum şi
formele sale atipice, incriminate de lege (tentativa, actele de pregătire).
Pentru ca infracţiunile să beneficieze de actul de amnistie, trebuie să se
săvîrşească înainte de apariţia sa, fără să intereseze dacă au fost sau nu
descoperite, sau dacă au fost ori nu supuse judecăţii. Infracţiunile
săvîrşite în ziua apariţiei legii de amnistie sau ulterior acestei date nu
beneficiază de actul de clemenţă4. In cazul acţiunilor a căror activitate se
prelungeşte în timp (infracţiuni continui, continuate), momentul epuizării,
- în art.l s-a prevăzut că: "Se amnistiază toate persoanele care au fost
condamnate şi au executat pedeapsa ..."
3 Se amnistiază infracţiunile pentru care Codul penal sau legile speciale prevăd o
pedeapsă privativă de libertate de pînă la 3 ani ... (Decretul lege nr. 3/1990 pentru
amnistierea unor infracţiuni şi graţierea unor pedepse).
^ î. Oancea, Explicaţii teoretice ..., voi. II, oo.cit., p.343.
451
care marchează data lor de săvîrşire, trebuie să aibă loc înainte de apariţia
actului de amnistie.
497. Felurile amnistiei; caracterizare, Literatura distinge

următoarele feluri de amnistie 5 :
a) Amnistie generală, cînd actul de clemenţă se referă la orice
infracţiune, fără să intereseze gravitatea sa, şi specială cînd se referă la un
grup mai restrîns de infracţiuni, care pot fi identificate pe baza diferitelor
criterii (limita de pedeapsă în care trebuie să se încadreze faptele, obiectul
juridic al infracţiunilor etc);
b) Necondiţionată (pură şi simplă), cînd legea nu impune
realizarea vreunei condiţii pentru aplicarea ei, şi condiţionată, cînd
incidenţa sa are ioc numai dacă sînt îndeplinite anumite condiţii. Amnistia
are, în general, un caracter condiţionat, în sensul că pe lîngă condiţiile
privitoare ia faptele ce beneficiază de amnistie, care restrînge cîmpul său
de aplicare, mai poate impune condiţii privitoare ia lipsa antecedentelor
penale ale făptuitorului (acesta să nu fie recidivist), la stabilirea unui
anumit cuantum al prejudiciului cauzat prin faptele săvîrşite, la acoperirea
lui, ia executarea pedepsei' sau la împrejurarea ca făptuitorul să nu se fi
sustras de la executarea acesteia, ori se impun alte condiţii în funcţie de
obiectivul urmărit prin actul de clemenţă;' i
c) Se mai face distincţia între amnistia intervenită înainte de
condamnarea definitivă (sau proprie), ori după condamnarea definitivă a
infractorului (sau improprie). Aministia înainte de condamnare
(antecondamnatorie) poate interveni înainte de a se începe urmărirea, în
timpul urmăririi sau a judecăţii; cea după condamnare (postcon-
damnatorie) intervine după pronunţarea condamnării definitive.
Intervenţia amnistiei în momentele semnalate prezintă interes în ce
priveşte urmărirea efectelor sale.
în cazul concursului de infracţiuni, beneficiul amnistiei se
urmăreşte în raport cu fiecare infracţiune în parte, întrucît, în sistema! de
sancţionare a concursului, infracţiunile rămîn în individualitatea lor bine
determinată.
Amnistia are un caracter obligatoriu, în sensul că organele
judiciare aplică dispoziţiile actului de clemenţă din oficiu, fără a se putea
refuza beneficiul ei. Dacă fâptuitorai se consideră nevinovat, poate cere
5
Ibidem, p.338; C. Bulai, op.cit., voi. II, p.182; C. Mitrache, op.dt., p .264,
265.
452
TITLUL. VI; înlăturarea răspunderii penale, a executării pedepsei şi a consecinţelor condamnării
continuare procesului penal, pentru a-şi dovedi nevinovăţia; dacă aceasta

nu poate fi dovedită, organele de urmărire sau instanţa de judecată dau
efect legii de amnistie.
498, Efectele amnistiei. Aşa cum rezultă din art.l 19 C.pen.,

efectele amnistiei se urmăresc după cum aceasta intervine înainte sau
după condamnarea definitivă pronunţată de instanţă. Dacă amnistia
intervine înainte de condamnare, înlătură răspunderea penală, constituind
o cauză de împiedicare a începerii urmăririi penale, dacă nu au fost
sesizate organele de urmărire, ori de încetare a urmăririi, dacă a intervenit
în timpul acesteia şi o cauză de încetare a procesului penal, dacă a
intervenit în cursul judecăţii 6 . Dacă intervine după condamnare, înlătură
executarea pedepsei principale şi complimentare, precum şi celelalte
consecinţe ale condamnării. Amenda încasată anterior amnistiei nu se
restituie. Amnistia înlătură şi toate consecinţele ce decurg din
condamnare, astfel că persoana, dacă va săvîrşi din nou o infracţiune, nu
va fi în stare de recidivă sau va putea beneficia de suspendarea executării
pedepsei dacă aceasta a fost mai mare de 6 luni sau 1 an (în funcţie de
forma suspendării). De asemenea face să înceteze toate decăderile şi
interdicţiile care decurg din condamnare, prevăzute în legile speciale, în
afară de cazul cînd prin acestea se dispune altfel (de exemplu, Legea nr.
22/1969, privind angajarea gestionarilor, prevede, în art.8 alin.4, că
persoana asupra căreia a operat amnistia nu poate fi gestionar timp de 2
ani de la aplicarea sa). în cazierul judiciar se face menţiune despre
condamnările cu privire la care a intervenit amnistia, urmînd a se scoate
din evidenţă după trecerea a 2 ani de la data actului de clemenţă (Legea
nr, 7/1972, privind cazierul judiciar, art.8 lit.c), în afară de cazul cînd prin
legea de amnistie se prevede altfel.
Amnistia nu produce efecte asupra măsurilor de siguranţă, întrucît
luarea lor are ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi prevenirea
săvîrşirii de noi infracţiuni.
De asemenea, nu produce, de regulă, efecte asupra măsurilor
educative deoarece acestea au ca scop educarea făptuitorilor, completarea
procesului instractiv-educativ şi remserţia deplină în viaţa socială.
Amnistia nu produce efecte asupra drepturilor persoanei vătămate
(art.l 19 alin.3 Cpen.). Prin amnistie se înlătură numai răspunderea penală
V. Rămureanu, Codul penal comentai,.., Partea generala, op.cit., p.613.

453
şi consecinţele condamnării nu şi răspunderea civilă pentru pagubele

provocate persoanei vătămate prin săvîrşirea infracţiunii.
Aplicarea amnistei cînd intervine după rămînerea definitivă a
hotărîrii de condamnare se face de către un judecător de la instanţa de
executare, iar dacă cel condamnat se află în executarea pedepsei, de către
un judecător de la instanţa corespunzătoare în a cărei rază teritorială se
află locul de deţinere (sau unitatea unde se execută pedeapsa la locul de
muncă).
SECŢIUNEA a IH-a
Prescripţia
499. Noţiune; justificarea prevederii în lege; natura juridică.

Scopul legii penale şi ai pedepsei se realizează numai prin intervenţia
imediată a constrîngerii penale, cînd aceasta are loc la o dată cît mai
apropiată de săvîrşirea infracţiunii, moment în care sînt prezente
consecinţele faptei penale în conştiinţa colectivităţii, iar urmele acesteia
şi probele care pot fi administrate sînt nealterate de trecerea timpului,
aspecte ce au o importanţă deosebită în înfăptuirea în condiţii optime a
actului de justiţie. De aceea, legiuitorul a considerat că tragerea la
răspundere penală a infractorului sau executarea pedepsei de către cel
condamnat, după trecerea unui interval îndelungat de timp de la săvîrşirea
infracţiunii sau de la pronunţarea hotărîrii definitive de condamnare, nu
mai are aceeaşi eficienţă ca în cazul aplicării imediate a legii penale, nici
din punctul de vedere al persoanei făptuitorului, nici al asigurării
sentimentului de siguranţă al opiniei publice, ceea ce a dus la instituirea
prescripţiei în legea penală, ca o cauză de înlăturare a răspunderii penale
şi a executării pedepsei7.
Instituţia prescripţiei este prevăzută în art,!2i-130 C.pen. şi constă
în înlăturarea răspunderii penale sau a executării pedepsei, după trecerea
unui anumit interval de timp, prevăzut de lege, de la săvîrşirea infracţiunii
7
C. Bulai, op.cit., vol.H, p.185; C. Mitrache, op.cit., p.267, 268.
454
sau pronunţarea hotărîrii definitive de condamnare. Prescripţia nu înlătură

caracterul penal al faptei, nici starea de antecedenţă penală în cazul în
care s-a pronunţat o hotărîre definitivă. Instituţia operează din oficiu, de
plin drept, din momentul îndeplinirii termenului prevăzut de lege.
Prescripţia produce efecte asupra tuturor infracţiunilor, cu excepţia
acelora contra păcii şi omenirii, care sînt imprescriptibile. După cum se
referă la răspunderea penală sau la executarea pedepsei, prescripţia este
de două feluri: prescripţia răspunderii penale şi prescripţia executării
pedepsei, cu efecte juridice particularizate, ambele feluri avînd însă efecte
extinctive, fie a răspunderii penale, fie a consecinţelor condamnării, ceea
ce conferă caracter unitar acestei instituţii.
§ 2. Prescripţia răspunderii penale
500. Noţiune. Prescripţia răspunderii penale constă în înlăturarea

răspunderii penale prin stingerea dreptului statului de a pedepsi şi a
obligaţiei infractorului de a suporta consecinţele faptei sale, după trecerea
unui anumit interval de timp prevăzut de lege, de la data săvîrşirii
mfracţiunii, indiferent dacă fapta a fost sau nu descoperită, ori infractorul
identificat. Acest fel de prescripţie apare ca o renunţare anticipată din
partea statului la acţiunea penală, care nu este supusă altei condiţii decît
aceleia privitoare la trecerea unui interval de timp de la săvîrşirea
8
infracţiunii .
501. Termenele de prescripţie a răspunderii penale. Legea

prevede diferite termene de prescripţie a răspunderii penale, a căror durată
este determinată de gravitatea infracţiunii săvîrşite, care se reflectă în
natura pedepsei şi limitele acesteia prevăzute în normele de incriminare
(în funcţie de forma tip - de bază -, sau calificată). în art. 122 C.pen.
se prevăd următoarele termene:
- 15 ani, în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa
detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani (de
exemplu, infracţiunea de omor deosebit de grav, art. 176 C.pen.).
închisorii mai mare de 10 ani, fără a depăşi 15 ani.
8
I. Oancea, Explicaţii teoretice..., op.cit., voi.II, p.358.
455

închisorii mai mare de 5 ani, fără a depăşi 10 ani,
închisorii mai mare de 1 an, fără a depăşi 5 ani.
închisorii ce nu depăşeşte 1 an sau amendă.
Termenele de prescripţie se determină avîndu-se în vedere
pedeapsa prevăzută de lege şi nu aceea aplicată de instanţă, în funcţie de
limita maximului special. în cazul pedepselor alternative (închisoare sau
amendă), durata termenului de prescripţie se stabileşte potrivit pedepsei
celei mai grave, în funcţie de maximul său special.
Termenele de prescripţie prevăzute de lege încep să curgă de la
data săvîrşirîi infracţiunii (art.122 alin.2), adică de la comiterea acţiunii şi
producerii rezultatului acesteia intrînd în cadrul termenului şi ziua
săvîrşirîi faptei. In cazul infracţiunilor continui, termenul curge de la data
încetării acţiunii, a epuizării acesteia, care marchează data de săvîrşire a
faptei, iar în cazul celei continuate, de, la data ultimei acţiuni sau
inacţiuni, ca şi în cazul infracţiunilor de obicei. In situaţia participaţiei,
avînd în vedere concepţia unităţii de faptă în această materie, prescripţia
curge pentru toţi participanţii de la data săvîrşirii acţiunii de către autor,
indiferent de data prestării contribuţiei de către ceilalţi participanţi
(instigator, complice), care poate fi anterioară săvîrşirii faptei.
Termenele de prescripţie a răspunderii penale în cazul
infracţiunilor săvîrşite de minori se reduc la jumătate. Calcularea acestora
se face tot în raport de pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunile
săvîrşite.
502. întreruperea cursului prescripţiei (art.123 C.pen.). Cursul

termenului de prescripţie se întrerupe dacă pe parcursul său se
îndeplineşte vreun act procedural care, potrivit legii (C.pr.pen.) trebuie
comunicat învinuitului sau inculpatului. Prin acte procredurale se înţeleg
atât actele de urmărire penală, cât şi cele de judecată, îndeplinite pînă la
pronunţarea hotărîrîi definitive, care trebuie comunicate făptuitorului,
cum sînt punerea în mişcare a acţiunii penale, arestarea preventivă,
efectuarea percheziţiei, prezentarea materialului de urmărire penală,
citarea inculpatului, ascultarea (interogatoriul) inculpatului, comunicarea 1
dispozitivului hotărîrii judecătoreşti şi altele. Prin întreruperea cursului
prescripţiei, se pierde beneficiul timpului scurs pînă la efectuarea actului
456
TITLUL VI; înlăturarea răspunderii penale, a executării pedepsei si a consecinţelor condamnării
procedural, moment de la care începe să curgă un nou termen de

prescripţie. în cazul pârtie ipaţiei, întreruperea prescripţiei produce efecte
faţă de toţi participanţii, chiar dacă actul întreruperii s-a efectuat numai
faţa de unul dintre ei, deoarece prescripţia constituie o cauză de înlăturare
a răspunderii penale ce priveşte fapta, producînd, deci, efecte in reni
(art. 123 alin.3).
502*. Prescripţia specială. Prescripţia răspunderii penale

operează, totuşi, oricîte întreruperi ar surveni, dacă termenul de
prescripţie a fost depăşit cu jumătate din durata prevăzută de lege (de
exemplu, dacă în raport de pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta
săvîrşită, termenul de prescripţie este de 5 ani, prescripţia operează după
trecerea unui termen de 7 ani şi 6 luni). O asemenea reglementare a fost
necesară (art. 124 C.pen.) deoarece pot interveni mai multe întreruperi, în
funcţie de actele procesuale efectuate, ceea ce ar avea drept consecinţă,
datorită curgerii unui nou termen de prescripţie, ca termenul de
prescripţie să nu se mai îndeplinească şi prescripţia să nu mai opereze.
Durata termenului astfel prelungit se apreciază de la data săvîrşirii
infracţiunii şi nu a ultimei întreruperi care a avut Ioc.
503. Suspendarea prescripţiei răspunderii penale. Cursul

termenului de prescripţie a răspunderii penale poate fi suspendat în două
situaţii:
a) cînd o dispoziţie legală împiedică punerea în mişcare a acţiunii
penale sau continuarea procesului penal, cum sînt dispoziţiile cuprinse în
art.239 şi 303 C.pr.pen., care prevăd suspendarea urmăririi şi judecăţii pe
timpul cît învinuitul sau inculpatul suferă de o boală gravă, care îl
împiedică să ia parte la procesul penal;
b) cînd o împrejurare neprevăzută ori de neînlăturat împiedică
punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal
Prescripţia răspunderii penale se suspendă în această situaţie, datorită
intervenirii unor cauze naturale, care constituie un caz de forţă majoră,
cum ar fi cutremur, inundaţie sau stare de război etc, ce fac imposibilă
desfăşurarea procesului penai.
Cauzele care suspendă cursul termenului prescripţiei au ca efect
oprirea cursului prescripţiei, din momentul în care au apărut şi pînă cînd
au încetat. Acest interval de timp nu este luat în considerare la calculul
termenului de prescripţe, uriftînd ca acesta să-şi reia cursul în ziua în care
. 457
a încetat cauza de suspendare. Intervalul anterior suspendării este luat în

considerare la calcularea termenului de prescripţie.
SECŢIUNEA a IV-a
Lipsa plîngerîi prealabile
§ 1. Concept; condiţii; efecte juridice.
504. Preliminarii Tragerea la răspundere penală şi pornirea

procesului penal se efectuează, de regulă, din oficiu, de către organele
competente (principiul oficialităţii procesului penal. în cazul
infracţiunilor de o gravitate redusă sau al acelora care privesc relaţiile
dintre persoane ori viaţa personală a acestora. Codul penal şi alte legi cu
dispoziţii penale prevăd că acţiunea penală nu poate fî pusă în mişcare sau
exercitată decît în cazul în care persoana vătămată şi-a exprimat voinţa de
tragere la răspundere penală a făptuitorului prin introducerea unei plîngeri
prealabile la autorităţile judiciare, plîngerea prealabilă constituind o
condiţie de procedibilitate şi pedepsibiiitate9. Dintre infracţiunile a căror
acţiune penală se pune în mişcare la plîngerea prealabilă a persoanei
vătămate, se pot aminti: lovirea (art.180 C.pen.), vătămarea corporală
(art.181 C.pen.), ameninţarea (art. 193 C.pen.), insulta (art.205 C.pen.),
calomnia (art.206 C.pen.), violul în formă simplă (art.197 C.pen.) şi
altele.
505. Natura juridică. Lipsa piîngerii prealabile este prevăzută de

art. 131 C.pen. şi constituie o cauză care înlătură răspunderea penală, în
cazul infracţiunilor pentru care legea condiţionează punerea în mişcare a
acţiunii penale de introducerea piîngerii de către persoana vătămată. Dacă
această persoană nu introduce plîngerea prealabilă la organele
competente, în termenul prevăzut de lege, tragerea Ia răspundere penală
nu mai poate avea loc. Plîngerea prealabilă este o condiţie de tragere la
răspundere penală, dar şi de pornire a procesului penal; este o instituţie cu
9
Gr. Theodoru, Drept procesual penal Partea specială, Ed. "Cugetarea", îasi,
1998, p. 150.
458
TnLULVŢhJnlaturarea răspunderii penale, a executării pedepsei şi a consecinţelor condamnării
caracter mixt, reglementată atît de dreptul penal, cît şi de dreptul

procesual penal.
506. Condiţiile pîîngerii prealabile.

a) Dreptul de a face plîngere prealabilă aparţine numai persoanei
vătămate, fiind un drept cu caracter personal. Dacă persoana vătămată
este lipsită de capacitatea de exerciţiu sau cu capacitatea de exerciţiu
restrînsă, plîngerea poate fi introdusă de reprezentantul său legal (părinte,
tutore) sau personal, cu încuviinţarea ocrotitorului legal. Acţiunea penală,
în aceste cazuri, poate fi pusă în mişcare şi din oficiu. Dacă prin fapta
săvîrşită s-a adus o vătămare mai multor persoane, este suficient ca
plîngerea prealabilă să fie introdusă numai de una din aceste persoane,
pentru a atrage răspunderea infractorului (aşa-numita indivizibilitate *
activă). Cînd fapta este săvîrşită în participaţie, este suficient ca plîngerea
să fie introdusă numai faţă de unul din participanţi ca să atragă
răspunderea penală a tuturor, întrucît fapta săvîrşită în cooperare
constituie temeiul răspunderii penale a tuturor participanţilor (aşa-numita
indivizibilitate pasivă)' 0 .
b) Plîngerea prealabilă trebuie să îndeplinească anumite condiţii de
formă, cuprinzînd obligatoriu date de identificare a persoanei vătămate
(nume, prenume, domiciliu etc), descrierea faptei, arătarea făptuitorului,
indicarea mijloacelor de probă, adresa părţilor şi a martorilor.
c) Plîngerea prealabilă se adresează următoarelor organe (aşa cum
prevede art.279 C.pr.pen):
1) instanţei de judecată în cazul infracţiunilor prevăzute de Codul
penal în art.180, 184 alin. 1, 193, 205, 206, 210, 213 şi 220 dacă
infractorul este cunoscut. Dacă făptuitorul este necunoscut persoana
vătămată se poate adresa organului de cercetare penală pentru
identificarea lui.
Aceste prevederi - art.279 C.pr.pen. - în urma modificării lor prin
Legea nr.45/1993 se aplică şi în cazul infracţiunilor prevăzute în ari 193,
205, 206 din Codul penal, săvîrşite prin presă sau orice mijloace de
comunicare în masă;
2) organului de cercetare penală sau procurorului în cazul
celorlalte infracţiuni, pentru care legea prevede necesitatea pîîngerii
10
C. Bulai, op.ciL, voi.fi, p 192; Trib Suprem s.p.dec.nr.602/1977, R.R.D.,
nr.l, 1978, p.69; Note, Liviu Jogov; II, G. Antoniu, R.R.D., nr.9, 1983, p.53, 54; C.
Mitrache, op.cit,, p.273.
459
prealabile, altele decît cele arătate la punctul 1 (de exemplu violarea

secretului corespondenţei - art.195, violul necalificat - art.197 alin.l
etc);
3) organului competent să efectueze urmărirea penală în cazul în
care plîngerea este îndreptată împotriva unor persoane care deţin anumite
calităţi oficiale - judecător, procuror, notar public, militar, judecător sau
controlor la Camera de conturi judeţeană sau contra uneia din persoanele
arătate în art.29 C.pr.pen. (senatori, deputaţi, membri ai Guvernului,
judecători la Curtea Constituţională, la Curtea Supremă de justiţie,
membri, judecători, procurori şi controlori financiari ai Curţii de conturi,
preşedintele Consiliului legislativ, etc).
d) Plîngerea prealabilă trebuie introdusă în termen de două luni,
din ziua în care persoana vătămată a cunoscut cine este făptuitorul, fie la
organul competent, fie ia instanţa de judecată. Cînd partea vătămată este
un minor sau incapabil, termenul de două luni curge de la data cînd
persoana îndreptăţită a reclama a ştiut cine este făptuitorul (art.284
C.pr.pen.). ••»•
506^. Efectele lipsei pîîngerii prealabile. Lipsa pîîngerii

prealabile în cazul infracţiunilor pentru care acţiunea penală se pune în
mişcare la plîngerea prealabilă înlătură răspunderea penală aşa cum
prevede art.131 alin.l C.pen .
Dacă fapta a dus la vătămarea mai multor persoane, aceasta atrage
răspunderea penală, chiar dacă plîngerea penală s-a făcut sau se menţine
numai de către una dintre ele.
în caz de participâţie fapta atrage răspunderea penală a tuturor
participanţilor la săvîrşirea ei, chiar dacă plîngerea prealabilă s~a făcut sau
11
se menţine numai cu privire la unul dintre participanţi .
11
C. Mitrache, op.cit., p.272, 273; N. Giurgiu, op.dî., voi.II, p.58-60.
460
TITLUL VI; înlăturarea răspunderii venale, a executării pedepsei si a consecinţelor condamnării
SECŢIUNEA a V-a
Retragerea plîngerii prealabile.
§ 1. Noţiune, condiţii; efecte juridice,.
507. Noţiune; natura juridică. Retragerea piîngerii prealabile

constituie o cauză care înlătură răspunderea penală şi constă într-un act de
voinţă unilateral al persoanei vătămate printr-o infracţiune, pentru care
acţiunea penală se pune în mişcare la plîngerea prealabilă, de a-şi retrage
plîngerea făcută. Sediul legal este în art.131, alin.2 C.pen.
508. Condiţiile retragerii piîngerii prealabile. Pentru ca

retragerea piîngerii prealabile să ducă la înlăturarea răspunderii penale se
cer întrunite următoarele condiţii:
a) Persoana îndreptăţită a retrage plîngerea prealabilă este
persoana vătămată. Dacă persoana vătămată este lipsită de capacitatea de
exerciţiu sau are o capacitate de exerciţiu limitată, retragerea piîngerii
prealabile se va face în aceleaşi condiţii ca şi introducerea sa (se poate
retrage de reprezentantul legal etc).
b) Retragerea piîngerii prealabile trebuie să constituie o
manifestare de voinţă expresă a persoanei vătămate de a renunţa la
plîngerea făcută, Retragerea piîngerii prealabile în această modalitate se
poate face în scris printr-o cerere adresată organelor competente sau
printr-o declaraţie orală neechivocă, consemnată într-un act procedural.
Dar, retragerea piîngerii poate avea loc, aşa cum prevede art.2841
C.pr.pen. şi prin lipsa nejustificată a părţii vătămate de la două termene
consecutive în faţa primei instanţe (manifestare de voinţă tacită) în cazul
infracţiunilor prevăzute în art.279 lit.a alin.2) C.pr.pen. Manifestarea de
voinţă trebuie să fie liberă, neconstrînsâ.
c) în literatura penală şi procesual penală este admis în mod
unanim că retragerea piîngerii prealabile trebuie să fie totală '- să
privească atît latura penală cît şi cea civilă - şi necondiţionată - persoana
vătămată neputînd menţine faţă de inculpat pretenţii de natură civilă ori
neputînd impune alte obligaţii. Pe această poliţie se situează şi practica
461
penală12, considerîndu-se că menţinerea pretenţiilor civile de partea

vătămată denotă o atitudine ce conduce la concluzia că retragerea
plîngerii nu este totală şi necondiţionată şi, ca atare, nu este de natură să
producă efecte juridice în sensul înlăturării răspunderii penale a
inculpatului.
13
Ne permitem să susţinem un punct de vedere diferit de cel
exprimat mai sus, în sensul că retragerea plîngerii prealabile nu poate
afecta decît acţiunea penală, urrnînd ca acţiunea civilă să fie exercitată în
continuare.
Considerăm că retragerea plmgerii prealabile spre deosebire de
împăcarea părţilor nu trebuie să fie totală şi necondiţionată în sensul
concepţiei majoritare. Din analiza comparativă cu instituţia împăcării
părţilor, reiese clar că în legea penală nu există, cu referire la retragerea
plîngerii prealabile, o dispoziţie expresă care să consacre, alături de
înlăturarea răspunderii penale şi înlăturarea răspunderii civile, deci
stingerea acţiunii civile. Cerinţa ca retragerea plîngerii prealabile să fie
totală ar putea să se refere la ipotezele expres prevăzute în art.131 alin. 3
şi 4 C.pen. (cu privire la indivizibilitatea activă/pasivă). Totodată, spre
deosebire de împăcarea .părţilor care presupune lichidarea oricărei
pretenţii - fiind un act literal, exprimînd voinţa comună, înţelegerea
părţilor - retragerea plîngerii prealabile este un act de voinţă unilateral al
persoanei vătămate prin săvirşirea infracţiunii, care nu presupune vreo
înţelegere, vreo renunţare la repararea pagubei. Dacă legiuitorul penal ar
fi înţeles să atribuie şi efectul înlăturării răspunderii civile - cum se '
dispune cu referire la împăcarea părţilor -, ar fi prevăzut expres că, alături
de înlăturarea răspunderii penale se stinge - şi în cazul retragerii plîngerii
prealabile - şi acţiunea civilă. Or, a veni cu o asemenea interpretare şi a o
admite, în tăcerea legii penale, de strictă interpretare, ni se pare a adăuga
îa lege.
Retragerea plmgerii produce efecte irevocabile, în sensul că după
ce retragerea a avut loc, persoana vătămată nu mai poate face o altă
plîngere cu privire îa aceeaşi faptă.
12
T.S., s.p. dec.nr. 5069/1971, C.D., 1971, p.340; C. Apel Cluj-Napoca,
dec.pen.nr. 235/1996, R.D.P. nr.3/1997, p.î39.
*3 M. Michinici, Despre caracterul total şi necondiţionat al retragerii plîngerii
prealabile, în Buletinul Ştiinţific nr.7, Univ. "Mihail Kogălniceanu", Iaşi, 1998, p.147-
153; M. Michinîci, Hotârîrea judecătorească penală şi rolul ei în combaterea şi
prevenirea infracţiunilor, teză de doctorat, Iaşi, 1998
462
I^ VI; înlăturarea răspunderii penale, a executării pedepsei si a consecinţelor conaamnam
în temeiul indivizibilităţii răspunderii penale (active sau pasive)

retragerea plîngerii prealabile devine operantă cmd se realizează din
partea tuturor persoanelor vătămate prin săvîrşirea de infracţiuni sau are
loc faţă de toţi participanţii. O retragere parţială a plîngerii prealabile este
lipsită de eficienţa nu numai faţă de restul participanţilor, dar chiar şi în
14
raport cu cel faţă de care plîngerea a fost retrasă .
Retragerea plîngerii prealabile trebuie să se facă într-un anumit
interval de timp care se situează între momentul depunerii sale şi pînă la
intervenirea hotărîrii definitive de judecată.
508*. Efecteie retragerii plîngerii prealabile. Retragerea

plîngerii prealabile are ca efect înlăturarea răspunderii penale şi a celei
civile în aceeaşi concepţie că retragerea plîngerii prealabile trebuie să fie
totală şi necondiţionată. Chiar dacă se admite unanim că retragerea
plîngerii prealabile exclude obligaţia instanţei de a rezolva pretenţiile
civile ale părţii vătămate, nu este exclusă rezolvarea pretenţiilor civile ale
altor persoane, care s-au constituit parte civilă în baza dispoziţiilor legale
(spre exemplu retragerea plîngerii prealabile nu exclude obligaţia
inculpatului prevăzută de legea specială a ocrotirii sănătăţii, de a achita
unităţii sanitare cheltuielile legate de asistenţa acordată victimei). Cind
acţiunea penală se stinge, procesul penal iniţiat la plîngerea prealabilă se
poate continua în faza de judecată sub aspectul laturii civile, acţiunea
civilă fiind exercitabilă dacă aparţine altor părţi civile cu interese diferite
de ale părţii vătămate
SECŢIUNEA a Vi-a
împăcarea părţilor
§ 1. Noţiune; condiţii; efecte juridice,
Sft9, Noţiune. împăcarea părţilor, prevăzută în ari. 132 C.pen.,

constituie o cauză de înlăturare a răspunderii penale, ce constă în
14
C.S.J., s.p. d.nr. 1889/1995, în Buletinul jurisprudenţei pe anul 1995, p.181-
182. In acelaşi sens, T. mun. Bucureşti, si p., decar. 588/1991, în Culegere de practică
judiciară penală pe anul 1991, p.209.
. ' 463
înţelegerea intervenită între partea vătămată şi infractor, care are ca efect

înlăturarea răspunderii penale şi civile, în cazurile prevăzute de lege.
Reprezintă un act bilateral, caracterizat prin acordul de voinţă a celor
două părţi - partea vătămată şi infractor.
împăcarea părţilor operează, de regulă, în cazul acelor infracţiuni
pentru care acţiunea penală porneşte la plîngerea prealabilă a persoanei
vătămate 15 . Astfel, se prevede împăcarea părţilor în cazul următoarelor
infracţiuni: lovirea sau alte violenţe (art.180), vătămarea simplă (art. 181),
violarea de domiciliu (art. 192), ameninţarea (art. 193), violarea secretului
corespondenţei (art. 195), divulgarea secretului profesional (art. 196),
seducţia (art. 199), insulta (art.205), calomnia (art.206), furtul între soţi
sau rude (art.210), abuzul de încredere (art.213); enumerarea este
exemplificativă.
împăcarea trebuie să fie explicită, adică exprimată clar, între cele
două părţi 16 . Ea are loc după ce a fost introdusă pîîngerea prealabilă.
510. Condiţii.
a) împăcarea intervine între persoana vătămată şi infractor. în
cazul persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu sau avînd o capacitate
restrînsă, deşi acţiunea penală se pune în mişcare şi din oficiu, legea
prevede că împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală, chiar dacă
acţiunea penală porneşte din oficiu. Pentru persoanele lipsite de capacitate
de exerciţiu, împăcarea se face de către reprezentanţii lor legali, iar în
cazul celor cu capacitate de exerciţiu restrînsă, împăcarea se face de către
aceştia cu încuviinţarea persoanelor prevăzute de lege (art. 132 alin.3).
b) împăcarea părţilor reprezintă un act bilateral ce intervine între
două părţi pentru a stinge acţiunea penală şi civilă, care trebuie exprimat
printr-o declaraţie de voinţă clară, neechivocă a. celor două părţi,
împăcarea părţilor poate avea loc numai cu privire la infracţiunile pentru
care acţiunea penală se pune în mişcare la plîngerea prealabilă a persoanei
vătămate (cu unele excepţii, de exemplu în cazul infracţiunii de seducţie,
art. 199 C.pen. şi în cazurile în care persoana vătămată este lipsită de
capacitatea de exerciţiu ori are capacitate de exerciţiu restrînsă unde
acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, art. 132 aim.3 C.pen.,
** Se poate prevedea şi pentru uuele cazuri cîhd acţiunea penală nu se pune în

mişcare, Ia plîngerea prealabilă a persoanei vătămate, cum este infracţiunea, de seducţie
(art. 199 C.pen.).
16
I. Oancea, Explicaţii teoretice..., voi.II, op.cit., p.394.
464
operează împăcarea părţilor). Acordul de voinţă trebuie să fie neviciat, să

nu fi fost dat sub influenţa violenţei, a dorului sau erorii.
c) împăcarea este personală în sensul că produce efecte numai faţă
de persoana sau persoanele cu care partea vătămată s-a împăcat; produce
efecete in personam spre deosebire de Sipsa plîngerii prealabile care
produce efecte in rem. Deci, în cazul participaţiei nu operează asupra
tuturor participanţilor, ci numai asupra aceluia sau acelora cu care partea
17
vătămată s-a împăcat . Faţă de ceilalţi participanţi procesul penal
continuă.
împăcarea fiind personală nu poate fi realizată prm mandat special
şi nu poate avea loc decît în faţa instanţei de judecată.
Dacă victima infracţiunii este o persoană lipsită de capacitate de
exerciţiu, împăcarea se realizează între reprezentantul legal ai. părţii
vătămate şi infractor. In cazul în care persoana vătămată are capacitate de
exerciţiu restrînsă împăcarea se realizează între aceasta şi infractor cu
încuviinţarea reprezentantului său legal care asistă la împăcare.
d) împăcarea părţilor trebuie să fie totală. Această condiţie decurge
din finalitatea instituţiei şi presupune stingerea conflictului atît sub
aspectul laturii penale cît şi a celei civile 18 . în cazul participaţiei nu are în
vedere împăcarea cu toţi participanţii, dar odată intervenită faţă de unul
sau unii dintre ei trebuie să fie totală sub aspectul răspunderii penale şi
civile.
e) împăcarea părţilor trebuie să fie necondiţionată. Pentru a duce la
înlăturarea răspunderii penale împăcarea nu trebuie să fie condiţionată în
faţa organului judiciar. Dacă se impune repararea prejudiciului cauzat
prin fapta penală, instanţa poate acorda un termen pentru acoperirea lui,
ca apoi împăcarea intervenită între părţi să nu mai depindă de îndeplinirea
de către infractor a unei obligaţii ulterioare.
f) împăcarea părţilor trebuie să fie definitivă, adică să nu mai
existe o cale de revenire asupra ei.
împăcarea presupune acordul liber de a stinge conflictul ivit între
părţi; dacă acest acord a fost viciat prin doi sau violenţă dovedită asupra
împăcării se poate reveni 19 .
17
Trib. Suprem, s.p.dec.nr. 1248/1978, C D . , 1978, p.372.
18
Trib. Suprem, s.p.dec.nr.883/1981, R.R.D., nr.l, 1982, p.65.
î9
C. Mitrache, op.cit,, p.277; N.Giurgiu, op.cit., voi.II, p.71.
465
g) împăcarea părţilor poate interveni oricînd dar nu mai tîrziu de a

se pronunţa hotărîrea definitivă de condamnare (în cursul desfăşurării
urmăririi penale, a judecăţii în primă instanţă, în apel sau recurs); poate
deci interveni între momentul declanşării acţiunii penale şi momentul
intrării hotărîrii de condamnare în puterea lucrului judecat.
510*. Efectele juridice ale împăcării părţilor.
a) împăcarea părţilor, aşa cum prevede art.132 ai.l C.pen., în

cazurile prevăzute de lege, înlătură răspunderea penală şi stinge şi
acţiunea civilă. împăcarea părţilor are efecte cu caracter strict personal,
operează deci in personam (între partea vătămată şi acei participanţi la
săvîrşirea infracţiunii care au înţeles să se împace).
b) împăcarea părţilor în cazurile prevăzute de lege înlătură
răspunderea penală şi stinge acţiunea civilă (derivă din caracterul său total
şi necondiţionat).
c) împăcarea părţilor, care îndeplineşte toate condiţiile de
validitate, fiind personală, necondiţionată şi totală şi care are ca efect
înlăturarea răspunderii penale şi stingerea acţiunii civile, este irevocabilă
în sensul inadmisibilităţii pentru oricare din părţile care s-au împăcat, în
mod valabil, de a mai putea apela la vreo cale de reluare în procesul penal
a conflictului care s-a stins prin împăcare 20 .
20
466
. TITLUL VI; înlăturarea răsounderii penale, a executării pedepsei şi a consecinţelor condamnării
CAPITOLUL II
CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ EXECUTAREA PEDEPSELOR
SECŢIUNEA I
Executarea pedepsei închisorii
§ 1, Regimul de executare a pedepsei închisorii
511. Tratamentul penitenciar, Referinţe istorice şi de drept

comparat. Pedepsele privative de libertate pot fi diferenţiate prin durata
lor şi prin tratamentul aplicat în perioada executării. în privinţa
tratamentului se pun mai multe probleme, şi anume: la ce regim trebuie
supuşi condamnaţii, adică problema regimului penitenciar; cum trebuie
organizate stabilimentele în care se execută pedeapsa, deci problema
organizării penitenciare; cum trebuie să fie viaţa şi disciplina din cadrul
penitenciarului, deci problema tehnicii penitenciare21.
S-au conturat mai multe sisteme penitenciare.
1. Sistemele extremiste. In cadrul acestora se include sistemul
ţinerii în comun şi sistemul celular absolut.
a) Sistemul ţinerii în comun. Acest sistem constă în ţinerea în
comun a condamnaţilor, ziua şi noaptea, în locurile de muncă şi odihnă,
sistem puţin costisitor, considerat convenabil din punct de vedere
economic. El a fost supus unor serioase critici, întrucît în loc să ducă la
redresarea morală a condamnaţilor, datorită traiului în comun, a
contactului infractorilor mai puţin periculoşi cu cei de o periculozitate
crescută, se poate ajunge la corupţia celor dintâi şi deci la consecinţe
negative în plănui funcţiei de reeducare a pedepsei. Literatura mai veche a
denumit aceste penitenciare "pepiniere de criminali", "şcoli ale crimei"
întracîţ deseori condamnaţii se asociau în vederea săvîrşirii unor

467
infracţiuni, în momentul eliberării lor. Ştiinţa penală modernă a

dezaprobat acest sistem. Ţinerea în comun poate să constituie, însă, o
etapă în procesul de executare a pedepsei în cadru! sistemului penitenciar
progresiv.
b) Sistemul celular absolut denumit şi sistemul filadelfian sau
pensilvanian. Acest sistera constă în izolarea zi şi noapte a condamnaţilor
în celulă individuală. Sistemul celular şi-a găsit expresia tipică la sfîrşitul
secolului al XVIII-lea în America, în statui Pensylvania, în celebra
închisoare din Philadelphia, de unde denumirea de sistem fiîadelfian sau
pensilvanian. Acest sistem a mai fost denumit şi sistemul belgian pentru
că a fost practicat în Belgia, în epoca modernă. Sistemul celular prezintă
avantajul că izolarea condamnatului duce la meditaţie şi căinţă, la evitarea
contaminării cu alţi condamnaţi şi a corupţiei, duce la intimidare datorită
izolării care creează o puternică suferinţă. Dar, pe de altă parte, sistemul
celular prezintă şi serioase inconveniente, în sensul că, în loc de a se
ajung la reeducarea condamnaţilor, aceştia datorită izolării şi a frustrării
înclină spre revoltă şi exacerbare a stărilor negative, ducînd la înrăirea
lor. Sistemul s-a dovedit dăunător pentru starea fizică şi morală a
deţinuţilor, izolarea putînd duce, adeseori, la sinucidere, la maladii şi
dezechilibre psihice, ia degradare şi nu la refacere morală. închisorile
celulare, din punct de vedere economic, sînt mai costisitoare decît cele în
comun, iar organizarea muncii este mai puţin productivă.
512. Sisteme mixte. în cadrul lor se includ sistemul auburnian şi

irlandez sau progresiv.
a) Sistemul aubumian este denumit în acest fel deoarece a fost
organizat în închisoarea din Auburn, statul New York în anul 1816.
Potrivit acestui sistem deţinuţii sînt izolaţi noaptea în celule individuale,
iar ziua sînt ţinuţi la muncă in comun, sub regimul tăcerii absolute. De
aceea s-a numit "sistemul izolării materiale în timpul nopţii" şi "al
izolării morale în timpul zilei".
b) Sistemul irlandez sau progresiv a fost introdus în Anglia, mai
îiitîi în insula Norfolk (1880) şi apoi aplicat pe scară largă în Irlanda de
Walter Crofton. Se numeşte sistem progresiv întrucît executarea pedepsei
privative de libertate parcurge mai multe etape, în mod progresiv, în
funcţie de realizarea procesului de îndreptare a condamnatului, începînd
cu izolarea celulară ziua şi noaptea şi terminînd cu libertatea completă.
Sistemul debutează cu o fază de izolare totală zi şi noapte, după care se
468
TULUL VI; înlăturarearăspunderii penale, a executării pedepsei si a consecinţelor condamnării
trece la o fază mixtă de izolare în timpul nopţii şi ţinere în comun în

timpul zilei (sistemul auburnian). Dacă cel condamnat a avut o bună
conduită este trecut în colonie penitenciară şi apoi este liberat condiţionat,
înainte de executarea integrală a pedepsei, după care urmează eliberarea
definitivă. Primele trei faze sînt intrapenitenciare, iar ultima este
extrapenitenciară, complimentară regimului de executare a pedepsei22,
513. Declinul sistemelor clasice. Gîndirea contemporană

consideră că aceste sisteme s-au perimat şi că ştiinţa penitenciară trebuie
să prefigureze noi sisteme penitenciare care să evite neajunsurile
sistemelor menţionate mai sus, să fie mai eficace în reeducarea
condamnaţilor şi reinserţia lor în societate. în sistemele penitenciare nou
concepute deţinuţii sînt menţinuţi în închisori în regim privativ de
libertate, de regulă izolaţi în celule în timpul nopţii, dar în timpul zilei
viaţa este organizată, sub aspectul muncii şi a celorlalte activităţi, cît mai
aproape de viaţa persoanelor în stare de libertate, în aşa fel ca la sfîrşitul
executării pedepsei foştii condamnaţi să poată relua viaţa deplin
readaptaţi. Astfel, munca se execută în comun în libertate, în condiţii
asemănătoare cu a muncitorilor (obişnuiţi), urmărindu-se să se inoculeze
condamnaţilor un self-controî pentru a fi readaptaţi treptat vieţii sociale.
Aceste sisteme conduc la deschiderea penitenciarelor, de unde şi
denumirea de penitenciare deschise, acordată acelora care Ie aplică.
Deţinuţii desfăşoară munca în aer liber, detaşaţi în exterior în diferite
şantiere - agricole, industriale etc. Condamnaţii sînt stimulaţi în
îndreptarea lor prin diferite avantaje pe care le pot obţine, în funcţie de
dovezile ce probează buna lor conduită (pachete suplimentare, vizionări
de filme, acces la televizor etc), care-i stimulează în vederea unei
redresări morale mai grabnice. Autorii pledează pentru un regim progresiv
în complexele penitenciare. Se apreciază, că, mai întîi condamnaţii
trebuie să efectueze munca în locuri unde aceasta se prestează în condiţii
mai grele, o muncă mai dură, să urmeze apoi o altă etapă, cu prestarea
unor munci mai puţin dure, pentru ca, apoi, să intre într-un regim numit
'*de încredere", în special în stare de semilibertate, după care să fie
23
liberaţi condiţionat .
22 y Dongoroz, op.cit., p.603 şi urm.; P. Bouzat, J. Pinatel, op.cit., p.483 şi

urm.; R. Merle, A. Vita, op.cit,, p.S32 şi urm.
23
P. Bouzat, J. Pinateî, op.cit., p.488-490.
469
în diferite ţări au apărut stabilimente penitenciare reformate

potrivit noilor metode ale ştiinţei penitenciare. De menţionat, că în Suedia
s-au făcut experienţe recente, aplicate în penitenciare cu capacitate mică,
unde s-au obţinut rezultate deplin satisfăcătoare. Deţinuţii sînt organizaţi
în colectivităţi restrînse, în număr de 30-40, în aşa fel ca ei să se poată
reeduca într-un grup restrîns, asemănător aceluia în care îşi duc viaţa în
mod normal. Aceste grupuri trebuie să fie alcătuite din deţinuţi care
vădesc aceleaşi caracteristici criminoîogice, în special acelaşi gen de
pericol social. Sistemul prezintă dezavantajul de a fi costisitor, însă
rămîne un deziderat al ştiinţei penitenciare.
514. Reformarea tratamentului penal. Ideile contemporane ale

tratamentului penal nu se mai mărginesc doar la neutralizarea
condamnaţilor prin izolarea lor în închisori, ci urmăresc ca prin
tratamentul instituit în timpul executării pedepsei să se ajungă la
resocii'lizarea c~ÎGr deţinuţi. înainte de a se dispune un tratament penal
unui anumit condamnat, trebuie să se procedeze la o cercetare aprofundată
a personalităţii sale şi a determinării cauzelor săvîrşirii infracţiunii care
au dus la condamnarea sa. Tratamentul penal poate fi eficace numai în
funcţie de personalitatea fiecărui condamnat, fie că pedeapsa se
efectuează într-un mediu închis (în cadrul detenţiei), fie că se realizează
în mediu deschis. Tratamentul în mediu închis urmăreşte formarea ,
ntelectuală, morală şi profesională în baza unui regim individualizat în
funcţie de persoana deţinutului, avînd în vedere vîrsta sa, gradul de
instruire, mediul din care provine, indicele de alterare a
comportamentului etc. Cei total neinstruiţi vor urma un învăţămînt
primar; alţi deţinuţi pot urma, în afara muncii lor,studii secundare, sau
universitare prin corespondenţă; regimul semilibertăţii poate fi acordat
pentru a urma în exterior o formă de învăţămînt (se poate acorda chiar o
reducere a pedepsei celor ce au reuşit la un concurs sau examen şcolar sau
universitar, Legea din îl iulie 1975 apărută în Franţa). Fiecărui
condamnat i se stabileşte o activitate în funcţie nu numai de aptitudinile
sale fizice, intelectuale sau profesionale, ci în special de influenţa pe care
munca ar putea-o avea asupra îndreptării sale şi a perspectivelor reclasării
sale sociale. Formarea profesională este posibilă în special în cazul
pedepselor de o anumită durată. Se impune organizarea unui centru
naţional de orientare, unde să se efectueze o serie de examinări sub
diferite aspecte, care să permită decelarea orientărilor profesionale a
470
condamnaţilor, ca apoi, în funcţie de profilul stabilit, aceştia să fie trimişi

spre stabilimentele cu specialitatea indicată. în închisoare se pot folosi o
serie de terapeutici medicale, în special pentru cei bolnavi, pentru cei
psihotici, cu stări de nevroză sau avînd diferite înclinaţii anormale,
terapeutici care vor duce la diminuarea stărilor agresive sau se folosesc
unele metode psihopedagogice. Nu sînt permise tehnicile chirurgicale în
vederea castrării, sterilizării sau psihochirurgicale ca lobotomia,
thalomotomia etc. Se utilizează pe scară largă psihoterapia raţională,
psihanaliza, psihoterapia de grup etc. Deţinuţii nu pot fi supuşi unor
experienţe medicale sau ştiinţifice de natură a aduce atingere integrităţii
îor fizice sau morale 24 .
515. Tratamentul în mediu liber (detenţia în stabilimente

deschise). Acest tratament se practică în mai multe ţări ca Elveţia, Franţa,
Anglia şi altele. Executarea pedepsei în stabilimente deschise - denumite
în regim penitenciar de încredere -se poate prezenta sub forme variate,
cum ar fi plasarea în exterior, plasarea într-un stabiliment deschis şi semi-
libertatea.
a) Plasarea în exterior este o măsură care permite condamnaţilor de
a fi întrebuinţaţi în afara penitenciarului, la-diferite munci, sub controlul
administraţiei penitenciare. Pot beneficia de această măsură deţinuţii care
n-au mai fost condamnaţi anterior ia o pedeapsă gravă şi care se află în
executarea pedepsei care nu depăşeşte o anumită limită (de exemplu 5
ani), persoane ce prezintă anumite garanţii de respectare a ordinii publice.
Condamnaţii deşi lucrează în exterior rămîn supuşi supravegherii
personalului penitenciarului — cu sarcini în acest sens, fiind obligaţi să
respecte toate regulile disciplinare la care sînt supuşi deţinuţii; ei trebuie
să poarte costumul de deţinut; li se interzice comunicarea cu terţe
persoane etc.
b) Plasarea într-un centra deschis reprezintă o formă de mare
încredere acordată condamnaţilor, întrucît în aceste centre (stabilimente)
deschise sînt suprimate sau reduse semnele exterioare ale deţinerii, ca
obligaţia de a purta costumul închisorii; supravegherea se reduce la 3
apeluri făcute în timpul zilei; condamnaţii se bucură de libera circulaţie
pe un teren neînchis; mai există şi alte forme de libertate inexistente în
24
R. Merîe, A. Vitu, op.cit., p.850.
471
regm penitenciar închis. Astfel de centre există, spre exemplu, în Franţa

în Provence şi Alsacia precum şi în Corsica.
c) Semi-libertatea este un regim de executare care permite
condamnatului să execute o activitate profesională în aceleaşi condiţii ca
cei ce'rnuncesc în libertate, fără a fi supravegheaţi, ori să urmeze o formă
de învăţămînt sau de instruire profesională sau să se supună unui
tratament medical. Deţinutul nu poartă costumul penitenciarului şi poate
să facă cheltuielile de întreţinere curente din mijloace proprii, corect
justificate. După efectuarea activităţilor, enumerate exemplificativ,
condamnatul este obligat să se întoarcă zilnic în stabilimentul penitenciar
din care face parte, unde rămîne în timpul nopţii şi în zilele cînd nu se
lucrează. Obligaţiile deţinuţilor în regim de semi-îibertate sînt de a reveni
în penitenciar în momentul stabilit, de a nu frecventa anumite localuri şi
iocuri, impunîndu-li-se şi alte obligaţii stabilite de Ministerul de Justiţie
şi de către judecătorul însărcinat cu supravegherea aplicării pedepselor25.
§ 2, Regimul general al executării pedepsei în legislaţia română.
516.' Locul de deţinere; obligaţia de a 'munci; .respectarea

disciplinei muncii; acţiuni educative; stimularea şi recompensarea
condamnaţilor.. Reglementarea executării pedepsei închisorii este
cuprinsă în Codul penal în art.56-58 şi în legea privind executarea
pedepselor26. Pedeapsa închisorii se execută în baza hotărîrii definitive de
condamnare, în locuri de deţinere denumite penitenciare, iar în cazurile
prevăzute de art.62 C,pen. în închisori militare. Condamnaţii se
repartizează la locurile de deţinere, ţinîndu-se seama de. pătura
infracţiunii, durata pedepsei şi starea de recidivă, de comportarea şi
receptivitatea lor la acţiunea de reeducare. Regimul executării se
întemeiază pe obligaţia condamnaţilor de a presta o muncă utilă, dacă sînt
apţi pentru aceasta. Munca reprezintă factorul cu pondere considerabilă în
procesul de reeducare a condamnatului şi reintegrarea ulterioară în viaţa
socială. După împlinirea vîrstei de 60 de ani pentru bărbaţi şi 55 de ani
pentru femei, condamnaţii nu au obligaţia de a munci în timpul executării,
pedepsei; ei pot fi admişi la muncă, în această situaţie, numai la
25
P. Bouzat, J. Pinatel, op.cit, p.512 şi urm.; R. Merle, A. Vitu, op.ciî.,
p. 850-952.
26
Legea nr.23/1969.
472
TULUL VI; înlăturarea răspunderii penale, _g_acec^qni£ed^şeiji_aconşecintelor condamnării
solicitarea lor. Femeile condamnate la pedeapsa închisorii execută această

pedeapsă separat de condamnaţii bărbaţi. Minorii condamnaţi la pedeapsa
închisorii execută pedeapsa separat de condamnaţii majori sau în locuri de
deţinere speciale, asigurîndu-li-se posibilitatea de a continua învăţămîntul
general şi de a dobîndi o pregătire potrivit cu aptitudinile lor. Munca se
desfăşoară potrivit programului stabilit în penitenciar, cu respectarea
normelor privind protecţia muncii. Femeile gravide nu vor presta munca
în mediu toxic sau vătămător, nici nu vor fi folosite la muncă în perioada
concediului ce se acordă angajatelor înainte şi după naştere, potrivit
normelor legale. Durata zilei de muncă nu poate depăşi 12 ore şi se
stabileşte în raport cu nevoile procesului de producţie. Femeile gravide,
condamnaţii care muncesc în mediu toxic şi alte categorii de persoane
prevăzute de lege au durata zilei de muncă de 8 ore. Condamnaţii sînt
folosiţi la muncă potrivit calificării lor, Munca este remunerată potrivit
normelor stabilite în ramura de activitate în care sînt folosiţi. Din
remuneraţie, 10% revine condamnaţilor, iar cealaltă parte se face venit la
stat. Din sumele încasate drept recompensă pentru invenţii, inovaţii şi
raţionalizări create de condamnaţi în timpul deţinerii, li se acordă acestora
o cotă de 50% diferenţa facîndu-se. venit la stat. Cota ce le revine se
consemnează la C.E.C.: din aceasta, 1/3 se poate folosi în timpul
executării pedepsei, iar restul se pune la dispoziţia condamnaţilor în
momentul punerii în libertate. După eliberarea din penitenciar,
condamnatul va fi încadrat în muncă de către organele competente în
acest sens. în timpul executării pedepsei, condamnaţii sînt obligaţi să
respecte programul zilnic, disciplina şi ordinea interioară, să execute
dispoziţiile date de personalul penitenciarului, să poarte costumul
penitenciarului, să apere bunurile ce fac parte din avutul public. Ei au
dreptul la odihnă, plimbare, asistenţă medicală, dreptul de a petiţiona,de
a primi vizite, pachete cu alimente, îmbrăcăminte, medicamente, cărţi,
ziare, reviste, corespondenţă, sume de bani etc. Dreptul condamnaţilor de
a primi vizite, pachete, ţigări, de a trimite corespondenţă se acordă în
raport cu natura infracţiunii, durata pedepsei, existenţa, stării de recidivă,
folosirea îa muncă, comportarea şi receptivitatea la acţiunea de reeducare.
Dacă se încaică regulile de disciplină se pot lua măsuri disciplinare ca:
mustrarea, retragerea dreptului de a primi vizite, pachete, corespondenţă,
izolarea simplă pînă ia 15 zile, izolarea severă pînă la 10 zile cu avizul
medicului penitenciarului, transferarea pe o perioadă de la 3 Ia 12 luni la
un penitenciar unde se aplică regim restrictiv.
473
Munca şi amplul proces educativ desfăşurat în penitenciar au rolul

de a-1 reeduca pe condamnat şi a-1 adapta i a o viaţă conformă regulilor de
convieţuire socială. Cei care dau dovadă de stăruinţă în muncă şi
disciplină pot presta munca tară pază în afara penitenciarului sau pot ft
folosiţi pentru supravegherea altor condamnaţi Ia locurile de muncă, dacă
au executat cel puţin 1/5 din pedeapsă. De asemenea, în cazuri
excepţionale, se poate acorda învoirea din penitenciar pe o durată de cel
mult 5 zile condamnaţilor ce au dat dovadă de îndreptare, pentru
rezolvarea unor situaţii familiale grave sau de altă natură. Tot
condamnaţilor care s-au evidenţiat în muncă şi disciplină sau ale căror
propuneri de invenţii, inovaţii sau raţionalizări au fost însuşite de
organele competente, li se pot acorda recompense, ca suplimentarea
dreptului la pachete, vizite, corespondenţă sau ridicarea unei măsuri
disciplinare luate anterior. Comisia de propuneri pentru acordarea
liberării condiţionate, care funcţionează în penitenciar, poate propune
pentru graţiere pe condamnaţii ce s-au evidenţiat în sensul celor de mai
sus precum şi pe cei care au salvat sau şi-au pus în pericol viaţa pentru a
salva persoane sau bunuri proprietate publică de la incendii, calamităţi
etc., au elaborat lucrări ştiinţifice recunoscute de organele competente,
care prin aplicarea lor au contribuit la dezvoltarea economiei; au adus o
contribuţie importantă la reeducarea celorlalţi condamnaţi; au prevenit
sau zădărnicit acţiuni ostile din partea unor condamnaţi, evadări, atacuri
asupra personalului de pază sau alte asemenea fapte.
SECŢIUNEA a H-a
Cauzele care înlătură executarea pedepselor
§ 1. Preliminarii
517. Generalităţi. în reglementarea penală română, cauzele care

înlătură executarea pedepsei sînt graţierea şi prescripţia executării
pedepsei. Aceste cauze sînt incluse în titlul VII aî părţii generale a
Codului penal, consacrat "Cauzelor care înlătură răspunderea penală şi
consecinţele condamnării", art.120 (graţierea), 125, 126 (prescripţia
474
TITLUL VI: înlăturarea răspunderii venale, a executării pedepsei si a consecinţelor condamnării
executării pedepsei), alături de alte cauze precum lipsa plîngerii

prealabile, împăcarea părţilor şi amnistia. Graţierea' şi prescripţia
executării pedepsei se deosebesc de celelalte cauze care înlătură
răspunderea penală întrucît ele înlătură numai executarea pedepsei însă
condamnările rămîn ca antecedente penale cu toate consecinţele ce decurg
din acestea. La asemenea cauze de înlăturare a executării pedepselor se
poate alătura şi amnistia, intervenită după condamnare - amnistia
postcondamnatorie (art. 119 C.pen.), care are ca efect înlăturarea
executării pedepsei, cu menţiunea că efectele sale sînt mai întinse decît
ale graţierii sau prescripţiei executării pedepsei.
§ 2. Graţierea
A. Noţiune; caracterizare.
518. Noţiune, Graţierea constituie un act de clemenţă, care se

acordă, aşa cum prevede Constituţia în art.72 lit.g de către parlament, ca
autoritate legiuitoare, prin Lege organică sau de către Preşedintele ţării,
prin decret - art.94 -, prin care se dispune înlăturarea totală sau parţială a
executării pedepsei sau comutarea ei în alta mai uşoară. Graţierea
colectivă»se acordă de către Parlament prin lege organică; Preşedintele
României poate acorda graţierea individuală, pe cale de decret, potrivit
art.94 din Constituţie.
519. Caracterizare. Natură juridică, Graţierea ca instituţie a

dreptului penal este prevăzută în art. 120 C.pen. constituind, sub aspectul
naturii sale juridice o cauză de înlăturare a executării pedepsei sau de
reducere a ei, ori de înlocuire a unei pedepse mai grave cu una mai
uşoară. Cînd se înlocuieşte o pedeapsă mai gravă cu alta mai uşoară
operaţiunea poartă denumirea de comutare. Graţierea reprezintă o
renunţare din''partea statului la executarea pedepsei fiind motivată de
raţiuni de politică penală. Constituţia prevede organele de stat care au
dreptul de a acorda graţierea, acestea fiind Parlamentul României, care
acordă prin lege organică, din oficiu, graţierea colectivă (art.72 pct.2 lit.g)
şi Preşedintele României, care acordă graţierea .individuală pe cale de
decret (art.94 lit.d). Codul penal cuprinde dispoziţii privitoare la graţiere
în art. 120 prevăzînd efectele juridice pe care le produce aceasta. Graţierea
475
individuală este o cauză personală de înlăturare a executării pedepsei sau

de modificare a ei; ea apare ca o cauză strict individuală avînd în vedere
persoana căreia i-a fost acordată, de aceea efectele in personam pe care le
produce sînt mai evidente. Graţierea individuală poate avea fie forma
remiterii sau iertării totale ort parţiale a executării pedepsei, fie forma
comutării pedepsei, adică a înlocuirii unei pedepse mai grave cu alta mai
uşoară. Graţierea colectivă se acordă unui număr indeterminat de
persoane, care pot profita de beneficiul ei dacă pedepsele aplicate de
instanţă se încadrează în limitele de pedeapsă pe care le prevede. în cazul
graţierii condamnarea continuă să subziste ca antecedent penal rămînînd
mai departe în evidenţa cazierului judiciar.
B. Felurile graţierii
520. a. Graţierea colectivă şi individuală. în raport cu persoanele

cărora se acordă graţierea aceasta poate fi colectivă şi individuală.
Graţierea colectivă se acordă, de obicei, din oficiu, unui număr
indeterminat de persoane, în funcţie de cuantumul de pedeapsă aplicat de
instanţă care trebuie să se încadreze în limitele unui plafon impus de actul
de graţiere (de exemplu actul normativ poate prevedea că se graţiază
integral toate pedepsele pîna la limita de 3 ani inclusiv). Graţierea
individuală se acordă unor persoane determinate nominal în actul de
clemenţă, de regulă la cererea celor interesaţi. Graţierea individuală are în
vedere pedepsele aplicate prin hotărîri definitive de condamnare, întrucît
graţierea, de regulă, se aplică pedepselor definitive. Graţierea colectivă
operează şi ea asupra pedepselor pronunţate de instanţă prin hotărîri
definitive de condamnare, dar poate fi acordată şi pentru pedepse
neaplicate încă faptelor săvîrşite înainte de apariţia sa, aflate în curs de
urmărire sau judecată, caz în care procesul continuă şi după pronunţarea
faoîărîrii se aplică graţierea, dacă pedepsele se încadrează în limitele
impuse de actul normativ ce acordă iertarea 27 .
521. b. Graţierea totală şi parţială. Acest fel de graţiere are în

vedere întinderea efectelor pe. care le produce actul de clemenţă. Graţierea
____________
-' Textul de lege este formulat astfel: "în cauzele în care urmărirea penală nu a
încetat precum şi în cele aflate în curs de urmărire sau de judecată, procesul penal se va
pomi sau, după caz, va continua, iar după pronunţarea sentinţei se va face aplicarea
prevederilor prezentului act de graţiere".
476
TITLUL VI; înlăturarea răspunderii Penale, a executorii pedepsei şi a consecinţelor condamnării
totală se caracterizează prin aceea că actul de clemenţă înlătură total

executarea pedepsei, de unde .şi denumirea de remitere de pedeapsă.
Graţierea totală poate interveni înainte de a se fi început executarea
pedepsei, cjnd condamnatul beneficiază integral de scutirea executării ei
sau în timpul executării cînd beneficiază, în parte, de clemenţa acordată.
Graţierea parţială, aşa cum rezultă şi din denumirea sa, înlătură
executarea unei părţi din durata pedepsei pronunţate de instanţă, prin
aplicarea unui coeficient de reducere, care de regulă este invers
proporţional cu durata pedepsei (de exemplu, actul de graţiere poate
prevedea că se reduc, în parte, cu 1/3 pedepsele cu închisoarea între 5 şi 8
ani inclusiv şi cu 1/5 pedepsele cu închisoarea între 8 şi 10 ani inclusiv).
Graţierea parţială este cunoscută şi sub denumirea de "reducere de
pedeapsă".
Graţierea mai poate consta în comutare, cînd nu se înlătură
executarea pedepsei, însă pedeapsa prevăzută în hotărîrea de condamnare
este înlocuită cu altă pedeapsă de o natură mai uşoară (de exemplu
pedeapsa detenţiunii pe viaţă este înlocuită cu pedeapsa închisorii într-un
anumit cuantum). Graţierea ce constă în comutare se acordă, de obicei,
individual.
522. c. Graţierea necondiţionată şi condiţionată. Graţierea este

necondiţionată cînd prin dispoziţiile actului de clemenţă nu se impune
vreo condiţie în vederea aplicării sale, pe care condamnatul trebuie să o
îndeplinească în viitor, decît aceea privitoare la natura şi limitele de
pedeapsă în care trebuie să se încadreze pedeapsa ce urmează a se graţia
(în afara condiţiei ca cel condamnat să nu se afle în stare de recidivă sau
să nu se fi sustras de la executarea pedepsei etc). Aceasta mai poartă
denumirea de graţiere pură şi simplă28. Graţierea condiţionată este
subordonată îndeplinirii unei condiţii ce constă în nesăvîrşirea în timp de
3 ani de la acordarea sa (denumit termen de încercare) a unei noi
infracţiuni intenţionate 29 . Efectele definitive ale acestei forme de graţiere
se obţin la expirarea termenului de încercare prevăzut în actul de
clemenţă. Dacă cel căruia i s-a acordat beneficiul graţierii au respectă
condiţia impusă şi săvîrşeşte o nouă infracţiune intenţionată, în cursul
28 C. Bulai, op.cit, voi.II, p.J.98; O. Mitrache, op.cit., p.324.

29
A. Fîlipaş, Natura juridică şi caracteristicile graţierii condiţionate, R.R.D.,
nr.4, 1988, p.43 şi urm,;. I. Poenaru, O privire asupra reglementării graţierii, R.R.D.,
nr.5, 1985, p.43 şi unu.
477
termenului de 3 ani, se revocă beneficiul graţierii, iar persoana va executa

pedeapsă pronunţată pentru prima infracţiune care se cumulează cu cea
stabilită pentru infracţiunea săvîrşită ulterior acordării graţierii. Forma de
pluralitate care se realizează este recidiva postcondamnatorie dacă se
întrunesc condiţiile prevăzute în art.37 lit.a C.pen. cu regimul de
sancţionare menţionat mai sus, derogator de la sistemul general de
pedepsire, consacrat în art.39 C.pen. Dacă nu sînt întrunite condiţiile
recidivei, se realizează forma de pluralitate intermediară prevăzută în
art.40 C.pen., de asemenea cu tratament derogator de la regimul de
sancţionare al acesteia prevăzut în art.34 şi 35 C.pen., consacrat în actul
de graţiere care constă în cumularea primei pedepse cu aceea aplicată
infracţiunii săvîrşite în termenul de încercare.
C. Efectele graţierii
523. Efectele asupra pedepselor principale, complementare a

măsurilor de siguranţă şi educative.
a) Efectele graţierii asupra pedepselor principale. Graţierea
produce, de regulă efecte asupra pedepselor principale, prin înlăturarea
totală sau parţială a executării acestora sau prin comutarea lor în altele
mai uşoare. Graţierea se aplică pedepselor pronunţate pentru infracţiunile
săvîrşite înainte de adoptarea actului de clemenţă. Graţierea nu se aplică
pentru infracţiunile săvîrşite în ziua adoptării actului de clemenţă30,
dispoziţie implicită, sau prevăzută expres în legea de graţiere. în cazul
infracţiunilor continui, continuate şi de obicei, pentru a se aplica actul de
clemenţă, ele trebuie să înceteze, să se epuizeze înainfe de apariţia sa.
Pedeapsa se poate pronunţa şi dupră adoptarea decretului de graţiere, caz
în care va beneficia de actul de clemenţă, dacă se încadrează în limitele
impuse de prevederile saîe; în acest caz, efectele se produc din momentul
pronunţării botărîrii de condamnare. Dacă actul de clemenţă apare după
pronunţarea unor hotărîri definitive de condamnare, iar pedeapsa nu a
început să se execute sau se află în curs de executare, efectele graţierii se
produc de la data intrării în vigoare a actului de clemenţă. în cazul
concursului de infracţiuni, căruia i s-a aplicat o pedeapsă globală în
vederea executării, graţierea nu se aplică acesteia, ci pedepselor stabilite
pentru fiecare infracţiune concurentă în parte, în cadrul primului moment
30
Trib. Suprem, s.p.dec.nr.935/î984, R.R.D., nr.4, 1985, p.69.
478
-
TITLUL VI; înlăturarea răspunderii penale, a executării pedepseijijjonsecinţelor condamnării
de individualizare a pedepsei faptelor în concurs, dacă se încadrează în

dispoziţiile sale.
a.l. Efectele graţierii asupra pedepsei a cărei executare a fost
suspendată condiţionat. Graţierea produce efecte şi asupra pedepselor a
căror executare a fost suspendată condiţionat, în sensul că se reduce
termenul de încercare cu partea din pedeapsa graţiată, dacă graţierea este
parţială, sau cu durata în întregime a pedepsei, dacă graţierea este totală,
obţinîndu~se astfel reabilitarea de drept într-un termen mai scurt decît cel
iniţial. în cazul revocării sau anulării suspendării, va intra în aprecierea
instanţei de judecată, în vederea sancţionării pluralităţii de infracţiuni,
numai partea din pedeapsa rămasă negraţiată. Graţierea produce efecte şi
asupra pedepsei aplicate unui făptuitor faţă de care s-a dispus liberarea
condiţionată. întrucît pedeapsa nu se consideră stinsă în momentul
liberării, graţierea va opera ope legis şi asupra acestei pedepse, care se
consideră executată la expirarea duratei pronunţată de instanţă31.
a.2. Efectele graţierilor succesive. Ins cazul graţierilor succesive -
' se are în vedere graţierea parţială •-, efectele pot fi diferite în funcţie de
prevederile actelor de graţiere. Astfel, se poate aplica graţierea, deşi
pedeapsa a fost redusă anterior ca urmare a aplicării altui act de clemenţă,
dacă actul normativ cuprinde o dispoziţie în acest sens, sau nu se aplică
dacă actul de graţiere cuprinde o astfel de prevedere. Se poate adopta şi
soluţia, ca dintre decretele de graţiere succesive să se aplice cel ce
cuprinde dispoziţiile mai favorabile condamnatului.
2, Efectele graţierii asupra pedepselor complementare. De
regulă, graţierea nu produce efecte asupra pedepselor complimentare, în
afară de cazul cînd prin actul de graţiere se dispune altfel (art.120 alin.3
C.pen..). în cazul graţierii totale, pedeapsa complimentară începe să se
execute ia data graţierii. Prin înlăturarea pedepsei închisorii, se înlătură
implicit şi pedepsele accesorii care decurg din aceasta şi durează pînă la
executarea sa sau pînă la graţierea totală sau a restului de pedeapsă (ori
pînă la îndeplinirea teirnenului de prescripţie a executării pedepsei -
art.71 alin.2 C.pen.).
3, Efectele graţieri! asupra masărilor de siguranţă şi măsurilor
educative. Graţierea nu produce efecte asupra măsurilor de siguranţă,
avînd în vedere finalitatea lor si anume înlăturarea unei stări de pericol şi
L. Margocsy, Aspecte ale aplicării graţierii condiţionate intervenite după'

acordarea liberării condiţionate, în cazul unor infracţiuni succesive, R.R.D., nr.6, 1985,
p.23 şi urni.; Note, V. Timofte, D. Pavel, R.R.D., nr.10, 1982, p 49 şi urm.
479
•
prevenirea săvîrşirii altor infracţiuni în viitor (art.120 alin.ultim C.pen.).

De asemenea, graţierea nu produce, de regulă, efecte nici asupra măsurilor
educative, avînd în vedere funcţia lor de reeducare a minorilor, asigurarea
32
pregătirii şcolare şi însuşirea unei meserii .
Graţierea nu înlătură starea de antecedenţă a celui condamnat, şi,
în cazul săvîrşirii unei noi infracţiuni, dacă sînt întrunite condiţiile din
art.37 C.pen., se realizează starea de recidivă postexecutorie.
Graţierea nu produce efecte nici asupra despăgubirilor civile.
în fişele de antecedenţă penală ale condamnatului trebuie să se
facă menţiunea că pedeapsa a fost graţiată. Graţierea se aplică de instanţă
din oficiu şi nu poate fi refuzată de către condamnat, avînd un caracter
obligatoriu. Dacă instanţa competentă nu acţionează din oficiu,
condamnatul poate face contestaţie la executare.
De regulă, sînt exceptaţi de la beneficiul graţierii recidiviştii sau,
aşa cum prevăd unele acte de graţiere, cei care sînt recidivişti prin
condamnări anterioare, în afară de cazul cînd prin aţele de graţiere se
prevede posibilitatea aplicării lor şi acestor condamnaţi, cu efecte mai
restrînse faţă de aceştia în raport cu infractorii care nu sînt recidivişti. De
asemenea, sînt exceptaţi, aşa cum prevăd dispoziţiile acestor acte, cei ce
s-au sustras de la executarea pedepsei.
Actele de graţiere pot cuprinde dispoziţiile de aplicare a lor şi
sancţiunilor ce constau în închisoare pentru contravenţii.
§ 3. Prescripţia executării pedepsei.
524. Noţiune; natură jaridică. Instituţia prescripţiei este

reglementată integral în Titlul VII, cap,II, art. 121-130, legea făcînd
distincţie între prescripţia răspunderii penale 33 şi prescripţia executării
pedepsei. Prin prescripţia executării pedepsei se înţelege înlăturarea
executării pedepsei principale, stabilită prin hotărîrea definitivă de
condamnare, după trecerea unui anumit interval prevăzut de lege, care
curge de la data pronunţării hotărîrii. Prescripţia executării pedepsei este
o cauză care stinge dreptul statului de a impune executarea pedepsei şi
obligaţia corelativă a condamnatului de a se supune, prin constrîngere,
3
" Unele iegi de graţiere au prevăzut şi graţierea unor măsuri educative; dispoziţii
speciale care au derogat de la regimul stabilit de Codul penal.
33
A se vedea "Prescripţia răspunderii penale".
480
TULUL VI; înlăturarea răspunderii penale, a executării pedepsei şi a consecinţelor condamnării
executării acesteia34. Pedeapsa nu a fost executată în intervalul "prevăzut

de-lege întrucît cel condamnat s-a sustras de la executarea ei. Raţiunea
instituirii prescripţiei executării pedepsei a fost aceea, că executarea
sancţiunii, după o perioadă apreciabilă de timp, care s-a scurs de la
pronunţarea ei, nu mai realizează scopurile prevăzute de lege -
prevenţiunea specială şi generală -, nu mai corespunde necesităţilor de
politică penală privind aplicarea constrîngerii, eficienţa ei fiind mult
diminuată în raport cu executarea sa imediată. Prin trecerea timpului fapta
a fost uitată de către opinia publică, iar tensiunea psihică la care a fost
supus continuu cel condamnat şi teama de a nu fi descoperit, în intervalul
de timp în care s-a sustras de la executarea pedepsei şi a fi obligat să o
ispăşească, echivalează cu o adevărată constrîngere care se substituie
executării pedepsei 35 .
Ca natură juridică, prescripţia executării pedepsei apare ca o cauză
de stingere a executării pedepsei aplicată celui condamnat • printr-o
hotârîre definitivă. •
525. Efecte.
a) Potrivit art.125 C.pen. prescripţia .are ca efect înlăturarea
executării pedepsei principale - închisoarea, amendă -, cu excepţia
pedepselor pronunţate pentru infracţiunile contra păcii şi omenirii, care,
datorită gravităţii acestor fapte sînt imprescriptibile.
b) Prescripţia executării nu -are efect asupra pedepselor
complimentare (interzicerea unor drepturi şi degradarea militară).
Pedeapsa complimentară a interzicerii' unor drepturi, întrucît nu se
prescrie, începe să curgă, în acest caz, potrivit art.66 C.pen. după
prescripţia executării pedepsei principale. Degradarea militară acţionează
ciin momentul rămînerii definitive a faotărîrii de condamnare.
c) Pedeapsa accesorie, ce decurge 'din pedeapsa -principală a
închisorii, durează, în această situaţie, din momentul pronunţării hotărîrii
definitive de condamnare pînă la împlinirea termenului de prescripţie a
executării pedepsei (art.7î alin.2 C.pen.).
d) Măsurile de siguranţă, datorită finalităţii lor - înlăturarea unei
stări de pericol şi prevenirea săvirşirii de noi infracţiuni ~ nu se prescriu.
•^ I. Oancea, ExpUcafii teoretice..., voi.II, op.cit., p.366.

3
- 5 A. Popescu, Codul penal comentat..., partea generală, op.cit.,, p.633; C.
Bulai, op.cit., p.206, C. Miîrache, op.cit., p.327; N. Giurgiu, op.cit., voi.II, p.253.
481
Prin prescripţia executării pedepsei se stinge doar executarea

pedepsei, ea avînd aceleaşi efecte ca -executarea propriu-zisă sau ca
graţierea. Condamnarea continuă să subziste ca antecedent penal,
producînd toate consecinţele ce decurg din ea, cum ar fi reţinerea stării de
recidivă postexecutorie în cazul săvîrşirii unei noi infracţiuni, dacă sînt
realizate condiţiile legii (art.37 C.pen.). Pentru a se înlătura consecinţele
care decurg din condamnare, trebuie să intervină reabilitarea, ale cărei
termene curg de la data cînd pedeapsa s-a prescris, adică de la expirarea
duratei prevăzută de lege.
526. Termenele de prescripţie a executării pedepsei. Pentru a

opera prescripţia trebuie să treacă anumite termene care sînt stabilite de
lege — art.126 C.pen. - în raport de natura şi durata pedepsei pronunţată
de instanţă. Durata termenelor este, de regulă, mai mare în cazul pedepsei
care constă în închisoare decît durata pedepsei stabilită în hotărîrea de
condamnare, prevedere legală raţională, întrucît trecerea lor are ca efect
înlăturarea executării pedepsei. în caz de concurs de infracţiuni, recidivă,
infracţiune continuată sau în caz de individualizare a pedepsei prin
reţinerea circumstanţelor agravante, se are în vedere, pentru aprecierea
termenului de prescripţie, rezultanta în ce priveşte pluralitatea de
infracţiuni şi pedeapsa agravată în ipoteza celorlalte.
Legea prevede următoarele termene de prescripţie a executării
pedepsei:
a) 20 de ani cînd pedeapsa care urmează a fi executată este
detenţiunea pe viaţă sau închisoare mai mare de 15 ani;
b) 5 ani plus durata pedepsei care urmează a fi executată, dar nu
mai mult de 15 ani, în cazul celorlalte pedepse cu închisoarea;
c) 3 ani în cazul cînd pedeapsa este amenda.
Sancţiunile cu caracter administrativ aplicate ca efect al înlocuirii
răspunderii penale pentru faptele săvîrşite (art.91 C.pen.) sau a aplicării
art.18^ C.pen. care constau în mustrare, mustrare cu avertisment sau
amendă, se prescriu prin trecerea unui termen de un an, care curge de la
pronunţarea hoîărîrii prin care s-a aplicat o astfel de sancţiune.
Termenele de prescripţie a executării pedepsei se calculează de la
data rămînerii definitive a hotărîrii de condamnare, moment cînd aceasta
devine executorie.
In cazul revocării suspendării condiţionate a executării pedepsei, a
suspendării executării pedepsei sub supraveghere sau a executării
482
TULUL VI; Maturarea răspunderii penale, a executării pedepsei şi a consecinţelor condamnării
pedepsei la locul de muncă, termenul de prescripţie curge de la data

rămînerii definitive a hotărîrii de revocare.
Termenele de prescripţie a executării pedepsei se reduc la jumătate
pentru cei care la data săvîrşirii infracţiunii erau minori (art.129 C.pen,).
527. întreruperea cursului prescripţiei executării. Cursul

prescripţiei executării pedepsei ca şi cei al răspunderii penale poate fi
întrerupt în situaţiile prevăzute de lege (art.127 C.pen.), efectul
întreruperii fiind acela că timpul scurs de la data cînd a început să curgă şi
pînă în momentul întreruperii nu se ia în considerare ia calculul
termenului de prescripţie, de la data întreruperii începînd să curgă un nou
termen. Prescripţia se întrerupe în următoarele condiţii:
a) în cazul începerii executării pedepsei de către condamnat. în
situaţia executării pedepsei în regim.de închisoare, prescripţia se întrerupe
prin internarea condamnatului în penitenciar, iar în cazul executării
pedepsei la locul de muncă, prin prezentarea la locul de muncă; în cazul
pedepsei care constă în amendă, prin plata unei rate, dacă executarea se
face eşalonat.
b) în cazul săvîrşirii unei noi infracţiuni, împrejurare ce relevă o
persistenţă infracţională din partea celui condamnat; de la data săvîrşirii
faptei începe să curgă un nou termen de prescripţie.
c) în caz de sustragere de la executare după începerea executării
pedepsei, ceea ce face să curgă un nou termen de prescripţie de la data
sustragerii. Se realizează o asemenea situaţie cînd condamnatul în cazul
executării închisorii evadează din penitenciar36, sau se sustrage în orice
mod de la executare cînd s-a dispus executarea pedepsei la locul de
muncă.
528. Suspendarea cursului prescripţiei executării pedepsei.

Cursul termenului de prescripţie a executării pedepsei este suspendat în
cazurile şi condiţiile prevăzute de Codul de procedură penală; în acest
sens, dispoziţiile acestui cod prevăd suspendarea executării pedepsei în
timpul exercitării căilor extraordinare de atac (art.39O, 400, 412) sau în
condiţiile' de amînare sau întrerupere a executării pedepsei (art.453,
37
455) , cazuri în care prescripţia îşi reia cursul din ziua în care a încetat
36 l. Oancea, Explicaţii teoretice..., voi.II, op.cit., p.372.

J
' Amînarea sau întreruperea executării pedepsei poate avea îoc cînd cel
condamnat suferă de o boală care îl pune în imposibilitatea de a executa pedeapsa; cînd
483
cauza de suspendare. Perioada de suspendare nu se ia în caicul la

aprecierea duratei prescripţiei; perioada anterioară suspendării rămîne
cîştigată intrînd în calculul termenului de prescripţie.
condamnata este gravidă sau are un copil mai mic de un an; cînd datorită executării
imediate a pedepsei aceasta ar avea consecinţe grave pentru condamnat, familie sau
unitatea la care lucrează.
484
TITLUL VI; înlăturarea răsDunderii penale, a executării pedepsei şi a consecinţelor condamnării
CAPITOLUL III
ÎNLĂTURAREA CONSECINŢELOR CONDAMNĂRII
SECŢIUNEA I
Reabilitarea
§ 1. Preliminarii
529. Necesitatea instituţiei reabilitării (a înlăturării

decăderilor, interdicţiilor şi incapaeităţilor ce decurg din
condamnare). Stingerea pedepsei prin executare, graţiere sau prescripţie
nu înlătură toate consecinţele condamnării. Condamnatul nu este repus în
situaţia • avută înainte de aplicarea şi executarea sancţiunii, ci este o
persoană cu antecedente penale şi suportă în continuare unele consecinţe
ce decurg din condamnare, constînd în anumite interdicţii, incapacităţi şi
decăderi din drepturi. Deşi unele consecinţe ale condamnării sînt
prevăzute de Codul penal - de exemplu cel care a suferit o condamnare
dacă va săvîrşi din nou o infracţiune în viitor, şi sînt realizate condiţiile
legii,, va fi în stare de recidivă -, de regulă, decăderile, interdicţiile şi
incapacităţile ce rezultă din condamnare sînt prevăzute în legi speciale.
Astfel, unele legi prevăd, îngrădiri în exercitarea unor funcţii ce implică o
condiţie morală Ireproşabilă şi o reputaţie neştirbită, cum sînt legile de
organizare judecătorească sau de organizare a'Ministerului public potrivit
cărora nu pot fi judecători sau procurori cei ce au suferit condamnări.
Legea pentru organizarea judecătorească nr,92/1992 prevede în art.50
pete) că poate fi numit magistrat cel ce "nu are antecedente penale şi se
bucură de o bună reputaţie". De asemenea, legea de organizare a
avocaturii prevede că nu pot exercita profesiunea de avocat cei
condamnaţi pentru infracţiuni care îi fac nedemni de a exercita această
profesie.
Şi alte Segi pot prevedea interzicerea' exercitării anumitor funcţii
sau activităţi ce reprezintă consecinţe extrapenale ale unei condamnări
(Legea nr.22/1969 privind angajarea gestionarilor prevede că nu pot fi
angajaţi în funcţia de gestionar persoanele care au suferit condamnări
pentru anumite categorii de infracţiuni); de asemenea, Legea 31/1990

privind societăţile comerciale care prevede - art.29 - că '"nu vor putea fi
fondatori persoanele, care potrivit legii, sînt incapabile sau au fost
condamnate pentru gestiune frauduloasă, abuz de încredere, fals etc.)".
Dovedind pe parcursul unei perioade de timp că s-au reintegrat deplin în
viaţa socială, foştii condamnaţi pot obţine prin instituţia reabilitării
înlăturarea decăderilor, interdicţiilor şi incapacităţilor care decurg din
condamnare.
§ 2. Definiţia reabilitării; natură juridică.
530. Definiţie. Reabilitarea reprezintă instituţia juridică prin care

fostul condamnat este reintegrat total în societate, prin înlăturarea pentru
viitor a tuturor incapacităţilor şi interdicţiilor care decurg din condamnare
şi dobîndirea, din punct de vedere moral şi social, a situaţiei pe care a
avut~o înainte de condamnare 38 .
Reabilitarea reprezintă o instituţie juridică prevăzută în Titlul VII
ai părţii generale a Codului penal consacrat "Cauzelor care înlătură
răspunderea penală şi consecinţele condamnării", cap,IV, art. 133-139.
Fiind o instituţie juridică, reabilitarea reprezintă ansamblu! dispoziţiilor
prevăzute de lege, care stabilesc conceptul său, felurile sub care se
prezintă - reabilitarea de drept şi judecătorească -, condiţiile ce trebuie
îndeplinite pentru a opera, termenele de reabilitare, efectele pe care le
produce precum şi anularea sa în condiţiile stabilite de leg. Pe lîngă
cadrul legal al reabilitării indicat, inserat în Titlul VII al părţii generale a
Codului penal, dispoziţii privind reabilitarea de drept mai sînt cuprinse în
reglementarea ce consacră suspendarea condiţionată a executării pedepsei
- art.86, 86^ - şi în cadrul legal al executării pedepsei într-o închisoare
militară (art.62 alin.5 C.pen.).
531. Natura juridică a reabilitării; trăsăturile sale. Reabilitarea

constituie, aşa cum s-a menţionat, o cauză legală prin care se înlătură,
pentru viitor, toate consecinţele penaie ce decurg din condamnare. Ea
constituie o cauză personală de stingere a decăderilor şi interdicţiilor ce
continuă să planeze asupra condamnatului, chiar după executarea
38
C. Bulai, op.cit., voi.II, p.206; C. Mitrache, op.cit., p.329.
486
TITLUL VI; înlăturarea răspunderii penale, a executării pedepseiji_a_comecinţelor condamnării
pedepsei. Efectele sale sînt mult mai întinse decît ale amnistiei. Ca natură
juridică, reabilitarea este un mijloc legal prin care fostul condamnat este
reintegrat din punct de vedere juridic, moral şi social în societate39, i
Din analiza cadrului legal al reabilitării se desprind următoarele
trăsături:
a) Reabilitarea operează în cazul tuturor condamnărilor indiferent
de gravitatea lor, tară să intereseze dacă infracţiunile sînt prevăzute în
Codul penal sau în legi speciale.
b) Reabilitarea poate fi obţinută şi pentru condamnările pronunţate
în străinătate, dacă hotărîriie prin care au fost pronunţate au fost
recunoscute potrivit legii române (art.519-521 C.pr.pen. prevăd
dispoziţiile privind recunoaşterea hotărîrilor penale străine).
c) Reabilitarea intervine şi în cazul cînd persoana a suferit
condamnări succesive. în acest caz se are în vedere termenul de reabilitare
calculat în funcţie de condamnarea cea mai gravă, care curge din
momentul expirării duratei pedepsei ultimei condamnări. în cazul
concursului de infracţiuni termenul de reabilitare se stabileşte în raport de
pedeapsa cea mai gravă, socotindu-se în durata acesteia şi sporul aplicat.
d) Reabilitarea este indivizibilă, ceea ce înseamnă că nu.se poate
dobîndi numai pentru o parte din condamnările suferite. Acest caracter
reiese din particularitatea că reabilitarea1 nu se referă la o anumită
condamnare, ci la persoana celui condamnat.
e) Reabilitarea produce efecte numai pentru viitor, înlăturîndu-se
prin efectul ei consecinţele condamnării, interdicţiile şi incapacităţile ce
decurg din condamnare. Toate efectele condamnării îşi păstrează
valabilitatea pentru trecut; ele nu sînt anulate prin hotărîrea ce dispune
acordarea reabilitării.
f) Reabilitatea poate fi obţinută din oficiu, prin efectul legii sau
prin hotărîre judecătoreasca, în ambeie cazuri fiind necesar a se realiza
anumite condiţii impuse de lege, în funcţie de felul obţinerii reabilitării,
se face distincţie între reabilitarea de drept, care se obţine prin efectul
legii şi reabilitarea judecătorească ce se acordă de instanţa de judecată,
prin hotărîre judecătorească, în urma examinării realizării condiţiilor
cerute de lege.
R. Stănoiu, Explicaţii teoretice..., vol.II, op.cit., p.397.

. 487
•
532. Felurile reabilitării. în legislaţia penală română reabilitarea

este de două feluri: reabilitare de drept şi reabilitare judecătorească.
Reabilitarea de drept (numită şi reabilitare legală sau deplin drept) este
acea formă care se obţine, în mod automat, din oficiu, în măsura în care s-
au îndeplinit condiţiile prevăzute de lege. Condiţiile sînt mai uşoare decît
în cazul reabilitării judecătoreşti, cerîndu-se, în general, trecerea unei
anumite durate de timp de la stingerea pedepsei şi nesăvîrşirea unei aite
infracţiuni în acest interval cerut de lege. Sfera de aplicare a reabilitării de
drept este mai restrînsă decît a celei judecătoreşti, operînd în cazul
condamnărilor mai uşoare, (pedepse pecuniare şi privative de libertate de
scurtă durată). Reabilitarea de drept mai poate opera şi în cazul
suspendării condiţionate a executării (art.86, 86^ C.pen.) şi al executării
pedepsei într-o închisoare militară disciplinară (art.62 alin.5), dacă s-au
respectat condiţiile prevăzute de lege.
Cealaltă formă, reabilitarea judecătoreasă (numită şi judiciară) este
forma reglementată de cele mai multe legislaţii penale. Aceasta se obţine
în urma unei proceduri desfăşurate în faţa instanţei de judecată, care
verifică îndeplinirea condiţiilor cerute de lege pentru acordarea ei, mai
numeroase decît în cazul reabilitării de drept şi care se pronunţă printr-o
hotărîre judecătorească, în urma administrării de probe. De menţionat că
reabilitarea judecătorească se acordă pentru orice condamnare indiferent
de gravitatea infracţiunii săvîrşite. Sub aspectul efectelor juridice, cele
două forme de reabilitare produc aceleaşi efecte prevăzute de lege, fără a
exista o deosebire între ele din acest punct de vedere.
§ 3. Reabilitarea de drept
533. Noţiune; sediul îegal al materiei. Reabilitarea de drept,

consacrată în art.134 C.pen., este acea formă de reabilitare care operează
în virtutea legii (ope îegis), în cazul condamnărilor mai uşoare, obţinîndu-
se prin trecerea termenului prevăzut de lege şi respectarea condiţiilor
impuse de ea, fără a fi cerută de cel îndreptăţit şi acordată pe cale
judecătorească. Deşi reabilitarea de drept operează în virtutea legii, cel
îndreptăţit se poate adresa instanţei de judecată pentru constatarea ei.
488
TITLUL VI; înlăturarea răspunderii penale, a execMăriţj>edepseiji a consecinţelor condamnării
534. Condiţii. Pentru a opera reabilitarea de drept se cer întrunite

mai multe condiţii, privitoare la: a) condamnare, b) la termenul de
reabilitare şi c) la conduita condamnatului.
a) Condiţii privitoare la condamnare. Reabilitarea de drept
operează în cazul condamnărilor la pedeapsa amenzii, indiferent de
cuantumul ei sau la pedeapsa închisorii de cel mult 1 an. Dacă persoana a
fost condamnată iniţial la pedeapsa amenzii, iar aceasta datorită neplăţii
cu rea credinţă (art.63* C.pen.) a fost înlocuită de instanţa de judecată cu
pedeapsa închisorii, după executarea acesteia condamnatul va avea
vocaţie la reabilitare de drept, dacă pedeapsa a fost de cel mult 1 an
închisoare sau la reabilitare judecătorească, dacă pedeapsa închisorii
rezultată în urma înlocuirii amenzii, a fost mai mare de 1 an închisoare. în
cazul în care faţă de aceeaşi persoană s-au pronunţat mai multe pedepse,
unele realizînd condiţia reabilitării de drept iar altele ale reabilitării
judecătoreşti, reabilitarea de drept nu se poate obţine urmînd a se recurge
Sa reabilitarea judecătorească. Nu se poate constata pentru unele
condamnări reabilitarea de drept iar pentru altele reabilitarea
judecătorească; dacă sînt îndeplinite condiţiile acesteia din urmă, instanţa
trebuie să dispună pentru toate condamnările numai reabilitarea
judecătorească. Reabilitarea se referă la persoana condamnatului şi are un
caracter indivizibil, ceea ce impune necesitatea ca, în cazul pluralităţii de
infracţiuni, să se verifice îndeplinirea condiţiilor în raport cu toate
infracţiunile comise.
b) Condiţii privind termenul de reabilitare. Pentru a opera
reabilitarea de drept trebuie să treacă un termen de 3 ani de la data
executării pedepsei sau a stingerii ei în alt mod (graţierea, prescripţia
executării). Termenul de 3 ani este unic atît pentru condamnarea la
pedeapsa închisorii cît şi pentru cea privitoare la pedeapsa amenzii.
c) Condiţii privind conduita condamnatului. în decursul
termenului de 3 ani condamnatul să nu fi săvîrşit o altă infracţiune. Este o
condiţie minimă de bună comportare pe care o cere legea pentru a opera
reabilitarea de drept, care dovedeşte că cel condamnat s-a reeducat şi că în
viitor va avea o conduită corectă. Dacă în acest interval condamnatul a
comis o nouă faptă penală, reabilitarea de drept nu mai operează,
indiferent de natura şi gravitatea faptei săvîrşite. Cînd fapta săvîrşită în
cursul termenului de 3 ani a fost amnistiată, reabilitarea de drept operează
întrucît amnistia înlătură răspunderea penală şi toate consecinţele
489
condamnării40. De asemenea, dacă fapta săvîrşită în acest interval de timp

a fost dezincriminată, reabilitarea va interveni întrucît dezincriminarea are
1
ca efecte înlăturarea tuturor consecinţelor penale ale faptei săvîrşite;
efectele sale sînt mai întinse decît ale amnistiei. Pentru a opera
reabilitarea de drept nu se cere ca cel condamnat să nu mai fi suferit.
anterior alte condamnări, ori să nu mai fi beneficiat de reabilitare. Pot să
beneficieze de reabilitarea de drept şi persoanele care au mai avut
condamnări anterioare sau care au mai beneficiat înainte de reabilitarea de
drept sau judecătorească.
535. Forme speciale ale reabilitării de drept. Codul în vigoare

pe lîngă reglementarea reabilitării de drept, inclusă în materia reabilitării
(Titlul VII, cap.IV, partea generală), mai prevede şi forme speciale de
reabilitare de drept, incluse în cadrai reglementării suspendării
condiţionate a executării pedepsei, în art.86 cu nota marginală
"Reabilitarea în cazul suspendării condiţionate a executării pedepsei", în
art.86^, "Reabilitarea în cazul suspendării executării pedepsei sub
supraveghere" precum şi în cadrul reglementării executării pedepsei într-o
închisoare militară, în art.62 alin.5. In cazul suspendării condiţionate a
executării pedepsei, art.86 şi 86" C.pen. prevăd că, dacă cel condamnat
nu a săvîrşit din nou o infracţiune înăuntrul termenului de încercare şi nici
nu s-a pronunţat revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei,
în baza art.83 şi 84 sau 86^ C.pen., ei este reabilitat de drept. In ce
priveşte executarea pedepsei închisorii într-o închisoare militară, art.62
alin.5 C.pen. prevede, că după executarea pedepsei sau după graţierea
totală a restului de pedeapsă cel condamnat este reabilitat de drept.
1. In situaţia suspendării condiţionate a executării pedepsei
prevăzute în art.81 şi urm. C.pen., pentru a opera reabilitarea de drept, se
cer întrunite următoarele condiţii:
- să se fi acordat suspendarea condiţionată potrivit art.81 C.pen.
sau a cazului special prevăzut în art.869 alin.4 (cînd s-a dispus executarea
pedepsei la locul de muncă iar condamnatul nu mai poate presta munca
din cauza pierderii totale a capacităţii de muncă; se dispune suspendarea
condiţionată a executării pedepsei chiar dacă nu sînt întrunite condiţiile
prevăzute de art.81 şi art.86^ C.pen.).
40 V. Papadopol, M. Popovici, Repertoriu... pe anii 1976-1980, op.cit.,

Trib.jud.Timiş, dec.pen.nr.78/1978, p.339; Şt. Daneş, Codul penal comentat... vol.I,
op.cit., p.211, C. Bulai, op.cit., voi.II, p . 2 i l .
490
- să nu fi dispus revocarea în condiţiile art.83 şi 84 (săvîrşirea unei

noi infracţiuni; neîndeplinirea obligaţiilor civile).
De menţionat că de această formă de reabilitare de drept
beneficiază şi cei faţă de care s-au pronunţat condamnări mai mari decît
cele prevăzute în art.134 C.pen., adică pedepse pînă la 3 ani închisoare,
iar în cazul concursului de infracţiuni pînă la 2 ani.
2. în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere,
introdusă în legislaţia română prin Legea nr. 104/1992, se cer întrunite
- să se fi acordat suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere în condiţiile art.86^ C.pen.
- să nu se fi dispus revocarea potrivit art.864 alin.l (săvîrşirea
unei noi infracţiuni; neexecutarea măsurilor de supraveghere prevăzute de
lege ori a obligaţiilor civile), ori potrivit art.864 alin.2 (neîndeplinirea
măsurilor de supraveghere prevăzute de lege ori a obligaţiilor prevăzute
de instanţă).
în acest caz, reabilitarea de drept poate interveni pentru
condamnări la pedeapsa închisorii de cel mult 4 ani, iar în cazul
concursului de infracţiuni de cel mult 3 ani.
3. în cazul executării pedepsei într-o închisoare militară (art.64
alin. 1-3 C.pen.) prevede următoarele condiţii:
- condamnarea să nu fie mai mare de 2 ani (durata pedepsei este
mai mare decît în cazul reabilitării de drept, prevăzută în art.134 C.pen.).
- termenul de reabilitare nu mai este de 3 ani, ci reabilitarea de
drept intervine în următoarele momente: de la data executării pedepsei,
chiar redusă cu 1/2 pentru bună purtare, potrivit art.62 alin.2; de la data
actului de graţiere, în cazul graţierii totale sau a restului de pedeapsă cînd
graţierea intervine după condamnare şi de la data hotărîrii definitive de
condamnare în cazul graţierii care intervine înainte de condamnare; de la
data expirării pedepsei în cazul pronunţării liberării condiţionate pentru
motivul că militarul a devenit inapt serviciului militar, cu condiţia să nu
săvîrşească o nouă infracţiune pînă la expirarea pedepsei pronunţată de
instanţă.
In practică s-a pus problema dacă este admisibilă constatarea pe
cale judecătorească a formelor speciale de reabilitare de drept şi în
general, a reabilitării de drept. Această problemă a fost soluţionată
afirmativ în literatura penală şi în practica judiciară, prin invocarea
necesităţii verificării de către instanţele de judecată a îndeplinirii
491
1
condiţiilor impuse de instituţiile amintite şi a căror respectare atrage

reabilitarea condamnaţilor, adică înlăturarea decăderilor şi interdicţiilor
ce decurg din condamnare 41 . Din această posibilitate existentă nu trebuie
să se tragă concluzia, că pentru a beneficia de reabilitarea de drept este
necesară constatarea prealabilă a acesteia pe cale judecătorească. Trebuie
să se sublinieze că efectele reabilitării de drept nu sînt condiţionate de
constatarea lor prin hotărîre judecătorească. Reabilitarea de drept
operează în virtutea legii, dacă sînt îndeplinite condiţiile pe care aceasta
le cere..
Legea nr.7/1972 privind cazierul judiciar prevede în art.12 lit.b că
scoaterea condamnatului reabilitat din evidenţa cazierului judiciar are loc
după ce au trecut doi- ani de la expirarea termenului de reabilitare.
Interesul constatării reabilitării de drept pe cale de hotărîre judecătorească
este de a proba intervenţia acesteia înainte de radierea din cazierul
judiciar.
I
§ 4. Reabilitarea judecătorească
536. Noţiune; caracterizare. Reabilitarea judecătorească este acea

formă de reabilitare, care se obţine dacă sînt îndeplinite condiţiile legii
prin constatarea pe cale de hotărîre judecătorească şi care are ca efect
anularea pentru viitor a tuturor decăderilor, interdicţiilor şi incapaci taţilor
ce au intervenit în temeiul condamnării. Dacă reabilitarea de drept
operează în virtutea legii (ope legis), cea judecătorească se obţine prin
hotărîrea instanţei de judecată (ope judicis), în urma verificării
îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege de- către organul de judecată,
care pronunţă o hotărîre prin care se constată că persoana fostului
condamnat este reabilitată.
Reabilitarea judecătorească are o sferă de acţiune mai largă în
comparaţie cu reabilitarea de drept, care operează faţă de o categorie
restrînsă de condamnări, la pedepse mai puţin grave, ca natură şi durată.
Constituind modalitatea principală prin care se înlătură consecinţele
restrictive de drepturi care rezultă din condamnare, reabilitarea judiciară
constituie forma obişnuită, tipică de reabilitare. Pentru dobîndirea
reabilitării pe caie judecătorească, legea prevede mai multe condiţii care
41
î. Cozma, Reabilitarea în dreptul penal, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1970,
p.302.
492
-
TULUL VI; înlăturarea răspunderii penate, a execuţăriijzedegsei şi a consecinielor_condamnării
trebuie îndeplinite de fostul condamnat şi care probează că acesta s-a

reintegrat deplin din punct de vedere social. Reabilitarea judecătorească
operează în cazul tuturor condamnărilor indiferent de natura infracţiunii şi
durata pedepsei, cu menţiunea, că în cazuicelor mai grave, termenele de
reabilitare sînt mai mari. Pentru a dobîndi reabilitarea, condamnatul
trebuie să promoveze o anumită procedură judiciară, în cursul căreia
instanţa de judecată verifică dacă sînt îndeplinite condiţiile cerute de lege,
iar în caz afirmativ pronunţă o hotărîre prin care se dispune anularea
pentru viitor a decăderilor şi interdicţiilor la care a. fost supus cel ce
solicită reabilitarea, în urma condamnării suferite42.
Pentru a se solicita reabilitarea şi a se acorda de către instanţa de
judecată este necesară existenţa unei hotărîri definitive de condamnare, a
cărei pedeapsă a fost executată sau stinsă în altă modalitate prevăzută de
lege (graţiere, sau prescripţie). Cererea de reabilitare se admite chiar dacă
infracţiunea pentru care s-a pronunţat condamnarea ce a fost executată, a
fost amnistiată. Admisibilitatea cererii îşi găseşte justificarea în faptul că
reabilitarea produce efecte mai întinse decît amnistia, fiind şi un mijloc de
reintegrare morală în societate a celui condamnat. întrucît efectele
reabilitării sînt mai favorabile decît cele ale amnistiei, cererea de
reabilitare nu poate fi respinsă ca lipsită de obiect, cu motivarea că
infracţiunea pentru care s-a pronunţat condamnarea a fost amnistiată 43 . In
legea cazierului judiciar (nr.7/1972) se prevede, că scoaterea din evidenţă
a persoanelor ce au suferit o condamnare, faţă de care a intervenit
amnistia, se face după ce au trecut 2 ani de la data intervenirii actului de
clemenţă, iar în cazul reabilitării scoaterea din evidenţă are loc de îndată.
Amnistia mai lasă să persiste şi în raport cu alte reglementări unele
restricţii, în ce priveşte încadrarea în anumite funcţii (de exemplu fostul
condamnat nu poate fi gestionar timp de,2 ani de la apariţia amnistiei), în
timp ce reabilitarea prin înlăturarea tuturor interdicţiilor, face să înceteze
44
şi această restricţie . Se ridică întrebarea, dacă pentru a se obţine
reabilitarea este necesar ca numai pedeapsa principală să fie executată sau
această cerinţă se referă şi la pedepsele complimentare, în cazul în care au
fost pronunţate pe lîngă pedepsele principale, dintre care unele se execută
după ce a luat sfîrşit pedeapsa principală (de exemplu pedeapsa
4Z
I. Cozma, op.cit., p.156.
43
Trib. Suprem, s.p.dec.nr.239/1985, C.D., 1985, p.299.
44
Trib. Suprem, s.mil.dec.nr. 13/1977, R.R.D., nr.3, 1978, p.60.
493
Drept penai: Partea generală
complimentară a interzicerii unor drepturi pronunţată pe o anumită durată

care se execută după executarea pedepsei închisorii). Codul penai rezolvă
această problemă prin dispoziţiile art.136, care prevăd că termenele de
reabilitare se socotesc de la data cînd a luat sfîrşit executarea pedepsei
principale, de ia data cînd s-a prescris sau de la data actului de graţiere
dacă pedeapsa s-a stins prin această modalitate, de unde rezultă că pentru
acordarea reabilitării este necesar ca numai această pedeapsă să fi fost
executată sau stinsă în alt mod prevăzut de lege.
Sediul legai al reabilitării judecătoreşti îl constituie art.135-139
C.pen., care prevăd condiţiile de acordare, termenele care trebuie să curgă
de la executarea pedepsei, situaţia cînd se dispune anularea reabilitării şi
alte aspecte legate de această instituţie.
A. Condiţiile reabilitării judecătoreşti
537.1. Condiţii cu privire Ia termenul de reabilitare. Şi în cazul

reabilitării judecătoreşti, legea cere trecerea unui anumit interval de timp
de la stingerea pedepsei, după care solicitantul poate formula cererea de
reabilitare- Legea m cazul acestei forme, în art.135, prevede mai multe
termene de reabilitare, în funcţie de gravitatea pedepsei stabilită de
instanţă. Acestea sînt termene fixe, ia care se adaugă şi o durată variabilă
de pedeapsă, ce constă în jumătatea pedepsei pronunţată de instanţă.
Legea prevede următoarele termene:
a) în cazul condamnării ia pedeapsa închisorii mai mare de un an
pînă la 5 ani, trebuie să treacă un termen de 4 ani, la care se adaugă
jumătate din durata pedepsei pronunţată de instanţă.
b) în cazul condamnării Ia pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani
pînă la 10 ani, după trecerea unui termen de 5 ani, la care se adaugă
jumătate din durata pedepsei pronunţate.
c) în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani,
după trecerea unui termen de 7 ani, la care se adaugă jumătate din durata
pedepsei pronunţate.
d) în cazul pedepsei detenţiunii pe viaţă comutate sau înlocuite cu
pedeapsa închisorii după trecerea unui termen de 7 ani, la care se adaugă
jumătatea pedepsei cu închisoarea.
In cazuri excepţionale. Procurorul generai poate dispune reducerea
termenelor prevăzute de lege. Calcularea termenului de reabilitare, în
ipoteza concursului de infracţiuni, se face în raport de durata pedepsei
494
TITLUL VI; înlăturarea r^munJenipenale. a executării pedepsei şia_ccmsecinţe!or com1xsmnarii____^
rezultante (în care s-a inclus şi sporul). Pentru stabilirea termenului de

reabilitare nu interesează pedeapsa prevăzută de lege, ci aceea pronunţată
de instanţă. De asemenea, nu are influenţă asupra stabilirii termenului de
reabilitare reducerea pedepsei ca urmare a graţierii parţiale, întrucît aşa
cum prevede art.135 C.pen., îa stabilirea termenului de reabilitare se are
în vedere pedeapsa aplicată condamnatului prin hotărîrea definitivă de
condamnare45. Termenele de reabilitare, care trebuie să treacă pentru a se
putea obţine reabilitarea judecătorească, au fost necesare întrucît în durata
acestor intervale se poate analiza conduita condamnatului, reintegrarea sa
socială.
II. Calcularea termenelor de reabilitare. Termenele de
reabilitare sînt de drept substanţial şi se calculează potrivit art.154 C.pen.
care prevede că luna şi anul se socotesc împlinite cu o zi înainte de ziua
corespunzătoare datei de la care au început să curgă.
a) Termenele de reabilitare, atît în cazul reabilitării de drept cît şi a
celei judecătoreşti, curg, aşa cum prevede legea - art. 136 -, de la data
cînd a luat sfîrşit executarea pedepsei principale sau de la data cînd s-a
împlinit termenul de prescripţie a executării pedepsei.
b) Pentru condamnările care au ca obiect pedeapsa amenzii,
termenul curge de la data achitării ei sau a stingerii sale în alt mod.
c) Dacă a intervenit graţierea pedepsei (totală sau a restului de
pedeapsă), termenul curge de la data actului de graţiere, cînd graţierea
intervine ulterior pronunţării hotărîrii de condamnare46. în cazurile în
care, potrivit prevederilor anumitor acte de clemenţă, graţierea se aplică
unor pedepse pronunţate după adoptarea acestora, termenul de reabilitare
nu curge de îa data decretului de graţiere, aşa cum prevede art. 136 alin.3
C.pen., care se referă exclusiv la graţierea pedepselor definitive, astfel
cum este reglementată graţierea în Codul penal, ci de la data rămînerii
definitive a hotărîrii de condamnare, prin care s-a pronunţat pedeapsa
graţiată, deoarece numai de la această dată graţierea devine eficientă,
producîndu-şi efectul în acea cauză. Dacă graţierea este parţială termenul
de reabilitare curge de la data executării restului de pedeapsă care nu a
fost graţiată. în cazul graţierii condiţionate cînd nu a intervenit revocarea
45 v. Dongoroz, op.cit., p.741.

46
Trib. Suprem, s.p., dec.nr. 1015/1987, R.R.D., nr.3, 1988, p.72.
495
sa termenul de reabilitare curge, ca şi în cazul graţierii pure şi simple, de

la data apariţiei decretului de graţiere 47 .
d) Dacă pedeapsa amenzii a fosf înlocuită cu închisoarea, în
condiţiile art.63* C.pen. (sustragerea cu rea credinţă de la executarea
amenzii) termenul de reabilitare curge de la data terminării pedepsei
privative de libertate sau a stingerii ei în alt mod. e) în cazul liberării
condiţionate a celui condamnat, termenul de reabilitare începe să curgă,
nu de la data liberării condiţionate, ci de la data cînd se împlineşte durata
pedepsei aplicate48.
f) Este posibil ca o persoană să fi suferit mai multe condamnări
succesive, ipoteză în care termenul de reabilitare prevăzut de lege curge
pentru toate infracţiunile, de la data cînd a luat sfîrşit executarea ultimei
pedepse şi se calculează în raport cu durata pedepsei celei mai grele49.
g) în situaţia în care o persoană a fost condamnată la o pedeapsă
privativă de libertate egală cu durata deţinerii preventive, care a încetat
anterior rămînerii definitive a hoîărîrii de condamnare, data de la care
curge termenul de reabilitare este aceea de cînd hotărîrea de condamnare a
rămas definitivă şi nu cea de cînd a luat sfîrşit deţinerea preventivă50.
III. Condiţii cu privire la conduita condamnatului
538. a) Condiţia ca o persoană să nu fi suferit o nouă

condamnare în cursul termenului de reabilitare. Această condiţie este
prevăzută în art.137 lit.a şi este impusă de lege pentru a învedera că fostul
condamnat s~a îndreptat, că are o conduită conformă cu regulile de
convieţuire socială. Spre deosebire de reabilitarea de drept, care, cere
condiţia ca cel condamnat să nu săvîrşească o nouă infracţiune în cursul
termenului de reabilitare, forma de reabilitare judecătorească impune
condiţia să nu se fi pronunţat o condamnare pentru infracţiunea săvîrşită
47
Trib. Suprem, s.p., dec.nr.2329/1976, C.D., 1976, p.321; Trib. Suprem,
s.p., dec.nr.2452/1974, C D . , 1974, p.368.
48
Trib. Suprem, s.p., dec.nr. 1849/1977, R.R.D., nr.3, 1978, p.65; Trib.
Suprem, s.p., dec.nr.259/1988, R.R.D., nr.ll, 1988, p.78; Trib. Suprem, s.p.,
dec.nr.498/1987, R.R.D., nr.l, 1988, p.76.
4
" R. M. Stănoiu, Explicaţii teoretice ..., vol.II, op.cit., p.415; Trib. Suprem,
s.p., dec.nr.2076/1981, R.R.D., nr.10, 1982, p.66; Trib. Suprem, s.p.,
dec.nr.2539/1982, C D . , 1982, p.260.
50
Trib. Suprem, dec.nr. 10/1978, C D . , 1978, p.374.
496
TITLUL VI; înlăturarea răspunderii penale, a executării pedepsei si a consecinţelor condamnării
în cursul termenului de reabilitare. Instanţa de judecată nu va putea

respinge cererea de reabilitare în cazul în care constată că petiţionarul a
săvîrşit o infracţiune în cursul termenului de reabilitare, decît în măsura în
care s-a pronunţat o hotărîre definitivă pentru aceasta.
Dacă în cursul termenului de reabilitare intervine o nouă
condamnare, termenul prevăzut de lege se întrerupe şi un nou termen de
reabilitare va curge de la data executării pedepsei calculat în raport cu
pedeapsa cea mai grea. Numai o condamnare definitivă intervenită în
cursul termenului de reabilitare duce la respingerea cererii condamnatului.
Săvîrşirea unei noi infracţiuni în cursul termenului de reabilitare conduce
la suspendarea cererii de reabilitare pînă la soluţionarea definitivă a noii
învinuiri (art.500 C.pr.pen.) 51 .
Condiţia ca persoana să nu fi suferit o nouă condamnare în cursul
termenului de reabilitare este îndeplinită cînd noua faptă a fost amnistiată
sau dezincriminată52.
Se pune problema dacă săvîrşirea unei infracţiuni, în cursul
termenului de reabilitare, pentru care s-a dispus prin hotărîre
judecătorească înlocuirea răspunderii penale şi aplicarea unei sancţiuni cu
caracter administrativ, din cele prevăzute în art.91 C.pen., de către
instanţa de judecată, reprezintă neîndeplînirea condiţiei prevăzută de lege,
potrivit căreia persoana să nu fi suferit o nouă condamnare în cursul
termenului de reabilitare, S-a menţionat că legea impune condiţia să nu fi
intervenit o condamnare pentru săvîrşirea unei infracţiuni în intervalul
prevăzut în dispoziţiile legale, ori în cazul avut în vedere s-a aplicat, de
către instanţa de judecată, o sancţiune de natură administrativă şi nu
penală din care să decurgă anumite incapacităţi şi decăderi.
539. b) Condiţia ca solicitantul să albă asigurată existenţa prin

mancă sau prin alte mijloace oneste. Reglementarea în materie, prevede
în art. 137 lit.b, ca cel ce solicită reabilitarea să aibă asigurată existenţa
prin muncă sau alte mijloace oneste, să se afle la vîrsta de a fi pensionat
sau să fie incapabil de muncă. Legea prin această condiţie urmăreşte
finalitatea ca foştii condamnaţi să se deprindă cu o viaţă cinstită, bazată
pe o activitate de natură a le asigura în mod corect, licit, mijloacele
necesare existenţei. Condiţia se realizează cînd persoana după executarea
51
C. Mkrache, op.cit., p.336.
52
Şt, Daneş, op.clt., p.683, C. Mitrache, op.cit., p.336.
497
I
pedepsei, s-a încadrat într-o unitate economică şi îşi asigură existenţa din
retribuţia primită pentru munca prestată, care poate fi o muncă fizică sau
intelectuală, realizată în sector de stat sau particular. încadrarea persoanei
să fie de durată care să asigure fostului condamnat în permanenţă
mijloacele de trai, BU O încadrare formală făcută în vederea obţinerii
reabilitării judecătoreşti, care să mascheze o viaţă parazitară. Condiţia se
realizează şi atunci cînd persoanele ce au suferit condamnări, datorită
vîrstei sau unor deficienţe de sănătate, nu pot desfăşura o muncă
permanentă, ci realizează o activitate temporară, care le furnizează
mijloacele de întreţinere. Cerinţele legii sînt îndeplinite şi în cazul
executării unor munci cu caracter temporar, sezonier - munci agricole,
activităţi în unele exploatări forestiere -, precum şi a îndeplinirii muncilor
casnice de către femeile care au suferit o condamnare, ceea ce face
dovada unei activităţi utile.
în afară de asigurarea existenţei prin muncă legea prevede ca
alternativă şi asigurarea existenţei prin alte mijloace oneste, adică orice
sursă de procurare a celor necesare traiului care nu se bazează pe o
activita^ ilicită sau contrară normelor moralei* Se încadrează în această
categorie condamnaţii care sînt întreţinuţi de copiii lor sau de rude
apropiate, în caz de boală sau incapacitate de muncă, precum şi
persoanele aflate în continuarea studiilor şi care beneficiază de burse sau
alte modalităţi de subvenţionare din partea statului sau a unor societăţi
care alocă fonduri în acest. sens.
Condiţia prevăzută în art.137 alin.l îit.b, C.pen., mai este
îndeplinită cînd foştii condamnaţi au vîrsta de a fi pensionaţi sau sînt
incapabili de muncă. Legea se referă atît la persoanele efectiv pensionate,
cît şi la acelea care aU vîrsta de pensionare şi îndeplinesc condiţiile legii,
avînd vocaţia de a cere pensionarea.
în ce priveşte referirea legii la cei incapabili de muncă, aceasta
priveşte pe foştii condamnaţi incapabili de muncă, care au pensie de
invaliditate, cît şi pe cei ce se află în această stare fără a avea dreptul la
53
pensie, dar care îşi asigură existenţa din mijloace oneste .
540. c) Condiţia ca cei condamnat să fi avut o bună conduită

(art.137 Ht.c). Pentru a fi reintegrat din punct de vedere social şi moral
prin intermediul reabilitării, legea cere ca fostul condamnat să fi avut o
53
I. Cozma, op.cii., p.200.
498
TULUL VI; înlăturarea răspunderii penale, a executării pedepsei şi a consecinţelor condamnării
bună conduită în tot cursul termenului de reabilitare, adică să probeze că a

respectat regulile de convieţuire socială, că procesul de reeducare s-a
desăvîrşit şi că merită a i se înlătura toate decăderile şi incapacităţile ce
rezultă din condamnare, care îi atribuie un statut de marginalizare în
complexul vieţii sociale. în vederea confirmării acestei condiţii trebuie să
se administreze probe din care să rezulte că fostul condamnat a avut o
bună conduită ia locul de muncă, în familie, societate, că s-a străduit să
dovedească îndreptarea sa prin întreaga conduită conformă exigenţelor
normelor ce reglementează viaţa de relaţie. Condiţia bunei comportări nu
trebuie îndeplinită numai în decursul termenului de reabilitare prevăzut în
art.135 C.pen., ci pe toată perioada ce s-a scurs de la stingerea pedepsei
pînă cînd fostul condamnat a solicitat reabilitarea, deoarece, uneori, cel ce
solicită reabilitarea o poate face după un interval mai mare decît cel
prevăzut de lege. în literatură şi practică s-a pus problema dacă aplicarea
unor sancţiuni disciplinare sau contravenţionale fostului condamnat poate
duce la concluzia că persoana nu a avut o conduită bună în sensul legii. în
generai, aplicarea unor asemenea sancţiuni pentru abateri săvîrşite la locul
de muncă sau în societate, în funcţie de numărul lor şi condiţiile în care
au fost aplicate, sînt de natură a contrazice buna conduită a celui
condamnat, constituind temeiuri de respingere a cererii de reabilitare de
către instanţă. Dacă sancţiunile disciplinare sau contravenţionale au fost
cu totul accidentale, aplicate unor acţiuni din* culpă, ce demonstrează o
vinovăţie minimă şi nu sînt caracterizante pentru conduita de ansamblu a
persoanei, care dimpotrivă, a probat un comportament de integrală
corectitudine morală, profesională, familială, dovedit şi prin alte
manifestări relevant pozitive, cererea de reabilitare a solicitantului nu
54
trebuie respinsă .
în general, condiţia bunei conduite nu este realizată în situaţia în
care cel condamnat a săvîrşit o infracţiune care a fost amnistiată, întrucît
deşi amnistia înlătură răspunderea penală, infracţiunea există în toate
componentele ei ca faptă antisocială, căreia prin voinţa legii i se înlătură
răspunderea penală şi nu poate, deci, confirma buna conduită a fostului
condamnat55. Aceste considerente sg impun şi în cazul încetării urmăririi
penale datorită intervenţiei prescripţiei, retragerii plîngerii prealabile, a
împăcării părţilor,, care sînt, la rîndul lor, cauze care înlătură răspunderea
•^ î. Cozma, op. cit.

55
C. Mitracbe, op.cit., p.265.
499
penală pentru infracţiunile săvîrşite, infracţiuni ce nu dispar ca realităţi

obiective, ca acţiuni ce au lezat anumite valori sociale.
541. d) Condiţia ca persoana să fi achitat în întregime

cheltuielile judiciare şi despăgubirile civile. în art.137 lit.d, legea mai
prevede condiţia ca cel condamnat să fi achitat în întregime cheltuielile de
judecată şi despăgubirile civile, la plata cărora a fost obligat, afară de
cazul cînd partea vătămată a renunţat la despăgubiri, sau cînd instanţa
constată că cel condamnat şi-a îndeplinit în mod regulat obligaţiile
privitoare la dispoziţiile civile din hotărîrea de condamnare. Condiţia
prevăzută în textul citat urmăreşte ca persoana condamnatului să repare
consecinţele de ordin material, produse prin infracţiunea săvîrşită, să
dezdăuneze persoana lezată prin fapta comisă şi să achite cheltuielile
efectuate de stat, cu ocazia tragerii la răspundere penală a condamnatului.
Obligaţia de a achita despăgubirile civile, stabilite prin hotărîrea de
condamnare, nu se mai cere, în cazul cînd partea vătămată a renunţat la
despăgubiri (art.137 alin.l lit.d), în temeiul principiului disponibilităţii
existent în materia civilă,. potrivit căruia creditorul poate să nu ceară
punerea în executare a titlului executor.sau poate să renunţe la executarea
creanţei sale.
Codul actual introduce o inovaţie în materia reabilitării, incluzînd
în art.137 lit.d, dispoziţia, potrivit căreia, instanţa poate considera
îndeplinită această condiţie a reabilitării cînd constată că cel condamnat
şi-a executat în mod regulat obligaţiile privitoare la dispoziţiile civile din
hotărîrea de condamnare. Această conduită a condamnatului dovedeşte că
el va continua să-şi achite cu regularitate obligaţiile civile şi după
56
obţinerea reabilitării .
In ultimul aliniat ai articolului citat, codul prevede, că dacă
instanţa constată că nu este îndeplinită condiţia achitării cheltuielilor de
judecată şi a despăgubirilor civile, dar aceasta nu se datoreşte relei voinţe
a condamnatului, se poate dispune reabilitarea.
Dacă instanţa de judecată, sesizată cu judecarea cererii de
reabilitare, constată îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege, dispune
admiterea acesteia şi reabilitarea condamnatului.
5 6
I . Cozma, op.cit., p.212.
500
TITLUL VI; înlăturarea răspunderii penale, a executării pedepsei şi a
542. Reînnoirea cererii de reabilitare. Dacă instanţa constată că

nu sînt îndeplinite condiţiile de fond pentru a se admite reabilitarea,
dispune respingerea cererii de reabilitare. Legea în art.138 prevede că
persoana poate face o nouă cerere de reabilitare după un termen de trei
ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, după
un termen de 2 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare
de 5 ani şi după un termen de 1 an în celelalte cazuri. Termenele se
socotesc de la data respingerii cererii anterioare. Aceste termene trebuie
să treacă în cazul respingerii cererii de reabilitare pentru neîndeplinirea
condiţiilor de fond (nu este îndeplinită condiţia bunei conduite, a achitării
cheltuielilor de judecată şi despăgubirilor civile etc.) şi nu pentru
neîndeplinirea condiţiilor de formă. Pentru lipsa condiţiilor de formă,
potrivit Codului de procedură penală (art.497 alin.l lit.b şi c), cererea de
reabilitare poate fi reînnoită oricînd, cu îndeplinirea formalităţilor legale
care au fost neglijate la introducerea cererii anterioare. în situaţia
reînnoirii cererii de reabilitare, condiţiile prevăzute în art.137 C.pen.,
trebuie să fie îndeplinite şi pentru intervalul de timp care a precedat noua
cerere, deci trebuie să se refere la perioada de după stingerea pedepsei
pînă la soluţionarea noii cereri de reabilitare.
B. Efectele reabilitării
543. Efectele reabilitării de drept şi a celei judecătoreşti.

Potrivit Codului penal - art.1.33 - efectele reabilitării constau în încetarea
decăderilor, interdicţiile precum şi a incapacităţilor care rezultă din
condamnare. Deci, reabilitarea anulează consecinţele restrictive de
drepturi, care îşi au temeiul în condamnarea persoanei, fără a se putea
spune că şterge condamnarea anterioara, aşa cum prevedea Codul penal
din 1936. Reabilitarea nu are influenţă asupra efectelor pe care le-a
produs hotărîrea de condamnare pentru trecut, ea nu desfiinţează
condamnarea ca atare care a constituit cauza decăderilor şi interdicţiilor,
57
ci aceasta trebuie să rămînă ca un "fapt legal" , care a produs efecte în
trecut. Din formularea legi, după care reabilitarea face să înceteze
decăderile şi interdicţiile ce decurg din condamnare, rezultă că ea produce
efecte numai pentru viitor. Prin hotărîrea de judecată care dispune asupra
admiterii reabilitării, în cazul reabilitării judecătoreşti sau prin producerea
Garraud, Trăite theorique et pratique de droit penal francais, tome II, Paris,
1914, p.644; I. Cozma, p.262 şi urm.
501
efectelor în virtutea legii (ope legis) după împlinirea duratei stabilite de

lege, în cazul reabilitării de drept, reabilitarea produce efecte cu începere
de la aceste date pentru viitor, fără să se pună în discuţie temeinicia
condamnării din care au rezultat o serie de consecinţe asupra celui
condamnat.
Efectele reabilitării nu înseamnă numai înlăturarea consecinţelor
de ordin juridic, adică anularea interdicţiilor şi incapacităţilor ce rezultă
din condamnare, ci şi reabilitarea în plan social şi moral, în sensul că
fostul condamnat se va integra total în viaţa socială, bucurîndu-se de
aprecierea şi consideraţia deplină din partea celorlalţi membri ai
societăţii, care înainte manifestau o anumită rezervă faţă de el.
Unul din efectele benefice ale reabilitării este acela că prin
obţinerea sa, în viitor, dacă fostul condamnat va săvîrşi din nou o
infracţiune, nu va mai fi în stare de recidivă. De asemenea, în ipoteza
săvîrşirii în viitor a unei noi infracţiuni, dacă persoana a fost reabilitată,
în virtutea legii sau pe cale judecătorească, va putea să beneficieze pentru
pedeapsa aplicată faptei comise, dacă sînt realizate şi alte condiţii stabilite
de lege, de suspendarea condiţionată a executării pedepsei (art.81) sau de
suspendarea executării pedepsei sub supraveghere (art.86l). Reabilitarea
mai are ca efect înlăturarea interdicţiei de a ocupa anumite funcţii (cum
este aceea de gestionar) precum şi înlăturarea interdicţiei de a ocupa
anumite profesii.
544. Limitele efectelor reabilitării. Deşi reabilitarea are efecte

întinse ea nu constituie o repunere totală a condamnatului în situaţia avută
anterior condamnării, ci are anumite limite, sub aspectul efectelor pe care
le produce, prevăzute în art.133 alin.2 şi 3. Astfel, reabilitarea nu are ca
efect obligaţia de reintegrare în funcţia din care infractorul a fost scos în
urma condamnării, întracît acea funcţie este posibil să fi fost ocupată între
timp de o altă persoană. Dacă funcţia este vacantă şi nu există alte
impedimente în posibilitatea de încadrare a fostului condamnat, persoana
reabilitată poate fi reîncadrată în vechiul său loc de muncă. Legea mai
prevede ca limitare a efectelor reabilitării şi aceea că nu există obligaţia
ca fostul condamnat să fie rechemat în cadrele permanente ale armatei sau
să i se redea gradul militar pierdut, ca urmare a condamnării.
Reabilitarea nu are efect asupra măsurilor de siguranţă, cu excepţia
celei prevăzută în art.l 12 lit.d C.pen. şi anume interzicerea de a se afla în
anumite localităţi. Avînd în vedere finalitatea măsurilor de siguranţă,
502
TITLUI, VI; înlăturarea răspunderii penale, a executării
acestea trebuie să acţioneze atît timp cît este necesară funcţionarea lor,
încetarea sau revocarea lor avînd loc în condiţiile stabilite de lege.
C. Anularea reabilitării
545. Anularea reabilitării judecătoreşti. Reabilitarea

judecătorească se anulează cînd, după acordarea sa, se descoperă că cel
condamnat mai suferise o condamnare, în termenul prevăzut de lege, care
dacă ar fi fost cunoscută de instanţă ar fi dus la respingerea cererii de
reabilitare. Pentru anularea reabilitării se cere, deci, existenţa unei
condamnări definitive, care a fost pronunţată înăuntrul termenului -de
reabilitare, dar aceasta a fost descoperită ulterior acordării reabilitării.
Anularea reabilitării se explică prin aceea, că. dacă s-ar fi cunoscut
existenţa condamnării, cu prilejul soluţionării cererii de reabilitare, s-ar fi
respins cererea întrucît condamnatul nu îndeplinea una din condiţiile de
fond, prevăzute de lege.
503
Bibliografie generală
1. G. Antoniu, Vinovăţia penală, Editura Academiei Române. Bucureşti, 1995.

2. G. Antoniu, Tentativa, Editura societăţii Tempus, Bucureşti, 1995.
3. G. Antoniu, Raportul de cauzalitate în dreptul penal, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1968.
4. G. Antoniu, C. Bulai, R.M. Stânoiu, A. Fiiipaş, D. Mitrache, V. Papadopol, C.
Filişanu Practica judiciară penală, voi. I. Editura Academiei Române,
Bucureşti, 1988.
5. G. Antoniu, C. Bulai, R. Stănoiu, A. Fiiipaş, D. Mitrache, V. Papadopol, C.
Filişanu, Practica judiciară penală, vot. II, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 1990.
6. G. Antoniu, C. Bulai, R. Stănoiu, A. Fiiipaş, D. Mitrache, V. Papadopol, C.
Filişanu Practica judiciară penală, voi. III, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 1992.
7. M. Basarab, Drept penal, Partea generală, Editura Fundaţiei "Chemarea" laşi,
1997.
8. C, Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Editura Aii Educaţional S.A.,
Bucureşti, 1997.
7. P. Bouzat, J. Pinatel, Trăite de Droit criminel et de criminologie, Dalloz, Paris,
1970.
9. C. Barbu, Aplicarea legii penale în spaţiu şi timp, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1972.
10. I. Cozma, Reabilitarea în dreptul penal, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972.
11. A. Cocaină, Recidiva în dreptul penal român, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
1992.
12. Cross and Jones, Introduction to Criminal Law, Londra, 1964.
13. V. Dongoroz, Drept penal, Bucureşti, 1939.
14. V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, V.
Roşea, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol.I şi II, Editura
Academiei, Bucureşti, 1969, 1970.
15. A. Dineu, Drept penal, Partea generală. Bucureşti, 1977.
16. Şt. Daneş, V. Papadopoi, Individualizarea judiciară a pedepselor, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985.
17. V. Dobrinoiu, I. Pascu, I. Molnar, Gh. Nistoreanu, V. Lazăr, Drept penal,
Partea generală, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1997.
18. J.P. Doucet, Precis de droit penal general, Liege, 1976.
19. Gr. Geamănu, Dreptul internaţional penal şi infracţiunile internaţionale,
505
Bucureşti, Editura Academiei, 1974.
20. N. Giurgiu, Drept penal general, Editura "Suiîset", Iaşi, 1997.
21. R. Garraud, Trăite theorique etpratique du droitpenalfrancais, Şirey, Paris,
tome 1-1913, torne 11-1914.
22. J. Grigoraş, Individualizarea pedepsei, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969.
23. Jerome Hali, General Principles of Criminal Law, New-York, 1960.
24. V. Ionescu, Legitima apărare şi starea de necesitate, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti. 1972.
25. H. Jescheck, Lehrbuch dâs Strafrechts,, Allgemeiner Taii, Dunker und Humblot,
Berlin, 1988.
26. G. Levasseur, A. Chavanne, J. MontreuiL B. Buloc, Droit penai general et
procedure penale, Editions Sirey, Paris, 1996.
27. G Levasseur, J.P Doucet, Le droit penai applique, Editions Cujas, Paris, 1969.
28. O. Loghin, T. Toader, Drept penal român, Partea specială, Casa de Editură şi
Presă "Şansa" S.R.L., Bucureşti, 1997.
29. V. Manzinî, Traitaio di dirittopenale italiano, voi! şi II, Torino, 1933.
30. R. Merie, A. Vitu. Trăite, dedroii crimiml, Editions Cajas, Paris, 1984.
31 - C. Mitrache, Drept penal român, Partea generală, Casa de Editura şi Presă
"Şansa" S.R.L., Bucureşti, 1997,
32.1. Oancea, Tratat de drept penal, Partea generală, Editura AH, Bucureşti, 1994.
33. V. Papadopol, D, Pavel, Formele unităţii infracţionale în dreptul penal român,
Casa de Editură şi Presă "Şansa" S.R.L., Bucureşti, 1992.
34. V. Papadopol, M. Popovici, Repertoriu alfabetic de procedură judiciară în
materie penală pe anii 1965-1975, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1977.
35. V. Papadopol, M. Popovici, Repertoriu alfabetic de procedură judiciară în
- materie 'penală pe anii 1976-1980, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.
Bucureşti, 1982,
36. V. Papadopol, Şt. Daneş, Repertoriu alfabetic de procedură judiciară în
materie penală pe anii 1981-1985, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1977,
37. R. Pannain, Manuale di diritto penale3 voii, Parte generale, Torino, 1962.
38. J. Prade!, Droit penal Ed. Cujas, Paris, i 974.
39. J.C. Soyer, Manuel de droit penal et procedure penale, Paris, 1994.
40. R.M. Stănoiu, Asistenţa juridică internaţională în materie penală, Bucureşti,
Editura Academiei, 1975.
41. R.M. Stănoiu, î. Griga, T. Dianu, Drept penal Partea generală, Editura
Hyperion, Bucureşti, 1992.
42. R. Schmelck, G. Picca, Pânologie et droit penitenciare, Editions Cujas, Paris.
1967.
43. G- Ştefani, G. Levasseur, R. Jambu-Merlin, Crimonologie el science
penitenciaire, Dailoz, Paris, 1972.
44. G. Ştefani, G. Levasseur, B. Bouioc, Droit penal general, Dailoz, Paris, 1992.
45.1. fanoviceanu, V. Dongoroz, Tratat de drept şi procedură penală, vol.l,
506
Bucureşti, 1924.
46. Gr. Theodoru, Drept procesual penal, Partea specială, Editura "Cugetarea", Iaşi,
1998.
47. C. Turianu, Reeducarea prin muncă, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică,

Bucureşti, 1984.
48. A. Ungureanu, Drept penal român, Partea generală, Editura Lumina Lex,
Bucureşti 1995.
49. T. Vasiliu, G. Antoniu, Şt. Daneş, Gh. Dărîngă, V. Papadopol, D. Pavel, V.
Rămureanu, Codul penal comentat şi adnotat, Partea generală, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1972.
50. G. Williams, Criminal Law, The General Part, Londra, 1962.
1 .
507
CUPRINS
TITLUL i
INTRODUCERE
CAP. I DREPTUL PENAL - RAMURĂ A DREPTULUI ROMÂNESC.

ŞTIINŢA DREPTULUI PENAL. PRINCIPII 7
Secţiunea I. Dreptul penal - ramură a dreptului 7
§ 1. Noţiunea, obiectul şi scopul dreptului penal 7
§ 2. Obiectul şi caracteristicile dreptului penal c
§ 3, Legăturile dreptului penal cu alte ramuri de drept -\t
Secţiunea a ii-a. Ştiinţa dreptului penal român , 1\
§ 1. Dreptul penal ca ramură a ştiinţelor juridice 1E
§ 2. Legăturile ştiinţei dreptului penal cu alte ştiinţe 1{
Secţiunea a lila. Principiile fundamentale ale dreptului penal , \]
§ 1. Enunţarea şi dezvoltarea principiilor 1;
TSTLUL ii
LEGEA PENALĂ Şl LIMITELE El DE APLICARE
CAP.I. LEGEA PENALĂ 2

Secţiunea/. Izvoarele dreptului penal 2
§ 1. Consideraţii generale privind izvoarele dreptului penal 2
Secţiunea a Ha. Clasificarea legilor penaie 2
§ 1. Legi penale generale şi speciale 2
§ 2. Legi penale permanente şi temporare 2
§ 3. Legi penale ordinare şi excepţionale 1 2
Secţiunea a lila. Normele juridice penale şi clasificarea lor 3
§ 1. Definiţia şi structura normei juridice penaie 3
§ 2. Clasificarea normelor penale 3
Secţiunea a Na. Interpretarea legii penale 3
§ 1. Noţiunea şi necesitatea interpretării 2
§ 2. Felurile interpretării , -
§ 3. Metodele (procedeele) de interpretare 2
l
§ 4. Rezultatele şi limitele interpretării ,
CAP.». RAPORTUL JURIDIC PENAL • '

Secţiunea I. Realizarea legii penale prin intermediul raporturilor juridice penale '
§ 1. Consideraţii generale privind realizarea legii penale , '
§ 2. Raportul juridic penai de conformare , , '
§ 3. Raportul juridic penal de conflict '
§ 4. Structura raportului juridic penal de conflict {Elementele raportului
juridic pena! de conflict) '
§ 5. Faptele juridice penale , '
CAP. III. APLICAREA LEGII PENALE ÎN SPAŢIU : 50
Secţiunea I. Principiile de aplicare a legii penale în spatia 50
§ 1. Consideraţii generale - 50
Secţiunea a Ii-a, Principiul teritorialităţii,. ,....,.... , 51
§ 1. Concept şi limite 51
§ 2. Noţiunea de teritoriu în sensul legii penate.. 52
§ 3. Locul săvîrşirii infracţiunii...... • 53
§ 4. Excepţii de la principiu! teritorialităţii 55
Secţiunea a Ili-a. Principie complementare da aplicare a îegii penale în spaţiu..,. 58
§ 1. Principiul personalităţii legii penale .- 58
§ 2. Principiul realităţii legii psr.aSe.. ...60
§ 3. Principiu! universalităţii legii penale 62
Secţiunea a VJ-a. Extrădarea 55
§ 1. Noţiunea extrădării,... 65
§ 2. Izvoarele juridice ale extrădării 67
§ 3. Condiţiile extrădării ......68
§ 4. Aspecte complementare .71
CAPITOLUL IV. APLICAREA LEGII PENALE IN TIMP ..73

Secţiunea I, Principiul activităţii legii penale 73
§ 1*. Conceptul şi fundamentul principiului activităţii iegii penale 73
§ 2. Durata şi limitarea eficienţei legii penaie ........74
§ 3. Determinarea momentului de săvîrşîre a infracţiunilor..... .....^ 78
§ 4. Neretrpactivitalea legii penale .80
SecţiuneasHa. Extraactivitatea tegii penate.. 81
§ 1. Generalităţi , „81
SubsBcţiunea I. Retroactivitatea legii penale. .......82
(. • § î. Retroactivitatea iegii penale da dezincrimînare 82
§ 2. Retroactivitatea legii care prevede măsuri de siguranţă şi educative 85
§ 3. Retroactivitatea legii interpretative '. 86
Subsecţiunea a //-a. Ultraacthritatea legii penate. 88
§ 1. Ultraactivitatea legii penale temporare.... .88
Secţiunea a III-a. Principiul legii mai favorabile „87
Subsecţiunea I, Preliminarii ., 87
§ 1. Situaţiile tranzitorii 87
§ 2. Sistemele concepute în literaturi şi consacrate în legislaţie
în căzui situaţiilor tranzitorii 88
§ 3. Rsglementarea situaţiilor tranzitorii în Codul pena! român ,....;... 90
Subsecţiunea a ll-a. Aplicarea legii mai favorabile în ea?ui faptelor pentru care nu a
intervenit o condamnare definitivi .....81
§ 1. Cadrul reglementării,.... 91
§ 2. Criteriile ds determinare a iegii mai favorabile 92
Subsecţiunea a lll-a. Aplicarea legii mai favorabile în cazul pedepselor definitive 87
§ 1. Cadru! reglementării 97
§ 2. Aplicarea obligatorie a legii mai favorabile 98
§ 3. Aplicarea facultativi a legii mai favorabiie 100
510
I I I l-Wttu !••
INFRACŢIUNEA
CAP. I. TEORIA GENERALĂ A INFRACŢIUNII .103

Secţiunea I. Definiţia legală a infracţiunii 103
§ 1. Preliminarii , , 103
§ 2. Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii , 105
Secţiunea alia. Condiţiile preexistente ale infracţiunii 110
Subsecţiunea I. Obiectul infracţiunii : , 110
§ 1. Obiectul juridic... 110
§ 2. Felurile obiectului juridic 110
5 3. Obiectul material.. 112
Subsecţiunea a Ha. Subiectul infracţiunii 112
§ 1. Noţiunea de subiect şi condiţiile safe generale 112
Secţiunea a lll-a. Conţinutul infracţiunii 117
Subsecţiunea I. Noţiunea de conţinut; importanţa conţinutului; structura conţinutului;
clasificarea conţinuturfSor 117
§ 1. Noţiunea de conţinut 117
§ 2. Clasificarea eonţinuturilor 120 *
Subsecţiunea a Ha. Latura obiectivă; elemente (structură); trăsături 122
§ 1. Noţiune 122
§ 2. Acţiunea sau inacţiunea 123
§ 3. Urmarea sau rezultatul 125
§ 4. Raportul de cauzalitate 126
Subsecţiunea a lll-a. Latura subiectivă ţeiementul subiectiy); formele vinovăţiei 131
§ 1. Preliminarii 131
§ 2 . Intenţia 132
§ 3 . Culpa , 135
§ 4. Praeterintenţia 138
§ 5. Mobilul şi scopul (elemente aie laturii subiective) 138
§ 6. Formele de vinovăţie cu care se săvîrşesc infracţiunile 140
Subsecţiunea a IV-a. Trăsături ale conţinutului ce caracterizează obiectul şi subiectul 141
CAP. ». FORMELE INFRACŢIUNI! 142

Secţiunea I. Consideraţii generale 142
§ 1. Perioada internă (subiectivă) 143
§ 2. Perioada înfăptuirii infracţiunii, fazele saie de desfăşurare , , 143
Secţiunea a Ha. Actele de pregătire 144
§ I. Caracterizarea actelor de pregătire , 144
§ 2. Concepţia Codului pena! român privind actele de pregătire , 148
Secţiunea a lila. Tentativa... '. , 148
Subsecţiunea I. Definiţia, condiţiile şi conţinutul tentativei , 148
§ 1. Definiţia tentativei 148
§ 2. Condiţiile preexistente şi conţinutul tentativei 149
§ 3. Infracţiunile ia care nu este posibilă tentativa 154
Subsecţiunea a Ha. Formele tentativei 155
§ 1. Formele tentativei după gradul de realizare a executării..,.,..... 155
§ 2. Formele tentativei după cauzele datorită cârora nu se poate ajunge
la consumarea infracţiunii 157
Subsecţiunea a lila. Incriminarea şi sancţionarea tentativei 159
§ 1. Incriminarea tentativei 159
§ 2. Sancţionarea tentativei 1 $®
511
Subsecţiunea a IV-a. Desistarea şi împiedicarea producerii rezuitatului 161
§ 1. Preliminarii • • • 161
§ 2. Oesisîarea , ... • • 161
§ 3. împiedicarea producerii rezultatului .. 182
§ 4. Efecte juridice • 184
Secţiunea a iVa. Infracţiunea consumată 165
§ 1. Faza consumării , ••••• 165
CAPITOLUL III. PARTICIPAŢI^.™. .. 168

4 Secţiunea /. Participaţia: definiţie, condiţii, tratament sancţionar 188
Subsecţiunea 1. Definiţia şi concepţiile participaţiei 168
§ 1. Formele pluralităţii de făptuitori , 188
§ 2. Definiţia participate 189
§ 3. Condiţiile participat» 170
§ 4. Concepţia unităţii de faptă în materia participaţiei şi consecinţele ce
decurg din aceasta 174
Subsecţiunea a I! a. Tratamentul sancţianator ai participaţiei ..176
§ 1. Sistemul da sancţionare ai participanţilor..! 176
§ 2. Participaţia - cauză de agravare a pedepsei pentru participanţi , .177
•"'Secţiunea a ii a. Coautoratu! .....179
. Subsecţiunea I. Definiţia şi condiţiile ceautoraîuiui 179
§ 1. Definiţia şi caracterizarea generală a coautoratului. 179
§ 2. Condiţiile caautoratului 180
3 Secţiunea a lila. Instigarea..... ....186
Subsecţiunea /. Definiţia şi condiţiile instigării 186
§ 1. Definiţia şi caracterizarea instigării ..186
§ 2. Condiţiile instigării 187
Subsecţiunea a I!a. Instigarea nearmată de executare. 189
§ 1. Ipotezele instigării neurmate de executare :.. 189
.,/ Secţiunea a iV-a. Complicitatea 181
Subsecţiunea I. Definiţia şi condiţiile complicităţii 191
§ 1. Definiţia şi caracterizarea generală a complicităţii, 191
§ 2. Condiţiile complicităţii :...,. 192
Subsecţiunea a Ha. Formele complicităţii 195
§ 1. Complicitatea morală şi materială 195
§ 2. Complicitatea anterioară şi concomitentă 198
§ 3. Complicitatea proprie şi improprie 199
§ 4. Formele (modalităţile) complicităţii prevăzute în art.28 C.pen (forme normative) 200
Secţiunea a Va. Sancţionarea participanţilor 201
§ 1. Sancţionarea diferitelor categorii de participanţi 201
Secţiunea a Via. Circumstanţele personale şi reala 202
§ î. Caracterizare generală 202
i 2. Circumstanţele personale 203
§ 3. Circumstanţele reale 204
Secţiunea a VH-a. împiedicarea săvîrşirii faptei de către participant 205
§ 1. Noţiune şi condiţii 205
§ 2. Efecte juridice 207
Secţiunea a Vlll-a. Participaţia improprie 207
§ 1. Pretmmarii .^..^. :. 207
§ 2. Modalităţile participaţiei improprii 207
' -rX;--it*$0»»Ji- "2%. fe. . im ţ
512
CAP. IV, UNITATEA DE INFRACŢIUNE: - «-••
21
Secţiunea I. Unitatea naturală • '
§ 1 Felurile unităţii naturale ••• 211
Secţiunea a Ha. Unitatea legală • • • • 213
Subsecţiunea I. Infracţiunea continuată.... • • 213
§ 1. Definiţie şi condiţii • • 213
§ 2. Condiţii de existenţă '.. 214
§ 3. Regimul de sancţionare al infracţiunii continuate 218
Subsecţiunea a Ha. Infracţiunea complexă .'. 219
§ 1. Definiţia şi modalităţile infracţiunii complexe 219
§ 2. Caracaterizarea infracţiunii complexe 221
Subsecţiunea a lila. Infracţiunea de obicei 223
Subsecţiunea a IVa. Infracţiunea progresivă : 224
CAP. V. PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI 226

^Secţiunea I. Condiţii generale privind pluralitatea de infracţiuni 223
\Secţiunea a Ha. Concursul de infracţiuni 227
§ 1. Definiţia generală a concursului de infracţiuni şi condiţiile sale 227
§ 2. Formele concursului de infracţiuni 231
\ Secţiunea a lila. Sancţionarea concursului de infracţiuni 235
§ 1. Sisteme de sancţionare concepute în literatura şi consacrate în legislaţie.
Pluralitate de sisteme 235
§ 2. Reglementarea modului de aplicare a pedepsei principale în Codul penal 236
§ 3. Reglementarea modului de aplicare a pedepselor complimentare. 238
§ 4. Reglementarea modului de aplicare a măsurilor de siguranţă şi educative 239
§ 5. Contopirea pedepselor 240
i Secţiunea a IVa. Recidiva 242
Subsecţiunea I. Definiţia şi condiţiile recidiver 242
§ 1. Definiţie 242
§ 2. Condiţiile de existenţă ale recidivei 243
§ 3. Condamnări care nu atrag starea de recidivă 245
Subsecţiunea a Ha. Formele (modalităţile) recidivei 247
§ 1. Formele (modalităţile) recidivei în literatură şi legislaţie 247
§ 2. Formele (modalităţile) recidivei în Codul penal român : 249
Subsecţiunea a lila. Tratamentul juridic ai recidivei 254
§ 1. Natura juridică a recidivei 254
§ 2. Pedeapsa în cazul recidivei postcondamnatorii 255
§ 3. Pedeapsa în cazul recidivei mari postexecutorii 256
§ 4. Pedeapsa în cazul recidivei mici .257
ţ Secţiunea a IVa. Pluralitatea intermediară 258
CAP. VI. CAUZELE CARE EXCLUD CARACTERUL PENAL Al FAPTEI..... 260

Secţiunea!. Generalităţi 260
Secţiunea a ll-a. Legitima apărare 261
§ 1. Definiţia şi condiţiile legitimei apărări 261
§ 2. Excesul de apărare , 268
§ 3. Efectele legitimei apărări 270
§ 4. Conexiunea legitimei apărări cu alte cauze care exclud caracterul penal al faptei 270
Secţiunea a lila. Starea de necesitate 271
§ 1. Definiţia şi condiţiile stării de necesitate 271
§ 2. Condiţiile stării de necesitate 272
§ 3. Efectele stării de necesitate 275
§ 4. Conexiunea stări de necesitate cu alte cauze care exclud caracterul penal al faptei 275
513
. Constiîngerea fizică şi coristrîngerea morală 276
§ 1. Constrîngeiea fizică 276
§ 2. Constrîngerea morală , .279
Secţiunea a Vs. Cazul fortuit 282
§ 1. Definiţia şi condiţiile cazului fortuit.... ..i , ...282
§ 2 . Efectele juridice.... '. 284
§ 3. Conexiunea cazului fortuit cu alte cauze care exclud caracterul penal al faptei... 284
Secţiunea a Via. Iresponsabilitatea 285
§ 1. Definiţia şî condiţiile iresponsabilităţii .......285
§ 2. Efectele iresponsabilităţii...... ...........287
§ 3. Conexiunea cu afte cauze care exclud caracterul penai al faptei.... 288
Secţiunea a Vll-a. Beţia 288
§ 1. Definiţia şi condiţiile beţiei accidentale complete 288
§ 2. Efectele beţiei accidentale complete ...291
§ 3. Conexiunea beţiei accidentale complete cu alte cauze care exclud caracterul penal a! faptei 291
Secţiunea a Vllla. Minoritatea făptuitorului 292
§ 1. Caracterizarea şi condiţiile minorităţii ..„„ ..292
§2. Efectele juridice.... , - .293
§ 3. Conexiunea stării de minoritate cu alte cauze care exclud caracterul penai al faptei .'. 294
Secţiunea a IX-a, Eroarea , 294
§ 1. Eroarea da fapt; definiţie; condiţii ........294
§ 2, Efectele juridice ale erorii da fapt.... 301
§ 3. Conexiunea erorii de fapt cu alte cauze care exclud caracterul pena! ai faptei .......301
§ 4. Eroarea de drept .ft 302
Secţiunea a X-a. Fapta prevăzuţi de legea penată care nu prezintă pericolul social ai
unei infracţiuni '. 302
§ 1. Instituţia juridică a "faptei prevăzută de legea penală care nu prezinţi pericol
social al unei infracţiuni* 30?.
TITLUL IV
RĂSPUNDEREA PEMÂLĂ
CAP. I. CONSIDERAŢII GENERALE PHiViMD RĂSPUNDEREA PESIALĂ. ...307

Secţiunea I. Răspunderea penală - instituţie fundamentală a dreptului penal 307
§ 1. Noţiunea şi caracteristicile răspunderii penate 307
Secţiunea a Ii-a. Principii!» privitoare la răspunderea penală , ...311
§ 1. Preliminarii ...*. .............311
§ 2. Sumari prezentare a principiilor 311
CAP. II. ÎNLOCUIREA RĂSPUNDERII PENALE .... „315

Secţiunea I. Consideraţii generale 315
§ 1. Instituţia înlocuirii răspunderii penate; justificară. , 315
Secţiunea a ll-a. Reglementarea instituţiei înlocuirii risoyndsrii penate
în Codul penal român ...„ ...317
§ 1. înlocuirea răspunderii penale cu a răspundere căra atrage o sancţiune cu caracter
administrativ; condiţii. , 317
§ 2. înlocuirea răspunderii penale în caz de pluralitate de infractori
sau de Infracţiuni ...............320
§ 3. Organele judiciare care pot dispune înlocuirea răspunderii penale , 322
§ 4. Sancţiunile cu caracter administrativ aplicabile............. .322
514
TITLUL V
S A N C Ţ I U N I L E Î N DREPTUL PENAL
CAP. I. CONSIDERAŢII GENERALE ASUPRA SANCŢIUNILOR

ÎN DREPTUL PENAL —. 325
Secţiunea I. Categoriile de sancţionare şi caracteristicile lor , 325
§ 1. Sancţiunile ca instituţie a dreptului pena! 325
§ 2. Categoriile de sancţiuni de drept penal 326
§ 3. Caracterizarea sancţiunilor de drept penal 327
CAP. II. PEDEPSELE .. 329

Secţiunea I. Definiţia şi caracterizarea pedepsei/Funcţiile şi scopurile sale 329
§ 1. Definiţie şi caracterizare 329
§ 2. Funcţiile pedepsei 332
§ 3. Scopurile pedepsei .. 335
Secţiunea a Ha. Sistemul pedepselor tn Codul penal; categoriile şi felurile de pedepse 337
§ 1. Generalităţi privind categoriile de pedepse 337
§ 2. Sistemul pedepselor şi cadrul său general în Codul penal român....... 340
§ 3. Categoriile şi felurile pedepselor , .-. 341
Secţiunea a lll-a. Pedepsele principale 342
§ 1. Detenţiunea pe viaţă 342
§ 2. închisoarea , 345
§ 3 . Amenda 347
Secţiunea a IV-a. Pedepsele secundare 350
§ 1. Pedepsele complimentare .". 350
§ 2. Interzicerea unor drepturi 350
§ 3. Degradarea militară 353
§ 4. Pedepsele accesorii , 354
CAP. III. SANCŢIUNILE APLICABILE MINORILOR INFRACTORI; MĂSURI

EDUCATIVE Şl PEDEPSE 356
Secţiunea I. Regimul special de sancţionare a infractorilor minori 356
§ 1. Consideraţii generale ':. 356
§ 2. Regimul de sancţionare a minorilor infractori în legislaţia în vigoare 359
3 3. Măsurile educative prevăzute de Codul penai .: 360
§ 4. Pedepsele aplicabile minorilor infractori 365
CAP. IV. MĂSURILE DE SIGURANŢĂ £ _ 369

Secţiunea I. Consideraţii generete 369
* § T. Noţiunea măsurilor de siguranţă. Generalităţi 369
§ 2. Caracterizarea măsurilor de siguranţă 370
% J 3 , Cadrul genera! al măsurilor de siguranţă; categorii de măsuri..... 371
Secţiunea a Ila. Măsuri de siguranţă cu caracter medica! 372
§ 1, Obligarea la tratament medical 372
s*"; § 2. Internarea medicali 373
Secţiunea a lll-a. Măsuri de siguranţă restrictive de drepturi şi de libertate 374
§ 1. Interzicerea unei funcţii sau profesii 374
§ 2. Interzicerea de a se afla în alte localităţi 375
§ 3. Expulzarea 377
Măsuri de siguranţă cu caracter patrimonial 378
515
§ 1. Confiscarea specială 378
CAP. V. INDIVIDUALIZAREA PEDEPSELOR..... 383

Secţiunea I. Consideraţii generale privind individualizarea pedepselor 383
§ 1 . Noţiune 383
§ 2. Felurite individualizării 383
Secţiunea a II a. Individualizarea judecătorească a pedepsei 386
§ 1. Criteriile generale de individualizare judiciară 386
Subsecţiunea I. Circumstanţele atenuante şi agravante 388
§ 1. Consideraţii generale ....388
§ 2. Circumstanţe atenuante generale 390
§ 3. Circumstanţe agravante 398
§ 4. Concursul între circumstanţele şi cauzele de agravare şi de atenuare 403
Subsecţiunea a Ha. individualizarea judecătorească a executării pedepsei 405
§ 2. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei , 405
§ 3. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere ..415
§ 4. Executarea pedepsei ia locul de muncă 422
§ 5. Executarea pedepsei într-o închisoare militară 434
§ 6. Executarea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii 438
§ 7. Caicului pedepselor , 438
§ 8. Liberarea condiţionată , 440
• • • * • • •
ie
TSTLUL VS
ÎNLĂTURAREA RĂSPUNDERI! PENALE, A EXECUTĂRI!
PEDEPSEI Ş! A CONSECINŢELOR CONDAMNĂRI!
,ş
CAP. I. CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA PENALĂ 449
Secţiunea!. Caracterizare generală ..........449
§ 1. Preliminarii ..449
Secţiunea a ii-a. Amnistia 450
§ 1. Noţiune; obiect; efecte ...: 450
Secţiunea a lila. Prescripţia 454
§ 1. Consideraţii generale : ......454
§ 2. Prescripţia răspunderii penale 455
Secţiunea a IV-a. Lipsa plîngarii prealabile 458
§ 1. Concept; condiţii; efecte juridice .' „458
Secţiunea a "v'-a. Retragerea piîngerii prealabile.. 461
§ 1. Moţiune, condiţii, efecte juridice ...481
Secţiunea a Via. împăcarea părţilor , „463
§ 1. Noţiune; condiţii; efecte juridice .- 463
CAP. l i . CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ EXECUTAREA PEDEPSELOR 467

Secţiunea I. Executarea pedepsei închisorii... 467
§ 1. Regimul de executare a pedepsei închisorii 467
§ 2. Regimul general al executării pedepsei m legislaţia română 472
Secţiunea a Ha. Cauzels care înlătură executarea pedepselor 474
§ 1. Preliminarii , 474
§ 2 . Graţierea ....475
§ 3. Prescripţia executării pedepsei 480
516
CAP. îl!. ÎNLĂTURAREA CONSECINŢELOR CQfyOÂMUfÂJiy 485
Secţiunea I. Reabilitarea » 485
i 2. Definiţia realibilitârii; natură juridicii 486
§ 3. Reabilitarea de fiiepî 488
§ 4. Reabilitarea judecătorească 499
Bibliografie :
••••• • 505
517

Drept Penal

Caricato da

Informazioni sul documento

Titolo originale

Copyright

Formati disponibili

Condividi questo documento

Condividi o incorpora il documento

Opzioni di condivisione

Hai trovato utile questo documento?

Questo contenuto è inappropriato?

Copyright:

Formati disponibili

Drept Penal

Caricato da

Copyright:

Formati disponibili

Măria ZOLYNEAK

La elaborarea lucrării s-a avut în vedere legislaţia în vigoare

Toate drepturile privind această ediţie aparţin, în exclusivitate

II. Denumiri de acte normative, instanţe de judecată,

Notă: Alte materiale bibliografice se citează neabreviat (tratate, cursuri, monografii,

DREPTUL PENAL - RAMURĂ A DREPTULUI ROMÂNESC

Dreptul penal - ramură a dreptului

§ 1. Noţiunea, obiectul şi scopul dreptului penal

1. Noţiunea dreptului penal. Dreptul penal, ca ramură a

2. Necesitatea dreptului penal. Dreptul penal a fost instituit din

concepţie asupra acestui fenomen ţinînd seama de cauzele şi legităţile

§ 2. Obiectul şi caracteristicile dreptului pena!

3. Obiectul dreptului penaî. Dreptul penal, ca orice ramură a

organele saie, şi cei vinovaţi de săvîrşirea infracţiunilor. Conţinutul

4. Autonomia dreptului penal. După cum s-a văzut dreptul penal

se observă şi din întreaga reglementare privitoare la pedeapsă, care nu se

5. Dreptul penal - ramură a dreptului public. Dreptul penal

6. Caracterul unitar al dreptului penal. Dreptul penal include

organele sale, şi cei vinovaţi de săvîrşirea infracţiunilor. Conţinutul

4. Autonomia dreptului penal. După cum s-a văzut dreptul penal

infracţiuni, prevăzînd şi pedepsele corespunzătoare lor, sub aspectul

^ P. Bouzat, J. Pinatel, op.cit., Trăite de Droit criminel et de criminologie, tome

în literatura penală română, pe drept ctrVîrit, s-a considerat că nu se

cale convenţională - convenţii, tratate -, devenind o realitate după cel de-

§ 3. Legăturile dreptului penal cu alte ramuri de drept

7. Legătura cu dreptul constituţional. Dreptul penal, păstrîndu-

8. Legătura cu dreptul procesual penal. Dreptul penai are o

asigurată de către dreptul procesual penal, care, la rîndul lui, are o

9. Legătura cu alte ramuri ale dreptului. De asemenea, apărînd

Ştiinţa dreptului penai român

§ 1. Dreptul penai ca ramură a ştiinţelor juridice

10. Noţiune. Expresia "drept penal" desemnează atît dreptul penal

11. Obiectul ştiinţei dreptului penal. Acesta este format din

Ştiinţa dreptului penal, pe lîngă cercetarea normelor generale şi speciale

§ 2. Legăturile ştiinţe! dreptului penal cu alte ştiinţe

12. Necesitatea legăturilor. Ştiinţa dreptului penal are strînse

în evidenţă utilitatea şi eficienţa lor precum şi regimul de executare a

Principiile fundamentale ale dreptului penal

§ L Enunţarea şi dezvoltarea principiilor

13. Noţiune. Prin principii fundamentale ale dreptului penal

G. Antoniu, Reforma penală şi principiile fundamentale ale dreptului penal

că se desprind din examinarea conţinutului normelor penale, care

14. Principiu! legalităţii incriminării. Acest principiu acreditează

care stabileşte că "Legea penală nu se aplică faptelor săvîrşite sub legea

15. Incriminarea ca infracţiuni numai a faptelor ce prezintă un

16. Principiul potrivit căruia infracţiunea este singurul temei

N. Giurgiu, op.cit., vol.I, p.32.

existenţa hotărîrii infracţionale - ci, aceasta trebuie să se manifeste în

17. Caracterul personal al răspunderii penale. Răspunderea

18. Legalitatea pedepsei, a măsurilor ce se pot lua # în cazul

Numai pedeapsa este o sancţiune penală, numai ea are caracter represiv.

19. Principiul individualizării sancţiunilor de drept penal. Prin

20. Alte principii. Literatura mai formulează şi alte principii

LEGEA PENALĂ ŞI LIMITELE EI

- Izvoarele dreptului penal

§ 1. Consideraţii generale privind izvoarele dreptului penal

21. Noţiunea de izvor al dreptului penal. Legea penală. Prin

caracter penal cuprinsă în legi organice''1. Prin lege se înţelege, în general,

22* Tratatele şi conveîîţiiie internaţionale. Acestea pot constitui

1 La data intrării în vigoare a Codului penal, izvor al dreptului penal putea fi şi

Clasificarea legilor penale

§ 1, Legi penale generale şi speciale

23. Criterii de clasificare. Legile care cuprind dispoziţii cu