UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE ISTORIE – FILOSOFIE –

GEOGRAFIE
SPECIALIZAREA ISTORIE

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC,
LECT. UNIV. DR. LUCIAN
AMON

ABSOLVENT,
MIRA GH. FLORENTINA CLAUDIA
ANUL V- ISTORIE F.R.

0
 CRAIOVA
2007
UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA
FACULTATEA DE ISTORIE – FILOSOFIE –
GEOGRAFIE
SPECIALIZAREA ISTORIE

MONUMENTELE ISTORICE
ŞI DE ARTA
DIN MUNICIPIUL SLATINA

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC,
LECT. UNIV. DR. LUCIAN
AMON

ABSOLVENT,
MIRA GH. FLORENTINA
CLAUDIA
ANUL V- ISTORIE F.R.

1
 CRAIOVA
2007

CUPRINS

Introducere …………………………………………………………………. 5

I. Pe treptele istoriei……………………………………………………….. 7

II. Monumente de arhitectură medievală………………………………. 17

II.1. Mănăstiri………………………………………………………….. 17

II.1.1. Mănăstirea Clocociov…………………………………... 18

II.1.2. Schitul Strehareţ…………………………….................. 30

II.2. Biserici………………………………………………………......... 35

II.2.1. Biserica „Sfânta Treime”………………………………... 35

II.2.2. Biserica „Adormirea Maicii Domnului”………………… 42

II.2.3. Biserica Ionaşcu………………………………………… 48

II.2.4. Biserica „Sfinţii Împăraţi”…………………………......... 53

II.2.5. Biserica „Sfântul Ioan Botezătorul”…………………… 56

II.2.6. Biserica Sfinţii Voievozi ………………………………. 58

II.2.7. Biserica Sfântul Nicolae – Clocociov………………… 59

II.2.8. Biserica Sfântul Nicolae – Obrocari …………………. 60

II.2.9. Biserica Sfântul Nicolae Coastă……………………… 61

III. Arhitectura urbană…………………………………………………… 63

III.1. Procesul de urbanizare a municipiului Slatina……………… 63

2
 III.2. Construcţiile civile……………………………………………….. 90

III.2.1. Casa Kitzulescu……………………………………….. 92

III.2.2. Casa Fântâneanu…………………………………....... 97

III.2.3. Casa Caracostea …………………………………...... 99

III.2.4. Casa Mihail Deleanu …………………………………. 101

III.2.5. Vila Lapomeraye ……………………………………… 103

III.2.6. Podul de peste râul Olt………………………………. 104

III.3. Construcţii administrative……………………………………… 111

III.3.1. Palatul Administrativ………………………………..... 111

III.3.2. Banca Naţională – Filiala Slatina…………………… 115

III.3.3. Primăria ……………………………………………….. 116

III.3.4. Liceul „Radu Greceanu”……………………………… 118

III.3.5. Şcoala de băieţi nr.1 ”Ionaşcu”……………………. 124

III.3.6. Şcoala „Ştefan Protopescu”…………………………. 128

III.3.7. Şcoala de Agricultură Strehareţ……………………... 130

IV. Monumente de for public……………………………………………. 134

IV.1. Monumentul Ecaterinei Teodoroiu……………………………. 134

IV.2. Statuia lui Tudor Vladimirescu………………………………… 142

IV.3. Bustul generalului Eremia Grigorescu……………………….. 143

IV.4. Bustul lui Marin Alexe………………………………………….. 144

IV.5. Bustul lui Corneliu Coposu……………………………………. 146

148
3
 IV.6. Statuia lui Alexandru Ioan Cuza………………………………

IV.7. Bustul lui Radu Greceanu……………………………………... 150

IV.8. Monumentul „Slatina 600”……………………………………... 152

IV.9. Bustul lui Dinu Lipatti…………………………………………... 153

IV.10. Bustul lui Constantin Brâncuşi………………………………. 154

IV.11. Bustul lui George Enescu……………………………………. 155

IV.12. Bustul lui Mihai Eminescu……………………………………. 156

IV.13. Statuia lui Eugen Ionescu…………………………………… 157

IV.14. Statuia lui Mihai Viteazul……………………………………. 158

IV.15. Bustul lui Petre S. Aurelian………………………………….. 160

V. Concluzii……………………………………………………………….... 162

Lista ilustraţiilor…………………………………………………………… 167

Bibliografie. ……………………………………………………………….. 170

Anexe……………………………………………………………………….. 173

4
 INTRODUCERE

Gradul de civilizaţie al unui popor se judecă şi în funcţie de

contribuţia sa la dezvoltarea culturii universale. În acest sens, putem
afirma fără rezerve că poporul nostru, prin ceea ce a creat de-a lungul
secolelor şi mileniilor, se numără printre acele popoare care au participat
major la patrimoniul cultural universal.
Un document de arhivă sau un obiect de muzeu reprezintă un
argument în cunoaşterea sau înţelegerea unei epoci. Tot aşa un
monument, fie el arheologic, istoric, artistic sau arhitectonic exprimă – mai
complet şi mai complex- caracteristicile epocii în care a fost creat, exprimă
gradul de dezvoltare al societăţii, situaţia politică a vremii.
Un izvor de mare însemnătate, cu valenţe informative şi
educative, cu o incontestabilă valoare îl constituie monumentele şi
însemnele memoriale foarte puţin puse în valoare ca izvor istoric.
Municipiul Slatina este o oglindă a istoriei patriei ale cărei
principale etape de evoluţie şi de dezvoltare le-a parcurs neabătut. Pe
teritoriul municipiului reşedinţă de judeţ, se păstrează valoroase vestigii
care, prin importanţa lor se cer a fi cunoscute. Ele dau imaginea fidelă şi
cuprinzătoare a bogăţiei patrimoniului monumental de care dispune
Slatina.
Spiritul creator şi inventiv al oamenilor acestor locuri este
evidenţiat prin construcţiile realizate în epoca medievală, care, pe lângă
semnificaţia lor istorică au şi o valoare de excepţie pentru studiul evoluţiei
arhitecturii româneşti.
Monumentele din Slatina, oraş cu o istorie milenară, au darul să
ateste vechimea şi continuitatea vieţii omului pe aceste meleaguri. Jertfele
locuitorilor Slatinei în atâtea şi atâtea înfruntări sunt evocate şi cinstite în
multiple forme şi modalităţi, printre care şi un număr de monumente
istorice, autentice documente în piatră sau metal.

5
 M-am oprit la acest subiect pe care l-am ales ca temă pentru
lucrarea mea de licenţă, întrucât nu mai există o altă lucrare care să
abordeze aceeaşi temă despre monumentele din Slatina.
În anul 1984 apărea lucrarea semnată de Aurelia Mincă şi Mihail
Butoi „Monumentele istorice şi de artă din judeţul Olt”. În lucrarea
respectivă autorii au făcut o prezentare succintă a câtorva monumente din
Slatina.
În prezent, municipiul Slatina are un număr de 109 monumente
istorice de arhitectură, 20 de monumente de for public, un parc şi o
grădină publică.

6
 I. PE TREPTELE ISTORIEI

Municipiul Slatina, reşedinţă a judeţului Olt, esta aşezat pe malul

stâng al Oltului, în punctul de contact dintre Câmpia Boianului, parte a
Câmpiei Române cu Podişul Spineni, din cadrul Piemontului Getic 1.
Din punct de vedere altimetric, oraşul este dispus între 160 -175 m
şi 110 -112 m. Văile care străbat Municipiul Slatina de la nord-est la sud-
est sunt: Strehareţ, Sopot, Clocociov, Milcov (Urlătoarea). Ele au caracter
permanent, fiind alimentate din izvoare situate la baza teraselor şi din
precipitaţii.
Municipiul Slatina este situat în partea de sud-vest a ţării, la 44 26˝
latitudine nordică şi 24 21˝ longitudine estică, având o altitudine ce variază
între 134 m în partea de sud a oraşului şi 172 m în partea de nord, zona
cea mai înaltă.
Clima zonei aparţine tipului temperat continental, exprimat de
valorile anuale ale temperaturii anului (10,6° C) şi prin precipitaţiile medii
anuale cu valori sub 515,7 mm. Temperatura medie anuală la Slatina este
de 10,6° C.
Slatina se întinde pe o suprafaţă de 5393 ha, din care 2090 ha în
intravilan.
Ocupaţia de bază a locuitorilor oraşului a fost agricultura, Slatina
formându-se şi dezvoltându-se ca un centru agricol, cu caracter semirural
pregnant.
Vatra iniţială a oraşului are forma unui amfiteatru deschis către lunca
Oltului, în faţa căruia străjuieşte dealul Grădiştea.
Apariţia şi dezvoltarea aşezărilor omeneşti este strâns legată de
mediul geografic care influenţează ritmul dezvoltării societăţii omeneşti
mai ales pe treptele sale inferioare.
Aşezarea omenească de la Slatina a apărut la contactul dintre
colinele joase ale Vezii (care se prezintă ca nişte câmpuri înalte de peste
200 metri) şi Câmpia Boianului. Această aşezare s-a format încă din
preistorie, iniţial pe malul stâng al Sopotului, mai prelung, favorabil locuirii
umane2.
Uneltele de cremene cioplită de tip abbevillian, acheulean,
clactonian, mousterian, aurignacian, încadrate tipologic în „cultura de
prund” care au fost descoperite pe Valea Oltului, Valea Muierii, Valea
Tesluiului, Dârjovului, la Clocociov şi la Curtişoara, dovedesc prezenţa
omului în zona municipiului Slatina încă din epoca veche a pietrei.
Pe Valea Sopotului, Muierii, la Strehareţ şi Cireaşov au fost
descoperite aşezări ale unor comunităţi gentilice din epoca nouă a pietrei,
în care s-au găsit unelte de cremene, piatră şlefuită, os şi corn de cerb,
1
. Petre V. Coteţ, Vaselina Vracu, Judeţele patriei. Judeţul Olt, Bucureşti, 1975, p. 82.
2
. Mihail Butoi, Descoperiri arheologice din Judeţul Olt, Slatina, 1999, p. 20.
7
vase de lut ars, figurine cu ornamente specifice culturilor Criş, Dudeşti-
Cernica, Vădastra, Sălcuţa.
Cercetările efectuate în strada Piteşti, pe malul stâng al Văii
Sopotului au demonstrat că în zonă locuia, în perioada neoliticului mijlociu
o comunitate purtătoare a culturii Vădastra, caracterizată printr-o
frumoasă ceramică şi plastică ornamentate cu motive spiralo-meandrice
realizate în tehnica inciziei-exciziei şi încrustaţiei. Aceşti oameni, aşa cum
dovedesc mărturiile arheologice descoperite încă din anii 1958-1959, se
ocupau cu agricultura primitivă, creşterea animalelor domestice, dar şi cu
vânătoarea şi pescuitul. Idolii feminini din lut ars descoperiţi în aşezare
dovedesc existenţa cultului fecundităţii şi fertilităţii cunoscut la toţi
neoliticii3.
În 1959, sub conducerea prof. Dumitru Berciu se fac noi săpături în
aşezarea din alea Sopotului, dar şi în apropierea podului de la „Botul
Calului”, pe partea dreaptă a şoselei Slatina-Proaspeţi, unde fusese
descoperit un tell. S-a dovedit că tell-ul aparţinea purtătorilor culturii
neolitice târzii Sălcuţa veniţi în Oltenia care, în acestă zonă, în urma
contactului direct cu comunităţile contemporane Gumelniţa din Muntenia
dădeau naştere unui aspect cultural mixt, Sălcuţa-Gumelniţa propriu
acestei zone din vestul Munteniei. Era primul tell Sălcuţa din vestul
Munteniei. În aşezare s-a descoperit un bogat inventar de unelte din silex,
pitră şlefuită, os şi corn de cerb, dar şi din cupru nativ, care dovedesc că
aceşti neolitici din aşezarea de la Strehareţ se ocupau cu agricultura
primitivă, creşterea vitelor, vânătoarea şi pescuitul, ca şi comunitatea mai
timpurie din valea Sopotului. Boabele de grâu carbonizate găsite în
aşezare dovedesc că una din cerealele cultivate era grâul 4.
În anul 1961 s-au făcut noi săpături în Valea Sopotului, coordonator
fiind prof. Gheorghe Matache.
În perioada de tranziţie de la neoliticul târziu la epoca bronzului în
zonă s-au aşezat comunităţile culturii arheologice Coţofeni, care erau
rezultatul primei sinteze etnice şi lingvistice dintre autohtonii neolitici şi
comunităţile de indoeuropeni venite din stepele de la nordul Mării Negre în
perioada de sfârşit a neoliticului.
Mărturiile descoperite în aşezarea din Valea Sopotului, mai ales
ceramica cu ornamente caracteristice Coţofeni, au dovedit că acest punct
de pe raza oraşului a fost locuit şi de o comunitate Coţofeni. Aceşti
oameni foloseau ca arme topoare de luptă din piatră şlefuită şi topoare de
cupru cu „braţele în cruce”.
Cercetarea acestei aşezări a dus la descoperirea urmelor de
locuire ale unei comunităţi aparţinând culturii Glina, care modela o
ceramică mult inferioară ceramicii neolitice.
3
. Ibidem, p. 22.
4
. Dumitru Berciu, Mihail Butoi, Cercetări arheologice în oraşul Slatina şi în împrejurimi, în „Materiale şi
cercetări arheologice”, vol.VII, Bucureşti, 1961, p. 139-142.
8
 Din perioada mijlocie a epocii bronzului pe aceste meleaguri s-au
aşezat triburile prototracice ale culturii Verbicioara venite de peste Olt, din
vestul Olteniei, ale căror urme dovedesc că aşezarea de pe Valea
Sopotului a fost locuită şi de aceste comunităţi umane. Aici s-a găsit o
bogată ceramică de culoare neagră, fină, ca de exemplu o ceaşcă
întreagă cu două torţi supraânălţate specifică acestor oameni. Alte vase
erau ornamentate cu motive solare-cercuri, cercuri cu cruce, cruci, care
dovedesc existenţa la aceste comunităţi trace a unui cult al soarelui care
înlocuieşte cultul neolitic al fertilităţii şi fecundităţii.
Alte aşezări ale purtătorilor culturii Verbicioara s-au mai găsit în
Slatina la Clocociov, în punctul „Pădurea Iliescu”, la întretăierea fostelor
străzi Oituz cu Dealul Viilor. În aşezarea de pe partea dreaptă a şoselei
spre Proaspeţi s-a descoperit un topor prototracic turnat în bronz, de
provenienţă transilvăneană, de tipul celor cu muchia prelungită, arcuită şi
cu tăişul rotunjit, lăţit în ambele direcţii, cu analogii în depozitele de
bronzuri de tip Uriu-Domăneşti, atribuite purtătorilor culturii prototracice
Wietenberg târzie. Existenţa acestei piese la Slatina, care este o raritate,
dovedeşte legăturile timpurii de schimb, de-a lungul Oltului, dintre triburile
de la nord şi sud de Carpaţi5.
În acelaşi punct al oraşului, Valea Sopotului, s-a dezvoltat în epoca
fierului o aşezare traco-daco-getică care va evolua continuu până în
secolul I a.Hr.
Teritoriul municipiului Slatina a fost intens populat de triburile geto-
dacice care-şi aveau reşedinţa la Acidava, peste Olt. Aici a fost descoperit
un vas mare tip sac, întreg, care a fost atribuit grupului cultural Ferigile.
Aşezare a continuat să fie locuită şi în epoca geto-dacă, dovada
fiind ceramica modelată cu mâna şi la roată, putând menţiona vasele
borcan decorate cu brâuri alveolare şi cu butoni cilindrici ornamentaţi cu
cruce, care dovedesc continuitatea existenţei cultului soarelui la aceşti
traci din epoca fierului. S-a descoperit şi un mormânt de incineraţie cu
inventar (arme) care a fost datat în secolul II-I a. Chr 6.
Dezvoltarea economică a societăţii geto-dace locale a dus de
timpuriu la apariţia şi dezvoltarea schimbului cu macedonenii şi cu grecii
din sudul Dunării; cea mai veche monedă decoperită la Slatina este o
mică monedă de bronz Filip al II-lea regele Macedoniei (359-336). S-a
descoperit şi un tezaur de monede geto-dace compus din cca 500-600
piese, publicate în anul 1869 de Cezar Boliac.
În urma războiului din 105-106 după cucerirea Daciei de către
Traian, romanii au stăpânit cu intermitenţă şi vestul Olteniei, deci şi zona
Slatina, stăpânire atestată de unele descoperiri arheologice şi
numismatice făcute pe raza Slatinei. Astfel, în aşezarea din Valea
5
. Mihail Butoi, Vechimea oraşului Slatina în lumina cercetărilor arheologice, comunicare la cea de
a IV-a Sesiune de comunicări ştiinţifice a muzeelor Bucureşti, 1968.
6
. Idem, Un mormânt Latene cu inventar descoperit la Slatina, în “Oltenia”,Craiova, 1974, p. 29-32.
9
Sopotului a fost găsită o fundaţie din cărămizi romane şi un foarte vechi
vârf de lance roman, unicat în România, una din primele arme cu care
romanii au venit în Dacia, când au anexat iniţial vestul Munteniei.
În anul 1874 în împrejurimile Slatinei a fost decoperit unul din cele
mai mari tezaure monetare romane găsite în Dacia, compus din 2250
denari emisiuni de la Galba (68-69) la Commodus (180-192). Monedele
de bronz emise de către Aurelian (270-275) şi de Constantin cel Mare
(306-337) găsite izolat pe teritoriul Slatinei dovedesc continuitatea
populaţiei daco-romane la sfârşitul secolului III şi în secolul IV.
Convieţuirea daco-romană este puternic dovedită în zona oraşului,
aici fiind descoperite unelte agricole de fier şi mai multe tezaure monetare.
Două aşezări romane au fost identificate la Strehareţ şi la Cireaşov, în
punctele „Leasă” şi „ Sălişte” 7.
Pentru perioada cuprinsă între secolele IV-VII, prezenţa populaţiei
autohtone este dovedită de aşezările descoperite la Slatina, în strada
Piteşti şi Strehareţ. La sfârşitul secolului VI în zonă au pătruns slavii, a
căror influenţă se regăseşte în câteva urme toponimice: Slatina,
Clocociov, Strehareţ, Grădişte, etc.
În secolul VI-VII, după destrămarea puterii hunilor, în zona Slatina
locuia populaţia protoromânească de tip Ipoteşti-Ciurel-Cândeşti, a cărei
aşezare a continuat să fie în Valea Sopotului. Aici au fost descoperite
bordeie ale acestor agricultori şi crescători de vite. În bordeie se găseau
cuptoarele lor tipice scobite într-un bloc de lut păstrat cu ocazia săpării
bordeiului. A fost descoperit şi un interesant opaiţ de formă bizantină.
Continuitatea locuirii aşezărilor de pe teritoriul Slatinei este
demonstrată de ceramica descoperită aici şi care, în urma datării a fost
încadrată în perioada secolelor IX- X.
Aşezarea romană din Valea Sopotului a fost locuită în continuare, în
secolele IX-XI de către protoromânii purtători ai culturii arheologice
româneşti Dridu8.
Toate aceste descoperiri arheologice, urmele de locuire din secolele
VI-X şi toponimia slavă din zonă, chiar numele Slatinei (Slatina = Slam-
tina = pământ sărat, sărătură), demonstrează că aşezarea de la Slatina a
apărut ca aşezare rurală cu mult înainte de secolul X, teritoriul fiind locuit
permanent din cele mai vechi timpuri de către oameni.
În perioada formării şi afirmării cnezatelor şi voievodatelor româneşti
în spaţiul Carpato-Danubiano-Pontic, în luncile favorabile vieţii, adăpostite
de dealurile Grădişte, Caloianca şi Strehareţ, cu certitudine că exista o
localitate care în documentele de mai târziu se va numi Slatina.

7
. Colectiv, File din Cartea Oltului, Slatina, 1969, p. 30.
8
. Dumitru Berciu, Mihail Butoi, op. cit., p. 139-142.
10
 Nicolae Iorga menţiona, într-o lucrare de-a sa că „pe la anul 1360
voievozii de Argeş aveau în stăpânirea lor şi Brăila şi Câmpulungul şi
Argeşul şi Slatina”9.
În perioada evului mediu Slatina s-a dezvoltat din punct de vedere
economic, fiind un centru comercial, loc de vamă internă dar păstrând un
pronunţat caracter agricol. Prima atestare documentară a Slatinei datează
din 20 ianuarie 1368, când este menţionată ca vamă în privilegiul
comercial acordat de către Vladislav Vlaicu negustorilor din Braşov. După
această dată s-au păstrat foarte puţine izvoare referitoare la Slatina. Acest
lucru poate fi explicat şi prin faptul că în oraş nu au fost mănăstiri care să
fi păstrat în arhivele lor actele privitoare la diferitele tranzacţii care aveau
loc iar catastifele orăşeneşti în care erau înregistrate aceste tranzacţii s-au
pierdut10.
În documentul emis în 1368 este indicată prezenţa la Slatina a unei
vămi deja existentă la acea dată, din moment ce braşovenii erau scutiţi de
plata taxelor vamale în acest loc: „….În afară de acestea, scutim pe toţi
negustorii din Braşov şi din acel district de toată vama de la Slatina”.
Menţionarea vamei de la Slatina ca tributum denotă existenţa în acest loc
a unui târg, tributum fiind vamă internă care se plătea în târguri 11. Taxele
de aici au fost eliminate, probabil, la cerea expresă a braşovenilor, ei
reuşind să înlăture un obstacol în calea raporturilor comerciale dintre
Braşov şi Vidin12.
Privilegiul acordat de Vladislav Vlaicu a fost reînnoit de Mircea cel
Bătrân şi de urmaşii săi 13, dar Slatina nu mai este menţionată. Toate
vamele din acest loc se aplică acum numai pentru negustorii autohtoni.
Într-un hrisov domnesc din 1407, localitatea este calificată târg.
La 19 iunie 1421, voievodul Radu Prasnaglava întăreşte mănăstirilor
Cozia şi Cotmeana toate daniile făcute de tatăl său Mircea acelor
mănăstiri: sate, bălţi, mori, vămi, ţigani şi metohurile cu vii de la Slatina 14.
Mircea cel Bătrân dăruise la 8 ianuarie 1392 mănăstirii Cozia mai multe
sate, printre care şi Cireaşov: „…Dau şi două sate, unul numit Cereaşov,
mai sus de Slatina”15. Daniile lui Mircea cel Bătrân nu puteau fi făcute
decât dintr-o moşie domnească.
Privilegiul din 1368 şi toate aceste informaţii dovedesc că în timpul
domniei lui Vladislav Vlaicu statutul Slatinei era de stăpânire domnească.
Nu putem şti dacă Slatina fusese recunoscută ca oraş domnesc 16.

9
. N. Iorga, Istoria românilor în chipuri şi icoane, Craiova, 1921, p.201.
10
. Laurenţiu Rădvan, Oraşele din Ţara Românească până la sfârşitul secolului al XVII-lea, Iaşi, 2004,
p.479.
11
. Şerban Papacostea, Începuturile politicii comerciale a Ţării Româneşti şi Moldovei (sec. XIV-XVI),
Drum şi stat, în idem, Geneza statului în evul mediu românesc, ed. a II-a, Bucureşti, 1999, p. 173-175.
12
. Ibidem, p. 175.
13
. *** Documenta Romaniae Historica, D,I, p. 197-199, nr. 120-121.
14
. *** Documenta Romaniae Historica, B,I, p. 148, nr. 84.
15
. Ibidem, p. 42, nr. 17.
11
 Într-un act emis de Vlad Dracul se vorbeşte despre „drumul Slatinei”
şi „poiana târgului”, fiind considerate repere pentru hotarul satului
Coteana, aflat lângă Slatina17. Drumul pomenit este de fapt calea care
mergea de-a lungul Oltului spre vadul Dunării, de la Râmnicu Vâlcea la
Turnu şi Nicopole. Dezvoltarea Slatinei a fost impulsionată, în acea vreme,
de încrucişarea drumului care cobora de-a lungul Oltului de la Sibiu,
mergând până peste Dunăre, la Nicopole, cu drumul care venea de la
Braşov prin Câmpulung, îndreptându-se spre Calafat, de unde trecea
peste Dunăre, la Vidin. De-a lungul acestor căi comerciale aveau loc
intense schimburi comerciale care au influenţat evoluţia localităţii.
În afară de vechile şi importantele căi ale comerţului extern şi de
tranzit care făceau legătura dintre Transilvania şi Peninsula Balcanică,
prin Slatina mai treceau şi alte „drumuri” de-a lungul cărora circulau
bogăţiile naturale ale ţării. Astfel, pe valea Oltului cobora de la Ocnele
Mari un „drum al sării”, care trecea prin Slatina, Caracal, Bechet, ajungând
în Balcani. Drumul sării era şi un „drum al peştelui” pe care urcau carele
cu peşte de la gura Oltului spre Sibiu. Un drum mai nou, paralel cu cel al
sării, având în mare parte traseu comun cu el, era „drumul buţilor”, care
venea de la Drăgăşani, trecând prin Slatina, ajungea la Turnu. Tot un
„drum al buţilor” era şi cel practicat de ţuicarii din Vâlcea, Argeş şi nordul
judeţului Olt care veneau la Slatina, Caracal, Roşiori de Vede, Turnu.
„ Drumul cerii şi al mierii” cobora din judeţul Olt, pe la Slatina, către
Zimnicea, ajungând la Constantinopol sau Veneţia. Pe Valea Oltului, pe la
Slatina trecea şi „drumul oii” pe care coborau din cele mai vechi timpuri
oierii de la munte în lunca Dunării pentru iernat şi se întorceau la munte
primăvara.
Din „oraşul de scaun Slatina”, Vlad Vintilă a emis în 1535 două
documente, iar Radu Paisie, în timp ce se afla în „scaunul” Slatinei dădea
la 26 ianuarie 1541 un act de întărire 18. Menţionarea ca „scaun” ne
determină să credem că aici se afla o mică reşedinţă domnească,
pomenirea ca „oraş” într-un act original demonstrând că cel puţin de la
acea dată Slatina deţinea instituţiile specifice orăşeneşti 19.
Prima menţiune a judeţului oraşului este mai târzie, datând din 21
decembrie 161820. Într-un document din mai 162, când conducător al
oraşului era Oancea judeţ, apare ca martor Jipa, probabil fost judeţ 21. Alţi
reprezentanţi ai comunităţii Slatinei pe care-i menţionează izvoarele sunt

16
. O luptă dusă de Radu de la Afumaţi în preajma Slatinei este trecută în inscripţia pusă pe piatra de
mormânt a acestui domn de la Argeş ca fiind dată în „oraşul Slatina” (Inscripţii medievale şi din epoca
modernă a României, Judeţul istoric Argeş, (sec. XIV-1848) ed. de C. Bălan, Bucureşti, 1994, p. 224, nr.
241.
17
. *** Documenta Romaniae Historica, B,I, p. 148, nr. 84.
18
. *** Documenta Romaniae Historica, B, III, p. 334, nr. 199; IV, p. 133, nr. 104.
19
. Laurenţiu Rădvan, op. cit., p. 480.
20
. *** Documente privind istoria României, XVII, B, III, p. 282, nr. 249.
21
. Ibidem, p. 527, nr. 457.
12
Filip judeţ, care la 6 iulie 1636 semna ca martor la o vânzare de ocină 22.
Aceeaşi calitate are şi Vasile, pârcălabul oraşului, care este menţionat într-
un act din 164523.
Fiind loc de vamă, unitate cu funcţii economice şi administrative,
oraşul avea şi slujbaşi adecvaţi funcţiei respective. Într-o astfel de funcţie
este menţionat de documentele vremii vel căpitan de Slatina. Acesta avea
funcţii şi atribuţii civile şi-i conducea pe slujbaşii administrativi ai oraşului.
Un document de la 1 decembrie 1721 îl menţionează pe Gavril
Drugănescu, care desfăşura o activitate rodnică în slujba domniei. În 1710
a format împreună cu fiul său Preda şi cu Toma Cantacuzino spătarul
delegaţia care s-a prezentat în faţa domnitorului Dimitrie Cantemir pentru
realizarea unei înţelegeri hotărâtă între acesta şi domnul Ţării Româneşti,
Constantin Brâncoveanu24.
Alături de reprezentanţii domniei, în oraş se mai aflau şi slugi
domneşti, precum Crăciun, căruia Basarab cel Tânăr îi confirmă
stăpânirea unei ocini pe care o cumpărase „în Străhăreţ, lângă Slatina”25.
S-au păstrat puţine informaţii despre orăşeni şi ocupaţiile lor.
Negustorii din Slatina se aprovizionau cu mărfuri de pe pieţele din
Transilvania sau de la sud de Dunăre. Legăturile comerciale cu Braşovul
şi Sibiul au început în 1300 şi au culminat în a doua jumătate a secolului
al XVI-lea. În 1500, registrele vamale sibiene menţionau pe Bole, Boda,
Turia, Marin, Ioan, Stanciul şi Albul, toţi din Slatina, dintre care unii apar de
mai multe ori pe an26. Potrivit datelor din acelaşi registru vamal, în anul
respectiv au participat la schimbul de mărfuri cu Sibiul 31 de târguri şi sate
din Ţara Românească, Slatina ocupând locul 5. Din registrele comerciale
ale Braşovului rezultă că în prima jumătate a secolului al XVI-lea au fost
antrenaţi în comerţul cu Braşovul 47 de negustori slătineni, care au
desfăşurat o activitate comercială în valoare de 113 540 aspri.
În secolul al XVI-lea unii orăşeni se ocupau cu negoţul cu vite, după
cum reiese dintr-un document din 1585, care aminteşte de o pricină la
care participă ca martor Andrei gelepul din Slatina 27.
Din a doua jumătate a secolului al XVI-lea încep să
precumpănească relaţiile comerciale cu Imperiul Otoman. Pe piaţa
Slatinei îşi fac apariţia negustorii turci sau comisionari, numiţi gelepi. Prin
stabilirea monopolului turcesc asupra produselor româneşti, relaţiile
comerciale directe cu vecinii s-au redus.
Un oarecare reviriment comercial s-a produs în timpul stăpânirii
austriece a Olteniei (1718-1739), când a fost înglobată şi Slatina, vama de
22
. *** Documenta Romaniae Historica., B, XXV, p. 109, nr. 92.
23
. Ibidem, XXV, p. 204, nr. 158.
24
.Th. Rădulescu, Sfatul domnesc şi alţi mari dregători ai Ţării Româneşti din sec. XVII-XVIII, în „Revista
Arhivelor”, an XLIX, vol. XXXIV, nr.4, 1972, p. 668.
25
. Ibidem,vol. I, nr. 158, p. 261.
26
. Laurenţiu Rădvan, op. cit., p. 481.
27
. *** Documente privind istoria României, XVI, B, V, p. 204, nr. 216.
13
aici redevenind ceea ce a fost iniţial: vamă de hotar. De fapt acesta a fost
şi considerentul pentru care austriecii au anexat şi Slatina, care, din punct
de vedere geografic făcea parte din Muntenia.
În locul vechiului drum, greu de străbătut prin munţi, austriecii au
construit de-a lungul Oltului „Via Carolina”, o şosea largă care i-a scutit pe
negustorii cu carele de a mai face un ocol prin Curtea de Argeş şi Piteşti.
Tot în această perioadă, pentru fluidizarea şi activarea comerţului s-au
făcut încercări de navigaţie pe Olt.
Prin poziţia sa geografică, Slatina a beneficiat de condiţii favorabile
creşterii albinelor, pescuitului, creşterii vitelor. În evul mediu, caracteristica
oraşului a fost preponderenţa agrară. Între ocupaţiile slătinenilor, un loc
important îl ocupa şi cultura viţei de vie. În secolul al XV-lea multe din viile
şi locurile pentru vii aflate în perimetrul oraşului au fost întărite diferiţilor
proprietari de peceţile domneşti. Chiar domnitorii aveau vii în oraş.
Toponimicele din oraş sunt şi ele o dovadă a faptului că aici se practica
intens această ramură a agriculturii. Şi în prezent se păstrează în raza
oraşului denumiri ca: Dealul Viilor, strada Viilor 28.
Aşezată pe o importantă arteră de circulaţie, loc de întâlnire a unor
drumuri comerciale şi de schimb de mărfuri, Slatina a fost gazdă multor
emisari străini. Pietro Deodato Baksic, scria în 1640 că la Slatina se ţinea
duminica un mare târg săptămânal la care veneau negustori de departe.
Schimbul de mărfuri era facilitat şi de bâlciul anual care se ţinea în ziua de
Sfântul Gheorghe. Călătorul oriental Evlia Celebi, în însemnările sale,
subliniază importanţa şi amploarea bâlciului de la Slatina unde venea un
număr mare de negustori de pretutindeni, menţionând şi zecile de prăvălii
improvizate la marginea Slatinei pe perioada desfăşurării bâlciului.
Deosebit de importante sunt informaţiile despre oraşul Slatina pe
care le găsim în însemnările de călătorie ale lui Paul de Alep, secretarul
însoţitor al patriarhului Macarie. Aceştia, vizitând mănăstirile din partea
Oltului, la „ 27 august 1653 au trecut printr-un oraş de târg numit Slatina,
şi peste Olt, ce curge pe aproape, şi care e trecut cu corăbii”29. În secolele
XVII-XVIII Slatina îşi păstrează aspectul de mic târg, deşi Bartolomeu
Locadello îl aşază în rândul oraşelor mari ale ţării, alături de Bucureşti,
Buzău, Râmnic, Focşani30.
Despre moşia oraşului nu s-a păstrat nici un document din secolele
XIV-XVI. Lângă Slatina se afla o branişte domnească, dăruită de Vlad
Călugărul mănăstirii Clocociov printr-un act emis la 4 septembrie 1495.
Până la acea dată, slătinenii au putut folosi braniştea, dar prin actul de
danie, Tatul din Hinţeşti, vătaful braniştei, trebuia să păzească braniştea.
Egumenul mănăstirii Clocociov era cel care putea permite sau nu
28
. Monografia Slatinei, Slatina, 1972, p. 30.
29
. M. M. Alexandrescu- Dersca Bulgarul, Paul Cernovodeanu, Călători străini despre Ţările Române,
vol. V Bucureşti, 1973, p. 225.
30
. Ibidem, p. 34.
14
orăşenilor şi ţăranilor să intre în branişte 31. „Hotarul” Slatinei apare într-un
act la marginea moşiei Zorleşti, care se învecina cu moşia oraşului la
răsărit32. Oraşul apare ca punct de reper şi pentru moşiile din jur
Curtişoara şi Cireaşov. În secolul al XVII-lea, satele domneşti din jurul
Slatinei erau alăturate celor de la Piteşti, fiind puse probabil sub
autoritatea pârcălabului de aici, după cum reiese din condica de porunci a
lui Constantin Brâncoveanu33.
Sunt puţine informaţiile cu privire la dezvoltarea edilitară şi
întinderea oraşului în evul mediu. În anul 1641 oraşul număra 100 de
case, conform informaţiilor lui Pietro Deodato Baksic: „…la 26 august
1641 am fost în oraşul Slatina, aşezat între dealuri, pe malul râului Olt şi
care se trece cu luntrea; are 100 de case de români…”34. Potrivit acestui
autor, în Slatina se aflau numai biserici din lemn şi nici un catolic.
Epoca modernă a reprezentat pentru Slatina o perioadă de afirmare.
Masele populare din oraşul Slatina, oamenii politici şi de cultură au
participat activ la pregătirea şi desfăşurarea evenimentelor care
marchează istoria naţională în secolele XIX- XX.
Locuitorii Slatinei au aderat cu mare însufleţire la cauza revoluţiei de
la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu. La Slatina conducătorul
revoluţionarilor s-a întâlnit cu căpetenia de haiduci, Iancu Jianu şi tot aici
s-a ţinut un consiliu de război35 în care s-a stabilit planul de acţiune pentru
noua etapă.
În timpul revoluţiei de la 1848 slătinenii au fost activi şi devotaţi
susţinători ai cauzelor revoluţiei şi idealurilor proclamate de aceasta.
Reprezentanţi ai locuitorilor oraşului au participat la marea adunare de la
Izlaz, la 9 iunie 1848.
Un alt eveniment important din perioada modernă a fost cel al
realizării unirii din 1859. Locuitorii oraşului de pe Olt, la fel ca toţi românii
din Principate, au desfăşurat o intensă activitate încă din etapa de
pregătire a marelui moment al unirii. Domnitorul Alexandru Ioan Cuza va
face vizite la Slatina în anii 1859 şi 1862.
Documentele atestă că oraşul Slatina se numără printre localităţile
care au contribuit activ la susţinerea războiului pentru independenţă din
1877-1878. Slătinenii au oferit donaţii în bani, alimente, obiecte de
îmbrăcăminte, etc. O contribuţie însemnată au avut locuitorii oraşului şi pe
câmpurile de luptă de la Smârdan, Griviţa şi Vidin.

31
. Gheorghe Mihai, Badea Geaucă, Istoricul oraşului Slatina în documente, vol. I, 1368-1918, Slatina,
1998, p. 26, nr. 6.
32
. *** Documenta Romaniae Historica, XXIII, p. 348, nr. 173.
33
. Dinu C. Giurescu, Anatefterul. Condica de porunci a visteriei lui Constantin Brâncoveanu, 1962, p.
377, nr. 17.
34
. Ibidem, p. 207- 208.
35
. Ion Neacşu , Oastea pandurilor condusă de Tudor Vladimirescu în răscoala din 1821, în „ Studii şi
referate privind istoria României”, Bucureşti, 1954, p. 1025.
15
 În anii primului război mondial, slătinenii au avut partea lor de
contribuţie la înfrângerea duşmanului. Ecaterina Teodoroiu, eroina de la
Jiu, a luptat într-un regiment care avea sediul la Slatina. Oraşul Slatina şi
podul de peste Olt au fost supuse unui necruţător tir de artilerie.
În anii celei mai mari conflagraţii militare din istoria omenirii, Slatina
şi localităţile din jurul ei au dat un mare tribut de sânge.

II. MONUMENTE DE ARHITECTURĂ MEDIEVALĂ

II. 1. MĂNĂSTIRI

16
 Arhitectura ecleziastică de zid s-a dezvoltat treptat în Ţara
Românească, în măsura în care relaţiile de producţie feudale şi
suprastructura politică permitea asemenea construcţii. În acest domeniu,
o nouă etapă a reprezentat-o constituirea Ţării Româneşti ca stat
independent. Principalii ctitori ai lăcaşurilor de cult erau domnii şi unii
boieri. Formele şi modalităţile de realizare a monumentelor religioase în
acea perioadă depind de ţelurile şi de mijloacele materiale ale celui care
patrona lucrarea.
În secolele al XIV-lea şi al XV-lea numărul ctitoriilor de cărămidă şi
piatră era de câteva zeci, dar nu vom şti cu exactitate câte deoarece multe
dintre ele au dispărut sau au fost complet refăcute, astfel că etapele
evoluţiei arhitecturii ecleziastice în acel interval de timp nu pot fi stabilite,
doar sugerate.
Ţările române, expuse adesea invaziilor străine, au cunoscut o
dezvoltare care s-a făcut în condiţii specifice. Astfel, ansamblurile
mănăstireşti au căpătat un rol deosebit de important în sistemul de
fortificaţii româneşti.
În perioada dominaţiei otomane se observă o stagnare a arhitecturii
medievale cu scopuri exclusiv de apărare. La porunca turcilor, la mijlocul
secolului al XVI- lea multe dintre locurile întărite şi unele cetăţi au fost
dezafectate. În aceste condiţii se dezvoltă arhitectura fortificată a
mănăstirilor, o soluţie ingenioasă de apărare şi loc de refugiu al populaţiei
în caz de pericol. Înconjurate de ziduri puternice din cărămidă sprijinite cu
contraforturi la exterior şi prevăzute cu metereze, mănăstirile capătă
aspectul unor fortăreţe.
În îndelungata sa istorie, Slatina s-a dovedit a fi un puternic centru al
ortodoxismului românesc, după cum atestă şi numeroasele ctitorii de cult
de pe cuprinsul său.
Din vremurile trecute s-au păstrat până azi două ansambluri
mănăstireşti: Mănăstirea Clocociov în sud şi Schitul Strehareţ în partea de
nord a municipiului.

II. 1.1. MĂNĂSTIREA CLOCOCIOV

În partea de sud a oraşului, într-o depresiune flancată de doi

versanţi şi cu o largă deschidere spre Olt, se află ridicată de veacuri
17
mănăstirea Clocociov (fig. 1,2). Şi-a păstrat până astăzi tradiţia, prestigiul,
frumuseţea şi robusteţea construcţiei.
Trecutul său istoric îndepărtat face ca acest monument care este
contemporan cu alte ctitorii domneşti şi boiereşti să se numere printre
aşezările mănăstireşti cu renume din judeţ.
Studiul documentelor atestă existenţa, fără a putea cunoaşte însă şi
numele ctitorilor, în timpul domniei lui Neagoe Basarab (1512-1521). În
acea perioadă, mănăstirea este citată în legătură cu un schimb de
proprietate care intervine între egumenul mănăstirii şi clucerul Manea din
Perşani. De la acesta din urmă Clocociovul a primit o parte din satul Turia
în schimbul unui jumătăţi din ocina Pârdeştilor, veche proprietate a
mănăstirii: „ … pentru că au fost închinat om mănăstirii Clocociovului, iar
egumenul şi alţi fraţi s-au tocmit cu jupînul Manea cliucer de-au schimbat,
de au dat jupînul Manea ocina den Turiia, veri cît au fost partea Manei, iar
egumenul cu fraţii i-au dat Pîrdeştilor jumătate, aşa s-au tocmit de-naintea
lui Băsărab Vodă”36.
Lăcaşul nu a avut, se pare, o existenţă prea lungă, deoarece
documentele îl consemnează în anul 1594 pe Mihai Viteazul ca noul ctitor
al mănăstirii.
Dovadă a vechimii mănăstirii Clocociov sunt şi documentele din
1618 şi 1622. La 19 septembrie 1618 37 Gavril Movilă (1618-1620) emitea
un document referitor la disputarea dreptului de proprietate între călugării
mănăstirii Clocociov şi Preda postelnic Brâncoveanu şi sora sa Stana,
asupra unei părţi din satul Ipoteşti-Olt, care fusese a lui Dumitru biv vel
vornic. Boierii se plângeau că acest Dumitru vornicul vânduse Ipoteştii lui
David postelnicul, tatăl lor. Călugării, în frunte cu egumenul Mihail
susţineau că o vânduse lui Mihai Vodă, „…care însuşi au dat-o şi au
închinat-o această jumătate de sat şi cu rumînii cîţi vor fi, la sf. monastire
a dumnii sale, pre carele au zidit-o şi au înălţat-o din temelie ca să fie
dumisale vecinică pomenire”.
Se arată că în timpul primei domnii a lui Radu Vodă Mihnea (1611-
1616), Fota biv vel postelnicul, primul soţ al Stanei pusese stăpânire cu de
la sine putere pe moşia respectivă. Pentru a dovedi cumpărarea acestei
jumătăţi de sat de către Mihai Vodă de la Dumitru vornicul, egumenul a
adus martori. Gavril Movilă dă câştig de cauză călugărilor, moşia trecând
asupra mănăstirii „ca să-i fie de baştină şi ohabnică”.
La 20 iunie 162238, aceeaşi boieri Brâncoveni, în fruntea acţiunii
fiind de data aceasta Matei paharnic, viitorul domn, se plâng domnitorului
Radu Vodă Mihnea, că David postelnicul, tatăl lor a cumpărat acea
jumătate din satul Ipoteşti cu suma de 15.000 aspri „…încă din zilele
răposatului Mihail Vodă”. Radu Mihnea dă dreptate brâncovenilor, „… cum
36
. *** Documenta Romaniae Historica, B. Ţara Românească, vol. II, Bucureşti, 1972, p. 194.
37
. N.Iorga, Studii şi documente, V, p. 177.
38
. Ibidem. , p. 179.
18
ca să dea Stoica spătarul, feciorul lui Dumitru vornic, călugărilor altă
moşie pentru moşie, iar cu partea lui Dumitru vornic nici un amestec să nu
aibă”.
În aceste documente apare numele lui Mihai Vodă care a cumpărat
o parte din satul Ipoteşti şi a dăruit-o mănăstirii Clocociov, ctitorie a sa.
Acest voievod nu poate fi identificat cu Mihnea Turcitul. Radu Mihnea, fiul
lui Mihnea Turcitul, când vorbeşte despre Mihai Vodă nu lasă să se
înţeleagă că este vorba de tatăl său. În alte documente îşi exprimă iubirea
şi respectul faţă de memoria tatălui său. Totodată, Dumitru vel vornic, care
vinde moşia Ipoteşti apare în această dregătorie după 1591, când se
încheiase domnia lui Mihnea, iar David din Brâncoveni apare ca postelnic
după anul 159539.
Toate aceste date demonstrează că acel Mihai Vodă ctitor al
mănăstirii Clocociov este Mihai Viteazul, care cumpără şi o parte din satul
Ipoteşti pe care o închină mănăstirii. În sprijinul acestei afirmaţii vine şi o
altă mărturie documentară: la 1 martie 1766, mănăstirea Clocociov,
aparţinând Mitropoliei din Bucureşti trece pe seama unui ierodiacon
Grigore, care face un catastih cu toate hrisoavele şi toată averea
mănăstirii Clocociov. Primul hrisov consemnat în catastih într-un succint
rezumat, datează din anul 1593/94, când mănăstirii îi sunt date cinci bălţi:
„ izvod după hrisovul lui Mihai Vodă ca să fie mănăstirii ( Clocociov) bălţile
ot satul Romăleţi i Făntenele i Suhaia i Viişoara şi Căc(ă)năul” 40. Hrisovul
datează din anul 1594, când s-a terminat de construit şi ctitoria lui Mihai
Viteazul din Bucureşti.
După moartea marelui voievod, mănăstirea a fost tot mai mult
neglijată. Cursul vremii nu a ferit lăcaşul nici de intemperii, nici de
repercursiunile condiţiilor istorice.
Apariţia mănăstirii Brâncoveni a fost un alt motiv pentru care a
decăzut mănăstirea Clocociov.
Alexandru Voievod, văzând că mănăstirea este „ pustie şi sărăcită”,
dorind „să nu piară pomana ctitorilor de mai-nainte, care au zidit-o din
temelia ei”41, în anul 1652 o închină mănăstirii Cutlumuş de pe Muntele
Athos, „cu toate averile şi satele şi ţiganii şi vii, şi cu toate dedinele şi
veniturile”.
La începutul secolului al XVII-lea mănăstirea trece printr-o serie de
evenimente, cum ar fi cutremurul din 1628 şi câteva incendii care distrug
cărţile de moştenire şi o parte din avere. Aceste evenimente şi împrejurări
au făcut ca mănăstirea să ajungă într-o stare de sărăcie şi de ruină. În

39
. Ioan C. Filitti., Craioveştii, în „Arhivele Olteniei”, nr. 13/1924, p. 43.
40
. Ion Ionaşcu, Biserici, chipuri şi documente din Olt, vol. 1, ediţie bibliofilă 2004, Slatina, p.40.
41
. *** Documente privind istoria României, veacul XVII, B. Ţara Românească, vol. IV, Bucureşti, 1952, p.
523.
19
această stare avea să o găsească domnitorul Matei Basarab care îi
întăreşte moşii şi sălaşe de ţigani42.
De-a lungul existenţei sale mănăstirea a cunoscut câteva prefaceri,
însă cea mai însemnată s-a petrecut în timpul domniei lui Matei Basarab.
Această prefacere a fost făcută de Diicu Buicescu, nepotul domnitorului.
Este cunoscut faptul că în acea perioadă s-a desfăşurat o campanie
constructivă patronată de domnie şi intensificată de marea boierime.
Clocociovul a devenit una dintre cele mai frumoase realizări artistice ale
locului şi perioadei. Diicu Buicescu s-a hotărât să zidească mănăstirea din
nou. Dispunea de mijloacele necesare pentru a face faţă unei asemenea
ctitorii.
Originar din satul Buiceşti, era cunoscut în regiune, unde stăpânea
numeroase proprietăţi, mai ales în preajma Clocociovului. Înrudit prin
mamă cu Matei Basarab (mama sa, Mara, era nepoata Stancăi, mama lui
Matei Basarab), Diicu Buicescu s-a bucurat de afecţiunea şi încrederea
domnului. A ocupat diferite fucţii: mare agă între anii 1639-1644, mare
spătar în perioada 1645-1654 şi a comandat oştile lui Matei Basarab în
lupta de la Finta din 1653 43. Domnitorul, neavând urmaşi la tron s-a gândit
chiar la asigurarea succesiunii lui Diicu Buicescu, după cum afirmă Paul
de Alep: „…În mai multe rânduri Matei Voievod a vrut să-l aşeze domn în
locul său şi a folosit (în acest scop) fel de fel de şiretlicuri, dar din cauza
trufiei lui nimeni nu l-a vrut, nici dintre boierii ţării, nici dintre supuşi” 44.
Legăturile lui cu Clocociovul au fost favorizate de faptul că în anul
1643 domnul l-a însărcinat să ajute, în calitate de ispravnic, pe egumenul
mănăstirii la administrarea averilor lăcaşului.
Lucrările ctitorite de Diicu Buicescu privesc întregul ansamblu. După
cum rezultă din pisanie, construcţia a ţinut patru luni: „Cu vrerea Tatălui şi
cu ajutorul Fiului şi cu împlinirea D(u)hului Sfânt. Amin. Deci văzînd şi eu
ticălosul că cele păm(î)nteşti sunt toate deşarte şi judeţul Sfinţiei Tale
Doamne ias(te) nefăţarnic, smeritu-m-am şi eu cu aceast(ă) puţină
osteneal(ă) den osârdia mea, de m-am nevoit şi m-am îndemnat însumi
pe mine cu cheltuial(a) şi cu jelanie d(u)mnezeiască de la inimă, de am
temeliit şi am zid(i)t şi am rid(i)cat această rug(ă) ce se chiam(ă) cas(ă)
dumnezeiască unde iaste hramul Sfântului Sobor al slujitorului Sfinţie(i)
Tal(e) mai marelui înger Mihail. Şi s-au făcut în zilel(e) prealuminatului
creştinului Mateiu Bas(a)raba Voevod şi Domn, Jupan Diicul vel ag(ă) şi
cu maică mea jup(î)neasa Mara şi cu jupîneasa mea Dumitra şi cu coconii
mei, Preda şi Papa, den sat Buiceşt(i), carile am făcut aceast(ă) rugă. Am
scris eu Ştefan diacon, de la Adam şi pînă acum 7153 (1645). Şi am fost
ispravnic de am zidit şi cetatea Târgoviştei. Şi s-au început den luna mai,
42
. *** Documenta Romaniae Historica, B. Ţara Românească, vol. XXIV, Bucureşti,1974, p.82.
43
. Nicolae Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova, sec.XIV- XVII,
Bucureşti, 1971, p.130.
44
. *** Călători străini despre ţările române, vol. VI, partea I, Bucureşti, 1976, p. 133.
20
4 zile şi s-au sfîrşit în august în 31…”. Prin configuraţie şi calitatea
artistică, aşezământul monahal pune în evidenţă dorinţa ctitorului de a-şi
evidenţia perstigiul, iubirea de frumos şi de fast totodată. Subliniază însă
şi trufia-i binecunoscută, toate acestea fiind oglindite în grija şi amploarea
pe care ctitorul a acordat-o lucrărilor. Ca o mărturie pentru cerinţele
boierului stau desenele de pe cărămizile sgrafitate, găsite cu ocazia
ultimei restaurări, care redau aspecte ale monumentului reprezentând
probabil proiecte sau modele aprobate pe care arhitecţii le-au executat.
Aceste cărămizi, piese de mare raritate, sunt importante pentru
informaţiile cu privire la formele iniţiale ale construcţiilor.
În perioada care a urmat, mănăstirea şi-a asigurat o solidă bază
materială. Documentele din secolul al XVIII-lea ne furnizează informaţii
legate de averea mănăstirii, terenurile pe care le-a primit sau i-au fost
întărite, schimburile de proprietăţi sau bunurile pe care le-a pierdut în timp.
În urma secularizării din 1864, mănăstirea rămânea doar cu pământul din
jurul ei. Un document important care ne oferă informaţii despre
pământurile stăpânite de mănăstire este harta întocmită de ofiţerul
cartograf F. Schwantz, în 1719, în timpul ocupaţiei Olteniei de către
austrieci. Pe această hartă sunt trecute o serie de sate care făceau parte
din domeniul Clocociovului.
Alte surse de sporire a veniturilor mănăstirii au fost milele domniei,
scutirile de dijmă, de biruri. Astăzi sunt binecunoscute miluirile primite de
la Constantin Brâncoveanu, care dă Clocociovului 20 vedre de vin din
vinăriciul domnesc de pe Dealul Dăneştilor. Mănăstirea şi-a sporit
veniturile şi în urma vânzării unor produse la târgurile de la Slatina şi
Caracal, fiind situată în calea unor importante artere comerciale, care
asigurau legătura dintre oraşul Slatina şi alte centre importante din afară,
cum ar fi: „drumul ruşilor”, „drumul Mehedinţului”, „drumul Olacului” numit
şi „drumul poştei sau drumul Bucureştiului”, „drumul cel mare” cunoscut şi
sub numele de „drumul Slatinei”. Mai erau „drumul buţilor” sau „drumul oii”.
Mănăstirea Clocociov a avut egumeni pricepuţi şi destoinici care au
manifestat o grijă sporită faţă de lăcaşul respectiv. Coproprietară a
Cutlumuşului, mănăstirea Clocociov a realizat un important venit, putând
trimite anual mănăstirii de pe Muntele Athos 1500 de galbeni.
În anul 1864 a avut loc secularizarea. Până la această dată
monumentul s-a menţinut într-o stare favorabilă, deşi au survenit unele
degradări în urma acţiunilor de prădare ale oştilor turceşti care trecuseră
Dunărea pentru a înăbuşi revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu. Atunci
turcii au incendiat oraşul Slatina şi au jefuit mănăstirea de odoare (1824).
Cutremurul din 1838 a distrus turlele iar biserica a suferit numeroase
crăpături. Aceste avarii s-au remediat în urma măsurilor energice luate de
conducerea mănăstirii. Cele două turle nu au putut fi reparate, locul lor
fiind luat de altele noi, din scânduri şi acoperite cu tinichea. Egumenul
21
Teodosie s-a preocupat şi de conservarea clădirilor. El se angaja la 1
martie 1835 să trimită mitropoliei odată la 4 luni sumele „ce s-au anloghisit
pentru legea dregătorului arhitecton al statului, ce este însărcinat cu
dregerea acareturilor mănăstirii”.
În anul 1836 se efectuează rezugrăvirea bisericii şi repoleirea
tâmplei cu aur. Datorită acestor lucrări de reparare şi întreţinere,
catagrafia din 1837 prezintă monumentul într-o stare destul de bună –
„biserica tăvănită cu scînduri de brad, cu trei turle, 6 ferestre, acoperiş din
şindrilă de stejar, pridvor tăvănit, tinda pardosită şi rezugrăvită”. Lemnul
însă nu mai redă formele corespunzătoare zidăriei vechi.
Pentru a înfrumuseţa complexul va fi refăcută în anul 1850 fântâna
din curtea mănăstirii, de către egumenul Ilarion. Astăzi, această fântână
nu mai există, dar amintirea ei se păstrează într-o relatare sumară a lui
Paul de Alep, care, vizitând mănăstirea Clocociov menţionează prezenţa
acesteia. Nu mai există nici pisania refacerii, care consemna: „ Această
fântână găsindu-se părăsită, de mulţi ani, după cum se vede şi olanele,
acum s-a prefăcut prin osîrdia şi toată cheltuiala părintelui Ilarion,
protosinghel şi egumen, spre pomenirea fericiţilor ctitori, 1850 septembrie
2”. Lucrarea de repictare a bisericii din anul 1862 a fost consemnată
într-o inscripţie care încă mai exista deasupra uşii pronaosului în 1934:
„ s-au zugrăvit şi împodobit … prin osîrdia … osteneala preacuviosului
Atanasie, egumenul mănăstirii Clocociov la 23 iulie 1862”.
Catagrafia din 1862 ne oferă cele mai complete date cu privire la
aspectul mănăstirii în acea perioadă. Unele construcţii au dispărut sau au
fost mult transformate. Aflăm astfel că biserica avea încă trei turle
acoperite cu tinichea şi 6 ferestre în bună stare. Era spoită pe dinafară cu
vopsea „pembea şi galbenă”. În interior zugrăveala era nouă. Pardoseala
era jumătate cu lemn jumătate cu piatră şi cărămidă. Tîmpla veche,
refăcută, era la acea vreme deteriorată, păstrând însă cele 13 icoane
prăznicare şi 5 icoane mari împărăteşti.
Curtea era împrejmuită cu zid, intrarea făcându-se printr-o poartă
veche de stejar. Deasupra intrării era clopotniţa, construită din zid la
partea de jos şi din şipci în partea superioară, acoperită cu tinichea. Lângă
clopotniţă în partea dreaptă se găsea o odaie pentru portar şi un şopron
învelit cu şindrilă, azi dispărut, sub care se găsea un hambar mare pentru
cereale. Urmau două odăi şi bucătăria de zid, învelite cu şindrilă, cu 6
ferestre fără geamuri. Între acestea şi casele egumeneşti se afla fântâna.
În colţul curţii se aflau casele egumeneşti, compuse din 6 odăi, o
cămară şi două săli pardosite cu scânduri de brad. Sub ele se găsea
pivniţa. Lângă ele era sufrageria, o sală mare, cu uşa şi ferestrele în
proastă stare. Urmau apoi clădirile gospodăreşti: şopronul pentru trăsuri,
brutăria cu trei cuptoare, o magazie de zid cu un hambar mare cu

22
scânduri, grajdul de zid care ajungea până la clopotniţă, toate acoperite cu
şiţă.
În ciuda faptului că descrierea trădează o înfăţişare modestă,
detaliile acestea ilustrează viaţa şi activitatea desfăşurate în cadrul
complexului.
Începând din a doua jumătate a secolului al XIX- lea, mai ales după
secularizare şi în primele decenii ale secolului al XX- lea are loc o rapidă
decădere atât a bisericii cât şi a întregului complex. Într-un raport din 20
noiembrie 1866 se spune că foişorul şi turla cea mare fuseseră dezvelite
de vânt. Prin crăpăturile apărute la biserică intra apa. Egumenul mănăstirii
şi episcopul Argeşului au intervenit pe lângă prefectul judeţului din 1867 şi
s-au adresat chiar Ministerului Cultelor şi Instrucţiunei Publice dar
demersurile lor nu au avut o finalizare pozitivă. Arhitectul Gaetan Burelli a
refuzat să participe la reparaţii, iar meşterii trimişi de Ministerul Cultelor
„îşi fac doar apariţia” fără a face mare lucru. Astfel se explică faptul că
mănăstirea se găsea în aceeaşi stare de degradare şi în 1873 sau 1877,
când se raporta că biserica, clopotniţa şi casele se vor distruge de tot iar o
restaurare va presupune costuri mari, chiar şi după unele reparaţii
sumare, ineficace, meşterii nerespectând contractele şi folosind materiale
de proastă calitate.
În anul 1878 zidul din faţa caselor mari se dărâmase, fiind crăpat de
6-7 ani. În 1879 turlele nu mai aveau acoperiş şi ploaia pătrundea în
biserică, deteriorând pictura. Starea deplorabilă în care se afla mănăstirea
este recunoscută şi cu ocazia vizitei făcute de scriitorul Ioan Slavici şi
arhitectul G. Mandrea în anul 1881, care declarau că „nu a mai rămas
reparabil decât zidurile tari ce împrejmuiesc mănăstirea şi biserica zidită
cu oarecare stil”. Cei doi recomandă dărâmarea foişorului din dreapta
intrării în incintă şi remarcă pisania despre care spun că este un exemplar
frumos de inscripţie lapidară.
În timpul primului război mondial (1916- 1918) şi în perioada care a
urmat până în 1935 biserica se degradează continuu, starea de ruină în
care ajunsese determinând ca ea să fie declarată improprie pentru
serviciul divin. Din tâmplă nu mai rămăseseră decât scândurile, dispăruse
şi turla mică. În 1935 încep lucrările de refacere şi de consolidare, biserica
fiind redeschisă. La recomandarea episcopului Nicolae Duma este
rezugrăvit pridvorul de către pictorul Nicolae Pană. Importante lucrări de
restaurare a mănăstirii au loc în anul 1959.
Cea mai completă restaurare a monumentului a fost iniţiată în 1980-
1982, lucrările readucându-l încetul cu încetul în starea în care se găseşte
azi. Au fost consolidate temeliile, biserica este acoperită cu tablă de
aramă, se refac turlele, se restaurează clopotniţa, zidurile de incintă se
întăresc, se rezidesc casele egumeneşti şi pivniţa încercând a se respecta

23
şi păstra puţinele elemente ale complexului iniţial din secolul al XVII- lea.
S-au adăugat noi construcţii ca stăreţia şi alte anexe.
În prezent, mănăstirea se bucură de condiţii moderne de viaţă. Prin
arhitectura sa, în forma în care se prezintă astăzi, în ciuda tuturor
degradărilor, datorită restaurării care a încarcat să respecte şi să conserve
trăsăturile vechii aşezări, mănăstirea Clocociov este unul din
monumentele de la mijlocul secolului al XVII- lea care păstrează
caracteristicile stilistice ale epocii lui Matei Basarab.
În centrul incintei se află cea mai importantă clădire din tot
ansamblul, biserica (fig. 3, 4). Intrarea în biserică se face pe sub turnul
clopotniţei, la fel ca în trecut. Este construită din zidărie, tencuită şi văruită
şi are un plan tronconic. Cele trei turle se ridică pe baze cubice- una mare
aşezată pe naos şi două, foarte apropiate între ele, pe pronaos, împreună
formând coronamentul, aşa cum se poate observa şi în imaginea bisericii
care apare în tabloul votiv. Faţadele exterioare sunt decorate cu ocniţe
rezultate din construcţie. Aceste arcade se succed ritmic până la pridvor.
Un brâu median, încadrat de două rânduri de cărămizi dispuse diagonal,
în forma dinţilor de ferăstrău, împarte suprafaţa faţadelor în două registre
brăzdate de acele firide care au câmpul retras cu câţiva cm faţă de
zidăria exterioară. Decoraţia în zimţi de ferăstrău se întâlneşte şi la
cornişa de sub acoperiş şi în jurul ferestrelor turlelor.
Planul edificiului de azi se compune din altar, naos, pronaos şi
pridvor.
Altarul are în interior formă semicirculară iar la exterior poligonală şi
este acoperit de o calotă sferică.
Naosul are planul pătrat şi lărgit în laterale de două abside circulare
în interior şi poligonale în exterior, care constituie sânurile. Pe centru este
boltit de o calotă sferică şi două semicalote peste sânuri. Bolta centrală se
sprijină pe patru arce mari de susţinere prin intermediul pandantivilor.
Structura naosului prezintă particularitatea că are patru ieşituri
proeminente care servesc de picioare de susţinere arcelor mari. Două
arcuri secundare sunt alipite pereţilor de la nord şi sud.
Pronaosul are planul dreptunghiular şi este acoperit de două calote
semisferice peste care se ridică turlele. Cele două calote sunt despărţite
de un arc mare, dublu, dispus longitudinal. Trecerea din pronaos în naos
se face printr-o uşă situată în centrul zidului plin, foarte gros care desparte
cele două încăperi. Soluţia despărţirii celor două încăperi printr-un zid plin
aminteşte de o soluţie tradiţională în secolul al XVI-lea. Interiorul este
puţin luminat, ferestrele având deschideri mici. Pentru a crea iluzia de
spaţiu construcţia s-a dezvoltat mult pe înălţime, conferind şi o notă de
eleganţă şi supleţe construcţiei.
Lângă peretele sudic este mormântul unui general rus, care
păstrează o frumoasă piatră cu următoarea inscripţie rusească:
24
„ Împăratul măririi. † Supt această piatră este pus trupul generalului de
brigadă rus şi cavalerului şef al regimentului de muşchetari din Oloneţ,
Vasile Miciurin, care a intrat în serviciu în anul 1767 şi a servit cu rîvnă în
acel regiment pînă în anul 1808, ianuarie 1; căruia de soarta atot
puternică i s′a tăiat viaţa în vîrstă de 53 ani de la naştere. Iar acest
monument s′a făcut de către societatea de nobili ai regimentului de
Muşchetari „Oloneţ”, ca semn de dragoste şi inimoşenie, către adormitorul
acum întru Dumnezeu”.
Pridvorul este larg, de formă dreptunghiulară şi are arcade dechise,
de formă semicirculară la faţadă şi fragment de cerc lărgit la părţile
laterale. Arcadele se sprijină pe stâlpi circulari, groşi, de zidărie. Din
miniatură se pare că intrarea se făcea pe undeva prin partea laterală
dinspre sud, care era mărginită de două coloane.
Biserica este, prin arhitectura sa, un exemplar semnificativ al
procesului de preluare, prelucrare şi adaptare a prototipurilor de înalt
prestigiu din veacurile anterioare la necesităţile şi posibilităţile locale.
Pictura iniţială se păstrează sub straturile de zugrăveală care au
acoperit-o cu ocazia restaurărilor din anii 1836 şi 1862. Pictura din interior
este din anul 1862, conform unei însemnări de deasupra uşii pronaosului:
„Această sfîntă biserică s′au zugrăvit şi s′au împodobit precum să vede
prin osteneala prea cuviosului arhimandrit Atanasie, egumenu mănăstirii
Clocociovũ: 1862, iulie, 23.”. Pictura iniţială este superioară prin stilul ei
bizantin pur, prin armonia liniilor şi culorilor.
Pe semicalota din altar este pictată Maica Domnului cu Iisus,
străjuită de cei doi arhangheli, Mihail şi Gavril şi de sfinţii ierarhi Nicolae şi
Chiril. Pe hemiciclu sunt înfăţişate Împărtăşirea Apostolilor şi figurile
sfinţilor Grigorie, Iacov, Atanasie, Vichentie, Vasile cel Mare, Ioan
Hrisostom, Spiridon, Nicolae, Partenie, Isidor, reprezentaţi în picioare.
În naos sunt pictate scene care înfăţişează Naşterea Mântuitorului -
la sud, Adormirea Maicii Domnului- la apus, Învierea (Anastasis)- la nord.
Sunt pictate şi alte scene biblice din ciclul hristologic.
Pe peretele despărţitor, potrivit tradiţiei secolului al XVI-lea, este o
pictură recentă care redă portretele lui Mihai Viteazul şi al Doamnei
Stanca, ctitorii mănăstirii din perioada anterioară lui Matei Basarab. Pe
acelaşi registru, la nord şi la sud sunt reprezentaţi sfinţi militari în picioare-
Mina, Procopie, Nestor, Dimitrie.
Pictura din pronaos atrage atenţia prin tabloul votiv de pe peretele
de la apus care se întinde şi pe cel de la sud şi nord. Într-un frumos grup
de familie sunt reprezentaţi ctitorul Diicu Buicescu cu soţia sa jupâneasa
Dumitra şi două fiice, Elinca şi Ancuţa- pe peretele de la apus, deasupra
uşii. Familia este completată cu portretele celorlalţi copii ai ctitorului,
Preda şi Papa, Caliţa, Maria şi Păuna. În partea dreaptă a intrării pot fi
văzute portretele mamei ctitorului, jupâneasa Mara şi probabil ale surorilor
25
acestuia Marga şi Stanca. Pe peretele de la nord sunt zugrăvite portretele
tatălui şi bunicului său, Mitrea şi Ion.
Portretele votive din acest tablou de familie sunt exemplare de
valoare din evoluţia portretului de familie boieresc.
Pronaosul este decorat şi cu scene din Sinaxar, altele din minunile şi
învăţăturile Mântuitorului.
Pridvorul este decorat cu picturi de secol XX care aparţin lui Nicolae
Pană. Din vechiul ansamblu se mai păstrează pe peretele de răsărit
Judecata de Apoi.
Mărturii ale vechilor obiecte care decorau în trecut interiorul sunt
policandrul din metal şi două sfeşnice tot din metal.
Singurul element de sculptură în piatră al bisericii îl reprezintă
chenarul sculptat format din baghete paralele şi încrucişate în partea
superioară care încadrează deschiderea în acoladă a intrării. Pe laturi se
păstrează un motiv din cercuri înlănţuite, asemănător cu cele de pe
manuscrisele vremii.
S-a păstrat parţial zidul de incintă, înalt, prevăzut cu contraforţi pe
laturi. În partea de apus se găseşte clopotniţa , care are două nivele. La
parter, în grosimea zidului se găsesc două nişe peste care se ridică turnul,
care după restaurare are formă hexagonală cu deschideri arcuite, în
interiorul cărora se află clopotele. Pe faţada principală decoraţia în zimţi
de cărămidă este dispusă în jurul deschiderii porţii şi în jurul unei arhivolte
în care este pictată icoana de hram a sfinţilor arhangheli Mihail şi Gavril.
Şi pe celelalte feţe ale turnului se continuă decoraţia în zimţi de cărămidă
şi în jurul deschizăturilor de pe tambur.
În incinta mănăstirii, pe laturile de nord şi de est se găsesc casele
egumeneşti cu pivniţele, prevăzute cu stâlpi masivi pe care se sprijină bolţi
largi semicirculare caracteristice construcţiilor de acest gen. Cu ocazia
restaurării, complexul aşezării a fost extins, astfel că azi mănăstirea
dispune de spaţiul necesar gospadăresc, de ateliere şi grajduri, toate fiind
ridicate în curtea din spatele incintei principale, unde se află şi eleşteul şi
grădinile.
Colecţia a fost organizată în anul 1983 în colaborare cu actuala
Direcţie Judeţeană Olt pentru Cultură Culte şi Patrimoniu. Sunt expuse
opere de artă veche românească – icoane, piese de artă decorativă
(argintării, broderii, ţesături, sculpturi în lemn). Exponatele evocă
momente importante din trecutul mănăstirii şi sunt o dovadă a
îndelungatei activităţi creatoare în domeniul picturii şi artelor decorative.
Se impun atenţiei cele patru icoane împărăteşti din epoca lui Matei
Basarab care înfăţişează pe Iisus Hristos Pantocrator, Maica Domnului cu
Iisus, Sf. Nicolae şi Adormirea Maicii Domnului. Aceste piese care provin
din biserica Sâmbureşti-Olt sunt lucrate în atelierele domneşti din
Târgovişte şi datează din anii 1647- 1649. Au fost dăruite de „Marco vel
26
armaş şi jupânesa sa Rada”. Icoanele se încadrează în stilul „decorativ”
care marchează tranziţia între pictura de veche tradiţie a secolului
al XVI-lea şi pictura de icoane a epocii brâncoveneşti.
În colecţia mănăstirii se găsesc şi icoanele împărăteşti de la
Măgura Perieţi din secolul al XVIII-lea şi numeroase icoane prăznicare
provenite din bisericile Sf. Ioan Botezătorul din Slatina şi din biserica Sf.
Gheorghe – Ionaşcu, Slatina.
Piesele de argintărie – candele, anaforniţe, cădelniţe, potire,
ferecături de cărţi - din argint sau argint aurit lucrate în stil brâncovenesc
au o mare importanţă istorică şi provin de la mănăstirea Brâncoveni. Pot fi
amintite candelele din 1674 de pe mormântul fratelui lui Constantin
Brâncoveanu, boierul Barbu şi cea din 1693, anaforniţa din 1815 din
biserica Adormirea Maicii Domnului din Slatina.
Din colecţie fac parte şi crucile sculptate în lemn şi ferecate în argint
şi argint aurit - crucea din 1653 care provine din parohia Sf. Paraschiva-
Iancu Jianu, crucea de mână din 1692 din epoca brâncovenească care a
aparţinut mănăstirii Brâncoveni sau cea din 1806 din acelaşi lăcaş. Cu
ocazia restaurării din 1980 săpăturile au scos la iveală o serie de piese,
cum ar fi cele două cărămizi sgrafitate care reprezintă aspecte ale
mănăstirii.
Mănăstirea are şi o colecţie de cărţi deosebit de importantă atât prin
numărul exemplarelor dar şi prin calitatea artistică şi semnificaţia pieselor.
Se pot vedea tipărituri cu ilustraţii cu gravură în lemn care provin din
centre ca Târgovişte, Snagov, Râmnicu Vâlcea, Bucureşti, Blaj, Buzău,
Sibiu. Coexistenţa aici a unor tipărituri care provin din diferite centre din
Moldova şi Transilvania demonstrează marea circulaţie a cărţii româneşti
şi unitatea provinciilor româneşti.
Mănăstirea Clocociov se numără printre monumentele de seamă
ale judeţului Olt, făcând parte dintre ansamblurile care datează de la
mijlocul secolului al XVII-lea.

27
fig. 1

fig. 2

28
fig. 3 fig. 4

29
 II. 1. 2 . SCHITUL STREHAREŢ

Cuvântul Strehareţ provine din slavonescul Streha-Reţ, care

înseamnă Tuşa-Mariţa. Legenda spune că pe aceste locuri din apropierea
Slatinei se întindeau demult moşia şi proprietăţile unei „cucoane” bogate,
Mariţa. În timpul incursiunii tătarilor aceasta a scăpat cu viaţă
refugiindu-se în pădurile din aceste locuri. De aceea toate împrejurimile îi
poartă numele: Valea Mariţii, Valea Muierii, Pădurea Mariţii.
Strehareţul apare prima dată ca vatră sătească la nord de Slatina,
existenţa sa fiind atestată de o serie de documente din 1478, 1531, 1578,
1607, 1608, 1620, 1665.
Schitul Strehareţ (fig. 5,6) a fost mănăstire de călugări iniţial. Ctitorul
mănăstirii este Serafim, care în anul 1648, în timpul domniei lui Matei
Basarab a fost numit episcop de Buzău. Înainte de episcopat, el a fost
stareţ la Schitul Deleni. Boierii Deleni, care erau rudă cu domnitorul Matei
Basarab l-au recomandat acestuia pentru funcţia de episcop al Buzăului.
Din anul 1668, Serafim va fi şi episcop al Râmnicului.
Originar din Slatina, episcopul Serafim şi-a dorit mereu să
ctitorească o mănăstire în locurile natale. A cumpărat la 24 aprilie 7172
(1664) de la feciorii popii Hariton, în hotarul Strehareţului, vii lucrate, ţelina
şi pomet „şi cu branişte şi cu fântână drept bani, 90 unghi (bani
ungureşti)”. Aceasta va fi zestrea cea mai însemnată a schitului. La 3 iulie
1664 episcopul cumpărase şi cărămida necesară construirii mănăstirii.
La 1 aprilie 1665, Radu Vodă Leon (1664-1669) întăreşte
episcopului de Buzău Serafim stăpânirea asupra viilor de la Slatina,
scutindu-l de dijma vinăriciului, stupăritului şi oieritului de pe moşia
Strehareţ: „ Milosteiu bojieiu Io Radul Leon voevod i gospodar zemle
Vlahiscoe. Davat gospodstvo mi siiu poveleanic gospodstva mi părintelui
episcopul Serafim de la sfânta Episcopie de la Buzău, ca să-i fie toate viile
de la Slatina care sunt pre moşiia Strehareţului , moşie megieşească de la
moşul lui Gurea şi să fie în pace de vinăriciul domnescu. Aşişderea să-i fie
în pace şi stupii lui de dijmă şi oile lui de oierit, cari oi şi stupi sunt ale
metohului sfinţiei sale de la Strehareţ, pentru că m-am milostivit domniia
mea de am ertat acest vinăriciu şi de dijmă şi de orice ca să aducă acest
venit la sfânta Episcopie de Buzău, căci că văzând domnia mea că
această sfântă Episcopie iaste la câmpie, în drumul tuturor răutăţilor, de
iaste de-a pururea jăfuită şi prădată de păgâni.
Drept aceaia am întărit domniia mea, eu aciastă carte a domniei
meale, ca să fie de întărire şi de hrană sfintei episcopii, iar domnii mele şi
răposaţilor părinţi domnii mele pomană în vecie. Iar cine să va ispiti a
vămui aceste bucate, care sunt ale părintelui episcopul Serafim de la
metohul Strehareţului acela om certare va avea” 45.
45
. Gheorghe Mihai, Badea Geaucă, op. cit., p. 40, doc. 19.
30
 În anul 1665 a început construcţia şi a fost terminată în anul 1672.
La 4 august 1668, episcopul Serafim închină ctitoria sa Mitropoliei
din Bucureşti, obligându-se să dea anual „ câte 15 oca de ceară”.
În perioada 1671-1672 el s-a ocupat de zugrăvirea schitului.
La 28 decembrie 1672, în timpul domniei lui Antonie Vodă din
Popeşti s-a afişat şi inscripţia.
După moartea lui Serafim, conducerea schitului a revenit
egumenului Veniamin, care primeşte danii şi cumpără moşii pentru schit,
aşa cum rezultă din documentele vremii. La 12 septembrie 1673, jupâniţa
Caplea Buzescu cu Elina şi copii acesteia, Barbu şi Constandin,
descendenţi din familia Buzeştilor, dăruiesc jumătate din moşia lor de la
Cireaşovul din Deal.
Un alt act de danie datează din anul 1675: „Adică eu monach
Theofil feciorul Sirmei feciorul varvarei ot varoş Slatin, scrisam aceasta al
meu zapis ca să fie de mare credinţă la mâna părintelui egumenului
Veniamin ot sfânta mănăstire Strehareţ, unde este sfântul hram ( uspenie
prsmia vldaţie nase bolţe), adormirea prea Sfintei de Dumnezeu
născătoare, cum să se ştie că am închinat partea mea şi a unchiu-meu
Ioan Vâtcă, feciorul lui Stan Poliian… pentru că i-am scris pe toţi morţii
mei la Sfântul pomelnic… să se pomenească.
Martorii sunt: Popa Ioan ot Preoteşti, popa Oancea ot Cireaşov,
popa Oprea ot Curtişoara şi Gheorghe din Zurleşti” 46 .
Danii au mai fost făcute în anul 1682 de către Drăguşin şi fraţii săi şi
în anul 1683, de către Neculai feciorul lui Velesco nepot al lui Radu Leon.
La 21 aprilie 1693, jupâneasa Voica, „ce-a fost a lui Murga post
Turia” şi fiica sa Florica-diaconeasa şi vărul său Cârstea dau zapis
egumenului Filotei, urmaşul lui Veniamin, prin care dăruiesc toată partea
lor de moşie mănăstirii Strehareţ.
Constantin Brâncoveanu dă un hrisov în 1693 prin care scuteşte
bucatele de dijmă.
Până în anul 1802 schitul Strehareţ a fost de mai multe ori prădat de
turci. În timpul răscoalei populare din acelaşi an clădirile din jurul schitului
şi inventarul respectiv au fost arse, iar schitul a fost părăsit, dar în anul
1832 aici se găseau 63 de suflete şi preoţii Vasile, Ioan şi Preda, care s-
au ocupat de reparaţii. După perioada regulamentară, în chiliile mănăstirii
a fost adăpostit un spital.
Cutremurul din 1838 a produs pagube schitului. Mănăstirea a fost
restaurată în perioada aprilie-septembrie 1844, de aceasta ocupându-se
eclesiarhul Iosif. Tot el s-a ocupat şi de zidirea mai multor clădiri în jurul
mănăstirii.

46
. George Poboran, op. cit. , p. 342.
31
 Reforma lui Alexandru Ioan Cuza din 1863 a dus la secularizarea
unei părţi din averea mănăstirii iar cu o altă parte au fost împroprietăriţi în
1864 12 ţărani din satul Sineşti-Olt.
După anul 1865 schitul Strehareţ a dus o viaţă liniştită. În partea de
sud-est s-au mai construit câteva clădiri, dar acestea nu mai există în
prezent, dărâmându-se cu timpul.
În anul 1883 i-au fost expropriate 200 ha pământ arabil şi pădure, pe
care s-a înfiinţat Şcoala de Agricultură. La dispoziţia elevilor acestei şcoli
au fost puse şi chiliile mănăstirii.
Reparaţii serioase la chilii şi biserică s-au făcut în perioada dintre
anii 1930-1936, când a fost repictată şi i s-a adăugat pridvorul din faţă.
În anul 1960 schitul a fost transformat în metoc al Episcopiei
Râmnicului şi Argeşului şi declarat monument istoric.
Cutremurele de pământ din 1940 şi 1977 au deteriorat zidăria şi
pictura. Cu timpul, frescele şi-au pierdut coloritul iniţial. Vechea clopotniţă
a fost dărâmată iar în 1979 s-a construit alta de zid, deasupra portalului de
la intrarea în incinta mănăstirii.
Ultima restaurare s-a făcut în vara anului 2005. S-au efectuat
reparaţii la zidărie şi o spălare a picturii, de către pictorul Văduva Felix.
Schitul are hramul Adormirea Maicii Domnului.
Biserica aparţine stilului bisericilor cu turla pe pronaos, stil
caracteristic secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea. Lăcaşul are proporţii
reduse şi planul este dreptunghiular. Peste clopotniţă şi pronaos are un
turn. Naosul este acoperit de o boltă longitudinală.
Pronaosul este despărţit de naos prin patru coloane. La intrare, în
partea dreaptă se află mormântul ctitorului Serafim. Pe peretele vestic din
pronaos se poate observa pisania de la 1668: „Ziditu-s-a această sfântă
biserică în anul 1668 de Serafim episcopul Buzăului şi al Râmnicului
Vâlcea 1668-1672 şi închinată Mitropoliei Ţării Româneşti fiind mitropolit
Teodosie” 47.
Pe peretele de la sud al pronaosului se află următoarea pisanie, de
la 1844: „Cu vrerea Tatălui şi cu ajutorul fiului şi cu săvârşirea Duhului
Sfânt preînnoitu-s-au acestă sfântă biserică Adormirea Precistii de
Dumnezeu Născătoare şi pururi fecioara Maria din temelie şi cu toate
împrejurările împrejur după cum se vede cu toată osârdia sfinţii sale
părintelui Iosif Eclesiarfu egumen sfântului schit Strihareţu i Grea şi cu
cheltuiala Sfintei Mitropolii prin slobozenia şi porunca prea sfintei sale
părintelui Mitropolit Neofit în zilele preaînălţatului domn a toată Ţara
Românească Gheorghe Dimitrie Bibescu Voevod leat 1844 august 10”.
Fresca este importantă prin stilul pictural neo-bizantin şi prin
scrierea cu caractere chirilice, care se păstrează perfect pe frontispiciile
icoanelor murale. La intrare, în partea dreaptă se vede zugrăvit ctitorul
47
. Arhivele Naţionle Bucureşti, Fond Episcopia Râmnicului şi Argeşului, p. 149, doc. 26.
32
mănăstirii, Serafim şi la stânga Varlam. Lângă numele Serafim este
adăugat textul: „ Episcop, care a episcopit multă vreme la Buzěŭ şi Rîmnic
puţinel şi s′a pristăvit aici” 48. Lângă cuvântul Mitropolit se vede scris:” Mati
boja Varlam, Mitropolit al ţĕreǐ Româneascǐ ”. Tot pe peretele din dreapta
mai sunt pictaţi Iosif Strihăriţeanul, egumenul schiturilor Strehareţ şi Greci
şi Neofit, mitripolitul Ţării Româneşti.
La intrarea în naos s-a păstrat pictura originală de la 1688,
reprezentând Izvorul Tămăduirii. Pe pereţii naosului sunt sfinţii mucenici
Matei, Ioan, Luca şi Marcu şi sunt redate scene din viaţa Mântuitorului.
În inventarul bisericii se află o biblie tipărită în anul 1775, la
Bucureşti.

48
. Constantin Alessandrescu, Dicţionar geografic al judeţului Oltu, Bucureşti, 1893, p. 244.
33
fig. 5 fig. 6

34
 III. 2. BISERICI

Atunci când ideologia creştină a pătruns la nord de Dunăre, singura

modalitate pentru comunităţile străromâneşti şi româneşti de a răspunde
exigenţelor bisericii privind ridicarea unor lăcaşuri anume unde să se
oficieze slujba, a fost aceea de a prelua, a adapta şi a transforma tipul de
construcţie prezent la faţa locului, anume locuinţa.
Împrejurările speciale din perioada migraţiilor au făcut ca sute de ani
de-a rândul ctitoriile de lemn să fie singurele existente. Apariţia şi
continuitatea unor formaţiuni politice mai mari - cnezate şi voievodate - au
făcut posibilă adaptarea, de către feudalitatea românească, a unor tipuri
de ctitorii de zid, derivate din arhitectura bizantină.
Ţara Românească şi Moldova reprezintă pentru tot sud-estul
Europei aria unde arhitectura ecleziastică de tradiţie bizantină a cunoscut,
după căderea Constantinopolului mai ales, manifestările cele mai
pregnante în planul creaţiei arhitectonice propriu-zise atât prin numărul
acestor ctitorii dar şi prin eşalonarea lor în timp.

III.2.1. BISERICA SFÂNTA TREIME

În partea de jos a oraşului, în centrul istoric, se află biserica Sfânta

Treime (fig. 7,8). Este situată între străzile Lipscani şi Fraţii Buzeşti, cu
vedere la strada Grădiniţei nr. 2. Biserica este cel mai vechi lăcaş de cult
din municipiul Slatina. Aici a fost botezat dramaturgul Eugen Ionescu. În
trecut i se mai spunea şi „Biserică Domnească”. Până în anul 1897 a fost
catedrala municipiului Slatina.
Biserica era împrejmuită cu un zid înalt şi gros, ca o cetate. Cu
timpul însă, zidul a fost dărâmat, puţin câte puţin, de către epitropie, în
jurul bisericii construindu-se case şi prăvălii, dintre acestea unele fiind
închiriate, acordându-i-se astfel un venit însemnat 49.
În ziarul „Vremea Nouă” din 25 iunie 1927, apărut la Slatina, este
publicat un anunţ emis de Epitropia bisericii „ Sfânta Treime”, prin care era
scos la licitaţie publică un imobil, în speţă o prăvălie, pe o perioadă de
cinci ani.
Biserica a fost zidită în anul 1645 de către Ghenea Vel Vistier, în
timpul domniei lui Matei Basarab, după cum rezultă din pisanie. Biserica
respectivă a avut două inscripţii, una în slavonă, iar cealaltă în română,
care a dispărut. Inscripţia în slavonă a fost tradusă de Ştefan Nicolăescu: „
Cu vrerea Tatălui şi cu ajutorul Fiului şi împlinirea Sfântului Duh, unuia
Dumnezeu închinată această sfântă şi Dumnezeiască biserică întru
49
. George Poboran, op. cit., p. 357.
35
numele prea Sfintei şi de viaţă făcătoarei şi nedespărţitei Treimi cea de o
fiinţă; ziditu-s′a în zilele bine cinstitorului şi de Christos iubitorului Io Matei
Voevod Basarab şi a doamnei lui Ilina prin cheltuială şi osteneală; eu
greşitul rob al lui Dumnezeu boer Ghinea slugerul şi jupâneasa lui Florica
şi copiii lor: Mihu şi Mihăilă şi Petru şi Alexandra şi încă câţi Dumnezeu le
va mai dăriu lor. Mai vârtos cer şi mă rog tuturor: după petrecania noastră
a nu uita acest sfânt locaş, ci a-l milui şi a′l întări cu toată puterea şi
dragostea, ca astfel să vă învredniciţi cerească împărăţie a câştiga şi a
putea auzi fericitul glas al Domnului, al părintelui meu: „veniţi de moşteniţi
împărăţia cerească cea pregătită vouă, căci se cuvine nouă tuturor a o
dobândi şi cu toate drepturile şi bunătăţile a ne îndulci în nesfârşitele
veacuri amin. Scrisă luna Iunie a şaptea zi în anul 7153 (1645). Crugul
soarelui 13 al lunei 1. Ispravnici (au fost) Vasile şi Oprea”.
Ghinea Vistierul, zis Cicala (Ţuclaş) numit şi Brătăşanu, fusese de
meserie olar la Constantinopol. Timp de doi ani s-a aflat în serviciul lui
Vodă Leon.
În timpul domniei lui Matei Basarab a îndeplinit funcţia de hatman şi
mai târziu a fost Mare Vistier. Se spune că domnitorul i-a dat-o pe sora sa
ca soţie.
Numele lui Ghinea Vistierul este legat de moartea boierului
Stratoveanu, din Craiova. Acesta se întorcea de la Târgovişte şi atunci
când a trecut prin Slatina, după ce a trecut Oltul, a fost atacat: „.. Se
încinsese o luptă grozavă. Căzură mulţi bandiţi dar şi Stratoveanu fu lovit
cu un pumnal în mână de către capul bandei, un grec, Ulovaid, (de la
dreapta la stânga se citeşte Diavolu) unealtă a lui Ghinea Vistierul,
Ministrul de Finanţe al lui Matei Basarab….”
Pentru jafurile sale, pentru viclenia şi ipocrizia sa, se spune că
Ghinea a atras atât de mult ura poporului asupra sa încât a fost ucis în
„drum” împreună cu armaşul Radu Vărzaru50.
De-a lungul existenţei sale, biserica a traversat şi momente critice.
Se ştie că biserica a fost dărâmată şi arsă de turci, care s-au înfruntat cu
ruşii în 1771. Pe vechile fundaţii şi ruine s-a ridicat o nouă biserică, în anul
1784. De-a lungul timpului, biseica a vut mai mulţi ctitori, donatori sau
binefăcători locali, dar, mai ales, s-a bucurat de atenţia domnilor Ţării
Româneşti, care şi-au amintit, aproape fără excepţie, de sfântul lăcaş.
În anul 1851 s-a zugrăvit din nou, atât în interior cât şi la exterior. De
lucrări s-a ocupat epitropul bisericii, Alexe Zamfir.
O altă reparaţie s-a făcut în 1886, când a fost zugrăvită din nou şi
s-au adăugat noi construcţii.
Episcopul Ghenadie a sfinţit din nou lăcaşul de cult în anul 1887.

50
. George Poboran, op. cit., p. 361.
36
 Alte reparaţii şi renovări s-au făcut şi în anii 1905, 1923 51.
Această biserică avea o moşie în comuna Milcov şi Casinul cel
Mare. Pe lângă case şi prăvălii mai deţinea şi averea lăsată de Ionaşcu
Răducu şi soţia sa Pităreasa Anica.
În anul 1939, avea trei imobile şi 40 ha pădure 52. Toată averea se
administra în folosul bisericii.
Documentele certifică faptul că de-a lungul timpului biserica s-a
bucurat de atenţia multor domnitori ai Ţării Româneşti. Putem aminti în
acest sens hrisovul lui Mihail Racoviţă Voevod, emis la 31 iulie 1727:
„Milostio Bojio Io Mihai Racoviţă Voevod: Gospodar Zemle Vlahiscoe
davat sio povelnio gvmid, adică ( cu Mila lui Dumnezeu Io Mihai Racoviţă
voievod şi Domnitor a toatei ţări Româneşti…
Sfintei şi Dumnezeeştii Biserici, din oraşul Domnii mele, din Slatina,
unde este hramul S-ta Troiţă. Care Biserică este făcută şi înălţată, din
temelia ei, de reposatul Ghinea Vistierul Brătăşanu părintele Mihului
Cluceriu şi al Predi vel Şetraru; ca să fie bucatele S-tei Biserici şi bucatele
popilor, cari păzesc biserica în pace, de dijma de stupi şi de râmători, de
vinericiu, de oerit şi de mertice Domneşti, de podvoade, de cai de olac. De
acestea de toate, de către nimeni, nici un val şi nici-o bântuială să nu
aibă. Pentru că m′am milostivit Domnia mea, de am ertat bucatele bisericii
şi ale popilor, precum scrie mai sus.
Precum au fost ertată Sfânta Biserică şi preoţii şi mai dinainte vreme
şi alţi Domni, cu cărţi Domneşti de milă, şi de ertăciune. Precum am văzut
Domnia mea şi cartea răposatului Şerban-Vodă, cel de demult, şi cartea
Radului Vodă Leon şi cartea lui Antonie Vodă şi a lui Grigorie Vodă şi
cartea Ducăi Vodă, şi cartea Şerban Vodă şi cartea reposatului
Constandin Vodă Brâncoveanu, şi cartea lui Ştefan Vodă şi carteaNiculae
Vodă, făcută din milă şi înoită una pe alta. Pentru că această sfântă
Biserică, de la Slatina, este făcută de reposatul Ghinea Vistierul
Brătăşanul, iar bucatele Sfintei Biserici, sunt date de feciorii lui: de Mihul
Clucerul şi de Preda Şetrariul,
pentru pomană, ca să fie Sfintei Biserici de ajutor şi de întărire, şi popilor,
ce vor păzi S-ta Biserică, de hrană; iar ctitorilor vecinică pomenire.
Şi am învoit Domnia mea şi ertăciunea cu această carte a Domnii
mele, ca să nu mai aibă, nici un val şi nici-o bântuială de către nimeni.
Aşişderea poruncesc Domnia mea, vouă tuturor slugilor domniei mele,
care veţi umbla cu slujba oeritului şi a dijmăritului şi a vinericiului şi cu
alte dăjdii şi orânduieli, într-ace parte de loc. De vreme ce veţi vedea
cartea Domnii mele. Iar voi toţi să aveţi a vă feri de bucatele acestei
Sfintei Biserici şi ale popilor, nimeni de nimic să mai bântuiască, că cine
se va ispiti, ca să ca să facă vr′un val peste cartea Domnii mele, măcar

51
. Anuarul Eparhiei Argeş, Piteşti,1934, p. 273.
52
. Ibidem p. 243.
37
veri de ce, unii ca aceia bine să se ştie, că rea scârbă şi pedeapsă vor
petrece de către Domnia mea. Aşişderea şi în urma Domnii mele pre care
va alege Domnul- Dumnezeu a fi Domn şi stăpânitor Ţării aceştia, încă′l
pohtim şi′l rugăm cu numele Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos,
să aibă a înnoi şi a întări, această milă, precum scrie mai sus, ca şi ale
Domnii lui mili şi Danii în urmă-i încă să fie cinstite şi în neam ţinute, şi în
acela veac ce va să vie, la repaosul vecinic sufletul să-i fie. Şi am întărit
cartea aceasta cu tot sfatul şi credincioşii boeri cei mari, ai Divanului
Domnii mele şi Pan Iordackie Creţulescu, vel Vornic, Pan Manolakie
Lambrino vel logofăt, Pan Constandin vel spătaru, Pan Grigorie Greceanul
vistier...şi s′au scris cartea aceasta în anul dintâi al Domnii mele, aici în
oraşul scaunului Domnii mele în Bucureşti.
IO MIHAIL RACOVIŢĂ VOIEVOD.
Luna iulie 31- 7235
Manolakie Lambrino vel logofăt.”

De asemenea, putem face referire si la cel al lui Grigorie Ghica Voevod,

de la 12 iulie 1734 în care se vorbeşte despre milele de care s-a bucurat
această biserică.
Planul de construcţie al bisericii Sfânta Treime este specific
secolului al XVII-lea, în formă de treflă cu abside laterale. Are două turle:
cea mare, care domină întregul edificiu, iar cea mică a fost constriută în
anul 1793. Iniţial, avea doar o singură turlă.
Biserica are două clopote. Pe clopotul cel mare este următoarea
inscripţie: „Acest clopot făcutu-l′au jupân Ghinea Clucerul i jupâniţa (Vişa)
Florica (1648), ca să fie de pomană la biserică la Slatina unde este hramul
Sf. troiţă în zilele lui Matei Basarab Voevod”. Clopotul cel mic a fost
adăugat odată cu ridicarea turlei mici, având următoarea inscripţie: „ Acest
clopot de la biserica cea mare din Slatina cu hramul Sf. Troiţă s′a prefăcut
de noi: Ionaşcu I. Ion, I. Grigore (1793)” 53 .
Este o biserică de dimensiuni medii, având o lungime totală de
18 m, iar lăţimea de 13 m în arcadele laterale ale „treflei” şi de 8,5 m în
pronaos. De la bază până în vârful turlei mari are o înălţime de 16 m 54.
Cele două turle sunt plasate una deasupra naosului (cea mare) şi
cea mică deasupra pronaosului. Prin dimensiuni şi prin dispunere, biserica
Sf. Treime face trecerea spre o altă grupă de monumente arhitectonice
bisericeşti caracterizate prin planul treflat, cu mai multe turle şi cu un
pronaos lărgit.
Biserica marchează o anumită etapă în evoluţia elementelor
arhitectonice autohtone, prelucrate într-un mod artistic.

53
. George Poboran, op. cit. p. 357.
54
. Anuarul Eparhiei Argeş, Piteşti, 1934, p. 240.
38
 În urma reparaţiilor şi restaurărilor repetate, unele elemente din
aspectul său originar interior şi exterior au dispărut.
Pridvorul bisericii a fost conceput în planul de construcţie deschis,
cu rolul de a nu se face intrarea direct în biserică. Ulterior, a fost închis cu
geamuri pentru a se conserva mai bine monumentul. Avea o formă
dreptunghiulară, cu L= 2,5 m şi l = 1,5 m şi constituie un element nou în
construcţiile religioase din Ţara Românească a acelor vremuri. În prezent
acest pridvor nu mai există.
Pe laturile sale de sud şi nord se continuă decoraţia exterioară a
bisericii, întărind impresia de continuitate a construcţiei.
Pronaosul. Din pridvor se pătrundea în pronaos. Azi, prin dispariţia
pridvorului, se intră direct în pronaos, printr-o uşă masivă, în două canate,
din lemn sculptat. Ancadramentul uşii este puţin lărgit şi este din
cărămidă, străjuind pisania.
Are formă dreptunghiulară, boltit printr-un semicilindru ale cărui
arcuri se reazemă pe doi stâlpi pătraţi, situaţi la trei metri de la intrare şi
împarte pronaosul în trei părţi egale. Au rolul de consolidare a acoperişului
şi uşurează construcţia bolţilor.
Bolta semicilindrică centrală longitudinală este ceva mai înaltă
decât calotele laterale. Din pronaos se poate vedea cu uşurinţă naosul şi
altarul, prin cele trei treceri existente în zidul despărţitor. Una dintre aceste
treceri se află în axul bisericii şi este în formă de arc.
Naosul are forma unui pătrat cu latura de 4 m, încoronat de turla
cea mare a bisericii, care se sprijină pe patru picioare puternice de zidărie,
împărţind greutatea cu arcurile laterale semicilindrice, forma şi dispunerea
în plan a naosului şi turlei mari, este o formulă des folosită în Ţara
Românească a secolului al XVII-lea.
Absidele laterale sunt largi şi adânci, încât ele depăşesc planul
pronaosului. În dreptul lor, lăţimea bisericii ajunge la 13 m, cu 4,5 m mai
mult decât lăţimea pronaosului. Zidurile absidelor au formă cilindrică în
interior şi poligonală în exterior.
Altarul se prezintă ca un dreptunghi în continuarea zidurilor
naosului; este spaţios, cu nişe mari. În partea de răsărit se închide
printr-un semicerc, asemănător absidelor şi situat în ax. Forma bolţii este
a planului complet cu o parte cilindrică mai ridicată, ca la multe biserici ale
acelei vremi.
Ferestrele, în număr de şapte, sunt dispuse astfel: două la intrarea
din pridvor, pe lateralele portalului, pe fiecare laterală a pronaosului câte
una, deasemeni pe fiecare laterală, iar în altar una singură, străpungând
semiarul ce închide altarul la răsărit. Astfel, biserica primeşte suficientă
lumină.
Tâmpla originală a fost distrusă complet de incendiul care a distrus
întreaga biserică. În anul 1784, odată cu reclădirea bisericii a fost refăcută
39
şi tâmpla. De-a lungul secolelor a mai fost înlocuită şi reparată datorită
deteriorării.
În anul 1851, când toată biserica a fost zugrăvită şi reparată în
interior şi la exterior, s-a schimbat şi tâmplăria veche cu una nouă.
Tâmplăria şi uşile împărăteşti au fost schimbate pe cheltuiala pitarului
Ionaşcu Răducu.
Pictura iniţială nu se mai păstrează. Actuala pictură este executată
în tehnica ulei, de către maestrul Gheorghe Tătărescu. Asupra picturii s-
au făcut mai multe intervenţii şi lucrări de restaurare până în anul 1998.
Icoanele pe lemn din tinda bisericii sunt opera aceluiaşi maestru
Tătărescu. Icoanele împărăteşti de pe catapeteasmă sunt executate în
tehnica tradiţională a ferecăturilor din argint, din secolul al XVIII-lea.
Catapeteasma din zidărie este ornamentată cu structură de tip
neobizantin şi baroc55.
Pantocratorul este încadrat, la bază de patru medalioane
pandantive ale sfinţilor evanghelişti.
În secolul al XIX-lea biserica a fost înzestrată cu două case
parohiale unde în prezent sunt amenajate spaţii adecvate serviciilor de
asistenţă socială.
În casa din strada Dinu Lipatti nr. 23 funcţionează din anul 2001
magazinul de obiecte bisericeşti al Episcopiei Râmnicului.
În anul 2000 în faţa bisericii s-a construit o Troiţă cu lumânărariu şi
bapisteu, necesare serviciilor religioase.
Ultima renovare a bisericii s-a făcut la 28 noiembrie 2004, când a
fost resfinţită.

55
. Eparhia Rîmnicului şi Argeşului, Monografie, Rm.Vîlcea, 1976, p. 598.
40
fig. 7 fig. 8

41
 II.2.2. BISERICA ADORMIREA MAICII DOMNULUI

Este situată la poalele dealului Caloianca, în fosta mahala galbenă

a oraşului. Are hramul Adormirea Maicii Domnului şi a fost construită în
anul 1736 (fig. 9, 10). Aşa cum rezultă din pisanie, ctitorii lăcaşului de cult
sunt jupân Nicula (Nicolae) Slătineanu - mai apoi paharnic - fratele marelui
cămăraş Iane Slătineanu, jupâneasa Bălaşa şi copiii lor Iordache,
Atanase, Safta şi Radu care figurează şi printre ctitorii bisericii Sf. Dumitru
din Craiova56. La intrarea în biserică se află următoarea inscripţie: „Cu
vrerea tatălui şi cu ajutorul fiului şi cu săvârşirea duhului sfânt începutus
′au această sântă biserică întru hram prea sfintei adormitei dă Dumnezeu
născătoarei şi pururi fecioarei Mariei, în zilele prea luminatului domn io
Constandin Nicolai Voevod şi s′au ostenit dumnealui jupânul Nicula bratu
(frate) jupânului Iane biv Vel cămăraş za ocne de au zidit-o din temelie şi
au înfrumuseţat-o precum se vede cu toată cheltuiala dumnealui şi s′au
început temelia la luna lui Iulie în 4 şi s′au săvârşit la Septembrie în 15, de
la Zidirea lumii 7244, iar la anul de la Hristos 1736” 57.
Această biserică a fost înzestrată încă de la fondarea ei cu moşii,
vii, prăvălii, ţigani. Între moşiile ei se numărau Bîrca de lângă Slatina,
Preoteşti, din comuna Oporelu, Bodoeşti sau Oteşti, mai multe vii de pe
dealul Caloianca şi Malul Livezii, prăvălii.
Biserica a fost închinată Mănăstirii Xeropotamului de la Muntele
Athos. La 20 octombrie 1759 Chesarie Daponte a fost însărcinat de către
comunitatea Mănăstirii Xeropotam să vină în Ţările Române după milă.
După ce a cutreierat întreaga Moldovă a trecut şi în Ţara Românească,
având asupra lui o bucată „de un cot” din lemnul sfintei cruci. Astfel el a
ajuns şi la Slatina. Atunci, Constantin şi Răducan, fiii marelui Medelnicer
Ion Slătineanu, împreună cu mama lor Stanca, închină mănăstirii
Xeropotam o parte din averea lor, prin următorul act: „Pentru aceea
închinăm noi biserica Adormirea născătoarei de D-zeu (din Slatina), o
afierosim şi o închinăm la sus zisa respectabilă mănăstire spre mântuirea
noastră sufletească şi a părinţilor noştri şi spre veşnica amintire … îi dăm
şi îi afierosim o moşie, ce se numeşte Berca (Bîrca) încă o moşie, ce se
numeşte Preoteşti sau Bodoeşti, amândouă în districtul Oltului; încă un
loc de două sau trei binale în piaţă; toate acestea astăzi împreună cu
Sfânta biserică şi cu casele de lângă ea, cu pivniţă, din tot sufletul şi inima
le afierosim cu supunere respectatei Mânăstiri Xeropotamului şi ne rugăm
noi cei smeriţi Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Christos, cu puterea
cinstitei sale cruci, cu rugăciunile S-ţilor săi 40 de martiri, să le primească

56
. Ilie Diaconescu, Marin Branişte,Pisanii şi însemnări de prin bisericile din Slatina, în „Mitropolia
Olteniei” nr. 9-19, 1964, p. 792.
57
. George Poboran, op. cit., p. 344.
42
ca pe cele 2 oboade ale văduvei, spre lăsarea păcatelor noastre şi spre a
afla milă în ziua judecăţii”58.
La 6 decembrie 1759, Constantin Fălcoianu şi Ilinca Buzeasca
închină prin acelaşi Chesarie Daponte două moşii Bîrca şi Oteşti : „Iată
prea S-tă cruce, pentru iubirea ta dăm 2 moşii a noastre părinteşti şi le
producem cu tot ce sunt pre ele, pentru hramul tău, rugându-ne şi
sperând tare că vom auzi şi noi; astăzi s′a făcut mântuire casei acesteia şi
le afierosim la M-rea Slatina, care de curând s-a afierosit la M-tirea
Xeropotamul; şi dar eu Constandin afierosesc toată partea, ce am în
trupul moşiei Berca, (Bîrca) iar eu Dumitrache toată partea mea ce am în
trupul moşiei Otoeşti (Oteşti), care amândouă sunt în districtul Oltului, le
afierosim din toată inima noastră spre mântuirea noastră şi a părinţilor
noştri, ca să avem răsplata veşnică”59.
Biserica a fost transformată în mănăstire, la un momentdat fiind
metoh al mănăstirii Plumbuita. Era împrejmuită cu un zid gros şi avea
două intrări. În prima curte erau case şi câteva chilii care fuseseră
construite de Nicolae Hagiu, servind drept azil pentru femeile văduve
sărace sau infirme.
De-a lungul existenţei sale, biserica Adormirea Maicii Domnului s-a
bucurat de numeroase mile. Hrisovul din 28 iunie 1775 certifică acest
lucru: „De vreme ce sfântul şi Dumnezeescul locaş din oraşul Domniei
mele Slatina ot sud Olt, la care se cinsteşte şi se Prăznueşte hramul
Adormirea Mariei, ce este zidită din temelie de reposatul Iane Slătineanu,
o au şi împodobit′o cu toate trebuinţele cele cuviincioase, atât pe
dinăuntru cât şi pe din afară, după cum toate se cuprind în cartea D-lor de
afieromata; dar de la vremea, ce din voia Dumnezeiască a fost venit aici
în pământul ţării acel sfânt şi de viaţă făcător semn cruce al Domnului
Isus hristos de la sfânta Agora, de la sfânta mănăstire Xeropotamu, fiind-
că au fost arătat minuni şi bineşaguri aici în pământul ţării ce creştinescul
şi pravoslavnicul acesta norod, Dumnealui cinstit şi credinciosul boer al
Domniei mele Radu Slătineanu biv vel comis, din râvna Dumnezeiască
mănăstire Xeropotamul pentru pomenirea numelui său; la care şi din
Dumnealor veleţii boieri s-au dăruit pe acest sfânt locaş: cu ţigani, cu vii,
cu moşii, cu dobitoace, cine cu ce i-au luminat D-zeu, care atât Domnia sa
răposatul Scarlat Ghica Vodă, cât şi Domnia sa răposatul Constantin
Cehan Vodă prin hrisovul Domniei-sale, ce se văzu de noi cu leat 1763 a
fost miluit şi ajutorat acest sfânt locaş: drept acea şi Domnia mea după
rugămintea mai sus numitului boer, ce făcu către noi, ne-am milostivit de i-
am înoit şi am întărit toate milele ce au avut, adică acest sfânt şi
dumnezeesc locaş să fie cu totul slobod şi în pace de toate dăjdiile cât ies
pe an de la visteria Domniei mele pe celelalte mânăstiri şi să aibă a ţine şi

58
. Ibidem, p. 346.
59
. Ibidem, p. 347.
43
lude 6, oameni streini ca să fie de posluşania şi ajutorul acestei sfinte
case şi un dascăl de învăţătura copiilor, iarăşi scutit, aşişderea să aibă a
lua vinăriciul din dealul Slatinii, însă din Valea Strihareţului până la valea
Clocociovului, de vadră câte doi bani de la tot omul ce plăteşte vinăriciu,
ca să fie acest sfânt locaş de ajutor şi întărire, iar Domniei mele şi
părinţilor Domniei mele veşnică pomenire; însă fiind-că de la o vreme
încoace se plăteşte vinăriciul de vadră pe bani 4, atunci la vremea
vinăriciului, când se vor trimite vinăricerii domneşti şi de omul mânăstirii şi
aşa strângându-se banii să aibă a lua pe seama mînăstirii de vadra câte
bani doi şi, vinăricerii domneşti ceilalţi doi bani şi poclonul de nume,
precum le va coprinde cartea noastră, ce li se va da atunci la vremea
vinăriciului ; aşişderea să aibă a scuti de oerit oi 250 ale mânăstirii, şi am
întărit Domnia mea hrisovul acesta cu însăşi credinţa domniei mele:
Io Alexandru Ypsilante Voevod şi cu credinţa prea iubiţilor mei fii şi
Beizadale d Domniei mele: Pan Dumitrache Ghica Vel Ban, Nicolae
Dudescu Vel Vornic de ţara de sus, Radu Văcărescu Vel Vornic de ţara de
jos, Pan Filipescu Vel Logofăt de ţara de sus, Ştefan Pârşcoveanu Vel
logofăt de ţara de jos, Ştefan Mişoglu Vel Spătar, Ienache Văcărescu Vel
Vistier, Scarlat Caragea Vel Postelnic, Dumitrache Racoviţă Vel Clucer,
Constantin Geanoglu Vel Paharnic, Nicolae Bârsescul Vel Stolnic, Nicolae
Creţulescu Vel Comis, Radu Fierăscu Vel Sluger, Nicolae Vel Pitar, şi
ispravnicii: pan Filipescu Vel Logofăt şi Iordache Mavrocordat 2-lea
logofăt şi s-au scris hrisovul acesta în anul dintâi al Domniei meale aici în
oraşul scunului Domniei mele Bucureşti de Dumitrache Logofăt de taină la
leat de la zidirea lumii 7283 iar de la naşterea Domnului şi Mântuitorului
nostru Hristos 1775 la luna lui Iunie 28”60.
Lăcaşul a adăpostit în chiliile sale prima şcoală din oraş, iar în
exterior se afla primul cimitir al oraşului 61. Pe la sfârşitul epocii fanariote,
sub unii domnitori fanarioţi s-au înfiinţat în multe oraşe şcoli unde se
învăţa şi româneşte.
Într-un hrisov de la 1763 se spune că a existat o şcoală cu un
dascăl la mănăstirea Maica Precesta din Slatina. Această şcoală a fost
înfiinţată de fondatorii bisericii, care închinând-o în anul 1759 mănăstirii
Xeropotamos de la Sfântul Munte, au pus condiţia „de a se ţine pentru
totdeauna într-nsa şi un dascăl de învăţătura copiilor”.
Existenţa acestei şcoli româneşti la Slatina este confirmată de
mărturiile tuturor boierilor din divanul lui Constantin M. Racoviţă şi apare
ca o condiţie în actul de danie de la 1775, mai sus menţionat.
Şcoala care funcţiona pe lângă biserică a avut dascăli speciali, dar
au fost cazuri când câte un preot mai tânăr îi strângea pe băieţi în tinda
bisericii şi îi învăţa româneşte, evident, ceea ce se putea învăţa atunci,

60
. V. A Urechia, Istoria românilor,seria II, Vol. II, p. 100.
61
. Ibidem, p.380.
44
adică să citească şi să scrie pe nisip. Astfel se vorbeşte despre Popa
Fiera, dascălul Fedeleş sau Fedeleşoiu62.
Biserica Adormirea Maicii Domnului aparţine tipului dreputnghiular,
ca şi biserica de la Doiceşti, tip fixat pentru bisericile mici la sfârşitul
secolului al XVIII-lea. Are o lungime de 17 m şi lăţimea de 0,65 m, ziduri
groase de cca 0,80 m, înalte şi puternice63.
Planul bisericii a suportat unele modificări în anul 1850, când i s-a
stricat pridvorul, pardoseala şi învelitoarea, fiind refăcută de negustorii
slătineni.
Pridvorul precede imediat naosul. Acest pridvor a fost transformat
prin mărirea proporţiilor de către un hagiu care a considerat că biserica în
care se păstra icoana făcătoare de minuni „Izvorul Tămăduirii” nu era
destul de încăpătoare pentru mulţimea credincioşilor care veneau aici.
Pridvorul iniţial a fost zidit şi a fost adăugat altul, lipsit de orice stil iar
intrarea a fost lărgită. Azi intrarea în biserică se află între vechiul naos şi
pronaosul format din vechiul pridvor.
Se observă însă foarte bine că pridvorul iniţial era sprijinit pe patru
coloane libere în faţă şi două prinse în zidul bisericii, pe care se sprijineau
cinci arcade deschise, cu aceeaşi formă ca şi arcadele oarbe ce
înconjoară biserica.
Ca urmare a lărgirii uşii de la intrare şi prin transformările făcute de
piosul hagiu, pisania şi chenarele uşii au fost mutate, proporţiile lor
necorespunzând cu cele ale noii intrări.
Pictura a fost spălată de Emanuil Hagi Mosco, ieşind la iveală
portretele ctitorilor bisericii: Nicola Slătineanu, soţia sa Bălaşa şi copiii lor
Iordache, Anastase, Safta şi Ilinca. Lângă Ilinca este un băiat, Radu,
nepot de frate al ctitorului şi viitor Mare Vornic. Se poate observa că pe
peretele de nord era pictat chipul lui Iane Slatineanu, fratele lui Nicola şi
tatăl lui Radu, dar acest chip a fost înlocuit cu ale negustorilor care au
reparat biserica.
Pe peretele de sud sunt pictaţi o jupâneasă, Safta şi un jupân,
Neculache, care ar putea fi fiul mai mare al ctitorului. Cele două portrete
sunt despărţite de fereastră.
În biserică se află mormântul soţiei ctitorului, pe piatra de mormânt
fiind următoarea inscripţie: „Supt această piatră II odihnescu-se oasele II
răposatei roabei lui II Dumnezeu Bălaşei II jupâniţă a dumnealui II jupân
Necula, fratele II răposatului jupân Iene II biv Vel Medelnicer, care II s′au
pristăvit …(restul este şters)”64.
Mai există un mormânt pe a cărui piatră tombală este o inscripţie
scrisă în greceşte. Traducerea inscripţiei este:
62
. George Poboran, op. cit., p. 374.
63
. Ioan C. Filitti, Biserica Adormirea Maicii Domnului sau Precista din Slatina (Olt), în „ Buletinul
Comisiunii Monumentelor Istorice”, ianuarie- martie, 1929, p. 40.
64
. Ibidem, p. 41.
45
 „ Epigramă
Pe cine dintre boieri, morminte, ascunzi aici?
Spune-mi!
Pe Izvoranca, ştii? Pe Elena, străinule, fosta soţie a vtori
Vistierului, celui mai bun dintre bărbaţi, a lui Ioan, prea-iubitoare de soţul
ei. Şi, fiindcă înainte de ceas şi în floarea vieţii, vai, muri, mâhnire multora
lăsă, bărbatului însă de lacrămu multă curgere.
În anul 1785, Septembrie”.
O altă inscripţie este cea de pe clopotul mare: „Hoc opus fecit
Philippus Piscatoris Novozoliensis, anno Domini M.D.C.” 65.
Turnul bisericii, octogonal, cu opt ferestre lungi, închise de arcade,
este aşezat pe un tambur pătrat. Sunt urme care dovedesc că şi turnul,
ca de altfel întreg exteriorul bisericii era zugrăvit. Acoperişul turnului a fost
schimbat.
Între cornişă şi brâu era înconjurată de o frisă de la care au rămas
urme pronunţate şi de 32 medalioane cu sfinţi care nu se mai păstrează şi
azi.
Biserica era încinsă, ceva mai sus de jumătatea înălţimii, de un
brâu ornamental de culoare roşie şi neagră pe fond galben, încadrat de
două rânduri de cărămizi în zimţi alternativ roşii şi negri. Azi, aceste
ornamente nu se mai regăsesc în aceleaşi culori.
Sub brâu, zidul bisericii este ocupat cu o serie de arcade oarbe, de
formă ogivală, care se prelungesc până la soclu.
Motivele decoraţiilor le formează foile de acant, alternativ aurii, roşii
şi negre pe fond cenuşiu, închise în triunghiuri alipite, motive ce se
urmează, cu variaţii numeroase, pe arcadele bolţilor şi coloanelor şi în
jurul deschiderilor ferestrelor.
Principalele odoare pe care le are biserica sunt: un potir de argint
cu inscripţie grecească, arătând că este dat de cucoana Safta Fălcoianca,
soţia boierului Vornic Răducanu Slatineanu, la 20 octombrie 1815. O
icoană mare a Maicii Domnului, cu inscripţia „S′a îmbrăcat peste tot în
argint de robul lui Dumnezeu Scarlat Grădişteanu întru cinstea Maicii
Domnului şi pentru sănătatea fiului său Ioan, anul 1805”. O altă icoană
mică de argint are inscripţia: „Elena Grădişteanu, anul 1817”66.
Biserica Adormirea Maicii Domnului este a doua ca vechime din
Slatina.

65
. Ibidem, loc. cit.
66
. Ibidem, p. 42.
46
47
fig. 9 fig. 10

48
 II.2.3. BISERICA IONAŞCU

Această biserică este aşezată pe o moviliţă în faţa dealului

Grădişte. Este cea mai frumoasă biserică din Slatina şi are hramul Sfântul
Nicolae şi Sfântul Gheorghe (fig. 11-14).
A fost construită în anul 1782, în timpul domniei lui Alexandru
Ipsilanty. Ctitorul bisericii este Ionaşcu Cupeţu, după cum rezultă din
pisanie: „Cu vrerea tatălui şi cu ajutorul fiului şi cu săvârşirea duhului Sf.
Amin. Ridicatu-s′a această sfântă şi Dumnezeiască biserică din temelie,
unde se prăsnueşte hramul sf. Ierarch Nicolae şi Marii Mucenici Gheorghe
şi Dimitrie, în zilele Mări Sale Alexandru Ipsilanti voevod, cu bogoslovenia
prea Sfintei Sale Părintele Mitropolit al Ungro-Valachiei Kiriu Kir Grigorie
şi prin osârdia şi cheltuiala D-lui Jupân Ionaşcu Ion Sârbu Cupeţu ot.
Slatina şi s′a înfrumuseţat cu zugrăveală şi cu clopot şi cu toate odoarele
pe dinăutru şi pe dinafară după cum se vede însă au mai ajutat şi D-lui
Constantin Bălăşanu, Jupân Martin Mircescu cu cât D-zue i-au învrednicit
ca să fie pomenire în veci şi s′a început acest sfânt locaş la anii zidirii
7290 (1782) Mai 13 şi s′a săvârşit la leatul 7295 (1787) Septembrie 20” 67.
Ionaşcu Cupeţu s-a născut în anul 1725 în comuna Leu, judeţul
Romanaţi şi a murit în anul 1795. S-a stabilit la Slatina la vârsta de 26-28
ani. Era de meserie cojocar. S-a căsătorit cu o fată din oraş, Neaga. După
ce s-a stabilit în Slatina a cumpărat un teren pe care se află astăzi biserica
şi în jurul ei pe o rază de 50 m. S-a ocupat de comerţul cu peşte, grâne şi
făcând avere a mai cumpărat terenuri, prăvălii, vii, moşii. A avut o singură
fiică, Rada, care a decedat. Neavând alţi copii, a ctitorit biserica, a
construit un spital, lăsându-le toată averea sa 68.
După moartea lui Ionaşcu Cupeţu, averea lăsată de el a fost
administrată de către o eforie instituită de domnitorul Alexandru Ipsilanty,
compusă din banul Constantin Filipescu, banul radu Golescu, epitrop fiind
setrarul Toma Deleanu, magistratul oraşului. La moartea lor rămân efori fiii
lor: Radu Iordache Filipescu şi vornicul Iordache Golescu iar ca epitropi au
fost pe rând stolnicul M. Gigârtu, bivel polcovnicul C. Isvoranu, slugerul
Dumitrache Văleanu şi pitarul Andrei Bălăşanu.
Acestă eforie a administrat averea şi instituţiile lui Ionaşcu până în
1883, când au trecut la Eforia Şcoalelor, care a administrat-o până în
1860, când s-a desfiinţat. În urma centralizării caselor mănăstireşti averea
lui Ionaşcu trece la stat, iar veniturile au fost înglobate în bugetul general
al statului. În 1863 averea fundaţiei Ionaşcu era de 254.457 lei, iar
cheltuielile cu instituţiile lui se ridicau la 67.729 lei 69, excedentul rămânând
statului.

67
. George Poboran, op. cit., p. 463
68
. Ibidem, p. 465.
69
. Arhivele Statului, Direcţia Judeţeană Olt, Fond Primăria oraşului Slatina, dos. 1234/1907.
49
 În anul 1834 a fost reparată iar în 1843 pe lângă reparaţii s-a
împrejmuit cu un gard din fier şi s-a aşezat şi un ceasornic.
În şedinţa parlamentului din 11 februarie 1872, s-a hotărât ca in
bugetul pe acel an să se prevadă sumele necesare pentru construcţia
bisericii, iar pe viitor pentru celelalte instituţii ale lui Ionaşcu. S-a votat
atunci suma de 100.000 lei ca primă tranşă pentru construcţia bisericii,
„întrucât cea existentă ameninţa să se năruie”70.
În 1873 guvernul a decis dărâmarea vechii biserici, pe locul celei
vechi construindu-se alta de zid, din fondurile lăsate de Ionaşcu
Cupeţu.,constucţia finalizându-se la 8 noiembrie 1877. Pictura noului
lăcaş de cult a fost realizată de pictorul Gheroghe Tătărăscu.
Graba de a o reda cultului a dus la punerea provizorie a
iconostatului şi a stranelor, probabil de la biserica veche sau de la alta,
care nu se potriveau cu măreţia lăcaşului, făcând o notă discordantă prin
simplitate şi primitivitate. Era frapantă şi lipsa de ornamente interioare,
care se impuneau pentru o catedrală bizantină de oraş. În biserică erau
puţine tablouri şi sfinţi pictaţi de Gheorghe Tătărăscu. Între ele nu exista
nici o ornamentaţie, decât vopsea simplă de apă peste tencuială. Din
vechea biserică s-au păstrat pisania şi piatra de mormânt a ctitorului.
La târnosire a luat parte şi episcopul Ghenadie al II-lea Petrescu al
Argeşului. De când a fost construită, biserica a fost neglijată,
deteriorându-se cu timpul.
În anul 1907 se afla într-o avansată stare de degradare: zidăria
era deteriorată, giurgiuvelele de la ferestre erau putrezite, gardul era
deteriorat, iar „micul parc se prezenta sălbatec şi neîngrijit”. Se impuneau
de urgenţă lucrări de reparaţie, care constau în: repararea zidăriei,
afectată de imtemperii şi de cutremur, a acoperişului, burlanelor şi
jgeaburilor, schimbarea giurgiuvelelor, înlocuirea pardoselii cu mozaic şi
restaurarea picturii, prin spălarea tablourilor vechi, iar spaţiile dintre ele să
fie umplute cu ornamentaţie bizantină de stucării poleite şi în unele locuri
executarea de noi picturi, în stilul celor vechi.
Trebuia confecţionat un nou iconostas, care să cadreze cu biserica
şi noi strane. De asemenea, era necesară o nouă împrejmuire şi
amenajarea parcului. Generalul M. Stoenescu, vizitând oraşul pe când era
ministru de finanţe, văzând starea în care se găsea biserica, a donat din
partea ministerului suma de 500.000 ei.
Piatra de mormânt a ctitorului este lucrată din gresie albă, cu desen
liniar şi se află în dreapta la intrarea în pronaos. Inscripţia de pe piatra
tombală este următoarea: „Sub această piatră odihnească-se oasele
răposatului robului lui Dumnezeu, jupânul Ionaşcu Ion Cupeţu osmanţiu,
ctitorul sfântului lăcaş acesta, care l-au zidit din temelii şi l-au înzestrat cu
cele ce se văd. În care sub această piatră să nu fie slobod a se îngropa
70
. Idem.
50
alte oase străine, fără numaidecât din neamul meu. Am răposat la leat
7304 (1795) noiembrie 20”71.
În perioada interbelică acest lăcaş de cult era biserică parohială cu
320 de familii şi avea ca filială biserica „Sf. Ioan Botezătorul” 72. În anul
1939 biserica se afla în patrimoniul Ministrului Cultelor. Imobilul era situat
pe strada Ionaşcu şi se învecina la N şi E cu strada Carol, iar la S şi V cu
Strada Ionaşcu. Suprafaţa imobilului era de cca 5000 mp şi la acea dată
fusese evaluat la 1.000.000 lei73.
În prezent biserica este catedrala oraşului.

71
. Ilie Diaconescu, Marin Branişte, op. cit., p. 795.
72
. Daniela Ilie, Învăţământul, biserca şi cultura în Slatina între 1918–1939, Slatina, 2001, p. 89.
73
. Arhivele Naţionale, Direcţia Judeţeană Olt, Fond Primăria oraşului Slatina, dos. 2/939, f.1.
51
fig. 11

fig. 12

52
53
fig. 13 fig. 14

54
 II.2.4. BISERICA SFINŢII ÎMPĂRAŢI

În anul 1793 a fost zidită în Slatina biserica cu hramul „Sfinţii

Împăraţi” (fig. 15,16). Este situată în partea de N-E a oraşului, la marginea
drumului care duce spre Piteşti. A fost schit de mănăstire şi metoh al
mănăstirii Curtea de Argeş74.
Se pare că în prima jumătate a secolului al XVIII-lea pe locul
actualei biserici se construise o biserică pentru folosinţa comunităţii
călugăreşti fixată în acelaşi loc 75. Biserica Sfinţii Împăraţi, reclădită a doua
sau a treia oară, este ctitoria lui Constantin Rătescu, ridicată în anul 1793.
Familia lui Constantin Rătescu este originară din judeţul Argeş.
Boierii din Răteşti sunt cunoscuţi încă din secolul al XVI-lea. În anul 1793,
în timpul domniei lui Alexandru Moruzi, Constantin Rătescu a fost acuzat
de săvârşirea mai multor abuzuri, motiv pentru care risca să fie decapitat.
Pentru a scăpa de pedeapsa capitală a promis mitropolitului de atunci,
Dositei că dacă scapă cu viaţă va construi la Slatina o biserică pe care o
va închina Mitropoliei şi îi va hărăzi moşiile Recea şi Slobozia din Olt 76.
Ctitoria lui Rătescu a fost reparată în anul 1839 de catre Radu
Mumuianu împreună cu preotul Nifon Tutăianu. Pisania fiind distrusă a
fost înlocuită cu următorul text: „Doamne cela-ce cu puterea ta proslăveşti
pre cei ce iubesc podoaba casei tale şi locul măririi tale, primeşte şi acest
sfânt locaş al tău, carele întru cinstea şi slava sfântului Nicolae şi a
sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena şi a sfântului prooroc Ilie Testiveanu s
′a zidit din temelie cu toată cheltuiala şi osârdia D-lui Jupîn Constantin
Rătescu (G) Logofăt i D-lui Jupîn Nicolae Mumuianu şi darâmându-se în
multe rânduri cu ardere de întâmplările vremii turceşti şi după atâta vreme
sta nezugrăvită, iar trăind Jupîn Răducu Niculau Mumuianu după cum se
vede spre folos sufletului D-lui şi s-au săvârşit în zilele înălţatului nostru
Domn Alexandru Dimitrie Ghica Voevod fiind episcop Kiriu Kir Ilarion al
Argeşului. Ea s′a mai învălit şi jugrăvit, tot de jupân Radu Nicolau
Mumuianu dimpreună cu Sfinţia Sa părintele arhimandrit Neofit Tătuianu,
1839 Mai 20, iar la anul 1896 s′a mai reparat cu ajutorul Casandrei
Varipati şi mai mulţi enoriaşi”77.
După secularizare a rămas biserică de mir şi era întreţinută din
fondurile statului78.
În perioada 1866-1867 în chiliile bisericii a funcţionat spitalul
oraşului.

74
. George Poboran, op. cit., p. 353.
75
. Ilie Diaconescu, Marin Branişte., op. cit., p.794.
76
. George Poboran, op. cit., p. 454.
77
. Ibidem, p. 353- 354.
78
. Constantin Alessandrescu, op. cit., p. 243.
55
fig. 15 fig. 16

56
 În curtea bisericii se află mormântul lui Ioan Varipati (fig. 17), decedat
la 8 mai 1868. El provine dintr-o familie de boieri care este menţionată în
documente sub numele de Veripati.
Ioan Varipati s-a născut în anul 1827 şi s-a stabilit la Slatina împreună
cu mama sa, Elenca. A urmat cursurile şcolii de băieţi Ionaşcu; a studiat şi
la Paris. Toată averea sa a lăsat-o pentru construirea unei şcoli la Slatina,
după cum reiese din testamentul său: „Cu toată averea mea nemişcătoare
ce se compune din moşia Sârbi Măguri din judeţul Teleorman, de un loc
înfundat ce este în hotarul moşii Sprăncenata, precum şi casele din acest
oraţiu cu grădina, curtea şi toate nemestiile sale, să se ţie un stabiliment de
şcoalăaici în oraş, cu clasuri mai înalte de cât acelea ce se învaţă în
şcoalele publice şi la caz de va prisosi din venit, să se trimeată la facultăţile
din străiăîtate copiii, ce se vor osebi prin capacitate şi inteligenţă.iar
stabilimentul să poarte în veci numele meu de Varipati”.

fig. 17
57
 II.2.5. BISERICA SFÂNTUL IOAN BOTEZĂTORUL

Pe drumul spre Craiova se află biserica cu hramul „Sfântul Ioan

Botezătorul” (fig. 18,19). A fost ctitorită în anul 1796 de preotul Barbu
duhovnicul, jupân Ion Robu, jupân Logofăt Dinu şi Stan Ciobanu, în timpul
domniei lui Alexandru Ipsilanti.
Construcţia respectă tipul de arhitectură al bisericilor din secolul al
XVIII-lea, cu formă de corabie, cu turlă pe pronaos, păstrând în întregime
arhitectura iniţială79.
Reparaţii la acest sfânt lăcaş s-au făcut în anul 1824, când pictura
a fost refacută de Ion Zugravu. Cu ocazia efectuării lucrărilor de repaţii
deasupra uşii de la intrare s-a scris următoarea pisanie: „Această sfântă şi
Dumnezeiască biserică ce se cinsteşte şi se prăznuieşte hramul sfinţilor
mai marilor Mihail şi Gavril şi Sf. Ioan Botezătorul cu ajutorul milostivului
Dumnezeu s-a început şi s-a zidit din temelie de robii lui Dumnezeu preoţii
popa Barbu Duhovnicul ot Slatina şi dă dumnealui Păun Ionaşcu şi dă
dumnealui Enache sin Mateică şi dă dumnealui Stan Ciobanu şi s-au zidit
în zilele luminatului nostru domn Io Alexandru Ipsilanti voievod şi cu
blagoslovenia Prea Sfintei Sale Părintelui Mitropolitului Grigorie, la leat
1769 sept. 15. Şi acum, la leat 1824 s-a zugrăvit sf. tâmplă şi s-a preânoit
zugrăveala cea veche, cu ajutorul de obşte, care să fie numele lor şi
neamului lor pomenit în veci. Ion Zugravul”80.
Pe peretele de deasupra uşii din interior mai există o inscripţie.
Alte reparaţii s-au făcut în anii 1876, 1885, 1923. Era filială a
bisericii Ionaşcu.

79
. Daniela Ilie, op. cit., p. 90.
80
. George Poboran, op. cit., p. 368.
58
59
fig. 18 fig. 19

60
 II.2.6. BISERICA SFINŢII VOIEVOZI

Biserica Sfinţii Voievozi se află în satul Cireaşov, actualmente parte

a oraşului Saltina.
Satul Cireaşov are o vechime tot atât de îndepărtată ca şi Slatina.
Cireaşovul este menţionat pentru prima dată într-un hrisov din 21
noiembrie 139881. Un dregător de seamă al lui Mircea cel Bătrân, Aldea,
închină satul Cireaşov mănăstirii Cultumuz de la Muntele Athos.
În secolul al XVI-lea satul Cireaşov se afla în proprietatea boierilor
Craioveşti, conform Hrisovului Buzeştilor dat de Constantin Vodă Şerban
la 10 iunie 1645: „…Şi iar să le fie lor (Buzeştilor) satul Cireaşovul din
deal, din jud. Olt, însă jumătate din sat şi cu vecinii şi de peste tot hotarul,
veri cât se va alege, pentru că această jumătate de sat din Cireaşovul, a
fost de mai nainte vreme din satele Craioveştilor şi l-a dăruit părinţii
Buzeştilor la sfântă mănăstire ce se zice Seaca, care au fost zidită din
temelie de către moşii Buzeştilor. Apoi după aceea, când au fost în zilele
lui Mihnea Vodă (1577-83 şi 1585–1591), iar răposatul părintele domniei
mele, Io [Radu] Şerban Vodă ( 1602–1611), dânsul a avut prigonire cu
călugării dela mănăstire Seaca(Muşateşti) şi aşa au fost părât călugării
atunci, cum să ţie ei acest sat, cum li s′a fost dat. Iar răposat părintele
domniei mele, Şerban Voevod, dânsul aşa pâra înaintea lui Mihnea vodă,
cum că a fost acest sat de moştenire domniei mele. Până în zilele
răposatului Mihail vodă (Viteazul); apoi după aceea când au fost atuncea,
iar domnia mea lui a vândut acea jumătate de sat unui moşnean din
această jumătate de sat din Cireaşov, drept 18.000 aspri de argint, însă
fără ştirea Radului clucer Buzescu, iar după aceea Radul clucer Buzescu,
dânsul dacă a prins de veste el a întors îndată 18000 aspre, cele de mai
sus zise, moşneanului, înaimtea răposatului Mihail Vodă şi a rămas
această jumătate de sat din Cireaşovul, ca să fie la mâna pan Radului
clucer Buzescu, să-i fie lui de moştenire”.
Este greu de precizat care a fost legătura de rudenie dintre
Craioveşti şi moşii Buzeştilor. Nici Filitti, în documentatul său studiu
despre Craioveşti nu a găsit nici o înrudire.
Până în 1674 Cireaşovul din Deal a rămas în stăpânirea Buzeştilor,
când „Caplea Buzeasca, fiica lui Preda Buzescu şi jupâneasa Elina, soţia
Radului ban Buzescu, cu neoţii Caplei, răposatul Matei postelnic Buzescu
ot Cepturoaia (+ 1673)” dau mănăstirii Strehareţ această moşie82 .
În Cireaşovul din deal de odinioară, pe acea jumătate de sat a
mănăstirii Strehareţ se află biserica Sfinţii Voievozi. A fost construită pe la
începutul secolului al XIX-lea (1802-1806) lângă alta de lemn, care în anul
1825 exista încă.

81
. G.D. Florescu, Divane domneşti în sec. XV, Bucureşti, 1927, p. 9.
82
. N. Iorga, Studii şi documente,V, p. 187.
61
 Biserica a suferit transformări la restaurarea din 1922–1924.
Într-o însemnare din 1841 se spune că biserica avea trei bolţi de
zid. Astăzi are formă dreaptă, o turlă la pronaos acoperită cu tablă, iar
restul acoperişului este din şindrilă. Pictura este nouă, „fără multă artă”.
Aceeaşi însemnare spune că biserica a fost făcută „la l[ea]t 1828 de popa
Ion, popa Marin, popa Preda şi cu ajutorul sătenilor şi megiaşilor” 83.
În prezent se poate citi următoarea inscripţie: „† Cu vrerea Tatălui,
puterea Fiului şi ajutorul sf. Duh, s′a zidit această sf. biserică ce să
prăznueşte hramul sf. Voievozi, din temelie, de robii lui D-zeu popa Preda,
popa Ion şi cu ajutorul altor enoriaşi, care cu mult, care cu puţin, care cu
cât s′au ostenit. S′au început în zilele prea luminatului domn Constantin
Ipsilante (1802 – 1806), cu blagoslovenia prea sf. episcop chir Iosif
Argeşiu: s′au început la anul 180…, (semn de întrebare) şi s′au săvârşit la
anul 1831, mai 16”84.

II.2.7. BISERICA SFÂNTUL NICOLAE – CLOCOCIOV

Actuala biserică a fost construită în anul 1837, de jupân Grigore

Obogeanu Ţucă şi de alţi enoriaşi. Înainte de 1825 pe locul ei se afla o
altă biserică din lenm cu hramul „Sfântul Nicolae”, ridicată de săteni.
Are formă de cruce cu sânuri largi. De-a lungul timpului a fost
reparată şi restaurată de mai multe ori, în 1914 şi 1928. Cu ocazia acestor
lucrări i s-a adăugat un pridvor cu coloane şi s-a restaurat complet 85. În
prezent nu mai posedă nici o inscripţie sau o altă însemnare mai veche.
Pictura din interior datează din secolul al XVIII-lea, dar a fost
restaurată în anul 1928.
În inventarul bisericii erau două sfeşnice de bronz şi alamă a câte
70 kg fiecare, lucrate artistic. Policandrul masiv din alamă cu numeroase
braţe avea pe glob inscripţionat numele donatorului: „Ilarion protosinghelul
dela mănăstire Clococioavă, 1844”86.
În curtea ei, pe coasta din faţă se află cimitirul Clocociov.

II.2.8. BISERICA SFÂNTUL NICOLAE – OBROCARI

83
. Ion Ionaşcu, op. cit., p. 128.
84
. Ibidem, loc. cit..
85
. Ibidem, p. 100.
86
. Ibidem, p. 101.
62
 Este situată în partea de nord a oraşului. Are hramul „Sfântul
Nicolae” şi „Învierea lui Lazăr”.
Un prim lăcaş din lemn a fost ridicat în mahalaua Obrocari pe la
anul 1820-1821. Construcţia din cărămidă (fig. 20) datează din anul 1877
şi s-a realizat cu cheltuiala mai multor locuitori din mahalaua Obrocari,
printre care şi Gheorghe Simion.
A suportat reparaţii în anii 1909, 1926, 1938. Cu ocazia reparaţiilor
din anul 1909 s-a zugrăvit din nou, de lucrări ocupându-se în mod special
preotul Constantin Pleşoianu87.
În inventarul bisericii se află o icoană din anul 1822, pictată de
ieromonahul Silvestru88.

fig. 20
II.2.9. BISERICA SFÂNTUL NICOLAE DIN COASTĂ

87
. Ibidem, p. 369.
88
. Constantin Alessandrescu, op. cit., p. 243.
63
 Este situată pe coasta dealului Caloianca. A fost zidită pentru prima
dată în anul 1700 de mai mulţi enoriaşi şi preotul Radu cu soţia sa Ilinca.
În anul 1889 a fost rezidită, biserica păstrându-se şi azi (fig. 21,22).
Inscripţia vechii bisericii din anul 1700, realizată pe o lespede de marmură
albă a fost distrusă de lucrători în timpul lucrărilor de rezidire din 1889 89.
Biserica nouă s-a construit din fondurile lăsate de Iorgu Angheliu (
Anghelescu). Era fiul căpitanului Anghelescu din Slatina. Născut în oraş în
anul 1815, nu a avut copii şi la moartea sa, în 1883 a lăsat cea mai mare
parte a averii pentru opere de binefacere. La 18 decembrie 1879 şi-a
făcut testamentul: „Iorgu Angheliu de fel din Slatina, între altele lasă
pentru clădirea bisericei Sf. Nicolae din coastă cu împrejmuire şi şase
chilii suma de 7000 galbeni”90.
În anul 1916, când oraşul a fost bombardat, un obuz a căzut peste
biserică sfărâmându-i turlele şi distrugându-i acoperişul 91.
După 1918 s-au făcut eforturi pentru repararea ei, creându-se un
comitet de strângere a fondurilor, compus din G. Stratulat (magistrat), Ilie
Popescu, dr. Plevian. Reparaţiile au durat până în 1936 şi au fost
exterioare şi interioare. În acest timp nu s-au oficiat ceremonii religioase,
funcţionând ca filială a bisericii „Adormirea Maicii Domnului”.
La 21 aprilie 1929, la Primăria oraşului Slatina a fost depus un
memoriu de către Florin Udrişte, pictor din Slatina, care era autorizat să
execute picturi la biserici, oferindu-se să execute pictura la biserica „Sf.
Nicolae din Coastă”. Oferta pentru lucrare cuprindea picturi murale în
interior şi decoraţii executate din nou, în ulei dublu fiert, în stil modern,
aureolele murale pictate cu aur. Devizul lucrării, care cuprindea şi
renovarea catapetesmei se ridica la suma totală de 320.000 lei 92.

89
. Ion Alessandrescu., op. cit., p. 242.
90
. George Poboran, op. cit., p. 490.
91
. Daniela Ilie, op.cit., p. 87.
92
. Arhivele Naţionale, Direcţia Judeţeană Olt, Fond Primăria oraşului Slatina, dos. 464/1929, f. 3.
64
fig. 21

fig. 22

65
 III. ARHITECTURA URBANĂ

III.1. PROCESUL DE URBANIZARE A MUNICIPIULUI

SLATINA

Nucleele primelor aşezări care atestă o activitate economică

intensă, aşezări care au devenit târguri, s-au constituit mai cu seamă în
văile râurilor, în condiţiile în care satele din jur puteau asigura produse
pentru schimb, iar mediul geografic oferea avantaje pentru stabilirea unui
punct de apărare.
Cercetările arheologice au precizat că aşezările-târguri medievale
s-au format în general pe locul sau în vecinătatea imediată a unor zone
locuite încă din neolitic, ceea ce constituie dovada peremptorie a
continuităţii neîntrerupte a elementului autohton.
Slatina s-a format şi dezvoltat ca târg-oraş încă din evul mediu.
Principalele ocupaţii ale slătinenilor au fost agricultura şi meşteşugurile, ca
activităţi productive, şi comerţul ca activitate de schimb. Dezvoltarea
comerţului intern, extern şi de tranzit, precum şi existenţa reşedinţei
domneşti temporare la Slatina au dinamizat activitatea meşteşugarilor de
aici. În Slatina, pe lângă morari, tăbăcari, cojocari, zidari, dulgheri, zugravi,
boiangiii erau foarte apreciaţi. Meşteşugarii erau organizaţi în bresle.
Breslele erau grupate pe cartiere (mahalale) şi străzi. Slătinenii au
polarizat şi mijlocit schimburile de produse între deal, câmpie, munte, cu
oraşele şi satele din judeţele limitrofe. În domeniul comerţului, pe primul
plan s-au situat schimburile de produse meşteşugăreşti şi agricole cu
oraşele Braşov şi Sibiu. Încă din secolul al XVI-lea, „... sibienii treceau în
Ţara Românească pe la Câineni pentru a se îndrepta apoi, prin Slatina,
către Turnu...”93.
Factorii de natură administrativă au contribuit, de asemenea, la
dezvoltarea oraşului. Din reşedinţă feudală a unui şef local, aşezarea a
devenit capitală de judeţ. Prima menţiune documentară a judeţului Olt
datează de la 26 aprilie 1500, când Radu cel Mare dăruieşte mănăstirii
Ostrov cinci găleţi de grâu şi cinci de orz din judeţul Olt 94 . Slatina a servit
temporar şi ca reşedinţă domnească. Documentele vremii pomenesc de
„cetatea de scaun Slatina”, din timpul lui Vlad Vintilă (1532-1535), judeţ la
Slatina, ajuns domn cu ajutorul boierilor din Olt, de unde emite câteva
documente. Toate acestea demonstrează că aici se găsea şi o curte
locală, aşezarea servind, după obiceiul feudal, ca reşedinţă temporară a
curţii domneşti.

93
. Hurmuzachi, Documente. Acte din secolul al XVI-lea”, Bucureşti, 1900, p.821.
94
. *** Documente privind istoria României , veacul XII-XIV-XV.B.Ţara Românească, Bucureşti, 1953, p.
268.
66
 Procesul de devenire a oraşului Slatina îşi găseşte reflectarea şi în
evoluţia arhitecturii, cu toate că informaţiile referitoare la dezvoltarea lui
edilitară sunt puţine. Ajungând la Saltina la 26 august 1640, Baksic
notează că „...oraşul e aşezat între dealuri, pe malul râului Olt... peste
care se trece cu luntrea”95, cuprinzând 100 de case şi peste 500 de
locuitori. În această perioadă majoritatea caselor erau din lemn, fapt
subliniat de călătorii străini care au poposit pe aceste meleaguri.
Informaţiile par cu atât mai veridice cu cât ştim că pădurile din jurul
Slatinei furnizau materie primă din abundenţă.
Geneza arhitecturii trebuie căutată tocmai în această realitate, care
oferă premisele unei adaptări logice şi estetice a arhitecturii ţărăneşti la
nevoile oraşului. Fără îndoială că alături de construcţiile de lemn existau şi
case din cărămidă. Chiar dacă acestea din urmă nu s-au păstrat,
numeroasele urme de zidărie scoase la iveală cu ocazia unor lucrări de
modernizare a centrului istoric al Slatinei pledează pentru existenţa lor .
Numeroasele şi diversele calamităţi naturale şi incendii care s-au
abătut asupra Slatinei i-au schimbat imaginea în decursul vremii. Într-un
oraş în care predominau casele construite din lenm şi pământ, incendiile
s-au dovedit a fi devastatoare. Din documente aflăm că la 30 martie 1793
„ard mai multe prăvălii şi case după strada Sopotu” 96. După revoluţia lui
Tudor Vladimirescu, turcii au dat foc Slatinei „care a ars trei zile încât
foarte puţine case mai rămăseseră”. Cumplit a fost incendiul din anul
1833, izbucnit de la casele profesorului Ionaşcu, când oraşul a ars pe
jumătate. Locuitorii îşi luaseră o parte din bunuri şi fugiseră, „iar băcanii,
bogasierii şi alţi negustori îşi băgase mărfurile în biserica Sf. Treime.
Bătea un vânt puternic şi pe atunci nu erau sacale de incendiu, ci numai
câţi-va tulumbagii”97.
Înainte de Regulamentul Organic (1832), Slatina se împărţea în
patru cartiere numite mahalale sau „văpsele”: Roşie, cu 45 familii;
Albastră, cu 91 familii; Galbenă, cu 40 familii; Neagră, cu 40 familii.
Cuprindea următoarele străzi : Pieţei, Şcoalei, Târgului, Spitalului,
Sopotului, Podului, Piteşti, Şoselei, Bucureşti, Mare, Obrocari, Poliţii,
Spiterii, Căluianca, Lipscani, Schitului, Cârmuirii, Răducu, Măgurelelor
sau Turnului, mai apoi strada Gării, Tulumbei, Popa Raită, Uliţa
boierească. Aceste «străzi» erau de fapt uliţe pavate sau nu cu pietriş, cu
mult colb şi gropi. Prin anul 1835 încep a se face caldarâme, şanţ pe
mijloc pentru scurgerea apelor, apoi trotuare, caldarâm bombat şi
scurgere, adică şanţul pe marginea trotuarelor. Primele trotuare cu piatră
cubică din Slatina au început să se construiască pe la 1882 98.

95
. *** Călători străini despre ţările române, vol. V, Bucureşti, 1973, p. 208.
96
. George Poboran, op. cit., p. 172.
97
. George Poboran, op. cit., p. 176.
98
. Monografia Slatinei, 1972, p. 27.
67
 Anul 1831 reprezintă anul de începere a lucrărilor de modernizare a
oraşului. În descrierea statistică pe 1831, se arată că „ oraşul Slatina
ocupă o suprafaţă de 250 de stânjeni în lăţime şi tot atâta în lungime.
Uliţele sale sunt strâmbe, neregulate şi se găsesc în stare proastă... În
oraş sunt 14 case boiereşti, 1 mănăstirească şi 320 ale orăşenilor...” 99.
Municipalitatea oraşului, motivându-şi preocupările, arată că „este
neapărată trebuinţă pentru secarea unui lac de la marginea oraşului,
destuparea cişmelelor şi a puţurilor....Veniturile moşiei domneşti se vor
folosi la obşteşti trebuinţe, cât şi în alte înfrumuseţări orăşeneşti” 100.
În „Descrierea statistică a Principatului Valahiei” pe anul 1832,
imaginea oraşului se contura astfel: „Capitală de judeţ, Slatina este destul
de bine populată, are un număr suficient de clădiri destul de mari şi
cuprinde tot ceea ce este necesar” 101.
În 1833 încep lucrările de modernizare: pavarea cu piatră brută a
Uliţei Mari a oraşului, pe care se numără până la 35 de prăvălii,
canalizare, iluminarea oraşului102.
Poziţia şi înfăţişarea Slatinei au captat atenţia unor strategi militari.
Generalul Brialmont, unul dintre cei mai însemnaţi strategi ai timpului său
a întocmit în anul 1882 un memoriu referitor la apărarea României 103.
Într-unul din acele două planuri alternative era prevăzută constituirea unui
patrulater de cetăţi întărite, determinate prin oraşele Slatina, Câmpina,
Focşani, Galaţi, având în centru Bucureştiul. Chiar dacă acest proiect nu
s-a materializat, importanţa strategică a Slatinei este luată în calcul şi aici
se vor organiza dese manevre. La cea din anul 1886 participă şi regele
Carol I, aflat pentru a cincea oară în Slatina.
Cu toate măsurile întreprinse, oraşul Slatina continuă să crească
pe orizontală, cu casele aşezate la voia întâmplării. Numărul caselor din
Slatina se cifra în acea perioadă la 357, însă erau dispuse fără nici o
încadrare urbană, pe dealurile oraşului, oferind călătorului o imagine
aproape derutantă. Sugestivă în acest sens este descrierea oraşului
făcută de Grigore Alexandrescu în 1842: „Pe la amiază sosirăm la Slatina,
oraş vechi, dar cel mai anevoie de vizitat ce am văzut vre-o dată. Risipit
pe coastele dealurilor ce îl înconjoară, oraşul înfăţişează o vedere
împestriţată şi poate mulţumi privit de departe; însă cele mai multe case,
după poziţiunea lor, sunt un fel de baterii, pe care trebuie să le iei cu
asalt”104.
În acest timp, o atenţie deosebită a fost acordată căilor de
comunicaţie. Pentru că Slatina era un important loc de trecere şi de
popas, aici se construieşte unul din primele poduri stabile peste un râu
99
. Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Olt, Fond Primăria oraşului Slatina, dos.4/1866.
100
. Monografia Slatinei, Slatina,1972, p. 43.
101
. Traian Biju, Slatina şi populaţia ei după cartea imobilului, Bucureşti, 1941, p.5.
102
. Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Olt, Fond Primăria oraşului Slatina, dos.4/1866.
103
. Monografia Slatinei, Slatina, 1972, p. 45.
104
. Grigore Alexandrescu, Memorial de călătorie, în “Mănăstirile de peste Olt”, Bucureşti, 1842, p. 29.
68
intern. Între anii 1845-1847, arhitectul Balzano din Trieste, angajat pe o
perioadă de cinci ani pentru întocmirea planurilor şi construirea drumurilor
în Ţara Românească, construieşte un prim pod din lemn pe picioare de
zidărie. Între anii 1888-1889 inginerul Davidescu va construi tot aici, la
vadul Slatinei, primul pod de fier peste un râu intern românesc.
Documentele vremii consemnează pentru prima jumătate a
secolului trecut, existenţa unor „stabilimente industriale”: o fabrică de
bere, amplasată pe proprietatea Deleanu, în apropierea vechii biserici
Ionaşcu; lânăria de peste Olt; 2 zalhanale; 2 lăptării cu căşării; 1 atelier de
tăbăcărie; 3 mori pe râul Olt; zeci de ateliere de cojocărie şi boiangerie 105.
Avântul economic pe care l-au cunoscut ţările române în urma
evenimentelor din secolul trecut - revoluţia de la 1848, Unirea
Principatelor, cucerirea independenţei de stat – se va face simţit şi în
procesul de urbanizare a Slatinei. Oraşul s-a dezvoltat treptat, cuprinzând
în raza lui cartiere din ce în ce mai întinse. Astfel, la sfârşitul secolului al
XIX-lea, Slatina însuma şase cartiere: Centrul oraşului, Obrocari, Sopot,
Dealul Gării, Clocociov, Dealul Viilor, oraşul având forma unui triunghi cu
vârful spre est, baza pe măgura Grădişte, latura de sud pe dealul
Caloianca, iar cea de nord pe dealul Sopot 106.
Centrul oraşului se va constitui pe axa străzilor Bucureşti, Ionaşcu
şi Lipscani.
Pe vechiul drum al Bucureştilor s-a conturat cea mai veche arteră a
Slatinei, strada Bucureşti107, care pornea de la podul Olt, străbătea
oraşul de la est la vest şi cuprindea pe o lungime de aproape un kilometru,
132 case. Pe strada Bucureşti, în casa de la nr. 3 va vedea lumina zilei la
13 noiembrie 1909 Eugen Dimitrie, cel care mai târziu avea să devină
celebrul Eugen Ionescu, făcând cunoscut numele oraşului natal dincolo de
graniţele României.
În perioada interbelică, porţiunea din strada Bucureşti de la Grădina
Publică până la Palatul Comunal va primi numele lui Constantin
Dissescu (azi Mihai Eminescu).
Constantin Dissescu a fost una dintre personalităţile de marcă ale
României sfârşitului de secol XIX şi început de secol XX: profesor, jurist
eminent, avocat reputat, diplomat. S-a născut la Slatina în anul 1857, tatăl
său, George Dissescu, fost grefier la Tribunalul Judeţean Olt, apoi
judecător şi în multe rânduri cinovnic (inspector administrativ) a lăsat
amintiri deosebite în amintirea celor care l-au cunoscut. Constantin
Dissescu, prin cele trei volume publicate între anii 1890 şi 1891 – primele
lucrări ştiinţifice apărute în literatura juridică de specialitate – devine
creatorul disciplinei dreptului constituţional şi administrativ roman. De
asemenea, Constantin Dissescu a fost delegatul permanent al României
105
. Monografia Slatinei, Slatina, 1972, p. 45.
106
. Ibidem, 47.
107
. Arhivele Naţionale, Direcţia Judeţeană Olt, Fond Primăria oraşului Slatina, dos. 414/1927.
69
în Comitetul Uniunii Interparlamentare între 1905–1926, iar în anul 1922
l-a suplinit pe Nicolae Titulescu la Societatea Naţiunilor.
O altă stradă, cu o binemeritată faimă în istoria oraşului, era Uliţa
Boiangiilor, denumită astfel pentru că aici locuiau numai boiangii
(vopsitori de lână) şi cojocari. Pe această stradă se îngrămădeau dughene
cu o singură odaie în faţă, cu ferestre foarte înguste, peste care se
trăgeau noaptea obloane grele de lemn şi cu acoperişuri ce se prelungeau
mult spre stradă. Mai târziu, strada va lua numele negustorului Ionaşcu
(Cupeţu), care, după moartea sa lasă întreaga avere pentru întreţinerea
bisericii, spitalului şi cişmelelor construite de el.
O deosebită semnificaţie are şi actuala stradă Tudor
Vladimirescu, fostă Obrocari, al cărei toponim derivă de la micii
dregători fiscali care încasau obroacele într-un important loc de vamă
cum a fost Slatina. Obrocarii şi-au întemeiat locuinţele lor în imediata
vecinătate a răscrucii unor importante drumuri comerciale care legau
Oltenia de Bucureşti.
La poalele dealului Grădişte, pe o lungime de 810 metri erau
înşirate 51 de case, de-a lungul străzii Solomon. Strada era înainte o
potecă pe care puteai merge numai cu piciorul prin gropi, noroaie şi
băltoace. Această stradă la care s-a lucrat 3 luni de zile, pentru că au fost
necesare lucrări de tarasare, s-a amenajat din iniţiativa ispravnicului
(prefectului) de Olt Dumitru Solomon, unul din reprezentanţii judeţului Olt
la divanul Ad – hoc al Ţării Româneşti în 1857.
Se pare că pe această stradă, în faţa bisericii Ionaşcu, avea casa
Barbu Mumuleanu108, care a murit la 42 de ani, răpus de o boală
necruţătoare, după o îndelungată suferinţă. Poetul Barbu Paris
Mumuleanu s-a născut în Slatina în anul 1794, din părinţi orăşeni. Tatăl
său era mămular, adică negustor de diferite mărunţişuri, produse de
băcănie şi de lipscănie; acest tip de comerţ se mai numea şi marchidănie.
Numele adevărat al poetului era Mămuleanu, de la mămular. A frecventat
cursurile şcolii Ionaşcu, unde a învăţat şi greacă, în perioada 1800–1804.
Se spune că unul din copiii lui Mumuleanu a ajuns om de încredere al lui
Cuza. Datorită conjuraţiei care se formase în 1866 pentru detronarea
domnitorului acesta a fost otrăvit109.
Cea mai frecventată stradă din Slatina era strada Lipscani, unde
se concentra activitatea comercială a unui oraş de mici meseriaşi şi
negustori. Strada Lipscani oferă un exemplu tipic de stradă comercială:
prăvălie lângă prăvălie, înşirate de la un capăt la altul al străzii, „cu tarabe
în spre stradă pe care scoteau marfa şi noaptea o ridicau” 110. Pe o parte şi
pe alta a acestei străzi erau concentrate: „o băcănie, două ceasornicării,
patru cismării, trei cojocării, două croitorii, două farmacii, librărie,
108
. George Poboran, op. cit., p. 459.
109
. Ibidem, p.160.
110
. Ibidem, p.42.
70
plăpumărie, marochinărie, tipografia de lux <<Moştenitorii C.
Constantinescu (Bulbeş)>>”, fondată în 1889, etc.
Strada Gimnaziului pornea din strada Ionaşcu către râul Olt şi a
fost numită aşa datorită faptului că pe această stradă, în anul 1884, s-a
construit Gimnaziul „Radu Greceanu”, unitate etalon a învăţământului
slătinean şi chiar naţional.
Strada Primăriei, începea din strada Ionaşcu către grădina
publică, avea o lungime de 500 metri şi cuprindea 53 de case. Puţin mai
retrasă de la stradă se afla Primăria Veche, de unde vine şi numele străzii.
După ce Primăria s-a mutat în actualul sediu, strada va primi numele de
Carol.
Strada Pieţei pornea de la vechiul sediu al Primăriei către biserica
Sopot. Numele străzii se explică prin faptul că lângă Primăria Veche se
afla şi piaţa oraşului. Pe această stradă, azi bulevardul Nicolae Titulescu,
în zona Băncii Române de Dezvoltare se afla casa Racoviceanu,
construcţie asemănătoare unei cule, cu ziduri masive şi boltă
impunătoare, cu etaj şi cerdac, ce degaja un aspect medieval, dar din
păcate a fost demolată în anii ′70. În această casă, până la vârsta de 15
ani, îşi petrecea o bună parte din lunile de vară viitorul pianist şi
compozitor Dinu Lipatti, împreună cu fratele său Valentin şi mama sa Ana,
născută Racoviceanu.
Strada Palatului avea o lungime de 234 m şi cuprindea numai trei
case. Numele îl ia de la Palatul Administrativ construit aici în anul 1887. În
1908 se va construi lângă Palatul Administrativ cea mai reprezentativă
bancă a Slatinei, în prezent fosta Bancă Naţională- sucursala Slatina. În
vecinătatea Palatului Administrativ se afla casa Fântâneanu.
Strada Vintilă Vodă, cea care există şi astăzi, păstra memoria
domnului Ţării Româneşti ridicat de la Slatina. Din strada Vintilă Vodă
pornea strada Gării.
Strada Gării avea o lungime de 1200 m şi 110 case. Construcţia
gării Slatina în anul 1875 generează conturarea bulevardului Gării. De o
parte şi de alta, pe o lungime de 2.400 m, se înşirau 110 case. Printre
casele de pe strada Gării se afla şi casa lui Ştefan Ciucă, bunicul dinspre
mamă al lui Ion Minulescu.
Strada Rătescu pornea din strada Gării spre nord „către vii” şi
purta numele vechii familii boiereşti Rătescu, care avea proprietăţi în
zonă. Printre cele 25 de case existente la începutul secolului XX pe strada
Rătescu se afla şi casa construită de Nicolae Caracostea, de origine
aromân. La 10 martie 1879 se naşte aici Dumitru Caracostea. Pe strada
Rătescu, mai sus de grădina publică Elisabeta se va construi spitalul
judeţean. Primul spital din Slatina a fost construit din fondurile lăsate de
Ionaşcu Cupeţu. Printr-un zapis din februarie 1797, jupâneasa Neaga,
soţia răposatului Ionaşcu solicită epitropilor averii Ionaşcu continuarea
71
lucrărilor la spitalul pentru care cel dispărut cumpărase terenuri şi
materiale de construcţie. Va trece aproape un secol până la construirea
unui spital propriu, între timp acesta „plimbându-se” cu chirie prin diferite
case din Slatina.
Până la construirea cişmelelor de către Ionaşcu Cupeţu (1780
-1790), probabil că sursa de apă a oraşului era apa Oltului sau puţuri şi
cişmele rudimentare. În anul 1875 încep lucrările de captare a izvoarelor
din terasa Sopotului, într-un rezervor lângă schitul Sopot. Din acest
rezervor, construit din bolovani de râu, susţinuţi cu lemn, apa curgea prin
conducte de olane, din lut ars, până în faţa Palatului Administrativ, unde
era şi prima cişmea. De aici se bifurcau două conducte: una către
Primărie, până la cişmeaua din faţa ei, iar alta de-a lungul străzii
Bucureşti, până la încrucişarea cu strada Lipscani, continuând pe strada
Lipscani până la cazinou, unde era altă cişmea 111.
În anul 1895, vatra oraşului era de 150 ha, iar teritoriul agricol de
10 ori mai mare: 910 ha teren arabil şi 250 ha vii. Cu timpul, teritoriul
administrativ al oraşului s-a mărit,în urma includerii unor sate apropiate:
Clocociov, Pârliţi, Cireaşov. Astfel, în anul 1912 Slatina avea o suprafaţă
de 4793 ha112.
La 18 martie 1895 a fost aprobat de către Consiliul Comunal
„ Regulamentul pentru construcţiuni şi alinieri în oraşul Slatina”. Acest
regulament avea în vedere stabilirea unor norme fixe privind regimul
construcţiilor şi alinierea străzilor. Oraşul era împărţit în patru secţiuni.
Orice lucrare de construcţie sau de reparaţie nu se mai putea face decât
cu aprobarea Primăriei care elibera în acest sens o autorizaţie.
Construcţiile de la stradă trebuiau să fie din zid şi cu acoperişul de metal,
în timp ce dependinţele puteau să fie şi din paiantă, dar obligatoriu cu
acoperişul din metal. Pe străzile Bucureşti şi Lipscani nu se mai aprobau
construcţii la stradă decât dacă aveau două nivele şi o înălţime minimă de
5 m, fiecare casă trebuind să aibă şi curte. Faţadele caselor trebuiau
întreţinute şi menţinute curate113. Punerea în practică a acestor prevederi
va duce la schimbarea treptată a aspectului şi la înfrumuseţarea oraşului.
Până la mijlocul secolului XX în Slatina erau puţine clădiri publice.
Existau doar Palatul Administrativ, Palatul Comunal şi câteva şcoli.
Celelalte instituţii nu aveau local propriu, funcţionând cu chirie prin diferite
case.
În anul 1924 cele mai importante şi mai frumoase case particulare
erau casele Caracostea, casele Fântâneanu, Alimăneşteanu, Mitu
Dumitru, Munteanu, casele Deleanu, Protopopescu, casa locotenet-

111
. Geoge Poboran, op. cit., p. 317.
112
. Petre Coteţ, Vaselina Vracu, op. cit., p. 82.
113
. Regulament pentru construcţiuni şi alinieri în oraşul Slatina, Slatina, 1895 - în colecţiile de Istorie
Modernă ale Muzeului Judeţean Olt.
72
colonelului Floreşteanu, casele Ilie Popescu (foste Gubenea), Hanciu, etc.
După primul război mondial s-a construit foarte puţin în centrul oraşului 114.
La sfârşitul secolului al XIX-lea iluminatul se făcea în regie, cu un
personal format dintr-un mecanic, şase lampagii şi un pompier. În oraş
existau în anul 1908: 199 felinare de stradă, 14 lămpi simple, 35 lămpi
Washington şi opt lămpi Kitson, Slatina numărându-se printre primele
oraşe luminate. În anul 1912 a fost instalată uzina hidroelectrică, integral
termică folosită pentru pomparea apei potabile pe Grădişte şi la
producerea curentului electric. Pentru a completa necesităţile de iluminat
ale oraşului a fost construită în 1959 o staţie de transformare în zona
înaltă a oraşului115.
La începutul secolului XX conturul Slatinei, cu centru şi mahalale,
urma traiectoria unui pentagon, ale cărui laturi erau: „Pârliţii, Brebeni,
mănăstirea Clocociov, cazarma din dealul Caloianca şi unirea gârlii Valea
Muierii cu Oltul”. În acest perimetru se disting următoarele cartiere:
Centrul oraşului, Obrocarii, Caloianca, Sopotul, Drumul Gării, Clocociovul,
Dealul Viilor, însumând aproximativ 42 de străzi, unele dintre ele cu
„trotoare pavate cu bazalt pe o întindere lineară de 1580 m” 116.
În anul 1924 reţeaua de străzi avea o lungime de 50 210 m. Din
totalul lor, numai 6 080 m erau străzi pietruite. Restul străzilor erau fie în
faza de proiectare, fie nu li se adusese nici o îmbunătăţire, fiind „nişte
biete drumuri, mai rele ca cele de la ţară”117.
Începând cu anul 1911 a început să fie modernizat sistemul de
alimentare cu apă şi încep lucrările de canalizare 118.
Până în 1951 transportul în comun era inexistent. Pe străzile
prăfuite circulau rar trăsuri sau căruţe. În 1951 au fost puse în funcţiune 2
autobuze al căror traseu avea 4 km lungime. În 1965 s-a ajuns la 11
trasee cu o lungime de 69 km. Din anul 1961 în Slatina a început
construirea de blocuri în jurul centrului istoric care a fost conservat.
Profilul economic al oraşului a suferit transformări majore de-a
lungul epocii moderne şi contemporane. Alături de agricultori şi
comercianţi apar şi meşteşugari specializaţi în prelucrarea metalelor,
lemnului, cojocari, cismari, croitori119.
Din secolul al XIX-lea apar ateliere meşteşugăreşti. În 1850 era
înfiinţată o fabrică de bere. În anul 1881 apărea la Slatina un ferăstrău cu
aburi în apropiere de râul Olt. Pe locul fostului ferăstrău cu aburi va fi
construită în anul 1892 o fabrică de cherestea a francezului Th. Raux.
Statistica industrială din 1889-1900 menţiona existenţa fabricii de
cherestea şi a altor „stabilimente industriale” cum ar fi moara Olteanca,
114
. Monografia Slatinei, Slatina, 1972, p. 114.
115
. Ibidem, p. 47.
116
. Ibidem, p. 50.
117
. Anuarul judeţului Olt, 1924, p. 115.
118
. Ibidem, p. 116.
119
. Monografia Slatinei, Slatina, 1972, p.59.
73
înfiinţată de Vasile Toma în anul 1894. Această fabrică de făinoase a fost
cumpărată ulterior de Alexandru Iliescu, care a modernizat-o 120.
Începând cu secolul XX Slatina s-a dezvoltat în mod deosebit. În
1913 se va construi moara Aluta, în apropiere de gara Slatina.
Recensământul din 1930 înregistra numeroase ateliere meşteşugăreşti,
tăbăcării, pielării, totalizând un număr de 140.
Cu toate acestea, până în 1944 Slatina a rămas un oraş cu un
caracter comercial-agrar. Din a doua jumătate a secolului XX va deveni
unul dintre marile centre ale industriei româneşti. La 1 martie 1961 s-a
stabilit construirea Uzinei de Aluminiu- în prezent Alro Grup. La 30 iunie
1965 s-a obţinut prima şarjă de aluminiu românesc. Au urmat apoi Uzina
de Prelucrare a Aluminiului – în prezent Alprom - construită în 1969 şi
fabrica de Produse Carbonoase – în prezent Electrocarbon – inaugurată
în 1970.
Dezvoltarea oraşului se reflectă şi în dinamica numărului de
locuitori. Dacă în 1831 Saltina avea 1500 locuitori, în anul 1889 populaţia
era de 8.150, iar în 1972 depăşise 30.000 121. În prezent Slatina are
aproximativ 80.000 locuitori.
În ultimii 50 de ani edilii oraşului au creat un ambient modern. Au
fost amplasate mai multe monumente de for public, în care alegerea
elementelor istorice şi artistice sunt identificate din tumultuoasa istorie a
aşezării Slatina.

120
. Anuarul judeţului Olt, 1924, p. 62.
121
. Petre Coteţ, Vaselina Vracu, op. cit., p. 83.
74
fig. 23

75
fig. 24

76
fig. 25
77
fig. 26

78
fig. 27

fig. 28

79
fig. 29

fig. 30

80
fig. 31

fig. 32

81
fig. 33

fig. 34

82
fig 35

fig. 36

83
fig. 37

fig. 38

84
fig. 39

fig. 40

85
fig. 41

fig. 42

86
fig. 43

fig. 44

87
88
fig. 45

fig. 46

89
fig. 47

fig. 48

90
fig. 49

fig. 50

91
fig. 51

fig. 52
92
 III.2. CONSTRUCŢIILE CIVILE

Analiza stilistică a monumentelor arhitecturii civile româneşti

reprezentând locuinţa orăşenească tradiţională în realizările sale
deosebite ne dezvăluie direcţii şi date interesante pornind de la geneza
operei în relaţia cu mediul şi situarea ei în cultura europeană.
Sfârşitul secolului al XVIII-lea a însemnat pentru ţara noastră
intrarea în circuitul economic european, proces care a deschis căile de
comunicaţie către cuceririle civilizaţiei moderne. Cultura franceză, arta
italiană, tehnica germană soseau la noi, mai adesea şi mai la îndemână,
prin Viena care furniza şi pentru oraşele româneşti – după construirea
căilor ferate – arhitecţi, constructori, decoratori, tehnicieni împodobind
fizionomia oraşelor cu palate administrative, cu locuinţe - vile în stilul
epocii grefat pe arhitectura tradiţională şi folosind resursele condiţiilor
locale.
Pretutindeni în Europa, secolul al XIX-lea, în special perioada de
sfârşit, este o perioadă fecundă în construcţii civile, instituţii şi locuinţe de
proporţii monumentale, realizate în stil neoclasic. Acest stil este
reprezentat şi la noi în ţară, atât în capitală, cât şi în oraşele de provincie,
de numeroasele exemplare clădite solid şi decorate minuţios.
În 1904, George Poboran consemna existenţa la Slatina a unui
număr de 1276 de case, „toate după sistem nou, învălite cu tinichea,
puţine cu şindrilă, sau ţiglă; multe cu două etagiuri, una singură cu trei” 122.
Înainte de această dată erau mai puţine, şi toate erau construite după
sistemul oriental, în stil bizantin: cu bolţi, arcuri, stâlpi rotunzi şi ferestrele
rotunde, streşinile ieşite mult în afară, spre stradă. Casele marilor boieri
erau construite într-un mod cu totul aparte.
Pe străzile principale din Slatina, şi în special pe strada Lipscani,
îngustimea frontului faţadelor constrastează cu adâncimea spaţiilor
interioare, rezervate depozitelor şi anexelor gospodăreşti ale negustorilor.
În ciuda faptului că ansamblul prezintă o unitate de program, cu spaţii
comerciale la parter şi locuinţe la etaj, frontonul arhitectural prezintă o
deosebită varietate stilistică. Nivelul superior este, în genere, subliniat prin
balcoane sau printr-o cornişă decorativă. Distribuirea interioară a spaţiului
de locuit se face prin intermediul unui coridor care poate să fie central, cu
repartiţie perimetrală, sau lateral. Sunt cazuri în care coridorul lipseşte, iar
accesul se face dintr-o cameră în alta123.
Dacă viaţa de familie se desfăşura iniţial în jurul curţii interioare, în
momentul în care intervine o deschidere a interiorului spre spectacolul
străzii, balconul capătă un rol deosebit. Indiferent de materialul folosit
(lemn, fontă, fier forjat), o atenţie deosebită se acordă decoraţiei lor. În
122
. George Poboran, op. cit., p. 130.
123
. Aurelia Mincă, Mihail Butoi, Monumente istorice şi de artă din judeţul Olt, Bucureşti, 1984, p. 62.

93
acelaşi timp, balcoanele rup continuitatea faţadelor şi contribuie la
îmbogăţirea decorativă a ansamblului prin lucrătura delicată a feroneriei
cu elmente caracteristice „artei 1900”. Varietatea stilistică a faţadelor ce
îmbină clasicismul sobru, frecvent la mijlocul secolului trecut, cu efuziunile
eclectice izvorâte din interpretarea marilor stiluri istorice, conferă străzii un
caracter pitoresc, nu lipsit de armonie şi personalitate 124.
La începutul secolului XX în Slatina s-a construit mult, oraşul
exprimând concepţia de viaţă şi moda vremii. Materialele de construcţie
folosite la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX erau
durabile, se foloseşte mult piatra şi cărămida. Construcţiile sunt tencuite şi
acoperite cu decoraţii cu stuc. Ornamentele florale sau geometrice sunt o
caracteristică importantă a construcţiilor din acea perioadă.
Locuinţele particulare sunt unifamiliale, în general în regim de
construcţie pe un singur nivel, uneori demisol, parter şi mansardă. Există
şi case care au subsol, parter şi etaj. Dispoziţia planimetrică a caselor
cuprinde un vestibul, un hol central din care se face intrarea în camerele
de primire şi spre scară.
Dacă la început pictura murală era rezervată caselor somptuoase,
boiereşti, începând cu sfârşitul secolului al XIX-lea se extinde şi la
locuinţele mai modeste. În rândul micii burghezii, al intelectualităţii găseşte
chiar mai multă audienţă.
În ciuda faptului că în zonă au lucrat arhitecţi italieni, a fost
preferată decoraţia murală fraceză în locul celei italiene, care era sobră şi
chiar anostă. Decoraţia murală franceză oferea o paletă de culori mai
calde şi mai vii, cu multe motive rococo, conferind încăperilor o ambianţă
mai intimă.

III.2.1. CASA KITZULESCU

124
. Idem.
94
 În apropierea catedralei se afla casa dr. Gheorghe Kitzulescu 125,
construită în anul 1882 (fig. 53).
Deşi nu s-a născut în Slatina, dr. Kitzulescu, venit la 1 septembrie
1919 ca medic la spitalul din oraş, şi-a închinat viaţa şi munca sănătăţii
publice slătinene şi a judeţului Olt.
Trecutul acestei case este strâns legat de personalitatea medicului
Gheorghe Kitzulescu, unul dintre cei mai mari chirurgi români, care în
spitalul din Slatina a efectuat intervenţii chirurgicale, unele fiind în
premieră absolută, despre care revistele de specialitate au vorbit cu elogii.
Printre vizitatorii acestei case se numără artişti, oameni de ştiinţă,
personalităţi ca George Enescu, Dinu Lipatti, Nicolae Iorga, Octavian
Goga, Nicolae Titulescu, Petru Groza, Tudor Arghezi, Victor Papilian,
savantul dr. Gheorghe Marinescu şi mulţi alţii.
Arhitectura casei Kitzulescu, importantă prin faptul că păstra
construcţia iniţială şi decorul arhitectural intacte, cu interioarele de epocă
şi mobilierul original, se deosebea de cea a altor case din Slatina printr-o
mai mare stilizare, unitate şi echilibru.
Construirea ei se datoreşte lui Constantin Zăgănescu (fiul lui
Dimitrie, frate al lui Pavel Zăgănescu, căpitanul erou de la 13 septembrie
1848), jurist de seamă şi personalitate a judeţului Olt de acum 120 de ani.
El şi-a comandat casa, în care avea să-şi desfăşoare viaţa şi activitatea
unui constructor italian care a proiectat-o şi a realizat-o în colaborare cu
arhitectul Dimitrie Maimarolu (arhitectul Casei Armatei din Bucureşti,
prieten şi înrudit cu familia Zăgănescu).
Casa a fost construită pe structurile masive ale unei locuinţe
tradiţionale, fapt ce putea fi observat în zidurile groase ale fundaţiilor
făcute din cărămidă subţire în care se adânceau firide şi care înscriau cele
două săli monumentale ale pivniţelor. Subsolul compartimenta pe
fundaţiile comune cele trei încăperi ale dependinţelor de sufragerie.
Golurile de acces din beci sunt erau formate din arcade duble din
cărămidă, iar planşeele dintr-o suită de bolţi semicilindrice de cărămidă
susţinute pe grinzi de fier.
De la început, programul funcţional ne arată că avem de-a face cu
o casă festivă, destinată mai puţin traiului intim şi uzului gospodăresc al
unei familii, cât mai ales activităţilor profesionale şi sociale ale
proprietarului, iar criteriile estetice prelevează asupra celor utilitare şi
practice. Acest lucru este evidenţiat atât prin dimensiunea celor patru
camere principale ale locuinţei: dormitor, birou, salon şi sufragerie,
dispuse simetric câte două în stânga şi dreapta holului de intrare, cât şi
prin fastul cu care sunt împodobite.

125
. arh. Nicolae Goga, Petre Oprea, Un monument de arhitectură urbană din Slatina la finele secolului al
XIX-lea, în „Revista muzeelor şi monumentelor – Monumente istorice şi de artă”- , anul XVI, nr.2, 1985.
95
 Dispoziţia încăperilor reproducea simetria planului tradiţional al
casei româneşti, fie ea cât de modestă, simetrie constantă însă şi la
conacele şi casele boiereşti de la noi. Amplificarea ultimelor două încăperi
– salonul şi sufrageria – fusese realizată prin extinderea salonului pe
toată lungimea holului (8 ml) şi dispunerea sufrageriei – seră
perpendicular şi în ax ascendent faţă de salon. Dimensiunile sufrageriei
erau neobişnuit de mari: 8 m lungime, 6,25 m lăţime şi 4,50 m înălţime.
Supraînălţată cu cinci trepte faţă de nivelul general al casei, sub planşeul
său erau construite demisolul, bucătăria şi dependinţele ei.
Când au proiectat această casă, arhitectul şi constructorul au
dovedit o deosebită sensibilitate şi competenţă. În creaţia ei au folosit
principiile şi inovaţiile programate de creaţiile maeştrilor Renaşterii şi
barocului italian. Se remarcă în realizarea acestei arhitecturi din Slatina
următoarele principii: obţinerea spectacolului spaţialităţii înfăptuit printr-o
soluţionare fastuoasă şi elegantă a volumelor interioare; adâncirea
spaţialităţii prin gândirea anticipată a perspectivelor; unitatea spaţială a
interiorului cu mişcarea luminii naturale şi alternarea de umbre şi lumină;
amplasarea perspectivă în peisaj; respectarea orizontalităţii edificiului
integral la capătul căruia creează un punct de sprijin perspectival turnul
de apă, inspirat de arhitectura medivală a turnurilor clopotniţei, construit
din contraforturi vizibile unite prin arcade.
Efectul vizual realizat în această casă merită a fi analizat. Uşile şi
ferestrele, prin proporţiile lor şi dimensiunile suprafeţelor vitrate,
constituiau o sursă bogată de lumină.
Planul casei, deosebit de clar, realiza un circuit continuu de ficţiuni,
cu trei accese din exterior; intrarea principală se făcea pe sub un portic
monumental, la sud accesul dădea în grădină de pe terasa cu coloane în
stil corintic, prin trei uşi supraînălţate de frontoane sculptate în lemn iar la
nord, gemlâcul tradiţional, de unde se deschideau intrările de serviciu.
Caracteristic planurilor vechi, casa prezenta două elemente
exterioare importante ce aminteau foişorul şi pridvorul. Primul element era
porticul străbătut de aleea carosabilă, pavată cu gresie şi care, pe latura
casei adăpostea intrarea principală decorată cu un larg fronton triunghiular
având în centru un relief simbolic cu efigia lui Pan între ramuri de laur.
Porticul era format din patru stâlpi masivi înalţi de 5 m, cu capitele
compozite şi caneluri pe stilobate decorate. Doi stâlpi erau angajaţi în
zidul intrării, ceilalţi doi erau liberi, iar între ei, spre grădina de tei era o
balustradă de pilaştri cu o portiţă de acces din fier forjat. Stâlpii purtau un
plafon decorat cu chesoane, din mijloc atârnând o lampă dantelată din fier
forjat cu glob mare opalin.
Al doilea element caracteristic era format de intercolonamentul
corintic cu patru coloane de 4 m înălţime. Coloanele aveau capitel corintic
şi fus canelat. Erau amplasate pe un stilobat de 1 m înălţime decorat cu
96
bosaje. În grădină se cobora pe şapte trepte formând în centrul faţadei o
scară largă de 5 m. Grădina era separată de trotuarul străzii printr-un grilaj
înalt de fier forjat în care erau inserate porţile. Aceasta era o împrejmuire
originală de epocă, completa decoraţia arhitecturii, izolând-o de stradă şi
integrând-o mediului ambiental. În spatele coloanelor se aflau cele trei uşi
care decorau faţada principală a casei la sud. Deasupra coloanelor se afla
o friză de metope decorate cu palmete de acant. Această friză şi consolele
duble din lenm ce susţin cornişa profilată şi streaşina din tăblii cu cercuri şi
baghete din lemn decorate se prelungeau pe două treimi din perimetrul
casei, constituind un element major în decoraţia ei.
Ultima treime era reprezentată de încăperea cea mare festivă,
având faţadele laterale din sticlă şi înlocuia decorul consolelor şi friza
metopelor, datorită ferestrelor înalte cât peretele, cu un şir de denticuli.
Pe faţada de nord, în planul proiectului, casa se tremina cu o terasă
dând accesul din sufrageria – seră şi privirea sprea livada de pomi
fructiferi cu care se termina curtea. Amânată, construirea terasei n-a mai
fost realizată, datorită morţii proprietarului iniţial.
La şapte metri distanţă de faţada de nord se afla amplasat turnul de
apă, iniţial de 11 m înălţime. Turnul cu rezervorul lui şi pompa manuală cu
roată de fier îndeplineau o funcţie peisagistică deosebită. Pompa manuală
cu roată de fier era una dintre cele mai vechi instalaţii hidraulice de apă
curentă din oraş, cu 32 de ani mai veche decât turnul de apă al oraşului
de pe dealul Grădişte. Constituiau o mărturie a dotărilor edilitare de acum
120 de ani din ţara noastră. Turnul alimenta baia, amplasată în casă pe
un hol lângă dormitor, construită ca o piscină cu bazin rectangular din
marmură de Carrara, cu trepte având deasupra la est o mare fereastră
dublă cu vitralii colorate, montate în plumb.
Alături de meşterii zidari, tâmplari, decoratori care au lucrat la
clădirea casei, trebuie menţionată tehnica dulgherească desăvârşită în
care meşterii dulgheri au executat podul casei. Grinzi, ferme, pene,
căpriori au rămas neclintite, la locul lor, mai bine de un secol, rezistând
cutremurelor. Tâmplăria fină a casei, realizată cu o artă deosebită - uşile
cu frontoane din lenm, balustradele cu pilaştri ale sufrageriei, pardoselile
camerelor, din parchet cu încrustaţii, toate dovedeau priceperea celor care
le-au realizat.
Pictura şi decoraţia interioară. Fiecare încăpere fusese concepută
pictural într-o culoare sugerând cele patru anotimpuri şi vârstele omului.
Plafonul dormitorului era decorat cu motive florale specifice celor patru
anotimpuri, zugrăvite uşor, estompat, în stil naturalist.
Holul, într-o cromatică aurie, prezenta pe tavan grupuri florale
pictate în culori pastelete, în caligrafia secsionului. Reliefurile stucaturii
erau patinate cu folii de aur, scafele fuseseră decorate cu frunze de acant.

97
Tâmplăria era bogat profilată prin frontoane sculptate figurativ şi dotată cu
feronerie grea şi elemente turnate în bronz.
Salonul era în întregime alb, cu uşoare străluciri de aur pe
ornamentele scafei, reliefurile plafonului încadrând pereţii zugrăviţi în ulei
alb mat. Soba albă, din faianţă de Meissen aurită, avea o amplă garnitură
de alamă, spre deosebire de sobele din celelalte camere, care erau din
ceramică de Strassbourg, în smalţuri colorate, producţie a anului 1880.
Răceala albului din salon era amplificată de străvezimea glacială a uşilor
transparente din plăci mari de cristal şi de cea a candelabrului de Murano,
reflectat de oglinda triplă cu jardinieră, ramă şi coronament bogat sculptat
şi aurit în stil baroc francez Louis XV, ca tot mobilierul camerei. Pe
coronamentul oglinzii erau montate trei medalioane pictate. Ele
reprezentau romantic, idealist, grupul lui Eros şi Psyche.
Ultima cameră, sufrageria–seră, avea patru ferestre mari de 4 m
înălţime, constituind pereţii laterali, ce foseseră dublate cu vitralii
executate ca şi celelalte din restul casei tot de manufacturile franceze, dar
reprezentând fiecare, după picturi contemporane, în mijloc câte o ţărancă
româncă în costumul naţional specific regiunii din cele patru puncte
cardinale, în munca fiecărui anotimp (semănat, secerat, cules, tors).
Aceste vitralii au fost demontate şi luate de către ofiţerul de ocupaţie
străină după primul război mondial. Au fost apoi înlocuite cu altele refăcute
după proiectele iniţiale. Tavanul acestei săli, ce a fost concepută de
arhitect în stil veneţian, avea şapte grinzi aparente, decorate cu ove şi
elemente florale sculptate, stilizate geometric, reproducând plafonul
dintr-o sală a Palatului Dogilor. Pereţii erau pictaţi cu panouri se stuc
şlefuit şi pictat al fresco cu imitaţie de marmură. Draperiile ferestrelor
ţesute cu frunzişuri de toamnă erau originale, ca şi mobilierul din nuc şi
stejar sculptat sau scaunele tapisate cu piele repusată.
Remarcabilă era şi uşa de la intrare, bogat decorată cu un fronton
stil 1880 prezentând un blazon cu draperie fronsată şi franjuri, ramuri de
de laur şi o amforă cu jerbe de flori sculptate în lemn pictat deasupra
panourilor de cristal formând canaturile uşii.
Casa păstra în toate încăperile clanţele originale din bronz cizelat şi
argintat.
Printre actele valoroase din arhiva casei se afla dosarul din 1920,
care cuprindea, pe lângă evaluări, chitanţe, scrisori, actele de vânzare –
cumpărare a casei cu terenul şi mobilierul său, redactate şi scrise în
întregime de Armand Călinescu, proprietarul de atunci al casei, care o
vindea prietenului său, dr. Gheorghe Kitzulescu, mutat cu serviciul în
Slatina, chirurg şef al spitalului judeţean, precum şi corespondenţa lor.
Principala calitate a acestei case era claritatea pe care o degajă din
simplitatea lapidară, echilibrul şi proporţia ei.

98
 fig. 53

III.2.2. CASA FÂNTÂNEANU

99
 Casa Fântâneanu (fig. 54) a aparţinut familiei cu acest nume din
Slatina, ai cărei membri au deţinut importante funcţii în viaţa publică a
oraşului. Elena Fântâneanu a fost fiica lui Constantin Şeraru şi soţia lui
Ioan Fântâneanu. A făcut mai multe donaţii pentru oraş. Până de curând,
în această casă a fost sediul Direcţiei Agricole Judeţene.
Elena Fântâneanu a lăsat un fond de 81.000 lei şi casele în care
s-a înfiinţat azilul de femei (fig. 55). Din fondul lăsat se mai întreţineau şi
4 paturi în spitalul oraşului126.
Casa Fântâneanu a aparţinut la un momentdat familiei Zarinovici,
care a adus clădirii unele modificări în anul 1924 (fig. 56). Este construită
în stil eclectic, cu elemente clasiciste, cu un program de „conac” adaptat la
mediul urban. La faţadă prezintă bosaje iar la ferestre ancadramente. Se
pot observa frontoane u elemente florale, coloane din stuc cu caneluri şi
capiteluri corintice, friză cu denticuli şi ghirlande. Deosebit de valoroasă
este feroneria balconului din fier forjat, cu influenţe „art nouveaux”.

fig. 54

126
. Anuarul Judeţului Olt, 1924, p. 105.
100
 fig. 55

fig. 56

101
 III.2.3. CASA CARACOSTEA

Casa Caracostea (fig. 57) a aparţinut familiei cu acelaşi nume din

Slatina. La începutul secolului al XIX-lea, primii caracosteşti se stabilesc la
Slatina.
Dumitru Caracostea descindea dintr-o familie aromână stabilită în
ţară cu peste două veacuri în urmă. Această familie venea din satul
Negadis, din regiunea Pindului. Primii veniţi în ţară s-au aşezat în judeţul
Olt şi Teleorman şi purtau numele de Bălan, nume preschimbat mai târziu
în acela de poreclă Cara Costea ( Costea cel negru), înaintaş care, după
tradiţie, ducea tributul ţării la Constantinopol.
În familia lui Nicolae Caracostea, de profesie magistrat şi Eufrosina
Caracostea se năştea la 10/23 martie 1879 copilul Mitică Caracostea. În
actul de naştere copilul este înscris cu prenumele de Mitică. Mai târziu, în
clasele primare şi gimnaziale şi apoi în scrierile sale, profesorul
Caracostea va semna cu prenumele de Dumitru. În anul 1950 Comitetul
Provizoriu Bucureşti–Ilfov rectifică numele de Mitică în acela de Dumitru.
Cu acest nume este recunoscut în istoria literaturii române 127. Dumitru
Caracostea a fost critic literar, istoric şi teoritician al limbii şi literaturii
române, folclorist şi profesor universitar, fondatorul Institutului de istorie şi
critică literară
În anul 1912, familia Caracostea a construit o nouă casă (fig.
58,59) în stil eclectic, cu influenţe din renaşterea franceză, cu elemente
baroce şi rococo. Ancadramentele au ove şi ghirlande, iar la cornişe sunt
prezenţi denticuli şi elemente pe curb. Clădirea este bine conservată. A
fost restaurată de banca naţională în anul 1995 de către proiectanţi
acreditaţi de Ministerul Culturii, specializaţi în restaurare.
În casa Caracostea este azi Protoieria Slatina II Nord.

fig. 57

127
. Gheorghe Mihai, Dumitru Caracostea- Omul şi opera . Bibliografie selectivă, Slatina, 1999, p. 4 -7.
102
 fig. 58

fig. 59

103
 III.2.4. CASA MIHAIL DELEANU

Casa Deleanu (fig. 60,61) este situată vis-a-vis de catedrală. Boierii

Deleanu s-au stabilit în judeţul Olt înainte de anul 1663. Aveau proprietăţi
şi la Deleni, unde un strămoş de-al lor, rudă cu Matei Basarab (1633-
1654) zideşte schitul Deleni. Această familie este foarte veche. Încă
înainte de construirea cetăţii Giurgiului (1356–1400) ea poseda toată
moşia care se numea „Domeniul Giurgiului”128.
Proprietarul casei din strada Ionaşcu nr.73 a fost Mihail Deleanu,
fost primar al Slatinei în perioada 1901-1905.
În această casă, Tudor Vladimirescu a organizat depozitul de
provizii al armatei. Se ştie că în perioada 4-10 martie 1821, trecând Oltul
cu pandurii, Tudor Vladimirescu a poposit în Slatina şi a luat importante
hotărâri politice şi militare. Aici el a ţinut un „sfat ostăşesc” în urma căruia
a fost elaborată o strategie a mersului spre Bucureşti şi s-au luat măsuri
militare ce vizau protecţia Olteniei de posibile atacuri turceşti. Din Slatina
Tudor a lansat la 8 martie o altă proclamaţie către locuitorii Bucureştiului.
În casa Deleanu a funcţionat până în vara anului 1997 Muzeul
Judeţean Olt, dată după care secţia de etnografie a muzeului s-a desprins
din cadrul instituţiei, înfiinţându-se aici Muzeul de Etnografie al Judeţului
Olt; celelalte secţii ale muzeului s-au mutat într-o altă locaţie, mai exact în
clădirea fostului Palat Administrativ, din strada Ana Ipătescu nr.1, unde
sunt şi azi. La 1 iulie 2001 cele două muzee s-au unit din nou, în casa
Deleanu existând în prezent secţia de etnografie a Muzeului Judeţean Olt.
La 21 mai 1917, administratorul econom al districtului, Hauptmann
Hauffe trebuia să se mute în casa Deleanu situată în strada Solomon nr.
67. Pentru aceasta trebuiau luate măsuri ca această locuinţă săfie pe cât
posibil locuită.
S-a dispus reglarea canalizării, reperarea pavajului curţii din faţă,
repararea porţii mari de la intrare şi a uşilor din faţă, înlocuirea geamurilor.
Reparaţiile s-au terminatla 3 august 1917, fiind executate de Frantz
de Metzzo şi au costat 8.508,29 lei129.

128
. George Poboran, op. cit., p. 429.
129
. Arhivele Naţionale, Direcţia Judeţeană Olt, Fond Primăria Oraşului Slatina, Dos. 184/1917, f. 1.
104
 fig. 60

fig. 61

105
 III.2.5. VILA LAPOMMERAYE

Lângă casa Deleanu se afla vila Lapommeraye (fig. 62). A fost

construită de Ernest Lapommeray, stabilit în Slatina în timpul războiului
Crimeii şi numit medic primar al oraşului în 1871. Ernest Lapommeray a
avut două fiice: Alexandrina, care se va căsători în anul 1896 cu Pandelie
Urdăreanu, fratele mamei lui Nicolae Titulescu şi Constanţa, căsătorită cu
colonelul Vasile Argeşeanu, ei fiind părinţii generalului Gheorghe
Argeşeanu, preşedinte al Consiliului de Miniştri în 1939, ucis de legionari
la Jilava în noiembrie 1940.
Pe locul ei se va construi Casa Armatei.

fig. 62

106
 III.2.6. PODUL DE PESTE RÂUL OLT

Săpăturile arheologice de pe raza oraşului Slatina şi în împrejurimi

au scos la iveală monede genoveze şi un tezaur de groşi bulgăreşti emişi
de către ţarul de Târnovo, Ivan Alexandru (1331–1335), rudă prin
căsătorie cu domnul Ţării Româneşti Nicolae Alexandru. Aceste
descoperiri monetare dovedesc importanţa comercială a oraşului, chiar
înainte de prima sa atestare documentară. Înainte de întemeierea Ţării
Româneşti, căile comerciale care legau Transilvania de regiunile din sudul
Dunăriii treceau prin Slatina. Trecerea Oltului pentru oameni, în timpurile
cele mai vechi, se făcea cu un fel de burdufe, cum se moştenise de la
romani, care chiar aveau instituit în Dacia un colegiu numit utricularii. Apoi
au fost folosite seici şi luntrii, poduri umblătoare şi tocmai mai târziu
podurile stătătoare.
De-a lungul întregului ev mediu, Slatina a rămas un centru
comercial, punct de vamă internă. Mărfurile erau trecute peste Olt prin
intermediul „podurilor umblătoare”, în schimbul unor taxe care constituiau
sursă de venituri pentru aşezarea urbană. În Ţările Române, până în
secolul al XVI-lea, existau puţine poduri fixe. Cele care existau erau
aşezate pe pari. Cele mai multe erau „poduri umblătoare”, apa fiind
trecută cu pluta. Râurile se treceau vara, când scădeau apele. Vadul era
marcat pe maluri cu grămezi de piatră care indicau direcţia de trecere a
apei130.
Informaţii despre „podul umblător” de la Slatina găsim în memoriile
de călătorie ale lui Pietro Deodato Baksic şi cele ale lui Paul de Alep. Un
„pod umblător” din vama de la Slatina peste apa râului Olt este menţionat
într-un document din 1669. Acest pod, fiind situat în dreptul mănăstirii
Clocociov, punea în nesiguranţă mănăstirea, prin traficul de călători şi
negustori. Dregătorul mănăstirii se adresează cu o plângere domnitorului
Antonie Vodă din Popeşti, care porunceşte ca podul să fie mutat mai sus
de mănăstire: „Milostiiu bojiiu Io Antonie Voevod zemle vlaşcoe…
gospodstva mi, ţie judeţ şi voaoă orăşenilor din Slatina dau în ştire domnia
mea că aici, la domnia mea, au venit jalbă de la mănăstirea Clocociovul
cum aţi pus podul de umblă dereptu mănăstirei. De care lucru, iată că vă
poruncescu, domnia mea, să cătaţi, în vreme ce veţi vedea ceastă carte a
domnii meale, iar voi să mutaţi podul să umble sau derept oraş sau din
susul oraşului, să nu mai înţăleg domnia mea că umblă podul dereptu
mănăstiriei, că, apoi, veţi avea certare de cătră domnia mea.
I ispravnic sau reci gospodstvo mi.
Aprilie 20 dni 7177 <1669>. Io Antonie voevod milostiiu bojiiu
gospodin”131.
130
. Laurenţiu Guţică –Florescu, Podul de peste Olt de la Slatina, în „Oltul Cultural”, Slatina, aprilie 2000,
p. 17.
131
. Gheorghe Mihai, Badea Geaucă, op. cit., p. 41, doc. 20.
107
 Prevederile Regulamentului Organic au impulsionat lucrările de
modernizare ale oraşului. O atenţie deosebită a fost acordată căilor de
comunicaţie. Pentru că Slatina era un loc de trecere şi de popas, aici se
construieşte primul pod stabil peste un râu intern.
Primul pod fix peste Olt de la Slatina a fost construit în timpul
domniei lui Gheorghe Bibescu (1842–1848). Între anii 1845–1847,
arhitectul Balzano din Trieste, angajat pe o perioadă de cinci ani pentru
întocmirea planurilor şi construirea drumurilor în Ţara Românească,
construieşte un prim pod peste Olt la Slatina 132. Era un pod de lemn,
aşezat pe culee de zidărie. Picioarele şi celelalte părţi componente erau
din lemn de stejar. Referitor la acestă construcţie, apărea în revista
„Învăţătorul Satului” din 1845, următorul articol: „Podul stătător, proectat a
se clădi pe răul Oltul, în dreptul oraşului Slatina, se va pune în lucrare, cu
ajutorul a şease zile şi materialul de lemn din pădurile învecinatelor
proprietăţi mânăstireşti, cum şi sumele trebuincioase în bani, după
schimbarea localităţei, unde au fost mai înainte chibzuit a se clădi acest
pod, ce se arată acum că poate merge îndoit de 4000 de galbeni,
însemnaţi în raportul departamentului cu No. 5917, se vor da din capitalul
acestor sume, hotărâte a se împlini dela săteni; iar pentru taxa podului, se
va îngriji ca la vreme, să se chibzuiască de către Sfat şi să ni se arate a
sa părere.
D-lui Marele Vornic din Năuntru va aduce la îndeplinire această a
noastră poruncă. Marele Vornic, B. Ştirbei”133.
Piatra de temelie a podului a fost pusă de domnitorul Gheorghe
Bibescu la 25 mai 1846. Cu această ocazie, conducerea judeţului a
organizat o festivitate, invitând personalităţile oraşului să participe la
manifestaţie. Construcţia podului s-a finalizat în anul 1847. La 8
septembrie 1847 la Slatina a fost organizată o mare sărbătoare.
Domnitorul şi doamna Maria au venit însoţiţi de cei mai mari boieri şi
funcţionari, reprezentanţi străini, mulţi ofiţeri şi boieri din Bucureşti,
Craiova şi din alte oraşe134 pentru a asista la inaugurarea podului de la
Slatina. Vizita la Slatina a durat două zile, iar evenimentul inaugurării
podului a fost imortalizat pe pânză de pictorul Barbu Iscoveanu. Înainte de
punerea în circulaţie a podului, domnitorul a dispus perceperea de taxe la
trecerea lui. Astfel, Marele Vornic A. Vilara dădea următoarea publicaţie:
„ Publicaţie No. 4661, anul 1847, noemvrie 26
Săvârşindu-se podul stătător, clădit pe râul Oltul, în dreptul oraşului
Slatina, prin înalt Ofiţ al M. Sale lui Vodă, cu No. 546, s′au hotărât a se
plăti de trecătorii pe acel pod, taxa următoare:
1. Carele încărcate, precum şi trăsurile călătorilor de obşte, fie cu
cai
132
. Aurelia Mincă, Mihail Butoi, op. cit., p. 61.
133
. Învăţătorul satului, anul IV, nr. 30 din 15 decembrie 1847, p. 1.
134
. George Poboran, op. cit., p. 36.
108
cu chirie sau particulari, vor plăti de fie-care trăgător parale 15.
2. Carele cu lemne de foc şi fân, vor plăti de fie-care trăgător parale
6.
3. Carele de obşte, fără povară, precum şi omul călare, vor plăti de
fiecare trăgător parale 3.
4. Călătorii pe jos, precum şi vitele mari slobode, vor plăti pentru fie-
care o para.
5. Toţi trecătorii cu cai de poştă, fie în trebuinţi particulare, fie în
trebuinţi ale statului, vor plăti taxa arătată mai sus la articolul I-iu, iar
olacele fără pasageri, vor fi slobode de taxă.
6. Carele încărcate sau goale, precum şi oamenii pe jos, ce vor
trece pe seama legiutelor şease zile pentru drumuri, vor fi apărate de
taxă, precum şi transporturile i trecerile milităreşti şi dorobanşii în slujbă,
vor fi asemenea apăraţi. Drept acea se face tuturor un obşte cunoscut
aceasta spre ştiinţă. Marele Vornic A.
135
Vilara” .

Cu ocazia construirii podului de la Slatina s-a bătut o medalie

comemorativă de argint. Pe avers era următoarea inscripţie: „Podul
stătător pe râul Oltului la Slatina, s-au clădit în anul 1846 în zilele prea
înălţatului domn Gheorghe D. Bibescu”. Pe revers era reprezentată
imaginea podului. Medalia a fost pusă în circulaţie în anul 1847, cu ocazia
inaugurării podului. Un exemplar original al acestei medalii se află în
colecţiile Cabinetului numismatic al Academiei Române, iar altul la Muzeul
Naţional de Istorie a României din Bucureşti136.
În timpul revoluţiei de la 1848, locuitorii Slatinei au întâmpinat cu
căldură, pe podul de peste Olt, pe revoluţionarii care se deplasau spre
Craiova. Podul de la Slatina a fost apărat cu dârzenie de autorităţile locale
şi de slătineni pe toată durata revoluţiei.

„Departamentului Trebilor din Lăuntru al Principatului Ţării Româneşti

No.83
Bucureşti
Cinstitei Căimăcămii a Ţării Româneşti

Înştiinţându-se Departamentul că toate podurile pe vase şi luntrii ce

se află pe apa Oltului, unele s-au cufundat, iar altele s-au tras pe malul
Valachiei-Mici de către locuitorii de acolo, cari încă petrec în rătăcirea
evenimentelor trecute, şi că unul şi singurul pod stătător, cel de curând
înfiinţat de stăpânire lângă oraşul Slatina, şi care încă se află în fiinţă, este
păzit de o mulţime de oameni înarmaţi, cari invitaţi de câţi-va din locuitorii

135
. Idem.
136
. Laurenţiu Guţică – Florescu, op. cit., p. 18.
109
Slatinei, din care sunt şi aceştia: Iorgu Iorgulescu, secretarul Cârmuirii;
Stanciovici, profesor; Alexe Băcanul, Tache Polihronie, Ilie Măcelaru,
popresc trecerea Oltului ameninţând că vor omorâ pe acela care ar
îndrăzni să propue sau să executeze vre-o urmare împotriva proclamatei
de dânşii Constituţii; îndrăznind către aceasta a pune mâna şi asupra
hârtiilor pornite de subt-iscălitul cu într-adins lipcan către rânduitul
cârmuitor la judeţul Dolj pe care, după multă întârziere şi dezbaterea
urmată de dânşii, au hotărât de le-au trimis cu dorobanţ în primirea
profesorului Aron, rânduit cârmuitor al judeţului Dolj de căzutul Guvern, şi
din aceste toate împrejurări, dovedindu-se că judeţele din Valachia Mică,
până chiar şi judeţul Oltului, se află încă în răzvrătire şi comunicaţia cu
toată acea parte a Valachiei Mici, întreruptă cu totul, încât nici înţelegere
din partea stăpânirii cu cei de acolo nu se poate urma, sub-iscălitul
grăbeşte a supune toate acestea la cunoştinţa cinstitei Căimăcămii,
rugând-o plecat să binevoiască a lua îndată înţelegere cu Excelenţa Sa
Omer Paşa şi a mijloci ca fără câtuşi de puţină pierdere de vreme să
trimiţă acolo o trupă de oştire ca să izgonească pe răzvrătitori, slobozind
comunicaţia Oltului, şi să se supune pe cei nesupuşi la recunoaşterea
guvernului legitim şi la o pacinică vieţuire. De punerea în lucrare
Departamentul adastă cinst. răspuns.

Şeful Departamentului,
Iancu Filipescu
Şeful secţiei, Steriade”137.

După ce revoluţia a fost înfrântă s-au luat măsuri pentru a fi eliberat

podul de la Slatina.
În dreptul Slatinei, Oltul era împărţit în două braţe; un braţ spre
Slatina – Oltul propriu-zis şi altul mai depărtat cu un kilometru spre est,
numit Beica. Între ele era un zăvoi mare şi frumos. În 1846, datorită unor
inundaţii puternice, acest pod se strică şi o companie occidentală obţine
dreptul de a construi alte două poduri: unul peste Beica, de 17 m lungime
şi altul peste Olt de 250 m lungime138.
În februarie 1862, în timpul domniei lui A.I.Cuza, podul a fost luat
de ape, locuitorii oraşului adresându-se la 14 martie 1862 către
„Onorabilele Camere Legiuitoare a României”, pentru reconstrucţia sa.
Podul de la Slatina de 125 m, proiectat de inginerul Bonnet, şeful
Serviciului Lucrări Publice, urma să coste 3.000.000 lei. De această dată
picioarele podului urmau să fie executate din piatră „cu timpanele şi

137
. Anul 1848 în Principatele Române, IV, Bucureşti, 1903, p. 431 – 432.
138
. Aurelia Mincă, Mihail Butoi, op. cit., p. 68.
110
paramentul din cărămidă”. Lucrarea licitată în octombrie 1864 urma să fie
gata în la 1 septembrie 1867139.
Prinţul Carol venit în România, în drum spre Bucureşti a trecut la
9/21 mai 1866 Oltul la Slatina „pe o plută împodobită cu crengi verzi şi
covoare”, fiind întâmpinat cu căldură de populaţia oraşului 140.
În anul 1885 apele Oltului au crescut, podul fiind stricat. În vara
anului următor, două companii de geniu (pantonieri) fac peste Olt un pod
de vase provizoriu141.
Actualul pod(fig. 63-66) a fost construit între anii 1888–1891. Braţul
Oltului de lângă Slatina este retras prin canalizare spre vest, mai departe
de oraş cu vre-o 600 m şi unindu-se cu celălalt braţ, trec pe sub acelaşi
pod. Avea o lungime de 400 m, picioare de piatră, iar suprastructura de
fier în bolte şi arcuri. Era alcătuit din cinci grinzi metalice de câte 50 m
fiecare, fundaţiile fiind executate în aer comprimat la o adâncime medie
de 12 m. Lucrarea a fost executată sub îndrumarea inginerului Davidescu.
Podul era considerat în epocă al doilea după cel de peste Dunăre de la
Cernavodă. Acest pod constituie una din primele încercări de materializare
autohtonă a construcţiilor în metal lansate pe plan mondial cu ocazia
expoziţiei de la Paris din 1889142.
În timpul Primului război mondial, podul a fost minat în noiembrie
1916 de trupele române în retragere. Au fost aruncate în aer trei grinzi de
la mijlocul podului, dar picioarele au rămas intacte. Podul refăcut de
germani era mai îngust şi mai puţin solid. Fragmentele prăbuşite în albia
Oltului au fost recuperate şi transportate în Germania.
În perioada interbelică, podul a fost refăcut şi consolidat, iar
slătinenii îl foloseau ca loc de promenadă. El nu a mai suferit decât
transformări minore.
Importanţa podului i-a determinat pe edilii oraşului să includă
această construcţie simbol în stema Slatinei, realizată în anul 1998 cu
ocazia împlinirii a 630 de ani de atestare documentară a oraşului.
Veritabil arc peste timp, podul de la Slatina figurează în stema de
pe steagul municipalităţii, pe placheta aniversară, pe medalia şi pe insigna
emise cu prilejul manifestărilor organizate de Primăria oraşului la 20
ianuarie 1998143 .

139
. Dumitru Iordănescu, C. Georgescu, Construcţii pentru transporturi în România (1888-1981), vol. II,
Bucureşti, 1968, p. 24.
140
. Memoriile Regelui Carol I al României (De un martor ocular), vol. I (1866-1869), Bucureşti, 1995,
p. 52.
141
. George Poboran, op. cit., p. 38.
142
. Aurelia Mincă, Mihail Butoi, op. cit., p. 70.
143
. Câte un exemplar din stema, steagul municipalităţii, placheta, medalia şi insigna emise la 20
ianuarie 1998 se găsesc în Colecţiile de Istorie Contemporană ale Muzeului Judeţean Olt.
111
fig.63

fig. 64

112
fig. 65

fig. 66

113
 IV.3. CONSTRUCŢII ADMINISTRATIVE

IV.3.1. PALATUL ADMINISTRATIV

Ecletismul stilistic promovat de constructorii străini şi de cei români

care au studiat la şcoala franceză sau vieneză a fost larg folosit în epocă
şi în construcţiile administrative.
Unele instituţii îşi au sediul în clădiri–monument. Aşa este cazul
Muzeului Judeţean Olt, care funcţionează în fostul sediu al Palatului
Administrativ.
Clădirea a fost construită în anul 1886 şi erau concentrate în ea,
din lipsă de spaţiu, mai multe instituţii proprii unei capitale de judeţ:
tribunalul, revizoratul şcolar şi protoieria, mai târziu şi Prefectura.
Construcţia a costat 150.000 lei şi a fost suportată de către stat. Până la
această dată, instituţiile respective au umblat cu chirie prin diverse case.
Prefectura a fost mult timp în localul hotelului Negreanu, apoi în casele
Fântâneanu şi Văleanu144.
Palatul Administrativ (fig. 67,68) este construit în stil eclectic.
Amplasat într-o poziţie dominantă, unde convergeau cele mai vechi şi mai
frecventate străzi din Slatina (strada Carol, Lipscani şi Bucureşti), Palatul
Administrativ constituia la vremea respectivă cea mai importantă clădire a
oraşului. Pentru a fi şi mai mult pusă în valoare, se iau măsuri pentru a se
crea în jurul importantei clădiri un spaţiu corespunzător 145. Au fost
expropriate casele din faţă, „care ajunseseră în stare de ruină şi aduceau
un aspect urât oraşului”146 amenajându-se pe acest loc o frumoasă
grădină publică.
Palatul Administrativ este o clădire mare, zidită din cărămidă,
învelită cu tablă, are parter şi etaj.
În anul 1949, clădirea Palatului Administrativ a fost supusă unor
lucrări de transformare şi de reparaţii. Comisia care s-a ocupat de aceste
lucrări întocmea un memoriu în care se menţiona că datorită timpului şi
uzajului mare, clădirea a început să se deterioreze. În ultimul timp se
executaseră reparaţii: zugrăveli, vopsiri, se începuseră lucrări de învelire
cu tablă, dar au fost oprite din lipsă de fonduri. Comisia constata că era
nevoie de de finalizarea acoperişului, schimbarea unei părţi a
duşumelelor, trebuiau reparate jgheaburile şi burlanele, tencuiala. Trebuia
refăcută scara de la intrarea principală, era necesară o văruire, vopsire,
refacerea zugrăvelii, repararea sobelor şi a instalaţiei electrice.
Palatul Administrativ a fost construit în raport cu nevoile Prefecturii,
fiind prevăzute suficiente birouri şi săli de consiliu şi de şedinţe. Tribunalul
ocupa cea mai mare parte a clădirii, motiv pentru care birourile Prefecturii
144
. Ibidem., p. 219.
145
. Aurelia Mincă, Mihail Butoi, op. cit, p. 64.
146
. Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Olt, Fond Prefectura judeţului Olt, dos. 5/1893.
114
erau extrem de reduse şi aglomerate, iar sălile de şedinţe lipseau cu
desăvârşire. Eventualele adunări sau şedinţe se ţineau în sala de
aşteptare a cabinetului. Localul era lipsit de o sală de bibliotecă şi de
lectură. Sala de consiliu a fost construită cu uşi simple în afară şi cu uşi
duble pe toţi pereţii, iar soba era prost plasată pe unul din ziduri, la
mijlocul camerei. Se avea în vedere transformarea sălii de consiliu în sală
de conferinţe şi bibliotecă.
La 8 septembrie 1949 se aproba plata lucrărilor de reparaţii şi
transformări la Palatul Administrativ, acordându-se un avans de 500.000
lei. Până la 20 octombrie se efectuaseră lucrări în valoare de 616.871 lei,
iar pentru terminarea lucrărilor mai trebuia achitată suma de 300.000lei.
Lucrările de transformare a sălii de şedinţe a Prefecturii au costat 330.000
lei şi au fost finalizate la data de 15 aprilie 1949 147.
Din vara anului 1997, în această clădire se află sediul Muzeului
Judeţean Olt, cu două dintre secţiile sale: secţia de istorie modernă şi
contemporană şi secţia de artă plastică. Secţia de arheologie este în curs
de amenajare.

147
. Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Olt, Fond Primăria oraşului Slatina, dos. 163/1949.
115
 fig. 67

fig. 68

116
fig. 69 fig. 70

fig. 71 fig. 72

117
 IV.3.2. BANCA NAŢIONALĂ – FILIALA SLATINA

Fiind prin excelenţă un oraş comercial, deşi cu o pondere

economică şi industrială scăzută, la începutul secolului XX apar în Slatina
numeroase bănci: Banca agrară, Banca negustorească – Olt, Banca
franco – română, Banca Naţională a României – sucursala Slatina. În anul
1908 se construieşte Banca Slatina, care devine mai târziu Banca Uniunii
Agricole Comerciale şi Industriale transformată ulterior în Banca Naţională
a RSR – sucursala Slatina.
Clădirea este construită în stil neoromânesc (fig. 73), cu elemente
brâncoveneşti. Prezintă ancadramente, bandouri şi medalioane cu
elemente florale, coloane cu capiteluri la ferestre. Întreaga stucatură este
bine conservată. Clădirea a fost realizată cu banii magnatului oltean
Alexandru Iliescu.

fig. 73

118
 IV.3.3. PRIMĂRIA

Primăria are sediul într-o clădire construită în anul 1905 (fig. 75,76),
din fondurile statului, costurile lucrării ridicându-se la 97.104 lei. Până
când a avut propriul sediu, Primăria a funcţionat în casele Uţă Popescu, în
casele Obogeanu şi apoi în casele Toma Gigârtu cumpărate de
Primărie148.

fig. 74

148
. George Poboran, op. cit., p. 219.

119
 fig. 75

fig. 76

120
 IV.3.4. LICEUL „RADU GRECEANU”

Liceul „Radu Greceanu” este cea mai veche instituţie şcolară între
liceele teoretice din judeţ.
În anul 1884 se înfiinţau două gimnazii reale: unul la Slatina şi altul
la Călăraşi. Şcoala slătineană se numără printre primele şcoli de acest
gen din ţară, adică în prima etapă de constituire a gimnaziilor reale.
Nou înfiinţatul gimnaziu nu a avut de la bun început o clădire
proprie. Şi-a început activitatea în toamna anului 1884, într-o casă
închiriată: „...la înfiinţare, Gimnaziul a funcţionat în casele Ştefan Daniel,
în urma unui contract de închiriere pe doi ani, intervenit între proprietar şi
primarul oraşului, Toma Dumitrescu”149.
Casa închiriată era situată lângă biserica Ionaşcu (catedrala), în
apropiere de locul unde avea să se construiască viitorul local al
gimnaziului.
Primăria oraşului şi Ministerul Instrucţiunii Publice şi al Cultelor pe
de o parte şi propietarii care făceau oferte pe de altă parte, au demarat la
19 aprilie 1886 acţiunile de căutare a unui loc unde să aşeze gimnaziul.În
acea perioadă primar al Slatinei era Toma Dumitrescu, iar ministru de
resort Constantin Boerescu. Tratativele au durat mult pentru că ministrul
nu a cedat exigenţelor sale: „terenul trebuia să aibă lungimea de 100 m,
lăţimea de 60 m, să fie plat şi pământul să fie sănătos pentru o fundaţie
sănătoasă”150.
La Primărie au fost făcute cinci oferte care au fost respinse rând pe
rând, datorită condiţiilor impuse de minister.
Prima ofertă a fost făcută la 23 ianuarie 1887 de către C.C.
Delureanu, care avea un loc foarte aproape de cel pe care s-a construit în
final clădirea. Deşi locaţia era bună, terenul nu a fost acceptat pentru că
părţile nu s-au înţeles asupra preţului.
A doua ofertă a venit din partea locotenentului Ion Constantinescu,
la 8 noiembrie 1887. Nu se poate identifica zona în care se afla locul
pentru că ofertantul nu a prezentat datele necesare.
Ministerul Instrucţiei Publice a făcut la rândul său o ofertă, ce-a
de-a treia, la 17 mai 1887, pentru partea dinspre oraş a grădinii publice de
pe strada Piteşti. Însăşi ministrul, care la acea dată se afla în Slatina
pentru a pune piatra de temelie a Şcolii „Ştefan Protopopescu” a făcut
propunerea către Primăria oraşului Slatina: „ Duminecă 17 corent venind
în oraş dl. Ministru a Instrucţiunii Publice unde a asistat la solemnitatea
punerii pietrei fundamentale a localului şcoalei Ştefan Protopopescu, D-sa
a arătat ca cel mai higienic loc pentru gimnaziu, grădina publică, partea

149
. Traian Biju, Anuarul liceului “Radu Greceanu” 1933-1934, p. 11.
150
. Ibidem, p. 26.

121
despre oraş”151. Consiliul comunal a respins oferta pentru că se ceruse
Primăriei să nu aibă nici o pretenţie bănească pentru acest loc din partea
ministerului.
În replică, Primăria a făcut la 13 mai 1889 ofertă pentru trei
proprietăţi diferite dar alăturate contra sumei de 8.500 lei. Acum este
rândul ministerului să respingă propunerea pentru că pământul „sănătos”
necesar fundaţiei era la o adâncime prea mare.
La 8 iulie 1889 Primăria propune Ministerului Instrucţiei un teren
aflat în apropierea gării şi care avea o suprafaţă de 80.000 (!) m². În
adresa înaintată ministerului de căte Primărie se făcea menţiunea că dacă
nici acest teren nu va fi acceptat atunci, ea va ceda fără drepturi băneşti
locul din grădina publică, solicitat anterior de minister. Locul de la gară nu
a fost acceptat deoarece se afla prea departe de zonele dens populate ale
oraşului. Ca urmare, clădirea destinată gimnaziului urma să fie construită
pe terenul de pe strada Piteşti152.
Numai că în ziua de 9 iulie 1889 la Primărie se prezintă d-na Elena
Radu Ioan, „…care a declarat că pentru gimnaziu voieşte a vinde comuni
locul său din oraş, din str. Oborul, apropiat de biserica–catedrală, loc ce
are o suprafaţă mai mare de cât se pretinde prin ordinul D-voastre Nr.
2369 şi este în condiţiuni higienice” 153.
Acesta a fost momentul în care s-a decis definitiv locul unde avea
să fie aşezat actualul liceu „Radu Greceanu”. Ministerul a acceptat oferta
şi o cerut sondarea terenului. Arhitectul Alexandru Săvulescu a venit de la
Bucureşti să expertizeze terenul. În raportul său preciza: „…fundaţiile de
la nivelul terenului în jos vor fi suficiente 1,50 metri. Apa se găseşte la
adâncimea de 4,50 metri… Îmi permit a vă ruga, Domnule Ministru, să
binevoiţi a interveni pe lângă Primăria oraşului Slatina să cumpere cât mai
curând acest loc, singurul favorabil din toate câte le-am văzut în acel
oraş”154.
La 18 septembrie 1889 se încheie actul de vânzare–cumpărare:
„ Între subsemnaţii de o parte Toma Dumitrescu Primarul oraşului
Slatina în numele comunei şi de cealaltă Elena Radu Ioan, soţia
decedatului Radu Ioan a intervenit următorul act de mutaţie:
Pentru construcţia unui local de gimnaziu. Eu Elena Radu Ioan am
vândut pe veci onorabilei Primării locul situat în oraşul Slatina strada
Oborul cel am ca zestre prin actul legalizat de Trib. Olt la nr. 7 din 3 iunie
anul 1859 Dosarul trib. Nr. 218/859 de la decedatul meu părinte Stan
Nicolae Stanian al cărui unică moştenitoare sunt loc ce în zisul act se
prevede că se învecineşte de o parte cu fraţii Tabaci George şi Teodor,
151
. Ibidem, p. 14.
152
. Idem.
153
. Gheorghe Ungureanu, Liceul „Radu Greceanu”-110 ani de la înfiinţare.1884-1994.Studiu monografic,
Slatina, 1994, p. 47.
154
. Ibidem, p. 49.

122
astăzi posedat de d-l Vasile Toma şi Companiu, iar de alta cu al D-lui Pitar
Costică Deleanu proprietar actual D-l Constantin C. Deleanu terenu ce
vând este de şaptezeci metri lăţime începând din împrejmuirea locului lui
Vasile Toma, aceşti şaptezeci metri va fi la capul de la faţadă la mijloc şi la
fund iar adâncimea (lungimea) de una sută treizeci metri, nu până în
cadrul Sopotu şi ce posed actualmente restul din locul zestral rămâne pe
seama mea vânzătoare.
Preţu cu care vând acest loc este de nouă mii patru sute lei sumă
ce am şi primito la facerea acestui act prin mandatul nr, 263 şi 264.
Taxele de timbru şi înregistrare sânt în sarcina Primării. Declar
totodată că sunt răspunzătoare pentru orice vicii ale imobilului ce vând.
Eu Primarul oraşului Slatina accept preţul şi convenţiunile expuse
de D-na Elena Radu Ioan declarând totodată că prin mandatele nr. 263 şi
264 am numărat numitei lei nouă mii patru sute preţul locului.
Spre credinţă am format actul de faţă autentificat şi transcris de
Onor Tribunalul Olt. 1889 septembrie 18.” 155
Construcţia gimnaziului a început în luna august 1889 şi s-a
finalizat în toamna anului 1891. S-au construit clădirea centrală cu latura
din faţă etajată şi cele două aripi fără etaj şi fără cele două încăperi din
stânga şi dreapta care s-au construit mult mai târziu.
Lucrările de construire au fost conduse de antreprenorul italian
Francisc de Mezo, un italian stabilit la Slatina. Mai târziu, în 1956 şi 1962
fiul său, Itallico de Mezo va conduce lucrările de reparaţii la liceul „Radu
Greceanu”.
Pentru construcţie a fost folosită cărămidă fabricată la Slătioara, de
către Cosmulescu. Valoarea construcţiei s-a ridicat la suma de 300.000
lei, sumă impresionantă pentru acea vreme.
În anul 1915, datorită lipsei de spaţii şcolare, s-a dispus ca Şcoala
de meserii să ocupe aripa stângă a clădirii centrale, amfiteatrul şi sala de
sport. Astfel, gimnaziul rămânea fără cca ½ din propriul spaţiu. În 1932
Şcoala de meserii se mută în alt local.
Gimnaziul devine între timp liceu - 1914/1915. În timpul primului
război mondial aici se va instala un spital – 1916. Liceul este obligat să
părăsească clădirea, cursurile desfăşurându-se, pentru scurt timp, în
localul Primăriei, iar apoi în localul Şcolii Ionaşcu, în prezent Casa
Corpului Didactic. La sfârşitul războiului, liceul revine în propriul spaţiu,
având alături şi Şcoala de meserii.
Începând din anul şcolar 1919-1920, în localul liceului „Radu
Greceanu” îşi desfăşoară activitatea şi Şcoala normală de băieţi „Preda
Buzescu”.

155
. Gheorghe Ungureanu, op. cit., p. 49.

123
 Pentru că în localul liceului funcţionau trei şcoli cu profiluri total
diferite, se impunea mărirea spaţiului şcolar. Directorul Traian Biju s-a
implicat în acest proiect. El a obţinut banii necesari de la Ministerul
Instrucţiunii Publice, Comitetul şcolar şi din contribuţia ţăranilor din judeţul
Olt, împroprietăriţi în acea perioadă (1923–1926).
Între anii 1923–1925 a fost supraetajată aripa dreaptă–est. Aripa
stângă–vest a fost supraetajată în 1925–1926. Într-o variantă confortabilă
a fost reconstruită în vara lui 1925 şi scara centrală pentru accesul
profesorilor la etaj – şi s-a păstrat până azi în ceeaşi formă. Lucrările au
fost supervizate de ing. constructor Alexandru Biju, tatăl directorului Traian
Biju. După construirea etajelor pe cele două aripi ale clădirii centrale s-au
construit 53 de contraforţi de siguranţă, care conferă contrucţiei (fig.
77,78) o identitate arhitectonică unică în acestă parte a Munteniei şi
Olteniei.
În vara lui 1926 se produc şi alte modificări de strictă necesitate. Se
lărgesc cancelaria şi secretariatul, ajungând la dimensiunile de 60 m² şi
respectiv 18 m², şi azi păstrându-se aceste suprafeţe.
Pentru lucrările întreprinse în perioada 1923–1926 s-au cheltuit
3.784.921 lei. Liceul beneficia atunci de instrumente indispensabile unei
educaţii moderne: post telefonic, instalat în 1925, sonerie electrică pentru
toate clasele, realizată în acelaşi an, aparat radio din 1928 - din primul an
de radiofonie din România.
În completarea proiectului infrastructurii au fost demarate noi lucrări
de construcţie. În 1937 a fost reconstruit din temelie amfiteatrul. Directorul
Toma Vasilescu, care ulterior va deveni profesor universitar la catedra de
limba latină a Universităţii Bucureşti a demarat lucrările de reconstruire a
amfiteatrului, cu dimensiunile amplificate. Vechiul amfiteatru fusese practic
distrus în perioada în care funcţionase şi Şcoala de meserii în localul
liceului. Amfiteatrul fusese transformat în atelier de tâmplărie. Noul
amfiteatru avea 400 locuri, parter, balcon, scenă spaţioasă, fosă pentru
orchestră, culise în dreapta şi stânga scenei şi poate fi văzut şi azi.
Nu există mărturii din care să rezulte cum s-a ajuns ca această
instituţie de învăţământ să se numească „Radu Greceanu”.
Cel mai vechi document în care este menţionată instituţia
respectivă cu numele „Radu Greceanu” este lucrarea lui George Poboran,
„Istoria oraşului Slatina”, ediţia I, publicată în 1902. Aceasta nu înseamnă
că lucrarea lui Poboran este actul de atestare certă a acestei denumiri. În
anuarul liceului, Traian Biju spunea: „Nu se găseşte în arhivă nici un act
care să ne lămurească asupra datei de când gimnaziul a dobândit numele
de „Radu Greceanu”156. În orice caz, când Traian Biju venea ca profesor la
gimnaziul slătinean, în septembrie 1912, schimbarea numelui şcolii se

156
. Traian Biju, op. cit., p. 38.

124
operase deja. În numărul din 20 septembrie 1905 al ziarului „Ecoul Oltului”
apărea un articol cu titlul „Marea sărbătoare a inaugurării reînfiinţatului
gimnaziu „Radu Greceanu”157.
Patronimul Radu Greceanu se păstrează şi în prezent, deşi de-a
lungul existenţei sale au intervenit şi unele modificări temporare. Începând
cu anul şcolar 1945–1946 numele Radu Greceanu era interzis în actele
oficiale, astfel că timp de un deceniu va purta denumirea de „Liceul de
băieţi–Slatina”. Apoi, între anii 1961-1964 va purta numele de „Şcoala
medie nr.1 Tudor Vladimirescu–Saltina”, ca numai după trei ani să se
numească, în perioada 1964–1969 „Liceul Tudor Vladimirescu–Slatina”.
Între anii 1969-1976 se revine la consacrata sa denumire Liceul „Radu
Greceanu”. După 1976 până în 1989, într-o falsă căutare de identitate, se
va numi Liceul de ştiinţe ale naturii–„Radu Greceanu”. După 22 decembrie
1989 în deplină consonanţă cu înseşi rosturile sale din totdeauna, îl
regăsim sub numele de liceul teoretic „Radu Greceanu”. La ora actuală se
numeşte Colegiul Naţional „Radu Greceanu” 158.
Liceul Radu Greceanu este singurul din ţară care poartă numele lui
Radu Greceanu.

157
. Biblioteca judeţeană Olt „Ion Minulescu”, secţia periodice.
158
. Gheorghe Ungureanu, op. cit., p. 36.

125
 fig. 77

fig. 78

126
 IV.3.5. ŞCOALA DE BĂIEŢI NR. 1 „IONAŞCU”

În perioada 1799-1800, pe lângă biserica Ionaşcu a fost înfiinţată

din fondurile lui Ionaşcu Cupeţu a doua şcoală din Slatina, aşa cum reiese
dintr-un document de la 20 martie 1800: „ Arătam printr′această carte a
noastră, că reposatul Ionaşcu Cupeţu, încă într′această vremelnică viaţă
aflându-se şi cu râvnă dorind de unele plăcute lui Dumnezeu sufleteşti
bune fapte, au zidit Biserica în oraşul Slatina, Sud Olt, unde se cinsteşte
şi se prăznuieşte hramul Sfântul ierarh Nicolae, la care au făcut şi câteva
chilii de a fi spre odihna şi căutarea săracilor bolnavi cu de cele
trebuincioase, lăsând danie bisericii şi spitalului moşioarele ce au avut, ca
cu venitul acestora să se păzească atât cuviincioasa podoabă a bisericii,
cât şi orânduiala spitalului; dar până a nu se săvârşi şi a se pune în faptă
acestea de însuşi numitul ctitor, întâmplându-se moarte, ne-am orânduit
noi epitropi cu poruncă domnească, ca să sârguim de a se săvârşi ce va fi
cusur la chilii şi a se face urmarea a acei bune voinţe a răposatului ctitor,
la care, după cercetările ce am făcut, socotind venitul cât poate eşi dintr
′acele moşii, am socotit şi cheltuielile cât ar putea să ţie buna podoabă a
bisericii cum şi spitalul şi am cunoscut, că nu poate fi de ajuns venitul ca
sa poată birui cheltuielile într′această dată, până când vor trimite
Dumnezeu veri un alt ajutor lângă acest venit ce se află acum şi de
aceasta arătând Mării Sale lui Vodă, am luat de isnoavă domnească
poruncă şi volnicie, ca acum de-o cam dată, să se facă praxis pomenirii
acelui răposat ctitor, după puterea venitului, cu şcoale de învăţătura
copiilor, spre care trebuinţă am dat această carte a epitropii noastre la
mâna d-lui Nicolae Gigârtul, pe care l′am orânduit epistat asupra venitului
şi a trebuinţei şcoalelor şi măcar că volnicim a fi la această epistasie şi
Neaga soţia răposatului Gavrilă nepotul său, dar fără ştirea şi voia mai
sus numitului epistat Nicolae Gigârtul, n′au volnicie a face nimic. Şi iată
însemnăm mai jos ponturile şi îndatorăm pe numitul epistat a fi următor
întocmai după acestea iar nu întrǐalt chip.
Ponturile: 1. Dascălul Grekik carele să fie vrednic a paradoxi şi
Maftim să ia simbrie de un an po talere trei sute şi orânduială de mâncare,
de lemne pentru foc şi alte ce sunt trebuincioase şi după ce se va întovmi
şcoala şi se vor înmulţi copiii, să se mai aşeze alt dascăl al doilea pentru
chipa căruia să i se dea simbrie de an po talere una sută.
2. Un dascăl care să înveţe pe copiii româneşte, să i se dea de an
po talere cinci-zeci.
3. Pentru copiii ce vor fi de afară şi nu vor avea părinţii lor mijloc a
le aduce cele trebuincioase de hrana lor sau fi veri unii săraci de părinţi,

127
să li se facă orânduială din venitul sfintei biserici, ca una care erea
îndatorată a hrăni pe cei lipsiţi, când s′ar fi urmat a fi spital…”159.
În anul 1834 Petrache Poenaru, care era directorul Eforiei şcolilor
propune construirea unei clădiri speciale pentru şcoală (fig. 79) în spaţiul
parcului catedralei Ionaşcu. Această şcoală a existat până în anul 1895,
când a fost demolată şi s-a construit un alt local pentru scoala „Ionaşcu”.
Pe actuala stradă Ionaşcu, fostă Solomon şi strada Perieţeanu s-a
construit în anul 1899 un nou sediu pentru Şcoala de băieţi nr.1 Ionaşcu
(fig. 80,81). Pentru acest splendid local statul a cheltuit suma de 120.000
lei160. Această şcoală a fost una dintre cele mai bune şcoli din ţară.
„ Şcoala mare din vale”, cum era cunoscută, a funcţionat cu mici
întreruperi, până în anul 1894 când localul ei a fost demolat. După cinci
ani se finaliza construcţia noului local. Azi, aici se găseşte sediul Casei
Corpului Didactic.
Pe lângă şcoala „Ionaşcu” s-a organizat prima bibliotecă publică din
Slatina. Începând cu anul 1838, Biblioteca Colegiului „Sf. Sava” din
Bucureşti, după îndemnul lui Petrache Poenaru, trimite cărţi şcolii din
Slatina şi astfel ia fiinţă biblioteca.
La această şcoală au predat o serie de profesori luminaţi ai
poporului nostru care au contribuit la consolidarea învăţământului
românesc.
În toamna anului 1892 George Poboran a fost numit institutor apoi
director la Şcoala de băieţi nr.1 „Ionaşcu” din Slatina, unde a rămas până
la sfârşitul vieţii. De la el ne-au rămas numeroase lucrări cu caracter
didactic şi istoric. În anul 1901 a iniţiat ziarul local „Progresul Oltului”, iar în
1908 a redactat revista didactică „Salba”161.
Construcţia prezintă elemente clasiciste şi este realizată în stil
eclectic. Pentru decor s-au folosit pile adosate, ancadramente geometrice,
denticul la cornişă. Pe faţada principală este un ancadrament cu elemente
romane din perioada imperială, din piatră. La partea superioară a faţadei
principale se observă frize cu medalioane la ferestre, iar la etaj chei de
boltă deasupra ferestrelor cu arcaturi „en berceaux” (mâner de ceas).
Faţada laterală a fost tencuită prin anii 1980 cu placaje bratca care
sugerează elemente din faţada principală.

159
. George Poboran, op. cit., p. 377.
160
. George Poboran, op. cit., p. 392.
161
. Elena Deleanu, Aspecte privind dezvoltarea învăţământului în Slatina- sec. XVIII-XIX, în „Oltul
cultural”, Slatina, aprilie 2000.

128
 fig. 79

fig. 80

129
fig. 81

fig. 82

fig. 83

130
 IV.3.6. ŞCOALA DE BĂIEŢI „ŞTEFAN PROTOPOPESCU”

Această şcoală a fost înfiinţată în anul 1872, prin stăruinţa lui Ion
Ionaşcu, bun prieten cu ministrul instrucţiunii, Christian Tell.
La început nu a avut local propriu dar în 1888 i s-a construit o
clădire spaţioasă din fondul Ştefan Protopopescu.
Ştefan Protopopescu s-a născut în comuna Poboru. A fost
funcţionar, ocupând mai multe funcţii în cariera administrativă şi
financiară. A ocupat funcţia de director în cadrul Ministerului de Finanţe şi
a fost casier central în Bucureşti. A frecventat timp de doi ani cursurile
Facultăţii de Ştiinţe Financiare din Paris, dar s-a îmbolnăvit şi a încetat din
viaţă la 22 octombrie 1880. La 3 iunie 1880, pe când se afla la Paris, şi-a
făcut testamentul. Între altele dispunea: „…Restul de lei 71.500, din
capitalul nominal, representat prin titlurile de împrumut, menţionate mai
sus, îl las primăriei oraşului Slatina din districtul Olt, cu îndatorire din
parte-i, ca venitul anual de lei 3575, ce raportă astăzi acest capital în 5%,
sau acela ce va raporta în caz de ar fi transformat într-o altă achiziţiune
mobiliară sau imobiliară, să-l întrebuinţeze la desvoltarea instrucţiunei
publice, după chibzuirea consiliului comunal”.
„Această donaţiune va purta numele şi pronumele meu” 162.
Şcoala primară de băieţi „Ştefan Protopopescu” (fig. 84) era situată
în strada Protopopescu nr. 7 şi se învecina la N cu fostul Hotel Regal, la S
cu Strada Protopopescu, la E cu strada Nicolau şi la V cu proprietatea
Tomiţă Donescu. Era amplasată pe un teren cu o suprafaţă de 2.680 m²,
iar construcţiile au o suprafaţă de 442 m².
La început a funcţionat într-un local imropriu, într-o locuinţă ruinată
din curtea bisericii „Maica Domnului”. Apoi s-a mutat în casele Varipati, în
hanul Tomescu.
La 10 ianuarie 1881, Consiliul Comunal al oraşului a hotărât ca în
baza venitului lăsat de Ştefan Protopopescu să se contracteze un
împrumut cu care să se clădească un local propriu pentru şcoală.
Şcoala a suferit distrugeri în perioada ocupaţiei din 1916-1918. La
14 noiembrie 1914 a fost lovită de proiectile care au străpuns acoperişul,
pereţii şi au spart ferestrele. Reparaţiile au fost prelungite până în 1926,
timp în care a trebuit să-şi reia mobilierul răspândit în oraş în casele în
care se aflaseră în posesia ocupanţilor (în septembrie 1920) şi a fost
nevoită să-şi întrerupă de mai multe ori cursurile pe timpul iernii datorită
lipsei combustibilului (de patru ori numai în iarna anului 1918-1919) 163.
La 15 iulie 1939 s-a întocmit fişa clădirii în care erau înscrise
următoarele: fundaţia este construită din beton, zidăria din cărămidă;
podul este ridicat pe bolţi de cărămidă, acoperit cu tablă. Are şi subsol.

162
. Arhivele Naţionale,Direcţia Judeţeană Olt, Fond. Primăria oraşului Slatina, Dos. 28/1939, f. 4.
163
. Arhivele Naţionale,Direcţia Judeţeană Olt, Fond nr. 50, dosar 29, nepag.
131
Se află în stare foarte bună. În anul 1935 s-a vopsit acoperişul şi s-a
văruit, costurile ridicându-se la 4.000 lei. Are instalaţii de apă, canal şi
electricitate. Imobilul are o valoare de inventar de 2.000.000 lei.
În prezent, în localul şcolii funcţionează Serviciul Paşapoarte al
Inspectoratului Judeţean de Poliţie Olt.

fig. 84

132
 IV.3.7. ŞCOALA DE AGRICULTURĂ DE LA STREHAREŢ

Ca urmare a elaborării, în anul 1882, a legii pentru învăţământul

agricol, impusă de necesităţile obiective de dezvoltare a societăţii
româneşti, au apărut o serie de şcoli de agricultură.
Faptul că Slatina s-a găsit într-o zonă agricolă şi ca urmare a legii
mai sus amintite, în vara anului 1883 s-a decis înfiinţarea unei şcoli
agricole la Slatina (fig. 85,86). Prefectul judeţului Olt, Alexandru
Chirculescu, la 15 octombrie 1883 trimitea o telegramă miniştrilor
Agriculturii, de Interne şi preşedintelui Consiliului de Miniştri prin care le
aducea la cunoştinţă că la Slatina se inaugurau cursurile şcolii de
agricultură de la Strehareţi-Slatina:
„Astăzi inauguratu-sa deschiderea şcolii de la Strihareţ şi tot astăzi
concursul agricol pe terenul acestei şcoli.
Afluenţa publicului, a unui număr însemnat de proprietari mici şi
mari şi a persoanelor marcante ale judeţului, senatori şi deputaţi, făcea
serbarea şi mai impozantă. Interpret fidel al sentimentelor judeţenilor ,
făcea serbarea şi mai impozantă. Interpret fidel al sentimentelor
judeţenilor, vă aduc profunda lor recunoştinţă pentru deosebita atenţie şi
favoare ce aţi acordat acestui judeţ prin înzestrarea lui, preferinţă înaintea
celorlalte, cu o şcoală practică agricolă, instituţiune din cele mai
importante pentru o ţară ca a noastră eminamente agricolă. Judeţul vă va
păstra o adâncă recunoştinţă.
Prefect de Olt,
Al. Chirculescu”164.
Înfiinţarea unei astfel de şcoli este legată de numele agronomului I.
Radian, originar din Olt, care era inspector în cadrul Ministerului
Agriculturii, care s-a ocupat personal de ctitorirea ei, de amplasarea
clădirilor şi a terenurilorarabile şi nearabile. În acea perioadă ministrul
agriculturii era Ion Câmpineanu iar ministru al Instrucţiunii şi Cultelor era
Petre S. Aurelian.
La înfiinţare, şcoala de agricultură a primit de la mănăstirea
Strehareţ o suprafaţă de 200 ha pământ arabil şi pădure. Inginerul
hotarnic R.V. Corde prezenta moşia şcolii în anii 1883-1884 în suprafaţă
de 200 ha în două bucăţi mari de pământ din care una numită „platou”
care cuprindea suprafaţa cea mai mare, a doua numită „la Olt” despărţită
de prima prin pădurea zisă Marăţa, care era situată în lunca Oltului şi era
străbătută de şoseaua Slatina-Rm. Vâlcea. Terenul arabil reprezenta 100
ha şi se învecina la nord cu poligonul regimentului Olt nr.3 şi cătunul
Proaspeţi (azi Curtişoara), la est cu proprietatea lui Constantin şi Ilie
Popescu din cătunul Pârliţi al comunei Cireaşov, la sud cu proprietatea
defunctului H. Eliad cu urmaşii cărora şcoala se găsea în proces iar la
164
. Mihai Gheorghe, Badea Geaucă, op. cit., p. 177, doc. 192.
133
vest se învecina cu zăvoiul din lunca Oltului aflat în proprietatea statului.
Mănăstirea a mai pus la dispoziţia şcolii chiliile pentru a-şi desfăşura
activitatea didactică, având şi un grajd pentru animale, pătul de nuiele,
coteş de păsări, camere pentru oamenii de serviciu. Şcoala îşi începea
cursurile cu un număr de 32 de elevi165.
În anul 1894, când ministru al Agriculturii şi Domeniilor era P.P.
Carp, odată cu noua lege de organizare a învăţământului s-a alocat petru
şcoala de de la Strehareţ suma de 200.800 lei pentru a se face noi
construcţii. Unele dintre ele au dăinuit până târziu pe locul fermei
didactice. S-a propus ca şcoala propriu-zisă (fig. 87) şi unele clădiri nexe
să fie construite „pe deal”. Acum au fost demolate chiliile mănăstirii în care
a funcţionat şcoala. Pe locul „din deal” s-au construit un local de şcoală cu
un etaj, locuinţe pentru director şi alţi oameni din personal, bucătăria,
sufrageria şi dormitorul elevilor, acestea din urmă făcând corp comun. „În
vale” rămăsese ferma scolii, care cuprindea lăptăria, grajduri pentru
animale, un atelier de fierărie, o rezimă pentru trăsuri şi nutreţuri,magazia,
o baie cu abur, cuptorul pentru pâine, pătulul, camerele pentru oamenii de
serviciu166.
În urma unui incendiu izbucnit în anul 1901, unele clădiri din fermă
au fost distruse de flăcări. Cu timpul altele s-au dărâmat din cauza
alunecărilor de teren sau au suferit o serie de stricăciuni în timpul primului
război mondial. În timpul celui de-al doilea război mondial aici a fost cazat
comandamentul german care a folosit spaţiul locativ, mai ales al fermei.
Până în anul 1929 şcoala a funcţionat ca şcoală inferioară de
agricultură. În 1946 s-a transformat în şcoală superioară de agricultură de
gradul II. În 1947 devine liceu agricol iar după un an se transformă în
şcoală tehnică agricolă până în anul1955. din 1951 apăruse şi profilul
zootehnic167. În prezent şcoala poartă denumirea de „Colegiul Naţional
Agricol Carol I”.
Din vechile clădiri aferente fermei şi şcolii au dispărut magazia,
sera, clădirea veche de şcoală, sufrageria, bucătăria şi anexele. Se mai
păstrează fosta locuinţă a directorului- care avea cinci camere pentru
locuit, o bucătărie interioară, beci şi o bucătărie de vară lângă clădire
(aceasta a dispărut), grajdul mare de animale , aşa cum a fost construit la
înfiinţarea şcolii.
Şcoala de agricultură de la Strehareţ a fost a doua din ţară cu acest
profil.

165
. Liceul Agricol Strehareţ. 110 ani de la înfiinţare, Slatina, 1993, p. 18.
166
. Ibidem, p. 20-21.
167
. Ibidem, p. 36-38.
134
 fig. 85

fig. 86

135
 fig. 87

136
 IV. MONUMENTE DE FOR PUBLIC

IV.1. MONUMENTUL ECATERINEI TEODOROIU

Ecaterina Teodoroiu s-a născut la 16 ianuarie 1894, în comuna

Vădeni, judeţul Gorj, în familia lui Vasile şi Elena Toderoiu 168, familie în
care mai erau cinci băieţi şi alte două fete. A urmat cursurile şcolii primare
în satul natal, după care s-a înscris la un gimnaziu din Bucureşti pentru
studiile secundare, dorind să devină învăţătoare.
S-a înscris ca cercetaş, în anul 1913, în prima Asociaţie a
Cercetaşilor Români169. După intrarea României în război în august 1916
s-a întors acasă, unde activează ca infirmieră la Spitalul din Târgu-Jiu şi
cercetaşă în Legiunea „Domnul Tudor”170.
La 14 octombrie 1916, împreună cu alţi cercetaşi şi populaţia civilă
a oraşului a participat la luptele de la Podul de peste Jiu, unde s-a reuşit
stoparea ofensivei Diviziei a XI-a Bavareză şi regruparea Diviziei a IX-a
română, obţinându-se „victoria de la Jiu”171.
După ruperea frontului de la Jiu, fiind afectată de moartea fratelui
său, sergentul Nicolae Teodoroiu, la 1 noiembrie 1916, Ecaterina
Teodoroiu a cerut Comandantului Brigăzii Colonel Obogeanu să fie
înrolată ca voluntară, fiind încorporată în batalionul II, Compania a 8-a a
Regimentului 18 Infanterie, comandat de locotenent-colonel Neagu
Savel172. A fost avansată „sublocotenent onorific” şi i s-a încredinţat
comanda unui pluton din Compania a 7-a a Regimentului 43/59 Infanterie
din Divizia a XI-a cu garnizoana la Slatina.
A murit pe câmpul de luptă la 22 august/4septembrie 1917, în lupta
de la Muncelu, pe coasta dealului Secului, în sectorul pârâului Zăbrăuţi. A
fost înmormântată cu mare paradă în Valea Zăbrăuciorului, iar după
război, la 9 iunie 1921, cu prilejul aniversării a 100 de ani de la revoluţia lui
Tudor Vladimirescu a fost deshumată şi adusă cu onoruri militare în
localitatea natală, unde a fost reînhumată.
În anul 1920, sub patronajul Reginei Maria s-a constituit un comitet
de iniţiativă pentru ridicarea monumentului Ecaterinei Teodoroiu.
Organismul respectiv funcţiona la Craiova şi avea drept scop principal
strângerea de fonduri în vederea construirii monumentului.
168
. D. Lungulescu, Ecaterina Toderoiu, în „Arhivele Olteniei”, anul IV, nr. 20, iulie-auguat 1925, p. 331-
333; Vezi „Cuvântul”, 6.XI. 1933, p. 97.
169
. M. Mincu, Elena Mironescu, Dicţionar Mondofemina – Femei române, vol.II, Bucureşti, 1995, p. 158-
159.
170
. Gheorghe Mihai, Ecaterina Teodoroiu, 70 de ani de la inaugurarea monumentului de la Slatina, în
„Olt Press”, anul VII, nr. 1395 din 30 mai 1995.
171
. Dumitru Almaş, Eroi au fost, eroi sunt încă… (Evocări şi portrete istorice), Bucureşti, 1983, p. 264.
172
. Nicolae Teodorescu, Albumul Patriotic, Slatina, 1927 ( întocmit de locotenent-colonel N. Teodorescu,
Comandantul Cercului de Recrutare Olt în anul 1927, p.9. Lucrarea se găseşte în colecţiile de Istorie
Contemporană ale Muzeului Judeţean Olt).
137
 Iniţial, se stabilise ca monumentul să fie amplasat în localitatea
natală a eroinei – comuna Vădeni, judeţul Gorj. Autorităţile din judeţul Olt
au făcut demersuri, în final hotărându-se ca monumentul să fie amplasat
la Slatina173.
Prefectul judeţului Olt a solicitat sprijinul ministerului de Război,
pentru a fi amplasat monumentul în faţa cazărmii Regimentului 43
Infanterie.
În presa locală a timpului a fost consemnată cu satisfacţie
hotărârea luată de forurile implicate în decizia finală. Un cotidian local,
„Gazeta Oltului” consemna: „Ministerul de război cu Ordinul 4088/1923
comunică Prefecturii că a hotărât ca monumentul Ecaterinei Teodoroiu să
fie amplasat la Slatina, pe squarul de la intersecţia străzilor Solomon,
Bucureşti, Abatorului, Aleea Oltului”. Aceeaşi publicaţie scria mai departe:
„Monumentul Ecaterinei Teodoroiu ce se va ridica la Slatina este opera
sculptorului Măţăoanu”174.
Unul din iniţiatorii fervenţi ai ridicării monumentului în memoria
sublocotenentului onorific Ecaterina Teodoroiu a fost locotenent-colonelul
Nicolae Teodorescu, comandantul Regimentului 43 Infanterie. Generalul
Razu, comandantul Corpului I Armată a aprobat ca monumentul să fie
amplasat în faţa cazărmii Regimentului 43 Infanterie, dar în urma
desfiinţării acestuia, monumentul a revenit oraşului Slatina 175.
Statuia Ecaterinei Teodoroiu (fig. 93-96) este opera sculptorului
Dimitrie Măţăuanu (1889-1929). Construcţia a început în 1921 şi a durat
până la 31 mai 1925176.
Monumentul este compus dintr-un piedestal din beton, în trei trepte,
realizat în stil baroc, cu colţurile sub forma unor coloane adosate. Statuia
este din bronz, eroina fiind realizată în mărime naturală, într-o atitudine
dinamică, cu arma în cumpănire şi cu o cască ostăşească în mâna
dreaptă. Faţada vestică a piedestalului este ornată la bază cu un drapel,
frunze de stejar şi o cască militară încadrată de frunze de laur, toate
turnate în bronz. Pe piedestal mai apar şi stemele provinciilor istorice
româneşti reunite în anul 1918 cu ţara. Pe celalte faţade sunt dăltuite în
marmură numele eroilor Regimentului 43 Infanterie morţi pentru
dezrobirea neamului în primul război mondial. Pe soclu mai este înscris un
text ce conţine câteva date din biografia Ecaterinei Teodoroiu: „Eroina
fecioară Ecaterina Teodoroiu. Născută în Gorj, a luptat la Vadul Jiului ca
cercetaşă. A fost voluntară în regimentul 18 infanterie. Cere să lupte în
primele rânduri. La Filiaşi a fost rănită grav şi evacuată la Iaşi. Înrolată în
Regimentul 43 Infanterie, cu gradul onorific de sublocotenet, a murit în

173
. Laurenţiu Guţică - Florescu, Inaugurarea monumentului Ecaterinei Teodoroiu de la Slatina (31 mai
1925) reflectată în presa locală a timpului, în „Slatina 633, Slatina , 2001, p. 45.
174
. Gazeta Oltului, anul II, nr. 19 din 15 septembrie 1923, p. 1.
175
. Nicolae Teodorescu, Albumul patriotic.
176
. Florian Tucă, Cristache Gheorghe, Altarele eroilor neamului, Bucureşti, 1995, p. 246.
138
luptele de la Dealul Secului, în fruntea plutonului, îmbărbătând pe ostaşii
ce-i comanda prin cuvintele: << Înainte băieţi, înainte, nu vedeţi că sunt
între voi? >>”.
Regina Maria a fost prezentă la inaugurarea monumentului, fiind
pentru a doua oară la Slatina - prima vizită o efectuase în anul 1916, când
cu prilejul urcării pe tron a regelui Ferdinand au fost împărţite daruri
săracilor.
În planul pentru împrejmuirea monumentului erau prevăzuţi 30 ml
dar când s-au fixat reperele pentru începerea lucrărilor de împrejmuiri, au
rezulat 32 ml. Cu recepţia lucrării de împrejmuire a fost însărcinat inginerul
Virgiliu Pop. Anteprenorii Francisc de Mezzo şi Giovani Bianchi au
executat lucrarea. La recepţie, s-a constat că s-au realizat în jurul
monumentului 32 ml de borduri cu stâlpi de beton uniţi cu lanţ de fier.
Pentru că nu era suficient timp pentru ca lanţul să fie executat de un fierar,
s-a achiziţionat din comerţ. Împrejmuirea monumentului a costat 48.000
lei177.
Pentru că primăria oraşului Slatina nu avea fondurile necesare
pentru amenajarea şi înfrumuseţarea locurilor unde era amplasată statuia
s-a depus un memoriu către Ministerul Lucrărilor Publice, în care se făcea
menţiunea că regina Maria avea să participe la inaugurarea
monumentului, motiv pentru care Primăria solicita acordarea sumei de
1.000.000 lei. Primăria cheltuise pentru pietruirea străzii Disescu suma de
1.500.000 lei. Erau necesare şi pavarea pieţei din jurul statuii şi
acoperirea cu beton a canalului care era alături de monument, precum şi
înfrumuseţarea grădinii, toate acestea necesitând costuri substanţiale.
Tot de la Ministerul Lucrărilor Publice s-a cerut suma de 700.000
lei pentru a se decora şi înfrumuseţa artera de stradă lungă de 4 km, pe
unde avea să treacă Regina Maria178.
De la Primăria Bucureşti au fost împrumutate steaguri.
Giovani Bianchi a săpat pe monument 556 de litere şi i s-a plătit 5
lei pentru fiecare literă, toată lucrarea costând 2.780 lei.
După inaugurarea monumentului au fost aduse de la Depozitul de
Armament din Târgovişte două tunuri de oţel, pradă de război de la inamic
în vederea ataşării la statuia Ecaterinei Teodoroiu. Ele au fost ridicate din
Târgovişte în iulie 1925 cu avizul Ministerului de Război şi de-abia în anul
1926 amplasate la locul stabilit, datorită unor diferende legate de plata
transportului pe calea ferată şi a taxei de magazinaj între Primăria Slatinei
şi CFR179.
Monumentul de la Slatina a fost primul monument din ţară ridicat în
memoria eroinei.
177
. Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Olt, Fond Primăria oraşului Slatina, Dosar 371/1925, f. 3.
178
. Ibidem f. 7.
179
. Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Olt, Fond Primăria oraşului Slatina, Dosar 396 /1926,
f.1,2,3,4,6.
139
 De-a lungul timpului, monumentul a fost mutat mai departe de
oraş, iar în perioada comunistă au dispărut tunurile.

Tabel cu cheltuielile făcute la ridicarea monumentului

Ecaterinei Teodoroiu180

Nr.
Felul cheltuielilor Suma/lei
crt.
1. Plată inginer 30.000
2. Cheltuieli pentru tunuri 1.500
3. Garanţie steaguri şi cheltuieli 26.000
4. Transport şi cheltuieli decoruri 3.000
5. Torţe 600
6. Diferite furnituri 7.268
7. Cost flori şi transport 5.471
8. Plată supliment oameni 2.640
9. Plată soldaţi lucrători 2.318
Total 51.797
10. Lucrări monument 48.000
11. Cămaşă monument 200
12. Alimente lucrători monument 459
13. Săparea literelor 2.780
Total general 103.236

180
. Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Olt, Fond Primăria oraşului Slatina, Dosar 371/1925.
140
 fig. 88

fig. 89
141
 fig. 90

fig. 91

142
 fig. 92

fig. 93 fig. 94

143
fig. 95 fig. 96

144
 IV.2. STATUIA LUI TUDOR VLADIMIRESCU

Statuia lui Tudor Vladimirescu (fig. 97) se înalţă în faţa clădirii

Primăriei şi este creaţia sculptorului Vasile Blendea. A fost dezvelită în
anul 1968 şi este fixată pe un mic piedestal de forma unei prisme pătrate
(1,25 m înălţime), fiind executată din piatră albă şi având înălţimea de
2,50 m. Tudor este înfăţişat în manieră clasică, cu pistoale la brâu şi cu o
sabie în mâna dreaptă. Pe faţada principală a piedestalului stă scris:
Tudor Vladimirescu, 1821.

fig. 97

145
 IV.3. BUSTUL GENERALULUI EREMIA GRIGORESCU

Bustul generalului Eremia Grigorescu (fig. 98) se află în incinta unei

unităţi militare de garnizoană. Este creaţia sculptorului Marius Butunoiu şi
a fost dezvelit la 9 mai 1971. Realizat în manieră clasică, din bronz, având
înălţimea de 0,95 m, bustul îl reprezintă pe Eremia Grigorescu, generalul
erou care în luptele de la Oituz a rostit şi transpus în viaţă deviza –
jurământ „Pe aici nu se trece”, în uniformă militară, cu chipiu pe cap şi cu
pieptul plin de decoraţii. Piedestalul, de forma unei prisme
dreptunghiulare, sprijinit pe o bază în două trepte, este realizat din
marmură albă şi are 1,75 m înălţime. Pe faţada principală a piedestalului
stă scris numele generalului Eremia Grigorescu.

fig. 98

146
 IV.4. BUSTUL LUI MARIN ALEXE

Născut la Slatina dintr-o familie de negustori, primele noţiuni de

învăţătură le-a primit la Şcoala „Ionaşcu” şi tot aici va fi mai târziu angajat
ca profesor, începând cu anul 1826 şi până în 1835.
În 1835 părăseşte Slatina şi se angajează ca profesor la Craiova,
iar în 1837 este numit la Colegiul „Sf. Sava” din Bucureşti. Prin anii 1844-
1845 Alexe Marin obţine o bursă de studii la Paris unde se specializează
în fizică şi chimie. Reîntors în ţară, ajunge în învăţământul superior ca
profesor universitar şi predă chimia la Universitatea din Bucureşti. Este de
fapt primul profesor de chimie la Universitatea din Bucureşti.
El este autorul primului proiect de cale ferată propus a se realiza în
ţară. Alături de Mehedinţeanu a iniţiat şi realizat prima rafinărie de petrol
din România. Cercetările în domeniul chimiei s-au concretizat în realizarea
gazului de iluminat care s-a folosit la iluminatul public.
Monumentul (fig. 99) este amplasat în curtea Colegiului Naţional
Mecanic. A fost realizat de artistul plastic slătinean Nicolae Truţă în anul
2005. Este realizat din piatră de marmură şi vopsit cu bronz auriu.
Piedestalul are forma unei prisme trapezoidale. Pe faţada principală a
piedestalului este scris: Marin Alexe 1814 – 1895.

147
fig. 99

148
 IV.5. Bustul lui Corneliu Coposu

Corneliu Coposu (1914 – 1955) a fost om politic şi ziarist român. La

16 ani a fost admis la Facultatea de Drept şi Ştiinţe de Stat din Cluj.
În anul 1933 a organizat filiala Cluj a Partidului Naţional Ţărănesc.
În acelaşi an a fost ales preşedinte al Uniunii Studenţilor Tineretului
naţional Ţărănesc. Între anii 1937-1940 a fost secretar personal al lui Iului
Maniu, iar în 1940, secretar politic.
A luat parte, alături de Iuliu Maniu, la evenimentele de la 23 august
1944. în 1945 este ales secretar general adjunct al Partidului Naţional
Creştin şi va milita pentru o democraţie autentică şi împotriva sovietizării
ţării.
Este arestat la 14 iulie 1947, cercetat şi internat în lagărele de la
Piteşti şi Craiova până la 6 noiembrie 1950, apoi în coloniile de muncă
Bragadiru, Popeşti-Leordeni, Canalul Dunăre- Marea Neagră şi la
penitenciarul Râmnicu-Sărat. A efectuat în total 15 ani de detenţie grea.
După eliberare, a vaut timp de doi ani domiciliul forţat în comuna Rubla,
Raion Brăila.
După Revoluţia din decembrie 1989, la 8 ianuarie 1990, se
reînfiinţează Partidul Naţional Ţărănesc - Creştin şi Democrat, al cărui
preşedinte devine. La 6 octombrie 1995 primeşte Legiunea de Onoare a
Franţei, în gradul de ofiţer. Se stinge din viaţă la 11 noiembrie 1995.
Bustul lui Corneliu Coposu ( fig. 100) este amplasat în scuarul din
faţa gării Slatina. Este opera artistului Marian Stan şi este lucrat în piatră
de marmură. Piedestalul are forma unei prisme trapezoidale, placat cu
gresie neagră. Se sprijină pe o bază în două trepte. Pe faţada principală a
piedestalului se poate citi: Corneliu Coposu 1914 – 1995.

149
fig. 100

150
 IV.6. Statuia lui Alexandru Ioan Cuza

Alexandru Ioan Cuza (1820 – 1873), s-a născut la Huşi. A fost

primul domnitor al Principatelor Unite (1859 – 1862) şi al statului naţional
român (1862 – 1866).
A participat activ a Revoluţia română de la 1848, iar în perioada
următoare, la mişcarea pentru Unire. Ales la 24 ianuarie 1859 domn al
principatelor Moldovei şi Ţării Româneşti, a reuşit să obţină recunoaşterea
dublei alegeri din partea marilor puteri europene ale timpului.
Prin reformele înfăptuite, a pus bazele României moderne. A fost
silit să abdice la 11 februarie 1866. a murit în 1873 şi a fost înmormântat la
moşia sa de la Ruginoasa. Osemintele sale se află azi la Biserica Trei
Ierarhi din Iaşi.
Statuia lui Alexandru Ioan Cuza (fig. 101) este situată pe bulevardul
A. I. Cuza, în faţa fostului magazin „Oltul”. Este opera artistului Mihai
Ecobici şi este realizată în bronz. Piedestalul, de forma unei prisme
dreptunghiulare, este sprijinit pe o bază în trei trepte şi este placat cu
marmură. Pidestalul are scris pe faţada principală: Alexandru Ioan Cuza
1820 – 1873.

151
fig. 101

152
 IV. 7. Bustul lui Radu Greceanu

Radu Greceanu era originar din satul Greci, fostul judeţ Vlaşca, în
prezent Dâmboviţa. A fost vel logofăt, ocupând cel mai înalt post în
cancelaria domnească, fiind unul dintre cei mai de seamă boieri din divan.
Era un bun cunoscător al limbii şi culturii greceşti şi s-a ocupat mai bine
de un deceniu de traducerea şi tipărirea unor lucrări de cult, acţiune
iniţiată de domnitorul Şerban Cantacuzino.
În anul 1693 Radu Greceanu devine cronicarul oficial al domniei lui
Constantin Brâncoveanu, până la sfârşitul tragic al domnitorului–1714.
Este posibil ca Radu Greceanu să fi fost surghiunit în Asia Mică ca urmare
a faptului că a fost fidel Domnitorului.
Radu Greceanu s-a impus în faţa posterităţii drept un cărturar
exemplar. Cea mai mare parte a activităţii sale a fost cronicar. Opera de
referinţă a lui Greceanu a fost „Începătura istorii vieţii luminatului
preacreştinului domnului Ţării Româneşti, io Constantin Brâncoveanu
Basarab Voivod dă când Dumnezeu cu domnia l-au încoronat pentru
vremile şi întâmplările ce în pământul acesta, în zilele Măriei – Sale s-au
întâmplat”. Cronica are 110 capitole şi peste 200 de pagini. Relatarea
evenimentelor din perioada 1688–1693 constituie pagini de literatură
memorialistică.
În perioada 1680–1700 Radu Greceanu s-a ocupat şi de traducerile
de texte religioase din limba greacă. Prima dintre aceste traduceri a fost
„Biblia de la Bucureşti” (1688), opera capitală a vieţii sale. Acestă
traducere constituie, în planul culturii naţionale, un fenomen epocal 181.
Bustul lui Radu Greceanu (fig. 102) este amplasat în curtea
Colegiului Naţional „Radu Greceanu” şi este opera artistului plastic
Nicolae Truţă. A fost realizat în anul 1994. Bustul îl înfăţişesză pe Radu
Greceanu în manieră clasică şi este confecţionat din bronz. Piedestalul
are formă de prismă trapezoidală. Pe faţada principală este scris: Radu
Greceanu 1655 – 1725.

181
. Gheorghe Ungureanu, op. cit., , p. 23.
153
fig. 102

fig. 103

154
 IV. 8. Monumentul „Slatina 600”

În parcul oraşului, la ieşirea spre Piteşti, a fost înălţat în anul 1968

Monumentul „Slatina 600”, cu ocazia comemorării a 600 de ani de la
prima atestare documentară a Slatinei (fig. 104). Monumentul este opera
sculptorului Ion Irimescu.

fig. 104

155
 IV.9. Bustul lui Dinu Lipatti

Dinu Lipatti s-a născut la 19 februarie 1917 la Bucureşti şi a murit la

2 decembrie 1950, la Geneva. A fost academician, compozitor, pedagog şi
pianist român. Mama sa, Elena, fostă Racoviceanu, era originară din
Slatina. Familia Racoviceanu avea casa pe actualul bulevard Nicoae
Titulescu, dar din păcate în prezent nu mai există.
Bustul muzicianului Dinu Lipatti (fig. 105) , amplasat în faţa Casei
de Cultură a sindicatelor este opera lui Nicolae Truţă, care a colaborat cu
Marian Stan şi George Dragomir, la acea vreme studenţi. Este realizat din
piatră de marmură. Pe faţada principală a piedestalului de forma unei
prisme dreptungiulare este fixată o placă de marmură albă pe care este
scris: Dinu Lipatti 1917 – 1950.

fig. 105
156
 IV.10. Bustul lui Constantin Brâncuşi

S-a născut la 19 februarie 1876, la Hobiţa, Oltenia. A fost un

sculptor român cu contribuţii covârşitoare la înnoirea limbajului şi viziunii
plastice în sculptura contemporană. A fost ales postum membru al
Academiei Române. A decedat la Paris, la 16 martie 1957.
Bustul lui Constantin Brâncuşi (fig. 106) este opera artistului
Nicolae Truţă, care a lucrat la realizarea lui cu studenţii Marian Stan şi
George Dragomir. Este confecţionat din piatră de marmură. Pe faţada
principală a piedestalului de forma unei prisme dreptungiulare este fixată o
placă de marmură albă pe care este scris: Constantin Brâncuşi 1876 –
1957.

fig. 106
157
 IV.11. Bustul lui George Enescu

A fost compozitor, violonist, pedagog, pianist şi dirijor şi ete

considerat cel mai important muzician român. S-a născut la Liveni, în
judeţul Botoşani. A studiat la Conservatorul din Viena, absolvind cu
medalia de argint. Şi-a continuat apoi studiile la Conservatorul din Paris. A
debutat ca dirijor în februarie 1898. activitatea sa muzicală alternează
între Bucureşti şi Paris. A murit la Paris, la 4 mai 1955.
În Slatina, bustul compozitorului (fig. 107) este amplasat în faţa
Casei de Cultură a Sindicatelor. Monumentul, creat de Nicolae Truţă
împreună cu studenţii Marian Stan şi George Dragomir, este din piată de
marmură. Pe faţada principală a piedestalului de forma unei prisme
dreptungiulare este fixată o placă de marmură albă pe care este scris:
George Enescu 1881 – 1955.

fig. 107

158
 IV.12. Bustul lui Mihai Eminescu

Mihai Eminescu s-a născut la 15 ianuarie 1850 la Botoşani. Era al

şaptelea copil al căminarului Gheorghe Eminovici şi al Ralucăi Juraşcu.
În anul 1854 întră ca practicant la tribunalul din Botoşani, iar apoi
este copist, dar demisionează în anul 1865, iar în toamna aceluiaşi an se
afla în gazdă, ca elev „privatist” la profesorul său Aron Pumnul, având grijă
de biblioteca acestuia. Debutează cu poezia „La mormântul lui Aron
Pumnul”, publicată în anul 1866 în broşura „Lăcrămioarele învăţăceilor
gimnazişti la moartea pre-iubitului lor profesor Aron Pumnul”. Multe din
poeziile sale au fost publicate în „Convobiri literare”. În şedinţele „Junimii”
din anul 1882 citeşte „Luceafărul”, capodopera creaţiei sale. A murit la 15
iunie 1889 şi a fost înmormântat în cimitirul Bellu.
Bustul lui Mihai Eminescu (fig. 108) se află în faţa Casei de Cultură
a Sindicatelor. Este opera artistului plastic Nicolae Truţă, care a lucrat
împreună cu studenţii - la acea dată – Marian Stan şi George Dragomir.
Bustul este realizat din piatră de marmură. Pe faţada principală a
piedestalului de forma unei prisme dreptungiulare este fixată o placă de
marmură albă pe care este scris: Mihai Eminescu 1850 - 1889.

fig. 108

159
 IV.13. Statuia lui Eugen Ionescu

Scriitor francez de origine română, Eugen Ionescu s-a născut la

Slatina la 13 noiembrie 1909. A urmat cursurile Colegiului „Sf. Sava” şi
apoi ale Facultăţii de Litere şi Filosofie din cadrul Universităţii din
Bucureşti.
Din anul 1938 s-a stabilit în Franţa unde s-a dedicat teatrului,
devenind unul dintre cei mai mari dramaturgi ai lumii contemporane.
Eugen Ionescu a fost ales membru al Academiei Franceze.
Statuia dramaturgului (fig. 109) este situată în grădina publică din
faţa Muzeului Judeţean Olt. Creaţia aparţine sculptorului Ion Borborea.
Este confecţionată din bronz şi îl înfăţişează pe Eugen Ionescu în
picioare, cu mâna stângă sprijinită de un gard din fier forjat. A fost
dezvelită în noiembrie 2005, cu ocazia deschiderii zilelor „Eugen
Ionescu”, manifestare culturală anuală care se desfăşoară în Slatina.

fig. 109
160
 IV.14. Statuia lui Mihai Viteazul

Mihai Viteazul a fost domn al Ţării Româneşti (1593-1601), domn al

Ţării Româneşti, al Ardealului şi al Moldovei (1600-1601).
În tinereţe a fost negustor. Ştia turceşte şi greceşte. Şi-a început
cariera de dregător ca bănişor de Mehedinţi. Ajunge stolnic, postelnic,
mare agă şi apoi ban al Olteniei. În 1593, fiind prigonit de Alexandru cel
Rău, domnul Moldovei, se refugiază în Transilvania, iar de acolo la
Constantinopol. Aici, cu ajutorul lui Iane, capuchehaia ţării la Poartă, al lui
Andronic Cantacuzino, fiul bogătaşului Mihail Cantacuzino, zis Şeitanoglu,
al agentului englez Barton, obţine numirea ca domn (septembrie 1593).
Se aliază Ligii creştine şi la 13 noiembrie 1594 începe răscoala
antiotomană. La 23 august 1595 a repurtat, datorită puterii exemplului
personal, o mare victorie asupra turcilor, la Călugăreni, pe apa
Neajlovului. În iunie 1598, la mănăstirea Dealu, încheie un tratat cu
împăratul Rudolf al II-lea. Pentru că principele Transilvaniei, Andrei
Bathory, era favorabil legăturilor cu turcii, Mihai desfăşoară campania din
octombrie 1599, încheiată cu victoria de la Şelimbăr şi unirea Transilvaniei
cu Ţara Românească. În primăvara lui 1600 înlătură pe Ieremia Movilă,
domnul Moldovei, supus polonilor, tributar turcilor şi duşman al lui Mihai. În
trei săptămâni, toată Moldova se afla sub stăpâmirea lui Mihai. Pentru
prima dată în istorie, cele trei Ţări Române erau unite. În lipsa lui Mihai
Viteazul din Transilvania, nobilimea s-a răzvrătit şi s-a aliat generalului
Basta. Mihai ete învins în lupta din satul Mirăslău, aflat între Turda şi Alba
Iulia; trece Mureşul cu calul înot, coboară spre Sibiu, apoi spre Făgăraş şi
Braşov. Între timp, polonii reinstalează în Moldova pe Ieremia Movilă şi în
Ţara Românească pe Simion Movilă. Mihai se îndreaptă spre Viena, apoi
spre Praga, unde se afla împăratul Rudolf. Primeşte mijloacele băneşti
pentru armată şi împreună cu generalul Basta cucereşte Transilvania, în
urma bătăliei de la Gurăslău (1601). În zorii zilei de 19 august 1601 este
ucis de către Basta pe Câmpia Turzii. Mihai Viteazul a dat atenţie vieţii
religioase; a obţinut subordonarea bisericii din Transilvania faţă de
mitropolia Ţării Româneşti. Este ctitorul mănăstirii Sf. Nicolae, din
Bucureşti, numită azi, Mihai Vodă şi al mănăstirii Clocociov din Slatina. În
Transilvania a ridicat trei biserici: la Ocna sibiului, în satul Lusărdeni şi în
marginea de miazăzi a cetăţii Făgăraşului.
În Slatina, pe bulevardul N. Titulescu, se află statuia lui Mihai
Viteazul (fig. 110). Domnitorul este reprezentat călare pe cal. Monumentul
a fost creat de artistul I. V. Tănase. Statuia este realizată din piatră, iar
piedestalul are forma unei prisme trapezoidale, placat cu marmură.

161
fig. 110

fig. 111

162
 IV.15. Bustul lui Petre S. Aurelian

Petre S. Aurelian, unul dintre cei mai de seamă oameni ai ştiinţei

româneşti, descindea dintr-o familie de cărturari ardeleni. Tatăl său,
Gheorghe S. Ardelean, trecuse munţii împreună cu Gheorghe Lazăr şi se
stabilise la Slatina, funcţionând ca profesor la şcoala ctitorită de Ionaşcu.
Petre S. Aurelian s-a născut la 12 decembrie 1834 la Slatina.
Aurmat cursurile şcolii elementare în Slatina, după care a primit o bursă
din partea Eforii şcolilor, continuându-şi studiile la Colegiul „Sf. Sava” din
Bucureşti, apoi, tot ca bursier, se specializează în agronomie la Grignon,
în Franţa.
Se numără printre primii economişti români. Membru al Academiei
Române, el este iniţiatorul Societăţii geografice române, al Societăţii de
economie.
Monumentul (fig.112) este amplasat în curtea Colegiului Economic
„Petre S. Aurelian”. Este opera artistului plastic slătinean Nicolae Truţă,
lucrat din piatră de marmură. Petre S. Aurelian este reprezentat în
manieră clasică. Bustul este amplasat pe un piedestal de formă
paralelipipedică placat cu gresie bleumarin. Pe faţada principală, care este
împărţită în două părţi egale de o inserţie de marmură dispusă vertical,
este montată o placă de marmură albă pe care se poate citi: Petre S.
Aurelian 1834 – 1909.

163
fig. 112

164
 V. CONCLUZII

Slatina posedă un valoros patimoniu istoric monumental alcătuit din

obiective arheologice, de arhitectură şi de artă, clasate ca atare şi ocrotite
de lege.
În lucrarea de licenţă intitulată „Monumente istorice şi de artă din
municipiul Slatina” m-am oprit asupra zonei centrului vechi care cuprinde
biserici, clădiri civile şi administrative, străzi cu regim de rezervaţie,
monumente de artă şi de for public.
Lucrarea este structurată pe cinci capitole. În capitolul I, numit
sugestiv „Pe treptele istoriei” am făcut o succintă trecere în revistă a
istoriei municipiului Slatina, din cele mai vechi timpuri până în epoca
contemporană, punând accentul îndeosebi pe procesul de evoluţie al
Slatinei de la stadiul de aşezare rurală la târg şi apoi la oraş.
In capitolul II am prezentat monumentele de arhitectură medievală
care există în municipiul Slatina, toate fiind numai lăcaşuri de cult. Am
încercat să le prezint în mod evolutiv, istoric. Acest aspect este interesant
pentru că ilustrează modul cum au evoluat mănăstirile şi bisericile din
zona cercetată. De acestea se leagă numele multor domnitori ai Ţării
Româneşti sau al unor î Pentru a fi mai bine cunscută istoria lor, am
introdus documente din acea vreme scrise în limba română.
Capitolul III are ca temă arhitectura urbană. Pentru început am
prezentat pe scurt procesul de urbanizare al Slatinei, pentru ca apoi să mă
opresc asupra construcţiilor cilvile şi administrative, monumente istorice,
situate în centrul istoric al oraşului.
În capitolul IV sunt prezentate monumetele de for public de pe raza
municipiului Slatina. Lucrarea se încheie cu un capitol de concluzii, în
care am consemnat câteva opinii personale cu privire la lucrare în sine.
Putem aprecia că tema abordată în prezenta lucrare de licenţă nu
s-a bucurat de o cercetare sistematică, cu excepţia câtorva studii pe
anumite obiective publicate în reviste de specialitate sau a unor capitole
integrate în lucrări cu caracter general. În continuare rămâne de referinţă
„Monografia oraşului Slatina” publicată la începutul secolului XX de
institutorul George Poboran.
Pentru elaborarea lucrării am efectuat o sistematică cercetare a
fondului documentar şi fotografic deţinute de Direcţia Judeţeană Olt a
Arhivelor Naţionale şi Muzeul Judeţean Olt. Din păcate o bună parte din
arhiva primăriei Slatina a ars în anul 1952; pentru a umple, fie şi parţial
acest gol, am întreprins o necesară cercetare de teren în Slatina, iar în
urma discuţiilor cu vechii slătineni, unii deţinători de arhive particulare, au
rezultat informaţii extrem de utile, în mare parte inedite.
În limitele informaţiilor obţinute am căutat să prezint un aspect
important din istoria şi, deopotrivă, imaginea Slatinei, încercând în acelaşi
165
timp să subliniez trăsăturile particulare, care îi conferă personalitate şi
pitoresc.
Slatina oferă un exemplu tipic de dezvoltare: aşezare rurală – târg
– oraş. Este cunoscut faptul că nucleele primelor aşezări care atestă o
activitate economică intensă, aşezări care au devenit târguri, s-au
constituit mai cu seamă în văile râurilor, în condiţiile în care satele din jur
puteau asigura produse pentru schimb, iar mediul geografic oferea
multiple avantaje.
Situată la confluenţa unor vechi şi importante rute comerciale care
uneau Europa apuseană cu Peninsula Balcanică sau a altor „drumuri”
care transportau importante bogăţii ale ţării – drumurile „sării”, „cerii”,
„oilor”, „buţilor” – Slatina s-a dezvoltat continuu ca târg şi ca vamă. Când,
la 20 ianuarie 1368 Vladislav I (Vlaicu) acordă negustorilor din Braşov
privilegii comerciale, Slatina este menţionată ca punct vamal, fapt ce
confirmă importanţa şi funcţia Slatinei ca loc de trecere şi popas, atribute
ce pare a le fi avut prin întretăierea la Slatina a numeroase drumuri
comerciale, cu mult anterior datei documentului.
Factorii de natură politică şi administrativă contribuie, de
asemenea, la dezvoltarea Slatinei. Din reşedinţă feudală, temporar a
servit şi ca reşedinţă domnească, Slatina devine capitală de judeţ (prima
atestare documentară a judeţului Olt datează din 26 aprilie 1500).
Procesul de devenire al oraşului Slatina îşi găseşte reflectarea şi în
evoluţia edilitară şi a arhitecturii. Numeroasele şi feluritele calamităţi
naturale, incursiunile turcilor, incendiile, devastatoare într-un oraş în care
predominau casele din lemn şi pământ, i-au schimbat imaginea de-a
lungul vremii.
Dezvoltarea oarecum haotică, vizibilă în dispunerea caselor şi
trama uliţelor (sugestivă din acest punct de vedere este descrierea lui
Grigore Alexandrescu) este corectată abia începând cu al treilea deceniu
al secolului al XIX-lea şi, mai ales, odată cu punerea în aplicare a
Regulamentului Organic.
Ceea ce astăzi numim centrul istoric conservă în mare parte oraşul
Slatina începând cu a doua jumătate a secolului la XIX-lea. Un oraş
comercial, de negustori şi meseriaşi, cu statut de capitală de judeţ, şi cu
edificiile corespunzătoare, care va cunoaşte o remarcabilă activitate
constructivă la cumpăna scolelor XIX- XX, generată de avântul economic
al ţării. Clădirile urbane (civile şi de administrative) poartă amprenta
epocii, a tendinţelor de modernizare şi de integrare în stilurile europene.
Dacă în cartiere se continuă stilul tradiţional românesc prin adaptarea şi
preluarea unor structuri şi elemente ale arhitecturii ţărăneşti la nevoile
urbane, în centrul oraşului, se adaptează în mod frecvent, la stilurile
neoclasice (francez şi italian) l′art nouveaux şi mai ales ecletism.

166
Ecletismul se manifestă fie prin recurgerea la un anumit stil istoric, fie prin
folosirea unor elemente aparţinând unor stiluri diferite.
O atenţie deosebită am acordat lăcaşelor de cult ( mănăstiri şi
biserici) ridicate în Slatina, majoritatea în secolele XVII – XVIII, cu refaceri,
unele structurale, în secolul al XIX – lea. Constatăm că influenţa lor în
viaţa oraşului a fost extrem de puternică, nu numai în plan religios; multe
dintre ele au servit , de-a lungul timpului, şi ca şcoli şi spitale.
Slatina are marea şansă de a fi unul dintre puţinele oraşe care şi-a
păstrat aproape nealterată vatra istorică . Cunoaşterea cât mai temeinică
a centrului istoric este necesară şi dintr-un alt punct de vedere, ce are
implicaţii în stricta contemporaneitate. Ameninţat de degradări sau de
schimbări „estetice” ori funcţionale neinspirate, oraşul vechi, situat între
oraşul nou şi râul Olt, merită a fi reabilitat şi pus în valoare. Rămâne
valabil semnalul de alarmă tras de marele nostru istoric Nicolae Iorga, în
urmă cu aproape un secol: „Greşeala noastră, în ce priveşte măsurile pe
care le luăm astăzi faţă de dânsul (oraşul Târgovişte-n.n.), vine desigur şi
din trista lipsă de gust care s-a întins aşa de repede în timpurile noastre,
distrugând una din marile însuşiri ale acestui popor, care are uninstinctiv
simţ de ceea ce se potriveşte, se cade şi se cuvine”.
Trăim într-o epocă dinamică, într-un spaţiu comun, european, ori
centrul vechi al Slatinei oferă identitate şi reprezentativitate în promovarea
imaginii şi oportunităţilor municipiului Slatina.
Rezultatele cercetărilor proprii sintetizate în această lucrare sper să
aducă noi şi necesare informaţii despre zona istorică a Slatinei, încă prea
puţin cercetată şi cunoscută.
Nu am nicidecum pretenţia că am realizat o abordare exhaustivă a
temei alese pentru lucrarea de licenţă. Sunt conştientă de limitele acestei
lucrări, în special cu privire la monumentele de arhitectură urbană, fie ea
civilă sau administrativă.
Mă simt datoare cu mulţumiri d-lui profesor Lucian Amon,
îndrumătorul meu de lucrare, d-lui profesor Dinică Ciobotea, specialiştilor
din cadrul Direcţiei Judeţene Olt a Arhivelor Naţionale şi Muzeului
Judeţean Olt pentru sprijinul acordat în cercetarea întreprinsă pentru
elaborarea lucrării.

167
IMAGINI CENTRUL ISTORIC 2006

fig. 113

fig. 114

168
fig. 115

fig. 116

169
 Lista ilustraţiilor

Fig. 1 Mănăstirea Clocociov în anul 1906

Fig.2 Mănăstirea Clocociov în anul 2006
Fig.3 Biserica Clocociov în anul 1906
Fig.4 Biserica Clocociov în anul 2006
Fig.5 Schitul Strehareţ în anul 1906
Fig.6 Schitul Strehareţ în anul 2006
Fig.7 Biserica ”Sfânta Treime” – 1906
Fig.8 Biserica „Sfânta Treime” - 2006
Fig.9 9 Biserica „ Adormirea Maicii Domnului”- 1906
Fig.10 Biserica „ Adormirea Maicii Domnului” - 2006
Fig. 11 Catedrala - 1906
Fig. 12 Catedrala cu grădina
Fig. 13 Catedrala oraşului – 2006
Fig. 14 Catedrala oraşului – 2006
Fig. 15 Biserica „Sfinţii Împăraţi” – 1906
Fig. 16 Biserica „Sfinţii Împăraţi” – 2006
Fig. 17 Monumentul Varipati
Fig. 18 Biserica „Sfântul Ioan Botezătorul” – 1906
Fig. 19 Biserica „Sfântul Ioan Botezătorul” – 2006
Fig. 20 Biserica „Sfântul Nicolae” - Obrocari - 1906
Fig. 21 Biserica Sf. Nicolae Coastă - 1906
Fig. 22 Biserica Sf. Nicolae Coastă - 2006
Fig. 23 Planul oraşului Slatina
Fig. 24 Planul oraşului Slatina - 1929
Fig. 25 Planul oraşului Slatina
Fig. 26 Coperta albumului oraşului Slatina – 1906
Fig. 27 Vedere de pe Grădişte – 1906
Fig. 28 Vedere din Palatul Administrativ – 1906
Fig. 29 Oraşul văzut de pe Dealul Viilor – 1906
Fig. 30 Strada Lipscani cu cafeneau Minerva – 1906
Fig. 31 Strada Bucureşti – 1906
Fig. 32 Intersecţia str. Ionaşcu cu Str. Primăriei - 1906
Fig. 33 Vedere din Palatul Comunal - 1906
Fig. 34 Piaţa oraşului – 1906
Fig. 35 Bâlciul de Sf. Gheorghe – 1906
Fig. 36 Fabrica de cherestea „Raoux” - 1906
Fig. 37 Moara „Olteanca” – 1906
Fig. 38 Spitalul judeţean – 1906
Fig. 39 Cazarma Regimentului Olt Nr. 3 – 1906
Fig. 40 Hotel Regal – 1906
Fig. 41 Casa Eugeniu Castan – 1906
Fig. 42 Vila Taşcu Stavrescu – 1906
Fig. 43 Vila Mateescu-Pârlog - 1906

170
Fig. 44 Casa Vineş - 1906
Fig. 45 Liceul „Radu Greceanu”; moara „Olteanca”; cimitirul Strehareţ
Fig. 46 Str. I. Duca; casele Invalidului, M. Oanţă, casa şi via Dumitrescu
Fig. 47 Biserica Ionaşcu, casa dr. şerbănescu, dr. Kitzulescu
Fig. 48 Liceul de fete, şcoala de menaj, şcoala comercială
Fig. 49 Şcoala Ionaşcu, biserica Sf. Nicolae Coastă, fabrica de bere
Fig. 50 Cazarma Regimentului 3 Dorobanţi Olt, casa avocat Tomescu
Fig. 51 Casele Zahalca, monumentul Ec. Teodoroiu, abatorul, fabrica de
pielărie petrică Taşcu
Fig. 52 Casa Cepănaru, sălaş ţigănesc
Fig. 53 Casa Kitzulescu în 1988
Fig. 54 Casa Fântâneanu în 1906
Fig. 55 Azilul de femei „Elena Fântâneanu”
Fig. 56 Casa Fântâneanu în 2006
Fig. 57 Vechea casă Caracostea
Fig. 58 Protoieria Slatina II Nord în 2006
Fig. 59 Protoieria Slatina II Nord în 2006
Fig. 60 Casa Deleanu în 1906
Fig. 61 Casa Deleanu în 2006
Fig. 62 Vila Lapomeraye în 1906
Fig. 63 Podul Olt în 1906
Fig. 64 Podul Olt în 2006
Fig. 65 Podul Olt în 1906
Fig. 66 Podul Olt în 2006
Fig. 67 Palatul Administrativ în 1906
Fig. 68 Muzeul Judeţean Olt în 2006
Fig. 69 Detaliu de arhitectură Muzeul Judeţean Olt 2006
Fig. 70 Detaliu de arhitectură Muzeul Judeţean Olt în 2006
Fig. 71 Detaliu de arhitectură Muzeul Judeţean Olt în 2006
Fig. 72 Detaliu de arhitectură Muzeul Judeţean Olt în 2006
Fig. 73 Banca Naţională – Slatina în 2006
Fig. 74 Vechiul sediu al Primărie
Fig. 75 Noul sediu al Primăriei în 1906
Fig. 76 Noul sediu al Primăriei în 2006
Fig. 77 Gimnaziul „Radu Greceanu” în 1906
Fig. 78 Colegiul Naţional „Radu Greceanu” în 2006
Fig. 79 Schiţă a localului Şcolii Ionaşcu
Fig. 80 Şcoala Ionaşcu în 1906
Fig. 81 Casa Corpului Didactic în 2006
Fig. 82 Detaliu de arhitectură Casa Corpului Didactic în 2006
Fig. 83 Detaliu de arhitectură Casa Corpului Didactic în 2006
Fig. 84 Şcoala „Ştefan Protopopescu” în 1906
Fig. 85 Magaziile Şcolii de Agricultură şi schitul Strehareţ în 1906
Fig. 86 Magaziile Şcolii de Agricultură în 1906
Fig. 87 Colegiul Naţional Agricol „Carol I” în 2006

171
Fig. 88 Vizita reginei Maria la Slatina cu ocazia inugurării monumentului
Ec. Teodoroiu – iesirea din Palatul Administrativ în 31 mai 1925
Fig. 89 Coloana oficială pe str. Lipscani
Fig. 90 Aspecte de la inaugurarea monumentului Ec. Teodoroiu în 31
mai 1925
Fig. 91 Aspecte de la inaugurarea monumentului Ec. Teodoroiu în 31
mai 1925
Fig. 92 Regina Maria, Prefectul Judeţului Olt şi mama eroinei , la
inaugurarea monumentului Ec. Teodoroiu în 31 mai 1925
Fig. 93 Monumentul Ecaterinei Teodoroiu – Slatina în 31 mai 1925
Fig. 94 Monumentul Ecaterinei Teodoroiu – Slatina în 31 mai 1925
Fig. 95 Monumentul Ecaterinei Teodoroiu – Slatina în 2006
Fig. 96 Monumentul Ecaterinei Teodoroiu – Slatina în 2006
Fig. 97 Statuia lui Tudor Vladimirescu
Fig. 98 Bustul generalului Eremia Grigorescu
Fig. 99 Bustul lui Marin Alexe
Fig.100 Bustul lui Nicolae Coposu
Fig.101 Statuia lui A. I. Cuza
Fig.102 Bustul lui Radu Greceanu
Fig.103 Detaliu monument Radu Greceanu
Fig.104 Monumentul Slatina 600
Fig.105 Bustul lui Dinu Lipatti
Fig.106 Bustul lui Constantin Brâncuşi
Fig.107 Bustul lui George Enescu
Fig.108 Bustul lui Mihai Eminescu
Fig.109 Statuia lui Eugen Ionescu
Fig.110 Statuia lui Mihai Viteazul
Fig.111 Detaliu statuia lui M. Viteazul
Fig.112 Bustul lui Petre S. Aurelian
Fig.113 Intersecţie str. Lipscani cu str. Mihai Eminescu - 2006
Fig.114 Intersecţie str. Lipscani cu str. Fraţii Buzeşti - 2006
Fig.115 Strada Lipscani
Fig.116 Vedere de pe Grădişte - 2006

172
 BIBLIOGRAFIE

I. Izvoare de arhivă

1. Arhivele Naţionale Bucureşti

- Fond Episcopia Râmnicului şi Argeşului, , p. 149, doc. 26.
2. Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Olt
- Fond Primăria oraşului Slatina, dos.4/1866; 1234/1907; 184/1917;
371/1925; 396 /1926, f.1,2,3,4,6; 464/1929; 2, 28/1939; 163/1949 .
- Fond Prefectura Judeţului Olt, dos. 5/1893.

II. Documente, anuare

1.
Anuarul judeţului Olt, 1924.
2.
Anuarul Eparhiei Argeş, Piteşti,1934.
3.
Anuarul liceului “Radu Greceanu” 1933-1934.
4.
Documenta Romaniae Historica, B, I, II, III, XXIII, XXIV, XX.
5.
Documenta Romaniae Historica D, I.
6.
Documente privind istoria României, B, III, V, XII, XIV, XV, XVI,
XVII.
*** Călători străini despre Ţările Române, vol. V, VI,Bucureşti, 1973.
*** Memoriile Regelui Carol I al României (De un martor ocular), vol.I
(1866-1869), Bucureşti, 1995.
*** Camera de comerţ şi industrie Piteşti, Raport general pe 1894 al
oraşului Slatina, Piteşti, 1895.
*** Regulament pentru construcţiuni şi alinieri în oraşul Slatina,
Slatina, 1895.

III. Periodice

1. „Învăţătorul satului”, anul IV, nr. 30, 1847.

2. „Gazeta Oltului”, 1923.
3. „Vremea Nouă”, 1927.
4. „ Olt Press”, 1995, Mihai Gheorghe, Ecaterina Teodoroiu, 70
de ani de la inaugurarea monumentului de la Slatina.

IV. Lucrări generale şi speciale

1. Alessandrescu, Constantin, Dicţionar geografic al judeţului

Oltu, Bucureşti, 1893.
2. Alexandrescu, Grigore, Memorial de călătorie, în “Mănăstirile
173
de peste Olt”, Bucureşti, 1842.
3. Almaş, Dumitru, Eroi au fost, eroi sunt încă… (Evocări şi
portrete istorice), Bucureşti, 1983.
4. Berciu, Dumitru, Butoi, Mihail, Cercetări arheologice în
oraşul Slatina şi în împrejurimi, în „Materiale şi cercetări arheologice”,
vol.VII, Bucureşti, 1961.
5. Biju, Traian, Slatina şi populaţia ei după cartea imobilului,
Bucureşti, 1941.
6. Butoi, Mihail, Vechimea oraşului Slatina în lumina cercetărilor
arheologice, Comunicare la cea de-a IV-a Sesiune de comunicări
ştiinţifice a muzeelor Bucureşti, 1968.
7. Butoi, Mihail, Un mormânt Latene cu inventar descoperit la
Slatina, în “Oltenia”,Craiova, 1974.
8. Colectiv, File din Cartea Oltului, Slatina, 1969.
9. Coteţ Petre, Vracu Vaselina, Judeţele patriei. Judeţul Olt,
Bucureşti, 1975.
10. Deleanu, Elena, Aspecte privind dezvoltarea învăţământului în
Slatina- sec. XVIII-XIX, în „Oltul cultural”, Slatina, aprilie 2000.
11. Diaconescu, Ilie, Branişte, Marin, Pisanii şi însemnări de
prin bisericile din Slatina, în „Mitropolia Olteniei” nr. 9-19, 1964.
12. Filitti, Ioan C., Craioveştii, în „Arhivele Olteniei”, nr. 13/1924.
13. Filitti, Ioan C., Biserica Adormirea Maicii Domnului sau
Precista din Slatina (Olt), în „ Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice”,
ianuarie- martie, 1929.
14. Florescu, G. D., Divane domneşti în sec. XV, Bucureşti, 1927.
15. Giurescu, C. Dinu, Anatefterul. Condica de porunci a visteriei
lui Constantin Brâncoveanu, 1962.
16. arh. Goga, Nicolae, Petre, Oprea, Un monument de
arhitectură urbană din Slatina la finele secolului al XIX-lea, în „Revista
muzeelor şi monumentelor – Monumente istorice şi de artă”- , anul XVI,
nr.2, 1985.
17. Guţică –Florescu, Laurenţiu, Podul de peste Olt de la
Slatina, în „Oltul Cultural”, Slatina, aprilie 2000.
18. Guţică –Florescu, Laurenţiu, Inaugurarea monumentului
Ecaterinei Teodoroiu de la Slatina (31 mai 1925) reflectată în presa
locală a timpului, în „Slatina 633”, Slatina , 2001.
19. Hurmuzachi, Documente. Acte din secolul al XVI-lea”,
Bucureşti, 1900.
20. Ilie, Daniela, Învăţământul, biserca şi cultura în Slatina între
1918–1939, Slatina, 2001
21. Ionaşcu, Ion , Biserici, chipuri şi documente din Olt, vol. 1,
ediţie bibliofilă 2004, Slatina.
22. Iordănescu, Dumitru , C. Georgescu, Construcţii pentru
transporturi în România (1888-1981), vol. II, Bucureşti, 1968.
23. Iorga, N., Istoria românilor în chipuri şi icoane, Craiova, 1921.
24. Lungulescu, D., Ecaterina Toderoiu, în „Arhivele Olteniei”,
174
anul IV, nr. 20, iulie-auguat 1925.
25. Mihai, Gheorghe, Geaucă, Badea, Istoricul oraşului Slatina
în documente, vol. I, 1368-1918, vol. II, 1918- 1949,Slatina, 1998.
26. Mihai, Gheorghe, Dumitru Caracostea- Omul şi opera .
Bibliografie selectivă, Slatina, 1999.
27. Mihai, Gheorghe, Ecaterina Teodoroiu, 70 de ani de la
inaugurarea monumentului de la Slatina, în „Olt Press”, anul VII, nr. 1395
din 30 mai 1995.
28. Mincă, Aurelia, Butoi, Mihail, Monumente istorice şi de artă
din judeţul Olt, Bucureşti, 1984.
29. Mincu, M., Mincu, Elena, Dicţionar Mondofemina – Femei
române, vol.II, Bucureşti, 1995.
30. Neacşu, Ion, Oastea pandurilor condusă de Tudor
Vladimirescu în răscoala din 1821, în „ Studii şi referate privind istoria
României”, Bucureşti, 1954.
31. Papacostea, Şerban, Începuturile politicii comerciale a Ţării
Româneşti şi Moldovei (sec. XIV-XVI), Drum şi stat, în idem, Geneza
statului în evul mediu românesc, ed. a II-a, Bucureşti, 1999.
32. Rădulescu, Th., Sfatul domnesc şi alţi mari dregători ai Ţării
Româneşti din sec. XVII-XVIII, în „Revista Arhivelor”, an XLIX, vol. XXXIV,
nr.4, 1972.
33. Rădvan, Laurenţiu, Oraşele din Ţara Românească până la
sfârşitul secolului al XVII-lea, Iaşi, 2004.
34. Stoicescu, Nicolae, Dicţionar al marilor dregători din Ţara
Românească şi Moldova, sec.XIV- XVII, Bucureşti, 1971.
35. Teodorescu, Nicolae, Albumul Patriotic, Slatina, 1927.
36. Tucă, Florian, Gheorghe, Cristache, Altarele eroilor
neamului, Bucureşti, 1995.
37. Ungureanu, Gheorghe, „Radu Greceanu”-110 ani de la
înfiinţare.1884-1994. Studiu monografic, Slatina, 1994.
38. Urechia, V. A., Istoria românilor,seria II, Vol. II.
39. *** Anul 1848 în Principatele Române, IV, Bucureşti, 1903.
40. *** Monografia Slatinei, Slatina, 1972.

175
Anexa 1
LISTA MONUMENTELOR ISTORICE
DIN MUNICIPIUL SLATINA182

Nr.
Cod LMI 2004 Denumire Adresă Datare
Crt.
1. OT-I-s-B-08478 Situl arheologic Str. Cireaşov
punct “Sălişte” “Sălişte”
2. OT-I-s-B-08478.01 Aşezare Str. Cireaşov Sec. IV Epoca
“Sălişte” romano-bizantină
3. OT-I-s-B-08478.02 Aşezare Str. Cireaşov Sec.II-I a.Chr.
“Sălişte” Latene
4. OT-I-s-B-08479 Situl arheologic de
la Slatina Str. Piteşti
5. OT-I-s-B-08479.01 Aşezare Str. Piteşti Sec.V-X Epoca
migraţiilor
6. OT-I-s-B-08479.02 Aşezare Str. Piteşti Sec IV-I a. Chr.
Latene
7. OT-I-s-B-08479.03 Aşezare Str. Piteşti Epoca bronzului

8. OT-I-s-B-08479.04 Aşezare Str. Piteşti Epoca bronzului

timpuriu
9. OT-I-s-B-08479.05 Aşezare Str. Piteşti Neolitic

10. OT-II-m-B-08545 Biserica “Adormirea Str.1 1736

Maicii Domnului”, Decembrie
Maica Precista 1918 2
11. OT-II-m-B-08546 Liceul “Radu Str. Bălcescu 1891
Greceanu” Nicolae 8
12. OT-II-m-B-08547 Biserica “Sf. Str. Cireaşov 1802-1806
Voievozi”
13. OT-II-m-B-08548 Bancă Str. Eminescu 1908
Mihai 16
14. OT-II-m-B-08549 Casa Zarinovici Str. Eminescu 1924
Mihai 24
15. OT-II-m-B-20146 Casă Str. Eminescu 1890
Mihai 27
16. OT-II-m-B-08560 Casa Dumitrescu Str. Eminescu 1905
Mihai 29
17. OT-II-m-B-08551 Casa Toma Str. Eminescu 1890
Mihai 31
18. OT-II-m-B-08552 Casa Stavri Str. Eminescu 1890
Mihai 33
19. OT-II-m-B-08553 Casa Ştefănescu Str. Eminescu 1890
Mihai 35
20. OT-II-m-B-08554 Casa Nicolae Str. Eminescu 1890
Tologea Mihai 36
21. OT-II-m-B-08555 Casa Nicolae Str. Eminescu 1860
Mihai 37
22. OT-II-m-B-08556 Casa Nicolae Str. Eminescu 1890
Tologea Mihai 38
Nr. Cod LMI 2004 Denumire Adresă Datare
182
181. Extras din Lista monumentelor istorice din judeţulOlt, conform Ordinului M.C.C. nr. 2.314/20004,
privind aprobarea listei monumentelor istorice, actulizată, şi a listei monumentelor istorice dispărute.
176
Crt.
23. OT-II-m-B-08557 Casă Str. Eminescu 1890
Mihai 39
24. OT-II-m-B-08558 Casa Ivanovici Str. Eminescu 1890
Mihai 40
25. OT-II-m-B-08559 Cas Eltin Str. Eminescu 1884
Mihai 44
26. OT-II-m-B-08560 Casa Bratovescu Str. Eminescu 1895
Mihai 46
27. OT-II-m-B-08561 Casa Stănculescu Str. Eminescu 1895
Mihai 48
28. OT-II-m-B-08562 Casă Str. Eminescu 1890
Mihai 52
29. OT-II-m-B-08563 Casa Str. Eminescu 1939
Constantinescu Mihai 59
30. OT-II-m-B-08564 Casă Str. Fraţii 1850
Buzeşti
31. OT-II-m-B-08565 Casă Str. Fraţii 1882
Buzeşti 8
32. OT-II-m-B-08566 Casă Str. Fraţii Sf. Sec. XIX
Buzeşti 10
33. OT-II-m-B-08567 Biserica „Sf. Str. Grădiniţei 1641-1645; ref.
Treime” 2 1784
34. OT-II-m-B-08568 Biserica „Sf,Ioan Str. Grădişte 7 1796
Botezătorul”
35. OT-II-m-B-08569 Casă Str. Griviţei 1 1840

36. OT-II-m-B-08570 Casă Str. Horea 3 1901

37. OT-II-m-B-08571 Casă Str. Horea 5 1893

38. OT-II-m-B-08572 Casă Str. Horea 5 1902

bis
39. OT-II-m-B-08573 Casă Str. Horea 10 1890

40. OT-II-m-B-08574 Casă Str. Horea 12 1936

41. OT-II-m-B-08576 Casă Str. Ionaşcu 9 1890

42. OT-II-m-B-08577 Casă Str. Ionaşcu 16 1893

43. OT-II-m-B-08578 Fosta Şcoală de Str. Ionaşcu 38 1899

băieţi
44. OT-II-m-B-08579 Casă Str. Ionaşcu 46 1900

45. OT-II-m-B-08580 Biserica „Sf. Str. Ionaşcu 62 1872-1877

Gheorghe”
46. OT-II-m-B-08581 Muzeul Judeţean Str. Ionaşcu 73 Înc. sec. XIX
de Etnografie
47. OT-II-m-B-08582 Casa Marin Sandu Str. Ana 1887
Ipătescu 1
48. OT-II-m-B-08583 Primărie Str. 1905
Kogălniceanu
Mihail 1
Nr. Cod LMI 2004 Denumire Adresă Datare

177
Crt.
50. OT-II-m-B-08585 Casă Str. Lipscani 2 1935

51. OT-II-m-B-08586 Casa Baltag Str. Lipscani 3 1895

52. OT-II-m-B-08587 Casa de cultură Str. Lipscani 4 1903

53. OT-II-m-B-08588 Casă Str. Lipscani 5 1890

54. OT-II-m-B-08589 Casă Str. Lipscani 7 1890

55. OT-II-m-B-08590 Casa Paul Ghenţel Str. Lipscani 8 1935

56. OT-II-m-B-08591 Casa Popescu Str. Lipscani 9 1890

57. OT-II-m-B-08592 Casa Zeveleanu Str. Lipscani 10 1920

58. OT-II-m-B-08593 Casa Ticea Str. Lipscani 11 1900

59. OT-II-m-B-08594 Casa Rădulescu Str. Lipscani 13 1890

60. OT-II-m-B-08595 Casa Ticu Str. Lipscani 14 1920

61. OT-II-m-B-08596 Casa Marinescu Str. Lipscani 16 1902

62. OT-II-m-B-08597 Casa Dobrescu Str. Lipscani 17 1915

63. OT-II-m-B-08598 Casa Smarandache Str. Lipscani 18 1895

64. OT-II-m-B-08599 Casa VIşinescu Str. Lipscani 19 1885

65. OT-II-m-B-08600 Casa Diaconescu Str. Lipscani 20 1897

66. OT-II-m-B-08601 Casă Str. Lipscani 21 1892

67. OT-II-m-B-08602 Casă Str. Lipscani 22 1890

68. OT-II-m-B-08603 Casa Zenovie Str. Lipscani 23 1890

69. OT-II-m-B-08604 Casa Gălăţeanu Str. Lipscani 24 1892

70. OT-II-m-B-08605 Casă Str. Lipscani 25 1896

71. OT-II-m-B-08606 Casă Str. Lipscani 31 1895

72. OT-II-m-B-08607 Casă Str. Lipscani 32 1910

73. OT-II-m-B-08608 Centrul de Creaţie, Str. Lipscani 33 1900

Şcoala Populară de
Artă
74. OT-II-m-B-08609 Casa Damian Str. Lipscani 35 1890

75. OT-II-m-B-08610 Casa Ştefan Str. Lipscani 37 1890

Nr. Cod LMI 2004 Denumire Adresă Datare

178
Crt.
76. OT-II-m-B-08611 Casă Str. Lipscani 42 1900

77. OT-II-m-B-08612 Casă Str. Lipscani 42 1933

bis
78. OT-II-m-B-08613 Casa Bulbea Str. Lipscani 43 1885

79. OT-II-m-B-08614 Casă Str. Lipscani 44 1885

80. OT-II-m-B-08615 Casa Popescu Str. Lipscani 46 1936

81. OT-II-m-B-08616 Casa Biltz Str. Lipscani 1882

48-50
82. OT-II-m-B-08617 Tribunalul judeţean Str. Lipscani 49 1890

83. OT-II-m-B-08618 Casă Str. Lipscani 52 1872

84. OT-II-m-B-08619 Mănăstirea Str. Mănăstirii 1645

Clocociov Clocociov

85. OT-II-m-B-08619.01 Biserica „Sf. Str. Mănăstirii Sec.XVI; ref. 1593-

Arhangheli” Clocociov 1601 şi 1645
86. OT-II-m-B-08619.02 Casele stăreţiei Str. Mănăstirii Sec. XVII
Clocociov
87. OT-II-m-B-08619.03 Turn clopotniţă Str. Mănăstirii Sec. XVII
Clocociov
88. OT-II-m-B-08619.04 Zid de incintă Str. Mănăstirii Sec. XVII
Clocociov
89. OT-II-m-B-20147 Casă Str. Pieţei 2 1880

90. OT-II-m-B-08620 Biserica „Sf. Str. Piteşti 16 Sec. XVIII; ref. 1793
Împăraţi”
91. OT-II-m-B-08621 Tribunalul judeţean Str. Poboran 1896
George 2
92. OT-II-m-B-08622 Casa Vereş Str. Poboran 1894
George 5
93. OT-II-m-B-20148 Casa Mitrican Str. Poboran 1890
George 10
94. OT-II-m-B-08623 Casă Str. Poboran 1908
George 21
95. OT-II-m-B-08624 Casă Str. Poboran 1908
George 23
96. OT-II-m-B-08625 Casa Ştefănescu Str. Poboran 1900
George 24
97. OT-II-m-B-08626 Casa Călugăru Str. Poboran 1906
Felicia George 29

98. OT-II-m-B-08627 Casă Str. Poboran 1938

George 32
99. OT-II-m-B-08628 Casa Fiera Str. Poboran 1938
George 34
100. OT-II-m-B-08629 Ruinele castelului Str. Sf. sec. XIX
de apă Prelungirea
Tunari

Nr. Cod LMI 2004 Denumire Adresă Datare

179
Crt.
101 OT-II-m-B-08630 Atelier Str. Sf. sec. XIX
Prelungirea
Tunari 6
102. OT-II-m-B-08631 Schitul Strehareţ Str. Strehareţ 1671
154
103. OT-II-m-B-08631.01 Biserica „Adormirea Str. Strehareţ 1664-1668; ref.
Maicii Domnului” 154 1844
104. OT-II-m-B-08631.02 Ruine zid de incintă Str. Strehareţ 1672
154
105. OT-II-m-B-08632 Banca naţională- Str. Titulescu 1902
filiala Slatina Nicolae 10
106. OT-II-m-B-08633 Casă Str. Vederii 3 Sf. sec. XIX

107. OT-II-m-B-08634 Casă Str. Vederii 5 Sf. sec. XIX

108. OT-II-m-B-08635 Biserica adventistă Str. Vederii 6 Înc. sec. XX

109. OT-II-m-B-08636 Biseriaca „Sf, Str. Vintilă 1700; ref. 1889

Nicolae (din coastă) Vodă

180
Anexa 2 Formular de răspuns la chestionarul referitor la bunurile imobiliare

Nr. Imobilele ce Date sau În ce mod s- Care Cine-l Cu ce titlu Dacă există Valoare Cărui cult Dacă Există se cunosc
crt. le are indicii că a dobândit este foloseşte îl clădire pe vre- imobil aparţine există vre-un acte de
Ministerul s-ar fi făcut proprietatea suprafaţa şi de foloseşte, un imobil, să se asupra plan, corupţie
Cultelor pe vre-o imobilului şi imolilului când dacă arate: imobilului schiţă a (uzurpare),
teritoriul înstrăinare dacă există folosinţa materialul din servituţi, imobilului asupra vre-
Comunei, abuzivă sau vre-un act o are o care este privilegii, unui imobil
arătându-se oneroasă scris altă construită, nr. ipoteci, în
locul (hotarul, pentru persoană încăperilor, embatic prejudiciul
tarlaua), în Comună destinaţie, titlu Statului
care se sau Stat, de folosinţă,
găseşte asupra modul de
fiecare imobil, vreunui foosinţă, cine
vecinătăţile, imobil, de răspunde de
alte date de cine, înreţinerea
identificare asupra cui, clădirii
cu ce titlu,
cum

0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 12 13

181
1. Localul nu Donaţia Cca Parohia nu Biserică 1.000.000 Biserica nu nu nu
bisericii defunctului 5000 1782 construită din lei „Sf.
catedrale Ionaşcu mp cărămidă, Gheorghe”
„Sf. Cupeţu, pe acoperită cu ortodoxă
Gheorghe”, la anul tablă; parohia
situată în str. 1782 are
Ionaşcu cu răspunderea
vecinătăţile bunei
la nord şi întreţineri a
est: str. clădirii
Carol şi la
sud şi vest
str. Ionaşcu
183
din Vechiul Regat şi Basarabia, aparţinând Comunelor, Ţinuturilor şi Statului proprietatea Statului

183
. Arhivele Naţionale, Direcţia Judeţeană Olt, Fond Primăria oraşului Slatina, dos. 2/1939, f. 1,2,3
182
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 12 13

2. Localul bisericii filială „Sf. Ioan nu Donaţia preot Cca Parohia nu Biserică construită din 400.000 Biserica „Sf. nu nu nu
Botezătorul” situată în str. Vintilă Barbu 3 000 1796 cărămidă, acoperită cu lei Ioan
Brătianu, cu vecinătăţile: la vest, Duhovnicu şi mp tablă; parohia are Botezătorul”
est şi nord Dealul Grădişte şi jupân Ion, răspunderea bunei ortodoxă
proprietatea taşcu, iar la sud cu 1796 întreţineri a clădirii
proprietatea moştenitorii Buică

3. Biserica „Adormirea Maicii nu Stăpânire din 4.000 Parohia nu Biserică construită din 500.000 Biserica „Maica nu nu nu
Domnului” , situată pe str. Locot. vechime mp din cărămidă, acoperită cu lei Domnului”
Stavarache, cu vecinătăţile: la vechime tablă; parohia are ortodoxă 1730
nord str. Stavarache, la sud str. răspunderea bunei
Vintilă-Vodă, la est proprietatea M. întreţineri a clădirii
Stănciugel, la vest str. Maica
Domnului

4. Biserica „Sf. Nicolae” Obrocari, nu - 2.500 Parohia nu Biserică din cărămidă, 500.000 Biserica „Sf. nu nu nu
situată pe str. Strehareţ mp de la de la 1877, acoperită lei Nicolae”
1821 cu tablă; ortodoxă
parohia are
răspunderea bunei
întreţineri a clădirii

5. Biserica „Sf. Împăraţi C-tin şi nu Parohie din 1.200 Parohia nu Biserică din cărămidă 500.000 Biserica „Sf. nu nu nu
Elena”- Sopotu, situată în str. vechime mp acoperită cu tablă din lei Împăraţi”

183
Carol II nr. 12 1879 parohia are Sopotu
răspunderea bunei ortodoxă
întreţineri a clădirii

184
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 12 13

6. Biserica „Sf. Nicolae” nu Cumpărare şi 7.746 Parohia Sf. nu Biserică din 500.000 Biserica Sf. nu Planul la Sf. nu
Clocociov, situată pe str. Sf. donaţie nu mp Nicolae din cărămidă de la 1837 lei Nicolae Episcopie a
Nicolae, cu vecinătăţile: la există act 1837 acoperită cu tablă; ortodoxă Curţii de
est drumul de care, la vest cu scris parohia are cimitirul Argeş
proprietatea Ion Pârvu, la răspunderea bunei mahalalei
nord cu proprietatea catrina întreţineri a clădirii Clocociov din
Fofâsnac şi Din Belegă, la 1837
sud cu drumul

7. Teren agricol situat pe Valea nu 1.200 Parohia Sf. - nu 6.000 - nu Planul la Sf. nu
Milcovului vecin la est cu N. mp Nicolae lei Episcopie a
Dragomir, iar la nord, sud şi Clocociov Curţii de
vest cu islazul comunal Argeş

8. Teren agricol situat în câmpul nu Donaţie 7.637 Parohia Sf. - nu 38.185 - nu Planul la Sf. nu
Slatinei, cu vecunătăţile: la nu există act mp Nicolae lei Episcopie a
vest B. Costache, est I. scris Clocociov Curţii de
Pană, I. D. Ghiţă, I. trăistaru, Argeş
D. Brabete, la sud V.
Vâlceleanu

185
186
 0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 12 13

9. Teren agricol situat în câmpul Slatinei, cu nu donaţie 8.496 Parohia Sf. - nu 42.480 - nu Planul la Sf. nu
următoarele vecinătăţi: la nord drumul de care, mp Nicolae lei Episcopie a Curţii
sud C. Vâlceleanu, est V. Costache, vest A. Clocociov de Argeş
Marinescu

10. Teren agricol situat în câmpul Slatinei, vecinătăţi: nu Donaţie nu 2.910 Parohia Sf. - nu 14.559 - nu Planul la Sf. nu
la est drumul, la vest islazul, sud D. există mp Nicolae lei Episcopie a Curţii
Constantinescu, D. Milcoveanu, nord D. documente Clocociov de Argeş
Constantinescu

nu Donaţie 19.823 Parohia Sf. - nu 99.115 - nu Planul la Sf.

11. Teren agricol situat în câmpul Slatinei, vecinătăţi: Nu există act mp Nicolae lei Episcopie a Curţii nu
la est drumul, la vest islazul, sud D. scris Clocociov de Argeş
Constantinescu, D. Milcoveanu, nord D.
Constantinescu

12. Teren agricol situat în moşia domnească cu nu donaţie 9.167 Parohia Sf. - nu 25.835 - nu Planul la Sf. nu
vecinătăţile la sud Panait Ene, nord maria Alecu, mp Nicolae lei Episcopie a Curţii
vet drumul, est drumul Clocociov de Argeş

187
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 12 13

13. Mănăstirea Strehareţ, nu Donaţie de la 1.396 Schitu - 1. Locuinţă Valoare Biserică şi nu nu Şcoala de
situată pe str. mătuşa Mariţa şi mp Strehareţ construită din biserică mănăstire agricultură a
Strehareţ, învecinată cumpărătura de la 1671 cărămidă 500.000 ortodoxă cotropit
la est, vest şi nord cu Episcopul serafim acoperită cu ţiglă lei 1671 3.750 mp
proprietatea şcolii de de Buzău 1671 cu 5 încăperi şi o Locuinţa
agricultură Strehareţ, sală închisă cu 140.000
la sud cu drumul de geam lei
acces 2. locuinţă pentru
personal cu 2
camere
răspunderea
pentru buna
întreţinere o are
Schitu Strehareţ

14. Mănăstirea Clocociov, nu Stăpânire din 10.000 Mănăstirea nu 3 corpuri de case Biserica Biserică şi nu nu nu
situată pe Valea vechime, construită mp Clocociov acoperite cu ţiglă 600.000 mănăstire
Clocociov de Mihai Viteazul din vechime şi şindrilă cu 8 lei ortodoxă
încăperi Locuinţa 1595
50.000 lei

15. Teren arabil situat pe nu Donat cu actul 12.500 Mănăstirea nu - 62.500 lei - nu nu nu
raza comunei 104/1935 de la mp Clocociov
Cireaşov familia din vechime
Smarandache
188
189
 0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 12 13

16. Biserica „Sf. nu donaţie 600 mp Parohia nu Biserică din 1.000.000 Biserica nu nu nu
Treime” situată în Sf. cărămidă acoperită lei Sf. Treime
str. Sf. Treime Treime cu tablă ortodoxă

17. Zăvoaie (salcie), nu Donaţie 370.000 Parohia Nu nu 750.000 - nu Planul la Sf. nu

situate în comuna mp Sf. lei Episcopie a
Milcov jud. Olt Treime Curţii de
Argeş

-
18. Pădure situată în nu donaţie 150.000 Parohia Nu nu 300.000 nu Planul la Sf. nu
comunaStrejeşti mp Sf. lei Episcopie a
jud. Olt Treime Curţii de
Argeş

-
19. Imobil situat în str. nu Din 400 mp Parohia Închiriată lui M. Construită din 1.000.000 nu Planul la Sf. nu
Carol nr.28 prăvălie vechime Sf. Stănciugel cu lei cărămidă cu lei Episcopie a
Treime 60.000 anual acoperiş de tablă, Curţii de
pentru prăvălie etaj şi parter Argeş
construită în 1873

20. Imobil situat în str. nu Din 300 mp Parohia Închiriată lui C. Construcţie din - nu nu nu
Cantacuzino vechime Sf. Furtună şi cărămidă acoperită
nr. 40, prăvălie Treime Societatea cu tablă, etaj şi

190
Tinerimea cu lei parter construită în
32.000 anual 1873

191
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 12 13

21. Imobil situat în nu Din vechime 300 Parohia Sf. Locuinţa Construcţie din 500.000 - nu Planul la Sf. nu
strada Sf. Treime nr. mp Treime preotului cărămidă acoperită cu lei Episcopie a
10 paroh tablă, parter, construită Curţii de Argeş
la 1910
Locuieşte preotul

22. Cimitirul de rit nu Stăpânire 9.000 Comunitatea - - 180.000 nu nu nu

mozaic situat la est din vechime mp evreiască lei
de cimitirul creştin al
oraşului

192
193