Căsătorie de probă sau vis amar?

Lero a venit la onomastica mea la braț cu Diana,

dragostea lui țesută prin corespondență. Cum a fost prima întâlnire, ne spune Lero.
« Am așteptat-o în stația tramvaiului 17, la Șincai. Ea m-a recunoscut după costumul
maro pe care i-l descrisesem în ultima scrisoqare și după carte ape care o țineam în mâna stângă
și în care pusesem o floare, romanul lui Stazah, Pădurea nebună. Când a coborât scările
tramvaiului, am, prins-o involuntar în brațele deschise. Parcă neștiam de o veșnicie, parcă ne
revedeam după o lungă așteptare. Ne-am sărutat în privirea mustrătoare a unei băbuțe, pe care,
mi se pare, fără voie a matins-o cu brațul stâng, primind din partea ei un « Dracilor împielițați
aici v-ați găsit cu pupatul ? Azi vă pupoați, mâine divorțați. » În loc să ne supărăm pe bătrânică,
i-am cerut scuze cu « săru`mâna », totul sfârșind în zâmbet.
Apropo de stația tramvaiului se deschid aleile Parcului Tineretului, pe care am intrat
deîndată clipele dintâi erau priviri furișe, de studiu reciproc, însoțite de banalele întrebări:
« Cum ai călătortit ? cum e timpul în orașul tău ? Cât poţi rămâne aici'?" Nu toate răspunsurile
mă mulțumiseră, Lia mi-a reproșat că dacă vreau să știu totul dintr-o suflare ce ne mai rămânea
după aceea ? În parc era forfota stingheritoare, ca duminica, pe estradă se dădeau spectacole în
aer liber. pe lac se legănau vaporașe și bărci. I-am propus o plimbare pe noul lac, ivit în groapa
mizeriilorde altădatăm numită Cocioc. Astfel că, într-o barcă, am făcut ocolul lacului pe post
de de ghid: “Aici e Sala Sporturilor, aici e Orășelul Copiilor, dincolo e debarcaderul»…La
prima oprire am coborât pentru că în acel colț de debarcader ne îmbiase lniştea. Am predat
barca închiriată și ne căutam un locșor. Trecătorii erau rari, sălciile pletoase viswau melancolic.
Un vânticel de seară ne răcorea chipurile încinse nu de dogoarea soarelui palid, aproape de
scăpatat ci de o căldură interioară și tainică.
În zona retrasă pe care o alesesem nu erau bănci. « Cu atât mai bine » surâsese Lia și
atunci îi văzusem gropițele ștrengarești din obrajii împurpurați. « Ne vom așeza pe prispa
lacului, ne vom descalța și ne vom balaci picioarele în apă, vrei Lero ? îşi dezlegase ea limba,
iar eu ma conformaasem necondiţionat. Nu am regretat, apa lacului era călduță în undele ei
verzui, săgetate de câte un peștișorm se oglindeau ramurile subţiri ale salciei sub care ne
așezasem, mângâiați pe chipuri de adierea pribeagă a vântulețului serii. « Suntem doi rușinoși,
Lero. Tu taci, eu tac, amândoi tăcem, așa se conjugă verbul ăsta ? », râsese iar Lia, cu alt rând
de gropițe ștrenărești în obraji “Să găsim un subiect care sa ne faca vorbareți, Lia, acceptasem
eu. De exemplu, ce-mi poți spune tu despre ai tăi ? » « Vrei să mă ceri în căsătorie și nu știi
nimimc despre ai mei, atunci da, ai dreptate », zâmbise Lia și iar gropițele ei descriseseră două
cercuri de lumina pe chipul său vesel. “Războiul m-a făcut să am doi tați, unul aici, unde aș
vrea și eu să ajung, altul vitreg, acolo de unde am venit, așa că vezi unde depui cererea. Am şi
un frate, student la politehnică și mă am pe mine în proprie.grijă…Nu prea mai pot suferi
provincia, bădărăniile ei, traumatismele la care m-au obligat bulevardierii, dar despre astea, nu
acum. » Lia se oprise cu premeditare și gasise un pretext|: ‘Tu, Lero, tu ce-mi spui despre ai tăi,
despre tine ? » pusese e ape tapet biografia mea, suprimându-mi dreptul de a afla si alte lucruri.
Ca să-i barez drumul spre lămuriri în plus despre mine atât de repede, întrebasem dacă s-a gândit
la măritiş? Râsese mai sonor decât până atunci şi gropiţele ei se lărgiseră disproporţionat, încât
nu mai aveau pe vino încoace, după care, devenită sobră, reluase sigură ca-mi spune o noutate :
« La ce visează fetele, Lero ? » Șie eu prompt : « la măritiș », și ea, « Bravo ! încă o diplomă
de concurs în doi, la dosarul tău cu diplôme universitare ».
Atunci am sărutat-o sau am mimat că o sărut. Nu știu dacă dories sau mimase și ea
sărutul.
Trecând de la una la alta, cu mici amintiri şcolare, glume și oracole trecuse și timpul
întrerupt de Lia printr-un sever « Să mergem ». Nu eram în stare să mă opun la niciun gest al
ei. cu atât mai mult la o poruncă, aşa că m-am ridicat şi apucând-o de. braţ ne-am îndreptat
tăcuţi spre prima ieşire din parc. Chipul ei voit vesel nu mă ajuta să trec prin filtrul minţii aluzia
referitoare la traumatismele din viaţa sa. Ca să fiu în ton cu starea ai de suflet am invitat-o la un
local sau la o cofetăria “Să bem ceva apoi… » « Apoi ? » tresărise Lia din prizonieratul
trecutului pe care și-l impusese singură, așteptând completarea mea. « Qpoi, reluasem eu, vom
vedea. Apropo, tu unde dormi ? » « Acesta îți era apoi-ul, smechere ? râsese iarăşi Lia.
redându-mi curajul estompat. ”Ei, bine, am unde să dorm, şi la tatăl meu bun și la hotel, he, he !
Ce crezi tu ? Și tot ea continuase : « Îți mulțumesc pentru intenția de a ma invita undeva.
Altădata, dam azi nu, în zori plec cu primul accelerat. Dacă nu te deranjează prea mult, poți sa
mă însoțești pâna pe strada Inclinata, la tatăl meu, acolo voi dormi. Consideră că am cinat la
restaurant. Ramane să te invit eu în viitorul apropiat la un restaurant p eDunare, cu meniuri
pescărești, da, Lero ? Sau de ce nu, la minem ai mei te știu din scrisori și vor să te cunoască. »
Nu era nimic de tranşat cu Lia, nici în scrisori, nici faţă în faţă. Nu ştiu ce putere magică
exercitase asupra-mi, că trebuia să cedez, să urmez cu exactitate programul fixat de ea. Această
reflecţie mă obsedase tot timpul, în drum spre strada pe care locuia tatăl ei bun, ciudată în nume,
Înclinata. “Aici ne despărţim, îţi rămân datoare pentru ziua de azi. Te invit la sfârşitul unei
săptămâni sau după sesiune când vrei, în oraşul meu. Avem unde dormi, separat fiecare să ştii,
avertizase ea cu degetul ridicat. Îi vei cunoaşte pe ai mei, pe tatăl meu vitreg, profesor renumit
în oraş şi pe mama mea, casnică: Acum te sărut, cu bine.” Şi Lia mă sărutase pe amândoi obrajii,
dar nu cu voluptatea săruturilor dorite.
în șirul de scrisori care au urmat și din care am extras pasajele triste din viața Liei, am
aflat ce nu-mi spusese ea prin viu grai. Transcriu câteva :
« Taticul meu, demult, demult, pe când eram la primară, a divorțat pentru pricini pe
care doar mama mea le știe. Eu știu doar că în timpul războiului a fost dat dispărut și că mama
atunci l-a cunoscut pe tatăl meu vitreg, iar când tatăl meu bun a revenit de pe front, s-a întâmplat
ceva groaznic, nu-mi cere să-ţi povestesc, te rog. Lia a precizat, totuşi: mama s-a recăsătorit cu
profesorul Frăsineanu, pe care-l cunoscuse la liceul unde un timp fusese secretară. Nu pot să
spun că “domnul Frăsineanu”, cum i-am zis eu multă vreme, nu a avut grijă de mine, dar ca
tăticu' nu poate să fie. Când îl văd pe tăticu', matriter de meserie, sunt în al nouălea cer, îmi vine
să cânt, să râd, să zbor. Frate-meu, Mihu, pe care îl vei cunoaşte, seamănă la ochi cu mama, dar
la suflet este ca tăticul meu. De va fi să ne unim paşii, cererea în căsătorie o vei face tatălui
meu, da, Lero? vrusese Lia sa pună punct unui episod dureros şi să nu dezvăluie secrete legate
de tatăl ei vitreg.
- Mai întâi să ne facem un rost, Lia, apoi_să vedem ce verighete ne comandăm.
- Domnul Frăsineanu care ţine mult la mine, mi-a cumpărat tot trusoul pentru
căsătorie. Pantofii numai la centrul de comandă mi-i face. Mama mi-a cumpărat mobilă adusă
din fabrică direct, printr-o relaţie la şcoala ei. Aur pentru verighete avem. Totul este să ne iubim
noi, să ne decidem noi, dragă Lero, cât mai repede posibil, tu ce zici ?.
Lero se încântase cu aceste vorbe ale Liei, parcă şi vedea o casă a lor mobilată
confortabil, pentru că şi-a dorit să aibă o stare materială bună. . În acelaşi timp fusese surprins
de graba şi siguranţa cu care Lia vorbise despre căsătorie. Si-a amintit că în câteva scrisori îi
ceruse amănunte despre facultate şi despre salariile lui, că îi povestise cât de mult îi plac copiii
şi că de dragul lui avea să urmeze o facultate.
- Lia, ne vom duce şi la mare dacă vin în vizită la tine ?
- Nu știu Lero, domnul Frăsineanu va decide. Are maşină, trebuie să aibă însă şi
bună dispoziţie, pe care i-o pot crea eu.
- Dar ziceai că te iubeşte, nu? În ce sens?
 - Ca tată vitreg. Ca tăticu n-are cum. Ca tată vitreg te poate iubi în multe feluri.
- Eşti cam enigmatică, Lia..
Momentul prim al vizitei fusese plimbarea de după amiază pe străzile cochetului orăşel
cu Lia în față, fără să se țină de braț, ca în Bucureşti, pentru că aşa îi dăduse să priceapa Lia şi,
la doi metri, în urma lor, domnul Frăsineanu, cu soţia, aceasta evident mai tânără şi încă de o
frumusețe derutantă, braţ la braţ, pereche salutată de liceeni cu "Să trăiți dom’le profesor", la
care dumnealui ridica pălăria ceremonios şi larg zâmbitor. Se opriseră la cofetărie, mâncaseră
câte o prăjitură şi băuseră sucuri, apoi vizitaseră Parcul liliecilor Albi, trist în acest sezon
autumnal dar nepărăsot de tineri. Seara, la cina întregită cu mâncăruri pescăreşti, domnul
Frăsineanu aruncase o vorbă despre viitor: “Din anul următor fata noastră îşi va lărgi
profesiuneă. Asta nu înseamnă că dacă aveţi gânduri serioase şi unul şi altul să nu le realizaţi.
Noi am dori ca Lia să fie lângă noi. » Lero ascultase meditativ. « Dumneata eşti tot atât de timid
şi când o întâlneşti pe Lia? Vă iubiţi în tacere?” « Da, me iubim în tăcere și prin
corespondență. »
Dovada însă că nu era un timid, Lero, în zorii zilei de duminică, profitând de absenţa
soţilor Frăsineanu, duşi la piață, intrase tiptil în camera în care dormea Lia. Dormea sau
închisese numai ochii atunci când auzise scârţâitul uşor al ușii? A ridicat-o pe braţe aşa cum
nu-şi închipuise că ar fi fost în stare nici la București. Îi simțise ca niciodată trupul fierbinte și
tremurând de care se“ lipise mătasea albă a cămăşii de noapte și o dusese astfel, în pași grăbiţi
spre camera care-i fusese destinată lui. Lia murmura somnoroasă şi strecura cuvintele frânte în
enunțuri și de acceptare și de reproș. « Ce faci ? Ce vrei să faci?" EI nu auzea interogațiile
nedecise. Dădea atunci dreptate profesorului care-i spusese la masa de seară că iubește în tăcere,
ca vorbele l-ar fi stingherit în intenţiile lui dezlănțiuite, că muțenia în care căzuse şi surzenia la
auzul acelorași interogații « Ce faci? Ce vrei să faci? » adăugate cu “Fii cuminte te rog » erau
favorabile lui şi îl duceau către un punct care să fie şi o convingere totodată în privinţa castității
Liei. Dându-şi seama că se arăta altul decât cel pe care-l ştia sau dorea să-l ştie într-un anume
fel, Lia se reculesese din toropeala iniţială care o împinsese într-un vârtej al simțurilorși găsise
forța şi raţiunea să se smulgă din brațele lui. « Am să te rog să nu te mai gândeşti niciodată la
ce te-ai gândit azi, auzi?" rostise ea autoritar din tocul usii, de unde ar fi putut trece imediat în
camera ei, în cazul că ar fi auzit paşii apropiaţi ai părinţilor. “Un gând ca cel de azi să-ți păstrezi
pentru căsătorie, dacă te preocupa căsătoria și nu aventura. » Și Lia tăcusem, aranjându-şi
buclele întortocheate și așteptând o replică. Eu sunt pură, eu îți voi ceda doar la casătorie.
Lero rămăsese neclintit în patul încă fierbinte al jocului în care se prinsese, se uita și
nu se uita la Lia, avea si nu avea sa-i răspundă, presupunea ce nu-și dorise să creadă, se
considera înfrânt într-o bătălie pe care cu alte fete ar fi câștigat-o atât de repede. Era într-un
balans de gânduri din care nu izbutea să iasă, după cum nici durerile de cap care-l prinseseră nu
doreau să-l părăsească. Persistând în această îndărătniciea nerăspunsurilor, Lia se apropiase de
el după câteva clipe de încordată așteptare și-i mângăiase chipul aprins, se așezase pe marginea
patului intuind că, din acel moment, orice pornire se domolise, întorsese subiectul pe o alta
față : « Hai să ne pregătim pentru excursia de azi ». Poate nu, Lia, fusese răspunsul lui Lero.
Litoralul e rce și dezolant. Qici, în acest pat am fi simțit litoralul verii, dar țu… » « Eu ? Ce eu,
prostuțule ? Nu vrei să fiu a ta atunci când trebuie ? Hai ridică-te, acu’ pică ai mei. Eu mă duc
la baie, hai, dezmorțește-te, somnorosu-le » și Lia chicotind se departase de patul lui Lero.
Scormonit în cuget de pariul fetei, pe care ar fi dorit să-l căştige, Lero era gata s-o
întrebe direct şi brutal pe Lia: “Nu te supăra, n-a fost uşor să trec peste ispita bărbătească de
mai înainte când şi tu îi erai pradă. De ce m-ai respins? Ce înseamnă la tine “voi fi a ta, atunci
când trebuie?” “Nu a trecut destul timp de când ne cunoaştem? Ții neapărat la fetie până la
intrarea în biserică? Eu nu prea sunt religios, să ştii, eu sunt pentru o pre-căsătorie, pentru
convingere, după care, a doua zi mergem la ofiţerul stării civile. Ce crezi, Lia, am dreptate?”
Nu primise nici un răspuns, Lia îşi aranja toaleta în baie, în fața oglinzii fredonând
melodia “Băsmăluţa albastră”, auzită de la un chipeș marinar. Zbârnâitul telefonului fusese
pentru Lero îngerul păzitor şi lămuritor în dilemele monologate în gând, căci domnul
Frăsineanu o chemase pe Lia la cofetăria învecinată să aleagă prăjiturile pentru masa de prânz.
Scuzându-se pentru « doar cinci minute », Lia l-a lăsat pe Lero în camera iluziilor răvășite și a
țâșnit, îmbrăcată sumar, în întâmpinarea tatălui ei vitreg. Oare acesta dorise, în adevăr, s-o
consulte pe «fiica» sa în privința prăjiturilor preferate sau s-o întrebe dacă în lipsa lui musafirul
încercase ceea ce nu trebuia să încerce ? un impuls salvator i-a fixat lui Lero mâna stângă pe
sertărașul unui dulăpior stil, inscripționat « Liana Mazuru », în interiorul căruia coexistau
scrisori, bijuterii, pudriere și oglinjoare.
Într-o casetuţă încrustată cu ornamentaţii de sidef, un plic parcă ascuns anume, între
altele de culoare roz, i-a atras atenţia prin antetul său oficial: “Institutul de medicină legală”!
Adresanta: Liana Mazuru. A despăturit cu iuţeală hârtia din interior, adulmecând cuvintele: “În
urma consultului pe care aţi solicitat vă facem cunoscut că s-a confirmat pierderea castităţii dvs.
În consecinţă, în cazul că doriţi să acţionaţi în justiţie persoana implicată, puteţi să folosiţi
certificatul justificativ anexat”.
Lero s-a grăbit să reîmpăturească coala dactilografiată, cu sigiliul institutului medical,
într-o stare de spirit vecină cu răzvrătirea, exact în momentul când în curtea casei intrase Lia,
însoţită de ai săi. S-a aşezat tulburat pe marginea patului peste care trăsese grăbit pledul, a
deschis la întâmplare cartea de pe noptieră nu alta decât Pădurea nebună, de la care pornise
întreaga poveste cu Lia, făcând eforturi extraordinare să pareze buimăceala de suflet care l
tulburase. Cum nici nu dorea şi nici nu era elegant să strice aniversare, i-a spus Liei că în
răstimpul cât fusese singur, n-a avut de lucru şi a telefonat colegei lui, Norica Jacotă, care îl
avertizase să fie “pe poziţie”, că a doua zi avea loc o şedinţă importantă, drept care trebuia să
plece imediat la Bucureşti. Se pare că Lia nu intuise nimic rău în acest scenariu, comunicat şi
alor săi, urmand ca Leros ă se întoarcă la facultate cu acceleratul de seară.
Seara târziu, condus la gară de însuși domnul profesor, în “Dacia” personală şi însoţit,
desigur, de Lia, Lero găsise un minut chinuitor al adevărului, puţin înainte ca trenul să sosească,
întrebând-o sobru între patru ochi: “Şi cu fetia cum rămâne, Lia? Când mi-o dovedesti? Tot
după căsătorie ? » Râzând ștrengărește, Lia repetase : « Păi cum altfel ? nu ți-am spus de
dimineață ? » « Dar fetia ta există ? », o atacase frontal Lero. « Dacă noi existăm, tu ce crezi ? »
« Eu cred în adevăr », exclamase el pe scara acceleratului fără să mai fi auzit replica Liei.

De la ședința de spiritism la mărcile germane. În criză de bani, am fost chemat de

vărul meu în Germania să muncesc la o casă a lu, contra unei recompense în mărci.
Mi-a venit o idee năstrușnică, să chem în ajutor spiritul părinților mei. În apartamentul
din Stomi 99 eram vizitați deseori de doi distinși profesori-pensionari, Aneta și Victor Popescu.
Ştiam că Aneta făcuse şedinţe de spiritism. Am rugat-o să mă ajute şi să-mi clarific, pe calea
pe care nu mersesem niciodată, două lucruri care mă framantau : de ce nu primeam viză pentru
Germania ? De ce una din cărţi, de tentă autobiografică, acceptată la o editură fusese respinsă
la cenzură ? Blânda profesoară Aneta Popescu a consimţit să facem o şedinţă de spiritism, la o
anume oră a serii, într-o linişte deplină, aşezaţi în jurul unei mese pe care un carton în formă de
cerc cuprindea în marginile sale literele alfabetului, de la A la Z. Ca mediu fusese aleasă soţia
mea. Rolul ei era să fixeze două degete pe un păhărel în poziţie răsturnată şi să-l plimbe din
literă în literă, în ordine sau pe sărite, aşa cum avea să-i sugereze spiritul invocat. Acesta venise
din Lumea Cealaltă în persoana mamei mele, Ana, chemată de protagonista ședințeim
profesoara Aneta.să fixeze două degete pe un păhărel în poziţie răsturnată şi să-l plimbe din
literă în literă, în ordine sau pe sărite, aşa cum avea să-i sugereze spiritul invocat. Acesta venise
din Lumea Cealaltă în persoana mamei mele, Ana, chemată de protagonista şedinţei, profesoara
Aneta. Mediatoarea şedinţei, i-a pus prima întrebare: „Este bine să plece fiul tău în Germania?”
Au urmat câteva momente de tăcere apăsătoare după care degetele soției mele au mişcat
păhărelul din literă în literă până s-au format cuvintele: „Mai amână, Geluşor !”. Mama mea
Imi spusese de Dincolo să mai amân plecarea la vărul meu transfug.
La a doua întrebare: „De ce nu apare cartea predată editurii?”, spiritul mamei mele a
impulsionat din nou simţămintele soţiei, intrată în stare transcendentală, care prin aceeaşi
mişcare cu păhărelul, din literă în literă, m-a făcut să citesc : « Ai un dușman, este RadCon ».
Ședința de spiritism se încheiase, soția îmi spusese că e amețităm că îi plesnește capul de durere.
Aneta mulțumise spiritului mamei mele care se întorsese în Lumea de Dincolo. Iar eu îmi
murmuram interpersonal » « Mai amână plecarea » și « Ai un dușman, RadCon « . îl cunoșteam
pe RadCon (în desfășurare Radu Constantinescu) șeful cenzurii editoriale care descoperise în
cartea mea critici ascunse aduse unor gazetari de la cel mai mare ziar al țării.
Dacăm dupa primul raspuns înclinam să cred parțial în sfatul primit, știind că viza de
pe pașaport se tot amânase, în privința celui de al doilea răspuns, cel cu nominalizarea persoanei
socotite dușman, aveam motive să mă cutremur psihic. Cum puteam să numesc acest simț
prevestitior ? cine mi-l adusese în ființă ? căci în adevăr, RadCon, ajuns într-o funcție de
cenzurăfuses epersoana care pusese “Nu” pe manuscrisul meu. Ba mai mult, prelucrase în
colectivul de la editură lipsa de vigilență a redactorului de carte care nu observase că în filele
manuscrisului criticasem persoane în formule deghizate. Ce era de făcut ? să exclud episoadele
referitoare la jurnaliștii incriminati ? nu aveam forță sa mă mint. Cu un alt manuscris refăcut
abil, apt apt să înfrunte cenzura, am bătut la ușa editurii. Dar dupa 1989. Era în primul an post-
decembrist, când la editura Dacia – Cluj a apărut proza mea « În alma mater și în viață », scăpată
din foarfecele cenzurii.
Cum rămaseseră lucrurile cu amânarea călătoriei în Germania? După lungi așteptări
sosise, în sfârşit, viza ghinionistă. Ajuns la vărul meu Dovar i-am admirat casa cu parter şi etaj
cumpărată în Saarbrucken și una dintre mașini, Ford-Granada. M-am bucurat de fetele sale, una
cu studii juridice cealalaltă încă în liceu, iar mama lor, Aura, mă înântase cu picturile făcute în
răstimpul anilor (ca fostă licențiată în Arte Plastice). În momentul vizitei mele se forţa să ducă
la capăt un roman de factură poliţistă. Probabil că de aceea întârziase viza mea ca să nu fiu
sedus ce tentațiile unei vieţi nevisate în context românesc, motiv de a urma calea de transfug a
vărului meu.
Dar despre _amânarea cu care mă prevenise spiritul mamei mele nu ar fi trebuit să uit,
pentru că ea se întemeia pe simț vizionarm, nu știu al cui, probabil al lui Necu. Qjuns l a vărul
meu, petrecusem noaptea de Revelion în, climat german, scăldată în cupe de şampanie, lumini
multicolore în brăduţ şi împuşcături de arme în stradă, la hotarul dintre ani,. A doua zi, zi de
întâi ianuarie ne-am urcat toți ai casei în Fordul său masiv. cu direcția Paris. Acolo ne aştepta
fiica sa cea mare. Luana, în marea. Metropolă a Luminilor, unde îşi făcuse studiile. Aşezat
confortabil la volanul bolidului de 2300 cai-putere, în ambianța unor melodii de top care
curgeau pe casetofon şi cu 140 la oră, Dovar ţinea să-mi demonstreze cât de bun şofer devenise
el în Germania şi cum putea să treaca acul de viteză de la 120 la 140 sau mai sus. Într-un
asemenea moment de euforie, când ne apropiem de Metz. nu ştiu ce dispută a avut vărul meu
cu alt vitezoman că vertiginosul nostru Ford s-a izbit de parapetul de metal care separă benzile
de circulaţie pe autostradă . Ştiu că am auzit un zgomot asurzitor şi că am văzut în aer roiuri de
scăntei de la roata din față stânga. Frânat brusc, Fordul ramasese în trei roți, cea din stânga
sărise din şuruburi şi se rostogolea în aer. Puzderia de scântei nu se oprise, bolidul dezmembrat
de o roată se freca de asfaltul dur şi ne menţinea în spaima morții, cu o ploaie de scântei ca de
la o sudură pe schele metalice. Când ne-am dezmeticit, odată cu oprirea motorului, ne-am facut
semnul crucii în imaginație și poate am rostit « Mulțumim Doamne ! ». Ne alesesem doar cu
mici traume şi câteva cucuie, salvaţi de bara despărțitoare a autostrăzii, în care se oprise Fordul.
Cum acesta nu mai era utilizabil, vărul meu a chemat un autocamion-remorcă de la un
atelier „Cimitir de fier vechi" din Metz. Noi. cu tristeţe pe chip ne-am urcat într-un accelerat de
Paris.; unde eram așteptați de Luana. Nu începusem bine vizita mea, scăpasem totuși cu viață
și viața ne cere să uităm ghinioanele. Când aveam să mă despart de vărul meu şi de familia sa,
după un număr de zile în care bucuria revederilor se întâlnise cu spectrul morţii, plecam din
Saarbrucken cu câțiva saci doldora de haine primite de la Crucea Roşiem cu o sută de mărci
oferite de auîjf-Zâî ; :; O pentru că veneam din „Est“, cu rugămintea xensga'e-M 7-1: stiliza
romanul intitulat „Gheara Pisncu', ;Wup. remunera cu două sute de marcu. \ :(: :. .La-„_; Mărcile
germane îmi zornăiau In …:;- al“: f f:, Constelaţiei Stomi. Cum puteam sa Ie inm…fcşs “ S *şs.
dat ărul meu, dornic, ca şi mm;: c;“ stii i cumpărase în Franţa, intr-un sătuc din \i :». mai;
„abandonată Şi 2000 de metri pătraţi. pi'opnoaaic sa „amenajată Eu şi băieţii mei am trudit
(dim mcg-mz; “…U ca Să adunăm mărci. Ispita ne-o oiersso pmv-ki fiica avans „de contract"
ceea ce mă î. maina, chemate din Lumea de UMnd, nu amânasem nici ecarem următoarele,
însoţit de Vasi şi de w' la căsuţa lui Dovar din Normandia şi Men! şi de copaci sălbatici care
Vară de v ', cu naduşeli i de mâncare && riscuri „„J-, .„-< 3 .? "1 . . A casă, ne chinUiam in
Normandia. ca md mult de o mie de mărci. destinate f'Î o C să Visată în Constelaţia