c

c


c
c
c


c c


c
c
c
c
c

c
c

c
c

Mancarea si mancatul reprezinta unul dintre aspectele fundamentale ale vietii pe pamant.
Plantele, animalele si oamenii sunt dependenti de hrana. Fiecare organism viu mananca potrivit
celor puse in firea lui. Astfel, omul se hraneste cu mancare aleasa, animalele mananca plante ori
carne, iar plantele se hranesc, in mare parte, cu lumina si saruri minerale.

Daca privim atent spre procesul de hranire intalnit in aceasta lume, vom observa caracterul de
jertfa al fiecarei fapturi, adusa la viata de Dumnezeu. Dupa cum spune Sfantul Maxim
Marturisitorul, "toata faptura este impregnata de Cruce". Prin urmare, toate cele vii de pe pamant
se jertfesc unele pentru altele: mineralele se jertfesc pentru plante, plantele se jertfesc pentru
animale, iar animalele se jertfesc pentru oameni. Cat de fireasca se vede acum jertfirea omului
pentru Dumnezeu, ca pentru Acela care mai intai s-a jertfit pentru om si pentru toate.

Daca mancarea si mancatul implica atata jertfa si atata ratiune dumnezeiasca, cum putem sa ne
asezam la masa fara a ne inchina, fara a multumi pentru cele aflate inainte, ori fara a cinsti dupa
cuviinta jertfa facuta de faptura, in ascultare fata de Dumnezeu, spre hrana noastra ?!

—
  





A manca fara a multumi lui Dumnezeu pentru hrana de zi cu zi, inseamna a necinsti ajutorul lui
Dumnezeu si binecuvantarea data de El fapturii, spre a creste si spre a da rod bun, la vreme
potrivita. Aceasta este totuna cu omul care se crede stapan a toate si atotputernic, care munceste
si se increde in sine, asteptand cu certitudine rodul mainilor sale, la vreme.

De cate ori insa munca nu s-a arata lipsita de roada, de cate ori pamantul muncit nu si-a dat rodul
lui ?! De multe ori, din pricina pacatelor, a mandriei si a autonomiei fata de Dumnezeu a celor
care l-au lucrat. Si cu toate acestea, omul tot nu s-a invatat minte; el inca se crede puternic si
stapan peste ratiunile fapturilor.

"De n-ar zidi Domnul casa, in zadar s-ar osteni cei ce o zidesc; de n-ar pazi Domnul cetatea, in
zadar ar priveghea cel ce o pazeste." (Psalm 126, 1) Putem continua, zicand: de n-ar creste
Domnul plantele, in zadar s-ar uita omul la ele; de n-ar umple Domnul de rod pamantul, in zadar
l-ar munci omul.

Munca omului este continuata de binecuvantarea lui Dumnezeu. Astfel, munca rodeste ca urmare
a stradaniei omului si a dragostei lui Dumnezeu. Omul sadeste si ingrijeste, iar Domnul cresti si
rodeste. "Un om arunca samanta in pamant, si doarme si se scoala, noaptea si ziua, si samanta
rasare si creste, cum nu stie el. Pamantul rodeste de la sine: mai intai pai, apoi spic, dupa aceea
grau deplin in spic. Iar cand rodul se coace, indata trimite secera, ca a sosit secerisul." (Marcu 4,
27-29)

La masa, inainte de a manca, cat si dupa, omul trebuie sa multumeasca lui Dumnezeu pentru ca a
binecuvantat munca sa, ca s-a milostivit spre lucrarea mainilor lui. Cu toate ca cel ce lucreaza
pamantul are sanse mai mari sa isi constientizeze neputinta in privinta rodirii pamantului, atat cel
care munceste pamantul, cat si cel ce lucreaza la birou, trebuie sa constientizeze sursa hranei lui,
anume dragostea si marea mila a lui Dumnezeu.

—
  

Omul zilelor noastre a ajuns sa mance in cea mai mare graba. Cand omul abia daca isi mai
aseaza masa, cu tacamuri si farfurii, cu paine taiata felii si celelalte necesare mesei, atunci el "nu
mai afla vreme" spre a face o scurta si smerita rugaciune, ori macar o sfanta Cruce.

Lucrurile incep a semana cu un furt. Iti intru in bucatarie, imi iau ce imi place si fug repede,
mancand pe cale, fara a saluta, fara a cere voie, fara a multumi. In mintea mea, sunt convins sa
cele luate mi se cuvin, doar "am facut efortul de a le lua singur".

Graba impinge spre o desacralizare a mesei si a mancarii. Cand vedem mancarea ca pe o prada si
ca pe ceva luat in viteza, intre alte doua actiuni ale zilei, atunci el nu mai are vreme sa gandeasca
la aceasta, sa contientizeze bucuria mancarii si a infruptarii de rodul pamantului, de darurile lui
Dumnezeu.

Care lucru bun se face in graba? Oare nu cunoastem toti cuvantul "graba strica treaba" ?!

—



Cu toate ca atat Parintii Bisericii, cat si medicii, ne spun acelasi lucru, noi ramanem tot surzi. Tot
omul luminat la minte, fie el om simplu, ori de stiinta, spune: "Mananca putin si des." Insa noi,
in surzenia mintii noastre, tot ce stim facem. Prin urmare, mancam mult si rar (ori des).

Nimeni vreodata nu a indemnat la multa mancare, afara de diavol si de patimile sadite de acesta
in omul lipsit de trezvie. A manca mult inseamna a fi supusi orbeste patimii imbuibarii, lucru ce
duce atat la lenevirea sufletului si la aprinderea spre desfranare, cat si la imbolnavirea trupului.
Omul care mananca masurat este cu mult mai viu si mai sanatos decat acela care se imbuiba fara
masura.

Vedem cu imbuibarea umple spitalele de bolnavi, iar postul si masura il intareste pe om.
Amintim aici de postul Proorocului Daniel si al celor Trei tineri din cuptorul Babilonului, care,
desi erau hraniti cu seminte (post), s-au aratat mai frumosi decat cei hraniti cu multe desfatari.

Omul are nevoie de putina hrana, spre a vietui sanatos si in putere. De multe ori, saracia l-a ajutat
pe om sa manance masurat si sanatos, ba inca sa si multumeasca Domnului pentru toate. Cei
drept, cand munca devine mai ostenitoare, si mancarea trebuie sa devina mai consistenta.

—
 


A manca nesanatos este un mare pacat. Sa ne aducem aminte de cuvintele Apostolului Pavel,
scrise in Epistola I catre Corinteni, care zic: "Nu stiti, oare, ca voi sunteti templu al lui
Dumnezeu si ca Duhul lui Dumnezeu locuieste in voi? De va strica cineva templul lui
Dumnezeu, il va strica Dumnezeu pe el, pentru ca sfant este templul lui Dumnezeu, care sunteti
voi." (3, 16-17) "Sau nu stiti ca trupul vostru este templu al Duhului Sfant care este in voi, pe
care-L aveti de la Dumnezeu si ca voi nu sunteti ai vostri? (6, 19)".

In baza cuvintelor Apostolului Pavel, indraznesc sa spun chiar ca a manca nesanatos este un
pacat impotriva Sfantului Duh. Daca a distruge sufletul, supunandu-l poftelor diavolesti, este
lucru vrednic de pedeapsa, oare nu este de condamnat si distrugerea "curata" a trupului ?!

La cum se misca societatea actuala, ajung sa spun ca mancarea de tip fast-food va ajunge, in
scurt timp, la a fi trecuta pe lista pacatelor de spovedit. Dupa parerea mea, fast-food inseamna:
mai multi bani pentru mai putina hrana, mai multi bani pentru o mai proasta hrana. Cu aceiasi,
bani, de la piata, omul isi poate lua legume si fructe naturale si sanatoase.

Cand stiinta si medicii au ajuns la concluziile Parintilor Bisericii, diavolul se vede pe sine
descoperit in fata oamenilor de culturi si a celor "cu carte". Astfel, el ajunge sa lucreze din ce in
ce mai fin si sa se ascunda din ce in ce mai bine, in "lucruri curate". Astfel, multi ajung sa zica
foarte inocent: "Ce e asa rau in a pune putina vegeta, ori niste potentiator de gust (arome), mai
ales ca sunt si de firma?!"

Din moment ce pamantul, pentru pacatele noastre, devine din ce in ce mai neroditor, in
incapatanarea lui, omul ajunge sa se autonomizeze de Dumnezeu. Astfel, pe zi e trece apar mai
multe culturi "imbunatatite", plante "mai rezistente la clima actuala", ingrasaminte "de ultima
generatie", tot felul de hormoni de crestere si de metode ciudate de inmultire a productiei.

Omul parca vrea sa arate lui Dumnezeu ca se descurca si singur, ca si singur poate "sa creeze"
mancarea cea de toate zilele. Din pacate insa, omul se raneste cu mana lui, si inca pe termen
lung. Urmarile incapatanarii lui nu au intarziat sa se vada. Cancerul s-a inmultit infiorator.

Se observa o "intoarcere spre natura", a celor dornici de produse ecologice, de produse naturiste
si facute "ca la bunica", "ca acasa", "ca in copilarie". Dar si acestea sunt insa numai incercari
neputincioase ale omului mandru ce refuza sa ceara ajutorul lui Dumnezeu.

—   
 


Aruncatul mancarii ramase, ori a acelor produse care "nu ne plac", indica mari lipsuri sufletesti,
ce duc inspre pierderi trupesti (dar si sufletesti). Cand nu ne place ceva, il dam la o parte, iar apoi
alegem ce e mai bun si mai ales. Cand se altereaza un fruct, nu il curatam, spre a manca partea
cea buna, ci il aruncam cu totul. Chiar si atunci cand se strica o mancare, nu se cade a o arunca,
ci a o pune intr-un vas special si a o duce unui animal infometat. Cunosc pe cineva care nu
arunca nici macar firimiturile ce raman pe masa, ci le strange intr-o cana pe care, priodic, o
arunca la pasari.

Multi spun ca va veni vremea in care ne va parea rau de lejera noastra raportare la hrana, mai
ales in privinta aceleia pe care o dam la o parte, nefiind "suficient de gustoasa". Pentru pacatele
lumii, fie din pricina saraciei, fie din aceea a nerodirii pamantului, ori din oarecare alta asemenea
pricina, omului ii va parea rau de necinstirea aratata Hranitorului a toate.
La vremea hotarata de Dumnezeu ca cipurilor sa le fie ingaduit a deveni obligatorii (Apocalipsa
13, 16-17), hrana va constitui una dintre cele mai mari probleme ale lumii crestine. "Fiara ii
sileste pe toti, pe cei mici si pe cei mari, si pe cei bogati si pe cei saraci, si pe cei slobozi si pe cei
robi, ca sa-si puna semn pe mana lor cea dreapta sau pe frunte. Incat nimeni sa nu poata cumpara
sau vinde, decat numai cel ce are semnul, adica numele fiarei, sau numarul numelui fiarei."

Imi vin in minte multimile de oameni din tarile defavorizate, care ar manca orice, numai de ar
avea. Iar noi, am devenit dependenti de "mancaruri fine", cat mai bine arnajate si cat mai
sofisticate. Cataloage nenumarate de retete, restaurante care mai de care mai selecte si preturi
care nu fac decat sa arate lipsa de minte a unora care dau pe un produs de zeci de ori mai mult
decat valoreaza.

Daca ar fi dupa dreptate, oare nu am merita ca noi sa facem schimb cu aceia, ca unii care ne
aratam nemultumitori fata de darurile lui Dumnezeu puse pe masa ?! Aceia s-ar bucura si aici de
orice rod al pamantului si dar al lui Dumnezeu, iar noi, ajunsi acolo, am invata sa pretuim hrana
cea de toate zilele. Ba mai mult, am invata sa o si cerem in rugaciune, sa si multumim pentru ea,
si inca sa Il si iubim mai mult pe Daruitorul ei, pe Parintele bunatatilor.

ÿ  

j
cc






c