UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚELE EDUCAȚIEI

LUCRARE DE DISERTAȚIE

Coordonator științific
Conf. Univ.dr. Mihail ROȘU

Absolvent:
Raluca – Mihaela STAN ( ENACHE )

București
2018

1
 UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI
FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚELE EDUCAȚIEI

EDUCAȚIA ECOLOGICĂ – IMPERATIV AL LUMII

CONTEMPORANE

Coordonator științific
Conf. Univ.dr. Mihail ROȘU

Absolvent:
Raluca – Mihaela STAN ( ENACHE )

București
2018

2
 ABSTRACT

Why is emphasis on environmental education? Because, in today, more than 5.3 billion
people use (often abusing, knowingly or without) the natural resources of the earth. In every
corner of the world, people cut forests, mineral extracts and energy sources, erosion of surface
soil, polluting air and water, creating waste dangerous and producing a rupture of natural areas
at a rhythm without precedent in the history of life on earth. Because the requirements arising
from overpopulation and development are growing, it is becoming harder for people to, and
satisfies needs and desires. And it also becomes impossible to escape the consequences of
serious environmental degradation: the disappearance of species, expanding the desert,
contaminating pesticides, increasing problems health, famine, poverty and even the loss of
human life. Many experts are worried that if this rhythm of destruction continue, we will
witness the gradual destruction of even the systems that supports life on earth.
Environmental education is a process that aims to improve the quality of life by
providing people with "tools" they need to solve and prevent environmental problems.
Environmental education can help people gain knowledge, skills,motivations, values and
commitment they need to manage efficient land resources and to take responsibility for it
maintaining the quality of the environment. Ecological education must start from early
childhood and continued throughout her life.
The thesis was realized by means of scientific papers from educational sciences field,
psychology field and last, but not least mathematics and environment exploration field. The
research was conducted through the help of three practical experiments made on first grade
students during the scholar year. Putting into practice what they learn students acquire new
knowledge easier, thus developing their thinking, their emotions and their mobility.
The research was both qualitative and quantitative, presenting the possibilities of
achieving environmental education with the help of practical activities. During the research
there were three experiments in which children participated. The assumption of the research
was confirmed by the results. The research was conducted over a long period of time, in the
first place student’s behaviors were observed, then were conducted the experiments and finally,
students attitudinal changes and level of understanding were observed.
Learning of environmental education through classes using practical activities brings a
quantitative contribution to the awareness of nature protection and conservation importance
among students.

3
 Cuprins

Introducere………………………………………………………………………..…………...6
Capitolul I – Marile probleme ale omenirii
1.1 Perspective ale evolutiei societatii contemporane…………………………………….10
1.2 Globalizarea……………………………..…………………………………………….12
1.3 Energie și mediu ………………………………………….…………………………..15
1.4 Tendințe în următorii ani………………………………………………………………17

Capitolul II – Ecologia, considerații generale

2.1 Definiția si obiectul ecologiei…………………………………………………………19
2.2 Istoria ecologiei………………………………………………………………………..20
2.3 Subdiviziuni ale ecologiei………..…………………………………………………...23
2.4 Relația ecologie -alte științe…………………………………………………………...25
2.4.1 Ecologie–Geografie……………………………………………………………26
2.4.2 Ecologie-Biologie ……………………………………………………………..26
2.4.3 Ecologie-Chimie……………………………………………………………….27

2.4.4 Ecologie – Matematică………………………………………………………...28

Capitolul III - Educația ecologică…………………………………………………………..30

3.1 Definiţie, scop şi obiective…………………………………………………………….32
3.2 Abordări și caracteristici………………………………………………………………34
3.3 Tendințe și condiții principale…………………………………………………………35
3.4 Educația ecologică formală………………………………………….………………...36
3.4.1 Ciclul preșcolar………………………………………………………………….39
3.4.2 Ciclul primar………………………………………………………………….…42
3.4.3 Cultura ecologică……………………………………………………………..…44
3.5 Educația ecologică nonformală………………………………………………………...48

4
Capitolul IV – Cercetare
4.1 Proiectarea cercetării…………………………………………………………………..54
4.1.1 Obiectivele și ipotezele cercetării cercetării………………..…………………….54
4.2. Prezentarea metodologiei de cerectare………………………………………………..55
4.3 Etapele cercetării………………………………………………………………….…...55
4.3.1 Etapa preexperimentală…………………………………………………………..55
4.3.2 Etapa experimentală…………………………………………………….………..56
4.3.3 Etapa post experimentală………………………………...………………………57
4.4 Rezultatele cercetării……………………………………………………………….…58
Concluzii……………………………………………………………………………………..59
Bibliografie…………………………………………………………………………………..60
Anexe………………………………………………………………………………………... 61

5
 Introducere

În prezent, civilizația umană a atins limite în atitudinea lor asupra naturii ,iar simpla
posibilitate a dezvoltării sale durabile este sub amenințare. În general, cauza principală a crizei
ecologiei o reprezintă ignoranța sau nerespectarea legilor naturiii, atitudinea exploatantă față
de mediu și resursele sale a societății moderne.
În stadiul actual al dezvoltării sociale, activitatea umană nu reprezintă doar amenințări
asupra mediului, dar, se extinde la nivel universal, amenințând integritatea naturii în ansamblu,
coexistența a naturii și a omului. Această situație necesită o schimbare a modului actual de
viață, de a armoniza relația dintre om și natura. Importanța educației ecologice, ca o condiție
prealabilă pentru dezvoltare siguranței mediului, ar trebui să devină o bază obligatorie pentru
rezolvarea problemelor de mediu și sociale urgente ale timpului nostru.. Astfel, scopul lucrării
este de a da o justificare teoretică esenței educației ecologice ca a factor major în dezvoltarea
conștiinței de mediu și caracterizarea acesteia componente.
Problemele de mediu care afectează în mod constant toate sferele vieții umane au
determinat necesitatea introducerii educației ecologice a populației. Dar, pentru a rezolva astfel
de probleme, este esențial să existe profesioniști calificați. Instruirea experților în domeniul
mediului în diferite domenii de studiu (ingineri - ecologiști, geoecologi, agroecologi, specialiști
în mediu legislația, managementul și auditul, etc.) pot rezolva anumite probleme economice de
mediu. Cu toate acestea, este discutabil dacă poate contribui substanțial la rezolvarea
problemelor globale de mediu, pentru că este sarcina tuturor națiunilor de a depăși criza globală
de mediu, deoarece este direct dependentă de nivelul conștiinței de mediu a societății. Mediul
general al educației, la toate nivelurile, ar trebui să contribuie la conștientizarea ecologică a
oamenilor și nu poate fi o povară a cunoașterii inutile. Unul dintre motivele care conduc la
aprofundarea crizei ecologice este nivelul scăzut al educației pentru mediul înconjurător.
Acesta este un proces continuu de adoptare a valorilor și conceptelor care vizează dezvoltarea
abilităților și atitudinilor necesare de înțelegere și de evaluare a relațiilor dintre oameni, cultura
lor și mediu, precum și să dezvolte abilități decizionale ecologice și asimilarea regulilor de
comportament în mediul ecologic. Dar atitudinea conștientă față de natură este posibilă numai
atunci când fiecare persoană a dobândit o cultură ecologică și un bagaj amplu de cunoștințe
despre legile naturii. Scopul educației ecologice este de a dezvolta cunoștințele științifice,
perspectivele și încrederea, care pun fundamentele unei atitudini responsabile față de mediul

6
ecologic. În educația pentru mediu trebuie să fie implicate persoane de toate vârstele, grupurile
profesionale și sociale și urmărește următoarele principii:

 coerență și continuitate, oferind condiții pentru formarea culturi ecologice la diferite

niveluri de educație;
 se concentrează pe ideea de integritate a naturii;
 abordarea interdisciplinară a formării gândirii ecologice;
 interacțiunea dintre istoria locală, gândirea națională și globală, care promovează
înțelegerea profundă a problemelor de mediu la diferite niveluri;
 specificitate și obiectivitate de cunoștințe și aptitudini;
 interdependența intre cunoștera profundă a mediului și valorile umane înalte.

În consecință, educația ecologică nu se limitează la studiul disciplinelor orientate spre

mediu.Educația ecologică este o combinație a următoarelor componente: cunoaștera mediului
- gândirea ecologică - perspective de mediu - etică ecologică- cultura mediului.Primul nivel al
educației ecologice implică nu numai dobândirea cunoaștințelor, dar și creează precondițiile
culturii interne a unei persoane, dezvoltă pregătirea pentru activități conștiente privind
armonizarea relației între om și societate. Ceea ce este vital astăzi,nu este doar pentru a acumula
cunoștințe despre mediu, ci pentru a dezvolta abilități cognitive, capacitatea de a dobândi noi
cunoștințe astfel încât să formeze baza pentru o nouă viziune și, prin urmare, pentru a aborda
orice aspect politic, social și economic din perspectiva protejării naturii.

Obiectivul general al educației , în special al educației ecologice, este conștientizarea

ecologică a unei personalități. Acesta este specificat de trei sarcini principale care trebuie
dezvoltate: concepte ecologice adecvate, atitudine subiectivă spre natura și un sistem de
capacități și competențe de interacțiune cu natura.

Conștiința ecologică poate fi definită ca o combinație organică a cunoștințelor despre

mediu, gânduri, idei, încredere, sentimente, aspirații, concepția de interdependență dintre
societate și natură de care depinde viitorul nostru comun și determinarea locului nostru în
ecosistem. Astfel, conștiința de mediu se realizează prin activități semnificative ale oamenilor
asupra mediului, prin protejarea valorilor morale și a principiilor de mediu. Pentru că asistăm
la o criza ecologică care este privită în mare măsură ca ideologică și filozofică afectând
conștiința umană, este necesar să se schimbe actuala conștiință dominantă pentru a preveni
dezastrele ecologice. Acest fapt stipulează, în primul rând, un sistem de educație ecologică a
generației tinere la toate nivelurile de dezvoltare încă din perioada educației timpurii.

7
 Cunoașterea pe care elevii o câștigă în procesul de educației despre mediu contribuie la
înțelegerea importanței problemelor mediului înconjurător și utilizarea rațională a resurselor
naturale, prin urmare, adaptarea este una dintre componentele cheie ale perspectivei de mediu
- conștiința ecologică care provine din regândirea logică a cunoștințelor, transformându-le în
credințe. Această încredere în necesitatea de a proteja și de a îmbunătăți mediul, și de a salva
resursele vor determina valorile și conștientizarea oamenilor, atitudinea lor conștientă față de
natură.

Sarcina principală a conștientizării mediului este dezvoltarea principiilor de gândire

creativă care permite stabilirea de obiective care să reflecte relația reală dintre om și natură în
dinamica dezvoltării lor, și să realizeze aceste obiective, folosind întregul volum al cunoașterii
umane. Conștiința ecologică este un set de opinii, teorii și emoții care reflectă relația dintre
societate și natură în termenii soluțiilor lor în funcție de posibilitățile sociale și naturale
specifice.Acestea sunt precondițiile teoretice și emoționale pentru rezolvare problemelor de
mediu.

Conștiința de mediu se bazează pe valori ideologice și morale, dar ea are în vedere

conștiința individuală. Este dezvoltată din cunoaștere și credințe în relațiile dintre societate și
natură, bazată pe rezonabil din punct de vedere ecologic, atitudinea față de resursele naturale
și abilitățile de aplicare științifică a deciziilor fundamentate în raport cu natura, reflectă
contactul unui individ cu ecosisteme naturale. Pentru a dezvălui structura conștiinței ecologice
trebuie luate în considerare componentele cheie care reflectă natura socială și funcțiile de
reglementare. În acest sens, conștiința de mediu implică: achiziționarea conștientă a normelor
științifice, utilizarea adecvată a naturii de către om și dezvoltarea convingerilor asupra
sistemului de mediu, cunoștințe și abilități pe această bază, care vor asigura optim pregătirea
practică ecologică.

Un nivel înalt de conștientizare ecologică promovează aprofundarea conștientă a

cunoștințele ecologice și utilizarea lor pentru a coexista în mod înțelept cu mediul ecologic,
raționalizarea utilizării naturii. Nivelul de conștientizare ecologică a copiilor depinde de nivelul
de dezvoltare a unor caracteristici precum: preocuparea pentru mediu, un sentiment de
responsabilitate pentru conservarea naturii, iubirea naturii.

Cunoștințele despre mediu sunt o condiție prealabilă pentru dezvoltarea conștiinței

asupra mediului. Educația ecologică se ocupă nu numai cu protecția mediului, dar este o
componentă importantă în formarea viziunii de bază umană, dezvoltarea a calităților spirituale.

8
 Educația pentru mediul înconjurător trebuie să ducă la o combinație armonioasă între
sentimentele de datorie și de responsabilitate, cu un sentiment de admirație asupra frumuseții
lumii reale. Doar o astfel de unitate va motiva elevii să se angajeze în activități de protejare a
mediului. Prin urmare, educația modernă trebuie să fie orientată spre ecologie, în special, având
în vedere consecințele poluării.

Astfel, educația ecologică ar trebui extinsă la înțelegerea științifică a armoniei mondiale

dintre natură - om și principiile interacțiunii lor optime. Obiectivele educației ecologice ar
trebui să fie: învățarea - dobândirea de cunoștințe despre mediu și experiențe practice în
rezolvarea problemelor din acest domeniu; educație - formarea atitudinilor de mediu;
dezvoltarea intelectuală - capacitatea de a analiza cauza și efectul relației om -natură și alegerea
soluțiilor la problemele de mediu. Astăzi, obiectivele principale sunt dezvoltarea culturii
ecologice a lumii și creșterea conștiinșei lor ecologice.

Conștientizarea și comportamentul ecologic al elevilor ar trebui să se bazeze pe o

abordare interdisciplinară, atunci când informațiile relevante sunt incluse în conținutul
diverselor discipline, în primul rând din ciclul preșcolar. În procesul de formare a elevilor este
foarte importantă utilizarea strategiilor didactice care vor forma conștiința ecologică, în ciuda
deficiențelor din programa de învățământ .

Τеma alеasă еstе una dе aϲtualіtatе, rеalіzarеa еduϲațіеі реntru mеdіu рrіn оrеlе dе
matematică și explorarea mediului arе rоlul dе a aϲțіоna asuрra însușіrіі dе ϲătrе еlеvі a
ϲunоștіnțеlоr ștііnțіfіϲе șі еϲоlоgіϲе dеsрrе natură, natura reprezentând un оrganіsm vіu, alе
ϲărеі elemente au de suportat, în еvоluțіa în tіmр, sϲhіmbărі cauzate atât de natură cât şi de
societate.

În zilele noastre, problema cu care se confruntă societatea vizează pregătirea şi educarea

elevilor cu o gândire răspunzătoare ce face referire la protecţia mediului înconjurător. Educaţia
pentru protejarea mediului înconjurător alcătuieşte o necesitate a zilelor noastre ce are în vedere
educaţia de bază a elevilor. Pregătirea elevilor în vederea unor conştiinţe şi comportamente
ecologice s-a transformat într-o nevoie deosebit de valoroasă pentru orice acţiune educativă,
atât şcolară, cât şi extraşcolară şi prin orice tip de educaţie, formală sau nonformală. Şcoala are
sarcina de a impulsiona elevilor sentimente de preţuire faţă de natura ce ne înconjoară şi
deprinderi de protejare a mediului înconjurător.

9
 Ϲaріtоlul I

Marile probleme ale omenirii

1.1 Perspective ale evolutiei societatii contemporane

După apariția strămoșilor noștri pe planeta puternic împădurită , acum câteva milioane
de ani, societate umană era în armonie cu natura, constituind un întreg. Omenirea a fost într-
adevăr o parte a naturii,se baza pe soare pentru a crea cele mai multe din ceea ce era necesar
pentru a supraviețui.
Din moment ce populația omenirii era mică, pentru o lungă perioadă de timp activitățile
lor limitate nu au afectat nici biosfera, nici mediul de viață al omenirii în mare măsură.Cu toate
acestea, dezvoltarea omenirii a luat o nouă rundă după revoluția industrială, care a început
acum două sute cincizeci de ani.Cum omenirea a învățat să transforme energia de la o formă la
alta -de la chimic, termic și electric la mecanic - și au inventat diverse mașini care ar putea să
funcționeze de mii de ori mai puternic, mai precis, și mai fiabil decât ar putea face omul și
animale, productivitatea omenirii a crescut foarte mult, și o îmbunătățire fără precedent a
standardelor de viață s-a realizat. Succesul omenirii pe suprafața pământului a fost destul de
remarcabil. Dar, în timpul acestui proces, omenirea a devenit dependentă de utilizarea unei
cantități mari de energie și din moment ce energia din biomasa creată de soare nu mai satisface
nevoile noastre, am început să depindem din ce în ce mai mult de combustibilii fosili - cărbune,
gaze naturale și petrol - care au fost îngropate sub pământ și au avut nevoie de milioane de ani
pentru a se acumula. Combustibilii fosili au furnizat de asemenea energie și hrană ,stocul
necesar pentru producția de diverse materiale noi, precum materiale plastice, îngrășăminte,
fibre sintetice, oțel și ciment și, din păcate, oamenii au schimbat drastic relația dintre ei și
natură.
Relația armonioasă dintre oameni și biosferă a fost întreruptă, și rolul important jucat
de soare în dezvoltarea omenirii, sau concepția filosofică a lui Confucius că "omul și natura
sunt dar unul "părea că a fost uitată.
Când am intrat în secolul 21, am început să realizăm că modelele de dezvoltare ale
societății umane nu au fost durabile. Problemele legate de explozia populației, epuizarea
resurselor naturale și pagubele făcute pentru mediul de viață au devenit destul de serioase. Într-
un fel, pământul a fost considerat o dată "infinit" sau "nelimitat" pentru omenire, nu numai din

10
cauza resurselor disponibile, ci și datorită capacității acestuia de a digera toate deșeurile
produse de omenire. In orice caz, din punctul de vedere al prejudiciilor aduse ecosistemului,
pământul în ansamblu ar trebui considerat "limitat" și "supra-saturat" în prezent. De exemplu,
dioxidul de carbon produs de activitățile umane depășesc cu mult capacitatea Pământului de a
absorbi, dispariția multor păduri și a recifele de corali ,tendința de încălzirea globală amenință
însăși existența ființelor umane pe Pământ. Este destul de ironic faptul că în secolul al XX-lea
nu numai că "se dezvoltă" excesiv anumite țări, dar așa-numitele țări "în curs de dezvoltare"
sunt de asemenea supraalimentate.
Este extrem de important ca omenirea să se trezească imediat și să recunoscă faptul că
societatea umană în ansamblu trăiește dincolo de ea. Trebuie să învățăm să lucrăm împreună
ca o comunitate pentru a găsi noi modalități durabile de a restabili o relație cu biosfera, de a
trăi în armonie cu natura și găsirea unei relații mai directe cu puterea puternică a soarelui. La
urma urmei, soarele ne-a adus pe toate împreună aici pe suprafața pământului.
Criza mediului înconjurător este, aşadar, rezultatul modului defectuos în care oamenii
s-au folosit de natură şi ea ne avertizează că ecosfera este supusă unei presiuni cu mult
superioară capacităţii sale de rezistenţă, de unde afectarea echilibrelor fundamentale şi
degradarea componentelor şi a raporturilor funcţionale instituite pentru acestea. Nesocotirea
faptului că întreaga activitate a oamenilor se desfăşoară în natură, este condiţonată de natură şi
se răsfrânge asupra naturii a antrenat după sine ignorarea cerinţei de a se integra orice gen de
activitate socială în cadrul pe care îl reclamă ordinea şi funcţionalitatea ecosferei, precum şi
ale fiecărui ecosistem în parte. Aşa se explică surparea, în nenumărate cazuri, a relaţiilor fireşti
dintre vieţuitoare, dintre acestea şi ambianţa exterioară. S-au distrus astfel importante cicluri
ale vieţii, iar numeroasele altele au fost transformate în procese liniare, artificiale1

1.1 Globalizarea

1
Burcu, A., Burcu, A., Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii, Cluj-Napoca, Editura Mega,
2005.

11
 Gobalizarea se constituie ca un ansamblu complex de procese având ca obiectiv
realizarea integrării internaţionale la nivel economic, militar, politic, socio-cultural şi de
securitate, conducând la uniformizarea nivelului de trai şi de dezvoltare la scară planetară.
Fondul Monetar Internațional defineşte globalizarea drept „creşterea în interdependenţa
economică a ţărilor din întreaga lume prin creşterea volumului şi varietăţii tranzacţiilor de
bunuri şi servicii peste graniţe, fluxul de capital internaţional mult mai liber şi mai rapid, dar
şi o difuziune mai largă a tehnologiei” 2.
Efectele globalizării sunt multiple putând uni sau dezbina umanitatea. Putem discerne
efecte pozitive și negative, precum:

 efecte pozitive:

 internaţionalizarea producţiei datorită firmelor cu activitate globală;

 asimilarea rapidă a noilor tehnologii;
 privatizarea capătă proporţii mondiale;
 telecomunicaţiile elimină distanţele şi apropie fizic oamenii şi asigură
conştientizarea problemelor globale;
 pieţele financiare şi comerciale trec în faza de integrare a activităţii şi funcţionării
lor;
 încurajarea reformelor politice şi economice;
 întărirea dorinţei oamenilor de a trăi într-un sistem guvernat de lege şi prin lege;
 stimularea integrării;
 reducerea probabilităţii războiului şi a recurgerii la utilizarea forţei militare;
 îmbogăţirea culturală prin simbioză şi convergenţă etc.

 efecte negative:

 fragmentarea şi slăbirea coeziunii sociale;

 creşterea inegalităţilor pe plan intern şi extern;
 distrugerea sistemului clasic de ierarhizare a valorilor;
 proliferarea armamentului şi a crimei transnaţionale;

2
FMI, World Economic Outlook, mai 1997;

12
  sărăcirea valorilor culturale şi naţionale sub presiunea globalizării şi extinderii
tehnicilor de informare şi comunicare;
 folosirea unor metode legale şi financiare sofisticate de a atinge limitele legilor şi
standardelor locale pentru a controla balanţa dintre muncă şi servicii ale unor
regiuni inegal dezvoltate şi a le întoarce împotriva lor;
 răspândirea capitalismului din ţările dezvoltate către ţările în curs de dezvoltare etc.

Criminalitatea (trafic de armament, materiale nucleare şi de droguri, imigraţia ilegală,

spălarea banilor) şi terorismul - consecinţe negative ale exploziei globalizării determinate în
special de revoluţia tehnologică, transferul electronic, accesul liber la Internet şi tehnologii de
telecomunicaţii supersofisticate – vor putea fi combătute eficient numai prin efortul comun al
statelor, efort ce este înlesnit în acelaşi timp de globalizare. Lupta împotriva celor mai grave
consecinţe negative ale globalizării (criminalitatea şi terorismul) rezidă în:

 aplicarea de sancţiuni diplomatice şi economice statelor care finanţează, pregătesc şi

sprijină din motive proprii mişcările şi grupurile teroriste;
 folosirea sau ameninţarea cu folosirea forţei armate;
 utilizarea represaliilor militare.

În ceea ce priveşte obiceiurile, tradiţiile şi tezaurul cultural, au de suferit la prima vedere

datorită uniformizării culturale realizate prin mijloacele de informare în masă (televizor, presă,
Internet, radio etc.). În realitate însă acestea vor putea fi păstrate prin intervenţia fiecărui stat
prin legi interne şi sprijin extern. Una din problemele majore ale globalizarii este reprezentată
de protectia mediului.
Economia globală in expansiune este la ora actuala structurată pe resurse neregenerabile
si cu puternic impact asupra mediului inconjurator.3 Trebuie mentionat si impactul decisiv
asupra culturilor si identităților naționale. Nu intotdeauna globalizarea implică un grad ridicat
de comunicare sau de schimb între diverse culturi. Deseori o cultură dominantă se impune
asupra celorlalte, rezultatul fiind un process de omogenitate culturală.
Deși am asistat la procesul globalizării umane în ultimele decenii, procesul este doar pe
jumătate complet, și din acest motiv, suferim consecințele. Datorită dezvoltării foarte avansate
a tehnologiilor de comunicare, lumea noastră este relativ mai mică decât a fost odată, și se pare

3
Panayotou, T. Globalization and environment. Workin Papers, Center for International Development, Harvard
University, 2000

13
că se înrăutățește lent în mai multe activități umane în special în sfera economică, care au
devenit globalizate.
Răspândirea bolii în jurul lumii este un alt exemplu. Cu mii de avioane zilnic traversând
oceanele și continentele, încărcate de oameni și mărfuri, cu ușurință cauzatoare de bacterii,
viruși și alți microbi cu siguranță nu vor fi limitate la anumite locații. Cealaltă problemă,care
amenință să distrugă o mare parte a omenirii într-un timp scurt, este răspândirea bolilor
infecțioase, precum cele cauzate de virusul H5N1.
În mod similar, problemele de mediu cum ar fi epuizarea stratului de ozon de
clorofluorocarburi și încălzirea globală cauzată de gazele cu efect de seră sunt probleme care
trebuie abordate la scară globală. Pe de altă parte, în ciuda creșterii colaborării internaționale
în domeniile științei și tehnologiei, concurența economică este încă în mare măsură realizată
pe o bază națională. În prezent, în lumea parțial globalizată, este destul de clar că numai acei
oameni care își pot desfășura activitățile la scară globală beneficiează enorm. Aceste probleme
ar putea fi evitate dacă lumea ar urma să devină o comunitate
Din aceste motive, nu este surprinzător că trebuie să abordăm astfel de probleme, cum
ar fi decalajul din ce în ce mai mare dintre cei bogați și săraci, atât între țări, cât și între oameni
dintr-o țară.De asemenea, trebuie să realizăm că, deși globalizarea lumii ne conduce spre o
societate fără frontiere, nu va reduce diferențele dintre popoarele din diferite regiuni peste
noapte. Stabilirea unei noi culturi globale comună, împreună cu modalități mai eficiente de
comunicare printre toate popoarele, va dura cu siguranță . Diferențele culturale, limbile și
religiile care fac lumea atât de bogată și colorată nu va fi, și nu ar trebui să dispară. Pe măsură
ce lumea se micșorează în termeni relativi și se realizează contactul între popoare mai
frecvente, indiferent dacă sunt sau nu diferențele între civilizații ar putea provoca un accident
inevitabil , dar pare să depindă în întregime de cât de bine oamenii din întreaga lume învață să
comunice și să înțeleagă, să aprecieze, și își respectă reciproc patrimoniul cultural. Să devină
cetățeni buni la nivel mondial, trebuie ănvățat rapid și, de asemenea, tinerii trebuie să aibă o
viziune globală și să respecte, să aprecieze și să înțeleagă diferitele culturi ale popoarelor.

1.3 Energie și mediu

14
 Una dintre problemele cele mai urgente cu care se confruntă astăzi oamenii este legată
de relație între energie și mediu, în special încălzirea globală , prin emisiile de gaze cu efect de
seră și crizele energetice cauzată de discrepanța dintre oferta limitată și creșterea rapidă a cererii
pentru petrol și alți combustibili fosili.
Energia este unul dintre cei mai importanti factori ce prejudiciază mediul prin diverse
fenomene: creșterea emisiilor de gaze cu efect de seră, poluarea mediului cu hidrocarburi,
stocarea pe termen lung a deșeurilor miniere si nucleare, despăduri in ritm alert etc.Productia
si consumul de energie exercită presiuni considerabile asupra mediului, care includ contribuții
la schimbările climatice, deteriorarea ecosistemelor naturale și producerea de efecte negative
asupra sănătății umane.
Este reconfortant să știm că, în prezent, energia absorbită de suprafața pământului într-
o oră este aproximativ egală cu consumul total de energie a întregii lumi într-un an. Cu alte
cuvinte, suma de energie pe care suprafața pământului o absoarbe este de aproximativ zece mii
ori energia consumată de societatea umană. Înseamnă că dacă oamenii au fost destul de
inteligenți, am putea depinde în întregime de energia solară.
Dacă învățăm să producem biocombustibili mai eficient sau inventând "frunze
artificiale" eficiente, fotosinteza lor ar putea oferi suficientă biomasă pe Pământ pentru a ne
satisface nevoia de lichid combustibil și alte stocuri chimice de hrană acum furnizate de petrol.
Cel mai mare procent din energia electrică consumată de catre omenire este produsă prin
arderea combustibililor fosili. Aceasta are ca efect emisia de CO2 care este eliberat in
atmosfera. El contribuie la intensificarea efectului de seră și a încălzirii globale. Totodată,
termocentralele produc emisii de dioxid de sulf, dioxid de azot si fum. Urmarea lor este
intensificarea efectului de seră si încălzirea globală cu consecințele sale: încalzirea suprafeței
terestre, topirea straturilor de gheață și de zăpadă rămase în urma retragerii ghețarilor, creșterea
nivelelor apelor si a temperaturilor oceanice, intensificarea precipitațiilor în zonele de altitudini
mijlocii si înalte din emisfera nordica, creșterea frecvenșei de apariție a uraganelor, tornadelor
și a furtunilor.
Energia electrică continuă să reprezinte un procent tot mai mare din consumul final de
energie, atât ca rezultat al creșterii numărului de aparate electrice în domeniul casnic și al
serviciilor, cât și ca rezultat al utilizării mai frecvente a proceselor de producție industriale
bazate pe energie electrică.
Distribuția si consumul de energie electrică creează impact asupra mediului prin:

15
  scurgeri accidentale de ulei electroizolant de la echipamentele electroenergetice
(transformatoare de putere, întrerupatoare de înaltă si joasă tensiune, bobine de stingere,
reductori de tensiune si curent) aflate in exploatare sau mentenanță;
 declanșarea de incendii ca urmare a funcționarii defectuoase a echipamentelor
electroenergetice cu ulei electroizolant si a liniei electrice aeriene;
 scurgeri accidentale de electrolit datorate manipulării defectuoase a bateriilor de
acumulatori staționari din stațiile de transformare.

Instalațiile electrice de înaltă tensiune constituite în principal din liniile electrice aeriene
și stațiile de transformare au posibil impact asupra mediului datorat atât complexității lor cât și
a suprafețelor ocupate. În cazul amplasării instalațiilor energetice în zone silvice, se efectuează
defrișări în faza de construcție, care se mențin si pe perioada exploatării, refăcându-se ulterior
numai vegetația de mică înălțime. Sectorul energetic cuprinde următoarele activitati:
 extracția și prepararea cărbunelui;
 extracția petrolului si gazelor naturale;
 extracția și prepararea minereurilor radioactive;
 industria de prelucrare a țițeiului;
 producția, transportul și distribuția de energie electrică și termică, gaze și apă
caldă.
Termocentralele reprezintă sursa cea mai importantă, care poluează aerul prin procesele
de combustie și care generează emisii de gaze cu efect de seră (oxizi de azot, oxizi de sulf,
CO2) afectând calitatea atmosferei. Apa caldă rezultată în urma răcirii aburului în
condensatoare, modifică parametrii calitativi ai apelor de suprafață, cu consecințe asupra faunei
și florei acvatice; depozitele de zgură și cenușă afectează calitatea aerului din zonă si a apelor
subterane. Accidentele produse la termocentrale, scăparile de produse petroliere, afectează
calitatea apelor de suprafață și a solului.
Impactul asupra mediului cauzat de sursele de energie care a atras în mod special atenția
în ultimii ani, este cel asupra atmosferei: ploile acide și încalzirea globală, efecte ce provin din
folosirea pe scară largă a combustibililor fosili. Este avut în vedere și impactul asupra apei,
solului și peisajului, efect care se manifestă mai mult la nivel local.
Hidrocentralele afecteaza și ele factorii de mediu. Hidrocentralele modifică peisajul,
ecosistemele, varietatea și numărul de specii, calitatea apei ,prin concentrarea de săruri.Prin
construcția unei hidrocentrale se eliberarează suprafețe mari de teren, se fac defrișări masive,

16
se deplasează populatia spre alte zone. Datorită excesului de umiditate atmosferică în zonă se
pot produce perturbații climatice.

1.4 Tendințe în următorii ani

Multe dintre problemele cu care ne confruntăm astăzi sunt probleme care nu pot fi
rezolvate cu cunoștințele și tehnologiile științifice actuale.Se așteaptă acumularea de cunoștințe
noi și de dezvoltare a noilor tehnologii. De aceea este atât de important să se continue eforturile
de avansare a științei și tehnologiei pentru a educa o nouă generație de oameni de știință
creativi.
În lunga istorie a omenirii, strămoșii noștri au inventat diverse tehnologii pentru a
supraviețui mai bine sau pentru a-și îmbunătăți calitatea vieții. Curiozitatea lor și dorința lor de
a înțelege fenomenele naturale au fost baza progresului științei. Până în urmă cu aproximativ o
sută de ani, progresul științei a fost determinat de tehnologia disponibilă.Numai în ultimul secol
progresele tehnologice au fost conduse de rezultate de cercetare științifică.
În ultimii ani, s-au observat îmbunătățiri încurajatoare în colaborarea științifică
internațională. Au fost inițiate multe proiecte și multe acorduri au fost semnate. Consolidarea
capacităților în domeniul științei, tehnologiei și educației pentru dezvoltarea țărilot, pentru a
rezolva situația întregii lumi , dar nu a fost încă găsit punctul comun. De exemplu, pădurea
tropicală, care este adesea comparată cu plămânul unui corp uman, continuă să dispară de pe
suprafață Pamantului.
Trebuie recunoscut facptul că datorită interconectării din ce în ce mai mare, lumea nu
poate fi un loc sigur, dacă o mare parte a populației sale încă suferă de sărăcie, boală,
analfabetism, lipsa educației, șomaj și alte bariere în calea supraviețuirii. Oamenii de știință
pot juca roluri cheie în găsirea soluțiilor la aceste probleme. Mai ales dacă se învață rezolvarea
problemelor împreună, dacă să împărtășeas cunoștințe, noi opțiuni tehnologice, și resursele
limitate disponibile, și se respecte și se înțeleg diferitele patrimonii culturale, atunci va fi
posibilă realizarea unități unui adevărat sat global, care va determina o dezvoltare durabilă
posibilă pentru toți.
Pentru ca știința și tehnologia să rezolve problemele cu care se confruntă omul în
secolul XXI, nu este suficient să avansezi știința și tehnologia la un nivel și ritm mai rapid.

17
Dezvoltarea științei și tehnologiei cu siguranță va rezolva multe dintre problemele cu care
lumea se confruntă astăzi și, de asemenea, va modela dezvoltarea societății umane a viitorului.
Cu toate acestea, problemele grave legate de dezvoltarea durabilă nu vor fi soluționate dacă nu
se îndreaptă atenția în mod special asupra rolurilor jucate de știință și tehnologie.
În prezent, întreaga lume este formată din mai mult de o sută de națiuni. Una dintre
îndatoririle guvernului unui stat-națiune este să colecteze impozite de la cetățeanul și
întreprinderile sale pentru a rezolva problemele națiunii și a redistribui averea. Pe măsură ce
lumea a devenit din ce în ce mai mult globalizată, a devenit evident că este nevoie de un fel de
"Guvern global" care poate rezolva conflictul dintre interesele națiunilor și intereselor întregii
lumi.
Cel mai bun mod de a lucra împreună dincolo de frontierele naționale este de a face
granițele naționale să dispară toate împreună. Deși s-ar putea să dureze mult, cu siguranță, va
depinde de cât de curând toți oamenii, din toate țările planetei, învață să funcționeze ca o
"comunitate" pentru întreaga lume.
Formarea "Uniunii Globale a Planetului Pământului" ar putea deveni o realitate și atunci
dezvoltarea durabilă a întregii lumi ar putea deveni posibilă. Altfel, în viitorul nu prea
îndepărtat, sistemul solar ar putea trimite mesajul de rămas bun omului pe Pământ 4.

4
Burcu, A., Burcu, A., Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii, Cluj-Napoca, Editura Mega,
2005

18
 Сaріtοlul 2
Ecologia

1.1. Definiția si obiectul ecologiei

Ecologia este știința ce se ocupă cu studiul relaților complexe, directe și indirecte, care
au la bază lupta pentru existență5.
În definitie, accentul principal se pune pe indivizii biologici cu evidențierea relațiilor
complexe, directe și indirecte, ale animalelor cu mediul înconjurator, anorganic și organic, în
care intervine lupta pentru existență.
Etimologic cuvântul ecologie provine din cuvintele din limba greacă oikos (casă,
gospodarie, economie) și logos(vorbire, stiinta), ecologia fiind definită ca știință care se ocupă
cu studiul interacțiunii dintre organisme și mediul lor de viață6.
Începând cu anul 1966 are loc o noua orientare în ecologie cu elaborarea de noi definiții
într-o altă perspectivă științifică:

Ecologia studiază nivelurile de organizare superioare celui individual si anume:

populații, biocenoze, ecosisteme și biosferă (E. Odum, 1966, 197l);
Ecologia este știința relațiilor reciproce, a interacțiunilor vieții și mediului pe
niveluri (M. S. Ghilearov, 1973);
Ecologia este știința interacțiunilor în sistemele supraindividuale (B. Stugren,
1975);
Ecologia studiază sistemele supraindividuale de organizare a materiei vii (
populații, biocenoze, biosferă ) integrate în mediul lor abiotic ( N. Botnariuc, Al.
Vadineanu, 1982 )

5
Charles Darwin On the Origin of Species by Means of Natural Selection, or the Preservation of Favoured Races
in the Struggle for Life ,24 November 1859, London
6
DEX, 1998, pg. 329

19
 Ecologia studiaza relațiile dintre viețuitoare, plante sau animale. Cele două ramuri ale
ecologiei sunt: ecologia tradiţională (teoretică), care se ocupă cu studiul ecosistemului și
ecologia globală (sistemică), care se ocupă cu studiul ecosferei.
Ecologia tradiţională analizează în amănunt relaţiile reciproce dintre sistemele vii şi
mediu. Datorită lărgirii sferei de cunoaştere şi de interes, datorită trecerii de la studiul
ecosistemului la studiul ecosferei în ansamblul ei ecologia s-a transformat treptat dintr-o ştiinţă
biologică într-o ştiinţă suprasintetică integrând o serie de elemente ce aparţineau altor ştiinţe:
geografia, fizica , economia, chimia, sociologia. A apărut astfel o nouă ştiinţă şi anume aceea
de ecologie globală sau ştiinţa mediului înconjurător.
Obiectul de studiu al ecologiei este foarte complex. Este reprezentat de cunoașterea,
înțelegerea și aplicarea în practică a tuturor legilor care determină relațiile dintre diversele
sisteme biologice şi totalitatea factorilor de mediu.
După Nicola T., (1982) în abordarea problemelor ecologiei trebuie să avem în vedere
mai mulți factori care condiționează evoluția și finalitatea ei ca știință și anume:

 economic – datorită pericolului epuizării resurselor naturale ale mediului;

 tehnico-științifico – în vederea valorificării complexe, eficiente a resurselor
 ecologic propriu-zis – privește echilibru biologic natură-societate, în condițiile
poluării globale a mediului înconjurător
 social-politic – legat de creșterea demografică, alimentație, strategii politice

2.2 Istoria ecologiei

Ecologia a apărut treptat ca o disciplină distinctă în ultima parte a secolului al XIX-lea,

dintr-o gamă diversă de domenii diferite, cum ar fi geografia plantelor, fiziologia plantelor,
taxonomia și teoria evoluției lui Charles Darwin.
Unul dintre cei mai importanți indivizi în dezvoltarea timpurie a unei viziuni ecologice
asupra naturii a fost botanistul suedez Carolus Linnaeus (1707-1778). Linnaeus a fost tatăl
taxonomiei moderne, știința identificării și numirii speciilor. Scopul lui mare a fost acela de a
descrie și cataloga toate organismele cunoscute. În 1749, Linnaeus a publicat o carte intitulată
"Economia naturii". În această carte, Linnaeus și-a prezentat părerea că natura, în timp ce

20
aparent haotică și imprevizibilă, a existat de fapt într-o stare echilibrată a ordinii așa cum a fost
proiectată de creator. Linnaeus a simțit că, dacă privim cu atenție natura, este clar că chiar și
cele mai simple organisme joacă un rol important în această economie natural, că niciun lucru
viu nu este inutil.
Până la sfârșitul secolului al XVIII-lea, mulți oameni de știință au început să pună la
îndoială opiniile lui Linnaeus. Ei au simțit că a fost mult prea descriptiv în abordarea sa în
înțelegerea naturii. Mai degrabă decât lumea statică, armonioasă pe care Linnaeus a imaginat-
o, natura era dinamică și se schimba în mod constant. Susținătorul principal al acestor opinii a
fost exploratorul german și omul de știință Alexander von Humboldt (1769-1859). Humboldt
a insistat că singura modalitate de a înțelege complexitatea naturii a fost să ia măsurători exacte
pe teren și apoi să caute legi generale. Influențat de filosoful german Immanuel Kant (1724-
1804), von Humboldt credea că nimic din natură nu poate fi studiat în izolare. Toate
fenomenele au fost legate.
În timp ce unii istorici susțin că von Humboldt a creat singură știința ecologică,
adevăratele origini ale ecologiei moderne se găsesc în naturalistul englez Charles Darwin
(1809-1882) cu privire la originea speciilor, publicat în 1859. Teoria evoluției lui Darwin prin
naturale selecția a oferit un mecanism, nu numai pentru a înțelege modul în care au apărut
speciile, ci și pentru a interpreta modelele în distribuția și abundența speciilor. O intuiție
centrală a originii a fost că plantele și animalele au avut potențialul de a se reproduce foarte
repede și de a ajunge la densități foarte mari ale populației. Darwin a realizat că acest potențial
a fost rar realizat deoarece fiecare specie este supusă unei serii de verificări și balanțe naturale.
În timp ce lucrarea lui Darwin a pus bazele pentru apariția ecologiei cu treizeci de ani mai
târziu, nu a existat niciun termen care să definească clar noul domeniu al biologiei pe care el la
creat.
Biologul german Ernst Haeckel (1834-1919) a oferit curând un nume pentru știința pe
care a fondat-o Darwin. Foarte influențată de Darwin, Haeckel a publicat Morfologia
Organismelor în 1866 cu scopul de a interpreta anatomia în lumina evoluției. În această carte,
Haeckel a oferit prima definiție a ecologiei: "Prin ecologie înțelegem corpul cunoașterii privind
economia naturii - relațiile totale ale animalului atât cu mediul său anorganic cât și organic"7.
Mulțumită lui Haeckel, ecologia avea în sfârșit un nume. În anii 1880 și 1890, cu toate
acestea, ecologia a cunoscut o explozie de interes. În Germania, în 1885, Hans Reiter a publicat
prima carte cu noul termen "oecologie" în titlul său. În Danemarca, botanistul Johannes

7
Ernst Haeckel, Morfologia Organismelor,1866

21
Eugenius Warming (1841-1924) a început să studieze fiziologia plantelor în legătură cu mediul
și a publicat primul manual de ecologie a plantelor în 1895. În America, ecologia a obținut
aproape o recunoaștere instantanee printre botaniști și, în curând, strălucitori, tineri cercetători.
Prima mențiune a termenului lui Haeckel în presa americană a avut loc la 1 decembrie 1892,
în Boston Globe. Un articol din prima pagină a citit "Noua știință. Doamna Richards o numește
Oecologie". În 1893 a fost publicată prima carte în engleză cu ecologie în titlul său, Ecology
Flower de L.H. Pammel. De asemenea, în 1893, Congresul Botanic din Madison a adoptat
termenul "ecologie" ca fiind o nouă ramură a botaniei distinctă de fiziologie și morfologie.
La începutul secolului al XX-lea, ecologiștii de plante americani au preluat un rol
principal în dezvoltarea noii științe. La Universitatea din Chicago, Henry Chandler Cowles
(1869-1939) a început o serie de studii clasice privind succesiunea ecologică în dunele din jurul
lacului Michigan. La Universitatea din Nebraska, Frederic Clements (1874-1945) a dezvoltat
noi teorii dinamice ale asociațiilor de plante și schimbări vegetale. Alți ecologiști au provocat
în curând ideile lui Cowles și Clements. Ecologul britanic Arthur Tansley (1871-1955) a
dezvoltat conceptul de ecosistem ca o alternativă la clasificarea lui Clements a comunităților
de plante. Ecologul botanist și ecologist american Henry Allan Gleason (1882-1975) a criticat
ideea lui Clements despre comunitatea plantelor ca un superorganism și a propus o teorie
individualistă alternativă a asociațiilor de plante.
În epoca următoare celui de-al doilea război mondial, ecologiștii de plante au abandonat
multe dintre principiile centrale dezvoltate de Clements, inclusiv ideea unei asociații stabile de
climă. Ei au reexaminat problema centrală a ecologiei comunității: dacă comunitățile erau pur
și simplu asociații întâmplătoare de specii independente sau entități integrate, holistice care nu
puteau fi înțelese prin studierea speciilor individuale. În anii 1950, botanistul și ecologul
american Robert Whittaker (1920-1980) a creat o tehnică numită analiză de gradient care a
ajutat la rezolvarea acestei probleme. Studiile de pionierat ale lui Whittaker au arătat că speciile
de plante aveau distribuții unice și destul de independente pe gradiente fizice, cum ar fi
umiditatea și temperatura. Aceste studii au determinat ecologiștii să respingă teoria lui
Clements despre comunitățile plantelor holistice compuse din asociații previzibile de specii
care împărtășeau constrângeri de mediu similare.
Sub influența ecologistului și educatorului american Eugene Odum (1913-), o nouă
subdisciplină a ecologiei ecosistemelor a devenit proeminentă în a doua jumătate a secolului al
XX-lea. Ecologia ecosistemelor a subliniat aspectele biotice și fizice ale mediului. În special,
ecologia ecosistemelor era preocupată de fluxurile mari de energie și nutrienți prin intermediul
comunităților ecologice. Programul biologic internațional și studiile efectuate de Gene Likens

22
și E. Herbert Bormann despre bugetele de nutrienți din pădurea experimentală Hubbard Brook
au contribuit la abordarea ecosistemului ecologic al plantelor în principiul științei ecologice. În
timp ce ecologia ecosistemelor a stimulat noi metode de înțelegere a dinamicii complexe a
sistemelor naturale, ea a rămas în mare parte separată de ramurile mai tradiționale ale ecologiei
care subliniază populațiile și adaptările individuale.
În anii 1990, ecologiștii au devenit din ce în ce mai preocupați de problemele legate de
biodiversitate și de pierderea habitatelor vegetale datorate activităților umane.

2.3 Subdiviziuni ale ecologiei

Studiul naturii a dus la apariția unor diviziuni și subdiviziuni ale ecologiei. Domeniile
directe de studiu ale ecologiei sunt autoecologia, sinecologia şi demecologia, iar cele
secundare, chimia, biochimia, genetica şi fiziologia.Tinând seama de principalele regnuri ale
viului se disting: ecologia vegetala, ecologia animala si ecologia microorganismelor.

 Dupa mediul de viata se disting:

 ecologia terestra -cuprinde ecologia forestieră sau silvică ce studiază pădurile și

tufărișurile ca sisteme ecologice, ecologia stepelor care studiază stepele ca sisteme
ecologice, ecologia deșerturilor care studiază deșerturile ca sisteme ecologice,ecologia
agricolă care studiaza culturile agricole ca sisteme ecologice etc;
 ecologia acvatica -se ocupa cu studiul apelor; iar în cadrul ei se disting:

 ecologia marină si oceanologică care studiază marile și oceanele ca sisteme

ecologice;
 ecologia apelor continentale care studiază izvoarele, pâraiele, râurile, fluviile,
lacurile, bălțile și mlaștinile ca sisteme ecologice;

 ecologia subterana- care studiaza peșterile ca sisteme ecologice.

23
  Din punct de vedere al treptelor de cunoaștere sistemică, populațional și biocenotic,
s-au diferențiat:

 autecologia - are ca obiect de studiu caracteristicile ecologice ale unei anumite specii
cu evidențierea adaptărilor sale la acțiunea factorilor mediului abiotic și biotic;
reprezintă studiul relaţiilor indivizilor sau a unei singure specii cu mediul şi al acțiunii
acestuia asupra morfologiei, fiziologiei și etologiei specie respective. Ea este
experimentală și inductivă.Deoarece se ocupă de obicei cu studiul relațiilor dintre un
organism și una sau mai multe variabile ca: umiditate, lumină, salinitate sau nivelurile
nutrienților, este ușor cuantificată și conduce la un model experimental atât pentru
câmp, cât și pentru condiții de laborator.Autoecologia a contribuit la cel puțin două
concepte importante: constanța interacțiunii dintre organism și mediul său și
adaptabilitatea genetică a populațiilor locale la condițiile mediului dat.
 sinecologia- are în vedere studierea raporturilor de convietuire ale indivizilor în cadrul
populațiilor și a raporturilor dintre populații în cadrul biocenozei ținându-se seama de
interacțiunea lor cu condițiile mediului abiotic, de producție și productivitate.
Reprezintă studiul relaţiilor dintre organismele diferitelor specii şi ale acestora cu
mediul.Conceptele importante dezvoltate de sinecologie sunt acelea care se referă la
circulaţia elementelor nutritive, bilanţurile energetice şi dezvoltarea ecosistemică.
Sinecologia se bazează pe studiile de geologie, pedologie,meteorologie şi antropologie.
Ea poate fi subdivizată conform tipurilor de mediu la care se referă ca terestră sau
acvatică
 demecologia - urmăreşte stabilirea legilor referitoare la dinamica populaţiilor
(natalitate, mortalitate)

 Dupa domeniile de cercetare ale ecologiei considerata ca știință biologică,S.

Godeanu (1984) diferențiază:

 ecologia teoretica, care cuprinde autecologia, sinecologia și ecologia globală, din care
s-au individualizat noi domenii de lucru;
 ecologia mediilor de viata naturale, cu domenii de cercetare de ecologie terestră
(ecologie forestiera, a solului), de ecologie acvatică (limnologie, oceanologie),de
ecologie a microorganismelor. Aceste științe desprinse din autecologie și sinecologie
devin de sine stătătoare cu cercetări de ecologie animală, ecologie vegetală,

24
 ecofiziologie animală si ecofiziologie vegetală. Din cadrul ecologiei globale fac parte
paleoecologia si ecoclimatologia;
 ecologia mediilor modificate sau dependente de om (noosfera),cuprinde ecologia
așezărilor umane și agroecologia din care se desprind ecologia umană, ecologia
animalelor domestice, saprobiologia, ecotoxicologia, ecologia plantelor cultivate și
ecologia acvatică, ecoclimatologia etc;
 ecologia în interacțiune cu alte științe sau domenii cum sunt cosmobiologia, radio-
ecologia, ecologia biochimică, ecologia biofizică, genetica ecologică, acvacultura,
combaterea biologică, biotehnologia, iar în cadrul protecției mediului înconjurator-
amenajarea teritoriului, conservarea naturii, prevenirea și combaterea poluării,
reconstrucția ecologică

 Din punct de vedere al conceptului de ecologie ca știință de graniță, S.

Godeanu(1998) diferențiază:

 ecologia teoretica ca știință de bază, cu subsistemele de integrare ecosistem,

macroecosistem (ecobiom) si ecosferă;
 ramurile ecologiei teoretice, cu subdomeniile mari ale ecologiei reprezentate de
sinecologie, autecologie, ecologie terestra, ecologia mediului subteran, fiecare cu alte
ramuri si domeniile ecologiei aplicate asa cum s-au diferențiat.

Există și ramuri secundare ale ecologiei: ecologia genetică, ecologia

comportamentală(care studiază comportamentul animalelor în mediul lor și interacțiunile
sociale asupra dinamicii populației) , ecologia fiziologică, ecologia biogeochimică, etc.

2.4 Relația ecologie -alte științe

Procesele și sistemele ecologice sunt cuantificate și înțelese utilizând matematica

aplicată, statisticile și, uneori, știința computerelor.
Pentru a înțelege pe deplin un ecosistem, trebuie înțeles mediul său fizic. Acest lucru
va necesita o înțelegere a fizicii de bază și (în funcție de mediul înconjurător) este, de asemenea,

25
probabil să necesite elemente de meteorologie, oceanografie, limnologie, geologie, geografie
și / sau limnologie.
Fenomenul ecologic se remarcă prin complexitatea dată de diversitatea elementelor
participante, pe de o parte şi de interacţiunile posibile dintre acestea, pe de alta. Prin urmare,
pentru cunoaşterea lui este necesară integrarea informaţiilor furnizate de mai multe domenii
ştiinţifice. Apărând ca o ramură a biologiei, într-o primă etapă, ecologia a apelat la
instrumentarul folosit de aceasta, precum şi diversele sale ramuri (fiziologie, morfologie,
genetică etc.). Interacţiunile cu materia nevie având o importanţă egală, a devenit necesară
utilizarea cunoştinţelor din alte ştiinţe ale naturii – geografie, fizică, chimie.

2.4.1 Ecologie–Geografie

Apropierile dintre geografie şi ecologie ajung la zone de intersecţie foarte largi. În

geografia clasică s-a încetăţenit noţiunea de peisaj, mediu geografic, ca o sinteză a
reprezentărilor concrete ale intercondiţionărilor dintre componentele naturii (relief, vegetaţie,
apă, climă etc.). Geografia şi ecologia se întâlnesc în zona definirii ecosistemului. Pentru
geografi, acest concept se cuprinde în cadrul mai larg al geosistemelor. Geosistemele cuprind
mai multe ecosisteme: terenurile agricole, pădurile de stejar, luncile, mlaştinile etc. Pusă astfel
problema, ecologia studiază bazele naturale ale spaţiului vital al omului în dimensiunile
relevante acestuia, accentuând procesele geomorfologice .8

2.4.2 Ecologie-Biologie

După unii autori, „ecologizarea” ştiinţelor trebuie să înceapă chiar cu biologia. Ecologia
a adus cu sine, printre altele, teza nivelurilor de organizare a vieţii (individ, populaţie,
biocenoză), teză care nu este identică cu cea a nivelurilor de structurare din interiorul

8
Roşu A., Ungureanu, Irina, Geografia mediului înconjurător, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică,
1977, p. 100

26
organismelor (celulă, ţesut, aparat, sistem) şi nici cu celeadoptate în sistematică (specie, gen,
familie, ordin etc.).
Ecologia a dus la reconsiderarea interacţiunilor biotice din biosferă (nivel trofic, lanţ
trofic), la o viziune mai completă a relaţiilor dintre organisme şi mediul lor de viaţă la care se
„adaptează” şi pe care îl adaptează. Ecologia impune biologiei o privire sistemică şi necesitatea
ca relaţiile dintre vieţuitoare să fie descifrate şi înţelese sub această formă sistem.

2.4.3 Ecologie-Chimie

Studiul proceselor chimice din mediul ambiant are la bază cunoaşterea conceptelor
fundamentale ale chimiei, care are menirea de a cerceta compoziţia chimică a mediului şi de a
contribui la optimizarea interacţiunii omului cu natura 9 .Ca rezultat al consolidării domeniilor
de studiu al chimiei şi a protecţiei mediului ambiant la nivel limitrof putem distinge
disciplinele: chimia mediului şi chimia ecologică.
Chimia mediului are ca obiect de studiu acţiunea substanţelor din mediu; originea şi
înregistrarea substanţelor, distribuţia acestora în aer, apă şi sol sau ecosisteme, circuitul şi
degradarea substanţelor .
Chimia ecologică trebuie considerată ca ştiinţa despre procesele ce determină
compoziţia şi proprietăţile chimice ale mediului ambiant, adecvat valorii biologice de habitare.
Domeniul de studiu al chimiei ecologice cuprinde următoarele direcţii :

• stabilirea unor recomandări în scopul diminuării nivelului de poluare chimică a

mediului cu substanţele cele mai nocive;
• perfecţionarea proceselor tehnologice de prelucrare a materiei prime;
• utilizarea deşeurilor, epurarea emisiilor gazoase şi a apelor uzate;
• prognozarea comportării noxelor chimice în mediul ambiant sub influenţa
factorilor naturali şi antropici;
• prelucrarea metodelor de dirijare a stării obiectelor mediului natural.

9
Duca, Gh., Mihăilescu, C., Andreev A., Trombițki, I., 1999, Starea mediului ambiant în Republica Moldova.
Chişinău: AGEPI.

27
 În această situaţie creşte rolul chimiei pentru soluţionarea problemelor vizând protecţia
mediului. Ca urmare, se impune, aplicarea metodelor şi realizărilor chimiei în rezolvarea
problemei epurării apelor uzate şi emisiilor gazoase, în utilizarea şi prelucrarea deşeurilor, cu
aplicarea metodelor fîzico-chimice pentru aprecierea nivelului de poluare şi a concentraţiilor
maxime admisibile ale poluanţilor.

2.4.4 Ecologie-matematică

Majoritatea oamenilor nu se gândesc la matematică atunci când se gândesc la ecologie.

Cu toate acestea, ecologia matematică are o istorie lungă și pietonală, matematica jucând un
rol major în dezvoltarea unui cadru simplificator pentru studierea sistemelor ecologice extrem
de complexe ale naturii. Ecologiștii sunt adesea interesați de modul în care se schimbă
populația, comunitățile și ecosistemele în spațiu și timp; din fericire, există o ramură a
matematicii dezvoltată special pentru a face față dinamicii, cunoscută sub numele de teoria
sistemelor dinamice. Matematica continuă să joace un rol semnificativ și, probabil, în creștere,
în dezvoltarea ecologiei de azi.
Prima utilizare majoră a matematicii în ecologie a avut loc la începutul anilor 1900. Din
această lucrare timpurie a apărut o ecuație de creștere logistică a speciilor unice și modele
pentru interacțiunile speciilor. Modelele semantice ale lui Alfred Lotka (Lotka 1925) și Vito
Volterra (Volterra 1926) au produs modele ecologice de bază pentru competiție și predare -
acum numite modele Lotka-Volterra - care au constituit piatra de temelie pentru o mare parte
a ecologiei de astăzi. Hastings 1997 introduce conceptual aceste modele și modele similare
într-o carte introductivă privind biologia populației, în timp ce Kingsland 1995 este o poveste
interesantă și detaliată a istoriei ecologiei populației, cu accent special pe rolul matematicii. În
sfârșit, o minunată carte introductivă axată pe instrumentele matematice de bază din spatele
modelelor evolutive și ecologice este Otto și Day 2007.
La mijlocul secolului al XX-lea, Robert MacArthur și colegii au susținut utilizarea
matematicii folosind modele matematice de bază pentru a dezvolta comunitatea și
comportamentul ecologie (de exemplu, MacArthur și Pianka 1966). MacArthur și-a folosit
abilitățile conceptuale pentru a promova rolul concurenței în stabilirea structurii comunităților
ecologice. Această lucrare a condus la teoria biogeografiei insulare (MacArthur și Wilson
1967), o teorie clasică care explică modelele în diversitate pe insulele cu o arie diferită și
distanța față de ecosistemele continentale. La scurt timp după contribuțiile seminare ale
MacArthur, o piatră de temelie pentru ecologia teoretică, un număr de fizicieni au intrat în

28
ecologie în anii 1970 și utilizarea instrumentelor matematice a dus la o creștere dramatică a
teoriei sistemelor dinamice în ecologie. Robert May, un fizician instruit, a fost unul dintre
primii care au recunoscut că dinamica haotică a apărut chiar din modele simple ,în timp ce el
și alții au extins modelele bazice de două specii la sistemele matematice ale multor specii care
interacționează (mai 1973). Astăzi, rolul puternic al teoriei matematice rămâne. Levin în 1997
subliniază faptul că creșterea capacității de calcul și necesitatea de a înțelege influența scării
au condus la o serie de provocări matematice moderne care așteaptă rezolvarea de către
ecologiști.

29
 Capitolul 3

Educația ecologică

Educaţia reprezintă “ansamblul de acţiuni desfăşurate în mod deliberat întro societate,

în vederea transmiterii şi formării la noile generaţii a experienţei de muncă şi de viaţă, a
cunoştinţelor, deprinderilor,comportamentului şi valorilor acumulate de omenire până în acel
moment. Efect al activităţilor desfăşurate în vederea formării oamenilor conform unui model
propus de societate. Proces prin care se formează, se dezvoltă şi se maturizează laturile
fundamentale ale fiinţei umane: fizicul, psihicul, moralul, esteticul; cognitivul, afectivul,
volitivul; o trăsătură, o funcţiune. Proces de devenire a omului “fiinţă-în-sine” (fiinţă umană
doar ca posibilitate) în “pentru sine” (fiinţă umană ca realitate), care îşi dă seama de ceea ce
este, ce nevoi are şi cum să acţioneze eficient. Educaţia înseamnă atât această devenire,
mijloacele, metodele, procedeele şi tehnicile necesare exercitării influenţelor formative,
producerii devenirii, cât şi rezultatul devenirii. Ea se produce atât prin alţii cât şi prin sine
(autoeducaţie), totdeauna fiind prezente ambele aspecte.
În sens foarte larg educaţia este forma de interacţiune dintre fiinţa umană în devenire,
prorpia sa activitate, lucrurile din jur, semnificaţiile umane ale acestora şi ceilalţi oameni, cu
modurile lor de a fi şi de a acţiona.10
Educaţia privind mediul este un proces care are scopul să îmbunătăţească calitatea vieţii
prin asigurarea oamenilor cu „uneltele” de care au nevoie pentru a rezolva şi împiedica
problemele de mediu. Educaţia de mediu poate ajuta oamenii să capete cunoştinţe, deprinderi,
motivaţii, valori şi angajamentul de care au nevoie pentru a gospodări eficient resursele
pămîntului şi de a-şi asuma răspunderea pentru menţinerea calităţii mediului. Educaţia
ecologică trebuie începută din fragedă copilărie şi continuată pe parcursul întregii vieţi.
Educația pentru mediul înconjurător este un proces care permite persoanelor să
exploreze problemele de mediu, să se implice în rezolvarea problemelor și să ia măsuri pentru
îmbunătățirea mediului. Drept urmare, persoanele dezvoltă o înțelegere mai profundă a
problemelor de mediu și au abilitățile de a lua decizii informate și responsabile.Mediul
inconjurator asa cum ni se prezinta el astazi este in cea mai mare parte o creație a

10
Dicţionar de pedagogie, Editura Didactică şi Pedagogică, 1979

30
omului, dar el poate influenta la randul sau evolutia societatii umane. Urmărirea dezvoltării
și a dezvoltării durabile politici de conservare a mediului, obiective șițintele impun ca publicul
să fie suficient de sensibilizat despre dimensiunile multiple ale mediului și dezvoltare.
Conștientizarea și înțelegerea problemele de mediu oferă baza și rațiunea pentru angajament și
acțiuni semnificative față de durabilă și durabilă.
Educația pentru mediul înconjurător este acum privită ca un instrument și un proces
care permite participarea și învățarea de către oameni de toate vârstele, bazată pe comunicare
bidirecțională și nu veche paradigma unui flux unic de informații, de la profesori pentru elevi.
Conținutul și substanța lui educația pentru mediu este în curs de revizuire și schimbare.
Reorientarea educației în ansamblu spre durabilitate implică diferite niveluri de educație
formală, non-formală și informală la toate nivelurile societății. Educația pentru mediu a avut
dezvoltate în cadrul conceptual a apărut de la prima conferință internațională de la Tbilisi
(1977) și este acum considerată ca o educație pentru durabilitate. Acest lucru a permis educația
pentru mediu pentru a aborda o gamă largă de probleme și preocupări incluse în Agenda 21 și
altele care au evoluat prin reuniunile Comisiei privind Dezvoltarea durabilă .
Problema protectiei mediului ambiant are o importanta majora printre multe alte
probleme ale omenirii, de a pastra patrimoniul natural de bogatii , de a proteja fauna,
flora, resursele solului si subsolului, sa aiba ape limpezi si o atmosfera cat mai curata.
Degradarea mediului inconjurator se petrece de multe ori sub ochii nostrii si
aceasta se datoreaza tocmai interventiei omului in natura.
Pericolul este foarte mare si de aceea trebuie constientizata necesitatea protectiei
mediului in care traim , a ocrotirii vietii pe pamant in cele mai variate forme ale sale.
A proteja mediul inseamna a rezolva problema combaterii poluarii , indiferent de
unde ar veni aceasta poluare care ameninta in primul rand culturile agricole si implicit
sanatatea oamenilor.
”Educaţia pentru protecţia mediului a devenit, în multe ţări, o nouă dimensiune a
curriculumului, cu scopul de a iniţia şi promova o atitudine responsabilă faţă de mediu, de a-i
face pe tineri să conştientizeze pericolele unei degradări accentuate a mediului. Un obiectiv
trandisciplinar regăsit la nivelul politicilor curriculare din aproape toate ţările es te cel privitor
la educaţia pentru mediu”(L. Ciolan, 2002).
În acest context scoala este cea careia ii revine rolul de a educa tanara generatie
in spiritul mediului ambiant , educatorilor le revine deci obligatia de a-i invata pe copii
sa inteleaga si sa iubeasca natura , sa-i patrunda tainele si sa o protejeze , sa urmareasca
formarea si dezvoltarea constiintei ecologice a copiilor. Educaţia ecologică are, prin

31
excelenţă, un scop formativ de pregătire a individului pentru a lua hotărâri comportamentale
corecte, privind protecţia mediului, pentru a decide în cunoştinţă de cauză şi din proprie
iniţiativă, în multitudinea problemelor ecologice cu care se poate întâlni zilnic.

3.1 Definiţie, scop şi obiective

În acord cu Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii (IUCN), educaţia de

mediu este privita ca un proces care recunoaşte valorile şi clarifică acele concepte care vor
dezvolta abilităţi şi atitudini necesare pentru înţelegerea şi aprecierea interrelaţiilor dintre
oameni, cultura lor şi mediul înconjurător. Educaţia de mediu determină luarea acelor decizii
în comportamentul faţă de acele probleme referitoare la calitatea mediului înconjurător”.
Educaţia ecologică este procesul de recunoaştere a valorilor şi de înţelegere a
conceptelor, în aspectul formării şi dezvoltării deprinderilor şi atitudinilor necesare pentru
înţelegerea corectă şi aprecierea interdependenţei dintre om, cultură şi factorii mediului
natural.11
Educaţia ecologică înseamnă informarea şi sporirea cunoştinţelor copiilor despre
mediul înconjurător. Copiii învaţă despre încălzirea globală, deşeuri solide şi alte probleme ale
mediului, despre ecologie şi cum „funcţionează” pămîntul, despre urmările degradării mediului
şi învaţă care este rolul lor în crearea şi prevenirea problemelor mediului. Pe de altă parte,
educaţia ecologică sporeşte conştientizarea problemelor şi înţelegerea valorilor personale prin
„descoperirea” atitudinii şi înţelegerii, ajutîndu-i pe copii să-şi evalueze şi să-şi clarifice
sentimentele în ceea ce priveşte mediul şi cum contribuie la problemele acestuia. Ajută fiecare
persoană să înţeleagă faptul că oamenii au valori diferite, iar conflictele dintre acestea trebuie
abordate pentru a preveni şi rezolva, în final, problemele de mediu. Educaţia ecologică este şi
practică, în sensul învăţării unor lucruri cum ar fi plantarea unui copac pînă la reducerea
consumului sau cum să trăim producînd un impact negativ cît mai mic asupra mediului. Şi, în
final, educaţia ecologică accentuează abilităţile de a acţiona ca cetăţean – de la scrierea efectivă
a unei scrisori pînă la influenţarea consiliilor locale sau a oamenilor politici de stat şi a
instituţiilor internaţionale.

Gînju, Stela,Teleman Angel.Educaţie ecologică: (pentru specialitatea Pedagogie preşcolară):Suport de curs.,

11

Chișinău, 2014

32
 Scopul de bază al educaţiei ecologice este de a reuşi în a face indivizii şi comunităţile
să înţeleagă caracterul complex al mediului natural şi construit ce rezultă din interacţiunea
aspectelor biologice, fizice, sociale, economice şi culturale şi de adobândi cunoştinţe, valori,
atitudini şi deprinderi practice, în vederea participării într-un mod responsabil şi eficient la
anticiparea şi rezolvarea problemelor de mediu şi la gestionarea calităţii mediului.
Definirea obiectivelor educaţiei de mediu diferă de la o ţară la alta, dar în general sunt
bazate pe următoarele principii de bază:
 Educaţia de mediu încorporează componenta umană în explorarea problemelor
de mediu şi în găsirea soluţiilor
 Esenţa educaţiei de mediu este bazată pe principii ştiintifice, privind înţelegerea
sistemelor sociale şi ecologice;
 Acesta este un sistem de valori care se construieşte conştient;
 Este săvârşită de acţiuni publice şi private.

În mod specific, educaţia ecologică accentuează următoarele cinci 12obiective:

 Conştientizarea: ajută copiii să capete o înţelegere şi sensibilitate faţă de întreg mediul

şi problemele lui; le dezvoltă abilitatea de a pricepe şi de a deosebi stimulentele, de a
procesa, rafina şi extinde aceste percepţii; contribuie la folosirea acestor abilităţi noi în
mai multe contexte.
 Cunoaşterea: ajută copiii să capete o înţelegere de bază privind funcţionarea mediului,
interacţiunea oamenilor cu mediul şi despre cum apar şi cum pot fi soluţionate
problemele legate de mediu.
 Atitudinea: ajută copiii să capete un set de valori şi sentimente de grijă pentru mediu,
motivaţia şi devotamentul de a participa la menţinerea calităţii mediului.
 Deprinderi: ajută copiii să capete abilităţile necesare identificării şi investigării
problemelor mediului şi să contribuie la rezolvarea problemelor acestuia.
 Participarea: ajută copiii să capete experienţă în utilizarea cunoştinţelor şi abilităţilor
dobîndite, în vederea unor acţiuni pozitive şi bine gândite care vor conduce la
rezolvarea problemelor mediului.

12
Jeanna Wersebe, Voluntar Corpul Pacii, Romania “Pamantul e comoara noastra: Manual de educatie
ecologica,” de 2003 – 2005

33
 Oamenii trebuie să simtă că fac parte din natură şi să-şi dezvolte simţul responsabilităţii
faţă de aceasta. De asemenea, ei trebuie să aibă alternative şi posibilitatea de a alege şi trebuie
să fie penalizaţi pentru comportamente neadecvate faţă de natură.
Primul pas trebuie facut prin educaţia formală, educaţia ecologică nu trebuie limitată la
studiul ştiinţelor biologice. Educaţia adulţilor este bine să se focalizeze pe o mai bună înţelegere
a problemelor de mediu şi a faptului că practicile destructive pentru natură sunt inacceptabile
într-o societate modernă.

3.2 Abordări și caracteristici

Educaţia ecologică cunoaşte trei abordări principale:

1. Educaţia despre mediu: asigură înţelegerea modului de funcţionare a sistemelor

naturale; asigură înţelegerea impactului activităţilor umane asupra sistemelor naturale;
dezvoltă capacităţile investigative şi gândirea critică. Nu implică însă formarea unor
comportamente pozitive faţă de natură, dar stă la baza formării unui suport cognitiv
care să permită participarea informată la luarea deciziilor legate de mediu. Multe arii
curriculare şi domenii ale cunoaşterii (ştiinţele naturale şi sociale, artele, etc), ca şi
activităţile non- şi in-formale pot contribui la realizarea obiectivelor acestui tip de
educaţie.
2. Educaţia în mediu: asigură relevanţa, realitatea şi experienţa practică a învăţării, prin
contactul direct cu componentele mediului (fie că este vorba de mediul urban, natural
sau tehnologic); dezvoltă abilităţi de culegere a datelor şi de investigaţie pe teren;
dezvoltă capacitatea de apreciere estetică;asigură conştientizarea şi stimulează
preocuparea faţă de problemele de mediu.
3. Educaţia pentru mediu: finalizează educaţia în şi despre mediu; dezvoltă sensul
responsabilităţii faţă de mediu; dezvoltă eco-etica; dezvoltă motivaţia şi abilităţile de a
participa la îmbunătăţirea stării mediului; promovarea dorinţei şi capacităţii de a aborda
un stil de viaţă compatibil cu utilizarea adecvată şi responsabilă a resurselor. Educaţia
pentru mediu oferă educatorilor posibilitatea de a realiza, din punct de vedere teoretic
şi practic, o contribuţie hotărâtoare la buna gospodărire a naturii, necesitând stabilirea

34
 de legături între educaţia de mediu, educaţia morală,educaţia estetică, educaţia
politică,etc.13

Caracteristicile educaţiei ecologice sunt următoarele:

 se bazează pe cunoştinţe despre sistemele sociale şi ecologice (dimensiunea
informaţională);
 include dimensiunea afectivă: atitudini, valori, motivaţii, angajamentul / dorinţa de a
construi o societate durabilă;
 facilitează procesul de dezvoltare a deprinderilor necesare rezolvării problemelor:
- de comunicare: verbală şi nonverbală (de a asculta, de a discuta în public, de a
susţine o cauză, de a scrie scrisori persuasive, etc.);
- de investigare: proiecte de cercetare, căutare în bibliotecă, analiză de date;
- de muncă în echipă: abilităţi de conducere, de luare de decizii, de cooperare, de
respectare a opiniei celorlalţi, etc.;

 presupune explorarea problemelor de mediu şi soluţionarea acestora;

 permite colaborarea cu reprezentanţi ai autorităţilor locale, cu alţi membri ai
comunităţii.

3.3 Tendințe și condiții principale

Tendințele generale ale educației ecologice sunt informarea și comunicarea care fac
parte din preocupările oamenilor și ale societăților în tranziție.Educația pentru mediul
înconjurător este acum privită ca un instrument și un proces care permite participarea și
învățarea de către oameni de toate vârstele, bazată pe comunicare bidirecțională și nu veche
paradigma unui flux unic de informații, de la profesori pentru elevi. Conținutul și substanța
educației pentru mediu este în curs de revizuire și schimbare.
Reorientarea educației în ansamblu spre durabilitate implică diferite niveluri de
formală, non-formală și informală nivelurile societății. Educația pentru mediu a avut dezvoltate
în cadrul conceptual a apărut de la prima conferință internațională din Tbilisi (1977) și este
acum considerată ca o educație pentru durabilitate. Acest lucru a permis educației pentru mediu

13
Burcu, A., Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii, Cluj-Napoca, Editura Mega, 2005.

35
abordarea unei game largi de probleme și preocupări incluse în Agenda 21 și altele care au
evoluat prin reuniunile Comisiei privind Dezvoltarea durabilă (UNESCO 1997).
Principalele convenții internaționale privind mediul pun o mare valoare pe conștiința
publică, educație și formare și obținerea de informații ca elemente esențiale pentru succesul
convențiilor. Convenția privind diversitatea biologică, subliniază importanța educației și
conștientizării publice prin promovarea și încurajarea măsurilor necesare pentru conservarea
diversității biologice. De când convenția a intrat în vigoare în decembrie 1995, țările
participante au decis să abordeze aspecte legate de educație și educație pentru cunoașterea
biodiversității.
În plus, se recunosc provocărilor cu care se confruntă și rolul vital pe care îl poate juca
educația de mediu în îndeplinirea acestor provocări. Există o creștere în percepția guvernelor
privind necesitatea integrării informării și educației pentru mediu comunicarea,iar nivelul de
cooperare și de colaborare între mediu și instituțiile de învățământ a crescut.
Există o mai mare recunoaștere a rolului ONG-urilor și organizațiile societății civile,
precum și necesitatea participarea semnificativă a comunității la dezbateri și programe de
acțiune destinate educației și formării profesionale pentru dezvoltarea durabilă. ONG-uri și
guvernele lucrează din ce în ce mai mult împreună, consolidându-și punctele forte și reacțiile
reciproce. Legături între instituțiile guvernamentale și ONG-uri se îmbunătățesc în majoritatea
țărilor, iar în unele cazuri, guvernele promovează conștientizarea problemelor de mediului, a
comunicării, și activități de formare.

3.4 Educația ecologică formală

Educaţia ecologică se poate realiza prin cele trei forme ale educaţiei prezentate în figura
de mai jos:

36
– educaţia formală (realizată în unităţile de învăţământ);

– educaţia informală (realizată prin organizaţii neguvernamentale, mass-media, anturaj,

familie),

– educaţia nonformală (realizată prin activităţi extraşcolare, centre de educaţie permanentă,

cluburi, etc.).

Schema tipurilor de educaţia ecologică formală are următoarele obiective:

 îmbunătăţirea capacităţii populaţiei de a înţelege complexitatea organizării mediului, a

faptului că integritatea, calitatea şi productivitatea sistemelor ecologice (oferta de
bunuri şi servicii) condiţionează starea de sănătate şi bunăstarea oamenilor;
 înţelegerea de către populaţie a necesităţii dezvoltării durabile şi acumularea
cunoştinţelor şi valorilor care să permite acesteia să se dezvolte durabil;
 formarea unei populaţii conştiente şi preocupată de starea capitalului natural şi de
problemele acestuia, o populaţie care va avea cunoştinţele,competenţa, starea de spirit,
motivaţia şi sensul angajării care să‑i permit să acţioneze individual şi colectiv la
rezolvarea problemelor actuale şi să împiedice repetarea lor.

Sistemul educaţional formal urmăreşte:

 să asigure elevilor cunoştinţele fundamentale ale ecologiei sistemice care să le permită,

când li se oferă prilejul, să ia decizii pentru rezolvarea problemelor de mediu;

37
  să ofere elevilor şansa de a înţelege:

• modul în care activităţile umane influenţează mediul;

• modul în care comportamentul individual influenţează mediul;

• marea varietate a problemelor mediului şi a implicaţiilor ecologice ale acestora;

• soluţiile alternative viabile disponibile pentru remedierea problemelor de mediu şi

implicaţiile ecologice ale acestor soluţii;

• necesitatea investigării şi evaluării problemelor de mediu, ca o condiţie preexistentă la

procesul de luare a deciziilor;

 să asigure elevilor:

• cunoaşterea şi priceperile/deprinderile necesare pentru a identifica şi investiga

problemele şi pentru a sintetiza datele obţinute;

• capacitatea de a analiza problemele de mediu şi de asociere a aprecierilor în perspectiva

implicaţiilor lor ecologice;

• abilitatea de a identifica soluţii alternative la probleme distincte şi aprecierea

perspectivelor asociate acestor soluţii;

• abilitatea de a identifica şi clarifica propriile lor aprecieri legate de probleme de mediu

distincte şi soluţiile asociate acestora;

• capacitatea de a evalua, clarifica şi modifica propriile lor aprecieri în lumina noilor

informaţii

Programele stabilite pe plan național prevăd de multe ori un program coordonat de teme
de mediu în România atât școlile primare, cât și cele preșcolare. Cu toate acestea, există o
oarecare lipsă a coordonării la diferite niveluri de învățământ în cadru național, care împiedică
dezvoltarea a unei educații ecologice.

38
3.4.1. Ciclul preșcolar

Educaţia timpurie este baza educaţiei şi autoeducaţiei continue ale viitorului cetǎţean,
cǎruia ne pregǎtim sǎ-i asigurǎm compatibilitatea cu valorile europene. Ceea ce învaţǎ copiii
în primii ani reprezintǎ mai mult de jumǎtate decât vor învǎţa în tot restul vieţii. Aşadar,
educarea omului trebuie începutǎ din copilǎrie, componentele dezvoltǎrii sale fizice şi psihice
mergând în paralel cu componentele personalitǎţii.
Psihologii evidenţiază în ontogeneza omului un şir de vîrste, care reprezintă etape
speciale ale schimbărilor calitative, care mai apoi duc la formarea personalităţii copilului. Un
şir de savanţi susţin că educaţia ecologică este cel mai eficient de început din clasele primare,
dar totuşi, educaţia ecologică începută la această vîrstă nu poate înlocui educaţia ecologică din
cadrul treptei preşcolare (ele se completează, dar nici de cum nu se exclud). Savantul rus M.A.
Şargaev consideră că trebuie începută educaţia ecologică a copiilor încă din perioada
intrauterină. Levina R. consideră că educaţia şi instruirea ecologică poate fi începută de la 2-3
ani, atunci când vin la grădiniţă.
Savanţii susţin, că metodologia educaţiei ecologice în instituţia preşcolară diferă de cea
din şcoala primară şi gimnaziu, deoarece preşcolarii au un şir de particularităţi de vârstă
specifice, dar utilizate corect pot fi eficiente în realizarea educaţiei ecologice.
1. Sesizarea globală a naturii. La această vîrstă copilul nu se separă pe sine însăşi de
mediul înconjurător. El nu ştie ce îi aparţine lui şi ce nu. Pentru el natura e ceva “foarte
departe”. Această particularitate cu vîrsta se pierde, dar este deosebit de important de a o utiliza
în scopul educaţiei şi instruirii ecologice.
2. Animismul (Dereabo, Iasvin). Animism – procesul, cînd obiectele neînsufleţite de
natură sunt percepute de către copii ca fiinţe vii. Pentru prima dată acest fenomen a fost
demonstrat de psihologul elveţian J. Piajet. Acest proces de asemenea trebuie de luat în
consideraţie de către educatori, metodişti în realizarea educaţiei ecologice a preşcolarilor.
3. Egocentrismul (J. Piajet) Omul, copilul este centrul întregii lumi. Toate obiectele din
natură există pentru a ne fi nouă bine.
4. Percepţia emoţională a mijloacelor ilustrative viu colorate. La copiii de vîrstă
preşcolară predomină percepţia ilustrativemoţională a naturii. Pînă la 8 ani la copii predomină
activităţile conduse de emisfera dreaptă. Copilul percepe, gîndeşte prin imagini, chipuri, la
concret. La 8-10 ani începe să se dezvolte gîndirea abstractă. De aceea, educatorii, în procesul

39
de educaţie ecologică a preşcolarilor, trebuie să utilizeze cît mai multe materiale didactice,
imagini, viu colorate.
Scopul esenţial al educaţiei ecologice la preşcolari este de a le forma bazele unei gîndiri
şi atitudini centrate pe promovarea unui mediu natural propice vieţii, de a le dezvolta spiritul
de responsabilitate faţă de mediu.
La copiii de vîrstă preşcolară educaţia ecologică se poate de realizat mai mult la nivelul
formării deprinderilor şi al trăirilor afective, decît a cunoştinţelor. Ori de cîte ori este posibil,
trebuie de pus copilul în situaţia de a acţiona, a reacţiona, de a manifesta atitudini. Copiii trebuie
încurajaţi să ia parte la activităţi la aer liber: grădinărit, excursii în natură, acţiuni de salubrizare.
Analiza SWOT14 a procesului de educaţie ecologică la vîrsta preşcolară:

Puncte tari:
1. Particularităţile de vîrstă ale copiilor: curiozitate epistemică, dorinţa de a imita
adultul, dorinţa de a cerceta -de a cunoaşte mediul prin intermediul propriilor simţuri-acţivităţi,
sentimente; gîndire logică în formare; se pun bazele personalităţii, dorinţa de a realiza ceva
bun, pentru a fi lăudat, etc.
2. Răspunde nevoilor copilului de cunoaştere concretă
3. Răspunde la întrebările copiilor
4. Pune copilul în contact direct cu mediul
5. Transformă comportamentul copilului dintr-un egocentrist întrun altruist
6. Sprijină cunoaşterea consecinţelor propriilor fapte, ale colegilor şi chiar a adulţilor.
7. Contribuie la formarea unor atitudini de protecţie – ocrotire - atenţie faţă de tot ceea
ce se află în jurul copilului, precum şi la apariţia unui comportament civilizat în relaţiile
interumane.

Puncte slabe:
1. Pregătirea insuficientă a cadrelor didactice poate duce la predarea unor noţiuni greşite
sau la exagerări
2. Baza materială insuficientă şi neadecvată abordării educaţiei ecologice
3. Lipsa continuităţii în relaţia grădiniţă-şcoală-mediu social de preocupare pentru
formarea la copil a unei atitudini ecologiste.
Oportunităţi:

14
“Glasul naturii – Ghid practic de educaţie ecologică pentru învăţământul preşcolar”,Tulcea ,2002

40
 1. Prin educaţia ecologică copiii ajung să iubească şi să manifeste dorinţa de a ocroti
natura
2. Prin educaţia ecologică copiii sunt obişnuiţi să privească mediul în totalitate şi nu
fragmentar
3.Prin educaţia ecologică copiii învaţă că există metode şi mijloace de reciclare şi
refolosire a materialelor considerate deşeuri
4.Prin educaţia ecologică copiii învaţă să transpună atitudini ecologiste în relaţiile
sociale

Pericole:
1.Curiozitatea şi dorinţa de a experimenta pot împinge copilul la continuarea unor
experimente acasă, nesupravegheat
2.Excesul de zel al cadrelor didactice poate duce predarea unui volum prea mare de
cunoştinţe, neadaptata la nivelul de înţelegere a preşcolarilor.

Informarea
părinților

Colaborarea
personalului didactic in Activități
activitațile de educație ecologice
ecologică

Educația ecologică
a copiilor

Coordonarea
activităților Evaluarea
ecologice cu alte situației
grădinițe înconjurător

Introducerea „noilor educaţii” în curriculum-ul şcolar este, la momentul actual, o

necesitate, cu atât mai mult cu cât asistăm la noi provocări în evoluţia socială (deteriorarea
continuă a mediului, exploziile demografice, agresiunea culturală provocată de mass-media

41
etc.), toate acestea având un impact deosebit asupra formării comportamentelor de bază ale
copilului, viitorul cetăţean.
Educaţia ecologică trebuie să înceapă de la cele mai mici vârste, abordarea aspectelor
de mediu necesitând să fie realizată atât pe cale formală cât şi informală sau/şi nonformală.
În grădiniţă,educaţia ecologică porneşte de la interesul firesc al copiilor pentru plante
şi animale,pentru ceea ce reprezintă,în general,natura pentru ei. Scopul principal al educaţiei
privind mediul înconjurător este acela de a oferi fiecărui individ posibilitatea de a manifesta o
atitudine responsabilă, personală, faţă de mediul înconjurător. Este momentul să ne preocupăm
şi de educaţia ecologică prin care să-i învăţăm pe copii de ce şi cum trebuie protejată
natura.Educatorii au misiunea nobilă de a-i educa pe micuţi, să formeze o conştiinţă ecologică
bine conturată,pentru că acţiunile pe care le desfăşoară să fie eficiente şi credibile în faţa
copiilor.

3.4.2. Ciclul primar

Educaţia ecologicǎ urmǎreşte formarea unui om cu un comportament adecvat în ceea

ce priveşte mediul înconjurǎtor, comportament care sǎ se manifeste prin acţiuni concrete nu
numai prin informare teoreticǎ. Cunoştinţele ecologice se asimileazǎ în mod treptat şi trebuie
sǎ porneascǎ de la observarea şi înţelegerea fenomenelor dupǎ care se dezvoltǎ viaţa, deci
trebuie sǎ aibǎ la bazǎ cunoaşterea relaţiei cauzǎ-efect.
Educaţia de mediu sporeşte conştientizarea problemelor şi înţelegerea valorilor
personale prin „descoperirea” atitudinii şi înţelegerii, ajutându-i pe elevi să-şi evalueze şi să-şi
clarifice sentimentele în ceea ce priveşte mediul şi cum contribuie la problemele acestuia.
Obiectivele ce trebuie urmărite în şcoală sunt:
 „alfabetizarea” în materie de mediu;
 conştientizarea diversităţii şi importanţei problemelor ecologice, ca şi a
comportamentelor umane care afectează mediul;
 înţelegerea corectă a raportului individ-mediu;
 dezvoltarea respectului faţă de mediu şi a responsabilităţii;
 analiza critică a problemelor de mediu;
 dezvoltarea capacităţii de a lua decizii, etc.

42
 Pornind de la premisa că şcoala mileniului III este centrată pe elev – deci pe cel care
învaţă – se impune înlocuirea caracterului enciclopedist al actului educativ cu un proces activ
care să implice atât activitate mentală, cât şi activitate fizică, formând capacităţi şi competenţe
necesare pe parcursul întregii vieţi: de a observa şi analiza, de a interpreta, de a compara, de a
selecta, apoi de a generaliza, de a comunica, de a coopera, de a iniţia şi de a finaliza un proiect.
Se impune astfel o abordare interdisciplinară a problemelor de studiat şi, de asemenea,
parteneriatul între învăţători sau învăţători-profesori de la anumite discipline.
Aparent, tema Educaţie ecologică – educaţie pentru viaţă ne-ar trimite doar la
disciplinele Ştiinţe şi Geografie. Dar, valorificând creativ conţinuturile ce trebuie transmise
elevilor, valenţele acestei teme pot fi abordate chiar de la clasa I, în orele de Limba română,
Educaţie plastică, Abilităţi practice şi Cunoaşterea Mediului.
Urmărind pe parcursul întregului ciclu primar realizarea obiectivelor educaţiei
ecologice, atât prin valorificarea conţinuturilor unor texte din manual, cât şi prin excursiile,
vizitele, mapele tematice realizate, vom constata că la sfârşitul acestei perioade elevii au un
bagaj de cunoştinţe, dar şi de abilităţi în stare să-i facă să acţioneze în vederea protejării
mediului, chiar de la această vârstă. Astfel, copilul va fi capabil să protejeze mediul apropiat
(curtea, spaţiul verde, arborii existenţi), să planteze o floare, un copac, să atragă atenţia
celorlalţi pentru a păstra curăţenia, să participe la reciclarea unor deşeuri (din sticlă, plastic,
hârtie) etc.
Elevul va fi antrenat atât în activităţile de observare, cât şi de manipulare şi
experimentare, avându-se în vedere faptul că învaţă mult mai temeinic atunci când lucrează
practic şi când forma de activitate depăşeşte spaţiul băncii de şcoală. Deşi ar părea pretenţios,
termenul de portofoliu poate fi introdus încă din clasa I, copiii putând realiza diverse lucrări,
individual sau în echipă. Pe parcursul următoarelor clase, conţinutul portofoliului se poate
îmbogăţi pentru ca, la sfârşitul clasei a IV-a, fiecare elev să aibă un portofoliu cu acest conţinut
tematic.
Nu trebuie scăpat din vedere şi faptul că o învăţare eficientă presupune feed-back, care-i
oferă copilului nu numai măsura realizării unei sarcini, cât, mai ales, valoarea (calitatea) pe
care o are activitatea desfăşurată.
Educaţia ecologică se poate face începând cu satisfacerea intereselor copiilor de
cunoaştere a plantelor şi animalelor în condiţii naturale şi continuând cu educarea deprinderii
de a închide la timp comutatorul, robinetul, de a ocroti spaţiile verzi sau de a recupera organizat
deşeurile de hârtie, metal, materiale sintetice sau sticlă pentru a le reintroduce în circuitul
economic.

43
 Prin tratare interdisciplinară se poate ajunge la formarea unei viziuni globale şi a unui
sistem coerent de atitudini şi comportamente potrivit vârstei şcolarului. Urmărită pe toată
durata şcolarităţii, educaţia ecologică poate forma cetăţeni responsabili prin conştientizarea
pericolelor ce ameninţă umanitatea şi patrimoniul său natural.

3.4.3. Cultura ecologică

Modernizarea ecologizării culturii are implicații ideologice de paradigmă umanistă,

bazat pe antropocentrismul drept, deja epuizat și care necesită revizuire. Oamenii trebuie își
dau locul ca parte a spațiului natural și își dau seama de propriul rol creativ în menținerea
echilibrul natural. Această conștientizare creează o nouă paradigmă ideologică - ecologică
centristică sistemul valoric, obiectivele organizate de dezvoltare socială de menținere a naturii,
asigurarea o oportunitate de a răspunde cu succes provocărilor legate de conservarea naturii și
a mediu într-o stare potrivită pentru viață.
Omul de știință rus A. Margaryan a susținut că cultura generală, pe de o parte este
rezultatul relației dintre om și natură, pe de altă parte - nivelul de dezvoltare depinde de o astfel
de ocazie importantă pentru noi, ca metodele și formele interacțiunii umane cu mediul. În
cadrul culturii generale, el identifică trei subsisteme: naturale și ecologic, reflectând adaptarea
societății la mediul biofizic, social și ecologic, care reflectă procedura relațiilor dintre diferitele
elemente ale societății, sociale și de reglementare orientate spre menținerea propriului sistem
social ca întreg, ceea ce explică locul în structura culturii ecologice a culturii contemporane.
Cu toate acestea, diversitatea aparatelor conceptuale și categorice ale culturii ecologice relațiile
dintre societate și natură, necesită rafinament și procese de instalare caracteristicile interacțiunii
dintre subsisteme.
Ecologia culturală studiază caracteristicile unei anumite trăsături culturale a societății
au apărut în procesul de adaptare la mediul natural raportul dintre habitate și habitate tehnologie
inerentă unei culturi particulare, în special utilizarea alimentelor publice și a altor produse
naturale resurse; comportamente legate de dezvoltarea tehnologică a resurselor naturale și
impactul pe alte aspecte ale primei adaptări culturale specifice fiecăruia diferite părți ale
cultură. Încearcă să explice originea diferențelor interculturale și a legilor generale aplicabile
orice situație de interacțiune culturală și naturală, precum și de a răspunde la întrebarea dacă

44
societățile solicită adaptarea la mediul înconjurător să dezvolte comportamente sau consolidări
specifice are destule trăsături culturale inerente
cultura ecologică este a capacitatea persoanei de a trăi viața pentru a experimenta lumea,
pentru a încerca să o ajustați în funcție de tine, de nevoile tale ar trebui să respecte structura
mediului. Cu alte cuvinte, cultura ecologică vizează activitatea umană (inclusiv impactul
acestor activități) care vizează organizarea și transformarea lumii naturale (obiecte și procese)
în funcție de nevoile și intențiile voastre.
Cultura ecologică este considerată ca:
1) Istoric, un anumit nivel de social dezvoltare, puteri și abilități creative, exprimate în
forme și tipuri de viață și create valorile umane, care se caracterizează printr-o conștiință
profundă și generală a ecologiei probleme dinamice ale omenirii,
2) societatea ecosferei care include ecologice relevante nevoile, atitudinile și instituțiile
3) utilizarea mediului pe baza cunoașterii legile naturale ale biosferei, inclusiv efectele
imediate și pe termen lung ale schimbărilor naturale sub influența activităților umane.
Ecologia culturală, ca parte integrantă a culturii umane, dezvoltat pe baza educației
ecologice profesionale, a conștientizării și educației publice gândirea ecosistemului că vederea
asupra naturii ca o coajă planetară integrată de viață a Pământului, constând într-un ecosistem
auto-reglementat. Menținerea unității și a productivității maxime din urmă promovează
conservarea și utilizarea durabilă a întregii biosfere. Ecologia culturală se bazează pe cele mai
bune tradiții umaniste și culturale. Creează ecohumane, bunăvoință, și acesta este respectul
pentru toate formele și condițiile de viață pe care le oferă.
Cultura ecologică vizează, pe de o parte, eliberarea omului de natura determinarea
rigidă, iar cealaltă - armonizarea relației dintre societate și înconjurând mediul natural. Cultura
în general, în mod inerent, este ecologic în natură, deoarece cultura ecologică poate fi definită
ca un program, materializat în activitățile pe care o clădire ecologică își desfășoară procesul
istoric specific de interacțiune natură.
M. Tarasenko în interpretarea lucrării de cercetare "Natură, tehnică, cultură" cultura
ecologică ca un fel de "imagine a lumii" ideologice, care reflectă o stare a sociale și naturale
care caracterizează unitatea lor armonioasă, umană eficientă explorarea realității naturale și
sociale și consolidarea acestui curs propriu identitate individuală. Unii savanți caracterizează
cultura ecologică în prezența valorilor ideologice în ceea ce privește natura, diverse cunoștințe
aprofundate ale mediului (naturale și sociale), dobândite abilități și experiență în rezolvarea
problemelor ecologice (în special la nivel local și internațional) niveluri locale), stilul ecologic
de gândire și atitudinea responsabilă față de natură și sănătatea lor; participarea directă la

45
activitățile ecologice; anticiparea posibilelor efecte adverse Activitatea de transformare natural.
Cultura ecologică trebuie să fie mereu în minte, ar trebui să fie un comportament al individului.
Principiul fundamental al culturii ecologice poate fi considerat sub acest principiu
sociale și naturale într-un singur sistem. Stabilirea conformității în toate domeniile viața publică
contribuie, pe de o parte, la cea ecologică și la cea de alta – armonizarea sistemul social.
Cultura ecologică se exprimă ca evoluție a subiectului care se transformă activități
naturale în cadrul componentelor sociale și naturale ca un sistem unic. De asemenea contribuie
la armonizarea relațiilor dintre societate și natură și formarea unui a nou tip de persoană - o
persoană vârstă noosphere, precum și de reglementare acționează de ecologice performanţă.
Specificitatea funcționării acestei activități rezultă din faptul că aceasta pătrunde în toate
componentele culturii și încearcă să armonizeze relațiile sociale și naturale.
Cultura ecologică este un fel de "cod de conduită" care stă la baza activității ecologice
și comportament. Acesta include o secțiune transversală a publicului față de metoda de
realizare a omului el însuși în natură, tradițiile culturale, experiența, sentimentele morale și
evaluarea morală a relația omului cu natura. Conținutul, cultura ecologică este un set de
cunoștințe, norme, stereotipuri și "reguli ale comportă "omul în lumea naturală înconjurătoare,
deși fenomenul ecologic cultura este proprietatea secolului XX, componenta ecologică a
culturii poate fi argumentată încă de la începutul apariției omului. Această componentă se
manifestă ca un set de reguli specifice ecologice, "interdicții" și "permise".
Funcțiile culturii ecologice pot include și:
 educația - formarea un anumit comportament asupra naturii atât a indivizilor,
cât și a societății în ansamblu;
 predictiv - crearea oportunități care prezică efectele activității umane, rezultatele
transformării natura,
 reglementarea - managementul atitudinii societății față de natură în afaceri.
Cu toate acestea, trăsătura principală a culturii ecologice este exprimată în scopul -
relațiile dintre societate și natură, astfel încât să țină seama de nevoile practice ale acestora
societatea și "dorința" naturii de a menține stabilitatea propriei normale și astfel să păstreze
condițiile existenței și dezvoltării omenirii. Structura culturii ecologice, în afară de analiza
conservatoare și creativă componentele pot fi considerate similare cu structura conștiinței
ecologice: individuale și masa, internă și teoretică.
În cultura ecologică a individului există a afișarea procesului de exprimare personală a
conștiinței ecologice de epocă, ecologic scilicet punctul de vedere al lumii individuale este în
curs de dezvoltare în procesul de stăpânire a competențelor practica privind natura. Cultura

46
ecologică este subiectul transformării naturii în o cultură a identității sociale și culturale.
Îmbinarea acestor două tipuri de culturi și grupuri individual - este formarea unei perioade
istorice culturale ecologice coerente
Sunt dependente procesele transformative culturale privind relațiile dintre natură și
societate pe factori ecologici, socio-ecologici, naturali și ecologici, sociali și de reglementare
care pot servi ca indicatori ai transformării și schimbării culturii ecologice sau culturale
ecologia ca fenomen social.
Măsura culturii ecologice este etica ecologică. Concentrându-se pe probleme a
biosferei, a tuturor lucrurilor vii, creează precondițiile acțiunilor care vizează conservarea și
dezvoltarea vieții umane și naturale. În etica ecologică în domeniul relațiile morale, dar relațiile
au considerat în mod tradițional "omul - omul", "omul - societate "a inclus, de asemenea, o
serie de relații" om - natura ". Proprietatea principală, etica ecologică legată de preocuparea
prioritară pentru viața naturală condiții ale generațiilor viitoare.
Prognoza viitorului implică îngrijirea prezentului și a distinge etica ecologică de ariile
tradiționale ale eticii. Rezumatul eticii ecologice oferă o sugestie a necesității acestor cerințe:
respingerea oricărei acțiuni care poate submina posibilitatea existenței unui viitor generații la
generații gradul de responsabilitate în luarea deciziilor privind statutul și dezvoltarea mediului,
pentru a evita posibilele efecte negative ale interesului actual generații care pot dăuna
intereselor generațiilor viitoare.
Cu toate acestea, aceste aspecte ale eticii ecologice, concepute pentru a asigura
armonizarea interacțiunea dintre om și natură și ar putea fi implementată dacă acestea pătrund
aproape acoperă o varietate de domenii ale activității umane, inclusiv educația, politica și altele.
Doar in acest caz de etică, bogat sens ecologic, nu rămâne gândire dornică și va aduce apariția
unei noi societăți ecologice.
O etică ecologică este din ce în ce mai importantă pentru omenire ca fiind distinctă și
distinctă element al culturii spirituale a fiecărui individ. Fără respectarea eticii ecologice nu
există o reglementare ecologică corectă a relației dintre natură și omenire care îmbrățișează
cultura ecologică a omului. Baza eticii ecologice este gândirea ecologică și filosofie, care se
formează în procesul de educație și educație ecologică. Astfel, cultura ecologică este o etică
supraviețuitoare și un imperativ moral al ecologiei pentru întreaga societate și în special pentru
individ. Oferă suport prin procesul de formare a viziunii ecologice asupra lumii asupra fiecărui
om, a lui / ei de auto-îmbunătățire (schimbarea naturii interioare a individului) ca fiind conștient
ecologic și atitudinea socială ecologică față de natură.

47
 Cultura ecologică, educația și formarea profesională sunt categorii care reflectă stadiile
din formarea unei ființe umane. Sisteme de cunoaștere care vizează mastering teoria și practica
a ecologiei generale, a prezentat educație ecologică, inclusiv elemente geografice, medicale,
geo-chimice, socio-economice și tehnice. Educația ecologică în procesul de formare a
identității este prin influențarea minții pentru a dezvolta atitudini sociale și active cetățenie. Și
cultura ecologică ca parte a culturii generale, caracterizată printr-o profundă înțelegerea
importanței generalizării și a problemelor ecologice în viitor dezvoltarea omenirii.
. Comportamentul ecologic este imposibil fără o cultură ecologică (în mediul ecologic,
social și ecologic sub - natural, social și de reglementare) și responsabilitatea ecologică a
societății în modelarea paradigmei ecocentristice a durabilității.

3.5 Educația ecologică nonformală

Educaţia nonformală înseamnă orice acţiune organizată în afara sistemului şcolar, prin
care se formează o punte între cunoştinţele predate de profesori şi punerea lor în practica. Acest
tip modern de instruire elimina stresul notelor din catalog, al disciplinei impuse şi al temelor
obligatorii. Înseamnă plăcerea de a cunoaşte şi de a te dezvolta.
Educaţia nonformală cu raport de complementaritate, atât sub aspectul conţinutului, cât
şi în ceea ce priveşte formele şi modalitățile de realizare, cu educaţia formală şi ca abordare a
învăţării prin activităţi plăcute şi motivante, care înglobează bifarea tuturor deprinderilor
specifice sistemului tradiţional de învăţământ, cu un aport suplimentar de abilităţi câştigate în
condiţiile unei libertăţi de exprimare maxime, prin prisma principiilor sale, duce direct la
realizarea procesului de educaţie pentru mediu: protejarea persoanelor ce doresc o creştere în
comerţ, agricultură, industrie etc.; susţinerea populaţiei pentru utilizarea mai raţională a
resurselor naturale şi personale; creşterea profesională sau schimbarea activităţii profesionale;
educaţia pentru sănătate şi raţionalizarea timpului liber; alfabetizarea; participare la propria
formare (înţelegere a nevoilor şi găsirea soluţiilor adecvate de instruire în domeniile respective)
şi la viaţa comunităţii.
Obiectivele educaţiei nonformale nu urmăresc să excludă modul tradiţional de educaţie,
ci să completeze instruirea pur teoretică prin activităţi atractive, la care să aibă acces un număr
cat mai mare de elevi. Acestea sunt:

48
 o completarea orizontului de cultură din diverse domenii
o crearea de condiţii pentru formarea profesională
o sprijinul alfabetizării grupurilor sociale defavorizate
o asigurarea unui mediu propice exersării şi cultivării diferitelor înclinaţii, aptitudini
şi capacităţi.

Caracteristicile educaţiei nonformale

În prima instanţă, specific educaţiei nonformale este locul în care ea se desfăşoară: într-
un cadru nonformal (ex: chiar dacă aceasta se desfăşoară într-o sală de curs, aşezaţi scaunele
în semicerc pentru sesiuni de discuţii deschise, libere etc.) .Caracteristice acestui tip de educaţie
sunt activităţile care contribuie la perfecţionarea individuală.
Educatorul nonformal trebuie să deţină mai multa flexibilitate, adaptabilitate şi
rapiditate, dar şi un entuziasm răsunător. Acţiunile corespund strict intereselor, aptitudinilor şi
dorinţelor participanţilor.
În plus, doritorii nu sunt obligaţi să se alăture programului şi nu primesc calificative
oficiale. Totuşi, în funcţie de formele de instruire nonformala, există şi situaţii în care sunt
acordate diplome şi certificate de absolvire.În procesul didactic, ariile de educaţie tematică
nonformală sunt intersectante şi proteice, sunt focalizate pe un conţinut, pe o dominantă etc.,
dar generează alte complementarităţi şi complexe tematice, principale şi/sau derivate 15
.
Derivările se definesc în funcţie de context şi de scopul practic.
Educaţia pentru reciclarea materialelor refolosibile, educaţia pentru dezvoltare
durabilă: protecţia mediului, dimensiunea socioculturală, dimensiunea tehnică şi profesională,
educaţia ecologică etc. Din perspectiva dată, educaţia pentru mediu în aspect nonformal
reprezintă un demers complementar, iar designul proiectării unui model de educaţie pentru
mediu trebuie să fie în acord atât cu elementele teoretice adoptate de conceptorul de curriculum
sau de strategie educaţională, cât şi cu opţiunile axiologice. Unul dintre principalele demersuri
posibile, necesare a fi integrate într-o reală strategie a educaţiei pentru mediu în aspect
nonformal, este considerat demersul „partenerial”, în care învăţarea se realizează împreună cu
ceilalţi şi de la ceilalţi. Este un demers complementar celui holistic; problemele reale din
mediul înconjurător nu pot fi rezolvate în lipsa unui demers de echipă, în care negocierea,
luarea deciziilor, asumarea diferitor roluri sunt esenţiale 16.

15
Carcea, M., Managementul educaţiei nonformale, Iaşi: Polirom. 2001
16
Sauve, L., Pour une education relative a l’environnement, Montreal: Guerin, 1994.

49
 De aceea, în acest context, se impune în majoritatea modelelor implementate la nivel
internaţional opţiunea constructivistă asupra învăţării. În acest sens, procesul învăţării este
privit ca un proces de dezvoltare, educabilul combinând experienţa anterioară cu experienţe şi
descoperiri noi.În prezent evoluţia acestui domeniu, încearcă să acopere următoarele mari
„câmpuri” educaţionale: proiectarea unui sistem de obiective/competenţe şi a unei serii de
conţinuturi ilustrative, cât mai complete şi stimulative; sugerarea unor modalităţi de organizare
a procesului educaţional optimizate şi adecvate scopurilor specifice ale educaţiei pentru mediu;
dezvoltarea la elevi/tineri a capacităţii de investigare ştiinţifică a mediului înconjurător. Deşi
sunt importante şi alte aspecte ale desfăşurării procesului (resursele de instruire, evaluarea
abilităţilor/competenţelor, activităţile extraşcolare, activităţile practice etc.), în centrul atenţiei
putem considera că este sistemul de obiective şi conţinuturile adiacente, precum şi procesul de
instruire, esenţiale în realizarea unei reale educaţii pentru mediun
În concretizarea acestui model şi având în vedere şi experienţele internaţionale în
domeniu, împreună cu documentele de politică educaţională adoptate la nivel mondial în acest
domeniu, se poate afirma :
 în ansamblul factorilor educaţionali, educaţia pentru mediu ar trebui să ocupe un
rol mult mai important, continuu adecvat complexităţii şi evoluţiei rapide a acestei
probleme fundamentale a lumii contemporane, dar şi a celei viitoare;
 un sistem coerent de obiective (şi conţinuturi actuale asociate acestora) este strict
esenţial pentru a permite realizarea reală a educaţiei pentru mediu;
 conţinuturile (chiar sub forma actuală disciplinară, dar mai ales sub cea necesar
interdisciplinară) trebuie să poată fi proiectate în concordanţă cu exigenţele
raportului dintre psihologic şi logic în învăţare;
 învăţarea trebuie să poată avea o puternică orientare constructivistă, în sensul
înţelegerii ei ca un real proces de dezvoltare;
 aplicarea şi concretizarea elementelor teoretice trebuie să-şi găsească un larg câmp
de aplicare în formarea capacităţii de investigare ştiinţifică a mediului înconjurător;
 conţinuturile şi metodologia trebuie să aibă un puternic caracter interdisciplinar;
 metodologia de implementare şi evaluare a modulului trebuie să se soldeze cu reale
posibilităţi pentru dezvoltări ulterioare.
Pentru promovarea educației pentru mediuse va ţine cont de specificul formelor de
organizare a activităţilor nonformale – activităţi directe în sprijinul educării elevilor.17

17
Saranciuc-Gordea, L., Educaţia nonformală (suport de curs), Chişinău: UPS „Ion Creangă”, 2013.

50
 Scopul acestora este de a forma dimensiuni atitudinal-acţionale şi valorice ale
personalităţii elevilor prin activităţi ecoeducaţionale întreprinse cu elevii cu o serie de
obiective-cadru: încurajarea iniţiativei elevilor; dezvoltarea creativităţii elevilor; crearea
contextului educaţional favorabil realizării cu succes a iniţiativelor cu valoare formativă
dezirabilă şi dezvoltarea capacităţilor de organizare şi autoorganizare; modelarea atitudinilor
favorabile integrării sociale în spiritul valorilor contemporane: toleranţă, umanitarism,
implicare civică pentru pace, viaţă sănătoasă, mediu curat şi sănătos, întrajutorare
Din acestea, fac parte 18:

■ acţiuni de formare a competenţelor de organizare-autoorganizare:

 atribuirea de sarcini care: testează capacităţile elevului; se realizează la iniţiativa

profesorului; sarcinile sunt focalizate pe obiective punctuale; funcţiile sunt
temporare; atribuţiile sunt aleatoare, dar adaptate particularităţilor elevului; dispune
de un potenţial mare de diversificare;
 organizarea clasei de elevi care: valorifică competenţele elevilor; se realizează la
iniţiativa profesorului, dar alegerea aparţine colectivului de elevi; se atribuie funcţii
pe o durată relativ mare; atribuirea este focalizată pe scopuri; alegerea se bazează
pe statutul informal al elevului în colectiv; funcţiile sunt relații constante;

■ acţiuni unidisciplinare:

 excursia de studii, care are un obiectiv slab definit: îmbogăţeşte informaţiile despre
un domeniu larg şi/sau o activitate complexă; stimulează interesul elevilor; se
adresează tuturor elevilor; se realizează pe grupuri mari; presupune convenirea
prealabilă a vizitei cu instituţiile-gazdă; presupune instruirea prealabilă a elevilor;
profesorul îşi asumă responsabilitatea activităţii pe întreaga durată a acesteia – de
la părăsirea şcolii de către grupul de elevi până la întoarcerea în incinta şcolii;
 concursul şcolar, care este considerat o formă de stimulare prin expectanţa
succesului; se organizează la iniţiativa unui grup sau a unor grupuri de profesori; se
realizează pe discipline definite; se desfăşoară în baza unui program propriu; poate
avea amploare diferită: pe nivele de studiu, pe şcoală, între şcoli, pe regiuni

18
Costea, O. et. al., Contribuţia educaţiei nonformale la dezvoltarea competenţelor de comunicare ale elevilor,
Bucureşti: IŞE. 2004.

51
 geografice, naţionale; popularizarea influenţează imaginea şcolii şi statutul acesteia
în comunitate;

■ activităţi pluri- şi interdisciplinare:

 cercul extracurricular (Ecologic), care este inaugurat la iniţiativa profesorului;

întăreşte şi dezvoltă interese deja conturate; îşi defineşte bine obiectivele; se
adresează selectiv, doar elevilor interesaţi; este o organizare relativ stabilă;
funcţionează în baza unui program propriu;
 serbarea/expoziţia şcolară se referă la orice formă de manifestare festivă,
independentă de temă şi care este o formă de stimulare prin trăirea succesului; se
organizează la iniţiativa profesorului sau a corpului profesoral; este o acţiune
tematică, interdisciplinară; se desfăşoară în baza unui program propriu;
popularizarea influenţează imaginea şcolii şi statutul acesteia în comunitate.

Activitățile de educație nonformală sunt concepute și desfășurate de ONG-uri sau

organizații comunitare, al căror număr mare și răspândire geografică largă face dificilă
expunerea acestora la acțiuni centralizate și programe de formare pe termen lung. Mai eficientă
în cazul lor sunt cursuri și abilități de perfecționare pe termen scurt , seminarii de dezvoltare
și ateliere de lucru.

În cazul educaţiei pentru mediu în aspect nonformal, accentul este pus pe învăţarea prin
acţiune, învăţarea de la egal la egal şi activitatea voluntară, mai degrabă, decât învăţarea unor
cunoştinţe din manuale şi din alte surse cognitive (demonstrația, exercițiul practic, modelarea,
descoperirea, problematizarea, sondajul de opinie, trainingul, brainstormingul, explicația, jocul
de rol etc.)
Întrucât educaţia nonformală se bazează pe oferirea de situaţii de viaţă reală, care nu
pot fi reproduse în clasă, instituţiile de educaţie formală ar trebui să coopereze cu furnizorii de
educaţie nonformală, pentru a desfășura activităţi extracurriculare, combinând cunoştinţele şi
metodologiile specifice ambelor tipuri de educaţie, dar respectând principiile educaţiei
nonformale
Mai mult, urmărind pe parcursul întregului ciclu primar realizarea obiectivelor
educaţiei ecologice, atât prin valorificarea conţinuturilor unor texte din manual, cât şi prin
excursiile, vizitele, mapele tematice realizate, vom constata că la sfârşitul acestei perioade
elevii au un bagaj de cunoştinţe, dar şi de abilităţi în stare să-i facă să acţioneze în vederea

52
protejării mediului, chiar de la această vârstă. Astfel, copilul va fi capabil să protejeze mediul
apropiat (curtea, spaţiul verde, arborii existenţi), să planteze o floare, un copac, să atragă atenţia
celorlalţi pentru a păstra curăţenia, să participe la reciclarea unor deşeuri (din sticlă, plastic,
hârtie) etc. Elevul va fi antrenat atât în activităţile de observare, cât şi de manipulare şi
experimentare, avându-se în vedere faptul că învaţă mult mai temeinic atunci când lucrează
practic şi când forma de activitate depăşeşte spaţiul băncii de şcoală. Nu trebuie scăpat din
vedere şi faptul că o învăţare eficientă presupune feed-back, care-i oferă copilului nu numai
măsura realizării unei sarcini, cât, mai ales, valoarea (calitatea) pe care o are activitatea
desfăşurată.
Ca opţional la diverse clase, Educaţia ecologică – educaţie pentru viaţă poate viza
derularea unor acţiuni lunare sau bilunare. Aceste acţiuni vor cuprinde o parte de informare
teoretică: copiii caută materiale din cărţi, ziare, reviste, emisiuni TV pe care le prezintă în
şedinţele programate şi o parte practică: acţiuni de ecologizare a zonei în care locuiesc dar şi
de conştientizare a localnicilor prin afişe, sloganuri, panouri plasate în zone aflate în pericol de
distrugere. Educaţia non-formala este cea mai noua abordare a învăţării prin activităţi plăcute
şi motivante. Avantajele sale multiple înglobează bifarea tuturor deprinderilor specifice
sistemului tradiţional de învăţământ, cu un aport suplimentar de abilităţi câştigate în condiţiile
unei libertăţi de exprimare maxime.
Educaţia non-formala însoţeşte cu succes formarea educaţională a tinerilor şi rămâne
una dintre variantele optime pentru susţinerea plăcerii de cunoaştere şi de afirmare
profesionala. Acesta este motivul pentru care considerăm necesare astfel de laboratoare
educaţionale în contextul non-formal.

53
 Capitolul IV

Cercetare

4.1 Proiectarea cercetării

Acest capitol al lucrării arată modul de realizare a cerectării ce are în vedere

posibilităţile de realizare a educaţiei pentru mediu prin orele de matematică și explorarea
mediului la clasa I. Profesorul poate să îi faciliteze copilului drumul spre cunoaştere, să îl ajute
să dobândească noi cunoştinţe şi să pună în practică lucrurile învăţate. Şcoala reprezintă o
perioadă de bază în dezvoltarea copiilor, crescând astfel, atât din punct de vedere individual
cât şi social. Poluarea mediului reprezintă o problemă actuală a zilelor noastre, aceasta
afectându-ne atât pe noi cât şi mediul înconjurător în care trăim. Se vorbeşte tot mai des despre
educaţia pentru mediu şi reprecusiunile faptelor noastre nesocotite, exercitate asupra mediului.
Având în vedere importanţa educaţiei puse în discuţie, această cercetare îşi propune să
investigheze posibilităţile de realizare a educaţiei pentru mediu, în cadrul învâţământului
primar, clasa I.

4.1. Obiective şi ipoteza cerecetării

Ipoteza cercetării: Dacă elevii de clasa I învaţă despre conservarea naturii prin
activităţile practice în cadrul orelor de matematică și explorarea mediului atunci înteleg mai
bine importanţa protejării şi conservării mediului înconjurător decât cei ce nu realizează
activităţi practice. Obiectivul general este realizarea unei cercetări ce are în vedere
comportamentul copiilor faţă de activităţile practice de cunoaştere a mediului. Elevii trebuie să
ia contact cu realitatea, să cunoască obiectele şi fenomenele aşa cum sunt ele.

Obiectvele specifice:

 necesitatea cunoaşterii mediului şi importanţa acestuia

 însuşirea regulilor de ocrotire a mediului

54
  antrenarea în activităţi de îngrijire a spaţiilor verzi
 cunoaşterea mediului prin activităţi practice

4.2. Prezentarea metodologiei de cerectare

Metoda utilizată a fost cea a experimentului prin intermediul căreia s-a verificat ipoteza
eununţată mai sus. Instrumentul utilizat a fost observaţia, fiind o cercetare calitativă şi
cantitativă, metoda de descriere a fost orientată pe studierea comportamentului subiecţilor.
Observaţia este o metodă ştiinţifică de investigare, prin care se studiază comportamentul
natural al subiecţilor, care de asemenea se produce într-un cadru natural, aşa cum s-a realizat
în prezenta cercetare, subiecţii fiind observaţi în clasă , în curtea şcolii și în activitățile
extracurriculare.

4.3. Etapele cercetării

Cercetarea a fost realizată în intervalul 15 septembrie 2017 – 31 mai 2018. Grupul ţintă
a avut un efectiv de 33 subiecţi ai clasei I , de la Școala Gimnazială nr.80 din București. Pe
parcursul perioadei am realizat activităţi integrate între educația ecologică și disciplinele
obigatorii la clasa I.

4.3.1. Etapa preexperimentală

S-a desfăşurat pe parcursul lunilor septembrie și octombrie 2017, la disciplina

matematică și explorarea mediului. În cadrul etapei enunţate s-au desfăşurat activităţi de
predare, învăţare şi evaluare, în sala de clasă. Scopul a fost de observare a comporatemntului

55
elevilor, în cadrul formal ,utilizîand la orele de matematică și explorarea mediului atât metode
tradiționale ,cît și alternative ,în procesul instructive -educativ.

4.3.2. Etapa experimentală

Primul experiment: “Să ocrotim natura!”

Eu, împreună cu elevii, am mers în curtea școlii și prin școală pentru a colecta deșeurile.
Aceștia au învățat despre necesitatea reciclării deşeurilor de ambalaje şi au avut posibilitatea
să aplice colectarea selectivă prin intermediul recipientelor dedicate pe care le-au primit în
prealabil din partea operatorului de salubrizare.Elevii fost îndrumați să identifice categorii de
deşeuri reciclabile cu ajutorul cărora au reușit să realizeze obiecte diverse.
Colectarea selectivaă este una dintre etapele reciclarii, alături de separarea si procesarea
unora dintre componentele deșeurilor, în vederea transformarii lor în produse utile. Aproape
toate materialele care intra în compoziția deșeurilor: hârtia, sticlă, ambalajele din plastic, cutii
metalice pot face obiectul unui proces de reciclare. Colectarea deşeurilor din PET-uri, carton,
hârtie din şcoală i-a motivat pe elevi să adopte un comportament ecologic față de mediul
înconjurător.

Al doilea experiment: “Bobul de fasole”

Experimentul realizat de elevi reprezintă cercetarea realităţii, aceştia învăţând prin
acţiune . Experimentul îi provoacă pe elevi să conceapă lucruri practice, pe care să le observe,
studieze şi să măsoare rezultatele.Dacă tot am vorbit despre conservarea mediului, am adus în
discuţie termenul de reciclare cu beneficiile economice, sociale şi calitatea vieţii într-un mediu
curat.
Copiii au realizat sub supravegerea mea şi cu ajutorul indicaţiilor oferite, ghivece din
sticlele de plastic pe care le-au ornat mai apoi după bunul plac. În ghivecele confecţionate de
copii aceştia au pus pământ şi un bob de fasole. Observaţiile elevilor s-au realizat pe parcursul
lunii martie. Subiecţii au observat evoluţia bobului de fasole plantat într-o sticlă de plastic, pusă
la fereastră, în sala de clasă. Plantarea bobului de fasole i-a instigat pe copiii la următoarea
întrebare: „de ce au nevoie plantele să crească?” I-am rugat să îşi caute informaţiile acasă, prin
intermediul diferitelor surse de informare, primind răspuns la întrebare. Ziua următoare copiii
au spus că plantele au nevoie de căldură, lumină, apă şi îngrăşământ.

56
 Aşadar ingrăşământul se află în pământ, căldură primesc din sala de clasă, aşa că au
ales să pună ghivecele la geam îndreptate câtre lumină şi să le ude zilnic. Copiii au observat că
la fiecare săptămână plantele arătau diferit, aveau lungimea şi grosimea diferite. Cele două
ghivece neroditoare au fost udate din abundenţă, iar planta nu a dat roade. La finalul
experimentului, copiii şi-au luat acasă fasolea şi au îngrijit-o în continuare. Consider că acest
experiment i-a responsabilizat pe elevi, făcându-i să îngrijească planta şi să îi ofere condiţiile
necesare creşterii.

Al treilea experiment: “În spiritul naturii”

În cadrul orelor de arte vizuale și abilități practice am integrat explorarea mediului prin
activități de reciclare.Elevii au colecționat tuburile rolelor de hîrtie igienică pe care le-au
utilizat ca material didactic în realizarea lucrărilor.Dacă la o oră tubul rolei de hârtie igienică a
devenit trunchiul copacului , în anotimpul iarna, prin tehnica tăierii, a format un fulg de nea,
pentru ca în anotimpul primăvara sa devină un future.
Din PET-uri elevii au confecționat Roboțelul formelor geometice, iar din dopurile
acestora au realizat un buchet de flori pentru mama.
Activitățile de creativitate reprezintă o modalitate excelentă de a face elevii să fie
receptivi la discuțiile despre protecția mediului si naturii și să realizeze valoarea și potențialul
materialelor reciclate.

4.3.3. Etapa postexperimentală

Dacă la începutul anului școlar, la orele de matematică și explorarea mediului , noțiunile

de educație ecologică nu prezentau un interes deosebit din partea elevilor, pe parcursul
cerectării, când am început să realizăm experimentele, am observat schimbări de comportament
în rândul copiilor. Aceştia au prezentat interes pentru realizarea experimentelor, s-au implicat
intens pe parcursul activiţăţilor, au căutat informaţii suplimentare. Copiii au fost entuziasmaţi,
dornici de a realiza experimentele şi de a afla ce rezultate vor avea acestea.

57
 4.4 REZULTATELE CERCETĂRII

Tabel colectare selectivă

Nr.CRT Deșeuri Cantitate

1 Hârtie 3 kg
2 Plastic 15 buc
3 Sticlă 2 buc
4 Carton 25 cutii

În urma experimentului “Să ocrotim natura!” din curtea școlii și școală s-au colectat
cel mai mult deșeuri din hărtie, apoi cele din carton.Elevii au putut observa că în școală se
risipește hârtia , iar cutiile de lapte din carton sunt folosite pe post de mingii.
Elevii au conștientizat importanța protejării mediului, iar în sala de clasă am amenajat
împreună un colț pentru colectarea selective a deșeurilor.

Din cele 33 boabe de fasole plantate, 27 au fost roditoare iar 6 neroditoare. Cele
neroditoare au primit apă în exces. În urma analizei făcute, ipoteza care a stat la baza cerectării
efectuate, a fost confirmată, constatându-se schimbări comportamentale în rândul elevilor .Dat
fiind faptul că prin intermediul activităţilor practice de conservare şi ocrotire a naturii, copiii

58
au înţeles mult mai bine riscurile poluării şi degradării mediului înconjurâtor, s-au implicat în
activităţi unindu-şi forţele în cadrul grupului şcolar.

CONCLUZII

Prin activităţile practice, elevii îşi însuşesc mai uşor bazele teoretice şi îndeplinesc
cerinţele cu o mai mare uşurinţă urmărind astfel să îi facem să comunice, să se informeze şi să
își ofere ajutor reciproc. Elevul trebuie pregătit pentru viaţă, să cunoască mediul în care trăieşte
şi să conştientizeze faptul că el poate să facă din natură un prieten sau un duşman, depinde de
acţiunile şi comportamentul său.
Activităţile practice cresc interesul elevilor pentru cunoaşterea mediului , iar munca
profesorului este uşurată. Activităţile practice sporesc gradul de participare al elevilor, aceştia
se mobilizează intelectual dar şi fizic, creându-se o atmosferă distractivă şi o stare de încredere.
Elevii învaţă să se adapteze noilor cerinţe, să comunice între ei şi să caute informaţii, altele
decât cele primite.
Consider că este mult mai benefic să ne folosim de toate mijloacele de învăţare şi să
punem în practică cunoştinţele dobândite. Prin activităţile practice de educare a copiilor asupra
mediului înconjurător, aceştia înţeleg mai bine termenii de conservare, poluare, ocrotire a
naturii, reciclare, ci nu doar predându-le aceste informaţii, fiind învăţate, dar nu şi înţelese.
Elevii se implică activ în ceea ce priveşte conservarea mediului şi vin cu soluţii.
În urma rezultatelor cercetării am realizat următoarele aspecte:
Elevii se implică cu entuziasm în activităţile practice de protejare a mediului, lucrează
în grup şi se ajută, unindu-şi forţele. Toţi copiii s-au implicat în realizarea experimentelor, nu
au dat semne de oboseală sau plictiseală.
Obiectivul cercetării s-a realizat, demonstrând că elevii îşi însuşesc mult mai uşor
termenii de conservare a naturii, poluare, ocrotire a naturii prin realizarea de activităţi practice,
luând contact cu mediul înconjurător.
Învăţarea educaţiei pentru mediu prin orele de matemetică și explorarea mediului
utilizând activităţile practice, aduce un aport cantitativ în rândul copiilor pentru conştientizarea
importanţei ocrotirii şi conservării mediului înconjurător.

59
 Βіblіоgrafіе

1. Burcu, A., Burcu, A., Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii, Cluj-
Napoca, Editura Mega, 2005.
2. Carcea, M., Managementul educaţiei nonformale, Iaşi: Polirom. 2001
3. Costea, O. et. al., Contribuţia educaţiei nonformale la dezvoltarea competenţelor de
comunicare ale elevilor, Bucureşti: IŞE. 2004
4. Duca, Gh., Mihăilescu, C., Andreev A., Trombițki, I., 1999, Starea mediului ambiant
în Republica Moldova. Chişinău: AGEPI.
5. Gînju, Stela,Teleman Angel.,Educaţie ecologică: (pentru specialitatea Pedagogie
preşcolară):Suport de curs., Chișinău, 2014
6. Godeanu S., Tehnologii ecologice si ingineria mediului, vol. 1 Ed. BucuraMond,
Bucuresti, 1998
7. Kingsland, Sharon E. (1985) Modeling Nature. Episodes in the History of Population
Ecology. Chicago
8. Marin D.I., Băbeanu Narcisa, Penescu A., 2002 - Ecologie, Ed. Elisavaros, Bucureşti
9. Meyer-Abich K.M. (2004), The Uprising to Safeguard Nature. From the environment
to common world

10. Panayotou, T. Globalization and environment. Workin Papers, Center for International
Development, Harvard University, 2000
11. Saranciuc-Gordea, L., Educaţia nonformală (suport de curs), Chişinău: UPS „Ion
Creangă”, 2013.
12. Sauve, L., Pour une education relative a l’environnement, Montreal: Guerin, 1994

60
Anexe

61
62
63
64