DConf.univ.dr.

Daiana Maura Vesmas

REPTUL UNIUNII EUROPENE

Cetatenia Uniunii Europene

1.Contextul cultural si istoric al cetateniei

Asa cum am vazut, cetatenia se afla in centrul dezbaterilor contemporane. Acest concept
controversat si mobilizator1[1]are meritul de a exprima chintesenta gandirii politice dintr-o epoca
istorica si de a sintetiza ansamblul problemelor care rezulta din relatia stat-cetateni. Este un termen
paradigmatic, caracterizat prin urmatoarele trasaturi:

a) este o constructie culturala, specifica anumitor valori si semnificatii;

b) are o evolutie istorica, in functie de tipul de societate si modul de guvernare cu care a fost
asociat;

c) este expresia dominatiei occidentale, fiind rezultatul gandirii politice europene care s-a impus
in toata lumea;

d) are un continut contradictoriu, fiind capabil sa desemneze atat drepturile cat si obligatiile, sa
incorporeze atat o viziune individuala cat si una colectiva asupra societatii.

Termenul ca atare vine din gandirea greaca, fiind preluat de limbile europene moderne (in
special franceza si engleza) prin intermediul limbii latine. El a aparut mai intai in cetatile-stat din
Grecia antica si a fost transferat la Roma o data cu alte produse ale culturii antice grecesti.

1[1] Heater (1960, p. 293) il numeste „buzz word': el capteaza atentia si stimuleaza dezbaterea, chiar daca sensul sau
nu este clar pentru toata lumea.
 Aici a cunoscut o noua dezvoltare, legata indeosebi de asocierea cu virtutea civica (idealul
moral al Romei republicane) si de problemele de implementare a cetateniei romane. Uitat mult
timp, termenul de cetatenie a reaparut in timpul Revolutiei Franceze (1789), cand a fost coroborat
pentru prima data cu drepturile omului. Secolul XIX a consacrat relatia dintre cetatenie si statul-
natiune pentru ca, din nou, sa urmeze o faza de declin, in perioada interbelica. Sensul
multidimensional de astazi (cetatenia politica, civila si sociala) il datoram sociologului englez
Marshall (1950) care, practic, a reusit sa capteze interesul lumii academice pentru acest termen
paradigmatic. De atunci, cetatenia domina dezbaterea contemporana din stiintele politice si
sociale.

Constatam ca termenul de „cetatenie“ este specific limbilor latine si limbii engleze, care
incorporeaza radacina comuna „civitas“ („civis“ = cetate). Aceasta, la randul sau, este o traducere
a cuvantului „polis“, denumirea greaca pentru cetatea-stat. In limbile scandinave, radacina comuna
este tot echivalentul pentru „cetate“ (burg) iar in limba germana apar trei referinte diferite: una
care denumeste nationalitatea („Staatsangehörigkeit“), alta care desemneaza statutul de detinator
de drepturi („Staatsbürgerschaft“) si alta care subantelege participarea politica
(„Staatsbürgerstatus“). In limbile slave, care au preluat mai tarziu acest termen, echivalentul pentru
cetatenie trimite la „obscia“, care inseamna de fapt comunitate (prima forma de organizare politica,
inaintea statului unitar). Cele mai mari diferente se constata insa in cadrul culturilor non-
occidentale. In limbile popoarelor din Asia Centrala, de exemplu, cetatenia este tradusa frecvent
prin patriotism iar in limba araba ea evoca apartenenta la un anumit teritoriu („wand“ = patrie,
teritoriu). In sfarsit, in limba chineza se pune accentul pe obligatii si indatoriri publice, conform
doctrinei confucianiste a dependentei partii fata de ansamblu si a loialitatii individului fata de stat.

O evolutie istorica a cetateniei

Atena – democratia („guvernarea de catre popor“) presupune cetateni. Statutul de

„cetatean“ era acordat doar indivizilor liberi (aproximativ 25.000 in Atena; cam tot atatia erau
sclavi si femei, care apartineau comunitatii domestice sau „domos“, fara sa beneficieze de statutul
de cetatean).

Statutul de cetatean presupunea:

a) apartenenta la „polis“ (republica ateniana);

b) participarea – dreptul de a lua parte la Adunarea Populara („Ecclesia“);

c) identitatea – este ceea ce Aristotel numeste „methexis“, respectiv mandria de a fi grec.

Exista astfel o dubla identitate: ca cetatean al republicii si ca grec, membru al diasporei (ansamblul
comunitatilor grecesti, reunite anual in cadrul jocurilor olimpice).

Roma antica – statutul de cetatean roman („civitas“) conferea dreptul de mobilitate si

drepturi civice (de exemplu, participarea publica) acordate inclusive populatiei din teritoriile
ocupate (de exemplu, Saul din Tarsus devenit Apostolul Pavel). Pentru a-i diferentia, romanii au
introdus doua categorii de cetateni: cei care proveneau din metropola si noii cetateni, fara drept de
vot („civitas sine suffragio“). Romanii au pastrat cele trei caracteristici initiale (apartenenta,
participarea, identitatea), carora le-au adaugat o codificare elaborata (dreptul roman) si virtutea
civica („virtus“), un ideal moral care promova patriotismul si devotiunea fata de interesul general.
Cicero, Cato si Titus Livius au exacerbat acest sentiment al loialitatii si altruismului, preluat
ulterior ca o valoare centrala a Renasterii italiene si a Romantismului german.

Iluminismul – dupa o uitare de aproape o mie de ani, cetatenia revine in atentia gandirii politice.

Omul politic, Machiavelli relanseaza republica ca alternativa la guvernarea autocratica.

Montesquieu reia teza participarii populare. Rousseau se inspira din modelul cetateniei la
scara redusa din cetatile antice, propunand micro-comunitati politice de tip contractual.

Revolutia franceza a asociat cetatenia cu drepturile omului („Declaratia Drepturilor

Omului si ale Cetateanului“, 1789).

Liberalismul, reprezentat de John Stuart Mill, a accentuat aceasta dimensiune: cetatenia

inseamna in primul rand drepturi si libertati acordate individului (diferit de abordarea colectivista
din republica ateniana, unde prevala interesul comun).
 Nationalismul, specific secolelor XVIII si XIX, a asociat cetatenia de o constructie politica
si cultural noua, natiunea. Statele teritoriale devin state nationale („natio“ = comunitate omogena
avand o identitate culturala unica si care adopta un sistem comun de organizare politica).

Drepturile civile si politice se acorda in functie de apartenenta la natiunea dominanta. Se

folosesc doua criterii de acordare a cetateniei: „jus sanguinis“ (dreptul descendentilor) si „jus soli“
(dreptul celor nascuti pe teritoriul national). Aceasta schema este perturbata de migratiile umane,
indeosebi in cadrul marilor imperii coloniale, dar si dupa disparitia acestora, in anii 1960.

Comunismul a promovat interesul general, altruismul si colectivismul, in dauna drepturilor

omului. Cetatenia sovietica, de exemplu, a fost o forma supranationala de civitate, justificata
ideologic. Spatiul public de referinta era partidul-stat ceea ce anula, practic, societatea civila si
pluralismul politic.

Cetatenia multipla a existat inca din lumea antica (de exemplu, cetatenia dubla legiferata
de Augustus). In timpul nostru, statele formate prin imigratie (SUA, Canada, Australia) au
incurajat ideea de „cetatenie multiculturala“.

De aici rezulta ca au existat trei modele de cetatenie:

a) Modelul republican este specific cetatilor-stat din lumea antica, republicilor italiene ale
Renasterii si Revolutiei Franceze. Acest model se caracterizeaza prin urmatoarele trasaturi:

- prevalenta interesului comun si referinta la o entitate politica integratoare (polis, civis, republica,
natiunea, statul-partid);

- patriotismul, ca expresie a loialitatii fata de stat; corespunde idealului antic de „virtus“;

- accentul pus pe obligatii si responsabilitati;

- obligativitatea participarii civice;

- existenta unor raporturi civice care unesc membrii comunitatii politice (ceea ce presupune
interdependente, ierarhii, negocieri de roluri, control public, contract civic si social);
-asumarea ordinii civice si a responsabilitatii comune (engl. „ownership“).

b) Modelul liberal a fost sustinut de iluministi. Se caracterizeaza prin urmatoarele trasaturi:

- egalitatea tuturor indivizilor;

- guvernarea este legitimata prin acordul fiecarui individ;

- existenta unei tensiuni intre indivizi si stat, exprimata printr-o negociere continua a drepturilor si
obligatiilor;

- focus pe drepturi, nu pe obligatii;

- incurajarea indivizilor sa-si depaseasca conditia sociala si statutul civic, prin emancipare

politica;

- exercitarea mutual benefica a drepturilor individuale (drepturile unei persoane nu trebuie sa aduca
atingere drepturilor altor persoane).

c) Modelul comunitarist pune accentul pe drepturile colective ale comunitatilor constituite

istoric. El a fost promovat indeosebi in societatile multiculturale (de exemplu,

Canada, Australia), care recunosc drepturile colective ale entitatilor etnice si culturale. Acest
model presupune urmatoarele trasaturi:

- recunoaste drepturile colective ca baza de referinta (drepturile omului sunt drepturi individuale
care se exercita insa colectiv);

- cetatenia este conditionata de apartenenta la o comunitate culturala (nu doar la una politica);

-accentul este pus pe identitatile colective;

- comunitatea constituie mediul cel mai favorabil expresiei si dezvoltarii personale;

-apartenenta la o comunitate nu este predeterminata si imuabila: membrii sai au libertatea

de a alege si a decide conform propriilor afinitati;

- relatiile intercomunitare sunt mai clare si mai stabile decat relatiile interindividuale (se previne
astfel posibilitatea prejudiciului reciproc prin exercitarea abuziva a drepturilor

individuale).

Aceste trei modele au interactionat continuu. Ele au fost combinate intr-o viziune

multidimensionala de catre Marshall, autorul care a reusit sa faca din cetatenie, cheie a dezbaterilor
privind societatea democratica.

2. Notiunea de cetatenie nationala si europeana

Cetatenia („citizenship“) este unul din acele concepte care sufera de pe urma propriei
popularitati. Ca si alti termeni-cheie din stiintele sociale si politice (societatea civila, guvernarea,
capitalul social), cuvantul cetatenie pare accesibil si clar tocmai pentru ca este folosit de toata
lumea si in orice imprejurare.

“Notiunea de cetatenie isi gaseste originea in dreptul intern. Potrivit conceptiei propuse de
Aristotel, cetateanul se definea, prin participarea la functiile judiciare si la cele publice in general.
In dreptul pozitiv, cetatenia continua sa desemneze calitatea juridica ce permite unei persoane sa
ia parte la viata statului, bucurandu-se de drepturi civice si politice si fiind supusa, in schimb,
anumitor obligatii cum ar fi votul obligatoriu sau serviciul militar. Ca regula, cetatenia e
recunoscuta de catre stat cetatenilor sai care, ca membrii ai Cetatii, participa la guvernarea
Cetatii.”2[2]

In ceea ce priveste notiunile de cetatenie si nationalitate , la inceput, cuvantul care desemna

apartenenta unei persoane la un stat era nationalitatea . Odata cu aparitia statului modern si cu

2[2] Marin, Voicu, Introducere in dreptul european, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2007, p. 110
dezvoltarea principiului nationalitatilor, juristii au incercat sa faca o delimitare si, treptat, s-a
renuntat la cuvantul nationalitate, acesta fiind inlocuit cu cel de cetatean . Pentru ca nationalitatea
exprima apartenenta la un corp social fondat pe alte reguli, in timp ce cetatenia exprima apartenenta
juridica la un stat. Doctrina juridica franceza este cea care a fundamentat diferenta dintre
conceptele de cetatenie si nationalitate, chiar daca astazi aceeasi doctrina si practica juridica le
utilizeaza ca sinonime.

Astfel, sunt des utilizate exprimari precum cetateni romani, cetateni straini, apatrizi.
Cetateanul roman este cel care are cetatenie romana. Cetateanul strain este persoana, de exemplu,
de cetatenie franceza aflata pe teritoriul Romaniei. Apatridul este persoana care nu are nici o
cetatenie.

Conditia existentiala a cetateniei este capacitatea de a avea drepturi (drepturi subiective

conform teoriei pozitive a dreptului) si de a le putea pune in aplicare.

Pe cale de consecinta, cetatenia europeana exista in masura in care titularii sai se pot bucura
de drepturile care deriva din acest statut. Am putea intelege din cele mentionate mai sus ca se face
referire la valoarea juridica si politica continutului actual al cetateniei europene care este
concomitent un statut de drepturi si o institutie politica.

Cetatenia europeana a fost definita prin „Tratatul asupra Uniunii Europene, semnat in 1992
la Maastricht reprezentand o inovatie conceptuala majora a Tratatului asupra Uniunii Europene.

Incluzand drepturi, obligatii si participarea la viata politica, cetatenia europeana vizeaza

consolidarea imaginii si a identitatii Uniunii Europene si implicarea mai profunda a cetateanului
in procesul de integrare europeana.

Primul paragraf al articolului 17 din Tratatul instituind CE defineste cetateanul european

ca fiind „acea persoana care are nationalitatea (n.n. cetatenia) unui stat membru”. Cu toate acestea,
printr-o Declaratie anexata in anul 1992 Tratatului de la Maastricht, cu ocazia Conferintei
Interguvernamentale, se reaminteste faptul ca, de fiecare data cand se face referire la cetatenii
statelor membre, problema de a stii daca o persoana are cetatenia unui stat membru sau a altuia nu
se va rezolva decat facandu-se referire la dreptul national al statului membru in cauza.3[3]

Cetatenia europeana in literatura de specialitate a fost conceputa fie ca o simpla legatura

intre un individ si un anumit stat, fie ca o legatura politica, ori ca o calitate a pesroanei sau si alta
opinie precizeaza ca cetatenia „poate fi definita ca fiind legatura juridica dintre cei care fac parte
dintr-un stat si acel stat”4[4] .

Asa cum am putea vedea si in doctrina de specialitate conceptul de cetatenie este asimilat
celui de nationalitate deoarece cele doua concepte se refera la conditia sau la statutul persoanei
fizice sau juridice in raportul sau cu statul, deci aceste doua notiuni sunt folosite ca sinonime, dar
in urma Tratatului de la Maastricht s-a avut in vedere si deosebirea dintre aceste doua notiuni.

Tratatul de la Maastricht a introdus termenul de cetatenie europeana in scopul intaririi

existente intre Uniunea Europeana si cetatenii statelor membre fara insa sa defineasca aceasta
notiune. In Tratat se precizeaza ca „este cetateanul Uniunii orice persoana care are cetatenia unui
stat membru”, precum si faptul ca „cetatenii Uniunii se bucura de drepturi si sunt supusi obligatiilor
prevazute de prezentul tratat.”5[5]

Daca Tratatul de la Maastricht introduce cetatenia europeana atunci putem observa ca

Tratatul de la Amsterdam face distinctia intre cetatenia europeana si cetatenia nationala.

Trebuie inteles ca cetatenii Uniunii Euuropene beneficiaza de o dubla cetatenie, la cetatenia

statului membru se adauga cetatenia europeana.

„In principiu, cele doua tipuri de cetatenie n-ar trebui sa se confunde. Cetatenia europeana este
reglementata de dreptul Uniunii Europene (dreptul comunitar european), in care-si gaseste
izvoarele; iar cetatenia nationala apartine exclusiv dreptului national.”6[6]

3[3] Augustin, Fuerea, Drept comunitar al afacerilor, Editia a II-a revazuta si adaugita, Editura Universul Juridic,
Bucuresti, 2006, p. 44
4[4] Ibidem, p. 46
5[5] Mariana, Rudareanu, Drept comunitar, Note de curs, Editura Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2007, p.
65
6[6] Marin, Voicu, Introducere in dreptul european, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2007, p. 112
 Sa nu ne gandim ca cetatenia europeana inlatura vreun drept al cetateniei nationale ci mai
mult ofera drepturi suplimentare.

„Cetatenia europeana este un corolar al nationalitatii unui stat membru. Conform art. 8.11 CE (noul
art. 17), „este cetateanul al Uniunii Europene orice persoana avand cetatenia unui stat membru”
7[7]
.

Cetatenii statelor membre UE sunt simultan cetateni ai tarilor lor si ai UE. Cetatenia
europeana completeaza cetatenia nationala, acordand fiecarui individ drepturi specifice la nivelul
UE.

Cei care aleg sa impace caracterul national cu cel european sunt destul de numerosi, iar
propunerile lor destul de diversificate. De pilda, Cristophe Bertossi subliniaza ca meritul cetateniei
europene este de a fi marcat ruptura cu monopolul cetateniei nationale. Contestandu-i noutatea, el
subliniaza totusi importanta autonomizarii cetateniei nationale, ceea ce ar putea deschide
perspective unor forme veritabil noi de cetatenie, ca de pilda cea de rezidenta. Cetatenia europeana
este un hibrid, deoarece ea comporta in acelasi timp un element supranational (drepturi politice
pentru cetatenii europeni), un element national (derivat din propria-i definitie) si un element local
(care le-ar permite cetatenilor europeni sa fie inscrisi intr-o cetatenie de rezidenta).

Problema acestei abordari ar fi insa ca titularii cetateniei europene nu sunt intotdeauna usor
identificabili, ceea ce ridica riscul discriminarii unora dintre ei. Sunt vizati mai ales acei rezidenti
de origine extra-comunitara dintr-un stat membru. Se vorbeste in acest caz de doua tipuri de
rezidenti cu un statut diferit. Dupa Olivier Lluansi o solutie ar fi oferirea unui statut de rezident al
Uniunii Europene care ar inlocui nationalitatea ca criteriu de definire al cetateanului european.

Philippe Herzog propune sa se mearga in doua directii, adica, la nivel national sa se

deschida natiunea (in sensul de a largi intr-o oarecare masura conceptiile nationale), iar la nivel

7[7] Ibidem, p. 113

european sa se incerce crearea unei societati veritabile si “introducerea in cadrul institutiilor
comune devenite mai reprezentative, a unor posibilitati inedite de participare”8[8].

Printr-o Declaratie anexata in anul 1992 Tratatului de la Maastricht, cu ocazia Conferintei

Interguvemamentale, se reaminteste faptul ca, de fiecare data cand se face referire la cetatenii
statelor membre, problema de a sti daca o persoana are cetatenia unui stat membru sau a altuia nu
se va rezolva decat facandu-se referire la dreptul national al statului membru in cauza.In Declaratie
s-a subliniat faptul ca cetatenia Uniunii este un concept politic si juridic diferit de cel al cetateniei
in sensul Constitutiei Regatului Danemarcei si a sistemului juridic danez si ca nici o dispozitie a
Tratatului asupra Uniunii Europene nu implica angajamentul de a crea o cetatenie a Uniunii in
sensul cetateniei unui stat membru. Tot atunci, s-a adaugat si faptul ca cetatenia Uniunii nu confera
nici unui cetatean dintr-un alt stat membru dreptul de a obtine cetatenia daneza sau alte drepturi,
obligatii ori avantaje proprii cetatenilor danezi in temeiul normelor constitutionale, juridice si
administrative din aceasta tara.

Din perspectiva istorica, notiunea moderna de „cetatenie' coincide cu Revolutia franceza

si cu nasterea statului modem si de drept. Este evident faptul ca, odata cu Revolutia franceza,
raporturile dintre individ si aparatul statal au inregistrat profunde transformari. Astfel, s-a
consolidat conceptul de subiect de drept, care poate fi definit ca fiind entitatea, atat fizica, cat si
juridica, „unitara careia ii revin o serie de drepturi si de obligatii”9[9]raportate la politica statala.
inca din prima jumatate a secolului al XlX-lea, esenta cetateniei se regaseste intr-o serie de situatii
juridice, active sau pasive, care ii disting pe cei care poseda o astfel de calitate de cei care nu au
fost investiti cu aceasta (strainii, apatrizii sau alte subiecte private de cetatenie). Dupa aceasta
etapa, individul nu mai este considerat, din punct de vedere juridic, ca fiind singur, pentru ca el
este plasat intr-un spatiu determinat sau apartine unei anumite clase sociale, iar raportul direct
dintre stat si individ incepe sa dobandeasca substantialitate.

8[8] Herzog, Philippe (2000) L’Europe après l’Europe, Paris, Editura L’Harmattan

9[9] Cristina Pensovecchio,”La cittadinanza europea. I diritti dei cittadinni dell’Unione europea”,Palermo, 1994,
pag. 5.
 Cetatenia ramane, in acest fel, singurul „statut' care genereaza societatea, distrugand orice
legaturi feudale. Potrivit doctrinarului italian Betti, prin statut se intelege „pozitia juridica speciala
pe care o persoana o primeste, independent de vointa sa, in raport cu o comunitate de persoane
organizata juridic' .

O definitie, considerata exacta de distinsul profesor Ioan Muraru, precizeaza ca cetatenia

este „legatura politica si juridica permanenta dintre o persoana fizica si un anumit stat. Aceasta
legatura se exprima prin totalitatea drepturilor si a obligatiilor reciproce dintre o persoana si statul
al carui cetatean este si, mai mult. este o legatura juridica speciala, reflectata pe plan extern,
pastrata si prelungita oriunde s-ar gasi persoana, in statul sau de origine, in alt stat, pe mare, in cer
sau in cosmos'40.

3. Clasificare juridica si politica a cetateniei europene

Cetatenia europeana nu este o noutate la nivel comunitar. Aceasta poate fi identificata sub
forma unei noi dezvoltari istorice a conceptului de cetatenie, prin modificarea dimensiunilor si a
formelor dispozitiilor juridice si politice. Cetatenia europeana nu poate fi inteleasa daca este privita
numai din punct de vedere juridic. Acest lucru se intampla pentru ca cetatenia europeana are si o
puternica semnificatia politica, iar principiile sale stau la baza valorilor politice si ale unei
democratii moderne care constituie temeiul procesului de integrare.

Drumul politic si juridic pentru recunoasterea oficiala a unei serii de drepturi de care
cetatenii uniunii se pot bucura indiferent de cetatenia nationala si indiferent, de statul membru in
care se afla, s-a dovedit mai anevoios decat s-a crezut initial. Consiliul European de la
Fontainebleau (iunie 1984), prin Comitetul Adonnino, a facut primul pas, intocmind un plan care
viza facilitarea liberei circulatii a persoanelor, o mai buna informare, stimularea invatarii limbilor
straine, armonizarea unor simboluri comunitare: imn, drapel, pasaport etc. Deciziile politice au
avut un rol important in istoria cetateniei europene, putem face referire la limbile nationale41din

40 Ioan Muraru, Simona Tanasescu, “Drept constitutional si institutii politice”, editia a IX-a, revazuta si adaugita,
EDITURA Lumina Lex, Bucuresti, 2001, p.136.

41 Limba nationala a rezultat uneori din impunerea unei limbi minoritare, prin sustinere politica. Hobsbawm
(1990, p. 60) citeaza cazul limbii italiene care, in momentul unificarii politice (1860), era vorbita curent doar de
noile state formate in secolul XIX, sau la tricolorul national (referinta la triada valorilor Revolutiei
Franceze: libertate-egalitate fraternitate), care a aparut simultan in drapelul majoritatii republicilor
fondate dupa dezmembrarea imperiilor europene din sec. XIX si inceputul sec. XX.

Cultura europeana a continuat sa fie dominata de reperele nationale, in contrast cu

tendintele supranationale de integrare economica si politica. Comunitatea de limba, teritoriu si
traditii istorice este inca mult mai solida decat referintele recente la Europa

si institutiile sale, create si impuse de elite care nu conving pe toata lumea.

Natiunea si statul national sunt inca puternice tocmai pentru ca sunt rezultatul unui proces
de invatare istorica, la care au participat toti actorii sociali.

Pentru a accelera procesul formarii noii identitati colective, oficialii europeni au instituit o
simbolistica supranationala artificiala, in completarea simbolurilor nationale. Cetatenia europeana
s-a identificat astfel cu drapelul albastru cu 12 stele galbene, cu pasapoartele de culoare unica
(rosu-bordeaux), cu imnul european (muzica din „Oda bucuriei“ a lui Beethoven, dar fara text) si
inscrierea apartenentei la Uniune pe pasapoartele nationale. De asemenea, au fost reactualizate
miturile fondatoare (de exemplu, revolta contra originilor asiatice, sinteza greaca-iudeo-crestina,
misiunea civilizatoare) si s-au lansat sloganuri adecvate („unitatea in diversitate“, „Europa
cetatenilor“, „intoarcerea la Europa“).

Experienta anilor ’90 a aratat ca introducerea simbolurilor europene nu ajuta foarte mult in
construirea noii identitati colective, atat timp cat procesele culturale raman in apanajul politicilor
nationale. Emergenta spatiului public european si prioritatea acordata unitatii politice fac posibil
insa un alt tip de abordare, prin care constructia identitatii europene sa nu repete in mod inexorabil
experienta constructiei nationale. In sec. XIX, natiunile s-au format indeosebi prin accentuarea
diferentelor specifice: fata de vecini, fata de „ceilalti“, fata de alte civilizatii si alte culturi.
Specificul national a fost principala forta de coeziune si identificare a populatiei care impartasea
cultura dominanta din interiorul unui teritoriu bine delimitat. A rezultat astfel un dublu proces: de

2,5% din populatie. Aceasta limba s-a impus ulterior datorita utilizarii sale in administratia publica, in presa, dar si
printr-o campanie de alfabetizare in limba respectiva.
incluziune (a co-nationalilor) si de excludere (a „celorlalti“). Aceasta metoda de constructie
identitara nu mai este posibila in cazul cetateniei europene, definita prin drepturi supranationale si
detasarea de teritoriul national.

Spre deosebire de identitatea culturala europeana, care acopera toate aspectele si

corespunde unui mod de viata deja instituit, identitatea politica a U.E. este mai mult un proiect
decat o realitate. Cele doua sunt insa complementare si se sustin reciproc.

Cetatenia europeana si identitatea U.E. valorifica apartenenta la cultura europeana pentru a

justifica unitatea politica si actiunea comuna.

In cazul studiilor Delanty, 1995, care afirma ca o identitate politica (identitatea U.E.)
incapsuleaza mai multe straturi succesive de apartenenta si valorifica diversele forme particulare
de identificare. In aceasta viziune optimista, cetatenia europeana si identitatea U.E. ar fi apogeul
unui proces evolutiv care nu se poate finaliza decat prin integrarea politica.

In realitate, asa cum arata Shore (2000, p. 228) si Guibernau (2001), identitatea politica
europeana este contradictorie, tocmai pentru ca incearca sa legitimeze o forma de stat (institutiile
europene) renuntand la suportul lor cultural, natiunea si „demos“-ul. Ca urmare, in pofida unor
similitudini incontestabile (modul de viata si sistemul de valori), identificarea politica este mult
mai lenta.

Ceea ce s-a reusit, spune Shore (2000, p. 87), a fost formarea cetateanului-consumator,
participant activ la constituirea pietei comune, fara sa se obtina ceea ce este cel mai important,
anume constiinta europeana. Folosirea normelor comune de consum nu reprezinta un proces de
identificare, cu atat mai putin unul de identificare politica.

Evident, aceasta apreciere este prea drastica si prea transanta in raport cu evolutia procesului de
integrare politica.

Comunitatea politica a cetatenilor – subiecti de drept, s-a constituit ca o identitate colectiva

extrem de puternica, rezultata din contopirea interesului comun (reprezentat de stat si natiunea care
l-a emanat) cu interesele individuale ale co-nationalilor. Din acest motiv, cetatenia si nationalitatea
(apartenenta civila oficial recunoscuta si garantata de statul national) au devenit interpozabile, fiind
considerate chiar sinonime.

Cetatenia europeana este un alt tip de identitate colectiva. Ea nu se mai raporteaza la un

anumit stat si este decuplata de teritoriu si nationalitate. Indiferent de limba, istorie sau traditii,
cetatenii isi exprima loialitatea fata de institutiile U.E. Si participa la o guvernanta transfrontaliera.
In modelul evolutionist al lui Marshall, calcat pe particularismul istoric si politic al Marii Britanii,
cetatenia s-a transformat prin aditionarea de noi drepturi: civile in sec. XVIII,(este vorba de
drepturile civile si anume libertatea de expresie si de gandire, libertatea cuvantului si a credintei,
dreptul la proprietate, egalitate in fata legii), politice in sec. XIX ,(dreptul de vot, recunoscut
femeilor deabia in secolul XX, dreptul de a participa la exercitarea puterii politice, si dreptul de
asociere. Aceste drepturi au fost institutionalizate prin sistemul parlamentar si pluralismul politic.),
si o a treia categorie de drepturi, cele sociale in sec. XX (securitate sociala, asistenta si protectie
sociala, acces la serviciile publice, etc. Trebuie precizat faptul ca aceste dreturi sunt in curs de
consolidare, in ciuda performantelor obtinute.). Acest model evolutionist al lui Marshall, unul
istoric de altfel, analizeaza componentele cetateniei in functie de drepturile acordate, si anume
drepturi civile, politice, sociale, si pentru ca democratia, ca sistem social, sa fie eficienta, tebuie sa
se tina cont de toate aceste trei aspect, si anume de drepturile precizate mai sus.

Surprinzator, schema evolutiva a lui Marshall poate sa se aplice si in cazul cetateniei

europene. Etapa reconcilierii si a pietei comune s-a realizat printr-o abordare minimalista a
cetateniei (cele patru libertati de circulatie: a bunurilor, a capitalurilor, a serviciilor si a
persoanelor). Ulterior, dupa initierea integrarii politice in anii ’80, s-a simtit nevoia codificarii,
chiar incomplete si superficiale, a drepturilor politice (dreptul la circulatie libera, non-
discriminare, protectie consulara, participare la alegerile europene, apel la Curtea Europeana),
urmand ca, in continuare, sa se abordeze problema spinoasa a drepturilor sociale.

Statutul juridic al cetatenilor europeni a fost introdus de tratatul de la Maastricht si

dezvoltat de Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, sub forma unui set de drepturi
supranationale. Mai exact, noul art. 17 al „Tratatului de constituire a Comunitatii Europene“ (fostul
art. 8 al Tratatului de la Maastricht) stipuleaza ca este cetatean al Uniunii Europene orice persoana
care beneficiaza in prealabil de nationalitatea unuia din statele membre. Acest statut supranational
vine in completarea cetateniei nationale prin exercitarea unui numar restrans de drepturi pe
teritoriul altui stat membru decat propria tara.

Conditia de cetatean se bazeaza pe o relatie contractual intre stat si indivizi: statul

recunoaste drepturile fundamentale ale individului dar pretinde in schimb obligatii civice, loialitate
si participare. Ansamblul acestor drepturi recunoscute de stat reprezinta statutul

juridic de cetatean, consfintit in setul de documente oficiale care insotesc individul-cetatean pe

toata durata vietii: certificate de nastere, buletine sau carti de identitate, pasapoarte, certificate de
deces.

Ca titular de drepturi, cetateanul devine un element al exercitiului puterii si al principiului

suveranitatii. Prin capacitatea sa de a influenta configuratia puterii politice, cetateanul este
detinatorul unei parti din suveranitatea politica deoarece, prin vot, poate decide asupra guvernarii.
In ultima analiza, atat structura puterii politice cat si executarea deciziilor luate de guvernanti
depind de vointa cetatenilor. Aceasta colectivitate de cetateni egali in drepturi, numita „Philia“ de
catre greci si „comunitate de drept“ de catre romani, este sursa puterii si a legitimitatii politice.

Cetatenia a fost asociata unui spatiu public in continua evolutie, fie ca a fost vorba de
statele-cetate ale lumii antice, de principatele sau burgurile medievale, de republicile moderne sau
de statele-natiune. Este un proces istoric in care principiul cetateniei a fost deseori coroborat cu
statul national, fara ca aceasta asociere sa fie obligatorie sau exclusiva.

Influenta acestui determinism istoric al cetateniei se observa si in cazul cetateniei

europene. Practic, nu exista cetatenie europeana deconectata de cetatenia nationala, ceea ce

diminueaza foarte mult forta si credibilitatea statutului juridic de cetatean european.

Majoritatea drepturilor sunt garantate in continuare de cetatenia nationala (franceza, suedeza,

belgiana etc.), cetatenia europeana constand doar in patru drepturi supranationale introduse destul
de tarziu, prin Tratatul de la Maastricht (1992).
 4. Cetatenia si societatea civila.

Societatea civila reprezinta spatiul public, in care interactioneaza cetatenii organizati. Ea

este astfel un sistem de relatii organizationale, un set de valori si actiuni colective. Putem spune ca
societatea civila reprezinta atat o oportunitate cat si o modalitate de exprimare a cetateanului.

Autorul Janoski, a elaborat o tipologie a cetateniei in functie de participarea in cadrul

spatiului public. El face referire la comportamentul autocentrat si comportamentul altruist. Primul
comportament are in vedere bunastarea materiala reciproca, pe termen scurt, in schimb cel de al
doilea comportament actioneaza pe termen lung si vizeaza scopuri spirituale si ideologice, pe baza
unui “schimb generalizat”, mai exact daca o persoana, ofera un serviciu, un bun, nu trebuie sa
existe reciprocitate directa, adica nu asteapta sa primeasca ceva in schimb la ceea ce a oferit.
Motivatia acestei actiuni este interesul general, sau ceea ce anticii au numit “virtute civica”.

Motivatia acestei forme altruiste de interactiune este interesul general sau beneficiul in
favoarea altor indivizi, grupuri sau comunitati (de exemplu, actiunile filantropice sau caritabile,
recursul la drepturile omului pentru a apara interesele unor persoane sau grupuri oprimate,
sensibilizarea publica in favoarea unor idei sau proiecte civice etc.). Astfel de demersuri sunt
voluntare, pentru ca decurg din optiunea morala a initiatorilor, nu din obligatiile care revin din
statutul de cetatean.

Aceasta forma de, de actiune in beneficiul general sta la baza societatii civile.

Dupa Janosky (1998, p. 95), nu orice detinator al statutului de cetatean este capabil si dispus
sa se implice in societatea civila. In functie de gradul si forma participarii civice, exista sase tipuri
de cetateni:

– cetateanul incorporat – este parte a elitei sau se considera ca atare; se identifica cu actiunea
guvernamentala si o sustine fara rezerve;

– cetateanul oportunist – participa la activitati politice doar in masura in care ii convine sau obtine
un avantaj personal;
– cetateanul activ – ia parte la viata obsteasca, fiind deseori implicat in conflicte cu autoritatea
publica; poate fi angajat in partide politice sau alte organizatii si se preocupa de interesul general,
intr-o maniera altruista;

– cetateanul pasiv– accepta autoritatea si conducerea politica desi nu este convins ca actiunea
acestora este cea mai potrivita; se manifesta incidental si periodic, cu ocazia votului sau a unor
evenimente deosebite;

– cetateanul cinic – este similar cetateanului activ, fiind capabil si interesat de participarea politica;
confruntat cu dificultatile unui schimb generalizat, specific societatii civile, el/ea se multumeste
cu o critica indirecta (de exemplu, ironie politica, absenteism) sau se opreste la o interactiune
limitata;

– cetateanul marginalizat – este inactiv si alienat, datorita lipsei de mijloace si oportunitati; este
categoria celor cu drepturi formale, lipsiti insa de posibilitatea reala de a

le exercita; poate face obiectul manipularii politice, mai ales in situatii pre-electorale;

– cetateanul fatalist – este apatic, inactiv si defetist; el neaga chiar utilitatea participarii

politice, fiind neincrezator in oportunitatea unui atare efort.

Participarea la societatea civila se bazeaza in special pe forma altruista de cetatenie si pe

cetatenii activi (primele trei forme din tipologia lui Janoski)., Altruismul si activismul politic sunt
esentiale pentru disputa cu statul in negocierea drepturilor civile si politice.

In decursul timpului, societatea civila a capatat numeroase definitii, de exemplu, in secolul

XVIII, Adam Smith, David Hume, Adam Ferguson, defineau societatea civila ca fiind ceea ce
ramane din societate in afara de stat, adica societatea civila este societate minus stat. Definitia data
de Janoski, pentru societatea civila , reprezinta sfera discursului dinamic si interactiv dintre stat,
sfera publica reprezentata de organizatiile voluntare si sfera pietei cuprinzand firmele private
sisindicatele“. Acest lucru ne convine mai mult pentru ca face referire la anumite drepturi si
responsabilitati ale cetatenilor, cum ar fi negocierea colectiva, imbina discursul civic cu actiunea
politica, si ia in consideratie nu doar relatia stat-cetateni, ci toate formele de interactiune dintre
sfera publica, stat, piata si sfera privata.

Cetatenia nu este o relatie simpla intre cetateni si stat, ca in definitiile etatiste traditionale,
ci un sistem de actiuni si negociere colectiva care angajeaza toate cele patru

componente ale societatii globale: sfera publica, sfera privata, statul si piata.10[10]

La randul sau, societatea civila nu se reduce la organizatiile non-guvernamentale, ci

include: discursul public (de legitimare, mobilizare, argumentare sau contestatie); ansamblul
interactiunilor dintre componente, exprimate pe arena public.

In aceasta optica, societatea civila este comunitatea politica cea mai dinamica si mai
eficienta, care ofera cele mai diverse si mai reprezentative oportunitati de exercitare a

cetateniei.

5 Alte tipuri de cetatenii.

Unii autori (Sommers, 1993; Bernbaum, 1996) prefera sa vorbeasca de o cetatenie

normativa si de una efectiva. Prima se refera la idealul de cetatean, sustinator activ al virtutii civice.
Este mai degraba un sens moral care confera cetateniei valoarea unui cod al conduitei zilnice. In
acest sens, Bellah (1975) considera cetatenia ca o „religie civila“ capabila sa regleze ansamblul
relatiilor sociale.

Cealalta ipostaza pune accentul pe cetatenie ca proces, nu ca simplu input al vietii

publice. Turner (1993, p. 2), de exemplu, defineste cetatenia ca „un set de practici politice,
economice, juridice si culturale, care caracterizeaza persoana ca membru competent al societatii“.
Aceste practici pun in evidenta capacitatea individului de a fi cetatean efectiv si dimensiunea
interactiva a cetateniei: nu exista cetateni in sine, ci doar cocetateni. Cetatenia se defineste astfel
nu in raport cu titlurile abstracte recunoscute membrilor de drept ai comunitatii juridice, ci prin

10[10] Cezar, Barzea, Cetatenia Europeana, p.34, Editura Politeiea, Bucuresti, 2005
modalitatile concrete in care aceste drepturi sunt folosite pentru a regla relatiile dintre cetateni si
autoritatile publice.

Cetatenia multiculturala se aplica in primul rand societatii canadiene, desi Kymlicka incearca sa o
generalizeze si la alte societati multiculturale. El pleaca de la o idee formulata anterior de Young
(1989, p. 258) conform careia nu exista cetatenie universala, aplicabila identic in orice fel de
societate politica, ci o cetatenie diferentiata („differentiated citizenship“). Kymlicka si Norman
(1995, p. 302) vorbesc de o „group differentiated citizenship“ care sa sustina politicile de echitate
si discriminare pozitiva.

Aceasta abordare a cetateniei ar promova trei tipuri noi de drepturi, ignorate de statutul
uniformizant al cetateniei bazate pe nationalitate, respectiv:

– drepturile de reprezentare speciala pentru saraci, varstnici, afro-americani,

homosexuali, respectiv grupurile sociale care au nevoie de propria reprezentare in cadrul

comunitatii politice; aceste drepturi sunt de obicei acordate temporar, in situatiile de opresiune,
devenind anacronice de indata ce dispare actiunea de discriminare;

– drepturile de auto-guvernare pentru grupurile constituite istoric, cu o puternica identitate

culturala, asa cum sunt populatiile aborigene, comunitatile Roma si Shinti (populatiile arctice), dar
si populatiile care apartin unui anumit teritoriu (Québec); aceste comunitati culturale nu solicita o
mai buna reprezentare in guvern si institutiile centrale, ci transferul limitat al unor prerogative si
competente legislative catre autoritatile locale;

– drepturile multiculturale, cum ar fi drepturile diverselor grupuri de imigranti (de exemplu,

hispanicii) in SUA; solicitarile acestor comunitati vizeaza dreptul la instruire bilingva, scoli
proprii, exceptari fiscale in legatura cu unele practici religioase, ca masuri de prezervare si afirmare
a propriei identitati culturale; spre deosebire de drepturile de auto-guvernare, drepturile
multiculturale promoveaza mai degraba integrarea intr-o societate pluralista decat autonomia
locala.

Aceste propuneri readuc in discutie caracterul dual al cetateniei. Pe de o parte, cetatenia

este o expresie a ordinii civice bazate pe drepturi egale pentru toti. In aceasta varianta, cetatenia
are un rol integrator si reprezinta cel mai important factor de coeziune sociala. In cealalta ipostaza,
cetatenia sustine pluralismul si diversitatea culturala, incurajand multiculturalismul, identitatea si
expresia personala. In acest sens, nu exista cetatenie in sine, ca statut universal sau standard unic
al democratiei, ci o mare varietate de situatii si experiente individuale.

Ideea de „cetatenie diferentiata“ este ea insasi contradictorie, ceea ce explica faptul ca nu

a fost inca institutionalizata in toate societatile. Ea valorifica aparteneta si incurajeaza diferentele
cultural si sociale prin masuri de echitate, descentralizare administrativa si responsabilizare
politica. Ea mentine insa caracterul unificator al cetateniei caci baza politicilor publice ramane tot
sistemul drepturilor individuale acordate in mod egal pentru toti.

Masurile preconizate de „cetatenia multicultural`“ sunt de fapt demersuri de incluziune

sociala pentru grupurile care se considera marginalizate sau chiar excluse, pentru comunitatile cu
nevoi specifice sau cele care solicita mai mult sprijin din partea autoritatilor publice.

Cetatenia supranationala

Procesul in care s-au angajat statele membre ale Uniunii Europene este in sens invers: de
la state nationale la o comunitate politica supranationala, de la dreptul interguvernamental la
dreptul comunitar si de la etnos la demos. Daca, in cazul american, patriotismul si Constitutia au
precedat cetatenia propriu-zisa, constructia cetateniei europene a pornit de la drepturile
supranationale inaintea Constitutiei.

Principala problema a cetateniei supranationale ramane insa dificultatea de a realiza ambele

componente, respectiv cetatenia legala si cetatenia identitara. Pana in prezent, diversele proiecte
de integrare europeana au fost relativ usor de acceptat: ele nu au avut repercusiuni majore asupra
ocuparii, mobilitatii, rezidentei sau securitatii sociale. Dificultatile propriu-zise au aparut din
momentul in care s-a pus problema statutului juridic si politic al cetateniei europene ca atribut al
statului supranational. Cele patru drepturi supranationale introduse prin Tratatul de la Maastricht
(1992) sunt doar un inceput si, in orice caz, nu garanteaza decat o cetatenie limitata.

Cetatenia cosmopolita

Atat Diogene, cat si Comenius sau Schiller s-au considerat „cetateni ai lumii“. La randul
sau, Kant in „Pacea eterna“ a sustinut ideea unei „ius cosmopoliticum“ in care toti indivizii sa se
simta „cetateni ai unui stat universal al umanitatii“11[11].

Astfel de referinte sunt insa mai degraba utopii identitare decat proiecte politice plauzibile.
Ele nu fac decat sa prelungeasca proiectiile personale dincolo de propria cetate sau stat national
spre o entitate globala, fara frontiere, numita „cosmopolis“.

Bineinteles, oamenii politici si guvernantii nu au luat niciodata in consideratie astfel de

speculatii identitare. Pentru ei, singura certitudine era teritoriul si statul in interiorul caruia isi
puteau exercita puterea.

Aceasta viziune strict etatista a fost insa pusa la indoiala de unii autori contemporani
(Meehan, 1993; Baubock, 1994; Ohmae, 1995; Linklater, 1999; Delanty, 2000). Ei constata ca au
aparut astazi numeroase centre de autoritate, atat la nivel subnational cat si la nivel transnational.
Ca urmare, atat apartenenta, cat si loialitatea, participarea si identitatea (atribute definitorii ale
cetateniei) se pot raporta la aceste diverse niveluri ale comunitatii politice.

Aceasta abordare depaseste atat viziunea utopica de tip kantian (limitata la compasiunea si
solidaritatea universala), cat si modelul etatist al cetateniei. Noul cosmopolitism are ambitia sa
defineasca o cetatenie globala care sa fie in acelasi timp statut politic si identitate.

Asa a aparut conceptul de cetatenie cosmopolita sustinut indeosebi de Linklater (1999) si

Delanty (2000). Este o cetatenie informala („unbounded citizenship“), spre deosebire de cetatenia
formala care este obtinuta prin nationalitate („bounded citizenship“). Actiunea civica se deruleaza
in societatea globala si este legitimata prin drepturile si libertatile garantate de instrumentele
universale si europene (in special „Declaratia Universala“ si „Carta Europeana a Drepturilor
Omului“). Chiar daca guvernele raman inca strans ancorate de spatiul politic care le-a emanat
(comunitatea electorala sau cea a propriilor organizatii politice), cetatenii pot deja sa participe sau
sa se adreseze unei societati civile globale. Prin diversele acorduri bilateral sau sisteme de integrare
regionala, frontierele spatiului politic devin deschise si permeabile, astfel incat drepturile si
responsabilitatile depasesc cu usurinta spatiul public al teritoriului national.

Cetatenia cosmopolita este insa mai mult un principiu si o optiune identitara, rezultata din
interdependenta si globalizarea comunitatilor politice, decat o referinta explicita,institutionalizata
si recunoscuta ca atare de legislatia nationala. Ea se regaseste doar in analizele politice si discursul
academic, nu si in textele constitutionale sau in dreptul international.