SUFERINŢELE TÂNĂRULUI WERTHER

Povestea de dragoste a tânărului Werther se petrece de-a lungul lunilor mai –

decembrie 1771.Scrisoare după scrisoare, începând cu data de 4 mai 1771, şi
încheind cu 21 decembrie, corespondenţa dintre Werther şi prietenul său Wilhelm
desfăşoară relatarea iubirii lui Werther pentru Lotte. Aşadar, iubirea lui Werther se
desfăşoară pe parcursul a şapte luni. Atât îi trebuie lui Werther pentru a se
îndrăgosti şi, la capătul celor şapte luni, pentru a muri.

În 4 mai, Werther ajunge la destinaţia călătoriei sale, se instalează şi se simte

foarte bine. În descrierea pe care i-o face lui Wilhelm, îi vorbeşte despre
cum „singurătatea e pentru sufletul meu un balsam delicios în ţinutul acesta
paradisiac, şi anotimpul tinereţii încălzeşte din belşug inima mea, ades înfiorată
de frig.”Între 30 mai şi 16 iunie, Werther nu mai expediază nici o scrisoare.
Întreruperea corespondenţei are o cauză exactă. Este intervalul în care o cunoaşte
pe Lotte şi se îndrăgosteşte.

În scrisoarea din 16 iunie, Werther îi realatează lui Wilhelm cum s-au

petrecut lucrurile, motivul pentru care corespondenţa a fost întreruptă. „De ce nu-ţi
scriu?…întrebi şi totuşi eşti şi tu unul dintre cei învăţaţi. Ar trebui să ghiceşti că
mă simt bine şi chiar că…Într-un cuvânt am făcut o cunoştinţă care mi-a aprins
inima. Am…nu ştiu cum să-ţi spun.

Să-ţi povestesc cu şart cum s-a întâmplat că am cunoscut pe una dintre cele
mai fermecătoare fiinţe anevoie am să izbutesc. Sunt mulţumit şi fericit”…

Într-o relatare orală vocea lui Werther ar fi fost bâlbâită şi tremurată. În

scris, însă, nu-şi găseşte cuvintele. „Tot ce-ţi spun aici despre ea sunt palavre fără
rost, simple abstracţii care nu exprimă nici o trăsătură a fiinţei ei…”. Werther este
incapabil să-i relateze lui Wilhelm cum arată Lotte, dacă era frumoasă şi cât era de
frumoasă – dacă se acceptă ideea unei comensurări a frumuseţii!

Nu iubim niciodată persoanele, ci doar calităţile lor, spune undeva Pascal.

Lotte este alcătuită din calităţi, dar şi ele orientate parcă altfel decât decât cele
uzuale făcute să motiveze iubirea. Iubirea lui Werther pare să fie, cel puţin aşa
rezultă din descrierea sa, mai degrabă spirituală, ceva în felul iubirii platonice.
 O serie de generalităţi, de calităţi, schiţează ceva din ce este Lotte, nu
din cum arată. „Un înger!…O, dar asta spune oricine despre iubita lui, nu? Şi
totuşi nu sunt în stare să-ţi descriu cât este de desăvârşită şi de ce e desăvârşită! E
destul să-ţi spun că mi-a cuprins tot sufletul.Atâta simplitate alături de atâta
înţelepciune, atâta bunătate alături de atâta statornicie şi linişte sufletească într-o
viaţă de adevăr şi de fapte…”

Cuvintele nu apasă pe frumuseţea lui Lotte. Pentru Werther, aici, Lotte este
un înger. Dar cum te poţi îndrăgosti de un înger? Descrierea nu este adecvată.
Werther ezită, se bâlbâie, vocea îi tremură. Nu sunt în stare să-ţi spun cât este de
desăvârşită şi de ce e desăvârşită. După sumedenia de generalităţi în care Lotte
este una dintre cele mai fermecătoare fiinţe, Werther încheie: „Aşadar, ascultă:
am să mă silesc să-ţi istorisesc totul în amănunt”. Prima impresie: „bine împlinită,
nu prea înaltă, într-o rochie albă, simplă, cu funde roze la braţe şi la piept”,
„făptură vioaie şi luminoasă”, „are ochi negri, buze vioaie obraji plini de
sănătate, îi place dansul, fără griji, sinceră”

Este destul? Se pare că da! „Am privit-o pe Lotte şi am simţit tot ce mă leagă
de ea” şi „de atunci încoace, soarele, luna şi stelele pot să-şi urmeze drumul lor în
linişte”. „Întregul meu suflet îi contemplă făptura, vorba, gesturile”. Mai mult de
atât Werther nu spune. „Sunt mulţumit şi fericit!” încheie el.

Prevenitor, nu atât faţă de eventualele remarci prietenoase ale lui Wilhelm,

cât faţă de uimirea proprie pentru incapacitatea de a reda ceva care i-a mişcat într-
atât sufletul, Werther conchide prin scuza: „ Sunt mulţumit şi fericit, aşadar nu
sunt un bun istoric”.Dar ce are de-a face iubirea cu istoria, şi de unde scuza
invocată?

Reflecţia lui Werther previne asupra propriei incapacităţi de a vorbi despre

iubire. Şi totuşi o face şi o va face mereu. Nimic altceva nu-i va acapara mai
departe corespondenţa către Wilhelm.

Prin urmare, de aici înainte totul este exclus de pe tabla corespondenţei sale.
Nici un alt subiect nu mai există. Iubire şi atât! Despre asta va vorbi Werther, dar
nu în termeni de istorie. Dar, dacă reflecţia sa este una adevărată, atunci vorbirea sa
va fi bâlbâită, tremurată, prost făcută.

Nu există o linearitate a iubirii pentru Werther, o ordine a ei care să-i

permită a fi pusă în ordine istorică. Într-adevăr, el divaghează întruna, se
lamentează continuu. Nu este materie primă pentru istorie jelania şi divagaţia fără
ordine. Linearitatea cerută de posibilitatea istoriei nu-şi are locul într-o
degringoladă a sentimentului. Iubirea nu poate fi pusă în formă istorică pentru că
nu are ordinea materialului istoric. Nu există istorie a sufletului şi nici a mişcărilor
sale interne, un catalog al mişcărilor sale zilnice.

Pentru iubire nu există istorie! – pare adevărul de la care dezordinea în care

Werther îşi întocmeşte corespondenţa să fie reflectată în ceva care s-o scuze.

Acolo unde este vorba despre îngeri –şi Lotte este descrisă ca înger! – istoria
se opreşte. Nici îngerii nu au istorie, iar iubirea care le seamănă este la fel de
ireproductibilă.

Punerea iubirii în termeni angelici, ai imposibilităţii descrierii istorice, adică

ai unicei descrieri concrete, este, la acest nivel, o primă modalitate de înfăţişare a
manierei în care ideea abstractă vine să circumscrie un subiect care, aparent, este
tot ce e mai concret. Abstractul de aici, imposibilitatea descrierii istorice, vine însă
să circumscrie, să determine, să confere identitate într-o manieră mai înaltă, şi mai
precis/vagă decât o face concretul. Admiterea de către Werther a incapacităţii de a
vorbi concret despre iubire face loc altei modalităţi de a o face, o modalitate
abstractă care nu vine să obtureze obiectul, ci să-i confere dimensiuni mai exacte,
chiar dacă mai imprecise.

Contrar adevărului spinozist conform căruia omnis determinatio ist negatio,

determinarea prin abstract nu neagă. Negaţia este din plin prezentă prin concret,
adică în mai mare măsură dacă nu în totalitate, concretul reprezintă negaţia,
rămânând ca abstractul, indiferent de modul lui de înfăţişare, să nu dizolve, ci să
dea contur, să confere fiinţă.

Werther îşi asumă riscul de a fi un prost istoric, ceea ce până la urmă şi este.
Nu însă şi un slab poet. Iubirea sa este salvată prin poemul său şi pierdută prin
istoria sa. Acolo unde istoria nu poate fi întreprinsă şi nu se poate exercita pe un
material precum iubirea, o poate face poezia. La adevăr nu se ajunge strict prin
istorie, prin posibilitatea poveştii. Adevărul lui Werther este accesibil, posibil de
relatat, prin poezia sa, adică prin dezordinea corespondenţei sale, a sentimentului
său reluat în corespondenţa către Wilhelm.

Care este, mai departe, falsa istorie a lui Werther? În aceeaşi scrisoare primă
în care îi relata lui Wilhelm cunoştinţa cu Lotte, Werther se mărturiseşte în acelaşi
registru al incapacităţii istorice: „Întregul meu suflet îi contempla făptura, vorba şi
gesturile”. „Cu fiecare vorbă vedeam cum farmece noi, noi raze ale spiritului
răsăreau din trăsăturile feţei ei, care încetul cu încetul păreau că se luminează de
mulţumire, fiindcă simţea că o înţeleg”.
 Werther este avertizat: Lotte este logodită. Albert, logodnicul, urmează să
vină peste puţină vreme. Odată cu venirea lui Albert, sensibilitatea lui Werther este
contrariată. Lucrurile capătă alt semn. Luna, stelele, arborii dobândeasc altă
expresie. Nu există o conştiinţă a lui Werther asupra schimbării, există însă o
percepţie: Lotte este logodită, un altul se va căsători cu ea, Lotte nu-i va aparţine
niciodată.

Iubirea lui Werther intră pe panta imposibilităţii sale. Werther o acceptă ca

pe o fatalitate. Nu intră în discuţie ruperea logodnei, desfacerea ei şi o altă relaţie,
cu adevărat fericită. Nu este de conceput aşa ceva de către Werther. El este ceea ce
Schiller avea să numească, în aceeaşi perioadă, sufletul frumos, adică sufletul în
care comandamentele şi legile morale îşi găseau în mod absolut satisfacţie.

Sufletul lui Werther devine adăpostul a două tipuri de absolut. În el se

găseau pasiunea sa indestructibilă şi respectul pentru legea morală. Cele două intră
în conflict. Şi nu din cauze formale, ca şi cum două absoluturi nu pot coexista într-
unul şi acelaşi subiect, ci pur şi simplu pentru că exigenţele lor devin contrarii.
Pasiunea lui Werther o cerea pe Lotte, legea morală i-o interzicea. Cele două nu
pot fi conciliate, ambele îşi sunt egale în recunoaşterea sufletului frumos.

Sub povara conflictului Werther începe să se clatine. „Dragă Wilhelm,- îi

scrie el prietenului - sunt într-o stare în care trebuie să fi fost acei nenorociţi
despre care se credea că ar fi stăpâniţi de un duh rău. Mă cuprinde de multe ori
ceva ce nu e nici spaimă, nici dorinţă…e un vuiet lăuntric, necunoscut, care parcă
îmi zdrobeşte pieptul şi mă sugrumă.” Dacă nu ar fi fost vorba de un absolut, de
confruntarea dintre două absoluturi, ar fi existat o posibilitate de ieşire. Dar este
vorba despre o pasiune fără margini, adică despre o pasiune căreia îi lipseşte
tocmai ceea ce ar fi fost caracterul ei suportabil. Numai că nu este vorba despre aşa
ceva. „Cu braţele deschise stăteam pe marginea abisului şi respiram mireasma din
adâncuri.“ Încet, în Werther se instalează temerea: „Ce să fie dragul meu? Mi-e
frică de mine însumi”. Treptat, în sufletul lui Werther îşi face loc ideea morţii şi,
pe urmele ei, hotărârea de a-i urma.

Înainte de a muri, cei doi se întâlnesc şi Werther îi citeşte din cântecele lui
Ossian. Printr-un intermediar ei îşi spun tot ce au de spus. Intermediarul le rosteşte
cuvintele finale, epitaful de pe mormânt.

„Stea a nopţii care coboară! – citeşte Werther - Frumos luceşti tu la apus!

Din norul tău îţi înalţi fruntea strălucitoare; cu măreţie păşeşti peste dealuri. Ce
priveşti tu şi ce vezi pe câmpie? Vânturile vijelioase s-au potolit. Se-aude de
departe murmurul şuvoiului. Valuri vuiesc, rostogolindu-se peste stânci, departe.
Zumzetul gâzelor serii acoperă câmpul. Ce priveşti, lumină frumoasă? Dar tu
zâmbeşti şi te duci. Valurile vin vesele în jurul tău, umezindu-ţi frumoasele plete.
Adio, rază tăcută.”

În replică, Lotte admite răspunsul lui Colma: „E noapte! Sunt singură,

pierdută, pe dealul bătut de furtună. Vântul vâjâie în munţi. Şuvoiul vuieşte
prăvălindu-se de pe stâncă. Nici o colibă nu mă adăposteşte de ploaie, pe mine,
cea părăsită pe dealul bătut de furtună.

Ridică-te lună, din norii tăi! Răsăriţi stele ale nopţii! De m-ar duce vreo
rază acolo unde iubitul meu se odihneşte ostenit după vânătoare, cu arcul destins
lângă el şi cu câinii gâfâind împrejur! Dar eu trebuie să rămân aici singură, lângă
stâncă şi lângă şuvoiul năpădit de muşchi. Şuvoiul şi furtuna vuiesc, şi eu n-aud
glasul iubitului meu.”

Werther se sinucide împrumutând pistoalele lui Albert care îi acceptă

moartea în linişte.