Universitatea „Ştefan cel Mare”, Suceava

Facultatea de litere și științe ale comunicării

An universitar 2017-2018
An II, semestru II, ID
Cursul optional -Publicistica eminesciană
Conferențiar universitar dr.Vasile-Gheorghe ILINCAN
Student. SAVA CRISTINA

Lucrare de sinteză din publicistica eminesciană

Articole din ziarul ,,Timpul”

Cel mai mare poet român din toate timpurile, Mihai Eminescu, este, fără tăgadă, şi cel mai
important gazetar al istoriei noastre, atât pentru acurateţea cuvântului folosit, a stilului său inconfundabil,
cât mai ales pentru perenitatea adevărurilor aşternute pe hârtie. Dacă la opera sa literară criticii aproape
că nu mai au nimic de adăugat, deoarece fiecare cuvânt din cele peste 2 200 folosite de el, fiecare vers,
fiecare rimă ori mesaj poetic au fost întoarse pe toate feţele, despre lucrarea jurnalistică eminesciană se
mai poate glosa încă mult până la descifrarea tuturor tainelor. Mari cărturari, ca Titu Maiorescu,
Alexandru Perpesissicius, Dimitrie Vatamaniuc (în cele 9 Caiete Eminescu) şi o pleiadă de alţi exegeţi
ni l-au prezentat pe geniul de la Ipoteşti în toată altitudinea lui spirituală. Însă despre jurnalistica
practicată de primul redactor de la oficiosul conservator „Timpul” au scris doar câţiva dintre cei mai
avizaţi. Una dintre personalităţile noastre care s-a aplecat asupra operei publicistice a lui Eminescu a
fost regretatul academician Gheorghe Bulgăr, discipol al lui Tudor Vianu şi autor de dicţionare de
sinonime, care a scris şi tipărit, în anul 1973, „Icoane vechi şi Icoane nouă”. La puţină vreme, publicistica
lui Eminescu a fost analizată şi de profesorul ieşean Vasile Nichita, însă dintr-o altă perspectivă, mai de
stânga, care a scos un tom despre gândirea economică a redactorului-şef de la „Timpul”. Imediat ce
Republica Moldova şi-a proclamat independenţa faţă de imperiul sovietic, în 31 august 1989, la Editura
„Moldova” din Chişinău avea să apară, în 1990, o carte voluminoasă intitulată „Mihai Eminescu -
Publicistică”, ajunsă rapid şi la distribuitorii de carte din Focşani. Este o lucrare bine legată, o adevărată
comoară de limbă şi simţire .
În publicistică, editorialistul Eminescu - analistul profund al vieţii noastre politice,
administrative, economice, culturale, al politicii noastre externe, observatorul fin şi criticul moravurilor
şi năravurilor celor din clasele sus puse, ale conţopiştilor care mergeau la Paris să-nveţe „la gât cravatei
cum se leagă nodul”- ne-a lăsat o moştenire la fel de bogată şi valoroasă ca şi în poezie. Însuşi „divinul
critic”, George Călinescu, afirmă că Eminescu este egal cu sine atât în poezie, cât şi în jurnalistică.
Articolele sale pe teme de economie constituie un model de analiză lucidă asupra cauzelor pentru care
România contemporană lui era atât de mult rămasă în urmă sub raportul dezvoltării forţelor şi mijloacelor
de producţie şi, pe cale de consecinţă, al nivelului de trai al majorităţii populaţiei formată atunci în
proporţie de peste 90 % din ţărănime. Priceperea lui Eminescu la problemele economice, îndeosebi la
cele agrare, nu o putea pune nimeni la îndoială după ce îi apăreau în pagini de la Timpul acele articole
vizionare. Şi, în acele vremuri, Principatele Române aveau mari economişti, precum Dionisie Pop
Marţian, Ion Ghica, Petre Aurelian, Petre P. Carp. Mai târziu, marele critic literar Şerban Cioculescu
avea să observe, pe bună dreptate, că „Economismul este de fapt marea revelaţie a ziaristicii
eminesciene, un economist în curent cu doctrinele curente, agonisire a studiilor berlineze”. Vorbind de
vizionarismul lui Eminescu în problema agrară,merită reţinută analiza sa privind consecinţele fărâmiţării
proprietăţii funciare, nenorocire care se întâmplă şi la început de Mileniu III, cu urmări devastatoare
asupra nivelului producţiei şi productivităţii rezultată predominant din munca manuală.
Spunea Eminescu în articolul „Soluţia problemelor noastre sociale” că divizarea proprietăţii după
numărul de moştenitori îl lasă pe fiecare după câteva generaţii cu doar câţiva stânjeni de pământ (între
1
1,96 şi 2,23 mp, în funcţie de provincie istorică), „prea puţin pentru a trăi şi prea mult pentru a muri”.
Pe vremea lui, arendăşia era o practică sistematică a lucrării pământului, iar cei care aveau această
îndeletnicire (mai hapsâni decât vechilii de tipul Dinu Păturică), prin „întocmelile agricole au făcut
robirea ţăranului”. Eminescu ştia ca nimeni altul durerea ţăranului şi nu-i acuza pe boierii de viţă veche.
Dimpotrivă. „Boierul vechi era ţărănos şi ţăranul vechi avea un fel de mândrie boierească în el”. O frază
de asemenea frumuseţe stilistică privitoare la ruralul românesc precapitalist nu se întâlneşte nici măcar
în literatura semănătoristă sau poporanistă unde au excelat scriitori de mare talent. În anii studenţiei sale
la Berlin şi la Viena, Eminescu s-a documentat cu acribie în privinţa mersului economiei nemţeşti şi a
stării sociale a germanilor şi austriecilor, ajungând la concluzia, aşternută în articolele sale, că industria
este singura cale de depăşire a stării de subdezvoltare.
Ziaristul Eminescu a fost un critic aspru al racilelor din societate, un polemist cum încă nu s-a
mai născut altul de la el şi până astăzi. A fost necruţător cu lipsa de cultură, linguşirea şi servilismul faţă
de mărimile zile, cu câştigul fără muncă. Articole precum „Ecuilibrul” („Timpul” din 22 şi 29 aprilie
1870, când lucra la foaia obscură „Curierul de Iaşi”, dar pentru el nu conta unde scrie, conta ce scrie),
„Puterile vii ale naţiei” - 22 septembrie 1886), „Idealul unităţii politice a românilor” (17, 19, 21, 26, 28
noiembrie 1876 apărute în format foileton), „Abecedarul nostru economic” (21 decembrie 1877),
„Credinţa în trăinicia poporului român” (10 februarie 1878) sunt câteva din miile de pagini de jurnalism
făcut la lumina credinţei în mai bine pentru naţia căreia îi aparţine. Eminescu a respectat cu sfinţenie
normele gramaticii Limbii Române şi avea o vorbă a lui: Cine stâlceşte limba strămoşilor să nu
îndrăznească a se apuca de scris; să nu se atingă de creion sau de pană şi călimară. Dacă în vremea lui
Eminescu erau la modă d’alde furculision şi lingurision, astăzi limba noastră este impregnată de
englezisme de baltă şi tinde la calâpuri de genul implementare, prioritizare, target, snak-bar şi multe alte
bazaconii lingvistice. Revin însă şi spun: cine vrea să înveţe ce înseamnă izvor de limbă şi stil, şi priză
la cititori, să se adape de la publicistica eminesciană. Eminescu a fost un bijutier al limbii romane nu
numai în poezie, ci şi în proză şi publicistică.
Publicistica lui Eminescu s-a impus atat la vremea publicării, cat şi în posteritate prin ideatică şi
strălucire expresivă. Oscilând între teribilism şi obtuzitate, publicistica lui Eminescu rămâne o
dimensiune profund definitorie a operei, în ciuda controverselor şi negaţilor.Parcurgându-i publicistica
îl descoperi pe poet, pe prozator, pe dramaturg. El nu este un scriitor care practică amatoristic o gazetărie
de circumstanţă şi eventual de vacanţa, gazetaria eminesciană a fost destin şi opţiune. Nu e deloc lipsit
de semnificaţie că angajarea gazetărească începe în 1870 şi se sfârşeşte în 1889. De aici rezultă nu numai
implicarea sa gazetărească, în istoria dramatică a timpului, ci şi, între altele instituirea unui limbaj
adecvat domeniului.
"Vocea lui Dumnezeu, este vocea poporului; şi fiindcă chipul lui Dumnezeu este chipul
poporului, dau înteles glasului poporului, sunt eu vocea lui Dumnezeu". Din acest extract inţelegem ca
ne aflăm în faţa unui excepţional artist al cuvântului şi că acesta s-a simţit menit unei misiuni de apostol,
iar finalitatea actului gazetăresc era a convinge şi a învinge. Dimensiunii informative i se adaugă şi o
dimensiune analitică şi combativă, discursul publicistic se particularizează prin atitudine polemică,
prezentă în mai toate manifestele sale. O altă caracteristică a scrierilor lui Eminescu acea că articolele
sale sunt de multe ori construite pe temeiul prezenţei unui interlocutor, ceea ce ne oferă, nouă cititorilor,
un puternic impact emoţional.
Publicistica lui Eminescu a abordat două zone de interes, pe de-o parte viaţa culturală, în primul
rând teatrul, limba și literatura, învatamântul, şi pe de alta parte viaţa social-politică. Articolele având ca
obiectiv cultura, sunt caracterizate printr-o atitudine intelectuală sobră, prin rigoare şi limbaj de
specialitate colorat neologic, dar şi prin cultivarea ironiei şi a formulei sentenţioase. Articolele privind
viaţa social-politică se definesc prin interogaţia retorică, prezenţa unui interlocutor şi prin ţinuta
polemică. Se valorifică oralitatea, cultivarea ironiei şi caricaturii. Reprezentativ pentru acest tip de articol
sau discurs publicistic privind politicul, este urmatorul fragment: "Căci din doua una. Sau acești oameni
sunt cu toţi genii şi prin calitatea muncii lor intelectuale merită locul pe care-l ocupă, sau neproducând
nici o valoare nereprezentând nici un interes general decât cel al stomahului lor propriu, trebuie reîmpinşi
2
 în intunericul ce li se cuvine. Ţărani? Nu sunt. Proprietari nu, învaţaţi nici cât negru sub unghie, fabricanţi
numai de palavre, meseriaşi nu, breslă cinstină n-au, ce sunt dar? Uzurpatori, demagogi, capete deşerte,
leneşi cari trăiesc din sudoarea poporului fără a compensa prin nimic, ciocoi boieroşi şi fuduli, mult mai
înfumuraţi decât colaboratorii din nemurile cele mai vechi ale ţării".
Textul publicistic eminescian adoptă un limbaj individual prin retorism şi simplitate, neologism
şi archaism. Interogaţii retorice, fraze enunţiative ori exclamative, care dau relief atitudinii ironice a
poetului şi propriului stil de comunicare. Putem observa folosirea unor construcţii oximoronice şi a unor
figuri de stil definitorii pentru scrisul poetului, acestea potenţează discursul său publicistic, caracterizând
cum nu se poate mai bine pe jurnaliştii şi mai ales pe oamenii politici ai vremii. Construcţii precum:
onestitate inversă, America dunăreană, mesteşugul patriotismului reversibil, patriotism platonic,
daltonism intelectual, voinţă negativă, utilizate în scopuri polemice , gravitează în sfera satirei, a ironiei
şi a sarcasmului, pe care Eminescu a înteles să le pună în slujba corectitudinii morale, pe care el, ca om
de litere, nu o concepea decât însotită de corectitudinea limbii.
Textele eminesciene sunt produsul impactului cotidian al artistului cu o realitate complexa.
Marea majoritate a articolelor reprezintă expresia unei ciocniri între propriile gânduri, idei, valori şi
lumea în care a trăit şi pe care a încercat s-o modeleze sau măcar s-o judece.
Care este contribuţia lui Mihai Eminescu la dezvoltarea presei românesti şi a particularitaţilor ei
stilistice? Răspunsul ar fi că, în condiţiile în care publicistica românească de până la Eminescu era în
general tributară unui stil mai degrabă bombastic, îndatorat modelelor presei revoluţionare de la 1848,
şi patosului romantic specific acelei perioade, lui Eminescu i se datorează instituirea unui stil modern,
neologic, elevat, dar totodată logic şi accesibil, inspirat de tezaurul de proverbe, regionalisme şi expresii
populare româneşti.
Articolele publicate în paginile “Timpului” nu numai că au atras atenţia contemporanilor,
provocând mare vâlvă, dar impresionează şi astăzi prin vibraţia lor patriotică, prin admiraţia faţă de
bărbăţia şi spiritul de jertfă al ostaşilor români în Razboiul pentru independenţa naţională din 1877, ca
şi prin luciditatea cu care poetul judecă realitaţile din actualitatea social-politică a acelor ani. Totuşi
publicistica eminesciană nu a fost supusă unei analize care sa-i evidenţieze conţinutul şi valoarea
stilistică, fapt cu atât mai straniu, cu cât Eminescu nu şi-a recunoscut, în mod oficial, decat o singura
profesiune, aceea de jurnalist. Publicistica lui Eminescu a fost în mod paradoxal marginalizată, ceea ce
a generat o apreciere unilaterală a scrisului său, deşi numai împreună ele pot oferi o imagine completă a
creativitaţii eminesciene. Eminescu s-a realizat ca ziarist la nivelul tuturor formulelor, s-a exprimat în
toate genurile jurnalistice, a fost promotorul diversificării speciilor publicistice, a cultivat știrea, cronica
dramatică, cronica muzicală, revista ziarelor, recenzia și editorialul, reprezentând un moment decisiv în
procesul de “profesionalizare” al gazetarilor.
Putem distinge trei perioade în evoluţia stilului eminescian: perioada începuturilor, anii 1870-
1876, cand Eminescu a colaborat la Albina, Familia, Federaţiunea, Convorbiri literare si Românul,
perioada consacrarii anii 1876-1877 la Curierul de Iaşi când se dovedeşte vocaţia culturala polivalentă
a poetului si perioada apogeului 1877-1883, fază care aparţine mai ales comentariului politic, articolele
cu caracter polemic devenind deosebit de vehemente în critica bine-cunoscutelor “forme fără fond”.
Da, ziaristul Eminescu a fost un critic aspru al racilelor din societate, un polemist cum încă nu
s-a mai născut altul de la el şi până astăzi. A fost necruţător cu lipsa de cultură, linguşirea şi servilismul
faţă de mărimile zile, cu câştigul fără muncă.
Fragmente din articolele publicate de Mihai Eminescu în ziarul „Timpul”, în 1878:
(Timpul, (IV) ,,Mizeria vieţii noastre pulice'', 1879, 23 iunie)1
„Cu cât trec una dupã alta zilele, cu cât se pre lungeşte fãrã nici un termen prevãzut sesiunea
extraordinarã, cu atât chestiunea revizuirii se în câlceşte mai mult, cu atât neliniştea şi temerile cresc
şi cuprind toate minţile, cu atât mai mult toatã lumea îşi pierde cumpãtul şi facultatea chibzuirii. O stare

1
Timpul (IV) ,,Mizeria vieţii noastre pulice'' ,1879, 23 iunie)1 reprodus în ed. Opere Complete, Iaşi, 1914. (p.
241-245)
3
de nervozitate acutã domneşte în toate cercurile. Judecata rece lipseşte de pretutindeni şi, mai ales, de
acolo unde ar trebui neapãrat sã nu lipseascã. Trecem prin nişte zile într-adevãr foarte grele şi trebuie,
în sfârşit, sã ne dãm seama cã aceasta este plata, foarte scumpã poate, a greşelilor şi rãtãcirilor noastre
politice, sãvârşite de treizeci de ani încoace. De la mişcarea din ’48 şi pânã astãzi,
naţiunea româneascã, pe tãrâm politic, n-a fãcut altceva decât sã se lepede sistematic de orice tradiţie,
sã rãstoarne orice autoritate, sã arunce de parte orice s-ar fi putut numi original în viaţa ei naţionalã
şi-n acelaşi timp sã adopte, cu mai multã ardoare decât cuartalurile de colonii din America de
miazãnoapte şi pe o scarã tot atât de înaltã, toate reformele, toate teoriile cosmopolite, toate
calapoadele internaţionale în viaţa politicã şi intelectualã, în limbã, în moravuri, în tot. Libertate fãrã
margini pentru orice individ, pentru toate necurãţeniile ce s-ar scurge din cele patru colţuri ale lumii,
în România ca şi în America; fraternitate şi egalitate între om şi om; republici mari şi mici şi prezidenţi
de republicã pe toate uliţele şi în toate cafenelele, în România, ca şi-n America; şiretenia, vicleşugul şi
cinismul virtuţii cetãţeneşti; gheşeftul, scopul şi politica umanitarã, mijlocul....”

(Timpul (VI), ,,Teoria păturii superpuse'',6 August 1881.)2

,,Căutând a esplica etnologic antagonismul atribuit moldovenilor contra muntenilor am găsit că
bărbații de peste Milcov nu înțeleg sub cuvântul „muntean“ populația istorică a Țării Românești, una
și aceeași în toate provinciile, ci o pătură superpusă, neistorică, imigrată de curând prin orașe, din care
se recrutează partidul roșu, rămânând ca populațiile vechi sau pe deplin asimilate să se grupeze, ceea
ce și fac, sub cu totul alte formule politice decât cele cosmopolite ale membrilor societăților
internaționale.
Această teorie a produs, ca orice adevăr, o impresie penibilă asupra celor ce cred a avea cuvinte
să se simtă atinși de ea; le-a produs un fel de spaimă de ei înșii, precum se cutremură eroii lui Eschil
când simt neînduplecarea fatalității ; le-a produs poate salutara îndoială dacă în adevăr ar fi ei aceia
cărora li se cuvine misiunea naturală și înnăscută de-a reprezenta un popor din care, în definitiv, nu fac
parte decât din întâmplare și prin strecurare pe furiș.
Argumente în contrariu cari ar invalida teoria noastră nu se prea pot aduce. Evidența nu se
poate tăgădui, deși un asemenea mister public nu se mărturisea, fie din cauză de oportunitate, fie pentru
alte considerații.Împlerea Parlamentului și a funcțiilor cu noi fanarioți de proveniență proaspătă,
falsificarea vieții intelectuale și politice a poporului prin capete de formațiune hibridă, incapabile de o
activitate intelectuală, toate acestea se impun vederii; autohtonul simte că nici limba, nici înclinările,
nici maniera lui de-a vedea nu pot fi reprezentate de cranii c-un dram de creier, supus la ramolisment.
Studii craniscopice comparative ar fi de folos, și tineretul Facultății de Medicină și-ar câștiga un merit
comparând încăperea cubică a unui craniu în adevăr dacoromanic cu strâmtoarea acelor scorburi
găunoase în cari rezidă sterilitatea intelectuală și perfidia partidului roșu.
Declamațiile și asigurările solemne de patriotism nu ajută nimic în cestiune, întrucât e
etnologică. În privirea politică, punerea tezei poate fi oportună sau inoportună, practică sau nepractică,
dar numai din punctul de vedere al celui care-o judecă, nu din acela al adevărului în sine. Pentru
meritele reversibile financiare ale grupului Carada - C. A. Rosetti, pentru poeziile neogrecești ale lui
Serurie, cestiunea e și inoportună și nepractică.
Să sperăm că va avea alt înțeles pentru distingerea între ceea ce e tipic românesc și în adevăr
național pe de o parte și între importațiunile de tot soiul ce se pretind naționale....”

Publicistica eminesciană este rezultatul unui orizont istoric, social şi politic determinat, fapt care
impune raportarea limbajului jurnalistic cultivat de Mihai Eminescu la specificul epocii care îl
generează. Ca fapt de semnificare/resemnificare şi de comunicare prin intermediul semnelor verbale,
limbajul jurnalistic eminescian se pretează unei analize de tip situaţional în măsura în care presupune un
ansamblu de relaţii între jurnalist şi cititorii articolelor, este formulat într-un context socialistoric
determinat, recurge la mijloace de exprimare particulare şi vizează finalităţi specifice. Din punct de
vedere al problematicii abordate, publicistica permite inventarierea unor constante tematice definitorii,
dincolo de variaţiile de stil şi de atitudine ale jurnalistului, înregistrate de-a lungul carierei gazetăreşti.

2
Timpul (VI), ,,Teoria păturii superpuse'', 6 August 1881. N’a fost încă reprodus în nici o ediţie a lui
Eminescu afară de aceea a clasicilor comentaţi.)2
4
 Astfel, problema naţională, situaţia ţărănimii, chestiunea evreiască, concepţia despre stat şi teoria
„păturii superpuse”, viziunea asupra progresului, viaţa politică internă şi politica externă sunt temele
abordate cu predilecţie de Eminescu în paginile de ziar. Plecând de la realitatea situaţiei precare a
ţărănimii în secolul al XIX-lea, Eminescu pledează pentru o serie de măsuri protecţioniste prin care statul
să apere forţa de muncă autohtonă, stăvilind invazia elementelor alogene şi exploatarea peste măsură a
singurei pături productive de la noi .
Cele două articole pe care am ales să le analizez în paginile ce urmeză sunt ,,Mizeria vieţii noastre
publice'' și ,,Teoria păturii superpuse''. Atât primul articol, cât şi cel de-al doilea au fost publicate în
ziarul ,,Timpul''. Ambele articole tratează aceeaşi temă: situaţia politică, economică, şi socială a ţării
noastre şi condiţia ţăranului, deoarece asemănările dintre starea României lui Eminescu şi starea
României noastre sunt multe şi generează în mintea oricărui om întrebări care trebuie să-şi afle răspunsul.
Politică internă constituie o altă dimensiune a tematicii publicisticii eminesciene, fiind tratată în
zeci de articole pe parcursul carierei sale jurnalistice. Guvernele, partidele, ideologiile, instituţii precum
şcoala, biserica, parlamentul sunt supuse pe rând atenţiei gazetarului, care priveşte cu ochi critic
implicaţiile politice şi sociale ale acestora. Eminescu supune unei critici severe administraţia din ţara
noastră, considerând-o vinovată de situaţia precară a ţărănimii şi de îngroşarea „păturii suprapuse”.
Jurnalistul priveşte cu mefienţă tânăra clasă politică românească ale cărei acţiuni sunt guvernate de
interesele personale şi nu de grija pentru starea poporului pe care îl reprezintă. Paginile cuprinzând
cronica politicii externe completează tabloul tematic al publicisticii eminesciene, oferind cititorilor o
imagine complexă asupra realităţilor politice, istorice şi economice ale celei de-a doua jumătăţi a
secolului al XIX-lea. Eminescu discută problemele politice ale ţării în contextul mai amplu al vieţii
politice internaţionale, motivându-şi discursul prin apelul la perspective contrastive asupra situaţiei altor
state.
Analizând atitudinea jurnalistului faţă de problemele timpului său, D. Vatamaniuc apreciază:
„Eminescu intră în activitatea publicistică în 1870, în epoca studiilor universitare, cu o concepţie social-
politică definitiv conturată şi nu vom constata abateri de la ea pe întreg parcursul gazetăriei sale” 3. Aşa
se explică constantele la nivel tematic care străbat ca un fir roşu întreaga publicistică eminesciană,
dincolo de accentele sesizabile într-o etapă sau alta a carierei gazetăreşti. Variabilele ţin mai degrabă de
nivelul expresiei jurnalistice care câştigă în siguranţă şi virulenţă până în anul 1883, anul de cumpănă al
marelui creator.
Articolul ,,Mizeria vieţii noastre publice'' a apărut în ziarul ,,Timpul'', în data de 23 Iunie 1879,
ca articol de fond, fără titlu, într-o perioada în care societatea românească era cuprinsă de frământări
puternice provocate de revizuirea art. 7 din Constituţie, conform unor condiţiile impuse de Tratatul de
la Berlin, tot aşa cum şi noi, anul acesta, vom fi şi deja suntem tulburaţi de revizuirea Constituţiei, de
reforma administrativă, de alegerile europarlamentare şi prezidenţiale ,,Țara trece prin zile grele și
pricinile”, după Eminescu sunt greșelile săvârșite cu începere de la 1848 .Și pe tărâmul economic cât și
pe cel politic nu s-a făcut nimic serios.
,, Viața noastră publică e o mizerie pe care-o poleim cu formele unei civilizații false.4 „ În acest
articol Eminescu constată decăderea vieții noastre publice și totodată micșorarea vitalității noastre ca
neam, statul fiind pretutindeni la discreția unei societăți de exploatare. Mihai Eminescu spunea într-un
articol că „românii nu au fost și nu sunt nicăieri în țara lor coloniști, venitúri, oamenii nimănui, ci
pretutindenea unde locuiesc sunt autohtoni, populație mai veche decât toți conlocuitorii lor” .5
Să ne aducem aminte despre acel faimos articol apărut în 1877 în care autorul vorbea despre
dorobanții flămânzi și rupți, care întorcându-se biruitori din Războiul de Independență cereau
burghezilor din București găzduire pe o noapte și acești bulgaro-greco-români, care cu gazeta în

3
(Vatamaniuc 1996: 44).
4
Timpul (IV) ,,Mizeria vieţii noastre pulice'' ,1879, 23 iunie)4 reprodus în ed. Opere Complete, Iaşi, 1914.
(p. 241-245)
5
(Mihai Eminescu, Opere, vol. IX, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1980, p. 253).
5
mână se lăudau cu vitejia ostașilor noștri, îi izgoneau fără milă. Acesta reprezenta contextul istoric
în care Eminescu deplângea infiltrația elementelor alogene și credea în superioritatea nației române.
Apărute ca răspuns la situaţia dificilă în care se afla statul român din acea perioadă, teoria păturii
superpuse enunţată de Mihai Eminescu, ar fi trebuit să aibă rolul unui semnal, de a atrage atenţia atât
factorilor de decizie din acea perioadă, cât şi întregului popor român, asupra pericolului iminent şi deja
manifest care îl constituia elementul străin stabilit în ţară şi care a acaparat, nu fără contribuţia
elementului autohton, puterea. Încercând să explice mecanismul formării păturii superpuse, autorul este
de părere că suprastructurile de diaspora, ansamblu de grupări sociale în mişcare, de mentalităţi, idei,
convingeri, conduite şi chiar instituţii reprezintă părţi dislocate din suprastructura altă dată stabilă a
imperiului. În mai, iunie, iulie 1881, va interpreta, pornind din prezent, momentele semnificative ale
istoriei României pentru a dovedi permanenţa primejdiei de pătură superpusă în istoria românilor.
Sugestivă în redarea condiţiei păturii superpuse rămâne metafora „hotelului” prin care Eminescu aduce
în lumină faptul că membrii păturii superpuse duc o viaţă de vacanţă, rupţi total de lumea înconjurătoare
cu necazurile şi problemele ei reale.
„Hotelul patrioţilor de meserie” este metafora supremei înstrăinări a păturii superpuse.
Naţionalismul lui Eminescu nu poate fi negat. Citind articolele sale, ne putem convinge de faptul
că el nu a fost doar Luceafărul poeziei româneşti. Într-adevăr, talentul său poetic nu poate fi subestimat,
însă nici să dăm cu piciorul în opera sa ziaristcă nu ar fi just. El a fost chiar un Luceafăr al întregului
popor român în vremuri în care, clasa politică trăda interesul naţional şi soarta poporului român era
vândută ocultei internaţionale. Eminescu a fost practic singurul care s-a opus marii nedreptăţi istorice
care avea loc, situându-se astfel pe acea „linie a neamului” pe care s-au jertfit voievozii şi martirii acestui
neam.
Prin pana ascuţită a lui Eminescu, gazetarul ,,Timpul'', a devenit un ziar de dezbatere serioasă al
unor probleme prestante ale epocii, iar prin stilului său publicistic, un organ de presă de largă audiennţă
şi chiar de temut. În timpul activităţii la acest ziar, Eminescu nu a fost plăcut de politicieni, deoarece i-
a pus la zid, indiferent de culoare: conservatori, liberali, de toate orientările. Vocea sa a fost, în epocă,
ascultată de popor, deoarece era un formator de opinie autentic, sincer, chinuit. Tirajul ziarului creştea,
deoarece era suficient să-i fie văzut numele său pe prima pagină.
Din fericire pentru memoria lui Eminescu, s-au găsit şi mulţi reprezentanţi de frunte ai culturii
româneşti care şi-au format alte păreri despre activitatea lui ziaristică. Nicolae Iorga, Aurel C. Popovici,
Ioan Slavici, Octavian Goga şi alţii - cum ne informează D. Murăraşu, care se înclină cu aceeaşi
admiraţie în faţa gazetarului Eminescu: ,,O stranie simţire, umbra geniului te atinge când observi că
niciuna din marile chestiuni ale politicii româneşti actuale nu a rămas neobservată de Eminescu'', iar
Goga afirma: ,,Prin scrisul lui Eminescu a cerut cuvânt ideea integralităţii naţionale cu toate atributele
ei logice''.
Acceptând necesitatea modernizării statului român, dar promovând valorile şi tradiţiile
româneşti împotriva unor împrumuturi de modele străine care să fie implementate forţat şi nenatural
sufletului românesc, jurnalistul Mihai Eminescu rămâne actual şi folositor, prin editorialele şi analizele
făcute asupra evenimentelor sociale şi politice din timpurile sale.
Textele publicistice eminesciene sunt construite cu artă având un fir conducător bine conturat
ce militează pentru discreditarea minciunii și a calomniei jertfindu-se pentru adevăr.

6
BIBLIOGRAFIE:
Publicistica lui Eminescu 1870 - 1877 - Autor(i): D. Vatamaniu
M. EMINESCU O P E R E ,PUBLICISTICĂ 1 noiembrie 1877 - 15 februarie 1880,,T I M PULP U L" CU 16
REPRODUCERI DUPĂ PUBLICAŢII ŞI MANUSCRISE 1989 EDITURA R.S.R EDIŢIE CRITICĂ
ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S