.....

promisiunile pe care Karl Marx şi Friedrich Engels le promovează în cadrul

,,Manifestului Partidului Comunist.” Acesta este un document teoretic şi programatic al
socialismului ştiinŃific, scris la sfîrşitul anului 1847 în Londra, la solicitarea Ligii Comuniste,
prima organizaŃie marxistă din lume, şi publicat în februarie 1848. Manifestul Partidului
Comunist cuprinde scopurile şi programul Ligii Comuniste.
Principalele schimbări sociale pe care le prevede Manifestul Partidului Comunist sunt:
1. Exproprierea proprietății funciare şi întrebuințarea rentei funciare pentru acoperirea
cheltuielilor de stat.
2. Impozit cu puternic caracter progresiv.
3. Desființarea dreptului de moştenire.
4. Confiscarea proprietății tuturor emigranților şi rebelilor.
5. Centralizarea creditului în mîinile statului cu ajutorul unei bănci naționale cu capital
de stat şi cu monopol exclusiv.
6. Centralizarea tuturor mijloacelor de transport în mîinile statului.
7. Sporirea numărului fabricilor de stat, a uneltelor de producție, desțelenirea şi
ameliorarea pămînturilor după un plan general.
8. Egală obligativitate a muncii pentru toți, organizarea de armate industriale,
îndeosebi pentru agricultură.
9. Îmbinarea muncii agricole cu cea industrială, măsuri avînd ca scop înlăturarea
treptată a opoziției dintre sat şi oraş.
10. Învățămînt public gratuit pentru toți copiii. Interzicerea muncii în fabrici a copiilor,
în actuala ei formă. Îmbinarea educației cu producția materială etc.

Într-o viziune de ansamblu, manifestul expune noua concepție despre lume a

marxiştilor, rezumată la materialismul dialectic şi istoric, teoria socialismului ştiințific, a
luptei de clasă şi a rolului istoric revoluționar al proletariatului.
Lupta de clasă este legea fundamentală a dezvoltării orînduirilor antagoniste.
Capitalismul este duşman al muncitorilor (sau proletariatului) şi trebuie să se destrame.
Victoria va aparține proletariatului Partidului Comunist ca avangardă a clasei muncitoare.
Proprietatea privată de tip capitalist trebuie să dispară şi să devină proprietate colectivă, iar
relațiile sociale întemeiate pe exploatare şi asuprire trebuie să facă loc colectivității.
Manifestul Partidului Comunist cuprinde şi un capitol numit ,,Poziția comuniştilor față
de diferitele partide de opoziție” în care critică principalele curente socialiste neproletare:
feudale, burgheze, mic-burgheze, precum şi a socialismului utopic, expunînd bazele strategiei
şi tacticii luptei politice a clasei muncitoare. Finalul Manifestulului Partidului Comunist se
încheie cu o chemare pe care comuniştii o fac către toți proletarii sau către toată muncitorimea
din Europa, sintetizată în sintagma „Proletari din toate țările, uniți-vă!“
Promisiunile pe care Marx le-a elaborat în Manifestul Partidului Comunist din 1947,
reproduse apoi în 1948 păreau a promite instaurarea unei lumi în care dreptatea absolută să
1
domine, burghezia să fie distrusă şi proletariatul să fie la putere. Totuşi, într-o lume dominată
de capitalism, în care cea mai mare putere economică a vremii, America promova proprietatea
privată şi capitalul, promisiunile lui Marx erau utopii. De fapt, victoria împotriva
capitalismului, pe care o promova şi o dorea comunismul, nu s-a realizat niciodată. A fost
doar activarea unui mit esențial care îi va marca pe comuniştii aflați atunci în ilegalitate: mitul
Revoluționarului.
Mesianismul – un mesianism proletar
• Mitul colectivităŃii – depersonalizarea individului şi integrarea lui asemenea unei
piuliŃe într-un ansamblu al unei maşini.
• Dogmatismul –reguli stricte şi extreme ale ideologilor comunişti.
Karl Marx si Vladimir Ilici Lenin. Potrivit acestei ideologii, orânduirea
capitalistă va fi inevitabil înlocuită de o nouă societate, cea socialistă, ca prima fază a
comunismului
Doctrina politică comunistă are la baza principiile ideologiei marxist-leniniste, ai carei
fondatori au fost Marx, Engels si Lenin.
Potrivit acestei ideologii, orânduirea capitalistă va fi inevitabil înlocuită de o nouă
societate, cea socialistă, ca prima fază a comunismului. Acest proces are loc pe calea
revoluţiei socialiste menite să ducă la schimbări radicale atât în domeniul politic prin
instaurarea dictaturii proletariatului, cât si în domeniul economic, prin înlocuirea proprietăţii
private cu proprietatea comună, socialistă, asupra mijloacelor de producţie.
Doctrina politică comunistă, bazată pe ideologia marxist-leninistă, priveşte
organizarea si conducerea societăţii prin dictatura proletariatului care, după afirmaţia lui
Lenin, se manifestă în cadrul şi în afara legii, pe baza acţiunii unui singur partid - partidul
comunist.
Dictatura proletariatului reprezintă, în concepţia fondatorilor acestei doctrine, o
formă superioară de organizare si conducere politică a societăţii. Ea reprezintă o dictatură a
majorităţii exploatate împotriva minorităţii exploatatoare.
Principiile pluralismului politic, al separaţiei puterilor în stat, supremaţia legii,
drepturile si libertăţile cetăţenilor sunt eliminate din cadrul acestei doctrine.
Dictatura proletariatului, ca formă de organizare si conducere politică a societăţii, a
dus, prin eliminarea pluralismului politic la dictatura de fapt a unui grup restrâns iar, în multe
situaţii, la dictatura unei singure familii sau a unei singure persoane.
Doctrina comunistă, concepe organizarea si conducerea societăţii pe baza dictaturii
proletariatului şi promovează represiunea ca principiu al politicii de stat. Acest lucru se face
cu ajutorul unui aparat poliţienesc riguros organizat, fără a fi supus controlului politic, al
legilor si chiar al unor autorităţi ale statului.
Fondatorii acestei doctrine si alţi teoreticieni susţineau ca dictatura proletariatului
constituie o formă de organizare si conducere politica a societăţii , numai pentru
perioada de trecere de la capitalism la socialism . Ei susţineau că odată încheiată această
perioadă ,dictatura proletariatului urma sa dispară si să se treacă la o organizare si conducere
democratică a societăţii.
În practică, acest lucru nu s-a petrecut si nici nu se putea întâmpla. Motivul îl
constituie lipsa pluralismului politic, existenţa partidului unic, ca partid de guvernământ şi
inexistenţa agenţilor economici independenţi.Prin urmare , aşa numita proprietate socialistă
n-a făcut altceva decât sa perpetueze dictatura.

2
 Unii ideologi marxist-leninişti, precum cei chinezi, de pildă, susţin principiul dictaturii
proletariatului ca formă de organizare si conducere politică a societăţii pe o perioadă
nedefinită.
Pe baza doctrinei politice marxist -leniniste, după primul si al doilea război
mondial, au fost create regimuri comuniste care s-au manifestat ca regimuri totalitare,
bazate pe dictatură si represiune sângeroasă.
În dictatura proletariatului nu există clase sociale, statul si alte organizaţii
politice dispar , societatea se organizează prin autoconducere. Principiul acestei doctrine
este ca în condiţiile unui belşug de produse, oamenii sa fie retribuiţi după nevoi.
Instaurarea comnismului în Romnia

În timpul unei întâlniri din anul 1944, Stalin îi declarase lui Iosip Broz Tito: „Acest
război (al doilea război mondial n.n.) nu este ca cele din trecut; cine ocupă un teritoriu îşi
impune şi propriul său sistem social”.
Iar acest principiu avea să fie aplicat cu maximă eficienţă şi pentru ţara noastră. După ce
Armata Roşie a ocupat România în toamna anului 1944, sovieticilor le-au fost suficiente
câteva luni pentru a impune regimul comunist.
La 6 martie 1945 a fost anunţată componenţa guvernului dr. Petru Groza, guvern
impus de A.I. Vâşinski, în care Partidul Comunist deţinea 7 posturi, P.N.L.Tătărescu – 7
posturi, P.S.D. – 4 posturi, Frontul Plugarilor – 3 posturi, P.N.Ţ.-Alexandrescu – 3 posturi,
Uniunea Patrioţilor – 2 posturi, Consiliul General al Muncii – 2 posturi, Uniunea Preoţilor
Democraţi – 1 post, la care se adăugau 4 militari. Cu toate că Regele a refuzat să aprobe lista
propusă de Petru Groza şi a cerut colaborare cu P.N.L. şi P.N.Ţ., cu noul guvern va debuta
cea mai neagră perioadă din istoria României, sovietizarea ţării noastre.
A doua zi după instaurarea guvernului Petru Groza, pe 7 martie a avut loc întâlnirea
Anei Pauker cu Evgheni Suhalov, în cadrul căreia i s-a înmânat planul de comunizare al
României. Planul conţinea directivele care urmau a fi urmate de către comunişti în următorii
ani, pentru preluarea totală a controlului asupra României: desăvârşirea reformei agrare prin
confiscarea moşiilor şi ruinarea moşierilor, dezvoltarea industriei, lichidarea băncilor,
desfiinţarea micii gospodării ţărăneşti, suprimarea relaţiilor economice cu Statele Unite şi
Marea Britanie şi canalizarea lor către U.R.S.S., suprimarea partidelor politice, abdicarea
Regelui, desfiinţarea armatei şi înlocuirea ei cu una nouă pe nucleul diviziilor „Tudor
Vladimirescu” şi „Avram Iancu”, poliţie de tip N.K.V.D., interzicerea intrării străinilor în
România.
Ca bonus, pentru instaurarea guvernului dorit de sovietici, la 9 martie a avut loc
retrocedarea Ardealului de Nord.Mijloacele de preluare a puterii de către comunişti au fost
extrem de diverse.

3
 Alături de teroare şi propagandă, noii conducători ai României s-au folosit de
organizaţiile de masă (Frontul Plugarilor, Uniunea Patriotică – transformată în februarie 1946
în Partidul Naţional Popular –, Apărarea Patriotică, Uniunea Femeilor Democrate din
România etc.), sindicate, diverse asociaţii profesionale (Uniunea Preoţilor Democraţi,
Asociaţi Avocaţilor Democraţi etc.) pentru a penetra toate sectoarele vieţii, de la politic, la
social, economic şi cultural. P.S.D. a fost dezagregat prin infiltrarea comuniştilor în structurile
de conducere, iar din partidele tradiţionale s-au desprins fracţiuni care au făcut jocul
partidului comunist.
Legislaţia adoptată de guvernul Petru Groza avea la bază, pe de o parte necesitatea
comuniştilor de a-şi întări poziţiile, cât şi împingerea către periferia vieţii politice a
tuturor celor care se opuneau ascensiunii lor. Astfel, pe 27 martie încep epurările din
armată, iar două zile mai târziu este dat publicităţii decretul-lege pentru „purificarea
administraţiei publice”. Reprezentanţii partidelor istorice sunt înlocuiţi din funcţii cu
simpatizanţi ai guvernului: Nicolae Carandino cu N.D. Cocea la direcţia teatrelor, iar în
Consiliul Consultativ al Ministerului Propagandei au fost incluşi Elena Pătrăşcanu, Şerban
Voinea, Mihai Beniuc, Scarlat Calimachi, Pompiliu Macovei.
Pedepsirea celor consideraţi vinovaţi de dezastrul ţării a reprezentat un alt punct nodal
al politicii promovate de guvernul Groza. De fapt, prin ambiguitatea legii din 21 aprilie 1945
nu se făcea altceva decât să se dea mână liberă comuniştilor în a-şi elimina
oponenţii. Tribunalul Poporului, instituţie creată special pentru instrumentarea proceselor
politice, a cunoscut în scurta sa existenţă (aproximativ un an şi jumătate) două faze. Prima
dintre ele şi cea mai mediatizată, s-a desfăşurat de la înfiinţarea lui şi până la izbucnirea
grevei regale, iar cea de-a doua, post – grevă.În primul său an de existenţă (impropriu zis,
pentru că funcţionat efectiv doar între mai şi august), Tribunalul Poporului a judecat 9 mari
procese, marcate în presa vremii şi consacrate în literatura de specialitate ca loturi: lotul
Macici, lotul ziariştilor, lotul criminalilor de la Râbniţa şi Iampol etc.Politica economică a
noului guvern a mers pe două mari direcţii: reforma agrară şi crearea sovromurilor.
Pe 23 martie 1945, prin noua reformă agrară, au fost expropriate peste 1.468.000 ha
teren, cu care au fost împroprietărite 900.000 familii. Limita maximă a proprietăţii individuale
a fost fixată la 50 ha, iar pentru fermele model la 100 ha. Prin această lege marea proprietate a
dispărut, pământul arabil fiind fărâmiţat în loturi de sub 5 ha. Principalii beneficiari ai
reformei, noii împroprităriţi nu vor avea însă timp să se bucure de pământ, pentru că în 1949
va debuta colectivizarea agriculturii.Sovromurile au reprezentat o altă formă de expoliere a
României de către U.R.S.S., atâta vreme cât la patrimoniul acestora sovieticii veneau cu

4
bunuri rechiziţionate din România. La acestea s-a adăugat etatizarea Băncii Naţionale la 18
decembrie 1946.
Nerecunoaşterea guvernului Petru Groza de către puterile occidentale l-a încurajat pe
Regele Mihai să ceară un guvern reprezentativ. Sprijinit de sovietici, guvernul de la 6 martie
nu putea fi destituit, motiv pentru care Regele refuză să mai ia parte la viaţa publică şi
declanşează, ceea ce istoriografia va numi „greva regală”. Un moment de cotitură a avut loc la
8 noiembrie 1945, când manifestanţii P.N.L. şi P.N.Ţ. veniţi în Piaţa Palatului să-l aniverseze
pe Rege, au intrat în conflict cu simpatizanţii comuniştii, în urma ciocnirilor dintre cele două
tabere înregistrându-se victime. Greva a încetat la începutul lunii ianuarie a anului 1946, odată
cu „concesia” făcută de comunişti, includerea în guvern a lui Emil Haţieganu şi Mihail
Romniceanu, reprezentanţi ai partidelor politice din eşalonul doi.
Alegerile au reprezentat o prioritate pentru guvernul Petru Groza, atât ca mod de
legitimare, cât şi ca îndeplinire a unei condiţii puse de către aliaţi încă din 1945. Încă din luna
ianuarie 1946, deşi legea electorală nu fusese redactată, principalele partide de pe scena
politică a României încep să-şi cristalizeze tacticile şi obiectivele în campania electorală.
Partidul Comunist dorea prezentarea unită în alegerile parlamentare a tuturor forţelor
democratice componente ale guvernului democrat instaurat la 6 martie 1945, în timp ce
liderul P.S.D., Constantin Titel Petrescu, milita pentru o prezenţă separată pe listele
electorale.La 17 mai 1946, prin intermediul presei, este făcută publică Platforma-program
propusă de Partidul Comunist în vederea alegerilor. Textul este structurat în 9 capitole la care
se adaugă o parte introductivă în care sunt menţionate realizările guvernului Groza. Multe din
promisiunile făcute de comunişti ascund adevărate capcane. „Întărirea aparatului de stat” va
sta la baza epurărilor, iar „Reforma jandarmeriei şi poliţiei” va duce la deblocarea tuturor
ofiţerilor şcoliţi în perioada interbelică şi socotiţi nesiguri de către noul regim politic de la
Bucureşti. În plus, prin reducerea efectivelor jandarmeriei şi modificarea componenţei
acesteia se contura o pârghie importantă pentru asigurarea victoriei în alegeri.Cinci zile după
publicarea Platformei – program, pe baza adeziunii la aceasta, se va constitui Blocul
Partidelor Democrate din: Partidul Comunist Român, Partidul Naţional Liberal – Gheorghe
Tătărescu, Partidul Frontul Plugarilor, Partidul Social Democrat, Partidul Naţional Popular şi
Partidul Naţional Ţărănesc – Anton Alexandrescu. Cele 6 formaţiuni politice îşi păstrează
ideologia şi programul propriu, iar reprezentarea se va face „în condiţii de egală îndreptăţire a
primelor patru partide mai sus enumerate”. Pentru realizarea „comandamentului unic” pe
perioada alegerilor se va constitui o Comisie Centrală Electorală (compusă din reprezentanţii
celor 6 partide) cu scopul centralizării şi coordonării activităţii B.P.D. în campania electorală.

5
 La nivel teritorial, pe acelaşi principii, vor fi create comisii electorale judeţene,
subordonate comisiei centrale. Desemnarea candidaţilor se va face tot cu acordul comisiei
centrale.Acordul va fi semnat de liderii celor 6 partide. În dreptul P.S.D. apare semnătura
lui T. Iordăchescu, deoarece între ianuarie 1946, când C. Titel Petrescu se opunea candidării
pe liste comune, şi mai 1946 – constituirea B.P.D., avusese loc Congresul P.S.D., în urmă
căruia partidul se scindase, C. Titel Petrescu şi adepţii luptei electorale separate constituindu-
şi propria grupare politică (P.S.D.I.), care va fi percepută de Partidul Comunist ca
reprezentant al opoziţiei.Publicarea Platformei – Program şi constituirea B.P.D. marchează
debutul oficial al campaniei electorale, printr-o serie de mitinguri. Pe 19 mai, la Iaşi, îşi
începe P.S.D. campania, în timp ce Partidul Comunist o va face, în acelaşi loc, dar două
săptămâni mai târziu, pe 2 iunie. Organizaţiile de masă, satelite ale partidului comunist,
anunţă şi ele sprijinirea B.P.D. în alegeri şi aderarea la Platforma – Program. Toată lumea e
pregătită pentru alegeri, se fac şedinţe peste şedinţe, se oferă soluţii propagandistice, dar legea
electorală nu fusese încă promulgată. Reprezentanţii S.U.A. şi ai Marii Britanii în România
remit note prin care cer urgentarea alegerilor, în timp ce guvernul României poartă discuţii
interminabile pe baza anteproiectului legii electorale, a cărui constituţionalitate este contestată
de reprezentanţii celor două partide istorice din guvern: Emil Haţieganu şi Mihail
Romniceanu. Se pun o serie de întrebări de care depinde legalitatea alegerilor, dar guvernanţii
n-au răspunsul pregătit. E constituţional să se desfiinţeze Senatul? Ce se întâmplă dacă cei
trecuţi pe liste sunt epuraţi în ajunul alegerilor? Care este situaţia exactă a populaţiei din
Ardealul de Nord? Sunt aceştia cetăţeni români? (legea minorităţilor reglementează drepturi
politice la 6 luni de la dobândirea cetăţeniei).În plus Biroul Electoral are atribuţii prea largi,
iar primarul, prefectul şi în general oamenii cu funcţii implicaţi în organizarea alegerilor au
fost numiţi de guvern şi nu aleşi, fapt ce ar putea duce la lipsa de imparţialitate a acestora, iar
modul concret de votare era prea liber, încurajând frauda electorală.Pentru a împiedica
electoratul fidel al partidelor tradiţionale să voteze, comuniştii au găsit numeroase subterfugii:
netipărirea cărţilor de alegător pentru cei despre care ştiau sigur că nu-i vor vota, netrecerea
pe listele de votanţi ale simpatizanţilor opoziţiei, constituirea de centre de votare la distanţe
mari de localităţile rurale. În plus campania electorală a partidelor istorice a fost boicotată,
numeroşi lideri locali fiind arestaţi sub pretexte diverse: posesie de armament, distribuire de
manifeste subversive etc.În urma investigaţiilor făcute aproape în întreaga ţară, după sistemul
, influenţa partidelor politice în alegeri până la 1 octombrie era:
Ţărani% Muncitori% Mica burghezie Intelectualitatea% Marea
% burghezie %
B.P.D 25 90 20 15 5

6
P.N.Ţ. 30 4 65 65 15
P.N.L 15 1 12 18 75
Nehotărâţi 30 5 3 2 5
În caz de necartelare se estima că B.P.D ar obţine 52% din sufragii, P.N.Ţ – 30%,
P.N.L. – 12%, alte formaţiuni – 4% (un procent de 2% sunt estimate ca nule), iar dacă se va
realiza cartelul electoral, B.P.D. ar avea 54% din voturi în timp ce opoziţia ar primi 40% din
opţiunile electoratului.Coaliţia B.P.D., în urma fraudării alegerilor, a obţinut 71,80% din
voturi. Chiar dacă Iuliui Maniu şi C.I.C. Brătianu au cerut regelui să denunţe alegerile, la 1
decembrie 1946, Regele Mihai a citit mesajul tronului la deschiderea noului parlament
unicameral. Anul 1947 este cel al scoaterii în afara scenei politice a partidelor istorice prin
intermediul unui simulacru de proces intentat conducerii P.N.Ţ.Teroarea declanşată împotriva
opoziţiei a atins punctul de maxim în preajma semnării tratatului de pace, când în la nivelul
întregii ţări au loc arestări, percheziţii, confiscări de documente. Această campanie a produs o
mare panică în rândul membrilor partidelor istorice, mulţi dintre ei fugind de la domiciliu.
Faţă de tratamentul diferenţiat aplicat membrilor fostelor partide politice, liderii acestora din
urmă vor protesta adresând o serie de memorii, atât regelui cât şi guvernului Groza. Chiar şi
guvernele celor două mari puteri occidentale (S.U.A. şi Marea Britanie) au protestat faţă de
arestarea populaţiei în lipsa unor culpe reale.Pe 17 iulie este anunţată arestarea liderilor
ţărănişti, notă completată de o fotografie şi un articol de fond în numărul din 18 iulie al
ziarului „Scânteia”. Două zile mai târziu este ridicată imunitatea parlamentară a celor 6
persoane de la Tămădău, pentru ca a doua zi să înceapă anchetele. Imediat după arestarea
liderilor, la nivelul teritoriului sunt făcute arestări masive în rândul elitei locale.În timpul
interogatoriilor Iului Maniu a avut o atitudine demnă pe care nu o vom întâlni la mulţi dintre
ceilalţi acuzaţi care au încercat să se disculpe prin aruncarea de acuzaţii în spatele bătrânului
preşedinte. Avocaţii propuşi de Maniu au fost refuzaţi, fiind numit din oficiu Constantin
Paraschivescu-Bălăceanu, cel care-l apărase şi pe Antonescu şi care va apărea ca avocat al
apărării şi în procesul lui Pătrăşcanu.Ecoul internaţional al acestui proces a fost puternic,
făcându-se remarcată mai ales campania de instigare a populaţiei împotriva acelor acuzaţi
dusă de presă, dar şi nerespectarea drepturilor celor judecaţi prin impunerea avocaţilor din
oficiu, restricţiile apărătorilor şi nu în ultimul rând faptul că nu s-a putut demonstra acuzaţia
de trădare (a persistat chiar ideea, mai ales în cercurile de presă, că procesul a fost condus de
Iosif Chişinevshi, şi că vor mai urma şi alte procese de această factură).
La nivelul ţării, în cadrul armatei, la nivelul ofiţerimii a existat o anumită pasivitate
faţă de proces, în timp ce la nivelul trupei se înregistrează o solidaritate făţişă cu sentinţa. În
ţară, mai ales în Ardeal, populaţia a conştientizat rolul de victimă a sistemului a lui Maniu şi
7
că procesul a fost o înscenare.Sentinţa lui Iuliu Maniu a fost de temniţă grea pe viaţă,
degradare civică timp de 10 ani, confiscarea averii şi plătirea cheltuielilor de judecată. Însuşi
guvernul S.U.A. a cerut anularea acesteia. În luna decembrie este anunţată condamnarea
celorlalte persoane din lotul fugarilor de la Tămădău, dar impactul acestui proces este aproape
inexistent în comparaţie cu cel al liderilor.Anul 1947 poate fi considerat începutul sfârşitului
pentru democraţia românească, atât prin desfiinţarea partidelor politice, cât şi prin abdicarea
Regelui.
Pe 30 decembrie 1947, Regele Mihai şi Regina mamă Elena i-au primit în audienţă pe
Petru Groza şi Gheorghe Gheorghiu-Dej care i-au cerut imperativ lui Mihai I să semneze actul
de abdicare. În aceeaşi zi, la ora 19 a avut loc o şedinţă a Adunării Deputaţilor unde a fost
citite actul de abdicare şi Proclamaţia guvernului către ţară prin care a fost anunţată noua
formă de stat din România – Republică Populară. Prin legea nr. 363, prin care s-a proclamat
R.P.R., a fost abrogată şi Constituţia din 1923 şi a fost ales un Prezidiu provizoriu compus din
C.I. Parhon, Mihail Sadoveanu, Ştefan Voitec, Gh. C. Stere şi Ion Niculi, care să conducă ţara
până la adoptarea unei noi legislaţii. Pe 31 decembrie Regele Mihai a plecat la Sinaia de unde,
pe 4 ianuarie, a părăsit ţara, începând o lungă perioadă de exil.