Semnalizarea celulara si comunicarea Celulara

Semnalizarea celulara - introducere

Celulele comunica intre ele prin semnale. Capacitatea de a detecta prezenta in micromediul
extracelular a unor molecule sau a modificarilor unor parametri fizico-chimici, precum si capacitatea
de a reactiona specific la aceste semnale este esentiala pentru supravietuirea celulelor. Ele raspund la
semnalele externe prin declansarea unor cascade de reactii intracelulare care formeaza cai de
semnalizare; acestea sunt interconectate alcatuind retele complexe, prin care pot fi controlate
activitatile proprii sau se pot transmite informatii unor populatii celulare aflate la mare distanta in
organism.

Principiile semnalizarii celulare, precum si principalele cai de semnalizare sunt comune la organismele
unicelulare si pluricelulare, deoarece proteinele implicate sunt inalt conservative de-a lungul arborelui
filogenetic. Prin urmare, descifrarea unui mecanism de semnalizare la o specie cu organizare mai
simpla (o drojdie, Drosophila, Xenopus) ajuta la descifrarea rapida a aceluiasi mecanism la organisme
aflate pe o treapta filogenetica superioara. Cunoasterea unei cai de semnalizare apartinand unei celule
normale faciliteaza intelegerea mecanismelor aberante, care implica participarea unor oncogene sau
unor molecule secretate de tipul citokinelor.

Pentru a indeplini functia de semnal, o molecula trebuie sa prezinte anumite proprietati.

1. Molecula-semnal trebuie sa fie mica, pentru a putea calatori de la locul de sinteza pana la situsul-
tinta. Semnalele extracelulare sunt transportate prin lichidul extracelular, daca distanta de parcurs
este mica, sau prin sange si limfa, daca distanta de parcurs este mare. Semnalele intracelulare se
depalseaza dintr-un compartiment celular in altul prin difuziune, in sensul gradientului chimic sau
electric. Moleculele mici difuzeaza mai rapid si pot trece mai usor prin sistemul de membrane, utilizand
un carrier sau pe baza proprietatilor lor hidrofobe.

2. Moleculele-semnal trebuie sa poata fi sintetizate rapid, pentru a asigura declansarea prompta a

raspunsului celular, si sa fie degradate rapid, pentru a permite stoparea brusca a caii de semnalizare.
Pentru aceasta celulele dispun de un sistem de enzime capabile de degradarea semnalelor, mai ales
fosfodiesteraze si fosfataze.

Pentru multe cai de semnalizare, terminarea semnalizarii este deocamdata mai putin inteleasa decat
mecanismele de activare a caii.

Modalitatile de comunicare depind si de distanta dintre celulele care comunica.

Daca celulele se afla in contact, pot comunica prin jonctiuni gap (plansa 1, fig. 1c), ce permit ionilor sa
treaca dintr-o celula in alta. In cazul celulelor foarte apropiate, o molecula de pe suprafata unei celule
este recunoscuta de receptori membranari ai altei celule invecinate (plansa 1, fig. 1b). Celulele
situate la distanta elibereaza o molecula-semnal (ligand) care este fixata de receptorii altor celule
(plansa 1, fig. 1a).

Transmiterea sinaptica reprezinta o forma de comunicare interneuronala sau neuro-efectoare prin

semnale electrice, dar in cazul sinapselor chimice implica si o comunicare chimica, prin formarea
complexului [MCh-R] si prin participarea Ca2+la exocitarea mediatorului chimic. Comunicarea electrica
nu este specifica celulelor animale, ea apare si la plante.

Comunicarea endocrina se realizeaza prin hormoni transportati la distante mari prin sange. Calea de
vehiculare este nespecifica (sangele contine o mare varietate de hormoni), specificitatea semnalizarii
fiind conferita de receptorii membranari ai celulelor-tinta.

In comunicarea paracrina, celula-tinta se afla in aria de vecinatate a celulei ce emite semnalul.

Molecula-semnal dispare in scurt timp, prin:

- degradare de catre enzime din lichidul extracelular;

- fixarea pe receptorii celulei-tinta;

- patrunderea in celula-tinta.

Semnalele moleculare emise pot actiona si autocrin, asupra celulei emitente, ca in cazul hormonilor de
crestere, eicosanoizilor. Celulele tumorale secreta hormoni prin care isi stimuleaza propria crestere si
proliferare. Comunicarea autocrina apare deseori in celulele care se afla in diferentiere sau dezvoltare,
stimuland celula sa urmeze in continuare drumul pe care a pornit.

Celulele apropiate comunica: 1) prin recunoasterea reciproca a unor molecule de pe suprafata lor,
sau: 2) prin zone membranare specifice, cum sunt jonctiunile gap (la celulele animale)
si plasmodesmele (la celulele vegetale).

1. Comunicarea prin markeri de suprafata poate fi ilustrata prin interactiunile ce se stabilesc intre
celulele din ochii de Drosophila, in timpul dezvoltarii. Musculita de otet are ochi compusi, formati din
cate 800 de unitati fotosensibile (omatidii). Dintre cele 22 de celule ale unei omatidii, 8 sunt celule
fotoreceptoare ale retinulei (R8). In cursul dezvoltarii, celulele R8 exprima pe suprafata lor
proteina BOSS (bride of sevenless). Prezenta acestei proteine este detectata de un receptor tirozin-
kinazic numit Sev (Sevenless) din membrana celulelor invecinate R7. Formarea complexului ligand-
receptor [BOSS-Sev] determina dezvoltarea celulelor R7 si confera ochiului capacitatea de a detecta
radiatiile UV. Acest mecanism a fost elucidat prin descoperirea musculitelor care nu pot detecta
radiatiile UV deoarece prezinta forme mutante ale proteinei transmembranare Sev, ce nu permit
dezvoltarea celulelor R7 (fara 7 – sevenless).

2. Comunicarea prin zone membranare specifice

Jonctiunile gap. Prin structura tubulara alcatuita de doi conexoni in zona de atingere a doua
membrane celulare (plansa 2, fig. 2) pot trece ioni sau molecule mai mici de 1200 Da, ca AMPc,
Ca2+ etc. O jonctiune gap poate contine pana la cateva sute de conexoni. Se cunosc 11 izoforme ale
conexinelor ce alcatuiesc conexonii, codificate de gene diferite. Fiecare din aceste proteine contine 4
helixuri transmembranare, in care secventa ce captuseste tubul conexonului este inalt conservativa.
Exprimarea izoformelor difera in functie de tesut, conferind specificitate permeabilitatii. Aceeasi celula
poate contine mai multe tipuri de conexine, dar cele 12 care alcatuiesc o jonctiune sunt de acelasi tip.

Pasajul moleculelor prin jonctiuni este riguros controlat, acestea inchizandu-se la cresterea peste o
anumita limita a concentratiei Ca2+ sau H+. Inchiderea se realizeaza printr-o modificare
conformationala a conexinelor, jonctiunea functionand ca o diafragma. Inchiderea jonctiunilor devine
deosebit de importanta daca una dintre celulele care comunica moare si nu mai este capabila sa-si
controleze permeabilitatea.
Celulele vegetale comunica prin plasmodesme – deschideri de 20-40 nm in peretele celular, la nivelul
carora cele doua celule invecinate comunica astfel prin continuitatea membranelor plasmatice, a
citosolului si prin desmotubuli, derivati din reticulul endoplasmic (plansa 2, fig. 3). Se considera ca
prin plasmodesme sunt transportate particule mai mici de 800 Da, dar recent s-a demonstrat ca ele
pot permite trecerea unor molecule proteice si virusuri.

O caracteristica importanta a cailor de semnalizare este amplificarea semnalului pe verticala (in

cascada), la fiecare treapta a caii, astfel ca un numar mic de molecule-semnal poate conduce la
activarea intracelulara a sute sau mii de molecule de enzima (plansa 3, fig. 4).

Pe de alta parte, prin fenomenul de cross-talk, ce se bazeaza pe existenta unor etape comune mai
multor cai de semnalizare, se realizeaza o adevarata retea de comunicare intracelulara, in care
generarea unei specii moleculare poate activa numeroase alte cascade, cu efecte multiple.

Domenii si module proteice. Desi mecanismele de semnalizare ale unei celule sunt deosebit de
complexe, grupele de proteine participante contin deseori arii de similaritate sau homologie. De
exemplu, diferite kinaze pot prezenta situsuri catalitice cu secvente homoloage, sau secvente similare
ale domeniilor reglatoare, atunci cand mecanismele de reglare a activitatii lor sunt asemanatoare. Cele
mai des intalnite domenii sunt SH (Src Homology) si PH (Pleckstrin Homology).

Domeniile SH2 sunt formate dintr-o secventa de aprox. 100 aa si contin doua situsuri de legare.

- Primul situs, comun pentru toate domeniile SH2, formeaza un buzunar adanc ce leaga fosfotirozina
apartinand altor molecule proteice; „buzunarul” are afinitate foarte mica pentru tirozina nefosforilata.

- Al doilea situs poate fi diferit ca specificitate, grupand domeniile SH2 in doua categorii.

a. recunoaste un singur aminoacid al peptidului-tinta, ceea ce confera specificitate legarii;

b. contine o regiune adancita, situata la mica distanta de situsul pentru P-Tyr, ce leaga un
grup mai mare de aa hidrofobi.

Domeniile SH3 leaga o secventa care contine cateva resturi de prolina, apartinand unor polipeptide-
tinta care de obicei au o structura secundara de tip helix de stanga (polyproline helix type II).

Ambele domenii SH, uneori chiar in mai multe copii, pot fi intalnite in moleculele unor enzime, dar mai
ales in proteinele-adaptor.

Din aceasta ultima categorie fac parte:

 proteina GRB2, cu o greutate moleculara de 25 kDa, care contine un domeniu SH2 si doua
domenii SH3. GRB2 se asociaza cu proteine din
familia GNRP (guanidine nucleotide releasing proteins) cum este SOS (son of sevenless).
Aceste proteine sunt implicate in semnalizarea prin receptori tirozin kinazici, ca receptorul
pentru EGF (epidermal growth factor), care se autofosforileaza la legarea moleculei-semnal.
Resturile de fosfotirozina ale receptorului permit legarea proteinei-adaptor GRB2, prin
domeniul SH2; domeniile SH3 ale GRB2 leaga GNRP (SOS), ce activeaza o proteina G, care
va declansa etapele urmatoare ale cascadei de semnalizare.
 EGF R tirozin
kinazic R-Tyr-P (SH2)GRB2(SH3) GNRP Prot.
G (SOS)

 proteinele STAT (signal transducers and activators of transcription), care contin domeniul
SH2. Aceste proteine sunt fosforilate la Tyr de catre JAK (Janus kinase) care se asociaza cu
receptori activati de citokine. Fosforilarea Tyr duce la dimerizarea si activarea STAT, care
stimuleaza specific transcrierea. Se cunosc in prezent trei proteine STAT: STAT1 (91 kDa),
STAT1 (84 kDa) si STAT2 (118 kDa), ce rezulta prin trans-splicing din aceeasi gena.

Domeniile PH (pleckstrin homology) reunesc un grup divers de motive structurale. Analiza domeniilor
PH arata ca polipeptidul are conformatie de butoi format din foi β-pliate, cu un singur α-helix. Au fost
identificate numeroase variante ale acestei structuri. Nu a fost identificat un situs specific pentru
legarea PH; probabil exista subtipuri separate de domenii PH, fiecare cu specificitatea lui.

Proteine-releu. Aceste proteine nu contin ele insele module de ancorare, dar prin fosforilare se leaga
de proteine care contin astfel de module.

Un exemplu este substratul receptorului pentru insulina (IRS-1), care este fosforilat la mai multe Tyr,
formand situsuri care pot interactiona cu proteina-adaptor GRB2 prin domeniul SH2 al acesteia.

Maladii ereditare

CAPACITATEA UNOR BOLI DE A SE TRANSMITE

EREDITAR

Capacitatea unor boli sau trasaturi de a fi transmise ereditar a fost cunoscuta (intuita) inca de cand
se practica medicina, si insusi Hippocrates stia ca unele trasaturi si boli pot avea caracter familial.

Pana la inceputul secolului al douazecilea, ereditatea era considerata a fi o imbinare de continuitate

si variatie de trasaturi si caractere, si se pare ca si Hippocrates stia aceasta. Momentul critic in
cunoasterea legilor transmiterii ereditare este reprenzentat insa de memorabila lucrare a lui Johann
Mendel, intitulata "Cercetari asupra hibrizilor vegetali" aparuta in 1865. In cele cateva pagini, cat
contine lucrarea, sunt prezentate rezultatele unor ani de cercetari staruitoare, comparabile ca importanta
teoretica si consecinte practice cu opera lui Pasteur asupra fermentatiei butirice.

Dat mult timp uitarii si redescoperit ulterior, Mendel a reintrat in actualitate si, printre primele boli
ereditare inscrise in tipare mendeliene , a fost alcaptonuria, boala descrisa in 1902 de Garrod. Curind
dupa aceasta remarcabila observatie de patologie umana ereditara, a fost identificat un mare numar de
boli atribuite efectelor deletorii ale prezentei unei singure gene umane mutante. Acestea au fost numite
boli monogenetice iar catalogul bolilor sau tulburarilor plauzibil care sau dovedit a avea o baza
mendeliana a totalizat in scurt timp 1364 de entitati. Termenii <<dominant>> si <<recesiv>> au patruns
adinc in vocabularul mendelian al patologiei umane si, multe boli care nu au o baza veritabila in ereditatea
mendeliana dovedita au continuat sa poarte aceasta eticheta, mai mult, pentru orice boala despre care se
putea afirma ca prezumtiv ar putea avea o baza genetica se declansau eforturi sustinute pentru a fi
interpretata mendelian.

O ulterioara descoperire critica a survenit in anul 1959 cind a fost descrisa prima tulburare
determinata de o aberatie cromozomica numerica: sindromul Down, consecinta a trisomiei 21. In
urmatorii citiva ani au fost descoperite numeroase alte sindroame determinante de aberatii cromozomice.
Se vorbeste in prezent de <<sute de noi sindroame cromozomice>> cele mai multe fiind identificate in
ultimii ani ca urmare a utilizarii tehnicilor curenete de bandare si a noii tehnici - aplicarea tehnologiei AND
recombinat, colorarea cu distamicin DAPI, bandarea Cd. Considerind ca viata fiintei umane incepe in
momentul fertilizarii ovulului trebuie sa se recunoasca ca anomaliile cromozomice reprezinta cea mai larga
categorie de cauze de moarte la specia umana. Efectele aneuploidiei asupra dezvoltarii includ:

 malformatii congenitatle multiple, sub forma de anomalii minore sau majore;

 efecte deletorii asupra functiei SNC asociate cu retard mintal;
 efecte mai mult sau mai putin severe asupra dezvoltarii gonadelor ;
 un numar crescut de displazii responsabile, probabil de asociere a unui risc crescut pentru
cancer;
 tulburari ale cresterii, determinind retardarea prenatala a cresterii.

Criteriul obisnuit de impartire a bolilor genetice in boli comune si boli necomune este frecventa in
populatie de peste sau sub 1 la 1000. In timp ce bolile multifactoriale (genetice si de mediu) sunt
in general boli comune, bolile determinate de gene mutante majore sint boli necomune. O alta
categorie de boli genetice - anomaliile cromozomice - << cade>> fie in grupul bolilor comune , fie in
grupul bolilor necomune. In plus, numarul bolilor dovedite a fi multifactoriale este in continua crestere:
cele mai multe boli cardiovasculare, diabetul zaharat, epilepsiile, retardul mintal, psihoze majore,
ulcerul peptic, cancerele cu etiologie multifactoriala posibila, obeziatate, stenoza hipertrofica,
anencefalia, spina bifida, dislocarea congenitala a soldului, etc.

O clasificare utila a bolilor avind o baza genetica este urmatoarea:

 boli produse de o singura gena mutanta( monogenice, mendeliene sau mendelizate)
 boli cu aberatie cromozomica detectabila
 boli cu ereditate multifactoriala in care predispozitia genetica se afla in interactiune cu factorii de
mediu
 boli in care la anomalia de dezvoltare contribuie major dar nu exclusiv factorul de mediu .

Pentru a stabili daca o boala are factori genetici sint disponibile citeva instrumente de lucru:

1. stabilirea caracterului familial. Studiile familiale dovedesc ca boala avind o baza genetica apar in
agregare(combinatii) familiale. Acestea nu inseamna ca toate bolile detectate la mai mult de un
membru de familie sint boli genetice

2. Identificara unor trasaturi sau stigmate de boala, inca de la nastere, tinind seama ca totusi o boala
congenitala este suspecta de boala genetica

3. Stabilirea unor similitudini cu un sindrom genetic cunoscut, in deplina cunostinta a datelor

furnizate de ceea ce se numeste sindromologie

4. Studii asupra gemenilor , cu masurarea diferentelor de concordanta intre mono- si dizigoti, cu

tentativa de a stabili daca distributia familiala este rezultatul actiunii factorilor genetici si cu
incercarea de a evalua contributia acestor factori genetici la producerea tulburarii

5. Omologiile la animale folosite pentru o mai buna intelegere a mecanismelor etiologice la om prin
explorarea rezultatelor