Sei sulla pagina 1di 41

PROIECT

MACROECONOMIE CANTITATIVA

Analiza politicii monetare in Romania. Politici de


crestere economica monetara

prof.coord. Delcea Camelia


Dobre Alina
Dina Miruna
Cuprins:
Partea 1- Politica monetara. Elemente de teorie
1.0 Politica monetara- definitie

1.1 Obiectivele politicii monetare. Obiectivul principal

1.2 Instrumentele politicii monetare

1.3 Canalele de transmisie ale politicii monetare. Mecanismul de transmisie

1.4 Efectele politicii monetare prin prisma modelului IS-LM si conditiile de


eficienta

1.5 Trecerea politicii monetare din sfera nationala in sfera comunitara. Teoria
zonelor monetare optime privita prin prisma adoptarii euro

Partea 2- Politica monetara a Romaniei


2.1 Strategia de politica monetara a romaniei: Tintirea inflatiei

2.2 Caracteristicile tintirii inflatiei. Tintele de inflatie

2.3 Proiectii BNR

2.4 Facilităţile permanente


2.5 Evolutia ratei rezervei minime obligatorii
2.6 Evolutia ratei dobanzii si efectele ei asupra economiei
2.7 Indicatori monetari
2.8 Hotărârile CA ale BNR pe probleme de politică monetară
2.9 Studiu- Politica monetara in 2016
2.10 Concluzii

Bibliografie
1.0 Politica monetara- definitie

Politica monetară reprezintă un ansamblu de acțiuni prin care autoritățile monetare


(banca centrală, trezoreria etc.) influențează asupra cantității de monedă în circulație, nivelul
ratelor dobânzii, cursurile de schimb valutar și alți indicatori economico-monetari în
vederea realizării obiectivelor generale ale politicii economice (de stimulare a activității
economice, ocupare a forței de muncă, stabilitate a prețurilor etc.).
Teoria politicii monetare, precum și practica internațională, cunoaște următoarele tipuri
de obiective finale:
 creșterea economică durabilă
 ocuparea deplină a forței de muncă
 stabilitatea prețurilor
 stabilitatea ratelor dobânzii
 stabilitatea externă (stabilitatea cursurilor de schimb valutar și sustenabilitatea balanței de
plăți)
 stabilitatea sistemului financiar și alocarea optimă a fondurilor (resurselor) financiare
Banca centrală nu poate să urmărească toate aceste obiective concomitent.

1.1 Obiectivele politicii monetare

Obiectivele politicii monetare in cazul general al economiilor contemporane se impart in


trei categorii: obiective fundamentale, intermediare si operationale.

Obiectivele fundamentale sunt:

 stabilitatea preturilor;
 cresterea economica sustinuta pe termen lung.
Obiectivele intermediare sunt:

 cursul valutar;
 rata dobanzii;
 masa monetara;
 pretul altor active financiare;
 creditul.
Obiectivele operationale sunt:

 rata dobanzii pe termen scurt de pe piata monetara;


 controlul bazei monetare.
In cazul Romaniei, mai exact in cazul Bancii Nationale a Romaniei, politica monetara
utilizeaza ca:

o Obiectiv fundamental- stabilitatea monedei nationale in sensul asigurarii stabilitatii


preturilor.
o Obiective intermediare- cursul valutar;
- rata dobanzii pe termen lung;
- masa monetara.
o Obiectiv operational- controlul bazei monetare.

Obiectivele fundamentale sunt localizate la nivel macroeconomic si vizeaza, in definitiv,


influentarea economiei in ansamblul sau, obiectivele intermediare vizeaza tinte ce pot fi
localizate la nivelul sistemului bancar.

Toate aceste tinte nu pot fi supuse actiunii directe de influentare exercitata prin masurile de
politica monetara adoptate de autoritatea monetara.

Pentru a realiza, in final, toate aceste obiective, Banca Centrala isi stabileste tintele
operationale care se afla cel mai aproape de interventiile sale, operationalizarea acestor tinte fiind
rezultatul utilizarii celor mai moderne instrumente de care dispune, de preferinta instrumente cu
actiune indirecta asupra variabilelor macroeconomice.

Obiectivul fundamental al BNR-ului, si anume stabilizarea monedei nationale pentru


asigurarea stabilitatii preturilor. a fost adoptat pentru a putea face fata situatiei in care Romania
se afla dupa iesirea de sub tutela comunismului.
Imediat dupa anul 1989, politica monetara a tarii viza atingerea simultana a mai multor
obiective, precum realizarea stabilizarii economice in conditiile asigurarii unui anumit nivel al
cresterii economice sau realizarea stabilizarii macroeconomice in conditiile asigurarii unei pozitii
externe echilibrate (echilibrul balantei comerciale).

Acest lucru nu putea duce decat o realizarea partiala si deluzorie a acelor tinte, tocmai de
aceea este de preferat un singur obiectiv fundamental, ce poate fi realizat cu ajutorul obiectivelor
intermediare si a celor operationale.

In figura de mai sus este evidentiat faptul ca dupa 1990, politica monetara a fost axata
doar pe stabilitatea preturilor de consum si a celor din productie, singurele “abateri” fiind
inregistrate doar in anii imediat urmatori anilor electorali. Cresterile inalte ale ratei inflatiei in
perioada 1991–1993 si 1997 au impus adoptarea unei politici monetare restrictive care sa permita
reducerea treptata a inflatiei. Masurile de politica monetara adoptate vizau:

 eliminarea excesului de lichiditate generat de posibilitatile mentinerii unor disponibilitati


ridicate ale statului in conturi deschise la bancile comerciale;
 neacordarea unor noi credite in conditii preferentiale si lichidarea celor existente (la scadenta
acestora);
 dimensionarea rationala si stricta a lichiditatii in sistemul bancar, astfel incat, pe de o parte, sa
fie asigurata mentinerea sub control a cresterii masei monetare iar, pe de alta parte, sa se creeze
conditiile pentru atingerea unor dobanzi real pozitive la nivelul sistemului bancar;
 cresterea costului creditelor de refinantare acordate de Banca Nationala, atat pentru a semnaliza
optiunea antiinflationista a politicii monetare, cat si pentru a determina bancile sa-si gestioneze
cat mai bine resursele disponibile, ca de altfel si sa caute sa obtina resurse alternative de
finantare (cel mai frecvent caz fiind acela al creditelor de pe piata interbancara).
Realizarea acestor masuri avea la baza, in definitiv, adoptarea si utilizarea de catre Banca
Nationala a controlului monetar indirect, bazat pe instrumentele economiei de piata.

Prin intermediul obiectivelor intermediare, trebuie sa se realizeze, in definitiv, prezentarea


directiilor de actiune ale Bancii Centrale in ceea ce priveste masurile de politica monetara.
Realizarea obiectivelor intermediare de politica monetara este in masura sa reliefeze eficacitatea
masurilor de politica monetara adoptate.

Realizarea obiectivelor stabilite prin programul de politica monetara depinde tocmai de


tactica adoptata de Banca Centrala in aceasta directie; altfel spus, de obiectivele operationale pe
care, prin intermediul actiunii exercitate prin folosirea instrumentelor de politica monetara, le
poate influenta in mod direct, variatia acestora generand modificari la nivelul principalelor
variabile monetare din economie care, mai departe, influenteaza economia in ansamblul sau.

Sursa: Benjamin M. Friedman (* bibliografie)


-Obiectivul principal al politicii monetare: stabilitatea preturilor-

Dacă pornim de la ceea ce exprimă Curba lui Philips, că unei rate a şomajului scăzută ii
corespunde o rată a inflaţiei ridicată, este evident faptul că menţinerea unui nivel ridicat al
ocupării forţei de muncă, fără a lua in considerare alţi factori economici, conduce, automat, la
inregistrarea unor costuri ridicate la anumite niveluri.
Aceste costuri, reprezentate, in principal, de nivelul preţurilor din economie, nu au cum
să nu se repercuteze, mai departe, asupra nivelului puterii de cumpărare, deoarece o creştere a
preţurilor generează automat o creştere a cererilor de majorare a salariilor şi implicit o majorare a
costurilor de producţie, ce se reflectă, mai departe, in preţurile produselor pe piaţă.
Aceste fluctuaţii puternice de preţuri inregistrate la nivel mondial in ultima perioadă au
condus la reorientarea politicii autorităţilor, in sensul renunţării la urmărirea asigurării unui
anumit nivel al creşterii economice in scopul asigurării unei stabilităţi relative a preţurilor, care
să permită restabilirea echilibrului economic general.
In acest sens, Marshall & Swanson afirmau că „ stabilitatea nivelului preţurilor reprezintă
un obiectiv important al politicii de stabilizare economică deoarece instabilitatea nivelului
preţurilor, manifestată, in principal, sub forma inflaţiei, poate avea efecte intinse şi adverse in
economie. Latura nefavorabilă a efectelor, pornind de la creşterea inflaţiei, include o reducere a
eficienţei economice, o distorsiune inechitabilă şi capricioasă in ceea ce priveşte repartiţia
veniturilor şi o inrăutăţire a poziţiei balanţei internaţionale de plăţi”.
In condiţiile urmăririi realizării acestui obiectiv trebuie avut in vedere faptul că noţiunea
de stabilitate a preţurilor nu presupune ca toate preţurile să fie stabile sau fixe. Pragmatic, se
pune accent pe menţinerea unei stabilităţi la nivelul mediu al preţurilor, urmărindu-se, in
definitiv, stabilitatea relativă a acestora şi, nicidecum, cea absolută.
Economiştii consideră că stabilitatea relativă a preţurilor există in condiţiile in care rata
anuală de creştere a preţurilor, determinată pornind de la un indice de preţ reprezentativ, este de
cel mult 2%.
Dacă stabilitatea preţurilor constituie, in prezent, una dintre principalele direcţii de
acţiune ale autorităţilor, trebuie să avem in vedere faptul că una dintre problemele generate de
inflaţie este şi stagnarea economică. Există, astfel, cazuri in care prin politica economică a
statului se are in vedere asigurarea unei creşteri economice sustenabile.
Asigurand stabilitatea preturilor pe termen lung, politica monetara poate permite
cresterea economica si chiar o reducere a nivelului somajului.

1.2 Instrumentele politicii monetare

La nivelul general al economiilor contemporane, instrumentele folosite pentru politica


monetara sunt :

 taxa oficiala a scontului;


 rata rezervelor minime obligatorii;
 operatiunile pe piata;
 controlul direct al creditului.

In cazul Romaniei, instrumentele generale ale politicii monetare sunt:

 taxa oficiala a scontului (mai putin);


 rata rezervelor minime obligatorii ;
 operatiunile de open-market ;
 creditele de refinantare (vezi dobanda de refinantare).
Aceste instrumente pot fi: instrumente directe si instrumente indirecte, astfel:
Plafonul de credit este cel mai cunoscut instrument direct de politica monetara, el presupune
ca Banca centrala sa le impuna bancilor comerciale un anume plafon pana la nivelul caruia pot
acorda credite populatiei sau firmelor.

Aceasta a reprezentat, in fond, o implicare a Bancii Centrale in activitatea curenta a bancilor,


in scopul controlarii directe a agregatelor monetare si a nivelului creditului din economie.
Utilizarea acestor plafoane de credit a fost legata de existenta unei puternice instabilitati la
nivelul relatiilor interbancare, Banca Centrala fiind astfel nevoita sa adopte o astfel de masura
care sa-i permita influentarea in mod direct a activelor interne nete ale bancilor din cadrul
sistemului respectiv.

Acesta a fost, in principal, cazul tarilor aflate in tranzitia la economia de piata, care, ca
urmare a slabei dezvoltari a pietei, au impus de la sine Bancii Centrale adoptarea unui astfel de
instrument. Dupa ce Romania a renuntat la apicarea instrumentului - plafonul de credit, aceasta
s-a indreptat catre creditele directionate. Ele sunt orientate catre acele sectoare de activitate
considerate a fi favorizate (precum sectorul agricol si cel energetic) care au beneficiat de credite
acordate la o rata a dobanzii subventionata, rezultatul acestora nefiind altul decat acela al
alimentarii cu lichiditati suplimentare a economiei, pe fondul transformarii inflatiei corective In
inflatie structurala.

In ceea ce priveste ultimul instrument direct de politica monetara, nivel minim al activelor
lichide - acesta reprezinta, in fond, o norma prudentiala bancara potrivit careia bancile din
sistem sunt obligate sa dispuna de active lichide determinate ca procent din totalul depozitelor
constituite la nivelul lor. Efectul acestui impuneri este simtit doar in conditiile in care bancile
apeleaza la resursele Bancii Centrale, deoarece dobanzile practicate de aceasta sunt practic
prohibitive. Avantajul imediat al acestui instrument este acela ca, in cazul tarilor aflate in curs de
dezvoltare, in combinatie cu alte instrumente de politica monetara, poate da rezultate in ceea ce
priveste intarirea sigurantei operatiunilor bancare.

Apoi, primul instrument indirect se refera la creditele de refinantare - Bancile comerciale,


atunci cand au nevoie de fonduri pe termen scurt se pot imprumuta de la alte banci comerciale
sau de la Banca Centrala (aceasta fiind creditorul de ultima instanta). In primul caz, oferta de
bani nu se modificam in timp ce, in al doilea caz, baza monetara creste, deci sporeste si oferta de
bani, ceea ce va induce o cresterea a inflatiei. Rata dobanzii cu care Banca Centrala acorda aceste
imprumuturi bancilor comerciale se numeste dobanda de refinantare. Daca aceasta dobanda
creste, atunci numarul creditelor va scadea si implicit se poate realiza o micsoarare a inflatiei.

Rezervele minime obligatorii au aceleasi rezultate ca si platoanele de credit.

Taxa scontului - cel de-al treilea instrument indirect de politica monetara - prin intermediul
operatiunilor de rescontare Banca Centrala finanta bancile din sistem, acceptarea doar a unor
efecte comerciale conducand la transformarea acestui mecanism intr-o modalitate de alocare a
resurselor disponibile in cadrul economiei.

Prin nivelul dobanzii folosite la aceste operatiuni, se evidentia care este directia de actiune a
Bancii Centrale in ceea ce priveste orientarea politicii monetare, stiut fiind faptul ca taxa oficiala
a scontului reprezenta cea mai mica dobanda a pietei.

Pe fondul dezvoltarii economice, se evidentiaza, insa, tot mai mult dezavantajele utilizarii
mecanismului taxei oficiale a scontului. Un prim dezavantaj este legat de natura tehnica a
mecanismului in sine, impunand cheltuieli destul de ridicate pentru derularea lui (transportul
efectelor comerciale, lungile proceduri de verificare a efectelor comerciale si a valabilitatii
acestora etc.).

In acelasi timp se poate spune ca reprezinta un instrument rigid de politica monetara,


deoarece este stiut faptul ca aceasta din urma trebuie sa se adapteze in permanenta modificarilor
ce intervin la nivelul economiei.

Cel mai important instrument indirect de politica monetara il reprezinta operatiunile pe piata
deschisa (open market). Prin acesta, este afectata baza monetara, deci cantitatea de bani existenta
pe piata. Mai concret, cresterea ofertei de bani se face prin cumpararea de catre Banca Centrala
de obligatiuni si bonuri de tezaur guvernamentale. Acestea sunt initial in posesia unor dealeri de
obligatiuni (banci comerciale sau institutii financiare private autorizate). Prin aceste cumparari,
lichiditatile bancilor comerciale vor creste, deci ele vor avea posibilitatea sa acorde credite intr-
un volum mai mare.

Cresterea volumului creditelor acordate va influenta pozitiv nivelul activitatii productive din
economie.
Cresterea productiei duce la cresterea venitului disponibil permanent al sectorului privat
(gospodariilor), ceea ce va impulsiona cheltuielile de consum. In urma sporirii acestor cheltuieli,
cererea agregata creste, deci si oferta agregata va fi influentata in acelasi sens.

Operatiunile open market se realizează la iniţiativa băncii centrale, având următoarele


funcţii:
 ghidarea ratelor de dobândă
 gestionarea condiţiilor lichidităţii de pe piaţa monetară
 semnalizarea orientării politicii monetare.

Potrivit reglementărilor în vigoare, principalele categorii de operaţiuni de piaţă monetară


aflate la dispoziţia BNR sunt:
 operaţiuni repo - tranzacţii reversibile, destinate injectării de lichiditate, în cadrul cărora
BNR cumpără de la instituţiile de credit active eligibile pentru tranzacţionare, cu
angajamentul acestora de a răscumpăra activele respective la o dată ulterioară şi la un preţ
stabilit la data tranzacţiei;
 atragere de depozite - tranzacţii cu scadenţa prestabilită, destinate absorbţiei de
lichiditate, în cadrul cărora BNR atrage depozite de la instituţiile de credit;
 emitere de certificate de depozit - tranzacţii destinate absorbţiei de lichiditate, în cadrul
cărora BNR vinde instituţiilor de credit certificate de depozit;
 operaţiuni reverse repo - tranzacţii reversibile, destinate absorbţiei de lichiditate, în cadrul
cărora BNR vinde instituţiilor de credit active eligibile pentru tranzacţionare, angajându-
se să răscumpere activele respective la o dată ulterioară şi la un preţ stabilit la data
tranzacţiei;
 acordare de credite colateralizate cu active eligibile pentru garantare - tranzacţii
reversibile destinate injectării de lichiditate, în cadrul cărora BNR acordă credite
instituţiilor de credit, acestea păstrând proprietatea asupra activelor eligibile aduse în
garanţie;
 vânzări/cumpărări de active eligibile pentru tranzacţionare - tranzacţii destinate
absorbţiei/injectării de lichiditate, în cadrul cărora BNR vinde/cumpără active eligibile
pentru tranzacţionare, transferul proprietăţii asupra acestora de la vânzător la cumpărător
fiind realizat prin mecanismul "livrare contra plată";
 swap valutar - constă în două tranzacţii simultane, încheiate cu aceeaşi contrapartidă, prin
care BNR:
1. injectează lichiditate cumpărând la vedere valută convertibilă contra lei şi
vânzând la o dată ulterioară aceeaşi sumă în valută convertibilă contra lei;
2. absoarbe lichiditate vânzând la vedere valută convertibilă contra lei şi
cumpărând la o dată ulterioară aceeaşi sumă în valută convertibilă contra
lei.

În perioada iunie 1997 - trimestrul III 2008, operaţiunile de piaţă monetară ale BNR au
fost utilizate aproape în exclusivitate în scopul drenării excedentului de lichiditate din sistemul
bancar.
În ultimul trimestru al anului 2008, pe fondul continuării diminuării excedentului
structural de lichiditate din sistemul bancar, semnul poziţiei nete a lichidităţii băncilor a devenit
negativ ca urmare, rolul principal în gestionarea lichidităţii şi în influenţarea ratelor dobânzilor
pe termen scurt a fost preluat de operaţiunile destinate furnizării de lichiditate. Ulterior, ca efect
al mişcărilor ample ale factorilor autonomi ai lichidităţii, perioadele caracterizate prin valori
negative ale poziţiei nete a lichidităţii băncilor au alternat cu cele în care semnul acesteia a fost
pozitiv, determinând o alternanţă, nu neapărat sincronizată, a poziţiei operaţionale a lichidităţii,
respectiv a sensului utilizării principalului instrument de piaţă monetară al băncii centrale.

1.3 Canalele de transmisie ale politicii monetare. Mecanismul de transmisie

-Canalele de transmisie ale politicii monetare-


Exista patru canale principale de transmisie a politicii monetare in intreaga economie:
canalul ratei dobanzii, canalul avutiei, canalul creditelor si canalul asteptarilor inflationiste.
Canalul ratei dobanzii afecteaza cheltuielile de consum si de investitii si deci cererea
agregata. O modificare a nivelului ratei dobanzii schimba costul creditelor acordate, precum si
costul de oportunitate al economisirii venitului in loc de a-l cheltui.

Acest canal al ratei dobanzii poate fi reprezentat dupa cum urmeaza:

Masa monetara ↑=> Rata dobanzii ↓=> Volumul creditelor ↑=> Volumul investitiilor ↑ =>
Cererea agregata ↑ => Venitul/ Outputul ↑.

Canalul avutiei - avutia se acumuleaza la nivelul gospodariilor prin intermediul activelor


financiare, acestea pastrand o parte semnificativa din avutia lor financiara sub forma de
obligatiuni, bonuri de tezaur sau partid in societati de investitii. O politica monetara
expansionista care creste oferta de bani, deci reduce rata dobanzii, va determina, in acelasi timp,
cresterea valorii de piata a avutiei detinute sub forma de active financiare de catre gospodarii.
Acestea vor reactiona la aceasta crestere a avutiei financiare economisind mai putin si cheltuind
mai mult pentru bunuri de consum. Cresterea cheltuielilor pentru bunurile de consum determina
cresterea cererii agregate care determina, la randul ei, cresterea outputului.

Canalul creditelor disponibile afecteaza si el cheltuielile, deci si cererea agregata, insa este
cel prin care creditele devin disponibile pentru anumite sectoare ale economiei. Acest canal este
important in masura in care deficitul de informatie face dificila, daca nu imposibila, pentru
anumiti solicitanti de credite sa le obtina din alte surse decat de la o banca.

Canalul asteptarilor inflationiste - posibilitatea ca o politica monetara expansionista sa


afecteze nivelul preturilor, deci sa determine cresterea inflatiei, rezulta din:

 Banca Centrala injecteaza cantitati mari de bani in economie, fondurile disponibile pentru a
cumpara bunuri si servicii vor creste foarte mult; cererea agregata va creste si ea in consecinta.
 Injectand bani in acest fel, nu are loc o crestere a capacitatii productive a sectorului de
productie. Daca economia functioneaza, aproape de nivelul ei potential cresterea cererii agregate
va impinge in sus preturile, fara sa aiba efecte prea mari asupra outputului.
-Mecanismul de transmisie-

Mecanismul de transmisie a politicii monetare reprezintă totalitatea canalelor prin care


banca centrală, utilizând un set variat de instrumente de politică monetară poate influenţa
dinamica cererii agregate şi a preţurilor din economie.
Dintre canalele (sau mecanismele specifice) de transmisie a politicii monetare identificate
de literatura de specialitate, practica economică a relevat cu precădere importanţa următoarelor:
 canalul ratelor dobânzilor practicate de instituţiile financiare;
 canalul creditului;
 canalul cursului de schimb;
 canalul efectelor de avuţie şi bilanţ;
 canalul anticipaţiilor agenţilor economici privind inflaţia.
O descriere simplificată a acestor canale de transmisie şi a interacţiunii dintre acestea,
adaptată particularităţilor economiei româneşti, stă la baza construcţiei modelului de analiză şi
prognoză pe termen mediu al BNR.
În general, semnalele transmise prin deciziile de politică monetară îşi produc efectele
asupra economiei în mod indirect, propagându-se prin intermediul verigii intermediare
reprezentate de sistemul financiar-bancar.
Relaţia dintre banca centrală şi băncile comerciale se stabileşte în cadrul pieţelor
financiare (monetară, valutară), banca centrală având capacitatea de a controla relativ
eficient ratele dobânzilor pe termen scurt prin gestionarea lichidităţii pe piaţa monetară
interbancară.
Deşi banca centrală poate controla ratele dobânzilor pe termen scurt, economia reală este
influenţată cu precădere de ratele dobânzilor pe termen mediu şi lung practicate de băncile
comerciale pentru depozitele atrase sau pentru creditele acordate clienţilor acestora. Nivelul
acestora din urmă depinde de cel al ratei dobânzii de politică monetară, dar şi de un număr de alţi
determinanţi (aşteptările privind inflaţia, perspectivele privind creşterea economică etc.), şi este
hotărâtor pentru deciziile de investiţii, consum sau economisire.
În general, dobânzi mai reduse stimulează investiţiile şi consumul în defavoarea
economisirii, în timp ce dobânzi mai ridicate stimulează economisirea, inhibând pe termen scurt
consumul şi investiţiile. Astfel este influenţată cererea agregată din economie.
În acelaşi timp, magnitudinea cererii partenerilor comerciali externi pentru produsele de
export (cererea externă) poate constitui un aport semnificativ la adresa activităţii economice
interne. Oferta agregată are o capacitate de ajustare la nivelul cererii agregate limitată la un
orizont scurt de timp.
Pe termen lung, oferta depinde în principal de dinamica factorilor fundamentali precum
capacităţile de producţie, forţa de muncă şi gradul de înzestrare tehnologică şi prin urmare se
ajustează mai lent şi pe termen mai îndelungat, neputând fi influenţată prin intermediul politicii
monetare.
În aceste condiţii, pe termen scurt/ mediu, politica monetară poate afecta numai decalajul
dintre nivelul efectiv al producției şi cel sustenabil pe termen lung (deviaţia PIB real de la nivelul
său potenţial).
La rândul său, deviaţia PIB real este un factor determinant pentru inflaţia preţurilor de
consum. De exemplu, o cerere în exces pentru bunuri de consum sau de investiţii pune în mod
direct presiune asupra costurilor cu factorii de producţie (inclusiv cu factorul muncă, respectiv
salariile). În faţa unor astfel de creşteri ale costurilor de producţie, o parte a firmelor pot decide
în favoarea unei diminuări a marjelor de profit obţinute, lăsând preţurile finale de vânzare
nemodificate.
Pe termen mediu, însă, în condiţiile unor creşteri persistente ale costurilor de producţie,
firmele vor transfera tot mai mult aceste costuri asupra preţurilor de vânzare, ceea ce va conduce
în cele din urmă la creşterea preţurilor bunurilor de consum (generând inflaţie). Un deficit de
cerere agregată pe de altă parte va avea efecte contrare.
Având un control relativ eficace asupra ratelor dobânzilor pe termen scurt, banca
centrală poate influenţa inclusiv motivaţia agenţilor economici de a deţine monedă
natională comparativ cu aceea de a deţine monedă străină şi, prin aceasta, cursul de
schimb. Cu toate acestea, evoluţia cursului de schimb este rezultatul acţiunii unui număr mult
mai mare de factori (de exemplu, aversiunea la risc a investitorilor străini, dezechilibrele
macroeconomice interne şi externe (diferențialul ratelor dobânzilor), factori politici etc.). Asupra
unora dintre aceşti factori politica monetară nu poate acţiona, iar asupra altora are o influenţă
limitată şi condiţionată strict de coerenţa celorlalte politici macroeconomice (fiscală, de venituri,
a reformelor structurale).
Cursul de schimb influenţează preţul relativ al bunurilor interne faţă de cel al bunurilor
tranzacţionate pe pieţele externe. Un exportator va câştiga mai mult dacă preţul obţinut în valută
din vânzarea bunurilor sale pe pieţele externe este transformat în lei la un curs de schimb mai
ridicat (moneda naţională este mai depreciată).
Pe de altă parte, un importator va câştiga mai mult dacă bunurile vândute pe piaţa internă
sunt achiziţionate în valută la un cost mai mic exprimat în lei, echivalent al unei monede
naţionale mai apreciate.
Cursul de schimb transmite astfel (prin intermediul canalului exporturilor nete, sau
canalului indirect al cursului de schimb) cu un anumit decalaj în timp, impulsurile iniţiale ale
ratei dobânzii de politică monetară asupra activităţii economice (sintetizată prin deviaţia PIB
real).
Un alt mecanism important prin care cursul de schimb şi ratele dobânzilor acţionează
asupra activităţii economice este efectul de avuţie şi bilanţ.
O depreciere a cursului de schimb al monedei naţionale generează o diminuare a
apetitului pentru contractarea de credite în valută. În acelaşi timp, deprecierea leului va reduce
venitul disponibil al celor care au deja contractate astfel de credite. Acest efect decurge din faptul
că agenţii economici care obţin venituri în monedă naţională vor fi nevoiţi, în situaţia unei
deprecieri, să plătească mai mulţi lei pentru serviciul datoriei contractate în valută.
Aprecierea cursului de schimb va avea efecte de sens invers: va spori motivaţia sectorului
privat de a se împrumuta în valută mai degrabă decât în monedă naţională, în principal datorită
costurilor comparativ mai scăzute în lei asociate serviciului datoriei.
Unul din cele mai simple şi mai rapide mecanisme prin care care sunt transmise
modificările cursului de schimb este cel al preţului bunurilor de import (canalul direct al cursului
de schimb).
Preţul la care un agent economic va comercializa pe piaţa internă bunuri achiziţionate din
import, este format din preţul în valută (de pe piaţa externă) al bunului respectiv transformat în
lei la cursul de schimb relevant. În general, preţul în monedă naţională se ajustează incomplet la
variaţiile cursului de schimb. Aceasta se poate datora unui cumul de factori, cum ar fi: stabilirea
de către producători a preţurilor de vânzare ale produselor acestora în moneda ţării în care
urmează a fi vândute (eng. local currency pricing), conţinutul variabil de bunuri de tip ne-
tranzacţionabil (eng. non-tradables) utilizate în procesul de producţie al bunurilor
tranzacţionabile (eng. tradables), costurile ridicate pe care le-ar genera pentru importatori
modificarea preţurilor practicate pe piaţa internă cu aceeaşi frecvenţă (ridicată) pe care o
manifestă fluctuaţiile cursului de schimb.
Alături de preţurile bunurilor din import, o serie întreagă de alte preţuri răspund mai mult
sau mai puţin la modificările cursului de schimb, precum preţurile combustibililor, unele preţuri
administrate (pentru medicamente, telefonie fixă etc.), preţurile bunurilor complementare sau
substituibile celor importate.

Inflaţia anuală a preţurilor administrate


T3 T4 T1 T2 T3 T4 T1 T2 T3 T4 T1
2016 2016 2017 2017 2017 2017 2018 2018 2018 2018 2019

Efectiv/ Prognoză*
(%) -4,7 -4,7 -4,8 -3,0 -0,3 0,1 3,6 3,8 2,5 2,3 2,3
Sursa: INS, calcule BNR

Inflaţia anuală a preţurilor combustibililor

T3 T4 T1 T2 T3 T4 T1 T2 T3 T4 T1
2016 2016 2017 2017 2017 2017 2018 2018 2018 2018 2019

Efectiv/ Prognoză*
(%) -2,6 1,9 1,8 0,8 1,3 -2,0 1,5 0,8 1,0 1,0 1,4
Sursa: INS, calcule BNR

Inflaţia anuală a preţurilor LFO


T3 T4 T1 T2 T3 T4 T1 T2 T3 T4 T1
2016 2016 2017 2017 2017 2017 2018 2018 2018 2018 2019

Efectiv/ Prognoză*
(%) -1,8 -0,7 4,1 6,4 6,5 7,1 3,2 4,0 4,4 4,1 7,2
Sursa: INS, calcule BNR

Percepţia agenţilor economici cu privire la consecvenţa cu care banca centrală urmăreşte


îndeplinirea obiectivelor sale fundamentale afectează semnificativ aşteptările cu privire la
inflaţie.
În condiţiile creşterii transparenţei şi credibilităţii demersurilor băncii centrale, ancorarea
aşteptărilor inflaţioniste la o traiectorie compatibilă cu obiectivele acesteia privind inflaţia devine
unul dintre cele mai puternice şi mai eficiente canale de transmisie a politicii monetare.
Dincolo de influenţa politicii monetare, dinamica cererii agregate şi a preţurilor este
determinată şi de conduita altor componente ale setului de politici macroeconomice, cum ar fi
politica fiscală şi politica veniturilor.

1.4 Efectele politicii monetare prin prisma modelului IS-LM si


conditiile de eficienta
O politica monetara expansionista, care se exprima printr-o crestere a ofertei de moneda,
deplaseaza curba LM spre dreapta.

Pe piata monetara, oferta de moneda suplimentara conduce la scaderea ratei dobanzii;


scaderea ratei dobanzii stimuleaza investitia privata I; reluarea investitiei are un efect
multiplicator asupra venitului.

In figura de mai sus, se atinge un venit mai ridicat cu o rata a dobanzii mai mica.

Invers, o politica monetara restrictiva deplaseaza curba LM spre stanga, ridica rata dobanzii,
scade investitia si reduce venitul national.

Conditiile de eficienta ale politicii monetare sunt:

 o cerere de moneda putin elastica fata de rata dobanzii (in acest caz, intr-adevar, o scadere
mare a lui I va fi necesara pentru agentii sa accepte sa asoarba moneda oferita suplimentar);
 o elasticitate mare a investitiei fata de rata dobanzii( penru ca I sa fie mult stimulata printr-o
scadere a ratei dobanzii);
 un multiplicador ridicat;
 capacitatile de productie neutralizate si o oferta de bunuri si servicii elastica pe termen scurt
( daca nu, efectul multiplicador se exercita asupra preturilor si nu asupra productiei);
Conditiile de eficienta sunt aceleasi, fie ca politica monetara este expansionista, fie ca este
restrictiva. Conditiile referitoare la elasticitatea cererii de moneda si a cererii de investitii sunt
inverse pentru politicile monetare si bugetare; prin urmare cand una din cele doua politici isi
atinge eficacitatea maxima, cealalta are o eficacitate minima: dezbaterea privind eficacitatea
comparata a celor doua politici decurge din modul de estimare empirica a functiilor cererii de
moneda si cereii de investitii.
1.5 Trecerea politicii monetare din sfera nationala in sfera
comunitara. Teoria zonelor monetare optime privita prin prisma
adoptarii euro

Ca urmare a renuntarii la independenta politicii monetare, autoritatile nationale nu mai pot


realiza ajustari prin utilizarea instrumentelor monetare, deoarece se cedeaza prerogativele
politicii monetare unei autoritati centrale; în plus, statele membre vor avea o influenta mai mare
sau mai mica în procesul decizional, functie de mai multi factori, situatie care poate fi perceputa
ca negativa pentru statele cu influenta redusa.

Teoria zonelor monetare optime (ZMO) este cea care studiaza costurile si beneficiile
asociate adoptarii unei monede unice; ea se axeaza in principal pe costuri, a caror minimizare
depinde de anumite conditii caracteristice economiilor tarilor participante. Beneficiile se refera la
castigurile obtinute din eliminarea costurilor asociate schimbului valutar si la importul de
credibilitate a bancii centrale a uniunii, care reduce expectatiile inflationiste si, implicit, nivelul
inflatiei.

Costurile sunt legate de efectele negative ale renuntarii la politica monetara independenta si
la mecanismul cursului de schimb, ca instrumente de ajustare a socurilor asimetrice intre
potentialii membri ai uniunii monetare. Cu cat nevoia de a efectua ajustari ale ratei nominale de
schimb este mai mica, cu atat costurile participarii la uniunea monetara se diminueaza, iar acest
stadiu de integrare este benefic pentru participanti.

Teoria ZMO ofera justificarea economica a realizarii zonelor monetare. Aceasta a indicat ca
un sistem de cursuri de schimb fixe este potrivit pentru acele tari integrate in comertul
international si in care factorii de productie sunt destul de mobili pentru a realiza o ajustare in
caz de soc asimetric. Este adevarat ca decizia de a avea rate de schimb fixe poate aduce avantaje,
dar si dezavantaje. Astfel, o tara poate sa absoarba efectele distorsionante ale socurilor asimetrice
prin modificarea ratei de schimb.

Costurile si beneficiile pe care le poate avea o tara care intra intr-o zona in care cursurile de
schimb sunt fixe depind de masura in care propria economie se poate integra si face fata
concurentei economiilor potentialilor parteneri. Dupa cum se stie, o tara are mai multe avantaje
din aderarea la o zona monetara, daca economia sa e bine integrata cu celelalte economii ale
tarilor membre.

*Costurile unei monede unice:

 costuri determinate de aparitia socurilor asimetrice;

Din diverse motive (de exemplu, modificarea brusca a preferintelor consumatorilor spre
bunurile de import), cererea agregata (CA) in tara X poate evolua diferit fata de cererea agregata
in tara Y (X si Y formeaza o uniune monetara). Un soc pe latura cererii determina astfel o
reducere a cererii agregate in X si o crestere a cererii agregate in Y. Folosind modelul cerere
agregata (CA) – oferta agregata (OA), observam ca efectele sunt diferite in cele doua tari
(figura1).

Astfel, o reducere a cererii agregate in X va determina micsorarea productiei reale, ceea ce va


determina reducerea nivelului de ocupare. In scurt timp, tara X se va confrunta cu situatia
„deficitelor gemene” (deficit bugetar si déficit de cont curent). Spre deosebire de X, tara Y va
inregistra excedent bugetar si, de asemenea, excedent de cont curent. Observam, astfel, ca un soc
al cererii creeaza probleme diferite celor doua tari. In lipsa posibilitatii de a utiliza cursul de
schimb, o echilibrarea automata a economiilor celor doua tari este posibila, daca salariile din X si
din Y sunt flexibile, iar mobilitatea fortei de munca este ridicata.
Daca una din cele doua conditii nu se realizeaza in practica, cele doua tari nu sunt inca
pregatite sa faca parte dintr-o zona monetara, avand mai multe avantaje daca isi pastreaza
independenta monetara.

 costuri determinate de preferinte diferite ale tarilor fata de inflatie si somaj


Preferintele diferite ale tarilor fata de inflatie si somaj creeaza potentiale costuri in cazul unei
uniuni monetare.

Atunci cand rata inflatiei este mai mare in Romania decat in UE, pentru a nu-si pierde
competitivitatea externa, Romania trebuie sa-si deprecieze moneda in raport cu euro. Daca
Romania si UE formeaza insa o uniune monetara, atunci cursul de schimb nu mai poate fi folosit
ca instrument de politica; ceea ce inseamna ca ratele inflatiei in UE si Romania trebuie sa fie
egale. Daca rata inflatiei in Romania este mai mare decat in UE, in conditiile unui curs de
schimb fix, produsele romanesti isi pierd competitivitatea.

UE si Romania au preferinte diferite fata de inflatie si somaj ; astfel, Romania prefera un


somaj mai scazut si o inflatie mai ridicata, in timp ce UE alege combinatia inversa. Atat timp cat
ratele inflatiei sunt diferite, un curs de schimb fix intre leu si euro nu este sustinut. Pentru ca un
curs de schimb fix intre leu si euro sa poata fi mentinut, este necesar ca ratele inflatiei din cele
doua zone sa fie egale. In aceasta situatie, costul unei uniuni monetare intre Romania si UE
consta in faptul ca atat Romania, cat si UE trebuie sa accepte alte combinatii inflatie-somaj,
respectiv situarea in alte puncte ale curbei Phillips, mai putin convenabile decat in situatia
initiala.

 costuri inregistrate din diferente de productivitate intre tarile participante la uniunea


monetara;
Daca ratele productivitatii sunt diferite in cele doua zone care decid sa formeze o uniune
monetara (de exemplu, mai mica in Romania), atunci cresterile salariilor nominale in Romania
trebuie sa fie mai mici decat cele din UE. Daca, din diverse motive, nu se intampla astfel, atunci
apar costuri.

 costuri determinate de diferentele intre sistemele fiscale ale tarilor;


Participarea la o uniune monetara presupune pentru tarile implicate acceptarea unor
constrangeri in ceea ce priveste modul de finantare a deficitelor bugetare. Din cauza diferentelor
intre sistemele fiscale, tarile utilizeaza diferite combinatii de finantare prin indatorare si finantare
monetara a deficitelor bugetare.

*Benefiiciile unei monede unice:

 castiguri rezultate din eliminarea costurilor de tranzactie;


 castiguri de bunastare generate de scaderea incertitudinii.
 patru beneficii ale ratelor de schimb fixate in mod irevocabil: scaderea costurilor volatilitatii
ratei de schimb, reducerea costurilor de tranzactie, a incertitudinii, dar si scaderea „preferintei
locale”.

2.1 Strategia de politica monetara a romaniei: Tintirea inflatiei

Conform art.2 din Legea nr. 312/2004, o atribuţie principală a Băncii Naţionale a
României o constituie elaborarea şi aplicarea politicii monetare şi a politicii de curs de schimb.
Totodată, în vederea atingerii obiectivului său fundamental, banca centrală stabileşte strategia de
politică monetară şi decide asupra instrumentelor şi a procedurilor pe care le utilizează pentru
implementarea politicii monetare.
-Strategia de politica monetara a Romaniei: tintirea inflatiei-

Strategia de politică monetară a BNR este ţintirea directă a inflaţiei.


Aceasta a fost adoptată în august 2005, după finalizarea unui proces de pregătire, a cărei
ultimă etapă a constituit-o crearea şi testarea funcţionării cadrului de analiză economică şi de
decizie a politicii monetare specific ţintirii directe a inflaţiei.
Concomitent au fost satisfăcute şi celelalte cerinţe şi criterii care condiţionează eficacitatea
acestei strategii:
 coborârea ratei anuale a inflaţiei sub nivelul de 10 la sută;
 acumularea unui câştig de credibilitate de către banca centrală şi consolidarea acestuia;
 întărirea independenţei de jure şi de facto a BNR;
 restrângerea dominanţei fiscale, derularea procesului de consolidare fiscală şi ameliorarea
coordonării dintre politica fiscală şi cea monetară;
 relativa flexibilizare a cursului de schimb al leului şi reducerea gradului de vulnerabilitate
a economiei la fluctuaţiile acestei variabile;
 însănătoşirea şi întărirea sistemului bancar şi relativa creştere a intermedierii bancare;
 sporirea transparenţei şi a responsabilităţii băncii centrale, precum şi a ariei şi intensităţii
comunicării BNR cu publicul şi pieţele financiare, inclusiv în ceea ce priveşte aspectele
legate de noua strategie de politică monetară şi de pregătirea adoptării ei;
 conturarea mai clară a comportamentelor macroeconomice şi a mecanismelor de
funcţionare a economiei necesară identificării şi creşterii eficacităţii canalelor de
transmisie monetară.

2.2 Caracteristicile tintirii inflatiei. Tintele de inflatie

Strategia de ţintire directă a inflaţiei adoptată de BNR se caracterizează prin:

 exprimarea ţintei de inflaţie în termenii headline inflation (indicele preţurilor de consum),


având în vedere familiaritatea publicului cu acest indicator şi nevoia de a asigura
transparenţa şi credibilitatea deciziilor de politică monetară;
 stabilirea ţintei ca punct central încadrat de un interval de variaţie (+/-1 puncte
procentuale) în scopul ancorării eficace a anticipaţiilor inflaţioniste;
 anunţarea unor ţinte anuale de inflaţie pentru un orizont mai lung de timp (iniţial 2 ani),
ceea ce accentuează perspectiva necesară pe termen mediu a politicii monetare;
 continuarea practicării flotării controlate a cursului de schimb;
 definirea unui set restrâns de circumstanţe ("circumstanţe excepţionale"), independente
de influenţa politicii monetare, care condiţionează responsabilitatea BNR pentru
atingerea ţintei de inflaţie;
 stabilirea ţintei de inflaţie de către BNR în consultare cu guvernul.
Ţintele de inflaţie

Ţintele de inflaţie sunt exprimate în termenii variaţiei anuale a indicelui preţurilor de


consum şi sunt stabilite ca punct central încadrat de un interval de variaţie de +/-1 punct
procentual.
Similar experienţei altor bănci centrale din regiune care implementează politica monetară
în contextul strategiei de ţintire directă a inflaţiei, evoluţia naturii şi valorile ţintelor de inflaţie
stabilite de BNR până în prezent se caracterizează prin două etape distincte:
 etapa ţintelor de inflaţie coborâtoare, stabilite pe un orizont temporal de doi ani ca valori
anuale aferente lunii decembrie (2005-2012), parcurgerea ei având ca argument major
necesitatea consolidării dezinflaţiei şi a atingerii unei rate anuale a inflaţiei sustenabile pe
termen mediu;
 etapa unei ţinte staţionare multianuale de inflaţie, compatibilă cu definiţia de stabilitate a
preţurilor pe termen mediu în economia românească (începând cu anul 2013); este o
perioadă intermediară menită să asigure trecerea la etapa ţintei continue de inflaţie pe
termen lung – compatibilă cu definiţia de stabilitate a preţurilor adoptată de BCE.

Ţinta de inflaţie

2005 7,5% ±1 punct procentual

2006 5,0% ±1 punct procentual

2007 4,0% ±1 punct procentual

2008 3,8% ±1 punct procentual

2009 3,5% ±1 punct procentual

2010 3,5% ±1 punct procentual

2011 3,0% ±1 punct procentual

2012 3,0% ±1 punct procentual

Începând cu 2013 2,5% ±1 punct procentual


2.3 Proiectii BNR

Proiecţia inflaţiei anuale a preţurilor IPC şi intervalul de incertitudine asociat

Deviaţia PIB

T3 2016 T4 2016 T1 2017 T2 2017 T3 2017 T4 2017 T1 2018 T2 2018 T3 2018 T4 2018 T1 2019
Estimat/ Prognoză (%) 0,7 1,4 1,8 2,0 2,4 2,6 2,9 3,0 3,2 3,4 3,4
Sursa: calcule BNR
2.4 Facilităţile permanente

Facilităţile permanente oferite de BNR instituţiilor de credit au drept scop:

 absorbirea, respectiv, furnizarea de lichiditate pe termen foarte scurt (o zi);


 semnalizarea orientării generale a politicii monetare
 stabilizarea ratelor dobânzilor pe termen scurt de pe piaţa monetară interbancară, prin
coridorul format de ratele dobânzilor aferente celor două instrumente.

Instituţiile de credit pot accesa din proprie iniţiativă cele două facilităţi permanente
oferite de BNR:
 facilitatea de creditare, care permite obţinerea unui credit cu scadenţa de o zi de la banca
centrală, contra colateral, la o rată de dobândă predeterminată; această rată de dobândă
constituie, în mod normal, un plafon al ratei dobânzii overnight a pieţei monetare;
 facilitatea de depozit, care permite plasarea unui depozit cu scadenţa de o zi la banca
centrală, la o rată de dobândă predeterminată; rata dobânzii facilităţii de depozit
reprezintă, în mod normal, pragul ratei dobânzii overnight a pieţei monetare.
Ratele dobânzilor la facilităţile permanente descriu un coridor simetric în jurul ratei
dobânzii de politică monetară.

2.5 Evolutia ratei rezervei minime obligatorii


La momentul acesta RMO este:

 8% pentru lei;
 8% pentru valuta.

Rezervele minime obligatorii (RMO) sunt reprezentate de disponibilităţi băneşti ale


instituţiilor de credit, în lei şi în valută, păstrate în conturi deschise la Banca Naţională a
României.
Funcţiile principale ale mecanismului RMO constituite în lei sunt cea de control monetar
(aflată în strânsă corelaţie cu cea de gestionare a lichidităţii de către BNR) şi cea de stabilizare a
ratelor dobânzilor de pe piaţa monetară interbancară. Rolul major al RMO în valută este acela de
a tempera expansiunea creditului în valută.

Principalele caracteristici ale acestui instrument sunt:


 baza de calcul a RMO se determină ca nivel mediu zilnic (pe perioada de observare) al
soldurilor elementelor de pasiv în lei şi în valută din bilanţurile băncilor (cu excepţia
pasivelor interbancare, a obligaţiilor către BNR şi a capitalurilor proprii);
 perioada de observare şi cea de aplicare au durata de o lună, fiind succesive (prima dintre
ele reprezentând intervalul cuprins între data de 24 a lunii precedente şi data de 23 a lunii
curente);
 ratele RMO pot fi diferenţiate atât în funcţie de moneda de constituire, cât şi în funcţie de
scadenţa reziduală a elementelor incluse în baza de calcul (mai mică sau mai mare de 2
ani);
 RMO se constituie ca nivel mediu zilnic al disponibilităţilor menţinute pe parcursul
perioadei de aplicare în conturile deschise la BNR;
 deficitului de rezerve i se aplică o dobândă penalizatoare, iar abaterile repetate se
sancţionează prin avertisment, amenzi sau prin limitarea operaţiunilor instituţiei de credit.

Ceea ce este specific rezervelor minime obligatorii este faptul ca acestea au rolul de a
asigura o lichiditate minima a bancilor in raporturile ce se stabilesc intre acestea si deponenti.
Din punct de vedere al politicii monetare, se considera ca utilizarea mecanismului rezervelor
minime obligatorii permite autoritatii monetare sa realizeze controlul ofertei de moneda la
nivelul economiei, toate acestea vizand, in final, asigurarea stabilitatii monetare.

In calitate de instrument de politica monetara, rezervele minime obligatorii actioneaza in


directia limitarii capacitatii bancilor din sistem de a multiplica depozitele deponentilor, in cadrul
mecanismului propriu de creatie monetara, motiv pentru care rata rezervelor minime obligatorii
este invers proportionala cu multiplicatorul depozitelor.
2.6 Evolutia ratei dobanzii si efectele ei asupra economiei

Data Rata dobanzii


Jan. 2017 1.75
Dec. 2016 1.75
Nov. 2016 1.75
Oct. 2016 1.75
Sep. 2016 1.75
Aug. 2016 1.75
Jul. 2016 1.75
Jun. 2016 1.75
May. 2016 1.75
Apr. 2016 1.75
Mar. 2016 1.75
Feb. 2016 1.75
Jan. 2016 1.75
Dec. 2015 1.75
Nov. 2015 1.75
Oct. 2015 1.75
Sep. 2015 1.75
Aug. 2015 1.75
Jul. 2015 1.75
Jun. 2015 1.75
May. 2015 1.75
Apr. 2015 2.00
Mar. 2015 2.25
Feb. 2015 2.25
Jan. 2015 2.50
Dec. 2014 2.75
Nov. 2014 2.75
Oct. 2014 3.00
Sep. 2014 3.25
Aug. 2014 3.25
Jul. 2014 3.50
Jun. 2014 3.50
May. 2014 3.50
Apr. 2014 3.50
Mar. 2014 3.50
Feb. 2014 3.50
Jan. 2014 3.75
Dec. 2013 4.00
Nov. 2013 4.00
Oct. 2013 4.25
Sep. 2013 4.50
Aug. 2013 4.50
Jul. 2013 5.00
Jun. 2013 5.25
May. 2013 5.25
Apr. 2013 5.25
Mar. 2013 5.25
Feb. 2013 5.25
Jan. 2013 5.25

Dupa cum stim rata dobanzii este instrumentul cel mai utilizat de politica monetara, acest
lucru se datoreaza faptului ca are cel mai usor de inteles mecanism de functionare, astfel incat,
populatia sa priceapa exact ce poate face cu veniturile sale.

Analizand evolutia ratei dobanzii pe o perioada indelungata (minim 4 ani) am putea observa
exact in se situatie se afla economia unei tari.

Astfel, dupa cum putem observa, rata dobanzii a scazut progresiv, ajungand astazi la 1,75%.
Putem spune ca Romania se afla intr-o perioada de expansiune. Din acest motiv, BNR si-a
permis sa reduca rata dobanzii si sa o mentina constanta din mai 2015 (cu valoarea de 1,75%),
pentru a creste volumul creditelor si astfel sa determine o crestere a cererii agregate.
2.7 Indicatori monetari

Masa monetară în sens larg (M3) a înregistrat la sfârşitul lunii martie 2017 un sold de
315 143,2 milioane lei.
Faţă de luna februarie 2017 aceasta a crescut cu 0,9 la sută (0,8 la sută în termeni reali),
iar în raport cu martie 2016 masa monetară s-a majorat cu 12,2 la sută (12,0 la sută în termeni
reali).

mar. 2017/ mar. 2017/


31 martie 2017 feb. 2017 mar. 2016
INDICATORI (mil. lei) % %
M1 (masa monetară în sens restrâns) 181 048,6 1,0 24,0
Numerar în circulaţie ** 55 728,0 0,8 19,7
Depozite overnight *** 125 320,6 1,2 26,0
M2 (masa monetară intermediară) 315 022,1 0,9 12,2
M1 181 048,6 1,0 24,0
Depozite cu durata iniţială de până la doi ani inclusiv (sunt incluse şi depozitele rambursabile
după notificare la cel mult trei luni inclusiv) 133 973,5 0,7 -0,5
M3 (masa monetară în sens larg) 315 143,2 0,9 12,2
M2 315 022,1 0,9 12,2
Alte instrumente financiare (împrumuturi din operaţiuni repo, acţiuni/unităţi ale fondurilor de
piaţă monetară, titluri de natura datoriei cu maturitatea de până la doi ani inclusiv) 121,1 3,4 9,0
Tabel 1. Agregatele monetare*

2.8 Hotărârile CA ale BNR pe probleme de politică monetară

În şedinţa din 5 mai 2017 Consiliul de administraţie al Băncii Naţionale a României a


hotărât următoarele:
 Menținerea ratei dobânzii de politică monetară la nivelul de 1,75 la sută pe an;
 Gestionarea adecvată a lichidităţii din sistemul bancar;
 Reducerea ratei rezervei minime obligatorii aplicabile pasivelor în valută ale instituțiilor
de credit la nivelul de 8 la sută de la 10 la sută începând cu perioada de aplicare 24 mai -
23 iunie 2017. Rata rezervelor minime obligatorii pentru pasivele în lei se menţine la
nivelul de 8 la sută.
Rata anuală a inflației a rămas relativ constantă în luna martie 2017, la 0,18 la sută,
comparativ cu luna anterioară (0,2 la sută), în concordanţă cu prognoza BNR.
Această evoluţie s-a datorat temperării dinamicii anuale a preţului combustibililor, ce a
compensat efectele accelerării creşterii preţurilor volatile alimentare şi a inflaţiei CORE2 ajustat
(Rata inflaţiei de bază CORE 2 ajustată este calculată prin eliminarea din indicele preţurilor de
consum a preţurilor administrate, a celor volatile şi a preţurilor tutunului şi băuturilor alcoolice) a
cărei rată anuală a urcat la 1,04 la sută, de la 0,91 la sută în februarie.
Rata medie anuală a inflației IPC a continuat să își restrângă valoarea negativă, ajungând
în martie 2017 la -0,9 la sută, de la -1,1 la sută în luna februarie.
Calculată pe baza indicelui armonizat al preţurilor de consum, media anuală a urcat la -
0,5 la sută, de la -0,7 la sută în februarie 2017.
Traiectoria ascendentă a celor doi indicatori se datorează, în bună măsură, disipării
graduale din calculul acestora a variațiilor anuale afectate de reducerea cotei TVA din iunie
2015.
Creșterea economică s-a accelerat peste așteptări în trimestrul IV 2016, datele revizuite
indicând o dinamică anuală a PIB real de 4,8 la sută.
Ritmul mai rapid de creştere s-a datorat, în principal, contribuției exportului net, ca
urmare a ecartului pozitiv dintre ritmurile anuale de creştere a exporturilor şi importurilor de
bunuri şi servicii.
Pe ansamblul anului 2016, majorarea cu 4,8 la sută a PIB a avut ca determinant consumul
privat, care a atins cel mai ridicat ritm de creştere din ultimii nouă ani (7,3 la sută), în condiţiile
relaxării politicii fiscale şi celei de venituri, precum şi ale îmbunătăţirii gradului de ocupare a
forţei de muncă. În schimb, aportul formării brute de capital fix a devenit negativ.
Pentru anul 2017, cele mai recente date statistice relevă menținerea în primele două luni a
unei dinamici anuale ridicate a volumului cifrei de afaceri din comerț şi servicii, accelerarea
creşterii producției industriale, dar și prelungirea declinului activității din construcții. În
condiţiile în care creşterea dinamicii productivităţii muncii a fost inferioară celei înregistrate de
câştigurile salariale, ritmul anual de creştere a costurilor salariale unitare din industrie a sporit
comparativ cu ultimul trimestru al anului anterior.
Soldul contului curent al balanţei de plăţi a devenit pozitiv în primele două luni ale anului
curent, pe fondul evoluţiei favorabile a balanței veniturilor primare, deşi deficitul comerţului cu
bunuri s-a adâncit comparativ cu perioada similară a anului anterior.
Condițiile monetare reale și-au menținut caracterul stimulativ. Creditul acordat sectorului
privat și-a amplificat dinamica anuală în luna martie (3,1 la sută, de la 2,1 la sută în februarie).
Evoluţia creează premisele stopării în acest an a traiectoriei descendente a ponderii în PIB a
creditului privat, inclusiv pe fondul diminuării operaţiunilor de externalizare a creditelor
neperformante.
Creşterea a fost susţinută în principal de componenta în lei, a cărei dinamică anuală s-a
mărit la 14,1 la sută în termeni anuali. Contribuţia majoră la această evoluţie a revenit
împrumuturilor noi acordate societăților nefinanciare şi creditelor pentru consum. Pe acest fond,
ponderea în total a creditului în lei s a majorat la 58,2 la sută (cel mai ridicat nivel înregistrat din
ianuarie 1997), de la 34,6 la sută în mai 2012.
Această evoluție asigură o mai bună transmisie a politicii monetare, contribuind, totodată,
la atenuarea riscurilor la adresa stabilității financiare.
În aceste condiții și pe baza datelor disponibile în prezent, CA al BNR a hotărât menținerea ratei
dobânzii de politică monetară la nivelul de 1,75 la sută pe an, continuarea gestionării adecvate a
lichidităţii din sistemul bancar. În contextul reducerii creditului în valută, al consolidării
rezervelor valutare peste nivelul adecvat (35,96 miliarde euro la 30 aprilie 2017) și al
îmbunătățirii structurii acestora, CA al BNR a decis reducerea ratei rezervei minime obligatorii
aplicabile pasivelor în valută ale instituțiilor de credit la nivelul de 8 la sută de la 10 la sută
începând cu perioada de aplicare 24 mai -23 iunie 2017. Măsura vizează continuarea armonizării
mecanismului rezervelor minime obligatorii cu standardele și practicile în materie ale Băncii
Centrale Europene și ale principalelor bănci centrale din statele membre ale Uniunii Europene.
Rata rezervelor minime obligatorii pentru pasivele în lei se menţine la nivelul de 8 la sută.
Deciziile CA al BNR au ca scop asigurarea și menținerea stabilității prețurilor pe termen
mediu, într-o manieră care să contribuie la realizarea unei creşteri economice sustenabile.
2.9 Studiu- Politica monetara in 2016

Nu s-ar putea spune că decizia de politică monetară este ușoară pentru o țară ca România.
Totuși, suntem cumva norocoși. Spre deosebire de unele economii dezvoltate, economia noastră
poate genera suficientă cerere pentru a produce o inflație care permite BNR să aibă o politică
monetară convențională. Cu toate acestea, politica noastră monetară nu este lipsită de provocări
serioase. Una dintre aceste provocări apare atunci când condițiile interne cer întărirea politicii
monetare în timp ce în zona euro sau în vecinătatea relevantă, politicile monetare se relaxează.
Într-o astfel de situație apare riscul ca publicul să pună la îndoială justețea întăririi politicii
monetare. Analiza care urmează prezintă mai întâi câteva componente care influențează
credibilitatea politicii și apoi arată cum și când ar trebui modificată politica monetară în
România.

Pentru a fi eficientă, decizia de politică monetară are nevoie ca economia să aibă o


adâncime financiară relativ mare. În România, această condiție este slab îndeplinită, creditul
fiind sub 40 la sută din PIB. Aceasta înseamnă că cele mai multe tranzacții se finanțează din
resursele interne ale firmelor, dacă avem în vedere că piața de capital deține o pondere infimă în
piața financiară. Cu alte cuvinte, o decizie de politică monetară are în credit un canal de
transmisie îngust. Asta înseamnă că deciziile de politică monetară trebuie luate întotdeauna la
timp, orice întârziere slăbind suplimentar tracțiunea creditului.

Chiar și în limitele acestea înguste, pentru a fi atât de eficientă cât permite canalul,
decizia de politică monetară ar trebui să fie credibilă, adică publicul trebuie să creadă că
mișcarea este în direcția corectă. Desigur, credibilitatea depinde în primul rând de numărul de
reușite din trecut ale politicii. Dar, lăsând planul intern la o parte, în prezent, credibilitatea este
afectată de divergența accentuată a ciclurilor economice la nivelul Uniunii Europene și la nivel
global. Dacă dobânda în zona euro este aproape zero și este redusă și mai mult, o eventuală
creștere a ratei dobânzii în România ar putea să provoace confuzie pentru publicul intern, care ar
putea fi neîncrezător într-o astfel de decizie, mai ales că și noi avem o deflație temporară. Căci
prea puțini țin cont că ea este temporară, iar cauza ei nu este cea profundă și îngrijorătoare, adică
cererea, ci cea potențial benefică a scăderii unor prețuri din cauza ofertei.
Condițiile pentru o astfel de confuzie există și, așa cum voi arăta în secțiunea următoare,
se manifestă. În zona euro, reducerea ratelor dobânzii este esențială pentru a evita intrarea într-o
spirală deflaționistă care ar crește valoarea reală a datoriilor și ar determina consumatorii și
firmele să amâne cât se poate cumpărările de bunuri și servicii. Recent, BCE a relaxat și mai
mult politica monetară prin reducerea ratelor dobânzii și prin extinderea volumelor și tipurilor de
titluri ce vor fi achiziționate în cadrul programului de cumpărări de active. De asemenea, a
menționat și posibilitatea lansării unei noi serii de operațiuni țintite de refinanțare pe termen
mediu-lung.

Mai mult, în unele economii ca Polonia, Cehia, Ungaria, ratele dobânzilor de politică
monetară sunt mai mici ca în România. În Polonia rata dobânzii este de 1,5 la sută, în Ungaria de
1,35 la sută, iar în Cehia de numai 0,05 la sută. Publicul notează diferența dintre ratele dobânzii
în aceste țări și rata de 1,75 la sută existentă în România, dar neglijează că în aceste țări ratele din
piața monetară sunt în general apropiate de rata de politică monetară, în timp ce la noi sunt
semnificativ mai mici.

Un alt element foarte important privește starea economiei mondiale și perspectivele ei


previzibile. Anul 2016 a început cu o creștere rapidă și amplă a volatilității piețelor financiare.
Foarte rar întâlnită la început de an, agitația de pe piețele financiare s-a disipat relativ rapid. În
afară de pierderile suferite de investitori, turbulențele au readus în discuție cu și mai multă forță
două întrebări referitoare la (i) pericolele la adresa revenirii economiei globale si la (ii) cât de
adecvate sunt politicile monetare și fiscale stimulative. La niciuna dintre aceste întrebări
răspunsurile nu se aliniază într-o singură direcție. Și această divergență poate crea neîncredere
într-o măsură de întărire a politicii monetare.

Referitor la primul aspect, o parte a economiștilor și unele instituții subliniază trei


tendințe care pun în pericol însănătoșirea economiei globale: nivelul scăzut al cererii globale,
reducerea intrărilor de capital în economiile emergente și incertitudinile din economia Chinei.
Cauzele mai profunde ale acestor tendințe sunt problemele structurale ale economiei globale,
cum sunt cele demografice, dezechilibrele globale încă mari etc. Sunt însă și economiști care văd
partea plină a paharului și critică piețele pentru tendința lor de a se concentra pe evoluțiile
negative pe termen scurt. În viziunea lor, China este o economie care își încetinește creșterea
economică, dar care are o creștere relativ mare a consumului, prețul petrolului este mai degrabă
benefic pentru creștere, băncile sunt într-o poziție mult mai bună ca în 2008, țările cresc fără a
acumula noi datorii, iar dezechilibrele globale s-au redus, deși au rămas la niveluri relativ înalte.

Și în privința celui de-al doilea aspect (politicile monetare și fiscale stimulative),


viziunile sunt diferite. Pe de o parte, sunt cei care cred, ca și majoritatea celor care operează în
piață, că stimulii monetari oferiți prin relaxările cantitative introduc distorsiuni în piețele
financiare. Una dintre critici este aceea că stimulii nu reușesc să crească cererea agregată,
lucrând numai pe canalul de avuție, adică prin intermediul ratei de schimb. Din acest motiv,
politicile nu pot să fie cu adevărat eficiente. O altă critică importantă este aceea că relaxarea
monetară aplatizează curba randamentelor și duce la creșterea prețurilor acțiunilor peste nivelul
de echilibru. Pe de altă parte, sunt cei care cred, indiferent de poziția menționată mai sus privind
revenirea economiei globale, că decidenții trebuie să fie pregătiți să administreze noi stimuli dacă
ar fi necesar. Problema cu această poziție este că băncile centrale par să rămână fără muniție (în
special lipsa activelor de calitate).

În sfârșit, la fel de importante pentru politica noastră monetară sunt condițiile concrete ale
economiei noastre și perspectiva politicii fiscale. În cazul particular al României, reducerea
impozitelor a accentuat excedentul de cerere, care amplifică presiunile inflaționiste, și a generat
deflație. Suntem în situația greu de înțeles de către public în care avem o deflație sub care
mocnesc presiunile inflaționiste.

Deși avem o deflație temporară, sunt două probleme cu ea. Pe de o parte, se știe că
inflația este supraestimată, din cauza modului în care se măsoară. De exemplu, înainte de 1996,
în SUA inflația era supraestimată cam cu 1,6 puncte procentuale (Solow și Taylor, 1998). Nu
avem o astfel de cercetare pentru inflația noastră, dar e de presupus că există o anumită
supraestimare, din moment ce supraestimarea inflației există peste tot în lume din cauza modului
în care este măsurată. Aceasta înseamnă că deflația de facto este mult mai mare, ceea ce ar putea
impacta anticipațiile într-un mod pe care nu îl evaluăm în totalitate. Pe de altă parte, știm că gap-
ul PIB este subestimat din cauza înclinației spre a supraestima nivelul PIB potențial (Croitoru,
2016). Aceasta înseamnă că presiunile inflaționiste de facto venind de la gap-ul pozitiv al PIB
pot fi mai mari decât cele pe care le estimăm. E posibil ca cele două efecte să se compenseze
reciproc, dar nu știm cu suficientă precizie.
Ce ar trebui să facem?

Având aspectele de mai sus menționate, ar trebui să spunem ce ar trebui făcut. Unii
economiști au argumentat că reducerea ratei dobânzii de către BCE va trebui urmată de
reducerea ratei dobânzii în România, confirmând ideea enunțată mai sus, conform căreia
credibilitatea politicii autohtone se reduce când ciclul domestic diverge față de cel al centrului.
Reducerea ratei dobânzii de către BCE a fost necesară ca răspuns la revenirea deflației și a
revizuirii în jos a perspectivelor de creștere economică. În România situația este total diferită.
Fără reducerea TVA, rata inflației nu ar fi coborât notabil sub limita inferioară a benzii BNR în
2016.

Dimpotrivă, în ultimii trei ani, PIB a crescut cu rate mai mari ca cele potențiale în
condițiile în care, în opinia mea, PIB a atins nivelul potențial încă din 2013. Am adus recent
argumente în acest sens, arătând că inflația cererii a rămas relativ stabilă în perioada 2013-2015
la un nivel în vecinătatea lui 1,8 la sută, dar volumul creditelor noi a crescut în ritm alert. Acest
lucru a fost posibil deoarece cererea suplimentară creată prin reducerea TVA a fost plasată în
special în importuri de bunuri, solicitând numai parțial creșterea gradului de utilizarea a
capacităților interne de producție, evitând astfel creșterea inflației. În final însă, creșterea cererii
indusă prin reducerea TVA și creșterea salariilor se vor reflecta și într-o inflație mai mare.

BNR a anunțat încă de la început că relaxarea politicii fiscale în condițiile în care se


reduce TVA de la 24 la 20 la sută și cresc cheltuielile salariale în proporții nesustenabile va fi
nevoită să întărească politica monetară. Deficitul bugetar de peste 3 la sută în 2016 și de 4 la sută
în 2017 vor adăuga mult la excedentul de cerere. În plus, deși rata noastră de politică monetară
este de 1,75 la sută, depășind ratele din regiune, ea este totuși semnificativ mai mare ca
dobânzile de pe piața interbancară, care sunt bine sub 1 la sută, astfel că politica noastră
monetară este mult mai relaxată decât apare la prima vedere.

Pornind de la ideea că România se confruntă deja cu un excedent de cerere și având


clarificată poziția relativă a politicii monetare în regiune, apare că cel mai indicat lucru este, mai
întâi, aducerea ratelor dobânzii de pe piața interbancară la nivelul de 1,75 la sută. Abia apoi va fi
necesară o creștere a ratei dobânzii de politică monetară. Iar această creștere a ratelor dobânzii de
pe piața interbancară (Robor 3M) trebuie începută la timp, cu atât mai mult cu cât, așa cum am
subliniat înainte, canalul creditului are o eficiență scăzută a transmisiei din cauza adâncimii
financiare reduse a economiei.

Cu noul nivel al ratelor dobânzii efective, este numai o chestiune de timp până când
intrările de capitaluri se vor accelera. Deocamdată, nu vedem o creștere a intrărilor de capitaluri
private, probabil reținute de incertitudinea crescută din zona euro, de divizarea menționată mai
sus a opiniilor privind însănătoșirea economiei globale, și de perspectiva creșterii ratelor
dobânzii în SUA, care va atrage capitaluri înaintea noastă. Dar din moment ce, așa cum am arătat
mai sus, este larg răspândită printre decidenții din țările dezvoltate ideea că trebuie să fie oricând
pregătiți pentru noi relaxări ale politicilor dacă a fi nevoie, multe capitaluri vor descoperi că este
relativ eficient să migreze spre România într-un volum crescut. Mai rămâne ca investitorii să
stabilească dacă investiția ar fi și relativ sigură, adică nu va fi alterată de politicile fiscale și de
politici ale veniturilor salariale aventuroase.

Dacă politicile fiscale vor fi menținute în limite rațional acceptabile pentru investitorii
străini, nu mai e mult până când vom resimți presiuni pentru aprecierea leului concomitent cu
creșterea presiunilor inflaționiste. Acestea din urmă vor veni pe ruta creșterii anticipațiilor
inflaționiste, a creșterii excesului de cerere și, probabil, a creșterii prețurilor externe odată cu
accelerarea creșterii economice în SUA.

Și din această perspectivă, momentul creșterii ratelor dobânzii din piața interbancară este
important. Dacă această creștere, pe care banca centrală o poate influența, intervine prea târziu,
s-ar putea ca momentul creșterii ratelor dobânzii să coincidă cu reluarea viguroasă a intrărilor de
capital și cu creșterea anticipațiilor inflaționiste. Această coincidență va genera dilema ratei
dobânzii: temperarea anticipațiilor inflaționiste va cere creșterea ratei dobânzii; temperarea
intrărilor de capitaluri vor cere reducerea ratei dobânzii. Această dileme este echivalentă cu
dispariția ratei dobânzii ca instrument operațional al politicii monetare.

În consecință, întărirea politicii monetare trebuie să înceapă cât mai devreme în anul
2016, cu pași relativ mici, prin creșterea ratelor dobânzii de pe piața interbancară. Această
cerință ar deveni inadecvată doar dacă noul program de relaxare cantitativă al BCE s-ar dovedi
total ineficient și forțe pe care acum nu le înțelegem, ar face ca inflația negativă din zona euro să
fie exportată masiv și în economiile emergente din uniunea europeană. Dacă acest scenariu s-ar
materializa, inflația de bază nu ar mai reveni rapid spre niveluri pozitive încă din 2016, așa cum
predicționează BNR. Un astfel de scenariu este, totuși, improbabil.

2.10 Concluzii

Urmărind stabilitatea preţurilor, politica monetară diminuează incertitudinea din


economie şi contribuie la o alocare eficientă a resurselor:
o Facilitează formularea de planuri de afaceri/investiţii pe termen lung
o Îmbunătăţeşte funcţionarea piețelor, potenţând rolul de semnal al modificărilor de
preţ
o Descurajează activităţile speculative
o Elimină efectele redistribuţionale nedorite (inflaţia neanticipată)
o Facilitează formarea resurselor pentru investiţii (economisire) şi antrenarea
acestora în activităţi productive
Prin instrumentele de care dispune, politica monetară nu poate exercita o influenţă
sistematică decât asupra stabilităţii preţurilor
Politica monetară nu poate afecta pe termen lung în mod direct nivelul şi rata de creştere
ale PIB
 „Dacă ar fi fost posibilă generarea de creştere economică pe termen lung prin simpla tipărire
de bani, ne-am fi creat demult prin monetizare standarde de viaţă substanţial îmbunătăţite”
(Laurence Meyer, 1996)
Politica monetară determină însă pe termen lung rata inflaţiei din economie.
 „Inflaţia este întotdeauna şi pretutindeni un fenomen monetar în sensul în care poate fi doar
rezultatul unei expansiuni mai rapide a cantităţii de bani decât cea a producţiei” (Milton
Friedman, 1970)
Creşterea economică sustenabilă nu poate fi asigurată în absenţa stabilităţii
preţurilor.
Politica monetară acţionează pentru maximizarea bunăstării. Acest proces implică
asigurarea stabilităţii preţurilor şi menţinerea producţiei cât mai aproape de potenţial
Urmărind stabilitatea preţurilor, politica monetară contribuie implicit la sustenabilitatea
creşterii economice. Nicio ţară nu a realizat creştere economică relativ ridicată pentru perioade
lungi în condiţii de inflaţie înaltă persistentă
Volatilitatea crescută a producţiei asociată cu crize financiare şi şocuri externe (ex.:
majorarea preţului petrolului) are consecinţe negative de durată asupra creşterii economice, deci
politicii monetare nu îi sunt indiferente variaţiile în producţie.
În România politica monetară a urmărit reducerea inflaţiei, care – în pofida unor
întreruperi temporare de trend – tinde, în prezent, către un nivel compatibil cu definiţia
europeană a stabilităţii preţurilor.

Bibliografie

- Friedman Benjamin M., „Targets, instruments and indicators of monetary policy”, Journal of Monetary
Economics nr.1/1975
- GhizariI, Iota Emil, Obiective şi instrumente ale politicii monetare în România, Academia Română,
Institutul Naţional de Cercetări Economice, Bucureşti, 1999
- Nora Chirita, Emil Scarlat: Politici macroeconomice. Teorie si aplicatii. Edituara Economica
- Economie, Editua Economica Capitolul 16 -Fluctuatii economice
- Economie politica, Jaques Genereux. Editura ALL Beck 2000
- http://www.opiniibnr.ro/index.php/politica-monetara/107-politica-monetara-in-2016
- http://www.bnr.ro